INTRODUCERE

Trăim într-o societate care se schimbă din ce în ce mai repede, însă, din păcate, unele
aspecte rămân nealterate.
Scopul lucrării este de a analiza fenomenul de prevenire al criminalităţii prezentând
modul în care se produce şi reproduce în toată societatea şi faţă de care reacţia socială se
concretizează într-un sistem de sancţiuni organizate dintre cele mai severe şi dure.
Prin alegerea acestei teme mi-am propus evidențierea rolului pe care il indeplineste
criminalitatea dar şi prevenirea ei atât în ţara noastră cât şi în afara ei.
În ceea ce privește reintegrarea criminalilor, unii autori susțin că pentru a lupta împotriva
criminalității trebuie să fie combătute în primul rând cauzele evidente și anume eșecul școlar,
lipsa formării profesionale, șomajul.
Ideea acestei lucrări despre prevenirea criminalităţii, mi- a venit in momentul în care am
realizat că este o problemă prezentă în viaţa de zi cu zi, anual tot mai multe persoane de atât de
sex masculin cât şi feminin au comportamente deviante urmând a fi “izolate” de restul lumii,
pentru faptul că reprezintă o ameninţare majoră pentru întreaga societate.
Motivul pentru care am ales această temă este acela de a afla mai multe informaţii despre
un subiect atât de dezbătut în societatea contemporană, un subiect care a dat naştere la
numeroase controverse.
Debutând cu un simplu interes, legat de lumea infracţiunilor şi cum anume pot fi acestea
prevenite, voi defini problema principală şi anume criminalitatea. Conform „Dicţionarului de
Sociologie”, coordonat de către Zamfir şi Vlăsceanu, criminalitatea, aşa cum este ea prezentată,
pe larg în definiţie, reprezintă „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile
înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenţia forţei coercitive a statului”.1
În ansamblul formelor particulare de devianţă, criminalitatea are gradul cel mai ridicat de
periculozitate socială, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă
regulile şi normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.
În literatura de specialitate întâlnim, pentru desemnarea preocupărilor practice legate de
fenomenul criminal, formulări diverse, cum ar fi prevenirea şi combaterea fenomenului criminal,
prevenirea şi tratamentul comportamentului antisocial, reacţia socială împotriva criminalităţii,
mijloacele de luptă împotriva criminalităţii. Practica anticriminală este considerată 2 însă ca fiind
cel mai reprezentativă, aceasta incluzând întregul arsenal de activităţi de la cercetare ştiinţifică
până la decizia politică, de la prevenire până la represiune.

1
Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Dictionar de Sociologie, Editura Babei, 1998, p.144
2
Ion Staicu, Criminologie: Curs universitar, Editura “Omnia Uni S. A. S. T.”, Braşov, 2007, p.39
4
 Practica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de către stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal. În doctrina criminologică, dar şi în practică s-a formulat opinia
potrivit căreia, în lupta împotriva criminalităţii, sunt utilizate în concret două categorii de
mijloace:
a) mijloace juridice, în care intră totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau mai
puţin direct la prevenirea, combaterea şi stăpânirea fenomenului criminal ;
b) mijloacele empirice, unde sunt incluse „practicile instituţionale” (poliţie, parchet,
instanţa de judecată, penitenciare) care au ca scop prevenirea și combaterea criminalităţii.
Prin combinarea acestor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de lupta contra criminalităţii3:
1. Domeniul dreptului penal şi al aplicărilor lui concrete. Un rol important l-a avut şi îl
are ştiinţa dreptului penal în lupta de combatere şi apărare împotriva crimei, care cuprinde idei,
concepţii privind mijloacele de combatere a criminalității, în special mijloacele represive
reprezentate de pedepse;
2. Domeniul tratamentului delincvenţilor;
3. Domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un ansamblu unitar, un sistem având ca finalitate stăpânirea
fenomenului criminal. Prin stăpânirea fenomenului criminal se înţelege menţinerea acestuia în
cadrul unor limite şi structuri suportabile din punct de vedere social. Interesul şi vocaţia de a
stăpâni fenomenul criminal aparţine statului, prin organele sale şi de aceea, în mod firesc, tot
sistemul este creat şi pus în mişcare, prin voinţa statală, printr-o decizie politică anticriminală.
Practica anticriminală constituie cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice,
înţelegând prin aceasta sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii fenomenului
criminal.

3
Ion Staicu, op.cit., p.40
5
 CAPITOLUL 1. – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PREVENIREA
CRIMINALITĂŢII
1.1.Prezentare generală
Prevenirea criminalităţii – reprezintă ansamblul măsurilor menite să reducă ori să
contribuie la reducerea criminalităţii, a prejudiciilor cauzate de aceasta şi a sentimentului de
insecuritate al cetăţenilor, prin împiedicarea directă a activităţilor infracţionale şi/sau prin politici
şi intervenţii destinate reducerii potenţialului criminogen şi cauzelor criminalităţii.
Din punct de vedere ştiinţific, prevenirea implică măsurile de politică penală care au ca
finalitate, exclusivă sau parţială, limitarea posibilităţii de apariţie a infracţiunilor. Pentru
Consiliul Europei - Recomandarea R(87)7 – prevenirea este doar un instrument distinct al
politicii penale (care mai include pedepsele alternative, depenalizarea, ajutorul victimelor,
reinserţia socială şi tratamentul aplicat delincvenţilor).
Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să
diminueze criminalitatea prin acţiuni asupra cauzelor, luate înainte ca ele să se manifeste,
excluzând măsurile de represiune care de obicei previn doar recidiva.
Pentru a înţelege specificul prevenirii criminalităţii mai trebuie luate în calcul şi alte note
distinctive: prevenirea are caracter colectiv şi nu este coercitivă, acţionează înainte de producerea
infracţiunilor, exclude măsurile de pedepsire sau intimidare. Desigur, există şi voci care se opun
ideii de prevenire, aducând ca argumente faptul că delincvenţa este un fenomen social ce nu
poate fi influenţat, că adevărata cauză se află în organizarea biopsihică a individului, că
infracţiunile sunt creaţia sistemelor de justiţie penală sau că eşecul luptei împotriva criminalităţii
este datorat slăbiciunii politicii de sancţiuni penale.
Cei care au încredere în activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului poate
fi modificată prin educaţie şi prin schimbarea contextelor situaţionale, iar dinamica trecerii la act
(interacţiunea individ – situaţie) poate fi influenţată decisiv.
În aceste condiţii, nu putem trece cu vederea, totuşi, anumite limite ale activităţii de
prevenire: varietatea infracţiunilor este aşa de mare încât nu pot fi toate prevenite în aceeaşi
măsură, costul unor modalităţi de intervenţie este foarte ridicat, starea mentală de moment a unor
delincvenţi nu poate fi prevăzută, anumite măsuri pot veni în contradicţie cu valorile sau
tradiţiile locale.
Există câteva condiţii care asigură eficacitatea programelor de prevenire: voinţa politică
şi alocarea de fonduri suficiente, o perspectivă pe termen lung, statistici oficiale uniforme,
obiectivitatea mass-media, o corectă evaluare a nevoilor locale, implicarea sectorului privat de
securitate, implicarea cetăţenilor, criterii de evaluare măsurabile, existenţa unui centru de
informare şi documentare pentru publicul larg, formarea adecvată a practicienilor.
6
 Problematica delincvenţei şi prevenirii acesteia reprezintă o chestiune esenţiala pentru
forumul mondial. In acest sens menţionăm un document-cadru emis încă din 1990 la al VIII-lea
Congres ONU privind criminalitatea prin care se prevedeau ca factori favorizanți: sărăcia,
şomajul, analfabetismul, absența locuințelor bune și ieftine, sistem de învățământ și formare
inadaptat, numărul crescând de cetățeni fără perspectivă de inserție socială și agravarea
inegalităților sociale, disocierea legăturilor sociale şi familiale agravată printr-o educaţie
parentală inadecvată, educație ce face deseori condițiile de viață dificile, condițiile dificile pe
care le cunosc oamenii ce migrează spre oraș sau alte ţări, distrugerea identității culturale de
origine, rasismul și discriminarea ce pot crea dezavantaje în plan social, al sănătății și al angajării
în muncă, degradarea mediului urban, mai ales insuficiența echipamentelor colective în anumite
cartiere favorizând delicvența, dificultățile create de societatea modernă de a se insera corect în
comunitate, în familie, în mediul de muncă și în scoală și a se identifica cu o cultură, abuzul de
alcool, droguri și a altor substanțe, a căror dezvoltare e favorizată de factorii menționați mai sus,
multiplicarea activităților legate de crimă organizată mai ales de trafic de droguri și tăinuirea
obiectelor furate, provocarea, mai ales prin mass-media, a ideilor și atitudinilor ce sunt surse ale
violenței, inegalității și toleranței.
În acest context este de subliniat faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a repartizat
domeniul prevenirii crimei şi al justiţiei penale, Consiliului Economic şi Social. Acest organism
poate realiza studii şi elabora rapoarte şi recomandări, poate formula proiecte în convenţii pentru
a fi supuse Adunării Generale şi, de asemenea, poate convoca conferinţe internaţionale. La
nivelul ONU se consideră că prevenirea criminalității şi justiţia penală sunt o funcţie
guvernamentală şi nu a diferiţilor experţi.
Preocupările de evidenţiere şi de eliminare a faptelor antisociale au existat şi s-au
dezvoltat de-a lungul istoriei pe măsura progreselor înregistrate de umanitate. Problematica
crimei, criminalului şi reacţiei sociale împotriva criminalităţii a evoluat odată cu progresele
realizate de umanitate, căpătând contur în perioada modernă, mai exact, în ultimele decenii.
În legislaţiile penale din toate timpurile şi orânduirile sociale există diferite reguli de
conduită, norme care trebuie respectate şi altele care prevăd cum şi de cine sunt aplicate legile.
Aceste reguli de conduită cuprinse în legislaţia unui stat constituie ordinea de drept normativă
din statul respectiv, reguli care, printr-o aplicare efectivă, trebuie să conducă la starea de
legalitate ce se doreşte, adică la o ordine de drept reală. Această ordine de drept reală, efectivă,
este un fenomen de viaţă socială, o realitate trăită, o înfăptuire vastă şi complexă rezultată din
comportarea membrilor comunităţii şi deci, în fiecare act de supunere la exigenţele legii.4

4
Ion Staicu, op.cit., p.237
7
 În accepţiunea generală a noţiunii de “reacţie socială împotriva criminalităţii” se înţelege
răspunsul pe care societatea îl dă fenomenului criminalităţii atât în plan macrosocial, cât şi
microsocial faţă de fiecare delincvent în parte.5
Într-o altă definiţie, dată de Ion Gheorghiu-Brădet, reacţia socială reprezintă ansamblul
măsurilor şi mijloacelor reactive, preinfracţionale, extrajudiciare şi postinfracţionale judiciare şi
reinserţionale, necesare anihilării criminogenezei.
Problematica reacţiei sociale era considerată, până la apariţia criminologiei ca ştiinţă, ca
făcând parte din domeniul dreptului penal, deoarece se consideră că pedeapsa era singurul mod
de luptă împotriva criminalității. Această situaţie a fost corectată pe măsura reevaluării
obiectului, scopului şi funcţiilor criminologiei, relevându-se importanţa obţinerii datelor
ştiinţifice care să fundamenteze strategiile de politică penală, avându-se în vedere toate
categoriile de măsuri, atât cele anterioare, cât şi cele ulterioare infracțiunii.6
Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe, care prin măsurile propuse să ducă
la diminuarea fenomenului ca atare, poate constitui la o mai bună îndeplinire a actului de justiţie
sau poate duce la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în conformitate cu normele
internaţionale privind drepturile omului. De asemenea poate oferi soluţii viabile de resocializare
a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor în diferite profesii în timpul
executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte domenii
ale judecăţii individuale, iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Problemele criminalităţii şi justiţiei penale preocupă cele mai înalte foruri, inclusiv ONU
care, în cadrul Consiliului Social şi Economic, a constituit Secţia pentru Justiţie penală şi
combaterea criminalităţii.

1.2.Modele de reacţie socială

Modelele de reacţie anticriminală aplicate în diverse ţări depind de specificul politic,
social şi cultural al fiecărei ţări în parte, de evoluţia istorică proprie, de contextul regional în care
se află şi de starea şi dinamica fenomenului infracţional.
Cercetările criminologice şi evaluarea diverselor mijloace folosite în lupta anticriminală
au condus la elaborarea şi punerea în aplicare a unor modele de reacţie socială, metode de
tratament şi reeducare a infractorului, precum şi a unor programe de prevenire a fenomenului
infracţional.

5
Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Editura Naţional, Bucureşti, 2001, p.137
6
Dumitru Culcea, op.cit., p.138
8
 1.2.1.Modelul represiv
O lungă perioadă de timp, reacţia socială infracţională a avut o esenţă eminamente
represivă. Sub aspect cronologic, este primul din cele mai cunoscute modele de reacţie
socială şi a evoluat de la răzbunare până la represiunea etatizată.
a. Răzbunarea privată nelimitată
Este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind denumită şi legea junglei sau legea celui
mai tare. Ea acţiona în interesul grupului social (familie, clan, trib), unde exista o autoritate care-
şi impunea prin forţă normele de conduită.
Conform celor mai vechi cutume ale justiţiei private, ofensa adusă unui individ se
repercutează în mod automat asupra clanului din care face parte. Responsabilitatea ripostei
aparţine, astfel , întregului grup. În mod similar, responsabilitatea individuală pentru fapta
comisă devine colectivă, răsfrângându-se asupra clanului din care face parte făptuitorul. Reacţia
primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu gravitatea faptei.7
b. Răzbunarea privată limitată
Excesele ripostei aveau un efect negativ concret, care ducea la slăbirea forţei ofensive şi
defensive a întregii comunităţi, astfel a fost necesară limitarea răzbunării. Răzbunarea privată
limitată este o modalitate evoluată, care restrânge riposta la nivelul grupului şi o concentrează
asupra făptuitorului. Ea este astfel individualizată, echivalentă cu răul provocat şi controlată de
autoritatea centrală a comunităţii răzbunării8. Răzbunarea privată limitată cunoaşte mai multe
forme: i)Predarea vinovatului. Constă în abandonarea vinovatului clanului sau grupului care a
fost păgubit prin fapta sa. Această formă a fost aplicată în cazuri extreme, deoarece grupul
renunţa cu greu la un membru al său.
ii)Pedeapsa (răzbunarea) echivalentă. Acţionează potrivit principiului cunoscut încă în
Vechiul Testament sub denumirea de Legea Talionului şi formulat prin sintagma „ochi pentru
ochi, dinte pentru dinte”.
iii)Compoziţia. Este tot o pedeapsă echivalentă şi reprezintă o compensare în bani sau în
alte valori a pagubei suferite de către victimă (sau de către urmaşii acesteia, în caz de deces al
victimei). A fost consacrată şi în vechile legiuiri româneşti, de inspiraţie bizantină, fiind aplicată
şi în cazuri de omor.
c. Represiunea etatizată
Reprezintă forma cea mai evoluată a reacţiei represive şi corespunde gândirii filosofice a
vremii, bazată pe ideea retributivă a pedepsei.
Ulterior, s-a impus ideea de utilitate socială a pedepsei şi de rol preventiv al acesteia.
7
Ion Staicu, op.cit., p.239
8
Dumitru Culcea, op.cit., p.139
9
Astfel, Thomas d’Aquino arăta: „Când se aplică pedeapsa cu spânzurătoarea unui criminal, se
face pentru alţii, pentru ca teama de pedeapsă să-i oprească a comite fapte penale”.
Ideea de utilitate socială este îmbrăţişată de iluminiştii italieni şi de cei francezi; ea a stat
la baza operei lui Cesare Beccaria, în special în lucrarea sa „Dei delitti e delle pene”, apărută în
1764. Până la Beccaria, represiunea avea la bază ideea de suferinţă, iar el introduce şi ideea de
utilitate socială, preconizată încă de Platon care considera că pedeapsa nu poate fi justificată prin
ea însăşi, ca reacţie la încălcarea legii, ci trebuie orientată către un scop viitor, care să prezinte
utilitatea socială şi care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia.

1.2.2.Modelul preventiv
A fost fundamentat de doctrina pozitivistă, cu principalul său susţinător, Enrico Ferri,
care o dezvoltă în lucrarea ,,Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru”(1878). Ferri
susţinea că scopul principal al pedepsei nu trebuie să fie suferinţa, ci prevenirea.
În viziunea şcolii pozitiviste, prevenirea constă în:
a)prevenirea trebuie să fie îmbinată cu represiunea, prima având rolul decisiv;
b)abolirea sistemului represiv şi înlocuirea lui treptată cu substitutive de natură
preventivă;
c)proporţionalizarea tuturor măsurilor punitive şi curative în raport cu gradul concret de
periculozitate a făptuitorului.
Tezele principale ale şcolii pozitiviste referitoare la practica anticriminală au susţinut că9:
- în faţa instanţei trebuie să primeze comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;
- pentru a înţelege comportamentul infractorului trebuie relevată influenţa factorilor ereditari şi
de mediu care i-au marcat evoluţia;
- trebuie înlăturată imaginea clasică a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna
să aleagă între bine şi rău;
- infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale pe care le poate descoperi numai ştiinţa, este
determinat de aceste legi şi nu este întotdeauna liber să aleagă;
- justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea infractorului şi de
condiţiile concrete care au determinat producerea faptei antisociale.
Modelul propus de doctrina pozitivistă constituie prima încercare de a preveni
criminalitatea prin metode care iau în considerare cercetarea ştiinţifică a cauzelor şi nu exclusiv
prin metode punitive.

9
Ion Staicu, op.cit., pp.250, 251
10
 1.2.3.Modelul curativ
Metodele acestui model au fost impuse în politica penală a statelor lumii de reprezentanţii
criminologiei clinice, în special, şi de cei ai “apărării sociale”, care consideră că fiecărui
delincvent în parte pedeapsa aplicată nu trebuie să-i provoace suferinţe, ci să-i ofere un tratament
(medical, psihologic, social) în vederea protecţiei şi resocializării acestuia. Rezultatul acestor
metode depinde în primul rând de dorinţa delincventului de a nu mai recidiva, dar şi de modul
competent şi articulat în care acţionează toţi funcţionarii din sistemul judiciar şi penitenciar al
statului.10
Între altele, se propunea înlocuirea termenilor de pedeapsă, delict şi delincvent, cu
sintagma „măsuri de apărare socială”, bazată pe studiul personalităţii criminalului.
În conturarea noului model de reacţie socială s-a plecat de la următoarele constatări11:
- modelul represiv de reacţie socială nu contribuie la prevenirea criminalităţii pentru că nu ia în
considerare cauzele acesteia;
- ideea individualizării, acceptată teoretic, a fost insuficient transpusă în practică, datorită lipsei
mijloacelor materiale;
- pedeapsa aplicată s-a dovedit a fi insuficientă în procesul de resocializare a infractorului,
întrucât unicul criteriu de individualizare a fost gravitatea faptei;
- varianta represivă nu oferă soluţii pentru inserţia socială a condamnaţilor, care după ispăşirea
pedepsei se reîntorc în mediu şi îşi reiau comportamentul antisocial;
- creşterea spectaculoasă a criminalităţii dovedeşte că pedeapsa nu mai dispune de capacitatea
preventivă ca efect al intimidării.
Acest nou model de reacţie socială antiinfracţională viza12:
- axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
- adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
- adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei
tratamentului, atât în momentul individualizării sancţiunii, cât şi în perioada executării acesteia;
- adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic cultural, destinat să faciliteze o
reinsercţie socială cât mai adecvată a infractorului, după executarea tratamentului.
Programele modelului curativ vizează sprijinirea condamnatului după ispăşirea pedepsei
pentru a se reintegra în muncă, în mediul social, pentru a se evita stigmatizarea şi situaţiile
criminogene. Programele de acest gen sunt în genere, foarte costisitoare şi sunt puse în aplicare
cu greutate din lipsă de fonduri.

10
Dumitru Culcea, op.cit., p.142
11
Ion Staicu, op.cit., p.246
12
Ion Staicu, op.cit., pp.246, 247
11
 1.3. Prevenirea socială
Având în vedere creşterea ratei criminalităţii pe plan mondial a determinat apariţia de noi
strategii politice penale şi juridice, orientarea către aplicarea şi utilizarea unor măsuri cu caracter
social anticipativ, implicarea comunităţii în mod esenţial în efortul de prevenire a criminalităţii.
Modelul social promovat abordează direct factorii criminogeni şi încearcă limitarea
impactului acestora prin măsuri de asistenţă comunitară acordată persoanelor aflate în situaţii de
stres economic, social sau psihologic.
Prevenţia primară din cadrul acestui model social este definit ca fiind o prevenţie de bază
care încearcă să anihileze situaţiile criminogene şi rădăcinile criminalităţii. Prevenţia trebuie să
se adreseze mai întâi infractorilor potenţiali, atât la nivel individual cât şi al microgrupurilor.
La nivelul mediului familial se acționează prin intermediul măsurilor comunitare şi
anume furnizarea de ajutor celor care îl solicită şi sunt într-o nevoie reala economică, psihică,
educarea şi orientarea părinţilor tineri, educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate.
Şcoala are rolul său bine definit în formarea indivizilor. Ea trebuie să furnizeze în mod
constant informaţii privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi
morală, consecinţele şi implicaţiile crimei, modalitatea în care funcţionează sistemul penal,
evitarea comportamentului anti-social.
Angajarea în muncă a tinerilor este esenţială în ceea ce priveşte dezvoltarea acestora prin
educaţie socială şi asumarea responsabilităților. Lipsa sau pierderea locului de muncă determină
modificări serioase şi afectarea personalităţii tinerilor, generează stări depresive, manifestări
deviante şi în final recurgerea la actul infracţional.
Astfel, programele de prevenţie trebuie să cuprindă şi această latură în sensul identificării
şi creării locurilor de muncă, programe de organizare a timpului liber pentru cei care nu au un loc
de muncă, facilitate de tratament pentru cei cu probleme de sănătate, dependenţa de droguri,
alcool, etc.
Prevenirea secundară a acestui model se referă la adoptarea unei politici penale adecvate
realităţilor sociale, politice, economice, culturale şi punerea ei în practică.
Prevenirea socială este concepută astfel încât să provoace schimbări durabile la tinerii
care sunt în pericol să ajungă rău. Ţinta principală este evitarea inadaptării prin dezvoltarea
aptitudinilor pozitive, creşterea rezistenţei la seducţiile delincvenţei, intervenţii la nivelul
familiei, a şcolii, a grupului de prieteni sau a cartierului.
Prevenirea socială are două forme principale:
a) prevenirea prin dezvoltare mintală, orientată în mod special spre individ şi familia sa

12
 b) prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul cartierului sau localităţii, dar a căror
finalitate să fie tot individul.13
Prevenirea prin dezvoltare mintală urmăreşte ameliorarea durabilă a comportamentelor
sociale ale copiilor care, altfel, ar ajunge la delincvenţă. Pentru a fi eficace trebuie să fie precoce
(până la adolescenţă), să fie de ordin educativ, să fie realizată în contextul familiei sau al şcolii,
să îmbogăţească mediul educativ şi să iniţieze mama şi tatăl copilului în arta de a fi părinţi.
Antisocialitatea derivă, în general, din vulnerabilitate, dereglări nervoase sau endocrine,
din carenţele educative ale părinţilor. Copiii dificili şi părinţii fără abilităţi educative pot stabili
relaţii nesănătoase care generează pentru copilul şcolar un triplu handicap: copilul va fi violent
verbal şi fizic, nu va respecta autoritatea profesorilor, iar, în final, se va alătura altor delincvenţi.
O serie de experimente realizate în alte ţări vor clarifica şi mai mult problematica
prevenirii prin dezvoltare mintală. În 1992, la Montreal, Richard Tremblay s-a ocupat de mai
multe grupuri de copii cu vârsta de 12-13 ani. Scopul urmărit a fost ameliorarea abilităţilor
sociale şi cognitive ale copiilor şi creşterea competenţelor educative ale părinţilor astfel încât, la
adolescenţă, aceştia să nu devină delincvenţi. Mamele copiilor cuprinşi în experiment au fost
instruite să distingă comportamentele pozitive de cele negative ale copilului, să le întărească
conduitele bune, să gestioneze crizele, să generalizeze învăţările şi să sancţioneze fără a utiliza
pedepse. Copiii au participat la şcoală la sesiuni de formare a abilităţilor sociale şi de rezolvare
de probleme, inclusiv jocuri de rol (a fi politicos, a respecta regulile, a-şi face prieteni cu o
conduită bună). Urmărindu-se în timp evoluţia celor care au participat la experiment, s-a
constatat că doar 2,2% din ei au avut probleme şcolare, restul având o bună adaptare la
exigenţele şcolare şi mulţi prieteni neagresivi.
Într-un alt experiment consacrat dezvoltării competenţelor educative ale părinţilor
(Syracuse Family, Development Research Program 1995-1998) s-a intervenit asupra tinerelor
mame care trăiau în sărăcie. Ele au fost vizitate la domiciliu chiar înainte de a naşte şi au fost
învăţate câteva elemente esenţiale pentru a asigura o bună educaţie copiilor lor: să observe atent
interacţiunile copilului, să folosească eficace pedepsele şi recompensele, să se joace cu copilul şi
să ştie să negocieze în situaţiile de criză. Rezultatele acestui experiment au fost pozitive.
Un interesant program contra delincvenţei şi care demonstrează eficacitatea unei
iniţiative de dezvoltare socială s-a derulat în oraşul Delft. Măsurile principale au fost organizarea
timpului liber pentru tineri, reducerea numărului de familii numeroase în fiecare cartier, mai
buna supraveghere a caselor şi reintroducerea portarului la diverse imobile. Rezultatele au

13
M. Cusson: „Prevenir la delinquance”, PUF, Paris, 2002, p.75
13
depăşit aşteptările: în trei ani delictele au scăzut cu 30% iar guvernul olandez a decis să plătească
o parte din salariu pentru 150 de portari.
În acelaşi sens amintim şi programul desfăşurat în 1962 în oraşul american Michingan,
pentru copii preşcolari, care prezentau un risc înalt de a deveni delincvenţi din cauza situaţiei
părinţilor lor. Copiii aveau vârsta cuprinsă între 3 şi 5 ani şi au fost repartizaţi în două grupe -
una experimentală şi alta martor. Primul grup a beneficiat de pregătire pentru şcoală 2,5 ore pe zi
şi erau vizitaţi săptămânal la domiciliu de un lucrător social. Programul a durat 2 ani iar copiii au
fost urmăriţi până au împlinit 19 ani: s-a constatat că la cei cuprinşi în program, incidentele
infracţionale au scăzut cu 20%, iar eşecul şcolar a fost redus. Senatul american a calculat că
fiecare dolar investit a economisit 5 dolari din alocaţiile pentru securitate socială, cheltuieli
judiciare, victime şi conservarea calităţii vieţii.
Vom prezenta în continuare o serie de programe de prevenire desfăşurate în comunitate,
cartier, şcoală, dar care au avut alte rezultate decât cele aşteptate. În 1982, în 10 oraşe americane
s-a desfăşurat un program de diminuare a criminalităţii combinând acţiunile asupra minorilor cu
potenţial delincvent cu cele de supraveghere a cartierului (Neighborhood Anti-Crime Self Help
Program). Evaluarea programului a fost negativă – în anumite zone criminalitatea chiar a crescut,
deoarece s-a constatat o ruptură între eforturile depuse pentru a restaura controlul social şi
acţiunile desfăşurate în realitate. Copiii din familiile sărace au vrut să se plimbe pe stradă, iar
membrii bandelor au continuat să-şi facă simţită prezenţa nefastă. Singura diferenţă a fost acum
că toţi au jucat mai mult baschet. Era clar că doar activităţile destinate timpului liber nu ajungeau
să scadă delincvenţa. De asemenea, s-a dovedit că oamenii care trăiesc în aceste zone nu sunt
capabili să se ocupe de tineri şi să acţioneze colectiv: familiile sunt prea fragile iar susţinerea
socială este prea slabă pentru a putea acţiona eficace.14
Alte programe au avut ca scop să verifice rolul animatorilor pentru bandele de pe stradă şi
cel al grupurilor de discuţie. Între 1954 şi 1957, la Boston şi Los Angeles s-a invocat promovarea
unor animatori care să organizeze cu minorii dans, sport, consiliere cu adolescenţii responsabili
de diverse delicte şi de întreţinerea unor relaţii dificile în ambianţă. Încercările făcute au eşuat
deoarece dinamica internă a grupurilor de delincvenţi a fost de fiecare dată mai puternică decât
influenţa animatorilor.
Aceeaşi soartă au avut-o şi grupurile de discuţie în care au fost cuprinşi minori
delincvenţi de 13 – 14 ani, pentru a discuta despre modalităţile de dezvoltare a abilităţilor de
rezolvare a problemelor interpersonale. S-a constatat însă că povestirea lăudăroasă a unuia
despre un furt a fost primită favorabil de ceilalţi. Eşecul acestui program a fost evident: tinerii

14
M. Cusson, op.cit., p.79
14
care participau la program comiteau mai multe delicte, grupul de discuţie transformându-se în
veritabile şedinţe de întărire a delincvenţei.15
O condiţie pentru a începe programul precoce de prevenire este obţinerea
consimţământului din partea familie minorului vizat şi desigur atragerea acestuia la o participare
activă alături de specialiştii răspunzători de program (lucrători sociali, psihologi, sociologi etc.).
Acest lucru nu este uşor de obţinut în familiile în care părinţii nu-şi iubesc copii şi îi
percep pe aceştia ca surse de suferinţă şi expunere publică. Părinţii ar trebui să participe voluntar,
fără a face presiuni asupra lor: în unele ţări ei sunt stimulaţi prin ajutoare financiare sau chiar
asigurarea unei locuinţe.16

1.4. Prevenirea situaţională

Orice loc obişnuit din societatea modernă poate reprezenta o situaţie criminogenă: străzi
slab luminate, magazine, parcuri, mijloace de transport în comun, cazinouri, muzee.
„Statutul mai mult sau mai puţin criminogen ala acestora – ca puncte fierbinţi ale
criminalităţii sau ca zone sigure, cu rata scăzută de infracţiuni – se stabileşte în baza statisticilor
poliţiei în a cărei rază de competență se află zona respectivă, a studiilor referitoare la victime şi
analizele modelelor infracţionale. Dinamicile fundamentale ale acestora pot fi reprezentate prin
câţiva parametri simpli – prezenţa unor ţinte valoroase şi a indivizilor cu înclinaţii infracţionale
precum şi absenţa unor paznici eficienţi sau a controlului situaţional”. În acest context, putem
vorbi de locuri vulnerabile în care riscul de a atrage infracţiuni este mai mare.
În ce priveşte intervenţia în asemenea situaţii, pot apărea limitări datorate faptului că
trebuie să se menţină „viaţa normală” şi „afacerile obişnuite”: astfel, spre exemplu, într-un
magazin, dacă se vor lua măsuri prea severe de supraveghere a mărfurilor expuse, vânzările ar
putea scădea îngrijorător.
Necesitatea prevenirii situaţionale derivă din seria spontană sau învăţată a cetăţenilor de a
se proteja (homo prudens). În acest sens s-a creat o adevărată piaţă privată a ofertei de securitate
(producători şi instalatori de alarme, consultanţi, servicii de securitate), iar statul promovează
acte normative, legi şi anume, pentru amenajarea spaţiului şi iluminatul străzilor.
Uneori, măsurile luate într-un cartier pot diminua criminalitatea doar aici, deoarece
delincvenţii s-au „mutat” în cartierele vecine (infractorii voiajori). Iată un exemplu în acest sens:
cu ani în urmă, la New York s-a decis ca şoferii de autobuz să nu mai vândă tichete cetăţenilor
pentru a nu mai fi expuşi furturilor. În scurt timp, delincvenţii s-au deplasat spre staţiile de
metrou.
15
M. Cusson, op.cit., pp.79, 80
16
M. Cusson, op.cit., pp.241-243
15
 Desigur, se constată deseori şi o reală scădere a delincvenţei, atunci când acţiunile de
prevenire sunt multiple şi bine concepute. Astfel, în anii ′80, în Olanda, la Amsterdam,
Rotterdam şi Haga, au fost angajaţi 200 de agenţi de informare şi supraveghere în transportul
public. Aceştia erau grupaţi câte doi sau trei, fiind responsabili cu securitatea, controlau biletele,
ofereau informaţii pasagerilor şi puteau alerta poliţia prin telefonul şoferului. Ca urmare, au
scăzut furturile, graffitti-urile, vandalismul şi numărul persoanelor care circulau fără bilet.
Efecte asemănătoare au avut şi măsurile luate în 1982 la Biblioteca Universităţii
Wisconsin (SUA) unde cărţile au fost dotate cu sisteme electronice de securitate pentru a nu mai
fi furate: s-a constatat că nu numai furturile acestora au scăzut (cu 80%) ci şi cele de casete audio
şi dischete.
Experienţa acumulată în alte ţări este deosebit de fecundă şi pentru noi, în ceea ce
priveşte soluţiile eficace de prevenire situaţională: o bună protecţie fizică va fi asigurată prin
porţi întărite, încuietori rezistente, bariere, geamuri incasabile, antifurt la maşini, eliminarea uşii
din spatele locuinţelor, controlul accesului prin posturi de pază, telefon, interfon sau cartelă
magnetică la intrare, card-uri de acces, percheziţionarea bagajelor, etichete electronice, controlul
facilitatorilor prin reglementarea vânzării armelor sau instrumentelor ce pot servi unui atac, cărţi
de credit cu fotografie, îndepărtarea obiectelor ce pot servi ca arme, deturnarea (împiedicarea
contactului cu ţinta), prin amenajarea străzilor închise pentru circulaţie, separarea suporterilor pe
stadioane, cazarea femeii, victimă a unor agresiuni, într-un loc sigur, interzicerea barurilor şi
centrelor comerciale în apropierea şcolilor, evitarea perioadelor de aşteptare a autobuzelor la
plecarea de pe stadioane, reducerea beneficiilor pentru delincvent prin telefoane publice cu
cartelă, marcarea pieselor de automobile, arestarea tăinuitorilor, reducerea sumelor de bani aflate
la casierie şi vânzători, spălarea rapidă a urmelor de graffitti şi repararea proprietăţii distruse
pentru ca vandalii să nu se bucure de „munca” lor.
Acest tip de model are în vedere potenţialele victime şi punerea la îndemâna acestora
diferite şi variate modalităţi în vederea reducerii riscului victimizării.
Exista două categorii principale de măsuri de prevenire situațională şi anume:
a) măsuri de securitate care fac dificilă săvârşirea infracţiunilor:
- măsuri prin care ţintele devin mai dificile (ex.:conectarea dispozitivelor de alarmă la unităţile
specializate de poliţie);
- măsuri prin care se înlătură ţintele (ex.: parcarea unui autoturism nu pe stradă, ci într-o parcare
păzită);
- măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor.
b)măsuri care influenţează costurile şi beneficiile celor care săvârşesc infracţiuni:

16
 - marcarea proprietăţilor;
- supravegherea tehnică;
- asigurarea supravegherii zonale.
Astfel acest model situaţional de prevenire este o metodă practică de prezentare către
cetăţeni a situaţiei de fapt, cât mai exact cu putinţă, pentru ca aceştia să-şi ia măsuri suplimentare
de autoprotecţie.

17
 CAPITOLUL 2 - EVALUAREA JURIDICĂ A CRIMINALITĂŢII
2.1. Statisticile privind criminalitatea
Numărul infracțiunilor, în toate statele lumii, s-a mărit în ultimii ani. Această ascensiune
rapidă a criminalităţii, în general, se datorează cu precădere agresiunilor determinate de crima
organizată şi, astfel, este foarte greu, dacă nu imposibil, să se facă statistici referitoare la acest
fenomen. Multe ţări europene nu dispun de informaţii demne de a fi luate în considerare şi, în
general, statisticile privind criminalitatea conţin numai informaţii de bază ale crimei organizate.
Când se face o evaluare a nivelului la care a ajuns crima organizată, autorităţile judiciare
şi forţele de securitate se confruntă cu ideea că, în prezent, este practic imposibil să se facă o
distincţie clară între crima organizată şi criminalitate, în general.
Autorii crimei organizate şi-au depăşit sferele clasice de acţiune, incluzând în repertoriul
lor şi infracţiuni minore. Această situaţie este dificilă şi datorită faptului că fenomenul crimei
organizate nu poate fi definit atât de uşor. Unele ţări au formulat definiţii ţinând seama de
activitatea practică, dar acestea diferă de la o ţară la alta.
Există preocupări pentru stabilirea unei definiţii legale care să fie folosită în legislaţia
naţională şi internaţională. Pentru aceasta, însă, trebuie să se studieze parametrii şi posibilele
semnificaţii ale crimei organizate şi este necesar, de asemenea, să se aibă în vedere împrejurările
în care este posibilă extinderea şi dezvoltarea acesteia. Crima organizată reprezintă acel tip de
criminalitate care presupune existenţa unei organizaţii stabile, cu o ierarhie bine structurată şi
respectată, alcătuită din indivizi disciplinaţi asociaţi în scopul comiterii de fraude.17
În prezent, ţările europene oferă condiţii favorabile deosebite pentru grupările care doresc
să se specializeze pe crima organizată şi, de asemenea, pentru extinderea geografică a
criminalității deja existente atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, precum şi pentru
infiltrarea acesteia în alte zone ale lumii, între care şi Europa de Est. Toate acestea înlesnesc
apariţia şi ascensiunea rapidă a acestui flagel extrem de periculos.
Capacitatea de coordonare, specializarea şi experienţa antreprenorială permit
organizaţiilor criminale să ofere pe piaţă bunuri şi servicii ilicite la preţuri care permit ca astfel
de activităţi să devină extrem de profitabile. Sumele astfel obţinute sunt supuse, în general, unui
proces de reciclare, reinvestire în sistemele economice şi financiare legale, urmărindu-se să se
asigure liderilor acestor organizaţii respectul şi consideraţia necesare menţinerii unei aparente
onorabilităţi, să diminueze, pe cât posibil, riscurile represiunii şi să controleze sfera activităţilor
în care se implică.

17
Costică Păun, Crima organizată sau organizarea crimei, Bucureşti, Academia de Poliţie “Al. I. Cuza”, 1993, p.46
18
 Întrucât dispun de mai multe lichidităţi decât întreprinzătorii legali, pe care îi pot ţine sub
control prin intermediul competiţiei şi violenţei, organizaţiile criminale au capacitatea de a-şi
subordona importante domenii de activitate, acţionând ca un virus capabil să afecteze grav
economia mondială. În multe state, prin forţa banului, crima organizată a reuşit să controleze
activitatea sindicatelor şi să capete o puternică influenţă politică.
Criminalitatea organizată reprezintă solidaritatea spontană, brutală şi organizată care-i
uneşte pe toţi indivizii şi toate păturile sociale înclinate să-şi câştige existenţa şi să-şi asigure
bunăstarea, nu prin muncă, ci prin fraudă, violenţă şi alte acte ilicite, nesocotind statul, legile şi
organele administrative.18
Diferenţa dintre vremurile mai vechi şi epoca actuală constă în faptul că, de la începutul
secolului XX şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, raporturile dintre crima
organizată şi oamenii politici se bazau pe anumite înţelegeri tacite. Astăzi, însă, crima organizată
participă deschis la luptele electorale, transformându-se din instrument politic în forţă politică.
Din nefericire, toate aceste lucruri oribile se petrec în mijlocul unei indiferenţe generale,
ca şi cum ele s-ar întâmpla într-un alt loc şi nu ar afecta, în vreun fel, interesele cetățenilor. Un
văl de nepătruns continuă să acopere mişcările din umbră ale criminalității în goana după
profituri fabuloase. În climatul corupţiei şi al politicianismului, în jocul ascuns al unor interese
tentaculare vizând cercuri înalte atinse de profituri uriaşe, toate anchetele întreprinse, periodic,
de diferite comisii şi comitete, de organe oficiale sau instituţii particulare rămân simple
paleative, ceea ce explică reactivarea şi perfecţionarea metodelor de lucru ale grupărilor
criminale.
Crima organizată,privită din interiorul său, constituie o lume logică, raţională, funcţională
şi implacabilă. Mult mai logică, raţională şi mai implacabilă decât însuşi statul. Ca urmare a
ignoranţei şi superficialităţii guvernamentale, uneori se ia apărarea protagoniştilor criminalităţii
organizate împotriva acestui stat. Crima organizată este fascinantă prin ceea ce poate reprezenta
ca raţionalitate statală. Ca sistem economic, aceasta este amestecată, întotdeauna, în diverse
activităţi ilicite deosebit de fructuoase şi susceptibile de a fi exploatate metodic. Ea face parte
dintr-o lume în care conceptul de individualism tinde să se dilueze în avantajul ideii de
apartenenţă.
Cetăţeanul, cu drepturile şi îndatoririle sale, cedează locul în faţa clanului, a grupului de
fideli sau clientelei. Crima organizată, în acest context, apare ca un model de mare viitor. Ea este
un sistem al puterii, o articulaţie, o metaforă şi o patologie ale acesteia, în acelaşi timp. Ea se
poate substitui statului în acele teritorii în care acesta este, în mod nepermis, absent. Conţinutul

18
Costică Păun, op.cit., p.49
19
politic al activităţilor crimei organizate oferă, fără îndoială, o soluţie alternativă la democraţie.
Dar foarte puţini percep azi, la justa lui valoare, semnalul periculos pe care îl reprezintă
criminalitatea în varianta crimei organizate pentru democraţie. În esenţă, termenul de crimă
organizată este folosit pentru denumirea multitudinii de grupuri de infractori, structurate în ideea
înfăptuirii unei activităţi infracţionale conspirate şi constituite, având ca principal scop obţinerea
unui profit şi care îşi menţin poziţia prin folosirea violenţei, coruperea oficialităţilor publice, prin
şantaj sau prin acţiuni aparent legale, dar urmărind scopuri infracţionale.
În concepţia INTERPOL, organizaţiile criminale pot fi împărţite în următoarele grupe:
familii de tip mafiot, organizaţii profesionale, organizaţii criminale formate pe criterii etnice,
organizaţii teroriste internaţionale, organizaţii specializate în spălarea şi reciclarea banilor.
Organizaţiile de tip mafiot se caracterizează printr-o ierarhie internă severă, compusă din
grupe cu anumite funcţii specializate şi cu o structură de autoapărare cristalizată. Prin extindere
şi multiplicare, crima organizată se manifestă deja ca un fenomen internaţional. Forţa şi imensele
resurse de care dispun aceste grupuri i-au determinat pe unii criminologi să considere că asistăm
la naşterea unei noi puteri în stat, respectiv crima organizată.19
Organizaţiile criminale constituite pe teritoriul unei ţări îşi formează, de regulă, legături
cu indivizi afacerişti sau chiar grupări din alte ţări, dispuse într-o anumită zonă geografică, îşi
internaţionalizează acţiunile criminale după anumite strategii bine conturate. Estorcarea forţei de
muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, omorul la comandă, corupţia reprezintă
capitalul de bază al organizaţiilor criminale, profiturile fiind canalizate spre alte afaceri legitime
prin sisteme complicate de spălare a banilor.
În orice grup criminal bine structurat, ordinele coboară prin filiera de comandă, iar
profiturile urcă în sens opus. În multe state, crima organizată constituie “cancerul perfid” care
vlăguieşte puterea societăţii, ameninţă integritatea guvernelor, determină creşterea taxelor care se
adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa cetăţenilor, a agenţilor economici aflaţi în
competiţie, controlează prin forţa banului sindicatele, are o puternică influenţă politică şi
economică prin infiltrarea în diferite afaceri legale. Categoric, cea mai rentabilă sursă de venituri
a acţiunilor criminale organizate este traficul de droguri, din care se obţin 80% din veniturile
totale ale întregii activităţi.20
Îmbinând teroarea cu metodele moderne de afaceri, organizaţiile criminale din domeniul
narcoticelor creează imperii ilegale din care se încasează venituri ce depăşesc, deseori, pe cele
ale unor corporaţii multinaţionale, angrenează în activităţile lor un personal numeros şi
beneficiază de serviciile intelectuale ale unor chimişti, specialişti în mijloace-radar, experţi în
19
Costică Păun, op.cit., p.54
20
Costică Păun, op.cit., p.55
20
economie, tehnică modernă a comunicaţiilor şi computerizare, de pe toate continentele. Profitul
anual obţinut din comerţul cu narcotice, la scară mondială, este apreciat la peste 15 miliarde de
dolari. El este, astfel, echivalent, după unele statistici, cu produsul intern brut al unor state ca
Peru şi Maroc.
Uniunea Europeană are nevoie, mai mult ca oricând, de informaţii reale şi complete
privind criminalitatea şi justiţia penală, pentru a combate mai eficient infracţionalitatea şi a
stimula performanţa în materie de evaluare a măsurilor preventive. Aceasta este raţiunea pentru
care Comisia Europeană a prezentat, recent, un plan de acţiune, pentru perioada 2012 - 2017,
vizând dezvoltarea statisticilor comunitare privind criminalitatea şi justiţia penală.
Un comunicat adoptat, recent, de Executivul de la Bruxelles se referă la dezvoltarea
statisticilor privind criminalitatea, la nivel U.E., într-o abordare graduală şi în baza unei
metodologii unitare. Obiectivul comun este acela de a produce „statistici armonizate“.
„Dezvoltarea statisticilor, la nivelul Uniunii Europene, ne va permite să evaluăm şi să
comparăm amploarea criminalităţii în diferite regiuni ale U.E., să controlăm evoluţia
fenomenelor şi să hotărâm mai bine cum le putem stăvili.“ - a explicat, recent, domnul Franco
Frattini, responsabil al Comisiei Europene pentru domeniul Justiţie, Libertate şi Securitate.
În vederea obiectivării noului Plan de acţiune, Comisia va fi susţinută de un grup de
experţi şi reprezentanţi ai tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Aceştia vor identifica
prompt nevoile politice de gestionare a datelor privind criminalitatea, la nivel comunitar.
Peste 16 mii de oameni au comis infracţiuni anul trecut, dar au fost condamnaţi de
instanţele de judecată mai puţin de jumătate. Cele mai multe sancţiuni au fost sub formă de
condamnare condiţionată, amendă şi închisoare. Totuşi experţii spun că rata încarcerării în
România este de aproximativ 2 ori mai mare decât în Europa. Detenţia infractorilor presupune
însă costuri ridicate an de an, bani alocaţi din bugetul de stat.
Potrivit Biroului Naţional de Statistică (B.N.S.), în anul 2011 au fost comise peste 54 de
mii de infracţiuni, cu aproximativ 12 mii mai mult decât în anul precedent. Diferenţa dintre
numărul infracţiunilor înregistrate în ceilalţi ani şi situaţia din 2011 este semnificativă, deoarece
până acum cifrele infracţionalităţii nu prezentau discrepanţe atât de mari, fiind mai degrabă
asemănătoare de la un an la altul. Atât datele M.A.I., cât şi cele ale B.N.S. arată o creştere a
infracţiunilor, însă responsabilii de la M.A.I. spun că situaţia nu este alarmantă.
Șaptesprezece state europene implementează strategii de prevenire a criminalităţii.
România nu are în prezent o astfel de strategie. Pe domenii sectoriale, există însă strategii
(antidrog, trafic de persoane) sau demersuri pentru elaborarea strategiilor (prevenirea terţiară/ a
recidivei – Administraţia Naţională a Penitenciarelor). În timp ce alte state europene alocă între

21
0,5 şi 4 euro/locuitor/an, pentru activitatea de prevenire, în România activitatea de prevenire a
criminalităţii se desfăşoară cu buget zero.

2.2. Drama victimelor

Femeia face parte (alături de copii şi cei foarte în vârstă) din categoria persoanelor care
prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale bio-
constituționale şi psiho-comportamentale. Prin tradiţie, feminitatea desemnează o serie de
trăsături de personalitate specifice femeii, precum sensibilitate, fineţe, activitate ordonată,
sentimente deosebite, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligenţă analitică, aptitudini
educaţionale. Dar tot prin tradiţie, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (adică locul şi
rolul ei în sistemul activităţii familiale şi sociale) a fost, în general, devalorizată şi defavorizată,
bărbaţii, mai ales cei căsătoriţi, având drepturi depline, inclusiv de aplicare a sancţiunilor bazate
pe agresiunea fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire,
desconsiderare şi chiar maltratare şi toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale
acceptate şi promovate de grupurile şi macrogrupurile de apartenenţă. Formele de victimizare la
care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme
uşor agresive până la forme violente, fizic şi psihic traumatizante.
Uneori femeia a trebuit să accepte conform “comenzii sociale” pedepsirea fizică (bătaia)
din partea soţului sau a tatălui, ca pe ceva firesc şi normal, spunându-se că femeia trebuia să fie
bătută chiar la începutul căsătoriei, ca să ştie de “frica bărbatului” toată viaţa. Alteori, a trebuit să
accepte completa izolare, acoperirea totală a corpului, inclusiv a feţei, să suporte incomodităţile
centurilor de siguranţă sau consecinţele “regulilor” sociale privind conduita bărbatului adoptată
pentru „deflorarea” femeii.
De-a lungul timpului, transformările sociale şi modificările în plan etno-cultural au
acţionat profund asupra feminităţii şi asupra schimbării rolului femeii în societate, precum şi a
raportului dintre feminitate şi masculinitate.21 Cucerirea unor drepturi egale cu bărbatul, accesul
femeilor la şcolarizare şi cultură, exercitarea de profesii şi asumarea unor roluri care aparţineau
bărbaţilor, au redus distanţele şi divergenţele dintre feminitate şi masculinitate, în sensul că
feminitatea a câştigat şi câştigă pe linia unor caracteristici comportamentale: iniţiativă,
independenţă, spirit organizatoric, îndrăzneală, forţă, atitudini şi aptitudini de conducere, etc.
Tendinţa de masculinizare a femeilor care se manifestă în vestimentaţie, mod de
exprimare verbală, promiscuitate sexuală, consfinţirea legală în multe părţi ale globului a
emancipării lor sub aspect juridic, aduce după sine şi schimbări în structura speţelor de

21
Amza Tudor, Criminologie, Bucureşti, Lumina Lex, 1998, p.178
22
infracţiuni comise de femei. Astfel, a crescut numărul femeilor care comit infracţiuni rutiere,
care conduc în stare de ebrietate, a celor care comit falsuri în acte publice, precum şi a celor care
participă la actele de terorism de mare violenţă şi cruzime.
Principiul egalităţii şi deplina respectare a drepturilor fundamentale trebuie să reprezinte
o problemă de maximă importanţă pentru comunitate, ţinând cont de faptul că egalitatea de şanse
este o parte inseparabilă a procesului de dezvoltare şi evoluţie a societăţii. Acest fapt, recunoscut
de majoritatea ţărilor, întâmpină, în practică, obstacole create şi reproduse de sistemul de valori
şi de conceptele sociale.22
Este necesară abordarea cuplului penal infractor-victimă, în care fiecare membru sau
amândoi sunt femei, dintr-o nouă perspectivă, femeia manifestând un rol mult mai activ în plan
psihosocial şi relaţional. Trebuie reconsiderate modalităţile de evaluare a gradului de răspundere
a femeii (ca victimă) în comiterea actelor infracţionale.
Una dintre formele de victimizare cea mai frecvent întâlnită o constituie violul.
Exemplificativă este următoarea situaţie: o femeie de 28 de ani, mamă a doi copii, intră noaptea
târziu într-un bar de noapte plin cu bărbaţi. Ea începe să bea şi să flirteze cu unii dintre patroni.
Dintr-o dată se trezeşte întinsă şi ţinută pe o masă de biliard. Şase bărbaţi tineri au avut raport
sexual cu ea pe rând, ceilalţi distrându-se în timp ce ea ţipa şi blestema. Toţi cei şase bărbaţi au
fost arestaţi şi judecaţi pentru viol agravat. Apărarea lor a constat în faptul că ea a acţionat în
mod seducător şi provocator. Pe de altă parte, acuzarea a argumentat că asaltul sexual începe
când un bărbat continuă după ce o femeie spune “nu”. Judecătorul a pronunţat sentinţa de
condamnare la închisoare a patru din cei şase bărbaţi pe durate între şase şi doisprezece ani.
(Schanberg S. “The rape trial” în New York Times, 7 martie, 1993).
Comentariile asupra acestui fapt au fost însă diferite : unii au considerat pedeapsa ca fiind
justă, deoarece violul nu poate fi considerat ca un sport pentru spectatori, alţii, mai ales cei ce
reprezentau comunitatea bărbaţilor tineri, au protestat împotriva verdictului, considerând victima
ca fiind în primul rând vinovată : “Ea trebuia să ştie ce-o aşteaptă când a intrat în local”.
Aşa cum se poate observa, este destul de dificil de stabilit, în unele cazuri, dacă este viol
sau nu şi care sunt răspunderile ce revin victimei în comiterea acestei infracţiuni. După definiţia
dată de Gustav Nass, se poate vorbi de viol şi atunci când o persoană, prin aplicarea forţei fizice
sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de apărare a demnităţii sexuale a altei fiinţe şi
prin aceasta face posibilă agresarea sexuală a victimei.

22
Amza Tudor, op.cit., p.184
23
 Aşadar, violul constituie un raport sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângere
sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În unele cazuri, violul
este însoţit de acte de cruzime, ce se încadrează în actele sadice.
În unele legiuiri româneşti, atentatele la pudoare şi violul au fost aspru pedepsite. În evul
mediu, pedepsele erau date de feţele bisericeşti, prin diferite amenzi încasate în folosul
episcopilor. Actualmente, violul este considerat infracţiune şi se pedepseşte conform Codului
penal. După opinia lui Mina Minovici, există patru mari grupe de viol :
1) reducerea la neputinţă a victimei prin forţa brutală. Se ţine cont de raportul de forţă
fizică dintre victimă şi agresor. Aşa după cum reiese din cazuistica medico-legală, o femeie
robustă, sănătoasă, nu poate fi violată de către un singur bărbat decât în situaţii speciale şi anume
când este atacată prin surprindere, când i se aplică o lovitură puternică, când este sub influenţa
unor substanţe ce induc o îngustare a câmpului conştiinţei (alcool, narcotice, somnifere) şi când
violenţa se face şi sub ameninţarea unei arme;
2) violul prin constrângerea morală, cum ar fi ameninţarea cu o armă ce anihilează
rezistenţa victimei sub imperiul groazei;
3) violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie;
4) violul asupra persoanelor feminine cu stări patologice fizice sau mentale: afecţiuni
neurologice şi tulburări psihice ce alterează discernământul. Există şi cazuri de viol în somnul
hipnotic şi somnul natural.
În cazul violului, spre deosebire de alte infracţiuni, actul antisocial este subiect de
interpretare, în primul rând de către victimă şi violator şi abia apoi de către organele judiciare. 23
Violul poate fi comis de către un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o
relaţie cu victima.
Violenţa în familie este un fenomen omniprezent, iar prin caracteristica sa de vizibilitate
socială redusă este periculos şi greu de controlat, de asemenea, dificil de surprins în statisticile
oficiale. Departe de a fi o particularitate a societăţii româneşti, violenţa în familie constituie
astăzi, deopotrivă o problemă socială şi o problemă de sănătate publică.
Amplu prin proporţii, răspândire geografică şi cuprindere socială, acest fenomen este
simptomatic pentru discriminarea femeii şi perpetuarea inegalităţii între sexe. El reflectă o
încălcare flagrantă a dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, consacrat în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului(art.3) şi în alte acte internaţionale şi legi interne.
În urma unor studii s-a observat că femeile sunt în mult mai mare măsură victimizate
(ucise) de către soţi, deşi numărul crimelor comise de soţii este destul de mare. Şi în ceea ce

23
Ion Gheorghiu-Brădet, Criminologia generală românească, Braşov, Editura Tipocart Braşovia, 1999, p.121
24
priveşte soţiile, motivele sunt diverse. Cea mai dificilă situaţie o prezintă cauzele în care soţiile
victimizate (maltratate) mai mult ajung, la rândul lor, să victimizeze (să-şi ucidă soţii). Asemenea
cazuri par a fi paradoxale: victima iniţială apare în calitate de infractor (criminal). Stabilirea
gradului de vinovăţie a celor doi membri ai cuplului penal este extrem de dificilă. Până la
comiterea crimei, soţul şi-a victimizat soţia, dar este posibil ca aceasta să-l fi provocat continuu,
prin diferite acte comportamentale, iar, după un timp, soţia, nemaiîndurând tratamentul violent
aplicat de către soţ, răspunde prin violenţă şi îl ucide.
Copilul face parte şi el, din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută,
datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsiţi aproape complet de
posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte
comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de înţelegere a
efectelor, a consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empatică,
imposibilitatea lor de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altor persoane, nivelul înalt de
susceptibilitate şi al naivității, sinceritatea şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor lor.24
Datorită acestor caracteristici, ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei, pot
fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi
pentru ei nu pot să le prevadă. Fiind uneori în imposibilitate de a rezista unor promisiuni,
recompense, oferite mai ales de către persoanele adulte, care aparent le inspiră încredere şi
securizare emoţională, pot să cadă uşor pradă unor infractori care nu se abţin de la cele mai
abominabile fapte (furt, tâlhărie, viol, pedofilie, crime).
Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc, din nefericire, în cadrul
familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de
dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia.
În ceea ce priveşte bătaia, “adepţii” acestei metode susţin că ar avea o dublă valoare :
retroactivă, adică de durere fizică şi morală, resimţită pentru o conduită greşită şi de inhibare
pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.
Din nefericire însă, în viaţa de zi cu zi şi pe multe meridiane ale globului, bătaia este
frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, producând copiilor leziuni corporale şi
chiar decesul. Violenţa manifestată în cadrul familiei şi mai ales asupra copiilor a atras mai
demult atenţia specialiştilor care, la rândul lor, au încercat să evidenţieze structurile de
personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele şi dispozitivele motivaţionale
care susţin asemenea forme de conduită, consecinţele imediate şi de perspectivă asupra sănătății
fizice şi psihice a copiilor supuşi unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au străduit să

24
Ion Gheorghiu-Brădet, op.cit., p.143
25
evidenţieze şi să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care folosesc bătaia ca
un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor. 25 În urma cercetărilor s-au evidenţiat
următoarele tipuri de caracteristici:
1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj
instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt. De asemenea, copilul bătut este adesea
cel care este rezultatul unei naşteri nedorite şi cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea
copii este perioada primilor trei ani de viaţă.
2. “Istoria” propriei vieţi a părinţilor. Cei mai mulţi dintre părinţii ce-şi maltratează copiii
au fost ei înşişi, la rândul lor, supuşi unui tratament similar de către proprii lor părinţi sau au fost
în mai mare măsură neglijaţi emoţional de către aceştia. În trecutul unor asemenea părinţi adesea
lipsesc protecţia, dragostea şi sunt prezente, în schimb, respingerea şi indiferenţa. Pentru ei nu au
existat prea multe prilejuri oferite în vederea identificării cu anumite modele. Practic, din punct
de vedere emoţional, părinţii au fost absenţi.
3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor. Părinţii abuzivi în a utiliza mijloace
de sancţiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface propriile nevoi,
solicitându-i în a întreţine acţiuni ce depăşesc posibilităţile şi abilităţile fizice şi psihice. Ei
întâmpină mari dificultăţi în a stabili legături empatice cu proprii copii şi în a satisface nevoile
acestora de dependenţă. Mai mult, ei nesocotesc în mare măsură motivele şi trebuinţele copiilor,
exprimate sau nu, capacităţile şi abilităţile lor limitate, precum şi lipsa lor de protecţie şi ajutor.
4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Destul de frecvent se constată că părinţii care-şi
maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice şi psihiatrice. Impulsurile agresive
ale unor părinţi se pot datora stresului zilnic al vieţii, sentimentelor lor puternice de inadecvenţă
în adoptarea şi exercitarea rolului de părinte, inteligenţei scăzute sau unei structuri imature a
personalităţii. Această categorie de părinţi necesită un serios tratament psihologic şi psihiatric.
Deşi mijloacele punitive, inclusiv bătaia, sunt larg utilizate de către părinţi, există
diferenţe în ceea ce priveşte modul concret de aplicare al acestor mijloace de către mamă şi de
către tată. Şi unii şi alţii pot folosi modalităţi sancţionatorii, dar ponderea referitoare la
încărcătura emoţională, pozitivă sau negativă, care însoţeşte asemenea conduite poate fi diferită.
De altfel, unii autori, ţinând seama atât de variabila afectivitate, cât şi de variabila forţă de
coerciţie manifestată, diferenţiază două categorii mari de metode destinate a asigura controlul
asupra conduitei copilului : metode bazate pe dragoste și metode coercitive bazate pe putere.
Deşi din punct de vedere statistic mamele folosesc cu o mai mare frecvenţă prima
categorie, iar taţii pe cea de-a doua, în viaţa practică ambii părinţi pot utiliza cele două categorii

25
Ion Gheorghiu-Brădet, op.cit., p.167
26
de metode, dar efectele asupra comportamentului şi personalităţii copiilor nu sunt aceleaşi.
Cercetările arată că, atunci când mamele apelează în mod constant la metodele orientate
spre dragoste, proprii lor copii tind să dezvolte un simţ puternic al responsabilităţii pentru
conduită şi să fie marcaţi real şi autentic de sentimente de vinovăţie şi regret când comit abateri.
Dacă asemenea metode nu dau rezultate, mamele recurg la cea de-a doua categorie, care în mod
obişnuit presupune utilizarea agresiunii fizice. Şi dacă acest apel, la rândul lui, devine relativ
constant, printre cele mai frecvente urmări care pot să apară se numără conturarea şi
manifestarea, într-un mod progresiv, a agresivităţii faţă de alţi copii, rezistenţa la cooperare şi
exteriorizarea unor comportamente ostile.
Creşterea în durată şi în intensitate a utilizării metodelor agresive pot determina:
retragerea şi evitarea interacţiunii sociale cu alţii, certuri şi disensiuni frecvente, exprimarea
deschisă a agresiunii când sunt provocaţi de alţii.
În ceea ce priveşte nivelul de vârstă, unele cercetări au arătat că pedepsele şi restricţiile
folosite de mamă, pot avea o mai mare influenţă asupra gradului de dependenţă a
comportamentului copiilor mai mari (şcolari, de exemplu) decât a celor din perioada preşcolară.
Cu cât gradul de control creşte şi sancţiunile sunt mai severe, cu atât copiii mai mari se
orientează mai mult spre alte persoane din afara familiei. Când metodele şi mijloacele punitiv-
agresive sunt utilizate de către tată, care este perceput ca având o mult mai mare autoritate şi
putere socială, consecinţele asupra comportamentului copiilor sunt mult mai accentuate, cum ar
fi, spre exemplu, apariţia unor tulburări nevrotice, retragerea socială, timiditatea excesivă, certuri
frecvente cu colegii, agresivitate exagerată manifestată mai ales între băieţi. Mult mai mult decât
în cazul în care mama foloseşte mijloace sancționatorii, dacă tatăl manifestă frecvent
agresivitatea faţă de copil, folosind mai ales drept procedeu maltratarea fizică, există
posibilitatea ca aceşti copii să reacţioneze, la rândul lor, agresiv în raport cu alţii. În asemenea
caz, conduita părintelui apare ca un model de agresiune pentru copil, care este interiorizat şi
transferat în relaţionarea cu alte persoane, în special cu colegii şi cu cei de-o vârstă cu el. Copiii
crescuţi în climatul emoţional al ostilităţii parentale apar ca fiind puternic frustraţi, ei învăţând să
exprime emoţiile de supărare şi ură în afara acestui mediu.
Urmări deosebit de grave asupra personalităţii copilului îl are incestul, asemenea cazuri
fiind, din nefericire, foarte frecvente. Deşi sunt şi unele studii care arată că molestarea sexuală a
copilului nu lasă urme peste timp asupra personalităţii acestuia, totuşi, cele mai multe dintre ele
subliniază faptul că asemenea fapte afectează în mod indubitabil evoluţia normală a victimei şi
anume :

27
 - cei victimizaţi, spre deosebire de non-victimizaţi, suferă într-un grad înalt de anxietate şi
depresie;
- prezintă nivele foarte scăzute privind autoestimarea sexuală;
- pentru victimele masculine molestate de bărbaţi creşte de patru ori probabilitatea de a deveni
homosexuali..
Persoanele în vârstă prezintă, la rândul lor, un grad înalt de vulnerabilitate victimală.
Bătrâneţea, etapa finală a vieţii omului, care începe aproximativ pe la vârsta de 65-70 de ani
cuprinde următoarele etape : între 65-70 de ani, perioada de trecere şi adaptare; între 70-80 de
ani, bătrâneţea propriu-zisă; între 80-90 de ani, bătrâneţea avansată; după 90 de ani, marea
bătrâneţe.
Spre deosebire de perioadele de vârstă anterioare, bătrâneţea prezintă o serie de
caracteristici specifice :
- predominarea proceselor involutive, reducerea treptată a potenţialului energetic şi a capacităţii
vitale, adaptive;
- diminuarea capacităţii de efort fizic, a rezistenţei la suprasolicitare şi la acţiunea factorilor
perturbatori din mediul extern;
- accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a
sistemului nervos, a mobilităţii şi rapidităţii mişcărilor.
Din punct de vedere psihologic, bătrâneţea prezintă dezorganizări mai puţin ample decât
cele în plan bio-fiziologic şi aici, mai ales, în cadrul funcţiilor ce sunt direct legate de
caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuroendocrin.: funcţia mnezică, concentrarea şi
stabilitatea atenţiei, vivacitatea şi spontaneitatea imaginaţiei, flexibilitatea gândirii, stabilitate
emoţională, rezistenţă la stres. La toate acestea se adaugă sentimentul de insecuritate,
accentuarea tendinţei de reactualizare şi retrăire a trecutului experenţial şi, totodată, de
interpretare a prezentului prin prisma lui, creşterea gradului de dependenţă interpersonală,
slăbirea dinamismului instinctiv.
Între vârsta cronologică şi cea psihologică la bătrâneţe nu există întotdeauna o
coincidenţă, procesul de îmbătrânire este puternic individualizat, fiind influenţat de o multitudine
de factori, precum: factori bio-constituționali, regimul de viaţă, factori stresanţi, raportul general
între reuşită şi eşec în întreaga viaţă.
Bătrânii pot să trăiască separat de urmaşii lor, având casă şi bunuri proprii, sau pot să
locuiască împreună cu alte persoane, fie descendenţii lor, fie persoane ce nu se află în relaţii de
rudenie cu ei, dar care îi îngrijesc. Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului
familial de apartenenţă, cei care îi victimizează fiind rude sau persoanele străine ce le poartă de

28
grijă, sau în afara acestuia, iniţiatorii acţiunii victimizante fiind de cele mai multe ori infractori.
Aceştia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum şi de alte
caracteristici psihocomportamentale specifice ale acestora (naivitate, neglijenţă, uitare, confuzie)
pot comite acte infracţionale grave, inclusiv crime.
Printre cele mai frecvente motive se numără furtul și tâlhăria. În unele situaţii infractorii
cunosc direct sau indirect bunurile şi valorile pe care le posedă unii bătrâni, în altele ei
acţionează în baza presupunerii că aceştia deţin bani sau bunuri adunate pe parcursul vieţii sau
păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viaţă şi chiar pentru înmormântare, cazuri mai
frecvent întâlnite fiind în mediul rural, unde persoanele în vârstă îşi pregătesc din timp tot ce este
necesar, inclusiv bani.
Iată spre exemplificare un caz din practica judiciară: în seara zilei de 1 martie 2004, în
jurul orei 21.00, trei indivizi neidentificaţi au pătruns în locuinţa lui C.G., de 82 de ani şi
cumnata acestuia, S.D. de 73 de ani. Aceştia au intrat în locuinţă pe uşa lăsată descuiată şi au
surprins victimele dormind. Unul dintre autori i-a cerut lui C.G. să-i dea banii din casă, bătrânul
oferindu-i suma de 2.300 de lei pe care îi ţinea sub pernă. Fiind nemulţumiţi de sumă, autorii au
lovit victimele cu pumnii şi un baston şi au pretins să le dea toţi banii încasaţi din vânzarea unei
vaci (fapt real, cunoscut de cei în cauză) care avusese loc cu circa două săptămâni în urmă. În
continuare, autorii au legat victimele de mâini şi de picioare cu bucăţi de sârmă şi au controlat
locuinţa găsind 2.000 de lei în buzunarul unei haine. Au mai luat de la victime 30 de kg carne de
porc şi o damigeană cu vin, după care au părăsit locul faptei, lăsând victimele legate. Acestea au
fost găsite a doua zi de un vecin care a venit să ia apă şi care a sesizat cazul. După câteva zile,
S.D. a decedat la domiciliu, iar C.G. în spital. Autorii au fost identificaţi în persoana a doi
infractori recidivişti şi a unuia fără antecedente penale. Unul dintre aceştia a aflat despre
vânzarea vacii chiar de la victime, deoarece consumase vin la domiciliul lor în cursul lunii
februarie. Nu a fost recunoscut la comiterea faptei, deoarece era întuneric, iar el s-a ferit să se
apropie de victime.26
În ultimii ani, cercetătorii insistă tot mai mult privind departajarea a două categorii de
victimizare a persoanelor în vârstă :
a) crime de stradă, comise de persoane total străine, în această categorie regăsindu-se
infracţiunile de furt şi tâlhărie, având ca obiectiv principal jefuirea victimei;
b) maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute. În această categorie intră diferite forme
de maltratare a bătrânilor, de altfel, cea de-a treia formă de violenţă manifestată în familie
(primele două fiind maltratarea soţiei şi a copilului). Termenul de maltratare a persoanelor în

26
Speță I.J.P. Prahova, Poliția Municipiului Câmpina, B.I.C
29
vârstă (elder abuse) a apărut în anii ’80, problema respectivă atrăgând atenţia atât a juriştilor, cât
şi a altor specialişti (gerontologi, terapeuţi de familie,etc.).
Astăzi, maltratarea persoanelor în vârstă se referă la o multitudine de acte victimizante
intenţionate, cum ar fi: agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea financiară prin
minciună şi furt ilegal, neglijarea lor prin ignorarea prezenţei lor, privarea de hrană şi
medicamente, etc.
În cadrul familiei, cei care victimizează persoanele în vârstă sunt cei cu care locuiesc:
fiul, fiica, nepoţi, etc. iar în instituţiile sociale de asistenţă persoanele obligate prin lege a-i
îngriji.27
O serie de cercetători care s-au ocupat de studiul acestui fenomen, au scos în evidenţă
următoarele aspecte:
- victimizatorul persoanelor în vârstă este cel mai frecvent o rudă, în special frate, soţ sau copil;
mai rar, poate fi noră sau ginere, nepot, nepoată, prieten sau vecin;
- victimă tipică este femeia de peste 60 de ani, bolnăvicioasă şi suferindă;
- în cele mai multe cazuri, victima şi victimizatorul locuiesc în aceeaşi casă, dar izolaţi social în
raport cu prietenii, vecinii şi rudele care ar putea să intervină în a pune capăt procesului de
victimizare;
- victimizatorii tind să devină suprasolicitaţi în raport cu victimele care devin depresive, izolate
şi dependente;
- când părinţii care se află în aceeaşi casă sunt maltrataţi fizic, cel mai frecvent victimizatori
sunt fiii; dacă fiicele sunt abuzive, victimizarea ia în mod uzual forma neglijării emoţionale. La
rândul lor, o parte din victimele în vârstă au fost părinţi abuzivi;
- frecvent personalul cu răspunderi privind îngrijirea celor în vârstă sunt suspectaţi de a-şi
neglija aproape complet obligaţiile ce le revin.
O categorie aparte de victime sunt peroanele care orientează procesul victimizării către
sine, acesta devenind de fapt, proces de autovictimizare. Forma tipică şi cea mai gravă, o
constituie suicidul. În fiecare an, în unele ţări, un mare număr de persoane se sinucid. De
exemplu, în SUA numărul victimelor se ridică la 28.000, iar în alte ţări din vestul Europei sau
Japonia, numărul victimelor şi rata sinuciderilor sunt semnificativ mai mari. Sinuciderea fiind un
act nenatural, mulţi consideră că cel ce se sinucide este anormal, bolnav mintal. În realitate, însă,
nu este aşa. Există, de asemenea, o serie de concepţii populare, în mare parte greşite, privitoare la
sinucidere :

27
Emil Bătrînu, Educaţia în familie, Bucureşti, 1980, p.102
30
 - persoanele care vorbesc despre suicid, nu doresc în mod real să-l pună în aplicare şi, de aceea,
nu se vor sinucide niciodată;
- suicidul se întâmplă fără nici un fel de înştiinţare sau alarmă;
- persoanele sinucigaşe întotdeauna vor să moară.
Asemenea afirmaţii sunt false, nu datorită faptului că nu conţin nici un fel de adevăr, ci
mai ales pentru faptul că ele sunt suprageneralizări. Astfel, este adevărat că unii sinucigaşi sunt
bolnavi mintal, dar aceste cazuri nu pot conduce la o generalizare pripită, întrucât un mare număr
de persoane care apelează la suicid nu sunt bolnave mintal.
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că
persoana în mod conştient îşi suprimă propria voinţă. Astfel, Gunther Kaiser (1983) arată că “
suicidul este o acţiune voluntară îndreptată conştient spre scopul suprimării propriei vieţi”.
Această definiţie scoate în evidenţă elementele caracteristice suicidului (acţiune voită a
subiectului, starea sau nivelul de conştientizare a scopului, orientarea acţiunii de distrugere către
sine, către propria persoană în vederea suprimării vieţii) care poate fi diferenţiat de alte situaţii ,
cum ar fi accidentul sau o crimă mascată.28
Alex Thio (1988) diferenţiază “pe drumul suicidului” mai mulţi “călători” cu variate
feluri de experienţă. Unii ameninţă uneori că se vor sinucide, dar niciodată nu pun în aplicare
asemenea afirmaţii. Alţii încearcă să-şi suprime propria viaţă, dar nu reuşesc. În sfârşit, alţii
reuşesc în comiterea suicidului.29 Aşadar, pot fi diferenţiate trei categorii de suicid şi anume :
a) Suicidul-ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul, vor mai mult să trăiască decât
să moară, iar ameninţările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viaţă.
Aceasta nu înseamnă însă, că ei niciodată nu vor pune în aplicare ameninţările lor, mai ales
atunci când există în mod real pericolul de a nu-şi atinge scopurile propuse . Unele studii arată
că, în cel puţin 40% din cazuri, indivizii au serioase tentative de a se sinucide în trecut.
b) Suicidul-tentativă. Spre deosebire de cei care ameninţă, care în mod clar vor mai mult
să trăiască decât să moară, cei care încearcă (tentativa) să se sinucidă sunt mult mai ambigui în
intenţia lor. Foarte adesea, ei afirmă că “Nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. În felul acesta, ei sunt
mult mai puţin expliciţi în comunicarea sentimentelor lor suicidale. Ei pot numai să arate altora
cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar evită utilizarea cuvântului suicid. De aceea, cei mai
mulţi dintre ei nu reuşesc în comunicarea intenţiilor lor către alte persoane. Cercetările arată că
numai între 14 şi 53% din cei care încearcă să se sinucidă sunt cunoscuţi a fi încercat, totodată,
anterior să comunice altora intenţia lor ambiguă de a muri. Atunci când reuşesc să comunice
hotărârea, cei care recepţionează mesajul, nu prea îl iau în serios datorită caracterului relativ vag
28
Gh.Dănescu, E.Tomorug, Probleme judiciare în psihiatrie, Bucureşti, 1991, p.244
29
Gh.Dănescu, E.Tomorug., op.cit., p.245
31
al acestuia. Metodele care le folosesc pentru sinucidere sunt cele care prezintă, în mod implicit,
apelul lor la ajutor din partea altora. Cele mai frecvente metode sunt: tăiatul venelor, înghiţirea
unei cantităţi mari de medicamente somnifere, sau asfixierea cu gaz în casă sau în maşină. Deşi
aceste metode pot fi letale, ele mai prezintă încă o “speranţă” faţă de metodele ce asigură
suicidul reuşit, cum ar fi împuşcarea sau spânzurarea. De aceea, cele mai multe tentative de
suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar
inevitabilă.
c) Suicidul-reuşit. Aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel
puţin o tentativă suicidală în perioadele anterioare. De asemenea, cei mai mulţi dintre ei au
comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidală altor persoane. De altfel, sinucigaşii reuşiţi sunt
o categorie mixtă ce cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă au fost salvate la
timp, precum şi acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.
Pornind de la notele lăsate de către sinucigaşii reuşiţi şi de la relatările celor care încearcă
să se sinucidă, se pot distinge cel puţin patru tipuri de sentimente suicidale:
1. sinucigaşii pot avea sentimente de scuză şi apărare în raport cu unele persoane : soţ,
copii, mamă,tată.
2. sinucigaşii pot avea sentimente vindicative faţă de unele persoane sau faţă de sine.
Acuzând pe alţii pentru mizeria şi distrugerea lor, ei caută să se răzbune , “pedepsind” pe cei care
îi lasă în urma lor. Unii sinucigaşi se pot simţi foarte supăraţi pe ei înşişi, deoarece au făcut ceva
foarte rău şi din acest motiv s-au hotărât să se sinucidă şi, în felul acesta, să se pedepsească. De
exemplu, un om se poate sinucide după ce ucide altă persoană. Acest tip de suicid este suicidul
remuşcare.
3. sinucigaşii pot deveni mărinimoşi şi generoşi faţă de lumea pe care o abandonează. În
notiţele pe care le lasă, ei cer ca, după ce mor, cadavrul să fie donat şcolilor medicale, sau dacă
sunt bogaţi, cer ca banii şi averea să fie donate instituţiilor de caritate. Alţii iartă pe cei care i-au
făcut să sufere.
4. sinucigaşii pot deveni inundaţi de sentimente suprarealiste şi aceasta se poate întâpla
chiar în momentele de sfârşit ale vieţii. Tensiunea puternică ce i-a condus spre suicid începe să
scadă şi un calm copleşitor pune stăpânire pe ei. În timpul stării de calm, ei sunt dominaţi de
sentimente suprarealiste. De exemplu, cei care-şi taie venele spun că n-au simţit durere deloc şi
că vederea şi mirosul sângelui i-au determinat să se întoarcă la realitate şi la viaţă.30
În ceea ce priveşte răspunsul persoanelor ce au o anumită legătură cu sinucigaşul, se pare
că de cele mai multe ori acesta constă într-un sentiment de vinovăţie. Sinuciderea parentală este

30
Gh.Dănescu, E.Tomorug, op.cit., pp.231,232
32
puternic traumatizantă pentru copii, mai ales cei mici, care, fiind atât de copleşiţi de sentimente
de vinovăţie, pot fi confundaţi cu serioase dezorganizări mentale. Adulţii, de asemenea, pot avea
mare dificultate să evite agresiunea sentimentelor de vinovăţie. Ei adesea se autoacuză pentru că
nu au reușit să surprindă la timp intenţia suicidală şi să prevină suicidul sau pentru faptul de a fi
făcut ceva ce să cauzeze decizia suicidală.
Spre deosebire însă de copii, adulţii pot mai uşor să-şi neutralizeze sentimentele de
vinovăţie, procedând în mai multe feluri :
a) pot să se perceapă ca fiind buni şi că s-au purtat corect cu cei ce se sinucid; ei simt că
n-au făcut nimic care să cauzeze suicidul;
b) ei pot să vadă suicidul ca fiind inevitabil. Şi chiar dacă s-ar fi purtat extraordinar de
atent faţă de aceştia, tot nu i-ar fi împiedicat de la finalizarea intenţiei lor suicidale;
c) pot considera suicidul ca un lucru bun pentru persoanele implicate, adică îl văd ca pe o
modalitate de a evita diferite forme ale suferinţei în lume.
Teoriile sociologice susţin că principala cauză a sinuciderii nu este legată de individ, ci
mai mult de grupul de apartenenţă. Astfel, Durkheim arată că există două cauze majore ale
sinuciderii: integrarea socială și reglarea socială.
Integrarea socială se referă la ataşarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de
care aparţin, iar reglarea socială presupune intervenţia coercitivă (restrângerea, constrângerea,
controlul) a grupului sau societăţii asupra comportamentului membrilor.
Durkheim susţine că indivizii care se caracterizează printr-un grad prea mare sau prea
mic de integrare socială, pot în mai mare măsură să comită suicidul decât cei care se
caracterizează printr-un nivel moderat de integrare socială. Pe de altă parte, cei care sunt supuşi
unui nivel prea scăzut sau prea înalt al reglării sociale pot să recurgă la suicid în mai mare
măsură decât cei supuşi la un nivel moderat. Durkheim susţine că există o relaţie curbiliniară
între integrarea şi reglarea socială, pe de o parte şi rata suicidului, pe de alta. În consecinţă, el
diferenţiază patru tipuri de suicid :
1.suicidul egoist – tipul cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale;
2.suicidul altruist - datorat nivelului prea înalt al integrării;
3.suicidul anomic - generat de nivelul prea redus al reglării sociale;
4.suicidul fatalist - produs de nivelul prea înalt al reglării sociale.
Pentru înţelegerea mai bună a acestei teorii, se pot folosi câteva exemple :
a) în comparaţie cu persoanele căsătorite, cele necăsătorite vor comite cu o mai mare
probabilitate suicidul egoist, deoarece ele, fiind mai puţin integrate social, vor beneficia în mai
mică măsură de afecţiune sau suport moral din partea altora când sunt puternic frustrate;

33
 b) personalul militar este în mai mare măsură înclinat spre suicid altruist decât lucrătorii
civili dintr-o fabrică. Aceasta se explică prin faptul că personalul militar, fiind mai integrat în
unitatea lor militară, suferă mai mult din cauza dezonoarei datorate pierderii unei bătălii, în timp
ce lucrătorii civili sunt mai imuni la dezonoare când văd că fabrica lor pierde din productivitate;
c) ţările bogate au rate mai mari decât ţările sărace în ceea ce priveşte suicidul anomic şi
aceasta pentru că cetăţenii din primele ţări, fiind mai puţin reglaţi social, sunt mai mult încurajaţi
să aştepte prea mult de la viaţă şi astfel devin expuşi la o mai mare frustraţie când aşteptările lor
nu sunt îndeplinite.

2.3. Delincvența juvenilă

Delincvenţa juvenilă este una dintre problemele majore cu care se confruntă societatea
românească, fapt ce creează îngrijorare cu privire la perspectivele deloc încurajatoare pentru
viitorul vieţii publice.
Teoriile criminologice referitoare la acest fenomen oferă, cu predilecţie, informaţii despre
cauzele care generează sau favorizează apariţia comportamentului infracţional. Chiar dacă nu
întotdeauna suprimarea cauzei atrage după sine dispariţia efectului, analizând motivele care-i
împing pe tineri la comportamente antisociale putem formula ipoteza că printr-un proces
sistematic de informare adresat tinerilor, asupra sistemului judiciar, a consecinţelor nefaste la
care pot fi expuşi, vom contribui la învăţarea unui comportament pro-social la tinerii beneficiari
ai acestui proces.

În amendarea delincvenţei juvenile sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai mică
diverse instituţii ale statului de drept, fiecare dintre ele având obiective specifice, metode proprii
şi acţionând în cadrul legal existent la un moment dat. Diversificarea şi accentuarea formelor de
manifestare a delincvenţei juvenile reprezintă un domeniu de interes şi de acţiune al Poliţiei
Române, mandatată să gestioneze activităţile de prevenire şi combatere a acestui fenomen.31
Printre caracteristicile generale ce conturează fenomenul delincvenţei juvenile în ultimii
ani se remarcă următoarele:
- Creşterea numărului de infracţiuni faţă de numărul participanţilor la comiterea lor, ceea
ce explică tendinţa adolescenţilor de a se organiza în grupuri care pot săvârşi mai multe fapte
penale până în momentul descoperiri lor şi aplicării sancţiunilor legale.
- S-a extins aria socială a devianţei din care se recrutează delincvenţii, incluzând chiar
localităţile rurale.

31
Ioan Harbada, Predelincvenţa şi delincvenţa juvenilă - Studiu de drept românesc, nr. 2, Bucuresti, 1992, p.3
34
 - Victimele infractorilor minori sunt, de multe ori, alţi minori (furturi, agresiuni, violuri
şi loviri cauzatoare de moarte - sunt produse adesea în şcoli sau în împrejurimile acestora).
- Scăderea sensibilă a nivelului de vârstă de la care minorii îşi încep cariera infracţională,
categoria de vârstă cea mai expusă comiterii de furturi, acte de vagabondaj şi cerşetorie fiind cea
între 11-14 ani, în timp ce minorii aflaţi între 14-18 ani comit cu predilecţie acte de tâlhărie,
loviri grave, violuri şi omoruri şi chiar trafic şi deţinere de stupefiante.
- Atragerea minorilor în grupuri infracţionale conduse de majori aparţinând unor “reţele”
organizate, ce exploatează, în mod special, copiii şi adolescenţii conturează un sistem structural
al criminalităţii juvenile.
Deşi, ca mod de operare, infracţiunile de furt sunt asemănătoare celor săvârşite de majori,
totuşi au anumite particularităţi:
- valoarea mai redusă a bunurilor furate - minorii sustrag ceea ce le este necesar în raport
cu vârsta şi sexul (sunt în general obiecte mici şi uşor vandabile);
- manifestarea unei anumite fantezii în comiterea furturilor, în sensul mijloacelor de
pătrundere prin locuri inaccesibile unor infractori majori;
- curaj deosebit în folosirea unor procedee periculoase de escaladare (pãtrundere prin
canale si instalaţii de termoficare);
- din ce in ce mai multe sunt cazurile în care autorii devin violenţi.
S-a remarcat, de asemenea, creşterea constantă a infracţiunilor cu violenţă în totalitatea
faptelor penale comise de minori, datorate probabil, atât disfuncţiilor existente în sistemul de
control social cât şi tendinţelor tot mai accentuate ale adolescenţilor de a se adapta la un mediu
social ostil şi în care violenţa este cvasi-prezentă.32
Minorii au fost implicaţi şi într-o serie de fapte penale care atentează la normele
convieţuirii morale, ale bunelor moravuri şi liniştii publice, dar într-o proporţie mult mai scăzută
comparativ cu persoanele adulte. De menţionat totodată existenţa unor acte de prostituţie şi
proxenetism în care au fost implicaţi minori, adeseori la incitarea persoanelor adulte, acte care
cunosc o creştere anuală constantă, circa 20% dintre prostituatele sancţionate fiind minore.33
De asemenea minorii au fost implicaţi în infracţiuni de falsificare de monedă, în trafic de
stupefiante. Din nefericire, în ultimii ani, a crescut extrem de mult numărul de minori şi tineri
care consumă droguri, mulţi dintre ei fiind elevi de liceu.
În sinteză, acestea sunt dimensiunile infracţionalităţii juvenile evidenţiate de datele
oficiale, funcţie de care se configurează cauzele generale şi specifice ale fenomenului, măsurile

32
Emil Bătrînu, op.cit., p.32
33
Ioan Harbada, op.cit., p.4
35
de prevenţie şi de corectare comportamentală propuse de instituţiile de stat responsabile, care vor
acţiona atât pe cont propriu cât şi în parteneriat cu instituţii specializate ale societăţii civile.
Deşi în prezentarea aspectelor etiologice ale delincvenţei juvenile se oscilează, de obicei,
între interpretarea fenomenologiei delincvenţei fie din perspectiva unui determinism psiho-
structural individual, fie a unuia social, considerăm că în prezent infracţionalitatea juvenilă este
favorizată de complexitatea problemelor socio-economice care marchează societatea noastră şi
de confuzia care domină spaţiul valoric în care sunt educaţi copiii şi adolescenţii.
Poliţia are datoria de a crea un mediu sigur şi protejat pentru toţi, prin reducerea
infracţiunilor, prin prevenirea acţiunilor care ar putea ameninţa siguranţa indivizilor şi
comunitatea în ansamblu, prin investigarea delictelor şi trimiterea în judecată a făptaşilor. Poliţia
trebuie să contribuie la scopurile şi obiectivele protecţiei copilului prin contribuţia la
responsabilizarea copiilor, părinţilor şi comunităţilor prin creşterea conştientizării şi sprijinirea
familiilor care necesită atenţie.
Copiii, părinţii trebuie să fie bine informaţi despre drepturile şi obligaţiile lor. Acest lucru
se poate face prin participarea la campanile de informare publică în mass media, şcoli şi în alte
locuri publice pentru a creşte gradul de conştientizare şi sensibilizare a publicului în privinţa
drepturilor copilului, a încălcării drepturilor omului şi impactului acesteia asupra copiilor, pentru
a aborda chestiunea delicată a acceptării culturale a violenţei împotriva copiilor şi pentru a
promova ”toleranţa zero” faţă de orice formă de violenţă împotriva copiilor.34
Poliţia poate, de asemenea, ajuta la identificarea copiilor ameninţaţi de violenţa familială
şi poate oferi servicii în vederea reducerii acestor riscuri.
Persoanele şi organizaţiile care lucrează în mod regulat cu copiii pot primi informaţii din
partea poliţiei privind abuzuri asupra copiilor şi trebuie să fie capabile să sesizeze (posibile)
cazuri de abuz către o persoană de contact sau o unitate din cadrul poliţiei. Prin campanii de
informare şi alte acţiuni preventive, poliţia trebuie să contribuie la prevenirea participării copiilor
la infracţiuni sau alte acţiuni interzise de lege.
Mai mult, poliţia este parte a unui mecanism interdisciplinar eficient pentru monitorizarea
tratamentului aplicat copiilor şi pentru sesizarea şi investigarea cazurilor de abuz şi rele
tratamente.

34
Ioan Harbada, op.cit., p.9
36
CAPITOLUL 3. – ASPECTE TEORETICE PRIVIND INSECURITATEA VICTIMELOR
3.1. Teama de crimă
Majoritatea evenimentelor vieţii survin pe neaşteptate. Frica nu opreşte moartea, ea este
un obstacol în calea vieţii. Chiar dacă este dificil de recunoscut, noi consacrăm o mare parte din
existenţa noastră în gestionarea angoaselor noastre şi a efectelor acestora. Frica este o umbră care
blochează totul: viaţa noastră amoroasă, sentimentele adevărate, fericirea noastră, fiinţa noastră
profundă.
Un copil, crescut într-o familie adoptivă, era victimă a maltratării. Serviciile sociale l-au
anunţat că el va merge în curând într-o casă magnifică unde noii lui părinţi îl aşteptau, plini de
afecţiune. Va avea propria lui cameră şi chiar un televizor. Cu toate acestea, aflând noutatea,
copilul a început să plângă, pradă unei obsesii incontrolabile. El se obişnuise cu situaţia lui.
Oricât de dureroasă era, situaţia i-a devenit familiară. Noua casă, pe de altă parte, era plină de
pericole necunoscute. Trăise în nelinişte de atâta timp încât nu mai putea concepe viaţa fără
aceasta.
Noi toţi suntem asemenea acestui copil. Crescuţi în angoasă, nu ne imaginăm decât un
viitor marcat de teamă. Societatea noastră trăieşte din frică. Priviţi titlurile informaţiilor de seară
de la televizor: „Elementele pe care le consumaţi sunt periculoase!”, „Îmbrăcămintea copilului
vostru prezintă riscuri pentru sănătatea lui!”, „Vacanţele ar putea să vă fie fatale în acest an – un
reportaj special la jurnalul de la orele 20!”
Cu toate acestea, dintre evenimentele de care ne temem, câte oare se vor produce în
realitate? Adevărul este că o corelaţie dintre ceea ce ne temem şi ceea ce ni se întâmplă efectiv
este foarte slabă. Realitatea este că alimentaţia noastră este în general sănătoasă, că
îmbrăcămintea copiilor noştri nu va lua în mod subit foc, şi că vacanţele noastre vor fi în general
foarte agreabile.
Cu toate acestea, existenţa noastră este în general guvernată de frică. Companiile de
asigurări mizează pe faptul că majoritatea evenimentelor de care ne temem nu se întâmplă
niciodată. Cu acest joc, ele câştigă în fiecare an milioane de dolari. Nu este vorba de a renunţa la
asigurări. Problema este următoarea: există mari şanse să petreceţi momente minunate practicând
sportul vostru favorit.
Aveţi probabilităţi bune de a supravieţui în lumea afacerilor, şi chiar de a prospera, în
pofida tuturor riscurilor şi a erorilor. Este foarte probabil să întâlniţi oameni simpatici în cursul
seratelor fermecătoare. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi cum jocurile ar fi
făcute dinainte contra lor.

37
 Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facem faţă este de a încerca să
surmontăm aceste temeri. Viaţa ne oferă nenumărate oportunităţi, şi nouă ne revine să
beneficiem de un număr cât mai mare dintre ele.
Frica poate adopta mai multe forme: frica de a lua cuvântul în public, de a merge la o
întâlnire amoroasă, de singurătate. De multe ori este mai uşor să renunţi decât să-ţi asumi riscul
de a fi respins. De fapt, temerile noastre sunt dificil de blocat pentru că sunt dispuse în straturi
succesive. Trebuie să le „decojim” una câte una pentru a atinge frica fundamentală care le susţine
pe toate celelalte. Este vorba în general de frica de moarte.35
Să presupunem că suntem extrem de neliniştiţi din cauza unui proiect profesional.
„Decojiţi” această angoasă şi, dedesubt, veţi găsi frica de a face greşit. Dedesubt veţi descoperi
alte straturi: teama de a nu obţine mărirea aşteptată, de a pierde slujba şi, la urma urmei, de a nu
supravieţui, care este esenţialmente frica de moarte şi care susţine multe îngrijorări legate de
locul de muncă şi de bani.
Să analizăm acum frica de a invita pe cineva să iasă. Această teamă este susţinută de cea
a respingerii, ea însăşi susţinută de teama de a te afla singur în viaţa. La un nivel şi mai inferior
se află ideea fixă de a fi respingător.
Fără iubire, cum am putea supravieţui? În acest gen de situaţii, angoasa fundamentală este
aceea de a nu fi la înălţime. Pentru ce unii rămân la distanţă de serate? Pentru că ei cred că
persoana lor nu interesează pe nimeni. Ceilalţi sunt fermecători, frumoşi, gentili, pasionanţi dar
nu ei.
În realitate, toate acestea nu sunt decât o expresie a fricii de moarte, despre care putem
spune că este răspunzătoare în mare parte de nefericirea noastră. Fără să ne dăm seama teama
noastră îi afectează pe cei apropiaţi. Din cauza ei noi rămânem în urmă în viaţa noastră personală
şi profesională.36
Cum orice angoasă se înrădăcinează în frica de moarte, este necesar să învăţăm să ne
eliberăm de ea pentru a fi în măsură să le înfruntăm mai uşor pe toate celelalte. Bolnavii în faza
terminală, care sunt cei mai vizaţi de această frică fundamentală, descoperă că ea nu îi zdrobeşte,
că nu mai are putere asupra lor. Ei au învăţat că era vorba acolo de un lucru fără importanţă. Dar,
pentru toţi ceilalţi, ea rămâne foarte reală.
Dacă aţi putea să eliminaţi toate temerile voastre printr-o atingere de baghetă magică, ce
ar schimba aceasta pentru voi? Gândiţi-vă. Dacă nimic nu s-ar mai opune viselor voastre,
existenţa voastră ar fi probabil foarte diferită.

35
Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Bucureşti, Ed. Pro Arcadia, 1995, pp. 68,69
36
Aurel Dincu, op.cit., p.69
38
 Este exact ceea ce au descoperit muribunzii. Apropierea morţii ne confruntă cu neliniştile
noastre cele mai mari. Ele ne ajută să înţelegem că o viaţă diferită este posibilă şi, prin urmare,
că fricile noastre nu mai raţiune de a fi. Din nefericire, când iau cunoştinţa de aceasta,
majoritatea oamenilor sunt prea bolnavi sau în vârstă pentru a începe o nouă viaţă. Ei se
scufundă în boală şi bătrâneţe fără să fi putut vreodată să-şi trăiască pasiunile secrete, fără să-şi fi
găsit slujba care să le convină, şi fără să-şi fi realizat visele.
Cei care au putut să le concretizeze nu se vor sustrage nici vârstei şi nici bolii, dar cel
puţin nu vor fi copleşiţi de regrete. Nimeni nu doreşte să plece fără să fi profitat de viaţa lui. În
aceste condiţii, lecţia este clară: trebuie să depăşim fricile noastre cât încă avem timp să realizăm
visele noastre. Pentru a atinge acest scop, ar trebui să reflectăm în profunzime asupra vieţii
noastre afective şi să mergem spre iubire.
Fericirea, angoasa, bucuria, amărăciunea: dispunem de un vocabular întins pentru a
descrie multele emoţii care ne afectează de-a lungul existenţei. Cu toate acestea, în inima fiinţei
noastre, nu există decât două sentimente fundamentale: iubirea şi frica. Tot ceea ce este pozitiv
provine din iubire, în timp ce tot ceea ce este negativ este rodul fricii. Iubirea generează fericirea,
satisfacţia, pacea şi bucuria. Din frică vin mânia, ura, angoasa şi culpabilitatea.
Dacă este adevărat că nu există decât două emoţii fundamentale – iubirea şi frica – ar fi
mai adecvat să spunem că nu există decât iubirea sau frica, pentru că nu le putem trăi pe
amândouă în acelaşi timp. Ele sunt opuse. Când ne este frică, nu putem să iubim, şi invers. Puteţi
să vă amintiţi de un timp în care aţi trăit aceste două senzaţii în acelaşi timp? Este imposibil.
Trebuie să alegem între cele două, pentru că nu există neutralitate posibilă în materie. Dacă nu
adoptaţi cu hotărâre calea iubirii, veţi fi victima fricii sau a unei din componentele ei. În toate
circumstanţele noi trebuie să optăm între aceste două emoţii, mai ales în situaţiile dificile.37
A prefera iubirea nu vă debarasează de fricile voastre. Din contră, veţi fi subiectul a
numeroase temeri, pentru ca să le puteţi surmonta. Este un proces în perpetuă evoluţie. Trebuie
deci să ne angajăm în continuu pe calea iubirii pentru a ne hrăni spiritul şi a elimina angoasa, tot
aşa cum mâncăm pentru a ne alimenta corpul şi a elibera foamea.
Fricile artificiale privesc fie trecutul, fie viitorul. Prezentul este singura realitate, şi
iubirea singura emoţie veritabilă care se exprimă aici şi acum. Frica este întotdeauna fondată pe
un eveniment trecut şi provoacă în noi temeri privind viitorul. În aceste condiţii, a trăi în prezent,
înseamnă a trăi în iubire, şi nu în angoasă. A trăi în iubire este deci obiectivul nostru. Pentru a-l
atinge, trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine.”38

37
Gh.Dănescu, E.Tomorug, op.cit, pp.189,190
38
Gh.Dănescu, E.Tomorug, op.cit, p.190
39
 Pentru a înlătura posibilitatea victimizării, oamenii evită să meargă la bibliotecă, miting-
uri și adunări sociale, parcuri etc., alții refuză chiar ore suplimentare de muncă pentru a nu fi în
situația de a se întoarce târziu de la serviciu. Frica de crimă e personalizată în frica de
necunoscuți, ori infracțiunile cele mai temute (viol, omor, omor prin cruzimi) sunt înfăptuite de
cele mai multe ori de persoane cunoscute: prieteni, prieteni de familie, rude, soți, iubiți.
În sensul riguros și îngust al termenului, frica este o emoție-șoc, adeseori precedată de
surpriză, provocată de conștiința unei primejdii prezente și imperative care credem că amenință
conservarea noastră. Pus în stare de alertă, hipotalamusul reacționează printr-o mobilizare
globală a organismului ce declanșează diferite tipuri de comportament somatic și provoacă, în
special, modificări endocrine. Ca orice emoție, frica poate cauza efecte contrastante în raport cu
indivizii și circumstanțele, ba chiar reacții alternante la una și aceeași persoană: accelerarea
bătăilor inimii sau încetinirea lor; o respirație rapidă sau prea lentă; o contracție sau dilatație a
vaselor sangvine; o hiper sau o hiposecretie a glandelor; constipație sau diaree, poliurie sau
anurie, un comportament de imobilizare sau exteriorizare violentă. În situațiile limită, inhibiția
va merge până la o pseudoparalizie în fața primejdiei (stări cataleptice), iar exteriorizarea va
duce la o dezlănțuire de mișcări violente și neadaptate, caracteristice panicii. Manifestare
exterioară și în același timp experiență interioară, emoția produsă de frică eliberează așadar o
energie neobișnuită și o difuzează în tot organismul. Această descărcare este în sine o reacție
utilitară de legitimă apărare, dar pe care individul, mai ales sub efectul agresărilor repetate ale
epocii noastre, n-o folosește întotdeauna cu bună știință.
Orice sistem cu principii totalitare declarate sau cu ușoare intenții totalitare, sau care se
inspiră din antecedente ideologice și de guvernare totalitare, folosește frica drept strategie de
bază în dirijarea maselor.39
Fiecare șef va folosi acest sentiment pentru a putea controla eficient angajații și pentru a
preveni eventualele nemulțumiri. În secolele anterioare, inducerea sentimentului de frică era
considerată o metodă pedagogică foarte eficientă: prin intermediul ei erau cumințiți toți indivizii
care trebuiau să constituie categoria docililor (copii, elevi, șotii, angajați, robi și, în general, clasa
dominată).
Marii tirani ai istoriei au excelat întotdeauna în arta de a manipula emoțiile și
sentimentele indivizilor, în special frica, pentru a-și realiza ambițiile politice. 40 Marii specialiști
holywood-ieni în materie de frică, precum Hitchcock sau Spielberg, cochetează și ei cu acest
sentiment uman în scopul propriei glorii și pentru a beneficia de mari dividende financiare. În

39
Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, Editura Chemarea, 1992, p.79
40
Narcis Giurgiu, op.cit., p.82
40
toate cazurile s-a adeverit că frica este cel mai eficient mecanism pentru a controla și a manipula
echilibrul psihologic al unui individ sau al unei întregi comunități umane.

3.2. Securitatea publică

Politica de securitate defineşte, în fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de
securitate asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii
şi orientări doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context
geopolitic, modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi
internaţional, precum şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea
intereselor de securitate.
Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice.
Aceasta se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate
internă şi internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor
conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.
Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi
doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că
la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la
opţiunile de securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea
opţiunilor de securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor
internaţionale de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din
zona de interes strategic.
Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic,
militar, juridic, informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic, etc. Acestea sunt
iniţiate şi desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - atât în
timp de pace, cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.41
Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale,
publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt
abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice,
organizaţiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi
reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea
comună.42 Aceasta face ca politică de securitate să fie, în acelaşi timp, instituţională, publică şi
socială.

41
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Vasile Teodorescu, Criminalitatea în România în perioada de tranziţie (Teorii,
Tendinţe, Prevenire), Piteşti, Editura LICĂ, 2001, p.98
42
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Vasile Teodorescu, op.cit., p.99
41
 Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, în
funcţie de obiectivul lor principal se disting:43
- politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii noi, cu competenţe materiale în
domeniul securităţii;
- politici reformatoare: care au în vedere reforme administrative în domeniul securităţii;
- politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute în domeniul securităţii.

3.3. Insecuritatea urbană – Percepția și dimensiunile violenței

Violenţa face parte din chiar viaţa umană. Fie că este îndreptată împotriva propriei
persoane, fie că este vorba de violenţă îndreptată împotriva altei persoane, sau de violenţă
colectivă, acest fenomen duce la moarte unui milion de persoane pe an şi a unui număr mult mai
mare de răniţi. Global, violenţa figurează printre principalele cauze de deces în lume în ceea ce
priveşte persoanele în vârstă de 15 – 44 ani.44
În accepţiunea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii45, violenţa reprezintă ,,ameninţarea sau
folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra propriei persoane, altuia sau contra unui
grup ori comunităţi, antrenând sau riscând să antreneze un traumatism, un deces, efecte de ordin
psihologic, privaţiuni sau îmbolnăvire. Includerea termenului de „putere”, precum şi a sintagmei
„utilizarea forţei fizice”, lărgesc natura actului violent şi definirea convenţională a violenţei la
acte rezultând dintr-o relaţie de putere, incluzând ameninţările şi intimidarea.
Evoluţia ascendentă şi diversificarea tipurilor de violenţă în Bucureşti reprezintă un
fenomen de manifest, ale cărui cauze, efecte sociale şi căi (posibilităţi) de rezolvare preocupă
atât factorii cu responsabilităţi de prevenire şi control social, cât şi opinia publică interesată de
asemenea de ameliorarea şi prevenirea acestui fenomen.
În evaluarea fenomenului de violenţă, un element important îl reprezintă percepţia socială
şi reacţia opiniei publice (chiar dacă uneori aceste păreri sunt subiective) faţă de definirea
diverselor acte de violenţă şi a mecanismelor de producere şi manifestare, „studierea
criminalităţii şi analiza politicilor penale şi de prevenire a criminalităţii rămân incomplete şi,
intr-o anumită măsură, ineficiente fără cunoaşterea opiniei publice”46
În general cetățenii nu sunt bine orientaţi în ceea ce priveşte perceperea şi definirea
corectă a fenomenului de violenţă, apreciind că acesta presupune o multitudine de sensuri şi
definiţii, începând cu cele de natură penală şi socială şi continuând cu cele de natură individual-

43
Rodica Mihaela Stănoiu, Tranziţia şi criminalitatea, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1994, pp.123,124
44
Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation mondiale de la santé, Geneve, 2002, p.3
45
Idem, p.5
46
Septimiu Chelcea, Opinia publică despre criminalitate, justiţie şi poliţie, Editura Economică, 2005, p.52.
42
psihologică. Subiecţii dau un sens profan noţiunii de violenţă, fiind incapabili să o definească
corect. Principalii factori de risc pentru violenţă, percepuţi de către cetățeni sunt consumul de
alcool, scăderea autorităţii părinţilor şi/sau a neglijenţei lor, toleranţa societăţii faţă de violenţă,
numărul mic de poliţişti, dezinteresul poliţiei faţă de formele de violenţă minoră, absenţa unor
sancţiuni, lipsa unor pedepse mai severe pentru vinovaţi, ezitarea în aplicarea legilor şi naivitatea
unor persoane care cad victime.
Cele mai importante efecte ale violenţei cu care se confruntă societatea sunt considerate a
fi sporirea climatului agresiv, creşterea nesiguranţei cetăţeanului, scăderea prestigiului legii şi
dreptăţii, degradarea societăţii, lipsa de credibilitate a celor aflaţi de-a lungul timpului la putere,
sporirea numărului de copii ai străzii, instabilitatea mediului şcolar, destrămarea familiilor şi
creşterea numărului de prostituate.
Există tendința de a se considera ca violența este numai de natură fizică pentru a distruge
material obiectul (persoana) care a provocat frustrarea.
Realitatea a demonstrat ca aceasta are o formă orală (prin cuvânt) și o formă de
manifestare. Tipologia stabilită de doctorul in psihologie Constantin Păunescu redata în lucrarea
sa “Agresivitatea și condiția umană” este una din cele mai clare și realizate pe considerente
științifice clasificate, după cum urmează:
În categoriile violenței prin cuvânt, literatura de specialitate menționează următoarele
forme:47
a) Calomnia - Aceasta constă în transmiterea în colectivitate, cu privire la o persoană
anume, a unor neadevăruri care dacă ar fi reale, persoana în cauză ar suferi grave prejudicii
morale și juridice. Calomnia este cea mai gravă și imorală formă de violență, ce din păcate, în
zilele de azi, a devenit un instrument politic de luptă inuman, promovat prin presă, radio și
televiziune.48 Ea reprezintă în același timp, o armă pentru dobândirea concurentului o societate
bazată pe concurența și este totodată arma celui care vrea să parvină.
b) Denigrarea - A doua formă a violenței verbale o constituie denigrarea care constă în
așa-zisa descoperire a acelor trăsături cu caracter negativ sau de fapte și împrejurări imorale
aparținând unei anumite persoane dintr-un grup social. 49 Aceste trăsături și fapte sunt îngroșate,
denaturate, până la grotesc pentru a se obține descalificarea moral-socială a adversarului.
c) Ironia - O altă formă de violență verbală este ironia. Aceasta constă în descrierea voit
inteligentă a unei persoane, în care prin mesajul transmis manifestă semnificații latente cu

47
Constantin Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică Bucureşti, 1994, București, p.201
48
Idem
49
Constantin Păunescu, op.cit., p.202
43
valoare agresivă, diferite de cele cuprinse în mesaj, menite să producă persoanei în cauză
prejudicii morale sau traume psihice.50

50
Constantin Păunescu, op.cit., p.203
44
 CAPITOLUL 4. - MODELUL ROMÂNESC DE PREVENIRE A CRIMINALITĂŢII
4.1. Etape în organizarea activităţii de prevenire
Ideal ar fi ca într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de
pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin securizat că niciodată şi nicăieri nu-l pândeşte
vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului.
Din nefericire însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracţional care, cel
puţin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendinţă de creştere. Din punct de vedere psihologic
şi psihosocial, creşterea ratei criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate
resimţit în general de către indivizi dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc
victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă,
handicapaţi).
Uneori instinctiv sau deliberat, unele persoane îşi iau măsuri de prevenire pentru a evita
orice risc de victimizare (asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor
periculoase, evitarea companiilor dubioase, evitarea reclamei şi publicităţii legate de anumite
bunuri şi câştiguri de valoare). Cu toate acestea, în realitate măsurile de autoprotecţie sunt total
insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple şi diverse, cele mai multe fiind de
natură psihologică şi psihosocială:
a) consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei şi limitarea posibilităţilor de
anticipare a consecinţelor unei acţiuni;
b) infatuarea, aroganţa, exacerbarea eului, trăsături care conduc la supraestimarea
imaginii de sine şi a posibilităţilor proprii fizice şi mentale; asemenea persoane, prin contrast,
subevaluează pericolul şi devin adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;
c) neglijenţa şi indiferenţa, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori
involuntară, a pericolelor de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanţă măsurilor de
asigurare (lasă sau uită uşile larg deschise, bunuri expuse, etc.), nu manifestă grijă în raport cu
sine sau cu alţii (lasă copiii nesupravegheaţi în totalitate).
d) credulitatea sau nivelul de influenţare, trăsături care permit infractorului stimularea şi
atragerea unei persoane în acţiuni victimizante (cazul infractorului escroc ce permite, în
schimbul unei mari sume de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare).
e) stările de izolare, frustraţie şi complexare ce pot fi abil exploatate de către infractori;
f) nivelul modest sau redus al capacităţilor psiho-intelectuale, care limitează foarte mult
posibilităţile persoanei de a înţelege şi decodifica intenţiile infractorului potenţial;
g) nivelul de tulburare şi dezorganizare psihică (forme delirante, halucinatorii, etc.) pot,
de asemenea, să fie speculate de către infractori.

45
 Aşadar, măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor
victimale pot fi clasificate în: 1.măsuri de protecţie socială
2.măsuri de autoprotecţie.51

1.Măsurile de protecţie socială52 revin în special organelor judiciare responsabile

socialmente cu prevenirea infracţiunilor, sancționarea infractorilor şi pedepsirea lor. Existenţa
organelor judiciare, a normelor juridico-penale, a sistemului de judecată şi pedepsire a făptaşilor
inhibă în mare măsură reactivitatea infracţională potenţială.
Acţiunile de pază, de anticipare şi prevenire a infracţiunilor ale organelor de poliţie,
promptitudinea şi eficienţa lor în descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept
penal în raport cu situaţia specifică diferitelor infracţiuni sunt, direct sau indirect, măsuri sociale
de protecţie împotriva victimizării.
Aşa cum afirma Wrightsman (“Pshychology and the Legal System”, California, 1987)
deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţiile speciale, asigură un nivel mai înalt de
securizare psihologică a cetăţenilor.
O măsură de ocrotire a victimelor este şi cea prevăzută în Codul de procedură penală, în
art. 24 alin.2, potrivit căreia, dacă în urma săvârşirii unei infracţiuni s-a creat şi un prejudiciu
material sau moral, alături de conflictul de drept penal ia naştere şi un conflict de drept civil,
victima acelei infracţiuni având dreptul să pretindă daune materiale sau morale. Subiecţii acestui
raport de conflict sunt: făptuitorul (agresorul) şi persoana vătămată (victima). Ei apar ca subiecţi
ai acţiunii civile ce se exercită în procesul penal.
În ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii, ca modalitate de protecţie a victimelor,
aceasta desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de
măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să
preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificare, neutralizarea şi înlăturarea
cauzelor fenomenului infracţional.
Totuşi, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei
infracţiuni, ci şi împiedicarea repetării faptelor penale de către acelaşi autor.
O lungă perioadă de timp reacţia socială antiinfracţională a avut o esenţă eminamente
represivă, popoarele antice dezvoltând sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în
bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care au fost create. Aşadar, modelul
clasic de a preîntâmpina săvârşirea faptelor antisociale se baza pe efectul de inhibare psihică al
normei penale şi al pedepsei potenţiale.
51
Strategia actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în România, Conferinţa ştiinţifică, Iași, 2002, p.3
52
Idem, pp. 4-8
46
 Modelul clasic are la bază prevenirea generală şi prevenirea specială. Problema prevenirii
criminalităţii a fost abordată în mod explicit de filozoful grec Platon, care a propus înlocuirea
ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancţiunii trebuie
să fie prevenirea generală (prin forţa exemplului) şi prevenirea specială (ca efect intimidant al
pedepsei). Platon afirmă că “acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din
pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se
fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi
pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi”.
În secolul al XVIII-lea, această concepţie a influenţat în mod decisiv filozofia iluministă
şi, prin intermediul ei, teoria şcolii clasice de drept penal, fondată de Cesare Beccaria. Acesta
susţine în lucrarea sa “Dei delitti e delle pene” că omul este o fiinţă raţională care, trăind sub
imperiul liberului său arbitru, trebuie să suporte consecinţele faptelor sale. Din acest motiv, cu
cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abţine să comită actul
incriminant şi, cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi
mai evident.
Odată cu trecerea timpului, imaginea clasică a prevenirii criminalităţii prin efectul
intimidant al pedepsei a început, pe de o parte, să se estompeze, iar pe de altă parte, să devină
mai complexă.
În ceea ce priveşte prevenirea socială, aceasta presupune complexul de măsuri destinate
să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit deja, o
infracţiune.
Întrucât modelul clasic se bazează, în mod esenţial, pe efectul intimidant al pedepsei,
prevenirea specială se realizează prin impunerea unei pedepse mult mai aspre în cazul
recidiviştilor, în scopul neutralizării ori incapacitării acestora pe o perioadă mai mare de timp. In
secolele anterioare, neutralizarea se realiza prin pedeapsa cu moartea sau mai târziu, prin exilarea
vinovaţilor în colonii şi chiar prin vânzarea lor ca sclavi. În secolul XX, neutralizarea se obţine
atât prin pedepse privative de libertate mai severe - uneori, chiar închisoarea pe viaţă - fie prin
măsuri alternative de educare, reeducare şi tratament medical sau psiho-social, care au drept scop
resocializarea infractorului, în vederea reintegrării sociale a acestuia.
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat atât către modelul social, cât
şi în direcţia modelului situaţional (tehnologic).
Se pune accentul pe educarea cetăţenilor prin popularizarea legislaţiei în vigoare, prin
relevarea efectelor nocive ale criminalităţii, prin consecinţele acestui fenomen. Un rol important

47
revine mijloacelor de informare în masă, care prin modul de prezentare a acestei problematici,
pot contribui efectiv la prevenirea criminalităţii.
Cea mai importantă pârghie o constituie, însă, controlul social specializat, respectiv
justiţia, poliţia, curtea de conturi, garda financiară, controlul financiar intern, poliţia sanitară,
poliţia de frontieră,etc. organisme ale statului care, prin lege, au obligaţia să intervină în timp util
pentru anihilarea focarelor criminogene, realizând astfel şi protecţia eventualelor victime.
Cu privire la modelul social, în ultimele decenii, creşterea explozivă a criminalităţii pe
plan mondial a determinat o adevărată criză a sistemelor justiţiei penale şi a organismelor clasice
de control social, mai ales în ţările vest-europene. Atât numărul infractorilor primari, cât şi rata
recidivismului au crescut de la an la an. Aceste efecte au fost resimţite şi în ţările din Europa
Centrală şi de Est, după autodesfiinţarea blocului comunist.
Apariţia noilor strategii naţionale trebuie văzută în contextul principalelor schimbări
economice, culturale, sociale care au afectat ţările lumii în ultima perioadă. Ca rezultat al acestor
schimbări, politica penală din multe ţări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter
social anticipativ.
Modelul social se realizează prin prevenirea primară, definită ca fiind o strategie
preventivă de bază care, prin măsuri specifice în domeniile social, economic, cultural, educativ,
etc. încearcă să anihileze atât situaţiile criminogene, cât şi rădăcinile adânci ale criminalităţii.
În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea trebuie să se adreseze
mai ales infractorilor potenţiali, atât la nivelul individual, cât şi al microgrupurilor. Astfel,
materialele de specialitate prezintă un important număr de programe de prevenire care
funcţionează în ţările occidentale şi se adresează cu prioritate familiei, şcolii şi în general,
tinerilor.
În privinţa familiilor se acţionează prin măsuri comunitare pentru :
- furnizarea de ajutor celor aflaţi în stare de stres economic şi psihologic;
- educarea şi orientarea tinerilor părinţi;
- educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate ori, “de socializare negativă”.
În vederea ocrotirii potenţialelor victime ale violenţei în familie, prin Hotărârea de
Guvern 852/1996 s-a înfiinţat „Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în
Familie”. Potrivit acestui act normativ, se înfiinţează Centru Pilot de Asistenţă şi Protecţie a
Victimelor Violenţei în Familie, ca instituţie bugetară cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, având sediul la Policlinica Universitară Titan,
Centrul de dialog şi tratament, Bulevardul Nicolae Grigorescu, nr. 41, sector 3, Bucureşti.

48
 Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie are ca obiect de
activitate urmărirea şi asigurarea respectării drepturilor femeii precum şi eliminarea oricăror
forme de discriminare exercitate împotriva acesteia, inclusiv combaterea fenomenelor de
violenţă în familie.53
În realizarea obiectului său de activitate, Centru Pilot de Asistenţă şi Protecţie a
Victimelor Violenţei în Familie, exercită următoarele atribuţii:54
a) triază, îndrumă şi înregistrează persoanele victime ale violenţei în familie, care solicită
sprijin în acest sens;
b) analizează modalităţile concrete de asistenţă, protecţie şi intervenţie;
c) dezvoltă linii de servicii specifice, inclusiv prin înfiinţarea unui post telefonic “S.O.S”
în scopul protejării victimelor violenţei în familie;
d) sesizează factorii competenţi şi solicită intervenţia acestora în vederea rezolvării
situaţiilor semnalate;
e) creează banca de date referitoare la amploarea fenomenului de violenţă în familie, pe
baza cazurilor avute în observaţie;
f) evaluează datele obţinute şi elaborează studii preliminare asupra fenomenului de
violenţă în familie.
Articolul 4 al HG 852/1996 arată că în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute la art. 3
Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie colaborează cu
Ministerul Sănătăţii, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei, precum şi cu alte structuri
guvernamentale şi neguvernamentale având atribuţii în domeniul asistenţei şi protecţiei familiei.
Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie este condus de un
director numit de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale.
Structura organizatorică a Centrului Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei
în Familie, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare se aprobă prin ordin al
ministrului muncii şi protecţiei sociale. Personalul încadrat la Centrul Pilot de Asistenţă şi
Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie este salarizat în conformitate cu prevederile Hotărârii
Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare. Spaţiul
necesar funcţionării Centrului Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie
este pus la dispoziţie fără plată de către Ministerul Sănătăţii. Acest centru va putea folosi la
cerere personalul medical de specialitate din cadrul Policlinicii Universitare Titan, pe baza unei
înţelegeri cu aceasta.

53
H.G. 852/1996, art.2
54
Idem, art.3
49
 Ministerul de interne va asigura paza permanentă a Centrului Pilot de Asistenţă şi
Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie.
Şcoala se bucură de o atenţie reală, datorită rolului său formativ pronunţat. Ea poate oferi
cunoștințe privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi morală,
implicaţiile crimei, modul în care funcţionează sistemul justiţiei penale, căile de evitare ale
comportamentului delicvent.
Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui
aspect educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive, eforturile s-au îndreptat în două
direcţii :
- către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei; în acest scop sunt angajaţi tinerii
absolvenţi aflaţi în şomaj;
- organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de
asimilare ori de adaptare la mediul şcolar.
Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, care
este considerată ca fiind esenţială pentru dezvoltarea acestora prin educaţie socială, vizând
încurajarea lor pentru asumarea responsabilităţii propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de
muncă şi imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determină modificarea serioasă a
structurii de personalitate a tinerilor, dezvoltă sentimente revanşarde, stări depresive, manifestări
deviante şi chiar recurgerea la acte infracţionale, devenind astfel victime ale neadaptării sociale.
De aceea, programele de prevenire se orientează în trei direcţii :
- identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei
cu responsabilităţi sporite (cu familie proprie, copii, părinţi bătrâni şi bolnavi,etc.);
- organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă; acest tip de acţiune
preventivă ia în considerare atât activităţile distractive, cât şi cele de reconversie şi recalificare a
tinerilor;
- crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează,
alcoolici, etc.).
Programele de prevenire socială a criminalităţii mai iau în considerare politica de
sănătate, de planificare urbană şi, în general, toate domeniile care se pot constitui în factori
generatori de criminalitate potenţială.
Prevenirea secundară are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate şi transpunerea
în practică a acesteia. Aceasta este aria preventivă care se confruntă în mod concret cu
fenomenul infracţional, asigurând prevenirea prin identificarea timpurie şi anihilarea factorilor

50
criminogeni. Activităţile prevenirii secundare sunt desfăşurate de organele legislative (în cea ce
priveşte adoptarea legislaţiei penale) şi executive (care au datoria aplicării legii).
Prevenirea terţiară include activităţile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele
care au mai săvârşit infracţiuni. În această zonă a prevenirii se acţionează pentru tratamentul,
reeducarea, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor. Totuşi, datorită anvergurii limitate a
sancţiunilor orientate spre tratament, prevenirea terţiară este reducă adesea la represiune şi
neutralizare.
Modelul social vizează mai ales prevenirea criminalităţii prin reducerea necesităţii de a
săvârşi fapte penale. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale şi
umane, deci o anumită bună stare a societăţii în care se aplică. Modelul social necesită în plus,
atragerea comunităţii în procesele specifice şi în acţiunile concrete de prevenire, presupunând o
bună coeziune socială. Alături de costurile ridicate, această cerinţă reprezintă un serios handicap,
deoarece :
- stratificarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor, precum şi opinii diferite
cu privire la priorităţile prevenirii;
- interesul comun este relativ restrâns şi vizează mai ales prevenirea criminalităţii violente, a
celei stradale şi a delicvenţei juvenile, a infracţiunilor care lovesc în interesele tuturor grupurilor
sociale. În consecinţă, modelul social de prevenire poate avea o incidenţă şi rezultate relevante în
societăţile cu o dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interesele comune (ţările nordice) şi
aplicabilitate discutabilă în ţările a căror politică se bazează pe un liberalism excesiv, ori în ţările
sărace.
2. Măsurile de autoprotecție55 sunt acele măsuri ce revin în sarcina persoanelor
particulare, care de fapt sunt şi trebuie să fie rodul unor influenţe organizate în vederea evitării
riscului victimal şi al victimizării.
Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă la identificarea şi predicţia victimelor
potenţiale, care sunt susceptibile prin conduita lor să favorizeze, mai mult sau mai puţin,
săvârşirea unor infracţiuni, se propune să se urmărească următoarele obiective mai importante:
- educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor
necesare respectării lor neabătute;
- pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială,
cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar
putea deveni victime ale unor infracţiuni;

55
Strategia actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în România, Conferinţa ştiinţifică, Iași, 2002, pp.9-11
51
- sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată -
în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi
ajungerea lor în poziţie de victime;
- identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile de cunoaştere ale
organelor judiciare - şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora.
De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au
încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici, etc.
Astfel, strategiile evitării sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea
lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare. De exemplu: stând
noaptea acasă, evitarea introducerii străinilor în casă, ignorarea pietonilor care încearcă să
angajeze o conversaţie,mai ales în locurile retrase.
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc sunt folosite pentru a minimiza pericolul de
victimizare, când expunerea la risc este de neevitat. De exemplu : plimbarea în compania altora
şi evitarea plimbărilor singulare, evitarea implicării neînarmate în anumite situaţii periculoase.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează asupra importanţei
creării “spaţiului de apărare” prin îngreunarea atingerii ţintelor şi menţinerea supravegherii
(pază). Acţiunile de reducere a riscului sunt fie individuale, fie colective (în colaborare cu alte
persoane).
În ceea ce privesc mijloacele, modalităţile de prevenire, modelul situaţional (tehnologic)
de prevenire reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a faptelor
antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple şi cu costuri reduse. Modelul situaţional are în
vedere potenţialele victime, încercând să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduc
riscul victimizării.
Anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalităţii se adresează infractorilor,
în ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin creşterea riscurilor la
care se expun) şi a-i determina să renunţe la “trecerea la act”.
Există două categorii principale de măsuri de prevenire situaţională :
- măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracţiunilor;
- măsuri care influenţează costurile şi beneficiile celor care săvârşesc infracţiuni.
Cu privire la măsurile de securitate, au fost identificate trei modalităţi prin care ocaziile
de săvârşire a infracţiunilor se restrâng în mod drastic :
a) măsuri prin care ţintele (obiectivele vizate de către infractori) devin mai dificile. În
acest scop se utilizează materiale care nu pot fi sparte, dispozitive de alarmă şi imobilizare,
seifuri. Aceste măsuri sunt îndreptate mai ales împotriva spărgătorilor. Valoarea lor creşte prin

52
conectarea dispozitivelor de alarmă la unităţi specializate de poliţie, agenţii de prevenire
comunitară a crimei, companii de asigurare,etc.
b) măsuri prin care se înlătură ţintele; spre exemplu, pentru a se evita spargerea unui
autoturism, acesta nu va fi parcat la întâmplare, ci în locuri special amenajate, cu paza asigurată;
c) măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor; de exemplu, verificarea
pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de aeronave.
Măsurile care influenţează costurile şi beneficiile infractorilor se referă la:
a) marcarea proprietăţii; de exemplu, poansonarea autoturismelor, a bicicletelor, marcarea
bunurilor din locuinţe. Această măsură face lucrurile respective uşor de recunoscut şi în
consecinţă, greu vandabile.
b) supravegherea tehnică: presupune utilizarea unor dispozitive de control al accesului în
locuinţe (interfoane, televiziune cu circuit închis, etc.) de supraveghere a clădirilor şi a spaţiilor
înconjurătoare. Aceste dispozitive creează riscuri suplimentare pentru infractorii care, în cazul în
care se decid să acţioneze, vor trebui să facă eforturi şi cheltuieli suplimentare pentru a le evita
sau anihila.
c) asigurarea supravegherii zonale; se referă la activităţile specifice de patrulare şi control
antiinfracţional desfăşurate de organele de poliţie, agenţii specializate şi chiar cetăţenii organizaţi
în echipe de prevenire în zonele în care locuiesc.
Toate aceste strategii, tactici, măsuri, nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea
lor, deoarece este dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile
victimizante. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar
observabil, dar care nu poate fi şi prompt cuantificabil Un bun exemplu îl oferă ratele scăzute ale
victimizării femeilor în raport cu bărbaţii sau a persoanelor în vârstă, faţă de cei mai tineri.
Această situaţie poate fi explicată prin faptul că atât femeile, cât şi persoanele în vârstă, include
strategii de prevenire a riscului în cadrul stilului lor de viaţă. De exemplu: un bărbat tânăr care
bea noaptea într-un local marginal, pare ceva normal, faţă de cazul unei femei sau al unui bătrân
neînsoţit.
La fel se poate explica şi situaţia femeilor divorţate, separate sau nemăritate care prezintă
rate mult mai mari de victimizare decât femeile măritate. Acestea din urmă, graţie îndatoririlor
preponderente orientate către familie, precum şi prezenţei companiei sociale sunt expuse mult
mai puţin riscului de victimizare.
Există tendinţe spre victimizare în mai multe sectoare de activitate a populaţiei, aceasta
manifestându-se prin reacţii din ce în ce mai paradoxale.: apatie, indiferenţă, retragere,
autoapărare sau chiar provocare. Politica penală şi educaţia criminologică încearcă în prezent să

53
combată tendinţele de victimizare a unor categorii a populaţiei prin stimularea interesului public
la adoptarea unei atitudini mai active - conjugată cu aceea a autorităţilor - la desemnarea,
identificarea,tragerea la răspundere a delicvenţilor, cât şi la practicarea unor măsuri de prevenire
activă.
În această direcţie o importanţă deosebită o are activitatea de informare şi consiliere a
potenţialelor victime asupra măsurilor de prevenire practicate, asupra situaţiilor criminogene,
asupra unor sisteme de evitare, protecţie şi apărare de natură a anihila posibilităţile de acţiune a
infractorului.
Într-o altă ordine de idei, se impune o cât mai largă cooptare a publicului la susţinerea
unor programe speciale de prevenţie situaţională.
Dacă există într-o oarecare măsură posibilitatea îndepărtării delicventului de victimă, pot
fi practicate şi mijloace de îndepărtare a victimei de delicvent.
În acest sens se practică astăzi în multe state separarea suporterilor echipelor adverse,
închiderea ambasadelor în scopul protejării personalului, schimbarea în ultimul moment al
traseului unor personalități, organizarea unor întâlniri sau vizite incognito,etc. Se practică, pe de
altă parte, variate măsuri de protecţie a obiectivelor de valoare, care sunt deplasate în aşa mod
încât să fie îndepărtate de potenţialii infractori. În această categorie intră, de pildă, măsura
scoaterii din vitrine, pe timpul nopţii, a mărfurilor de valoare sau organizarea de plăţi a salariilor
prin virament ori plată eşalonată pe toată durata lunii a pensiilor (exemplu din Suedia).
Protecţia valorilor se realizează, de altfel, în mod curent, prin transportarea unor mari
sume de bani ori valori în maşini blindate şi plasarea lor sub mecanisme sofisticate de alarmă şi
pază. În Germania de pildă, sistemele de zăvorâre şi blocare a volanului au redus furtul de
autoturisme într-un procentaj de 60%, iar în Suedia, dublarea cecurilor cu cărţile de identitate a
solicitantului unei plăţi, a redus considerabil cazurile de fraudă prin cecuri.
Sporirea protecţiei victimelor care nu trebuie să se mai situeze la periferia dreptului
penal, dezdăunarea victimei fiind implicată pe ideea de reconfortare morală, de susţinere psihică
şi de solidarizare umană, prefigurându-se o intensificare a formelor de asistenţă acordată
acestora.
Există în acest sens propunerea ca, atitudinea infractorului faţă de consecinţele
păgubitoare de ordin material şi moral aduse victimei să-şi găsească o exprimare mai intensă,
atât în planul represiunii – în alegerea sau dozarea pedepsei - cât şi în planul asigurării unei juste
şi integrale reparaţii, prin multiplicarea căilor de acces ale victimelor în procesul penal şi
diversificarea formelor de dezdăunare.

54
 Preocuparea criminologiei actuale pentru problematica menţionată a devenit foarte
intensă, constituind una din dominantele ultimului deceniu (cunoscută sub denumirea de aşa-
numita “revoluţie liniştită”).
Soluţionarea conflictului de drept penal pe alte căi decât pe cele obişnuite, vorbindu-se
despre reconcilierea dintre făptuitor şi victimă (aşa-numita “cale a mediaţiei”) sau despre
dejuridicizare, prin crearea posibilităţii rezolvării conflictului de drept penal direct de către
părţile implicate, cu sprijinul unor instituţii publice sau private, cum ar fi grupurile sociale de
apartenenţă, instituţii medico-sociale, diverse organisme cu caracter umanitar.
În legislaţia noastră aceste tendinţe şi-au găsit exprimarea în activitatea “comisiilor de
împăciuire” care, în anumite limite, fie că soluţionau ele însele anumite fapte penale mărunte
considerate ca “abateri”, fie încercau “împăcarea părţilor”.

4.2. Structura programelor de prevenire

Organizația Naţiunilor Unite şi-au asumat sarcina unui rol de impuls internaţional în
domeniu prevenirii crimei şi a tratamentului delicvenţilor. În cadrul Consiliului Economic şi
Social funcţionează o serie de institute. Au fost organizate de asemenea, o serie de congrese cu
privire la practica penală.56
Ordinea de zi a celui de-al VII-lea Congres O.N.U. pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delicvenţei, cuprindea :
- dimensiuni noi ale criminalităţii şi frecvenţa crimei în contextul dezvoltării;
- perspective în justiţia penală într-o lume în evoluţie;
- victimele criminalităţii;
- judecătorii, criminalitatea şi justiţia;
- formularea şi aplicarea normelor ONU în materia justiţiei penale.
Consiliul Europei a recomandat iniţierea unor acţiuni naţionale, în cadrul fiecărui stat, de
depenalizare referindu-se în general la infracţiunile minore, iar în mod particular la furturile din
magazine, de autoturisme sau diverse tipuri de excrocherii în materie de vânzare pe credit sau
atingeri de încredere în materie de comision. De asemenea, cazul infracţiunilor în materie de
cecuri, cărţi de credit, contracte de vânzare, sustrageri comise de muncitori în întreprinderi –
infracţiuni destul de frecvente, dar care dau naştere unor conflicte de proprietate ce pot fi comod
rezolvate pe căi juridice nepenale şi din care multe permit despăgubirea victimelor prin sistemele
de asigurare existente ori sancţionarea alternativă a infractorului de directori ori colectivul de
muncă.
56
George Antoniu, Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite - Studiu de drept românesc, Bucureşti,
Editura Academiei Române, Nr.1-2, 1991
55
 Examinând cazul înşelăciunilor din restaurante, hoteluri, mijloace de transport ori locuri
de spectacol, Consiliul Europei recomandă următorul model de dezincriminare :
- decriminalizarea integrală a faptelor fără o intenţie frauduloasă caracterizată;
- decriminalizarea condiţionată a faptelor, când autorul despăgubeşte victima într-un termen
scurt, prevăzut de lege.
Prin Recomandarea nr. R/87/18 adoptată de Consiliu de Miniştri ai Consiliului Europei
din 17 septembrie 1987, una din căile cele mai importante pentru a spori eficienţa justiţiei penale
prin realizarea unei apropieri între momentul săvârşirii infracţiunilor şi momentul tragerii la
răspundere penală, o reprezintă simplificarea justiţiei penale, în condiţiile asigurării unui minim
decent de drepturi şi garanţii procesuale pentru infractor.
Recomandarea are în vedere simplificarea procedurii judiciare în domeniul infracţiunilor
caracterizate prin gravitatea neînsemnată, mare frecvenţă şi repetitivitate, mai ales în domeniul
rutier (dar şi în cel sanitar, fiscal, vamal, silvic,etc.) prin :
- introducerea unor proceduri sumare;
- practicarea sistemului tranzacţiilor;
- simplificarea unor proceduri.
Tranzacţiile îmbracă în mod obişnuit forma unui acord între Ministerul public sau o altă
autoritate competentă şi delicvent, acord prin care autoritatea se obligă să înceteze urmărirea
delicventului sub rezerva îndeplinirii unor condiţii, cum ar fi plata unei amenzi, confiscarea unor
bunuri sau indemnizarea victimei.
Cooperarea internaţională în materie penală şi procesual-penală cunoaşte o evoluţie
mereu ascendentă, determinată atât de necesităţile practice ale integrării europene, cât şi de
problemele tot mai severe pe care le ridică criminalitatea transnaţională.
Colocviul pregătitor al celui de-al XV-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept
Penal (Rio de Janeiro-septembrie 1994) desfăşurat la Helsinki, în perioada 2-6 septembrie 1992,
sub denumirea “Regionalizarea dreptului penal internaţional şi protecţia drepturilor omului prin
mijloacele procedurii penale “ a abordat pe larg această problematică. În urma dezbaterilor care
au avut loc s-a concluzionat că în perioada actuală există un interes evident din partea tuturor
statelor europene pentru armonizarea legislaţiilor penale şi procesual-penale în scopul unei mai
bune protecţii sociale prin sporirea eficienţei sistemului justiţiei penale şi a protejării drepturilor
omului.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului în cooperarea internaţională în materie
penală s-a prevăzut, printre altele, ca răpirea unei persoane de pe teritoriul unui alt stat, ori
ademenirea sa cu false pretexte pentru a veni voluntar din altă ţară cu scopul de a o supune

56
arestării sau urmăririi penale este contrară normelor dreptului internaţional şi nu trebuie tolerată,
indiferent dacă a fost comisă de organele de stat sau de persoane particulare. Victima unui astfel
de abuz trebuie să aibă dreptul de a fi repusă în situaţia în care se afla înaintea acelei violări a
drepturilor sale.
Concluzie:
Compromisul anilor 80 între criminologia tradiţională şi noua criminologie ce părea să
mulţumească pe ea mai mare parte dintre criminologi este astăzi pe cale de a fi reconsiderat. Se
caută o nouă paradigmă ce încearcă să depăşească clivajul celor “două criminologii”, reţinând
principalele contribuţii ale criminologiei reacţiei sociale fără a părăsi terenul criminologiei
clinice.
Studiile de victimologie aduc o viziune diferită punând mai mult în evidenţă caracterul
fragmentar al teoriilor explicative tradiţionale. O problemă interesantă s-a ridicat îndeosebi în
ultimele decenii şi anume aceea dacă în obiectul criminologiei nu ar trebui inclus şi conceptul de
victima infracţiunii. S-a reproşat astfel, tot mai mult criminologiei că şi-ar fi concentrat eforturile
asupra problematicii infractorului, neglijând aproape total studiul victimologic.
Astfel, unele studii de criminologie au evidenţiat, îndeosebi în cazul grupului de
infracţiuni contra persoanei şi contra proprietăţii, o anumită relaţie complexă între infractor şi
victimă, relaţie a cărei eficienţă contributivă în producerea actului infracţional nu ar putea fi
neglijată în cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre victimă şi autorul
infracţiunii ocupă astăzi un spaţiu foarte important în cercetarea criminologică. Se susţine chiar
existenţa unei ramuri speciale a criminologiei, denumită “victimologie”. Pe de altă parte, se
susţine importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii
criminalităţii reale.
Unii autori au confirmat chiar faptul că însăşi infractorul (agresorul) poate fi considerat o
victimă a societăţii sau a schimbărilor survenite în societate.
Problematica raportului dintre schimbarea socială şi criminalitate este o temă analizată cu
prioritate atât în literatura de specialitate, cât şi cu prilejul unor reuniuni internaţionale.
Obiectivul general al studiilor referitoare la schimbarea socială, criminalitate şi controlul
acesteia, a fost acela de a descrie şi analiza relaţiile reciproce dintre aceste ansambluri, acordând
un interes sporit impactului pe care transformările la nivelul structurilor sociale îl are asupra
tipologiilor infracţionale şi frecvenţei acestora, precum şi asupra formelor şi intensităţii
controlului social.
Prin “schimbare socială” autorii înţeleg în general, procesele de transformări politice,
economice, sociale şi culturale care afectează societatea, atât în sens pozitiv (progres, inovaţie,

57
ameliorarea condiţiilor de trai,etc.), cât şi în sens negativ (regresiune, recesiune, criză,
criminalitate, conflicte, etc.).
Dezvoltarea socială dezechilibrată conduce la stări anomice, la blocarea oportunităţilor şi
la marginalizarea indivizilor inadaptaţi (cu mobilitate redusă, incapabili “să ţină pasul”). Deşi
povara criminalităţii îi afectează pe toţi cetăţenii, ea este distribuită diferenţiat, mai ales de-a
lungul principalei linii de stratificare socială. Ea afectează grupurile sociale de o manieră care
face ca victimele dezvoltării să devină favorabile crimei şi implicit, să sufere impactul cu justiţia
penală.
Datele rapoartelor ONU indică faptul că, la nivel naţional, costurile crimei cad în
principal în sarcina păturilor defavorizate, iar pe plan internaţional ele revin celor mai puţin
dezvoltate ţări.
În ceea ce priveşte protecţia victimelor, legislaţiile fiecărei ţări democratice ar trebui să
cuprindă, printre prevederile Constituţiei şi un articol privitor la drepturile şi protecţia victimei.
Acest articol ar trebui să conţină dispoziţii privitoare la asigurarea unui tratament corect, demn şi
respectabil, în urma producerii unei crime sau a altei agresiuni, pe toată întinderea procesului,
asigurându-i-se victimei următoarele drepturi: să fie informată şi să i se dea posibilitatea să
obiecteze cu privire la afirmaţiile vinovatului, să fie informată cu privire la eventuale evadări ale
inculpatului, să beneficieze de celeritatea procesului penal, să beneficieze de despăgubiri morale
şi materiale din partea agresorului, să i se acorde victimei măsuri de protecţie împotriva violenţei
sau intimidărilor venite din partea agresorului.

4.3. Punerea în practică a programelor de prevenire

Ca exemplu, vom lua „Strategia de prevenire a criminalității la nivelul Municipiului
București” pentru perioada 2011-2016, fiind cea mai semnificativă datorită numărului mare de
locuitori al capitalei și, totodată, al numărului mare de infracțiuni, respectiv a ratei criminalității
destul de ridicate.
În ultimii ani, populaţia Municipiului Bucureşti a înregistrat oficial creşteri mici; totuşi,
date neoficiale arată că Bucureşti este zilnic tranzitat de circa 1.000.000 de cetăţeni care au
domiciliul în alte localităţi. În migrarea din/în Bucureşti sunt implicate, în principal, persoane ce
locuiesc în judeţele de graniţă cu Capitala.
Tinerii cu vârsta cuprinsă între 19-29 de ani reprezintă 18% din populaţie, în timp ce
vârstnicii (peste 60 de ani) reprezintă 19%. Cu şanse mici în ceea ce priveşte accederea la un loc
de muncă, tinerii se regăsesc în proporţie semnificativă printre autorii de infracţiuni. La antipod
vârstnicii, lipsiţi de ajutor permanent, cad adeseori victime infractorilor.

58
 Criza socio-economică a determinat o creştere a infracţionalităţii, în special pe segmentul
criminalităţii stradale. Mica criminalitate accentuează sentimentul de nesiguranţă al populaţiei,
conducând la lipsa de reacţie a cetăţenilor: doar 10,8% dintre martorii unei infracţiuni anunţă
Poliţia şi oferă acesteia informaţiile pe care le deţine.
Consumul de alcool şi droguri favorizează violenţele, atât pe cele comise în spaţii
publice, cât şi pe cele intrafamiliale. Aproximativ 25% dintre omoruri sunt cauzate de conflictele
domestice.
Violenţa se identifică şi în mediul şcolar. După 5 ani de mediatizare excesivă a
incidentelor în şcoli, în anumite unităţi de învăţământ violenţele devin repetitive. Absenteismul
şcolar este ridicat, pe când părinţii, prea ocupaţi cu asigurarea traiului de mâine, ajung pe locul
unu într-un top european al necunoaşterii propriilor lor copii.
Cauzele criminalităţii sunt complexe: sociale, culturale, educaţionale etc., fapt ce arată
clar că o singură instituţie nu poate să ducă singură lupta cu criminalitatea. De altfel, o serie de
instituţii, în funcţie de competenţe, dar şi sectorul neguvernamental au abordat latura preventivă,
desfăşurând proiecte în parteneriat.
Dacă iniţiativa există, şi există chiar şi bunele practici formate în ani de experienţă,
activitatea se desfăşoară încă fragmentat, fără o viziune, fără o acţiune unitară, organizată şi fără
un feed-back integrat. Informaţia nu circulă între instituţii. Bazele de date sunt eterogene şi ele
nu redau adevărata dimensiune a fenomenului. Colaborarea între instituţii se bazează mai mult
pe aspectul relaţional, în lipsa unei proceduri care să reglementeze intervenţia în echipă
multidisciplinară.
17 state europene implementează strategii de prevenire a criminalităţii. România nu are în
prezent o astfel de strategie. Pe domenii sectoriale, există însă strategii (antidrog, trafic de
persoane) sau demersuri pentru elaborarea strategiilor (prevenirea terţiară/ a recidivei –
Administraţia Naţională a Penitenciarelor). În timp ce alte state europene alocă între 0,5 şi 4
euro/locuitor/an, pentru activitatea de prevenire, în România activitatea de prevenire a
criminalităţii se desfăşoară cu buget zero.
Alături de Poliţia Capitalei (DGPMB) şi în parteneriat cu aceasta, au atribuţii cu rol în
prevenirea criminalităţii, următoarele instituţii, reprezentate la nivel local de: Instituţia
Prefectului Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală a Jandarmeriei Municipiului Bucureşti
(DGJMB), Poliţiile locale de sector şi Poliţia Locală a Municipiului Bucureşti (PLMB),
Inspectoratele şcolare de sector şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, Justiţia –
Serviciul Probaţiune la nivelul Municipiului Bucureşti, Direcţia de Sănătate Publică (DSP),
Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului, de sector (DGASPC) şi

59
Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti (DGASMB), Autorităţile locale
ale Municipiului Bucureşti. Parteneri importanţi vor contribui, de asemenea, la creşterea
siguranţei în Municipiul Bucureşti, alături de instituţiile statului: cetăţenii, sectorul
neguvernamental, mass-media, mediul de afaceri.
Strategia acoperă un domeniu (cel al prevenirii primare şi secundare), nereglementat
suficient. Creează la nivel local reţele multidisciplinare de intervenţie preventivă. Sensibilizează
şi implică comunitatea şi autorităţile locale în gestionarea propriei siguranţe.
La nivelul Municipiului Bucureşti au fost identificate trei priorităţi, pentru care au fost
elaborate strategii sectoriale, fundamentate pe diagnoze. Acestea sunt:
A. Prevenirea delincvenţei juvenile
B. Prevenirea violenţei în familie
C. Prevenirea infracţionalităţii stradale.
Principale obiective ce se dorește a fi atinse:
1.integrarea bazelor de date privind incidente violente, cu implicarea minorilor, privind violența
în familie și privind siguranța stradală;
2.intervenţia integrată, în echipă multidisciplinară, pentru prevenirea cazurilor de delincvenţă
juvenilă şi victimizarea minorilor, pentru prevenirea cazurilor de violență în familie și pentru
prevenirea infracțiunilor stradale;
3.îmbunăţăţirea nivelului de informare al minorilor, al victimelor violențelor în familie și al
victimelor infracțiunilor stradale;
4.creşterea interesului comunităţilor locale pentru nevoile membrilor săi;
5.adaptarea legislaţiei în domeniu la situaţia reală.
1. Integrarea bazelor de date privind incidente violente, cu implicarea minorilor, privind
violența în familie – în realizarea acestui obiectiv vor fi întreprinse o serie de activități după cum
urmează:
- crearea unei fişe unice de înregistrare şi monitorizare a incidentelor violente în care au fost
implicaţi minorii/ a cazurilor de violență în familie;
- realizarea unei evidenţe a incidentelor violente în care sunt implicaţi minori (înregistrate în
interiorul/proximitatea unităţilor de învăţământ, în spaţii publice sau în familie), gestionată în
comun.
- monitorizarea fiecărui elev, în context educaţional, familial şi social, prin completarea fişei
individuale psiho-pedagogice, de către psihologul şcolii;
- stabilirea factorilor de risc privind producerea incidentelor violente, în mediul şcolar;

60
 - realizarea unei analize, la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ, cu privire la incidentele
produse în anul şcolar anterior şi măsurile care au fost luate/urmează a fi luate pentru prevenirea
acestora.
- cunoaşterea infracţionalităţii stradale: dinamică, tipuri, cauze şi condiţii favorizante, profil
victime şi autori, zone cu risc criminogen;
- cunoaşterea nevoilor populaţiei privind siguranţa stradală (realizarea unei cercetări
sociologice);
2. Intervenţia integrată, în echipă multidisciplinară, pentru prevenirea cazurilor de
delincvenţă juvenilă şi victimizarea minorilor – se va realiza prin următoarele activități:
- formarea echipelor interinstituţionale la nivelul sectoarelor;
- încheierea unui parteneriat la nivel local între unităţile de învăţământ, secţia de poliţie, poliţia
locală de sector, autoritatea publică locală, asociaţiile de părinţi, alte instituţii cu rol în
promovarea şi protecţia drepturilor copilului, cu sarcini clare pentru fiecare partener;
- creşterea abilităţii de intervenţie a echipelor multidisciplinare (training-uri de formare şi
perfecţionare pentru identificarea situaţiilor cu risc şi gestionarea conflictelor);
- identificarea de „bune practici” privind educaţia preventivă (campanii şi proiecte care au
înregistrat rezultate);
- implementarea programelor/proiectelor/campaniilor care au avut eficacitate, prin implicarea
tuturor instituţiilor şi organizaţiilor cu rol în protecţia şi promovarea drepturilor copilului/ în
prevenirea violenţei în familie.
- crearea unei reţele de voluntari care să aducă informaţii din comunităţi către autorităţile locale
şi să transmită informaţii de interes public, de la autorităţile locale către comunităţi;
- identificarea vulnerabilităţilor de mediu (zone neiluminate, străzi deteriorate etc.); informarea
autorităţilor cu responsabilităţi în domeniu;
3. Îmbunătăţirea nivelului de informare a minorilor – realizarea obiectivului presupune
întreprinderea următoarelor activități:
- diversificarea canalelor de comunicare cu elevii, familiile lor şi cadrele didactice (crearea unui
site specializat);
- diversificarea canalelor de comunicare cu victimele violenţelor în familie şi profesioniştii în
domeniu
- crearea unei baze documentare cu caracter educativ-preventiv (broşuri, pliante, jocuri) şi
punerea la dispoziţia unităţilor de învăţământ şi a practicienilor;
- crearea unui centru de informare preventivă;
- realizarea unei campanii de comunicare publică, prin intermediul mass-media.

61
 - transmiterea informaţiei pe canalele formate, în funcţie de specificul zonei şi a
infracţionalităţii;
- crearea unui sistem electronic de informare a agenţilor comerciali;
4. Creşterea interesului comunităţilor locale pentru nevoile membrilor săi – realizarea
acestui obiectiv presupune de asemenea o serie de activități:
- identificarea şi sprijinirea familiilor cu risc de marginalizare, pentru prevenirea abandonului
şcolar al copiilor;
- identificarea copiilor din familiile conflictuale (victime pasive sau active) şi includerea lor în
sistemul local de asistenţă;
- asigurarea activităţii de consiliere psiho-pedagogică permanentă, în toate unităţile de
învăţământ, prin intermediul psihologilor şcolari şi ai voluntarilor din cadrul ONG-urilor;
- sprijinirea tinerilor pentru accesul pe piaţa muncii;
- stabilirea necesarului de servicii pentru victime şi agresori și introducerea în bugetele locale a
sumelor de bani necesare dezvoltării reţelei de servicii, în conformitate cu nevoia reală;
- crearea unor spaţii pentru activităţi de timp liber (informatică, vizionări filme, teatre, sport);
punerea la dispoziţia copiilor a celor existente în prezent, pe timpul vacanţelor şcolare.
- remedierea vulnerabilităţilor de mediu identificate;
5. Adaptarea legislaţiei în domeniu la situaţia reală – presupune:
- identificarea actelor normative care nu mai sunt de actualitate;
- formularea unor propuneri de acte normative şi înaintarea acestora spre adoptare potrivit
competenţelor legislative.
Concluzie:
Misiunea poliţiei, în expresia cea mai generală, constă în organizarea activităţii de
prevenire prin parteneriat cu instituţii guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale, cu
diverse componente ale comunităţii, prin organizarea şi derularea unor acţiuni susţinute de
educaţie juridică, antiinfracţională şi promovare a diverselor forme de protecţie a comunităţii.
Se poate spune că nu este deloc întâmplător că în ultimii ani iniţiativa revigorării
activităţii de prevenire a infracţiunilor a aparţinut, în mod deosebit, POLIŢIEI ROMÂNE.
Demersurile făcute în acest sens de I.G.P.R., respectiv Institutul pentru Cercetarea şi
Prevenirea Criminalităţii, și în de speță de D.G.P.M.B., sunt fireşti, dacă avem în vedere că
poliţiştii se află în prima linie a confruntării dintre comunitate şi fenomenul criminalităţii, că sunt
cei dintâi care iau contact în mod direct şi nemijlocit, cu consecinţele grave, deseori dramatice şi
iresponsabile ale faptelor penale.

62
63
 Capitolul 5. – Concluzii
Văzută ca un răspuns al societăţii la fenomenul infracţional, politica penală a fost iniţial
definită ca „ansamblul procedeelor represive prin care statul reacţionează contra crimei”. Această
definiţie aparţine lui Ludwig Feuerbach, cel căruia îi este atribuită şi expresia de «politică
penală».57
Politica penală reprezintă acel mod prin care statul răspunde la problemele sociale
generate de crimă.
Odată cu trecerea timpului, politica penală se detaşează atât de dreptul penal, cât şi de
criminologie şi de sociologia criminalităţii, căpătând o semnificaţie proprie. Această detaşare nu
se realizează însă prin opoziţie faţă de aceste discipline, ci mai degrabă, ca o sinteză a
principiilor care le guvernează şi care au impact asupra politicii penale. Este subliniată
necesitatea ca politica penală să nu fie redusă la noţiunea de drept penal, ci să fie văzută ca o
„reacţie organizată şi deliberată a colectivităţii împotriva activităţilor delictuoase, deviante sau
antisociale”.58
Politica penală, fiind una dintre politicile publice ale statului, trebuie să fie în
concordanţă cu modul în care statul îşi înţelege scopul social. Într-un stat scopul social îl
constituie individul, astfel că toate măsurile statale trebuie să fie subsumate realizării acestui
scop, prin protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Apariţia noilor curente în criminologie, a determinat schimbări în poziţiile teoretice cu
privire la politica penală. Astfel au apărut noi tendinţe teoretice care pot fi grupate în trei
orientări: neoclasică, radicală şi moderată.59

1.Tendinţa neoclasică - Este suportul teoretic al modelului represiv în politica penală,

având o incidenţă mai mult sau mai puţin semnificativă. Mijloacele de represiune se folosesc
după comiterea crimei, când trebuie să se ia măsuri imediate şi eficiente. Aceste măsuri sunt
măsuri represive, sancţionatoare şi reglementate juridic. În această privinţă, criminologia
modernă cercetează un câmp mare de probleme, de la cercetarea penală şi trimiterea în judecată
până la executarea pedepsei. Pedeapsa penală se consideră a fi reacţia legiuitorului împotriva
unei atingeri a valorilor protejate de lege pentru ca aceasta să nu se mai repete. Această reacţie,
deşi intervine pentru faptele săvârşite în trecut, se aplică pentru viitor, pentru ca să nu se mai

57
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generala a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti ,
2008, p. 26
58
Ion Staicu, op.cit., p.264
59
Amza Tudor, op.cit. pp.299-301
64
repete asemenea fapte. Este o reacţie defensivă a societăţii împotriva infractorilor, însă nu
imediată, ci întârziată prin mijlocirea dreptului.
Pedepsele instituite de lege pot deveni eficiente în lupta anticrimă în măsura în care
corespund cerinţelor şi principiilor prevăzute în legea penală adică să fie: legale, compatibile,
adaptabile, revocabile, să nu aducă atingerea demnităţii şi respectului, să poată fi retrase în caz
de eroare judiciară, să poate fi individualizate şi personalizate.
Represiunea este imediată, sigură şi eficace, dar mijloacele de represiune trebuie să fie
bine şi just aplicate, încât să corespundă unor cerinţe morale, juridice şi umane.

2.Tendinţa radicală - Inspirată de criminologia radicală, această tendinţă propune un

sistem aboliţionist de politică penală.
Orientarea aboliţionistă a aparţinut Şcolii de criminologie de la Berkely California, căreia
i s-au alăturat ulterior, alte grupări radicale. Acestea pledau pentru abolirea totală a sistemului de
politică penală în vigoare, vizând eliminarea oricăror forme de represiune şi în final desfiinţarea
raporturilor de dominaţie şi exploatare.
Este negat însuşi dreptul de a pedepsi, afirmându-se existenţa unui antagonism ireductibil
între acestea şi drepturile omului. În jurul acestor sisteme se creează situaţii artificiale care, de
regulă, elimină victima din conflict, rolul ei fiind preluat de stat.
O dată cu abolirea sistemului penal toate aceste situaţii vor deveni naturale şi vor putea fi
tratate în mod realist. Se vizează atât aspectul legislativ, cât şi restrângerea domeniului de
aplicare a normei penale.

3.Tendinţa moderată - Tendinţa moderată în politica penală reprezintă, tendinţa

echilibrului într-o lume din ce în ce mai bulversată de propriile sale dezechilibre. Ea este o
politică dictată de ideea că atât o represiune aspră, cât şi renunţarea la sancţiunea penală vor
conduce la dificultăţi şi mai accentuate în raporturile interumane.
Această orientare abordează tematica prevenirii şi combaterii criminalităţii mai ales într-o
manieră structurală, sistematică apreciind că reducerea disparităţilor sociale, economice şi
culturale dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare integrare socială, şi în cele din
urmă, la o mare implicare a cetăţenilor la rezolvarea problemelor comunităţii din care face parte,
inclusiv diminuarea criminalităţii.

Astfel au fost fundamentate următoarele orientări60:

60
Amza Tudor, op.cit., p.312
65
- diversificarea sistemului de sancţiuni alternative închisorii şi adoptarea unor sancţiuni noi, cum
ar fi avertismentul penal;
- aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul comunităţii ori
condamnarea la locul de muncă;
- limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;
- transferarea unor forme de comportament antisocial din sfera de cuprindere a dreptului penal
în cea medicală sau socială;
- adoptarea unui sistem progresiv de clasificare a deţinuţilor care să aibă în vedere evoluţia
acestora în penitenciar şi să permită aplicarea unui program cât mai adecvat de resocializare a
celor în cauză;
- soluţionarea conflictelor penale pe alte căi decât cele judiciare: despăgubirea şi recompensarea
victimelor, intermedierea prin terţi publici ori privaţi etc.
Tendinţa moderată în politica penală, orientată pe ideea de alternativitate oferă mai multe
soluţii viabile. În viziunea tendinţei moderate în politica penală se impune şi o regândire a
conceptului de prevenire, militându-se pentru o prevenire activă, predelictuală.

66
 BIBLIOGRAFIE:
1. Amza Tudor, „Criminologie”, Lumina Lex, Bucureşti, 1998
2. Aurel Dincu, „ Bazele criminologiei”, Ed. Pro Arcadia, Bucureşti, 1995
3. Constantin Păunescu, „Agresivitatea și condiția umană”, Editura Tehnică Bucureşti, București, 1994
4. Costică Păun, „Crima organizată sau organizarea crimei”, Academia de Poliţie “Al.I.Cuza” București, 1993
5. Dan-Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, „Teoria generala a dreptului”, Ediţia 2, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
6. Dumitru Culcea, „Curs de criminologie”, Editura Naţional, Bucureşti, 2001
7. Emil Bătrînu, „Educaţia în familie”, Bucureşti, 1980
8. George Antoniu, „Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite - Studiu de drept românesc”,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991
9. Gheorghe Dănescu, E. Tomorug, „Probleme judiciare în psihiatrie”, Bucureşti, 1991
10. Ioan Harbada, „Predelincvenţa şi delincvenţa juvenilă - Studiu de drept românesc”, nr. 2, București, 1992
11. Ion Gheorghiu-Brădet, „Criminologia generală românească”, Editura Tipocart Braşovia, Braşov, 1999
12. Ion Staicu, Criminologie: Curs universitar, Editura “Omnia Uni S. A. S. T.”, Braşov, 2007
13. M. Cusson, „Prevenir la delinquance”, Ed. PUF, Paris, 2002
14. Narcis Giurgiu, „Elemente de criminologie”, Editura Chemarea, Iaşi, 1992
15. Rodica Mihaela Stănoiu, „Tranziţia şi criminalitatea”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994
16. Septimiu Chelcea, Opinia publică despre criminalitate, justiţie şi poliţie, Editura Economică, 2005
17. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Vasile Teodorescu „Criminalitatea în România în perioada de tranziţie
(Teorii, Tendinţe, Prevenire)”, Editura Lică, Piteşti, 2001
18. Codul Penal al României (lg 15/1968 – republicată)
19. Codul de Procedură Penală al României (lg.29/1968 – republicată)
20. Constituția României (modificată şi completată prin legea de revizuire nr. 429/2003)
21. Hotărârea Guvernului 852/1996 – privind înființarea Centrului Pilot de Asistență şi Protecție a Victimelor
Violenței în Familie
22. Legea 217/2003 – privind prevenirea și combaterea violenței în familie
23. Legea 218/2002 – privind organizarea și funcționarea Poliției Române (actualizată)
24. Legea 302/2004 - privind cooperarea judiciară internațională in materie penală (republicată)

25. Legea 364/2004 – privind organizarea și funcționarea Poliției Judiciare

26. Recomandarea (87) 19 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre ale Consiliului Europei privind
organizarea prevenirii criminalităţii (17 sept.1987)
27. Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation mondiale de la santé, Geneve, 2002
28. Strategia de prevenire a criminalității la nivelul Municipiului București
29. Strategia actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în România, Conferinţa ştiinţifică, Iași, 2002
67