Mahatma Gandhi

Numele său era de fapt Mohandas Karamchand Gandhi şi s-a născut în data de 2
octombrie 1869, în oraşul Porbandar din vestul Indiei. Familia sa era cunoscută în oraşul natal
deoarece tatăl lui, Kara Gandhi, beneficia de o funcţie de prestigiu pentru acea vreme, acea de
judecător la tribunalul regional. Kara preţuia foarte mult virtutea la locul de muncă şi, ca
atare, era un funcţionar cu o reputaţie forte bună. Cu un astfel de tată iubitor Mohandas nu a
cunoscut niciodată violenţa în copilărie.El s-a căsătorit de tânăr, la doar 13 ani, cu o fată de
aceeaşi vârstă pe nume Kasturba. La acea vreme această vârsta era considerată potrivită
pentru căsătorie dar mai târziu chiar şi Gandhi a recunoscut că s-a căsătorit prea devreme.

ducă până la sfârşitul vieţii.

„Ei nu ne pot lua demnitatea, dacă nu le-o dăm noi”

La vârsta de douăzeci şi trei de ani a primit o ofertă în Africa de Sud – să lucreze ca avocat.
Contractul a fost semnat iniţial pentru un an de zile. În realitate, destinul îi hărăzise lui Gandhi
o surpriză: avea să rămână pe continentul african mai mult de două decenii. Şi tot acolo avea
să se producă în interiorul său marea transformare, din tânărul timid şi retras într-un bărbat
curajos, hotărât să lupte până la capăt pentru triumful adevărului şi al dreptăţii.
Incidentul care i-a schimbat viaţa a avut loc în gara din Maritzburg, într-o noapte de iarnă
rece, de neuitat. Gandhi călătorea cu trenul spre Pretoria la clasa întâi, cu acte în regulă. La
obiecţia unui pasager alb legată de prezenţa unui „om de culoare” în compartiment, i s-a cerut
să se mute la clasa a treia. Cinstit, convins de egalitatea drepturilor sale cu ale celorlalţi
pasageri, Gandhi a refuzat. Şi la fel de cinstit a fost aruncat şi abandonat pe peronul gării din
Maritzburg, cu bagajele confiscate.
Îngheţat de frig, amărât de gustul nedreptăţii şi indignării, Gandhi a trăit noaptea unei
miraculoase metamorfoze. A înţeles că incidentul nu era unul izolat în Africa de Sud, unde
englezii aveau influenţă politică. Era o atitudine generalizată, prelungirea nedreaptă a
comportamentului de care indienii aveau parte şi în ţara mamă. Această înţelegere l-a răscolit
şi a scos la iveală, de sub pojghiţa unei slăbiciuni aparente, o forţă interioară imensă,
nebănuită.
Gandhi a început astfel lupta sa curajoasă şi tenace pentru redobândirea drepturilor poporului
indian. A luptat pentru trezirea simţului civic şi mobilizarea maselor. A protestat. A postit. A
zăcut în închisoare, fără a beneficia măcar de un proces corect. Dar nu a renunţat. Aşa s-a
clădit în timp caracterul de neînvins al acestui mare lider spiritual. Cel care a focalizat
conştiinţa întregii naţiuni indiene asupra aceluiaşi ţel: Adevărul.

Gandhi a fondat o mişcare politică în Africa de Sud, Congresul Indian Natal, şi a început să
dezvolte mişcarea de rezistenţă non-violentă, pe care a numit-o satyagraha, începând cu
refuzul de a coopera cu autorităţile care discriminau indienii şi îi tratau ca şi pe nişte sclavi. A
devenit rapid liderul indienilor, vocea celor oprimaţi, ţinând şi discursuri şi ajungând tot mai
cunoscut.

Întors în India natală, în 1916, a aplicat şi aici principiile rezistenţei fără violenţă, care
implicau în principal nesupunere civilă faţă de autorităţile britanice. A încurajat şi aici ţăranii
şi muncitorii oprimaţi de englezi să îşi ceară drepturile şi să îşi îmbunătăţească viaţa şi
condiţiile în care munceau, prin greve şi proteste paşnice. Faima lui creştea, iar numele de
„Mahatma” (marele spirit, în sanscrită), devenea tot mai cunoscut.
În 1921, era lider de partid şi promova independenţa de britanici. A pornit şi un boicot
împotriva produselor englezeşti, iar instigările repetate la nesupunere civilă au condus la
arestarea lui, pe 10 martie 1922. A fost condamnat la 6 ani de închisoare, din care a executat
doi.

După eliberare a rămas o vreme în umbră, pentru a se întoarce apoi, în forţă, începând cu anul
1928, când a reînceput să militeze, tot mai hotărât, pentru independenţa Indiei. Atunci când
britanicii au introdus celebra taxă pe sare, în 1930, el a pornit un marş naţional care a ajuns în
presa din întreaga lume. Ca urmare, autorităţile britanice au fost forţate să îi recunoască
influenţa şi să negocieze diverse înţelegeri cu Gandhi, pe parcursul anilor următori. De la tot
mai multe drepturi şi lbertăţi pentru conaţionalii săi, Mahatma a reuşit, în final, să obţină ceea
ce dorise mereu: independenţa.

Practicant al unui autocontrol strict, Gandhi a fost adept al unui stil de viață ascetic. Cuvântul
său era lege pentru sute de milioane de oameni, dar se îmbrăca precum cel mai umil dintre
discipolii săi și adoptase un stil de viață minimalist. Mulți vor fi foarte surprinși să afle că
pacifistul Gandhi avea un lucru în comun cu… mareșalul Ion Antonescu și Adolf Hitler. Toți
trei erau vegetarieni!

La Gandhi, vegetarianismul era derivat din non-violență. Pe lângă non-violență, Gandhi mai
avea, ca principii de viață: căutarea adevărului, simplitatea, credința. Una dintre cugetările
sale, rămasă pentru posteritate, ca un prețios dar, sună astfel: „Când mă cuprinde disperarea,
îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și iubirii a învins mereu. Au
existat tirani și criminali și, pentru un timp, păreau de neînvins însă în cele din urmă au
căzut.”

Non-violența este înțeleasă, adesea, greșit, drept pasivitate, resemnare în fața nedreptății sau
chiar lașitate. Dar iată ce spunea Gandhi: „Acolo unde ai de ales între lașitate și violență, eu aș
sugera violența”.

O zi pe săptămână era petrecută, de către Gandhi, în deplină tăcere. În acea zi nu răspundea

decât în scris. Pentru a descuraja cumpărarea hainelor produse în fabricile englezilor, Gandhi
a început să se îmbrace în straiele tradiționale indiene. Numeroșii săi discipoli au procedat
aidoma, purtând o îmbrăcăminte simplă, obținută din pânza țesută în casă, de către ei înșiși.

Deși s-a numărat printre cei mai fotografiați oameni ai epocii sale, lui Gandhi îi displăcea să
fie fotografiat. Gandhi coresponda cu Lev Tolstoi, fiind admirat de către Einstein și marele
industriaș american Henry Ford.

Interesant este că Gandhi i-a trimis lui Adolf Hitler două scrisori. Prima dintre ele (scrisă în
1939), era menită să prevină un distructiv război. Ea n-a ajuns niciodată în mâinile lui Hitler,
deoarece a fost interceptată și oprită din drum de către autoritățile engleze. Iată ce conțineau
rândurile adresate lui Hitler de către liderul politic și spiritual indian:

„Dragă prietene,

Amicii mei m-au rugat să îți scriu în numele umanității. Dar am rezistat îndemnurilor lor,
deoarece am avut sentimentul că orice scrisoare din partea mea ar fi o impertinență. Totuși,
ceva îmi spune că trebuie să încetez a mai face socoteli și că trebuie să fac acest apel către
tine, indiferent cât ar prețui acest lucru.

Este limpede că tu ești, astăzi, singura persoană din lume care poate preveni un război care ar
putea readuce omenirea la starea de sălbăticie. Chiar trebuie să plătești un asemenea preț
pentru un lucru, oricât de valoros ar părea el pentru tine? Vei asculta tu, oare, apelul unuia
care a ocolit în mod deliberat metoda războiului și nu fără un succes apreciabil? Oricum, eu
anticipez iertarea ta, dacă am greșit cumva scriindu-ți.

Eu rămân,
Al tău prieten sincer

M.K.Gandhi”

Războiul civil şi principiile lui Gandhi

Retragerea britanicilor a culminat însă cu un sângeros război civil între hinduşi şi musulmani
în care au murit peste un milion de oameni. Gandhi a avut o atitudine moderată în ceea ce
priveşte acest război, iar acest fapt i-a adus duşmani în ambele tabere; a fost asasinat de un
fanatic hindus pe data de 30 ianuarie 1948.

După moartea sa, Ganhi a fost venerat apoi ca un sfânt de către indieni, devenind sursă de
inspiraţie şi pentru alţi militanţi pentru pace, precum Nelson Mandela, Martin Luther King,
Dalai Lama sau Aung San Suu Kyi.
La peste 60 de ani de la moartea sa, Mahatma Gandhi a rămas una dintre cele mai fascinante
personalităţi ale secolului 20, iar popularitatea sa nu a scăzut. Atitudinea sa non-violentă
împotriva discriminării din Africa de Sud şi India l-a tranformat, împreună cu învăţăturile
sale, într-una din cele mai importante modele ale umanităţii.

Principiile după care şi-a trăit viaţa şi pe care le-a propovăduit mereu pot fi întotdeauna
modele de urmat, pentru o lume mai bună. Primul dintre aceste principii este adevărul, sau
Satya, pe care el însuşi a încercat să îl descopere experimentând mereu şi învăţând din
propriile greşeli. El şi-a intitulat autobiografia „Povestea experimentelor mele cu adevărul” şi
a declarat că cea mai importantă luptă de purtat este cu propriii demoni, temeri şi nesiguranţe.
„Adevărul trebuie găsit doar în noi înşine, dar nu poate fi găsit folosind violenţa împotriva
duşmanilor noştri din afară”, a fost concluzia sa.

Non-violenţa şi simplitatea

Cel de-al doilea principiu promovat de Gandhi, poate şi cel mai cunoscut, este non-violenţa.
Una dintre cele mai celebre afirmaţii ale sale spune că “Violenţa este arma celor slabi; non-
violenţa este arma celor puternici”.
Gandhi şi-a explicat filosofia şi modul de viaţă în autobiografia sa: „Când mă cuprinde
disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului şi iubirii a învins mereu. Au
existat tirani şi criminali şi, pentru un timp, păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut,
întotdeauna.” Totuşi, el a recunoscut că acest principiu presupune un curaj extrem şi credinţă,
dar şi că non-violenţa nu trebuie folosită ca scuză pentru laşitate. „Cred că acolo unde singura
alegere este între laşitate şi violenţă, eu aş sugera violenţa”, scria el, completând şi că
„Adevărata non-violenţă este imposibilă dacă omul nu este lipsit de orice teamă”.

În al treilea rând, Gandhi a promovat simplitatea, fiind convins că o persoană implicată în

serviciul societăţii ar trebui să ducă o viaţă simplă, lucru care ar putea duce la Brahmacharya
– puritatea spirituală şi practică. Simplitatea lui a început prin renunţarea la modul de viaţă
occidental pe care îl ducea în Africa de Sud. L-a numit „reducându-mă la zero”, ceea ce
înseamnă renunţarea la cheltuielile inutile şi adoptarea unui mod de viaţă simplu.
La întoarcerea în India din Africa de Sud, a renunţat la hainele occidentale, pe care le asocia
cu bogăţia şi succesul. A început să militeze pentru fabricarea propriilor haine, îndemnând toţi
indienii să lucreze pânză în casă şi să îşi confecţioneze singuri îmbrăcăminte – acesta fiind,
iniţial, şi un mod de a boicota produsele britanice, în condiţiile în care indienii săraci nu aveau
locuri de muncă, dar îşi cumpărau haine făcute în fabricile deţinute de englezi. Din acest
motiv, roata de tors a fost inclusă mai târziu pe steagul Congresului Naţional Indian.

Aplicând acest principiu, Gandhi a purtat un dhoti pentru tot restul vieţii sale şi a decis să
petreacă o zi din fiecare săptămână în tăcere. El credea că abstinenţa de la vorbire îi aducea
pacea interioară.

Credinţa şi greva foamei

În ceea ce priveşte credinţa, Gandhi s-a născut hindus şi a practicat hinduismul toată viaţa sa,
majoritatea principiilor sale provenind din hinduism. Totuşi, el a studiat toate marile religii,
pe care le considera egale. Era convins că în centrul fiecărei religii este adevărul şi dragostea
(compasiunea, non-violenţa şi Regula de Aur). “Regula de aur a conduitei este toleranţa
mutuală, căci noi nu gândim niciodată la fel, vedem fiecare doar o parte a adevărului din
unghiuri diferite”, nota el.
Gandhi era vegetarian, acest principiu fiind adânc înrădăcinat în tradiţiile Hindu şi Jain din
India şi în ţinutul său natal Gujarat, deci şi în familia sa. El a scris “Baza morală a
vegetarianismului” şi diferite articole legate de acest subiect, unele din ele fiind publicate în
revista Societăţii Vegetariene Londoneze, „Vegetarianul”. Gandhi a susţinut dieta vegetariană
atât în timpul, cât şi după şederea sa în Londra, spunând despre aceasta că satisface cerinţele
corpului, dar are şi un scop economic, deoarece carnea era şi încă este mai scumpă decât
cerealele, legumele şi fructele.
Totodată, Gandhi a avut perioade în care se abţinea total de la mâncare, folosind postul negru
şi ca formă de protest politic. După obţinerea independenţei faţă de britanici, ţara s-a împărţit
în India hindusă şi Pakistanul musulman, iar între aceste două părţi a izbucnit un sângeros
război civil. Musulmanii şi hinduşii se urmăreau reciproc, îşi distrugeau satele unii altora, sute
de mii de oameni au fost ucişi de fanaticii religioşi, iar alte câteva milioane au rămas fără
hrană şi adăpost. Răspunsul lui Gandhi a fost intrarea în greva foamei. Avea deja 70 de ani şi
era tot mai slăbit, însă era decis să nu mănânce până când cele două tabere nu ajungeau la un
armistiţiu.

Armistiţiu prin non-violenţă

Atât cetăţenii Indiei, cât şi oameni din toată lumea, urmăreau cu îngrijorare deteriorarea stării
de sănătate a lui Gandhi – atât de faimos şi de iubit devenise. Atunci când el a anunţat că nu
va renunţa la acest protest extrem decât în ziua în care musulmanii şi hinduşii se vor împăca şi
vor trăi în bună înţelegere, reprezentanţii celor două tabere s-au întâlnit la New Delhi şi s-au
înţeles să renunţe la violenţă şi să încerce să convieţuiască în pace.
Gandhi a condiţionat ieşirea din greva foamei prin extinderea armistiţiului în întreaga Indie şi
Pakistan, iar taberele beligerante au fost de acord. În Consiliul de Securitate, reprezentantul
pakistanez la ONU a anunţat: “Începe o nouă epocă de prietenie şi pace, pe subcontinentul
indian a fost instaurată pacea”. Lumea a răsuflat uşurată, iar Mahatma Gandhi a obţinut, încă
o dată, ceea ce a dorit – şi tot prin non-violenţă. A devenit, totodată, un mit al Indiei, venerat
de poporul său, care îl considera un sfânt.
Din păcate, au rămas destui fanatici care îl urau pe Gandhi şi care s-au organizat în grupări
teroriste cu un singur scop: uciderea eroului Indiei. Au avut loc mai multe tentative de
asasinat, care au eşuat. De fiecare dată, Gandhi a calmat spiritele şi a îndemnat la non-
violenţă.

Moartea violentă lui Gandhi a venit la numai câteva luni după ce şi-a îndeplinit scopul care i-a
călăuzit existenţa: independenţa Indiei de Regatul Marii Britanii. A fost o victorie amară
pentru că odată cu ea subcontinentul indian s-a împărţiti în două: Pakistanul musulman şi
India hindusă – acţiune cu care Gandhi nu a fost de acord.

„Nu există niciun zeu mai presus de Adevăr”

Marele miracol pe care Gandhi l-a revelat lumii a fost puterea de a obţine victorii politice pe
cale paşnică. Nu prin forţa armelor, ci prin puterea spiritului. Printr-o rezistenţă non-violentă
bazată pe curaj şi încredere deplină în Adevăr – SATYAGRAHA.
Deşi Gandhi era de formaţie avocat, politica lui s-a bazat mai puţin pe jurisprudenţă şi mai
mult pe respectarea principiilor religioase fundamentale. A apreciat BHAGAVAD GITA
hindusă, dar şi „Noul Testament”. Şi, în egală măsură, toate marile religii ale lumii – o
atitudine de deschidere spirituală specifică unui „Mare Suflet”, MAH-ATMA.
În timp ce alte persoane, implicate activ în mişcarea de independenţă, susţineau că India
trebuie să poarte un conflict armat, Gandhi era convins că violenţa nu poate asigura o victorie
definitivă. Adevărata victorie, finală, ar fi putut fi obţinută numai pe o cale paşnică.
De aceea, în loc să se bazeze pe violenţă şi armament, strategia sa de luptă s-a bazat pe
dezvăluirea adevărului şi a nedreptăţilor la care indienii erau supuşi: „De vreme ce
exploatarea unui om e posibilă doar printr-un fel de acord între exploatator şi exploatat,
spunea Gandhi, numai printr-o ridicare deasupra acestei situaţii poate fi perceput corect
Adevărul. Şi numai atunci se poate face o schimbare.”

http://transilvaniareporter.ro/special/145-de-ani-de-la-nasterea-marelui-suflet-mahatma-
gandhi/