DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

Lect. Univ. dr. Țăpuș Iulia

1
 Capitolul I

Organizaţiile internaționale

1. Organizația internațională. Definiție, trăsături

și clasificare.

1.1. Definiție

Organizaţia internaţională este o asociaţie de state

suverane care urmăresc realizarea unui scop comun,
constituită printr-un tratat, dotată cu un statut (o constituţie),
cu organe proprii şi care are o personalitate juridică dis-
tinctă de cea a statelor membre1.
Pe scurt, organizaţiile internaţionale sunt forme
permanente, instituţionalizate ale cooperării dintre state în
diferite domenii (în prezent sunt aproximativ 350 de
organizaţii internaţionale guvernamentale).

1. 2. Trasături

Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale

2
sunt :

1G. Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2012, p.1.
2M.I. Niciu, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Ed. Fundaţiei
„Chemarea”, laşi, 1994.
2
 a) este o asociaţie liberă de state (statele aderă la
organizaţiile internaţio-nale pe baza deciziei lor suverane cu
ocazia constituirii acestora, iar în organizaţiile deja existente
la primirea unui nou stat este nevoie de acordul statelor
membre);
b) tratatul de constituire (tratat internaţional
multilateral) reprezintă de cele mai multe ori statutul
organizaţiei. în mod excepţional, există organizaţii inter-
naţionale care nu au un tratat formal de constituire, de
exemplu, OSCE sau Consiliul Nordic'2'3;
c) statutul cuprinde următoarele prevederi
importante: obiectul şi sco-purile organizaţiei; principiile
care guvernează activitatea organizaţiei; pro-cedura de
primire a noilor membri; drepturile şi obligaţiile ce decurg
din calitatea de membru; sistemul organelor; sancţiunile
aplicabile membrilor; posibilităţile de modificare,
amendare, revizuire a tratatelor constitutive;
d) are organe proprii permanente şi organe cu
întruniri periodice;
e) are personalitate juridică (specializată şi limitată),
ceea ce îi asigură o autonomie funcţională. Personalitatea
juridică conferă organizaţiei interna-ţionale o existenţă

3A. Blahö, A. Prandler, Nemzetközi szervezetek es intäzmönyek, Ed. Aula,

Budapest, 2001, p. 32.
3
obiectivă în raport cu ceilalţi participanţi la relaţiile
internaţionale, ceea ce înseamnă că este un subiect de drept
distinct. Organizaţiile internaţionale au personalitate
juridică în ordinea juridică a statelor în care îşi au sediul şi o
personalitate juridică de drept internaţional public, din care
decurg următoarele drepturi: dreptul de legaţie pasivă şi
activă; dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru
daunele suferite; dreptul de a încheia tratate internaţionale;
dreptul de a avea un buget propriu şi o autonomie
financiară; dreptul la imunitatea sediului şi a funcţionarilor;
f) este instrument de cooperare internaţională.

1. 3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale:

a) după deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate

(ONU) şi regionale (Liga Arabă, Organizaţia Unităţii
Africane - OUA) sau chiar subregionale (Caribbean
Community- Caricom);
b) după competenţa lor: cu competenţă generală
(ONU) şi cu compe-tenţă specială (OPEC);
c) după calitatea membrilor: guvernamentale
(NATO) şi non-guver namentale (Greenpeace);
d) după posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi
închise (în general cele militare, într-un fel şi
Commonwealth);

4
 e) după obiect: economice (CEFTA), politice
(Consiliul Europei), militare (NATO), comerciale (WTO);
f) după modul de transfer ai unor atribuţii de
suveranitate: de cooperare clasică (în care se respectă
deplina egalitate suverană a statelor şi există posibilitatea
invocării unui drept de veto) şi supranaţionale (cedarea unor
drepturi suverane în favoarea organizaţiei).
EURATOM şi Uniunea Europeană sunt organizaţii
internaţionale regionale, cu competenţă specială,
guvernamentale, deschise, preponderent economice,
supranaţionalitatea lor fiind dovedită prin următoarele
caracteristici:

 independenţa organelor şi funcţionarea lor

permanentă;
 principiul luării deciziilor pe baza votului
majoritar, decizii care sunt obligatorii pentru statele
membre;
 exercitarea competenţelor şi de către cel
puţin un organ, care nu este compus din reprezentanţii
organelor de stat şi care astfel se bucură de
independenţă faţă de ordinele date de statele membre;
 normele juridice unionale sunt obligatorii
pentru indivizi şi au aplicabilitate directă, imediată,

5
 fără a necesita o „recepţie" (ratificare) din partea
legislativului naţional;
 există o protecţie juridică efectivă
(competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti);
 cooperarea statelor membre are o finalitate
politică - integrarea sau unificarea politică.

Termenul de integrare provine din limba latină,

integratio însemnând reproducerea, reconstrucţia unui
întreg.
Integrarea, spre deosebire de cooperarea
internaţională pe baza dreptului internaţional public,
înseamnă o contopire prin creştere comună în diferite
domenii, mai precis înseamnă o cooperare mai strânsă
orientată spre o finalitate politică şi economică în cadrul
unei structuri unice noi, care a luat naştere prin transferarea
de către state a unor competenţe decizionale şi de acţionare
în favoarea unor instituţii şi organe supranaţionale.

2. Cele mai importante organizaţii internaţionale

1. Organizaţia Naţiunilor Unite

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,

miniştrii de externe ai SUA, URSS şi Angliei, la Conferinţa

6
de la Moscova (30 octombrie 1943), respectiv la Conferinţa
de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), au decis
înfiinţarea unei organizaţii internaţionale bazate pe
egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea
păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a
avut loc la Dumbarton Oaks în 1944 şi la care au participat
şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta, iar la
Conferinţa de la lalta din 4-11 februarie 1945 au fost
soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul
organizaţiei.
Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26 iunie
1945 la San Fran-cisco şi a intrat în vigoare la 24 octombrie
1945. În prezent, ONU are 192 de membri (ultimele care au
aderat sunt Elveţia şi Timorul de Est în septembrie 2002).
La 10 decembrie 1948 a fost adoptată în cadrul
ONU „Declaraţia Universală a Drepturilor Omulur, această
dată devenind „Ziua mondială a drepturilor omului”.
România a aderat la ONU la 14 decembrie 1955.
ONU, ca succesoare a Societăţii Naţiunilor, este o
organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, atât
în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa
creată cu scopul sâ menţină pacea şi securitatea
internaţională, să dezvolte relaţii prieteneşti intre naţiuni, sâ
realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea

7
problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar.
Sediile ONU se află la New York, Geneva şi Viena.
Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, în timp ce limbile
oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi
araba.

Organele ONU sunt următoarele:

Adunarea Generală, care este formată din 5 membri

şi 5 supleanţi din partea fiecărui stat membru, este organul
principal al organizaţiei şi cel mai reprezentativ, abordând
în sesiuni ordinare sau extraordinare orice problemă care
intră în scopurile fixate de Carta ONU. Hotărârile Adunării
Generale au în principiu caracter de recomandare.
Consiliul de Securitate are 15 membri (reprezentare
de 12:1), dintre care 5 permanenţi (SUA, Rusia, China,
Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de
2 ani (5 Afro-Asia, 2 America de Sud, 1+2 Europa +
Canada, Australia şi Noua Zeelandă). În probleme
procedurale decide cu 9 voturi, iar în celelalte decizii cu 9
voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii
permanenţi. Este organul principal de acţiune şi de aplicare
a măsurilor de constrângere pentru menţinerea păcii şi

8
securităţii internaţionale, adoptă hotărâri şi recomandări.
Hotărârile adoptate sunt obligatorii pentru statele membre.
Consiliul Economic şi Social are 54 de membri aleşi
de AG ONU (câte 18 pentru 3 ani). Africa are 14 locuri,
Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, Iar Europa
Occidentală şi alte state 13. Este organul care coordonează
activitatea ONU şi cooperarea statelor membre în domeniile
economic, social, cultural, de educaţie şi sănătate publică,
sub îndrumarea şi controlul Adunării Generale.
Consiliul de Tutelă s-a ocupat de administrarea
problemelor coloniale sau cu supravegherea statelor care au
administrat popoare aflale pe teritorii ce nu se
autoguvernau.
Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga
este principalul organ jurisdicţional al ONU, în activitate
din 12 aprilie 1946.
Secretariatul format din 15.000 de funcţionari este
condus de un secretar general desemnat de AG ONU la
propunerea Consiliului de Securitate (această funcţie a fost
îndeplinită de următoarele persoane: Ban Ki-moon, Kofi
Annan, Boutros Boutros-Gall, Javier Perâz de Cuâllar. U
Thant, Dag Hammarskjold, Kurt Waldheim, Trygve Lie).

9
 ONU, pe baza unor „acorduri de afiliere”, are o
legătură specială cu anumite organizaţii internaţionale, care
sunt cunoscute ca Instituţiile specializate ale ONU.

2. Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO)

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4

aprilie 1949 la Washington de 12 state: Belgia, Olanda,
Luxemburg, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,
Portugalia, Canada, SUA, Anglia, Franţa şi a intrat în
vigoare la 24 august 1949. La 31 martie 1954 URSS a cerut
aderarea la NATO. Această cerere a fost respinsă la data
respectivă, dar din 1997 există un document de bază (tratat
politic) semnat între Rusia şi NATO.
Aderări: Grecia, Turcia (1952), Germania (1955),
Spania (1982), Ungaria, Polonia, Cehia (1997). La 26
martie 2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
România1’1, Slovacia şi Slovenia au semnat tratatele de
aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 2 aprilie
2004, a avut loc aderarea oficială a lor. Albania şi Croaţia
au aderat la 1 aprilie 2009, ridicând numărul statelor
membre la 28.

Franţa, în 1966, s-a retras din partea militară a

organizaţiei.

10
 NATO este o organizaţie militară şi are ca scop
acţionarea individuală şi colectivă a statelor membre
împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la
autoapărare. Art. 1 din Tratat (care are 14 articole) prevede
că: „Statele membre se obligă ca, în concordanţă cu Statutul
Naţiunilor Unite, să regle-menteze orice conflict la care
participă în aşa fel încât pacea, securitatea şi dreptatea
internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile
inter-naţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea
forţei în formele care ar contraveni Cartei ONU”.
Potrivit art. 5 din Tratat, „Părţile convin că un atac
armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa
sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva
tuturor; pentru aceasta, ele stabilesc că, în cazul unui atac
armat, fiecare dintre ele exercitând drepturile din art. 51 din
Statutul Naţiunilor Unite la apărare individuală şi colectivă,
va acorda sprijin părţii atacate, pentru a menţine şi a
restabili securitatea teritoriului nord-atlantic”. Din Tratat a
fost dedusă doctrina „Out of AreeT (în afara teritoriului),
potrivit căreia statele membre nu au obligaţia de a participa
la apărare în afara teritoriului statelor membre, dar fiecare
stat membru poate decide în fiecare caz în parte să ia parte
şi la acţiuni care depăşesc teritoriul sus-amintit.

11
 Organele civile ale NATO4 sunt:

Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori

la nivel de miniştri de externe sau de şefi de stat şi de
guvern), la care participă şi Secretarul general (Jaap de
Hoop Scheffer). Are reuniuni săptămânale la nivelul
ambasadorilor statelor membre acreditaţi la NATO.
Aderarea are loc la invitaţia unanimă a Consiliului şi după
ratificarea acordului de aderare de către statele membre şi
candidat.
Comitetul pentru planurile de apărare (la nivelul
miniştrilor apărării) şi Grupul de proiectare nucleară.
Reuniunea Parlamentară (formată din parlamentari
naţionali delegaţi, statutul acesteia de organ NATO este
contestat).
Secretariatul coordonează activitatea mai multor
comitete şi grupuri de lucru:
Organele militare sunt:

Comitetul Militar este format din reprezentanţii

militari acreditaţi la NATO şi se ocupă de concepţie şi
coordonare.
Stat-major integrat (şefii de stat major).

4 NATO Kezikonyv (Manual NATO), Budapest- Bruxelles, 1999, p. 40-45.

12
 Comandamente militare multinaţionale:
Comandamentul Aliat pentru Europa, Comandantul Aliat al
Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mâ-necii, Grupul
de planificare regională SUA-Canada.
Colegiul de apărare NATO (formare profesională).

Biroul de standardizare militară5.

Parteneriatul pentru pace, iniţiat de NATO în 1994,
urmăreşte consolidarea legăturilor militare dintre NATO şi
ţările Europei de Est, prin participarea acestora la misiuni de
menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui
drept de consultanţă acestora.

3. Consiliul Europei

Statutul Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai

1949 la Londra de 10 state (Belgia, Olanda, Luxemburg,
Franţa, Danemarca, Irlanda, Italia, Anglia, Norvegia,
Suedia) şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională
interguvernamentală, regională, care grupează statele
democratice ale Europei. Scopul acestei organizaţii
internaţionale este realizarea unei mai mari unităţi între
membrii săi, pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi

5 www. nato.int.
13
principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru
facilitarea progresului lor economic şi social.
În concret, Consiliul Europei acţionează pentru:

 apărarea drepturilor omului şi a democraţiei

pluraliste (în 1950 a adoptat Convenţia europeană a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care până
în anul 2011 a fost completată cu 14 +1 protocoale14);
 favorizarea conştientizării şi valorizării identităţii
culturale europene, luptând împotriva oricărei forme de
intoleranţă;
 căutarea de soluţii pentru problemele societăţii
(minorităţi, xenofobie, intoleranţă, protecţia mediului
înconjurător, bioetică, SIDA, droguri);
 sprijinirea ţărilor din Estul şi Centrul Europei, în
vederea punerii în practică şi consolidării reformelor
politice, legislative şi constituţionale, cu ajutorul unor
importante programe de cooperare.
Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în
prezent sunt 47 de state membre.
România a aderat la această organizaţie la 7
octombrie 1993 şi a ratificat Convenţia europeană a
drepturilor omului în 1994. Pot adera doar statele care
acceptă moştenirea comună europeană privind „domnia

14
legii", „respectarea drepturilor omului” şi „democraţia
pluralistă”.

Instituţiile Consiliului Europei:

Comitetul Miniştrilor este organul competent să
acţioneze în numele organizaţiei. Este format din miniştrii
de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii
principale: încheierea de convenţii; emiterea de recomandări
către guvernele statelor membre; decide cu efect obligatoriu
în problemele interne şi de organizare şi contribuie la
executarea hotărârilor judecătoreşti ale Curţii de Justiţie
Europene a Drepturilor Omului. Deciziile cu caracter
definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma
unor rezoluţii.
Adunarea Parlamentară este organul deliberativ
(denumit până în 1974 Adunare Consultativă) şi este format
din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor
membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în
funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei
statului respectiv la bugetul organizaţiei internaţionale.
România are 10 membri şi 10 membri supleanţi în acest for.
Adunarea adoptă patru categorii de texte:
recomandări, rezoluţii, avize şi directive. Recomandările
conţin propuneri adresate Comitetului Miniştrilor, a căror
aplicare intră în competenţa guvernelor. Rezoluţiile conţin
15
hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este
împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora
exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei.
Avizele sunt în cea mai mare parte exprimate de Adunare
asupra problemelor care îi sunt supuse de Comitetul
Miniştrilor, cum ar fi admiterea de noi state membre în
Consiliul Europei, dar pot viza şi proiectele de convenţii,
bugetul, aplicarea Cartei sociale europene sau activităţile
Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
Directivele sunt de regulă instrucţiuni adresate de Adunare
comisiilor sale.
Congresul Puterilor Locale şi Regionale din
Europa există din 14 ianuarie 1994, funcţionează cu 2
camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca
organism consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile
locale şi regionale.
Conferinţa Organizaţiilor Internaţionale
Nonguvernamentate din anul 2005 reprezintă mai mult de
400 de organizaţii ale societăţii civile, formând pilonul
„civil” într-un „quadrilogue” cu primele trei instituţii
amintite mai sus, fiind recunoscută ca instituţie. Decide pe
linie politică, defineşte şi adoptă programe de acţiune. Se
reuneşte de 3-4 ori pe an, pe perioada sesiunii ordinare a
Adunării Parlamentare.

16
 Secretariatul, în frunte cu un Secretar general şi un
Secretar general adjunct, numiţi de Adunarea Parlamentară,
funcţionează ca organ de asistenţă, esenţialmente de natură
tehnică şi administrativă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
este un organ înfiinţat prin Convenţia europeană a
drepturilor omului şi a dobândit statutul de organ
jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11 din 1994 la
Convenţie. Protocolul a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1998, iar instanţa şi-a început activitatea din 1 noiembrie
1999. În anul 2011, România, într-o ierarhie oficială
statistică, era pe locul 4 după Rusia, Turcia şi Italia la
numărul de plângeri depuse de către cetăţenii proprii
împotriva hotărârilor adoptate de instanţele judecătoreşti
naţionale.
Comisarul pentru drepturile omului funcţionează
din 1999, având ca misiune monitorizarea respectării
drepturilor fundamentale ale omului, promovarea
informaţiilor şi educaţiei, asistarea statelor membre în acest
domeniu, facilitarea activităţii ombudsmanilor naţionali.
Comisarul îşi exercită funcţia independent şi nepărtinitor,
fără a avea posibilitatea de a introduce plângeri la CEDO.
După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţia

17
europeană, are posibilitatea de a depune opinii scrise şi de a
participa la procedura orală din cadrul CEDO.
La 10 mai 1990 a fost creată la Veneţia Comisia
Europeană pentru De-mocraţie prin Drept, organism
consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi
constituţional, menit să contribuie la dezvoltarea instituţiilor
democratice prin recomandări de îmbunătăţire a
constituţiilor naţionale şi a legilor de bază.

4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (OSCE)

În anii 70, pentru a dezamorsa tensiunile

„Războiului rece”, ţările din spaţiul despărţit de „cortina de
fier” s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar ca
rezultat al acestor întâlniri, au adoptat în 1975 Actul Final
de la Helsinki, în care au fixat cele 10 principii
fundamentale care trebuiau să guverneze relaţiile dintre ele:
a) egalitatea suverană a statelor;
b) abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau aplicarea
forţei;
c) inviolabilitatea graniţelor;
d) integritatea teritorială a statelor;

18
 e) soluţionarea paşnică a conflictelor;
f) neamestecul în treburile interne;
g) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă,
religioase şi de convingere;
h) egalitatea în drepturi şi dreptul la autodeterminare
al popoarelor;
i) cooperarea între state;
j) îndeplinirea obligaţiilor internaţionale cu bună-
credinţă.

Scopurile CSCE au fost următoarele:

a) promovarea unor legături reciproce mai bune,

respectiv asigurarea condiţiilor în care popoarele pot trăi
într-o pace veritabilă şi de durată;
b) depunerea de eforturi pentru un proces de
detensionare viabil;
c) recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în
Europa, respectiv a interesului comun în dezvoltarea
cooperării între statele membre;
d) recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi
securitate în Europa şi în lume;

19
 e) acordarea unei contribuţii pentru promovarea
drepturilor fundamentale, a progresului economic şi social
şi a prosperităţii popoarelor.
În 1990, CSCE a adoptat „Carta de la Paris pentru o
nouă Europă”, prin care statele participante au anunţat
începutul unei noi epoci, cea a democraţiei în Europa.
La întâlnirea din 6 decembrie 1994 a CSCE, care a
avut loc la Budapesta, statele participante au decis
transformarea conferinţei în Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (56 de state membre)6.

Cele mai importante organe ale OSCE7 sunt:

I. Organe decizionale:
Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne
(Summit Meetlng), la care sunt fixate misiunile şi
priorităţile OSCE, respectiv se evaluează starea securităţii în
spaţiul OSCE, are loc din 3 în 3 ani, fiind precedată şi
pregătită de o Conferinţă de examinare (Review
Conference).
Consiliul OSCE sau Consiliul Ministerial se
reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul miniştrilor

6www.osce.org/about.
7H-A. Schraepler, op. cit., p. 165-169; A. Blaho , A. Prandler, op cit., p. 272-
275.
20
afacerilor externe şi este îndreptăţit să dezbată şi să ia
decizii în probleme relevante pentru organizaţie.
Consiliul Permanent, format din reprezentanţii
statelor membre, cu sediul la Viena, se ocupă de avertizarea
timpurie, prevenirea conflictelor şi de managementul
crizelor; funcţionează în întâlniri săptămânale.
Forumul pentru cooperare în securitate (din 1992),
cu întâlniri săptămânale, care au ca temă discutarea şi luarea
unor decizii privind aspectele militare ale securităţii în zona
OSCE.
II. Structuri de executare:

Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie

dintre miniştrii de externe ai statelor membre.
Secretarul general este numit pe o perioadă de 3 ani
de Consiliul Ministerial şi activează ca reprezentant al
Preşedintelui în exerciţiu şi ca şef al administraţiei OSCE.
Secretariatul are sediul la Viena şi un birou la Praga.
Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale
(această funcţie a fost îndeplinită de Max van Der Stoel,
Rolf Ekeus şi Kurt Vollebaek).
Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile
Omului (Varşovia) este un organ care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul observării alegerilor, dezvoltării

21
democratice, respectării drepturilor omului, toleranţei şi
nediscriminării.
Reprezentantul pentru libertatea mass-mediei
(Viena).
Misiunile OSCE în diferite ţări.

III. Alte structuri şi instituţii:

Adunarea Parlamentară a OSCE, formată din
parlamentarii delegaţi de statele membre.

Curtea de conciliere şi de arbitraj cu sediul la

Geneva, care soluţionează conflictele ce se ivesc între
statele membre OSCE.
În prezent, OSCE întruneşte 56 de state din Europa,
Asia Centrală şi America de Nord şi este o organizaţie
internaţională de politica securităţii, care se ocupă însă şi de
dimensiunea umană şi economică, respectiv protecţia
mediului. OSCE asigură un for pentru negocieri politice şi
pentru luări de decizii în domeniul avertizării timpurii,
prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi
reabilitării post-conflict. Statele membre beneficiază de un
statut de egalitate, deciziile sunt luate pe bază de consens
politic, dar acestea nu au forţă obligatorie.

22
 5. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare
Econimică (OCDE)

La 12 iulie 1947 s-a ținut la Paris o conferință de

cooperare economică europeană pentru întocmirea unui
program de reconstrucție și de evaluare a ajutorului necesar
oferit prin Planul Marshall, la care au participat 16 țări
europene(Austria, Belgia, Danemarca, Franța,
Grecia,Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția,
Turcia)8.
La 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenția ce a
instituit Organizația Europeană de Cooperare Econimică.
Ulterior umărul statelor membre s-a mărit la 18: Republica
Federală Germania (1949) și Spania (1959). Statele Unite
ale Americii și Candada dețineau statutul de state asociate.
Obiectivele OECE: coordonarea executării
programului de redresare europeană, modernizarea utilajelor
de producție, liberalizarea schimburilor, restabilirea
convertibilității onedelor europene și pe acela de a veghia
asupra realizării stabilității monetare, precum și a unui grad
sporit de ocupare a forței de muncă.

8 S.V. Raepenbusch, Drept institutional al Uniunii Europene, Ed. Rosetii

nternational, 2014, p. 29-30.
23
 În ceea ce privește politicile economice
implementate, OECE a instituit o procedură de control
periodic asupra fiecărei țări membre, aflat încă în vigoare în
cadrul OCDE, organizația care a preluat ștafeta de la OECE.
La sfârșitul perioadei anilor ’50, economiile
europene se redresaseră, resticțiile cantitative fuseseră în
număr mare suprimate, discriminarea , mai ales față de
Statele Unite ale Americii, luase sfârșit, iar monedele
europene redeveniseră convertibile.
În anul 1961 OECE s-a transformat în Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) la care
se adăugau Statele Unite ale Americii și Canada ca membrii
fondatori. OCDE are în prezent 32 de state membre(pe
lângă cel 18 amintite s-au alăturat: Japonia, Finlanda,
Australia, Noua Zeelandă, mexic, Cehia, Coreea, Polonia,
Ungaria, Slovacia, Chile și Slovenia).
Obiectivele OCDE constau în creșterea economică
durabilă și dezvoltarea comerțului mondial pe baza
multilateralismului și a nediscriminării, a liberalizării
schimburilor, a creșterii nivelului de trai, a ajutorului
acordat dezvoltării, a dezvoltării ocupării forței de muncă și
a stabilității financiare.
În acest scop, organizația oferă guvernelor un cadru
care să le permită să- și compare experiențele în materie de

24
acțiune publică, să caute răspunsuri la probleme comune,
prin identificarea practicilor adecvate și să-și coordoneze
politicile naționale sau internaționale.

25
 Capitolul II

Apariția și evoluția comunităților europene și a

Uniunii Europene

La 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert

Schuman elaborează împreună cu consilierul lui, Jean
Monnet, un plan privind înfiinţarea „Uniunii Montane", cu
scopul împiedicării izbucnirii unui nou război între Franţa şi
Germania, prin crearea unei autorităţi care să controleze
producţia de cărbune şi oţel din cele două state. Pe baza
acestui plan, şefii de stat şi de guvern din Germania, Franţa,
Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri,
la 27 martie 1951, au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au
semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), ce a intrat în
vigoare la 23 iulie 1952 şi a marcat începutul comunităţilor
europene Primul preşedinte al înaltei Autorităţi a fost Jean
Monnet, al Consiliului Ministerial Special Konrad
Adenauer, Adunarea Comună a fost condusă de belgianul
Paul Henri Spaak, iar Curtea de Justiţie de către Massimo
Pilotti. La 30 decembrie 1952 a apărut primul Jurnal Oficial
al CECO.
Comunitatea, denumită şi „Europa celor 6”, era o
mică Europă cu conducere franceză, cu sediul principal la

26
Luxembourg, în care francezii, cu preţul renunţării la o
parte din suveranitate, controlau potenţialul german, iar
nemţii, deşi controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi şi trataţi ca
parteneri cu drepturi egale. Nu trebuie însă uitat că
realizatorii acestui tratat - Robert Schumann, Alcide de
Gasperi şi Konrad Adenauer - făceau parte toţi din marea
familie politică a partidelor creştin-democrate.
Uniunea de Vest (Western European Union),
înfiinţată în 1948 prin Pactul de la Bruxelles, în 1955, după
aderarea Germaniei şi Italiei, se transformă în Uniunea
Europei Occidentale (UEO), care este o organizaţie de
apărare paralelă cu NATO, având menirea de a menţine
identitatea europeană în politica de securitate.
În data de 1-2 iunie 1955 a avut loc Conferinţa de la
Messina a miniştrilor de externe CECO, unde, pe baza
Memorandumului ţărilor Benelux, a fost elaborat un
program cu 6 puncte şi a fost format un comitet sub
preşedinţia lui Paul Henri Spaak și pentru elaborarea unui
plan privind crearea unei comunităţi economice şi a uneia
nucleare. Comitetul a depus un raport în această temă la 27
aprilie 1956, pe baza căruia un alt comitet format din
reprezentanţii guvernelor înfiinţat la Conferinţa miniştrilor
de externe CECO din Veneţia (29-30 mai 1956) a fost
chemat să elaboreze textul concret al tratatelor de înfiinţare.

27
 Pe data de 25 martie 1957, în Capitoliu la Roma are
loc semnarea tratatelor de înfiinţare a Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) (intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare
ale CECO. Scopurile principale ale CEE sunt crearea unei
uniuni vamale pe teritoriul statelor membre şi crearea unei
pieţe comune cu asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. Sarcina principala
pentru EURATOM este controlul industriei nucleare şi
asigurarea cooperării în acest domeniu. însă, chiar şi în
această perioadă de început, dezideratul reprezentanţilor
statelor membre era de a pune in acelaşi timp bazele
cooperării politice. în acest sens, reprezentativă este
declaraţia reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein,
primul preşedinte al Comisiei, care a spus: „Noi nu
integrăm economie, ci politică. Nu vom împărţi numai
mobila, ci vom construi împreună o casă nouă şi mai
spaţioasă”.
Tot în 1957, prin „Convenţia relativă privind
organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au
dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi
Parlamentul. în rest, CECO şi-a păstrat înalta Autoritate şi
Consiliul Ministerial, iar CEE şi EURATOM au beneficiat

28
de serviciile a câte unei Comisii, Consiliu Ministerial,
respectiv de un Comitet Economic şi Social comun. La
începutul anului 1958 a avut loc şi înfiinţarea Băncii
Europene de Investiţii (BEI), ca instituţie comunitară
autonomă cu sediul la Luxembourg.
În domeniul financiar-vamal, în 1958 are loc
scăderea taxelor vamale interne şi intră în vigoare
Convenţia Monetară Europeană în vederea stabilizării
sistemului monetar, care înlocuieşte Uniunea Europeană de
Plăţi fondată în 1951. Tot în acest an, şapte state membre
ale Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică
(OECE) (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,
Portugalia şi Suedia) adoptă la Stockholm tratatul de bază al
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), care a
intrat în vigoare în data de 4 ianuarie 1960, dorind să fie o
replică la înfiinţarea comunităţilor.
Anul 1960 începe cu trecerea la prima egalizare
parţială în domeniul vamal între statele membre, ca o
treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice,
iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul regulament comu-
nitar privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul
comunitar. La 30 iulie 1960 are loc întâlnirea de Gaulle -
Adenauer la Palatul Ramboullet, unde primul propune o

29
întâlnire periodică în cadrul unei Conferinţe permanente a
tuturor şefilor de state şi de guverne.
Din 1 octombrie 1961 OECE se transformă în
Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare
(OECD), SUA şi Canada alăturându-se membrilor vechi,
considerându-se că procesul reconstrucţiei Europei
Occidentale a luat sfârşit şi urmează o etapă a dezvoltării.
În 1963 Franţa şi Germania au încheiat Tratatul
Elysée (tratat de prietenie), prin care au convenit că se vor
consulta în mod reciproc în probleme de politică externă. La
25 iunie 1963, preşedintele american J.F. Kennedy, într-un
discurs ţinut în celebra „Paulskirche” din Frankfurt, propune
crearea unui „parteneriat atlantic" în domeniul politicii
externe.
Anul 1965 a început promiţător pentru cursul
integrării europene prin semnarea „Tratatului de fuziune”,
potrivit căruia a avut loc unificarea organelor principale ale
celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie
Parlamentul European (rebotezat în 30 martie 1962 din
Adunarea Parlamentară Europeană), Comisia Europeană,
Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. Unificarea
organelor nu a însemnat însă şi unificarea celor trei
Comunităţi, acestea păstrându-şi în continuare existenţa de
sine stătătoare, în timp ce organelor comune le reveneau

30
atribuţii şi obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei
comunităţi.
La 30 iunie 1965 izbucneşte cea mai profundă criză
din istoria integrării europene, când Franţa, refuzând
propunerile Comisiei de finanţare a pieţei agrare, va rămâne
timp de 7 luni departe de toate şedinţele Consiliului
Ministerial, aplicând aşa-zisa „politica a scaunului gol'',
încercând prin aceasta împiedicarea trecerii la sistemul
votului majoritar în adoptarea deciziilor, aşa cum prevedeau
tratatele comunitare. De fapt, preşedintele Charles de Gaulle
dorea să păstreze dreptul la veto al statelor membre şi se
opunea aderării Angliei.
La conferinţa miniştrilor de externe ai CEE (28-29
ianuarie 1966) criza „scaunului gol” ia sfârşit prin
„Compromisul de la Luxembourg”, care prevede
posibilitatea renunţării la sistemul votului majoritar în cazul
în care, prin decizia ce se va lua, ar fi afectate interesele
vitale ale unui stat membru. Acest lucru însemna păstrarea
de facto a votului prin unanimitate.
Uniunea Vamală preconizată de Tratatul CEE,
planificată pentru 31 decembrie 1969, este realizată cu 18
luni mai repede, la 1 iulie 1968, acest lucru însemnând
abolirea tuturor taxelor vamale interne pentru produsele
industriale şi meşteşugăreşti, interzicerea politicii

31
contingentărilor sau limitărilor cantitative şi introducerea
unor taxe vamale comune în comerţul cu state terţe.
După ce în 1963 CEE a încheiat un tratat de asociere
la Yaounde (Camerun) cu 17 state africane şi Madagascar,
în 1968, urmând politica sa de colaborare cu statele în curs
de dezvoltare, încheie tratatul de asociere, denumit „Tratatul
de la Arusha”, cu Tanzania, Uganda şi Kenia.
În 1969, odată cu retragerea lui Charles de Gaulle de
la preşedinţie, ia sfârşit şi politica obstrucţionistă a Franţei.
Noul preşedinte, Georges Pompidou, a iniţiat o întâlnire la
nivel înalt la Haga, unde şefii de stat şi de guverne au căzut
de acord privind primirea de noi membri şi realizarea
treptată a unei uniuni economice şi monetare până în anul
1980.
Din 1 ianuarie 1970 începe politica comună de
comerţ exterior şi se preconizează ca din 1975 Comunităţile
să treacă la mijloace de finanţare proprii. Pe planul politicii
externe se acceptă „Planul Davignon” ca fundament pentru
Cooperarea Politică Europeană (1970). Din 1 februarie 1971
intră în vigoare politica comună de pescuit, respectiv
tratatele de asociere cu teritoriile extraeuropene ale statelor
membre şi se introduce „Sistemul preferinţelor vamale
generale” în comerţul cu 91 de state în curs de dezvoltare
neasociate.

32
 Optimismul acestei perioade este ilustrat şi prin
adoptarea „Planului Werner”. Pierre Wemer era un
politician luxemburghez, care a propus înfiinţarea treptată
până în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Acest lucru
ar fi însemnat armonizarea treptată a politicilor monetare
naţionale, îngheţarea cursurilor valutare şi introducerea unei
monede unice. Din păcate, reuşita acestui plan a fost
compromisă prin ridicarea convertibilităţii dolarului cu aur.
Ca reacţie la destabilizarea financiară mondială
cauzată de prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton
Woods, comunităţile introduc, la 24 aprilie 1972, cursul de
schimb european, numit şi „Şarpele valutar", care avea
menirea de a obliga statele participante ca, prin cooperare
între ele şi cumpărări intervenţioniste pe pieţele de devize,
să menţină monedele naţionale la un nivel stabilit de comun
acord, de la care să nu permită fluctuaţii mai mari de 2,5%
în minus sau în plus.
1 ianuarie 1973 a adus primul val de extindere a CE
prin aderarea Angliei, Danemarcei şi a Irlandei. La o
prezenţă la ume de 46,5%, populaţia Norvegiei a votat
împotriva aderării cu o majoritate de 53,5%.
La 10 decembrie 1974, la întâlnirea de vârf a şefilor
de stat şi de guverne din Paris, s-a decis ca din anul 1975
aceste întâlniri să poartă denumirea de Consiliu European şi

33
în viitor să se întrunească de cel puţin trei ori pe an.
Consiliul European a devenit astfel un for suprem care
trasează direcţiile de acţionare şi de dezvoltare a
Comunităţilor, fără a avea calitatea de organ comunitar.
La 28 februarie 1975 a fost semnată Convenţia
Lomé între CEE şi 46 de state din zona Africa-Caraibe-
Pacific (ACP), care a abrogat Tratatele Arusha şi Yaounde.
În martie 1975 se înfiinţează Comitetul pentru
politica regională şi Fondul Regional European (asigurarea
coeziunii = dezvoltare uniformă) şi este semnată Convenţia
de la Bruxelles privind înfiinţarea Curţii de Conturi
Europene.
Începând din anul 1978. potrivit unei rezoluţii
adoptate de Parlamentul European, ca denumire colectivă
pentru cele trei Comunităţi Europene se poate folosi
denumirea de „Comunitatea Europeană”.
Din 1 ianuarie 1979 sistemul „şarpelui valutar" a
fost schimbat de Sistemul Monetar European, care avea trei
elemente de bază: ECU (European Currency Unit),
mecanismul de curs valutar şi Fondul European de
Cooperare Monetară. ECU, stabilită pe baza unui coş
valutar, a funcţionat ca unitate de decont între statele
membre în care greutatea valutelor naţionale era
determinată de cota de participare în circuitul comercial

34
intern. în cadrul mecanismului de curs valutar era stabilită
banda de fluctuaţie pentru monedele naţionale între +/-
2,25% (pentru unele monede +/- 6%), procentul de
depreciere sau de apreciere în relaţiile intervalutare. În cazul
în care o valută avea derogări nepermise, statul în cauză
putea solicita de la Fondul sus-amintit credite de scurtă
durată pentru echilibrarea cursului de Gaullé a respins prin
exercitarea dreptului de veto aderarea Angliei, pe motiv că
nu este suficient de pregătită. Marea Britanie s-a dovedit a fi
un stat membru imprevizibil, deoarece în anul următor
aderării, după ce laburiştii au câştigai alegerile, noul prim
ministru Harold Wilson a organizat un nou referendum
privind aderarea, însă populaţia, cu 67,2% voturi pro-
aderare, i-a acordai un vot de blam usturător. Între 7 şi 10
iunie 1979 au avut loc primele alegeri generale şi directe
pentru desemnarea membrilor Parlamentului European, cu o
participare de cca. 61% din partea electoratului european.
Până la această dată, membrii Parlamentului comunitar erau
desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali.
Din 1981 Grecia a devenit a zecea ţară membră a
Comunităţilor.
Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până
acum când un teritoriu european a părăsit Comunitatea,
deoarece Groenlanda, ca teritoriu danez care se bucură de

35
autonomie, pe baza referendumului a decis ieşirea din
Comunităţi.
Tot în 1985 au fost semnate Tratatele de aderare la
CE ale Spaniei şi Portugaliei, care au intrat în vigoare din 1
ianuarie 1986.
Anii 1986 şi 1987 pot fi numiţi anii primei reforme a
dreptului comunitar originar, deoarece, la 17 februarie 1986,
a fost semnat „Actul Unic European" (AUE), care a intrat în
vigoare din 1 iulie 1987. Prin AUE, prevederile tratatelor
comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de
activitate, cum ar fi cercetarea, protecţia mediului
înconjurător, politica socială sau dezvoltarea tehnologică, şl
s-a preconizat crearea unei „pieţe interne” până la sfârşitul
anului 1992. Totodată, drepturile Parlamentului European
au fost extinse în procedura legislativă-declzională, iar în
cadrul Consiliului s-a introdus din nou principiul votului
majoritar. Prin AUE, cooperarea politică europeană
dobândeşte un suport juridic, iar Consiliul European este
ancorat formal în dreptul primar, după ce de facto a
funcţionat din anii ’70.
La 26 mai 1986, steagul care din 1955 aparţinea
Consiliului Europei, reprezentând douăsprezece stele aurii
aflate sub formă de cerc pe un drapel de culoare albastru
închis, a devenit drapelul oficial al Comunităţilor.

36
 Simbolurile CE şi UE de-a lungul timpului s-au
înmulţit, în prezent UE având, pe lângă ziua oficială (9
mai), un Imn oficial (Simfonia a IX-a sau „Oda bucuriei" de
Ludwig van Beethoven), moneda „euro" (€) şi chiar şi un
slogan european oficial („Unitate în diversitate”). La 13
iunie 1985, Consiliul Miniştrilor de cultură a decis ca în
fiecare an câte un oraş european să fie declarat „capitală
culturală europeană", primul oraş care a primit acest litiu
fiind Atena.
Potrivit celei de a 52-a Declaraţii la Tratatul de la
Lisabona referitoare la simbolurile Uniunii Europene,
Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Italia, Cipru,
Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia,
România, Slovenia şi Slovacia declară că drapelul
reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond
albastru, imnul extras din „Oda Bucuriei" din Simfonia a
IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza „Unitate in
diversitate", euro ca monedă a Uniunii Europene şi Ziua
Europei sărbătorită pe data de 9 mai continuă să reprezinte
pentru aceste state simbolurile apartenenţei comune a
cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta.
La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii
Economice şi Monetare (1990-1994).

37
 În 1990 statele membre au ajuns la concluzia că,
odată cu dispariţia „Europei bipolare", este timpul ca
„uriaşul economic să nu mai fie un pitic politic” şi
cooperarea să fie extinsă şi la nivel politic şi au început
pregătirile pentru elaborarea unui tratat privind înfiinţarea
Uniunii Europene. S-a discutat despre adâncirea integrării şi
despre uniunea politică, despre sisteme decizionale cu vot
majoritar şi subsidiaritate (memorandumul belgian), politică
externă şi de securitate comună (iniţiativa Kohl-Mitterand),
despre întărirea competenţelor legislative ale Parlamentului
pentru înlăturarea „deficitului democratic”, despre
introducerea unei cetăţenii unionale şi înfiinţarea unui
sistem eficient pentru combaterea criminalităţii
transfrontalière (care a crescut semnificativ odată cu apariţia
„turiştilor” din Europa de Est). Pentru punerea în practică a
năzuinţelor de mai sus, Consiliul European a decis la Roma
(14-15 decembrie 1990) înfiinţarea a două conferinţe
interguvernamentale care să lucreze paralel, una pentru
problemele UEM şi cealaltă pentru Uniunea Politică.
O altă provocare în faţa CE era voinţa de aderare
manifestată de statele Europei Centrale şi de Est, motiv
pentru care, la 27 august 1990, Comisia a stabilit liniile
directoare şi scopurile Tratatelor de asociere care urmau să
fie încheiate cu aceste state ca o primă treaptă spre aderare.

38
 România a semnat, la 22 octombrie 1990, un tratat
de cooperare cu Comunitatea Europeană.
În noiembrie 1991, C.E. a aderat la Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi
a devenit prima organizaţie internaţională membră cu
drepturi depline într-o instituţie specializată a ONU.
Consiliul Ministerial votează în 1992 Codul vamal
comunitar.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, a avut loc
semnarea Tratatului privind înfiinţarea Uniunii Europene,
iar la 2 mai 1992, la Porto, semnarea Acordului privind
crearea unui Spaţiu Economic European între CEE şi
AELS. Ratificarea Tratatului privind UE a fost însă
împiedicată de rezultatul negativ al referendumului
organizat în Danemarca. În decembrie 1992 însă, la
Consiliul European de la Edinburgh, se acceptă ca
Danemarca să aibă un statut special, care constă în
neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetăţeniei
unionale şi la politica de apărare comună.
La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi
Cehoslovacia semnează la Cracovia tratatul de înfiinţare a
Asociaţiei Central Europene de Liber Schimb (CEFTA).

39
 Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a
comunităţilor, ceea ce înseamnă circulaţia liberă şi deplină a
mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor.
La 1 februarie 1993, România a semnat cu CE aşa-
numita Convenţie Europeană sau Convenţie de Asociere,
precum şi o convenţie interimară privind relaţiile
comerciale.
Începând din data de 1 noiembrie 1993, după
încheierea tuturor procedeelor de ratificare, a intrat în
vigoare „Tratatul privind Uniunea Europeană” semnat la
Maastricht. De la această dată, Consiliul Ministerial îşi
schimbă denumirea în Consiliu al UE, iar Comisia devine
Comisia Europeană. Uniunea Europeană a început să
funcţioneze ca un cadru comun şi unic pentru integrarea de
tip supranaţional care avea loc în cele trei Comunităţi
(pilonul I), respectiv pentru formele de cooperare
interguvemamentale denumite „Cooperare în domeniul
afacerilor interne şi ale justiţiei" (pilonul II) şi „Politica
externă şi de securitate comună" (pilonul III).
La 1 ianuarie 1995 au aderat Austria, Finlanda şi
Suedia la UE. Norvegia şi Elveţia, care de asemenea au
cerut aderarea, eşuează din nou din cauza referendumurilor
negative. În urma acestui val de aderare, UE, cu 7% din
populaţia globului (368 milioane de cetăţeni), producea

40
23% din GDP- ul mondial şi avea o cotă de participare de
19% la comerţul mondial. Totodată, după SUA, Japonia şi
Canada, în UE era cel mal ridicat nivel de trai.
Anul 1995 este anul intrării în vigoare a Tratatului
de la Schengen.
La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod
oficial cererea de aderare la UE.
Tot în acest an, statele membre semnează Convenţia
Europol de cooperare poliţienească, ce va intra în vigoare în
1998.
La 2 octombrie 1997, după un an de negocieri, are
loc semnarea Tratatului de la Amsterdam. Noutăţile
principale aduse de acest tratat sunt: renumerotarea
articolelor tratatelor de bază, instituirea funcţiei de înalt
Reprezentant pentru politica externă în persoana
secretarului Consiliului UE, introducerea „abţinerii
constructive” şi a cooperării intensificate, includerea Cartei
Sociale în textul Tratatului CEE.
În primăvara lui 1998, după ce toate statele asociate
în perioada 1994-1996 au depus cereri de aderare, au fost
începute negocierile cu 6 state: Cehia, Cipru, Estonia,
Polonia, Slovenia şi Ungaria.
La 1 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică
„euro” în decontările scriptice in 11 state europene care au

41
îndeplinit criteriile de convergenţă, eveniment ce a marcat
începutul celei de a lll-a faze pentru UEM (1999- 2002).
Grecia s-a alăturat zonei euro doar la 1 ianuarie 2001.
Începând din 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul
de la Amsterdam.
Tot în 1999 Comunităţile s-au confruntat cu o criză
internă la nivelul Comisiei.
În data de 15 ianuarie 2000, între UE şi România au
început negocierile de aderare. Reprezentaţii ţării noastre au
indicat ca dată unilaterală a aderării data de 1 ianuarie 2007.
Prin documentul intitulat „Agenda 2000", statele membre au
aprobat fonduri separate pentru sprijinirea statelor
candidate, la care accesul se face prin fondurile PHARE,
ISPA, SAPARD destinate dezvoltării instituţionale interne,
dezvoltării infrastructurii, protecţiei mediului, modernizării
agriculturii şi dezvoltării regionale.
La 23 iunie 2000, la Cotonou (Benin), CEE
semnează cu statele ACP o Convenţie care a intrat în
vigoare în anul 2003 în locul Tratatului Lomé IV cu
valabilitate până în 2020.
La 7 decembrie 2000, la Nisa, a avut loc
proclamarea unei Carte a drepturilor fundamentale a UE
care, pe lângă drepturile fundamentale clasice prevăzute de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau de

42
Convenţia europeană a drepturilor omului, prevedea şi
drepturi de nouă generaţie, cum ar fi dreptul la protecţia
secretului datelor personale, drepturi bioetice sau dreptul la
o administraţie funcţională. Acest catalog, deşi enunţat, nu a
fost aplicabil şi soarta lui urma să fie dezbătută în aşa-
numitul „proces post-Nisa", care urma să se încheie în anul
2004. Ulterior, această Cartă a fost preluată în Proiectul
Constituţiei UE, în partea a ll-a.
În data de 11 decembrie 2000, Conferinţa
interguvemamentală reunită la Nisa în Franţa a elaborat
textul unui nou tratat de modificare a dreptului originar
comunitar. Misiunea acestei reuniuni a fost de fapt
soluţionarea problemelor legate de reforma instituţională şi
de extinderea UE spre Est, nesoluţionate prin Tratatul de la
Amsterdam.
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie
2001. Chiar dacă nu aduce modificări spectaculoase, este
primul tratat care se referă deja la 27 de state membre,
ţinând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de
Est.
La 11 decembrie 2001, Comisia a adoptat Cartea
Verde a creării unei procuraturi europene, în vederea
protejării intereselor financiare ale Comunităţilor prin
instrumentele dreptului penal,

43
 La 1 ianuarie 2002 are loc punerea în circulaţie a
monedei euro în 12 state membre, cu excepţia Angliei,
Danemarcei şi Suediei. La 28 februarie 2002, moneda unică
a devenit singurul mijloc de plată şi în ministatele europene,
dată la care s-a încheiat a lll-a şi ultima etapă a UEM.
La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la
Nisa.
La 16 aprilie 2003 a fost semnat tratatul de aderare
cu 10 state din Europa de Est.
La 20 iunie 2003, cu ocazia întâlnirii de vârf de la
Thessalonic, statele membre au primit proiectul Constituţiei
Europene, care a fost elaborat de Convent în perioada
februarie 2002 - iunie 2003. La 5 octombrie 2003, la Roma,
s-a întrunit conferinţa interguvemamentală în vederea
adoptării Constituţiei Europene. Conform planului iniţial,
proiectul constituţional trebuia aprobat până în martie 2004,
Constituţia urma să fie semnată la 9 mai 2004. Intrarea în
vigoare era preconizată pentru 2005.
La 1 mai 2004 a intrat în vigoare tratatul de aderare
cu primele 10 state din Europa Centrală şi de Est, şi anume;
Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia Letonia, Lituania,
Ungaria, Polonia, Cehia şi Cipru. Cel mai mare val de
aderare a adus o creştere a populaţiei UE cu 100 de

44
milioane de oameni. Macedonia a depus cerere de aderare la
CE, iar Egiptul a semnat un acord de asociere cu CE.
La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern şi
miniştrii de externe au semnat Tratatul privind Constituţia
Uniunii Europene.
Anul 2005 poate fi numit „anul crizei
constituţionale", deoarece, după ce la 20 februarie Spania a
ratificat prima Constituţia UE, la 29 mai şi 1 iunie,
populaţia din Franţa şi Olanda, întrebată în cadrul unui
referendum, a votat împotriva ratificării. Procesul de
ratificare a fost relansat la 10 iulie, când Luxemburg a votat
pentru ratificarea Constituţiei UE.
Anul 2005 va rămâne în istorie un an important
pentru România, întrucât, la 13 aprilie, Parlamentul
European a aprobat cererile de aderare a României şi
Bulgariei la CE şi UE, data preconizată a aderării fiind 1
ianuarie 2007.
Slovenia a aderat din 1 ianuarie 2007 la zona euro,
devenind a 13-a ţară din UE unde este în circulaţie această
monedă.
Anul 2007 a adus aderarea României şi Bulgariei la
UE. Astfel, numărul statelor membre a crescut la 27,
numărul limbilor oficiale la 23, iar numărul populaţiei la
492,8 milioane.

45
 La 13 decembrie 2007, la mănăstirea Sfântul Jerom
din Lisabona, şefii de stat şi de guverne au semnat Tratatul
de la Lisabona. Anterior, în 12 decembrie, Hans-Gert
Póttering, José Manuel Barroso şi José Sócrates (primul-
ministru din Portugalia) au semnat la Strasbourg Carta UE a
drepturilor fundamentale.
Din 21 decembrie 2007, Cehia, Estonia, Polonia,
Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia şi Slovenia au
devenit state membre ale Spaţiului Schengen.
La 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta aderă la zona
euro (15 state).
În 2009 Slovacia (16) a aderat la zona euro, iar
Islanda şi Serbia au depus cereri de aderare la UE.
În 2010, Consiliul European a adoptat o strategie pe
zece ani pentru o creştere economică inteligentă, durabilă şi
favorabilă incluziunii, intitulată „Europa 2020".
Din 1 ianuarie 2011 Estonia devine al 17-lea stat
membru al zonei euro.
De la 1 iulie 2013, prin aderarea Croației, numărul
statelor membre ale Uniunii Europene este 28.

2. Aderarea la Uniunea Europeană

46
 Potrivit art. 49 TUE: „Orice stat european care
respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează
să le promoveze poate solicita să devină membru al
Uniunii”. Adică acele state care se întemeiază pe valorile
respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care
aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate
între femei şl bărbaţi.
Pe lângă aderarea la UE, statele vor dori însă să
adere în acelaşi timp şi la EURATOM, ultima rămasă în
activitate dintre cele trei Comunităţi Europene.
Până la valul de aderare din 1995, putem afirma că
admiterea de noi membri depindea în mai mare măsură de
voinţa statelor membre şi a statului candidat decât de
rezultatele la care ajungeau organele comunitare, deoarece
candidaţii aveau un sistem politico-economic asemănător cu
cel al statelor membre. Odată cu prăbuşirea blocului
socialist şi manifestarea interesului de aderare de către
fostele state socialiste, lucrurile s-au schimbat, deoarece
sistemul politic şi economic din aceste ţări nu era
compatibil cu cel din statele membre ale CE. Astfel, în

47
preambulul Convenţiilor Europene instituind o asociere
între CE şi diferite state est-europene, ultimele şi-au
manifeslat unilateral voinţa de a adera la CE, în timp ce
statele membre au arătat că aceste convenţii vor aduce doar
apropierea statelor asociate de acest ţel.
Schimbarea atmosferei de prudenţă s-a produs la
Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993,
unde s-a arătat că statele Europei Centrale şi de Est pot
deveni state membre, dar pentru aderare urmează să
îndeplinească următoarele criterii:
a) Criteriul geografic, potrivit căruia candidatul
trebuie să se situeze din punct de vedere geografic pe
continentul european (în legătură cu îndeplinirea acestui
criteriu s-au purtat diferite discuţii privind interpretarea
termenului „european", ţările mediteraneene situate pe
continentul african dorind să demonstreze că, din punctul de
vedere al culturii, civilizaţiei şi relaţiilor internaţionale
tradiţionale, aparţin continentului european) .
b) Criteriul politic cere ca statul candidat;
 să fie stat de drept, mai precis în statul respectiv
să fie asigurată separaţia puterilor;
 să aibă o ordine democratică, adică cei care
conduc ţara să fie aleşi în mod periodic pe bază de vot egal,
direct, secret;

48
  să fie respectate drepturile omului, şi
 să fie respectate drepturile minorităţilor (deşi
drepturile minorităţilor fac parte din marea familie a
drepturilor omului, s-a dorit accentuarea faptului că orice
conflict etnic constituie focar de instabilitate pentru UE,
care nu era pregătită pentru un export de instabilitate din
est)
c) Criteriul economic:
 să aibă o economie de piaţă funcţională;
 să aibă capacitatea de a face faţă forţelor de piaţă
şi presiunii concurenţei din Comunitate.
d) Să poată îndeplini următoarele obligaţii ce
decurg din calitatea de stat membru:
 preluarea scopurilor uniunii politice şi ale uniunii
economice şi monetare;
 preluarea „acquis-ului comunitar” (adică a
ctitoriilor, moştenirii, achiziţiilor, cunoştinţelor comunitare).
e) La Consiliul European de la Madrid din 1995 s-a
introdus ca un ultim criteriu cerinţa ca administraţia şi
justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.
Reprezentanţii statelor membre au instituit la
Copenhaga un criteriu de îndeplinit şi Comunităţilor, acela
de a crea capacitate necesară (mai ales instituţională)

49
primirii noilor state membre, pentru a evita scăderea
nivelului calităţii integrării europene
Îndeplinirea cerinţelor sus-amintite se verifică de
către instituţiile unionale în cursul negocierilor de aderare.
Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt
informate cu privire la depunerea cererii de aderare. Statul
solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă
în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea
membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi
adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază
Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi
statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către
toate statele contractante, în conformitate cu normele lor
constituţionale.
Procedura de aderare descrisă în mod generic în art.
49 TUE presupune în concret parcurgerea următoarelor
etape:
a) decizia internă de aderare;
b) formularea cererii de aderare;
c) comunicarea cererii de aderare Consiliului UE;
d) trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie
pentru „luările de poziţii”;

50
 e) elaborarea „luărilor de poziţii” de către Comisie,
după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a
statului candidat;
f) adoptarea hotărârii de acceptare a „luărilor de
poziţii” în cadrul Comisiei;
g) hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie
a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare;
h) deschiderea conferinţei de aderare cu ţara
candidată;
i) negocierile de aderare;
j) semnarea protocolului de închidere a
negocierilor;
k) trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul
European;
l) aprobarea Parlamentului European;
m) ratificarea tratatului de aderare de către statul
candidat;
n) ratificarea tratatului de aderare de către statele
membre;
o) intrarea în vigoare a tratatului de aderare.
La începutul anului 2012, negocierile de aderare
erau deschise cu Turcia, Macedonia şi Islanda.

51
 3. Ieşirea sau excluderea unui stat membru din
Uniunea Europeană

Scopul suprem al Uniunii Europene este integrarea,

adică refacerea unui întreg, aderarea însemnând atingerea
unui „point of no return”. Prin urmare, realizarea acestui
scop nu permitea, din punct de vedere moral, reglementarea
modalităţii de ieşire din această organizaţie internaţională.
Astfel, deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea
clauzei „rebus sic stantibus”, tratatele de înfiinţare a CE şi
UE nu prevedeau clauze de dezicere, de ieşire din aceste
forme de organizare supranaţionale.
Lipsa acestor prevederi nu însemna însă ca oricărui
stat i s-ar fi iertat orice fel de comportament neconcordant
cu tratatele de înfiinţare sau dreptul secundar comunitar.
Tratatul de la Lisabona, în articolul 50 TUE, a
prevăzut că orice stat membru poate hotărî, în conformitate
cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
Statul membru care hotărăşte să se retragă trebuie să
notifice intenţia sa Consiliului European, în baza
orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi
încheie cu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de
retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu
Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu art.

52
218 alin. (3) TFUE. Acesta se încheie în numele Uniunii de
către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după
aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se
aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a
acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord,
după doi ani de la notificarea statului care doreşte să
părăsească UE, cu excepţia cazului în care Consiliul
European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în
unanimitate să proroge acest termen.
Reprezentanţii statului membru care se retrage nu
participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor
Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în
cauză.
Ieşirea nu exclude o nouă aderare a statului, cu
condiţia parcurgerii procedurii de negociere şi de aderare.
Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma
comportamentului neadecvat prealabil al unor state
membre, cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un
procedeu de avertizare a statelor în cazul în care acestea nu
respectă obligațiile ce le revin. Acest procedeu a fost
modificat de Tratatele de la Nisa şi Lisabona şi în prezent
asigură următoarele posibilităţi de intervenţie pentru
instituţiile UE împotriva statului „problemă":

53
 Potrivita art. 7 TUE, la propunerea motivată a 1/3
din statele membre, a Parlamentului European sau a
Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu o majoritate de 4/5 din membrii săi,
poate să constate existenţa unui risc clar de încălcare gravă
a valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru.
Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul
audiază statul membru în cauză şi îi poate adresa
recomandări, hotărând după aceeaşi procedură. Consiliul
verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la
această constatare rămân valabile.
Consiliul European, hotărând în unanimitate la
propunerea a 1/3 din statele membre sau a Comisiei
Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, poate să
constate existenţa unei încălcări grave şi persistente a
valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru, după
ce a invitat acel stat membru să îşi prezinte observaţiile.

54
 Capitolul III
Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului
Uniunii Europene

1. Drept european. Drept unional. Drept

comunitar. Definiţii.

Sintetizând doctrina, sistemul juridic al UE are

calitatea de ordine juridică, reprezentând un ansamblu
organizat şi structurat de norme juridice ierarhizate, având
propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le
emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să
sancţioneze la nevoie încălcarea lor.
Teoretic, prin drept european înţelegem ansamblul
normelor juridice existente în Europa, de drept naţional şi
de drept internaţional.
În sens larg, dreptul european este totalitatea
normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi
funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa.
În sens restrâns, dreptul european reprezintă
ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea
şi funcţionarea Uniunii Europene şi a EURATOM, respectiv
raporturile juridice ce se nasc între acestea şi statele
membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional.

55
 Dreptul european în sens restrâns este de fapt dreptul
unional.
Dreptul comunitar, până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, nu se identifica cu dreptul Uniunii
Europene sau dreptul unional, deoarece spre deosebire de
Comunităţi, care aveau personalitate juridică, Uniunea
Europeană, ca formă de cooperare interguvernamentală care
a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht şi a fost
dezvoltată prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa,
asigurând un cadru comun pentru cele trei comunităţi, pe de
o parte, respectiv pentru politica comună externă şi de
securitate şi pentru cooperarea judiciară şi de poliţie în
materie penală, pe de altă parte, nu dispunea de
personalitate juridică.
După intrarea în vigoare a modificărilor aduse de
Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit personalitate juridică
şi s-a substituit Comunităţii Europene, fapt ce a adus
inclusiv schimbarea terminologiei comunitar-european-
unional. Astfel, aşa cum rezultă din însăşi poziţia oficială a
CJUE din 30 noiembrie 2009: „Uniunea Europeană, dotată
acum cu personalitate juridică, se substituie Comunităţii
Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura de
piloni dispare şi Uniunea dispune de un nou cadru
instituţional (...). Prin urmare, competenţa CJUE acoperă

56
dreptul Uniunii Europene, cu excepţia cazului în care
Tratatele prevăd contrariul”.
Dreptul unional este totalitatea normelor juridice
care formează o ramură de drept autonomă şi
supranaţională, care au o valabilitate unitară în şi între toate
statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului
naţional, faţă de care au prioritate, şi care, în marea lor
majoritate, sunt de aplicabilitate directă.
Dreptul unional este o ramura de drept autonomă
care nu se identifică cu dreptul internaţional public, dar nici
cu dreptul intern, ci apare ca un drept sine stătător, de tip
„sui generis”. Acesta şi-a câştigat independenţa, autonomia,
evadarea din dreptul european clasic naţional sau
internaţional datorită noii calităţi a cooperării care se
numeşte integrare şi faptului că se bazează pe ideea
supranaţionalităţii.

2. Principiile fundamentale ale dreptului unional

Principiile fundamentale ale dreptului unional sunt

următoarele:

A. Principiul atribuirii (sau împuternicirii

speciale limitate)

57
 Aşa cum decurge din jurisprudenţa constantă a
CJUE, Uniunea Europeană are numai acele drepturi şi
competenţe care rezultă din restrângerea competenţelor
statelor membre sau din transferarea unor drepturi de
suveranitate din partea statelor membre. După intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, principiul împuternicirii
speciale limitate a fost redenumit principiul atribuirii.
Potrivit principiului atribuirii, fiecare acţiune
normativă a UE trebuie să aibă un temei sau mai multe
temeiuri legale. Prin aplicarea acestui principiu, are loc
delimitarea competenţelor statale de cele unionale,
impiedicându-se astfel o pierdere nedorită de suveranitate
din partea statelor. În dreptul naţional, acestui principiu i-ar
corespunde cel al separaţiei puterilor în stat, numai că
structura instituţiilor UE nu corespunde pe deplin cu ceea a
organelor de stat. Competenţele normative ale instituţiilor
UE prevăd nu numai obiectul de reglementare, dar şi
caracterul reglementării, adică ce fel de acte normative pot
fi adoptate de UE şi în cadrul cărei proceduri. Lipsa
împuternicirilor sau competenţelor unionale înseamnă că
restul domeniilor, problemelor, obiectivelor a rămas în
competenţa reziduală a statelor membre.
Instituţiile legislative unionale au obligaţia de a
indica de fiecare dată în preambulul actului normativ

58
adoptat care este temeiul pe baza căruia a luat naştere acest
act. Indicarea temeiului este o condiţie procedurală
fundamentală a actului legislativ unional, deoarece lipsa
acestuia atrage după sine anularea actului normativ.

B. Principiul împuternicirii implicite (implied

powers)
Principiul atribuirii deşi obligă Uniunea să acţioneze
numai în măsura competenţelor acordate de tratate, statele
membre, chiar la elaborarea acestor tratate, şi-au dat seama
că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii
reglementate fac imposibilă reglementarea tuturor
domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, motiv pentru care nu
au închis în mod rigid posibilităţile de acţionare ale Uniunii.
Intenţia lor în acest sens s-a concretizat în art. 352
TFUE (ex-art. 308 TCE), potrivit căruia:
„(1) în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte
necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a
atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca
acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens,
Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi
după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile
corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt
adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură

59
legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European.
(2) Comisia, în cadrul procedurii de control al
principiului subsidiarităţii menţionate la articolul 5 alineatul
(3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenţia
parlamentelor naţionale asupra propunerilor întemeiate pe
prezentul articol.
(3) Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot
implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre în cazul in care tratatele
exclud o astfel de armonizare.
(4) Prezentul articol nu poate fi folosit pentru
atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe şi de
securitate comună şi orice act adoptat în con-formitate cu
prezentul articol trebuie să respecte limitele prevăzute la
articolul 40 al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea
Europeană”.
Condiţiile de îndeplinit sunt:
 existenţa unui obiectiv al Uniunii;
 realizarea obiectivului să fie cerută în
cadrul politicilor definite în tratate;
 insuficienţa atribuţiilor,
competenţelor existente;

60
  inexistenţa puterilor de acţiune;
 măsurile luate să fie adecvate
realizării obiectivului.
Potrivit principiului „implied powers”, competenţele
existente şi obiectivul de realizat implică, în vederea
realizării scopului unional, puterile necesare. Aceste puteri
se referă şi la încheierea unor tratate internaţionale,
principiul împuternicirii implicite fiind valabil atât pe plan
intern, cât şi pe plan extern.

C. Principiul subsidiarităţii
Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută
de Tratatul de la Maastricht şi a fost perfecţionat prin
modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, care a
consacrat un întreg protocol acestei probleme, intitulat Pro-
tocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii (art. 1-13).
Principiul subsidiarităţii este actualmente ancorat în
TUE în art. 5 alin. (3), care prevede următoarele: „în
temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt
de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă
şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional şi local (s.n.), dar datorită

61
dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii”.
Principiul subsidiarităţii este menit să rezolve
conflictul dintre centralizare şi regionalizare în crearea unei
„Europe mai aproape de cetăţeni”.
Condiţiile în care se aplică principiul subsidiarităţii
sunt următoarele:
 să nu existe competenţa exclusivă a UE;
 să existe competenţe paralele sau concurente;
 obiectivul să nu poate fi realizat de statele
membre într-o manieră satisfăcătoare;
 obiectivul, datorită dimensiunilor sau
efectelor acţiunii proiectate, poate fi realizat mai bine
la nivel unional.

D. Principiul proporţionalităţii
Înainte de Lisabona, art. 5 alin. (3) TCE prevedea că
„Nicio acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat".
După Lisabona, art. 5 alin. (4) TUE impune ca, „în temeiul
principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut
şi formă, să nu depăşească ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor”.

62
 Acţiunile Uniunii sunt proporţionale numai în
măsura în care sunt potrivite şi necesare pentru atingerea
scopurilor tratatului. Totodată, încărcarea, împovărarea
statelor membre în obţinerea unui rezultat trebuie să fie într-
un raport echitabil cu obiectivele preconizate. În acelaşi
timp, principiul proporţionalităţii vizează adaptarea
mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele
concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare. Forma
acţiunii unionale va fi atât de simplă pe cât o permit
realizarea adecvată a obiectivului propus şi necesitatea
executării eficiente. Uniunea nu legiferează decât în măsura
în care acest lucru este necesar şi pe cât posibil vor fi
preferate directivele regulamentelor şi directivele-cadru
măsurilor detaliate.
Acest principiu reglementează modul şi intensitatea
acţiunilor unionale.
Aplicarea acestui principiu după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona s-a îmbogăţit prin faptul că, în
definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
sale, Uniunea ţine seama de cerinţele privind promovarea
unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea
unei protecţii sociale corespunzătoare, combaterea
excluziunii sociale, precum şl de cerinţele privind un nivel
ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a

63
sănătăţii umane, respectiv caută să combată orice
discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică,
religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare
sexuală.

E. Principiul echilibrului instituţional

Deşi în cazul instituţiilor unionale nu este valabil
principiul separaţiei puterilor în stat în sens clasic
(legislativ, executiv, jurisdicţional), acestea se controlează
în mod reciproc (Comisie - Consiliu; Consiliu - Parlament;
Comisie - Parlament; CJUE poate controla toate actele
emise de aceste organe).
Se aplică regula „checks and balances", adică cea a
controlului reciproc şi echilibrului de putere, potrivit căreia
organele şi instituţiile unionale pot acţiona numai pe baza
împuternicirilor asigurate de tratate, cu respectarea
competenţei celorlalte instituţii ce alcătuiesc ansamblul
instituţional unional, şi sunt interzise transferurile de
competenţă în mod orizontal (între organe) şi în principiu şi
pe plan vertical (între UE şi state).

F. Principiul rangului prioritar al dreptului

unional faţă de dreptul naţional

64
 În cazul în care o anumită stare de fapt este
reglementată atât de dreptul unional, cât şi de cel naţional,
se pune problema priorităţii în cursul soluţionării
conflictului de norme.
Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a
dreptului unional pe întreg teritoriul UE, este de importanţă
vitală aplicarea dreptului unional cu prioritate faţă de
dreptul naţional.
Statele membre şi UE recunosc rangul prioritar în
aplicare al dreptului comunitar.
Adepţii teoriei autonomiste (potrivit cărora dreptul
unional este un sistem juridic autonom, de sine stătător) au
arătat că fundamentul primordialităţii dreptului unional sunt
înseşi normele acestuia, deoarece, odată înfiinţată Uniunea,
pe baza acordului de voinţă al statelor membre, a căpătat o
existenţă independentă, autonomă, iar normele juridice
referitoare la primordialitate se regăsesc în tratate.
Adepţii concepţiei împuternicirii constituţionale
arată că fundamentul priorităţii de aplicare a dreptului
unional rezidă în împuternicirile ce se regăsesc în
constituţiile naţionale care au permis, facilitat participarea
statelor membre la astfel de organizaţii internaţionale,
împuterniciri ce implică şi obligaţia statelor de a adapta

65
ordinea juridică internă proprie la cea a organizaţiilor
internaţionale de integrare.

G. Principiul aplicării directe al dreptului

unional

Potrivit acestui principiu, elaborat tot pe cale

jurisdicţională, cetăţenii statelor membre au posibilitatea de
a invoca normele juridice de drept unional, chiar dacă nu
sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să
fi fost preluate de legislativul naţional în dreptul intern.
Astfel, particularii dobândesc în mod direct drepturi
şi obligaţii, ceea ce însemnă că dreptul unional are „efect
direct".
Noţiunea de „efect direct" înseamnă deci că normele
unionale dotate cu un asemenea efect creează imediat,
pentru particulari, drepturi de care aceştia se pot prevala
direct, nemijlocit în faţa organelor de jurisdicţie naţionale.
La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să asigure
protecţia juridică ce decurge, pentru justiţiabili, din efectul
direct al dreptului unional.

3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

66
 Izvoarele dreptului unional în sens material sunt
acele fapte, evenimente care generează apariția unor norme
juridice. Acestea sunt anumite elemente nejuridice: opinia
publică europeană, interdependențele sociale, convingerile
juridice europene, cu un singur cuvânt, factorii care
determină apariția normelor juridice.
Izvoarele dreptului unional, în sens formal,
reprezintă instrumentele juridice care dau formă exterioară
normelor unionale, instrumente care sunt fie tratatele
constitutive şi modificatoare, fie instrumentele specifice
care emană de la instituţiile Uniunii Europene, potrivit
competenţelor acestora.
De altfel, ponderea izvoarelor de drept unional o
conţin tratatele constitutive precum şi normele cuprinse în
documentele adoptate de instituţiile comunitare, pentru a da
posibilitatea aplicării tratatelor.
În practică, s-au identificat, de altfel, mai multe
izvoare ale dreptului unional care se pot exprima prin
următoarele categorii:
a) izvoare primare ale dreptului unional;
b) izvoare derivate ale dreptului unional;
c) izvoare auxiliare (complementare) de drept
unional;
d) izvoare nescrise ale dreptului unional.

67
 I. Izvoarele primare (principale) de drept unional
Izvoarele primare (principale) de drept unional stau
la baza acestui drept.
Ele au ca punct de plecare tratatele originare care au
reprezentat începutul creării celor trei Comunităţi, dar şi de
realizare a Uniunii Europene.
Aceste documente au reprezentat de fapt tratatele
constitutive.
La aceste documente se adaugă şi cele adoptate
ulterior, prin care s-au adus modificări şi s-au făcut
completări la tratatele constitutive.
A. Tratatele constitutive sau originare ale
Comunităţii Europene au fost:
a) Tratatul care a realizat Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), adoptat pentru o perioadă
de 50 de ani, la Paris la 18.04.1951 şi intrat în vigoare la
23.07.1952;
b) Tratatul care a constituit Comunitatea Economică
Europeană (CEE);
c) Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice – EURATOM (CEEA).
Ultimele două au fost adoptate la data de
25.03.1957, la Roma, şi au intrat în vigoare la 01.01.1958,

68
fiind cunoscute în mediul diplomatic şi politic sub
denumirea de Tratatele de la Roma.
B. Tratatele sau documentele care au modificat sau
completat, tratatele originare sunt foarte numeroase şi
diversificate, ele emanând fie din tratatele propriu-zise, fie
din alte docu-mente emise de instituţiile comunitare sau acte
de natură particulară (decizii de ratificare ale statelor
membre).
Dintre cele mai importante tratate sau acte
modificatoare reţin atenţia următoarele:
a) Convenţia cu privire la realizarea de instituţii
comune pentru cele trei Comunităţi: CECO, CEE, CEEA
(Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie), adoptată la
Roma la 25.03.1953, precum şi tratatele instituind un
Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor, dar şi
Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor –
Bruxelles, 1965.
b) Actul Unic European semnat la Luxemburg şi
Haga în 1985, care prevedea realizarea, până în 1992, a
Pieţei unice şi a avut ca scop să reglementeze circulaţia
liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi cetăţenilor pe
teritoriul de funcţionare al Comunităţilor;
c) Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat la
Maastricht care a fost semnat la 07.09.1992 şi a intrat în

69
vigoare la 01.11.1993, prin care s-a creat Uniunea
Europeană, şi care cuprinde toate Comunităţile Europene,
dar şi alte forme de cooperare;
d) Tratatul de la Amsterdam, semnat la 02.10.1997
şi intrat în vigoare la 01.05.1999, care a adus noutăţi în ceea
ce priveşte libera circulaţie a persoanelor în spaţiul
comunitar, aspecte legate de forţa de muncă şi circulaţia
bunurilor şi a capitalurilor. De asemenea, prin acest tratat s-
au stabilit noi sarcini pentru Parlamentul European precum
şi aspecte legate de politica externă şi de securitate;
e) Tratatul de la Nisa, semnat la 26.01.2001 şi intrat
în vigoare la 01.02.2003, care a constituit baza reformatoare
ce asigură cadrul instituţional de extindere a Uniunii
Europene;
f) Tratatul de la Lisabona, semnat la data de
13.12.2007 şi supus ratificării statelor membre ale Uniunii
Europene, având termen de intrare în vigoare 01.01.2009
sau „în prima zi a lunii care urmează depunerii
instrumentului de ratificare de către statul semnatar care
îndeplineşte ultimul această formalitate” .
g) actele de aderare ale noilor state membre la
Uniunea Europeană.

II. Izvoarele derivate ale dreptului unional

70
 Pentru aplicarea corectă şi unitară a tratatelor,
Uniunea Europeană emite acte unilaterale, respectiv reguli
şi norme, lucru ce face să nu ne mai găsim în prezenţa unui
drept convenţional, cât mai degrabă în prezenţa unui drept
„legiferat”.
În acest context rămânem în prezenţa unei puteri
normative comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi
redactorii Tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenilor
de „lege” sau „legislaţie”, Curtea de Justiţie, nu mai ezită
astăzi, cel puţin în domeniul Tratatelor Uniunii Europene
(în care tratatul nu este decât un cadru foarte flexibil), să
evoce sistemul legislativ al Uniunii.
Indiferent de natura unui act elaborat care nu
depinde în principal de denumirea pe care o poartă sau
instituţia care l-a emis, ci de conţinutul său, Curtea de
Justiţie îşi rezervă în toate ocaziile dreptul de a le interpreta.
Dintre documentele ce sunt edictate de instituţiile
comunităţilor şi care pot fi considerate ca izvor de drept
derivat se pot enumera:
a) regulamentul;
b) directiva;
c) decizia;
d) recomandările şi avizele.

71
 A. Regulamentul – reprezintă principalul izvor
derivat de drept comunitar, acesta reprezentând cel mai bine
puterea legislativă a Comunităţilor.
În Tratatul CEE se precizează efectul juridic al
regulamentului, ceea ce îi conferă certitudini şi îi asigură o
eficacitate comparabilă cu cea a legilor din sistemele
juridice naţionale.
La fel ca şi legea, regulamentul are o influenţă
generală. El conţine prevederi generale şi impersonale şi
statuează prin abstracţie.
Regulamentul are caracter de obligativitate faţă de
alte documente emanate de la Uniune (recomandări şi
avize), care nu au această calitate de a obliga.
Având caracter de obligativitate, trebuie aplicat în
totalitate, interzicând în acelaşi timp să fie aplicat parţial sau
incomplet.
Prin regulament, autoritatea comunitară dispune de o
putere normativă completă. Ea poate nu numai să prescrie
un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi
execuţie considerate optime .
Conţinând drepturi şi obligaţii pentru statele
membre, regulamentele se adresează direct subiecţilor de
drept intern ai statelor respective, ceea ce îi conferă calitatea

72
de a fi aplicabil direct în oricare dintre ţările componente ale
Comunităţilor.

B. Directiva
Spre deosebire de regulament, directiva nu are
caracter de obligativitate pentru toate statele membre, ci se
adresează, de regulă, numai anumitor state.
Există totuşi şi situaţii când aceasta este posibil să se
adreseze tuturor statelor membre, caz în care ea se prezintă
ca un procedeu de legislaţie indirectă.
În acest caz, Curtea de Justiţie califică directiva
respectivă ca fiind un act cu influenţă generală.
Directiva îmbracă forma legislaţiei cu două trepte de
aplicare, deoarece, deşi se aseamănă cu legea-cadru, ea este
completată cu decrete de aplicare.
Directiva reprezintă un instrument de lucru care
asigură o uniformizare juridică, ceea ce permite o mai bună
armonizare şi colaborare între sistemul juridic comunitar şi
cel naţional.
În conformitate cu prevederile art. 189 din Tratatul
CEE, „Directiva leagă statul membru destinatar în privinţa
rezultatelor de atins”.

73
 Formele şi mijloacele prin care trebuie atins
rezultatul este lăsat la latitudinea instanţelor naţionale.
Se poate aprecia aşadar că directiva nu este direct
aplicabilă, cu toate că la o primă vedere acest lucru nu este
evident.

C. Decizia
În sistemul elaborării şi aplicării Tratatelor, decizia
are mai multe funcţii, cu toate că nu întotdeauna are aceleaşi
efecte.
Prevederile Tratatului CEE stipulează la art. 189 că
„decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale
pentru destinatarii desemnaţi”.
În general, decizia are ca ţintă aplicarea
documentelor tratatelor la anumite situaţii particulare şi,
spre deosebire de regulament, nu are o influenţă asupra
tuturor statelor membre.
Ea reprezintă mai degrabă un instrument
administrativ de punere în execuţie a prevederilor dreptului
comunitar, fiind asimilată actelor administrative individuale
ce sunt specifice şi dreptului naţional.
Rolul deciziei este de a stabili, pentru un stat
membru sau pentru mai multe, anumite sarcini care
presupun emiterea de măsuri naţionale care să aibă însă

74
efecte internaţionale (exemplu: reducerea sau eliminarea
taxelor vamale pentru anumite categorii de produse).
Spre deosebire de directivă, decizia are caracter de
obligativitate în toate elementele sale şi numai în ceea ce
priveşte rezultatul care trebuie atins.
Având caracter de obligativitate, decizia are deci un
efect direct asupra unui destinatar bine stabilit, practic
modifică prin conţinutul său situaţia juridică existentă
anterior.

D. Recomandările şi avizele
Spre deosebire de celelalte trei izvoare derivate de
drept comunitar, recomandările şi avizele nu au forţa de
constrângere specifică celorlalte, şi practic, acestea ar putea
fi considerate ca nefiind izvoare derivate de drept comunitar
în adevăratul sens al cuvântului.
Cu toate acestea însă, ele reprezintă instrumente
destul de importante şi utile, în special în ceea ce priveşte
orientarea comporta-mentelor şi a legislaţiilor.
O recomandare a Comisiei sau Consiliului are
menirea de a invita un stat membru să adopte o anumită
regulă de conduită în ceea ce priveşte anumite directive
neobligatorii, având rolul de a constitui o sursă indirectă de
apropiere a legislaţiilor naţionale ale statelor membre.

75
 Un aviz adresat de Comisie anumitor state, pentru
anumite acţiuni nu reprezintă decât o opinie privind
armonizarea unor dispoziţii naţionale în raport cu cele ale
Comunităţilor.

III. Izvoarele complementare ale dreptului

unional
Izvoarele complementare ale dreptului comunitar
rezultă din acordurile care se încheie între statele membre
cu privire la domenii de competenţă naţională.
În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul
şi în prelungirea obiectivelor definite de Tratate, ele poartă
denumirea de „drept (izvoare) complementar(e) şi pot fi
considerate norme de drept comunitar în sens larg ”.
Cele mai importante izvoare complementare ale
dreptului unional sunt:
a) convenţiile unionale;
b)deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii
guvernelor statelor membre luate în cadrul Consiliului;
c) declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale
Comunităţilor.

76
 A. Convenţiile comunitare sunt destinate să
intervină pentru a completa Tratatele Comunitare deja
existente.
În baza prevederilor art. 220 din Tratatul CEE s-a
pregătit astfel Convenţia pentru fuziunea internaţională a
societăţilor anonime sau Convenţia relativă de faliment.
De asemenea, mai sunt cunoscute şi alte convenţii,
ca de exemplu Convenţia privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale, Convenţia pentru asistenţă mutuală
între administraţiile vamale.
Specific pentru Convenţii este faptul că ele sunt
elaborate în faza de proiect de către experţi guvernamentali
şi sunt transmise către Comisie şi Consiliu.
Iniţiativa elaborării aparţine de fapt tot Comisiei şi
Consiliului, dar Comisia asistă la negocierile experţilor
guvernamentali.
Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii
guvernelor statelor membre.
Din punct de vedere al naturii lor juridice, deciziile
şi acordurile sunt acte convenţionale interstatale, ele fiind
adoptate ca acte instituţionale care sunt puse în aplicare de
instituţiile unionale.
Datorită însă modului în care ele sunt adoptate prin
unanimitate şi nu prin majoritate, acestea îşi pierd caracterul

77
de acte instituţionale, fiind semnate de ansamblul miniştrilor
şi nu numai de preşedinte, aceasta în pofida faptului că, de
regulă, la publicarea sa este semnat de cele mai multe ori
numai de preşedinte.
Deciziile şi acordurile se referă în principal la
aspecte care nu sunt generate de tratate sau sunt numai
parţial prevăzute în tratate.

B. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale

Uniunii
Spre deosebire de toate celelalte, acestea nu
comportă o procedură de angajament juridic, ci pun în
practică numai voinţa politică a documentelor ce exprimă
orientarea acţiunilor.
Acestea exprimă aspecte ce reprezintă puncte de
vedere ale Consiliului şi reprezentanţilor statelor membre
care au drept scop programarea, planificarea unei activităţi
globale pentru toate statele membre şi ale instituţiilor
Uniunii (ex.: Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor
statelor membre pentru realizarea Uniunii economice
monetare adoptate în 1971).

IV. Izvoarele nescrise ale dreptului unional

78
 În cadrul izvoarelor dreptului unional, un rol
deosebit de important şi de care se ţine cont îl are
jurisprudenţa unională care, în sistemul de drept unional,
este considerată a fi izvor de drept.
În principiu, toate hotărârile pe care le pronunţă
Curtea de Justiţie, exceptând cele care privesc soluţionarea
recursului în anulare, au autoritate de lucru judecat şi ca
atare sunt obligatorii.
De altfel, Curtea de Justiţie este singura instituţie
care are capacitatea şi misiunea de a interpreta dispoziţiile
tratatelor şi de a face precizări cu privire la principiile care
guvernează sistemul de drept unional.
Această sarcină rezidă şi din faptul că, în principal,
tratatele, când au fost elaborate, au avut ca principal scop
aspecte de ordin economic şi nu au urmărit toate aspectele
legate de principiile de drept, care nu sunt de cele mai multe
ori suficient de clare şi atunci intervine Curtea care
statuează.
În aceste condiţii, ordinea juridică unională, în
activitatea sa, a acceptat ca jurisprudenţa unională să
reprezinte un izvor de drept unional distinct de celelalte
izvoare de drept menţionate.
Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Uniunii
Europene presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale

79
ce trebuie să intre în funcţiune în situaţia contestării sau
punerii în aplicare a legislaţiei unionale.
Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a
Comunităţii, reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem
de garanţii.
Curtea Europeană de Justiţie este curtea supremă, şi
deci, puterea juridică, organul de control al Uniunii.
Alături de aceasta, Curtea răspunde la întrebările
puse de instanţele naţionale cu privire la interpretarea
legislaţiei U.E.
Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul
sistemului instituţional stabilit prin Tratate. În mod
deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între
prerogativele instituţiilor comunitare, pe de o parte, şi între
prerogativele conferite Uniunii şi cele păstrate de statele
membre, pe de altă parte.
În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea
este deseori chemată să hotărască în probleme de natură
constituţională sau de importanţă economică majoră.
Curtea de Justiţie colaborează cu ansamblul
instituţiilor judecătoreşti ale statelor membre, care sunt
instanţele de drept comun în materie de drept unional.
Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a
legislaţiei unionale şi pentru a evita orice interpretare

80
divergentă, instanţele naţionale pot, şi câteodată trebuie, să
se adreseze Curţii de Justiţie, cerându-i să clarifice o
chestiune privind interpretarea dreptului unional, în scopul
de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea
legislaţiei naţionale cu aceasta din urmă.
Cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri
preliminare poate, de asemenea, avea ca obiect controlul
validităţii unui act de drept unional.
Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu
aviz ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate.
Instanţa naţională destinatară este ţinută de
interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul.
Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură
obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o
problemă identică.
Tot prin intermediul cererilor având ca obiect
pronunţarea unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean
european poate să obţină precizarea regulilor unionale care
îl privesc.
Instanţele naţionale pot (trebuie, atunci când este
vorba de ultima instanţă, cum ar fi Curtea Supremă de
Justiţie, Curtea Constituţională etc.) cere CEJ lămuriri cu
privire la interpretarea dreptului unional. În plus, aceste

81
instanţe pot solicita CEJ să verifice dacă un anumit act
legislativ european este valabil.
Acest lucru trebuie să asigure, în primul rând,
aplicarea unitară a dreptului unional de către instanţele
naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan naţional a
legilor europene.
Pentru a putea solicita opinia CEJ, judecata în fond
derulată la instanţa naţională trebuie să depindă (în mod
decisiv pentru soluţionarea cauzei) de interpretarea,
respectiv de valabilitatea legilor unionale.
Instanţa va suspenda judecata în fond până la
primirea răspunsului de la CEJ.
Instanţa solicitantă este obligată să respecte sentinţa
pronunţată de CEJ.

82
 Capitolul IV

Obiectivele, valorile și competențele Uniunii

Europene

Articolul 2 TUE: Uniunea se întemeiază pe valorile

respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care
aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate
între femei şi bărbaţi.
Articolul 3 TUE (ex-articolul 2 TUE): (1) Uniunea
urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea
popoarelor sale.
(2)Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, in
interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a
persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind
controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea,
precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui
fenomen.

83
 (3)Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta
acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată
pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea
preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de
competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de
muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de
protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta
promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială şi
discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale,
egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii
şi protecţia drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială
şi teritorială, precum şi solidari-tatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi
lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european.
(4)Uniunea instituie o uniune economică şi monetară
a cărei monedă este euro.
(5)În relaţiile sale cu restul comunităţii
internaţionale. Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi
interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta
contribuie ta pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a
planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare,

84
comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia
drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului,
precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului
internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
(6)Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace
corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt
atribuite prin Tratate.

1. Obiectivele Uniunii Europene

Prin natura lor, Comunităţile Europene urmăreau
obiective de natură economică.
Potrivit art. 2 TCECO, Comunitatea avea misiunea
de a contribui, „în armonie cu economia generală a statelor
membre şi prin instituirea unei pieţe comune (...) la
creşterea economică, dezvoltarea forţei de muncă şi
creşterea nivelului vieţii în statele membre”.
În acelaşi sens, este şi art. 1 TCEEA: „Comunitatea
are ca misiune să contribuie, la stabilirea condiţiilor
necesare formării şi creşterii rapide a industriei nucleare, la
ridicarea nivelului de trai în statele membre şi la dezvoltarea
schimburilor cu celelalte state”. Articolul 2 TCEE prevedea

85
următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea
unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor
economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga
Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate
crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii
mai strânse între statele pe care le reuneşte”. Articolul a fost
modificat prin TUE, însă obiectivul Comunităţii tot cel
economic a rămas, după cum rezultă din conţinutul acestuia:
Comunitatea „promovează o dezvoltare armonioasă şi
echilibrată a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând
mediul înconjurător, un înalt grad de convergenţă a
performanţelor economice, un nivel al ocupării locurilor de
muncă şi al protecţiei sociale ridicat, creşterea nivelului de
trai şi a calităţii vieţii au fost incluse şi alte obiective cum ar
fi: competitivitatea şi convergenţa politicilor econo-mice,
egalitatea între femei şi bărbaţi şi dezvoltarea mediului
înconjurător.
Pentru realizarea acestor obiective, Tratatul a
prevăzut o serie de acţiuni specifice, dintre care le amintim
pe cele ce urmează :

86
 - eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale
şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor,
precum şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent;
- stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici
comerciale comune în raport cu statele terţe;
- eliminarea, între statele membre, a obstacolelor
care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor;
- adoptarea unei politici comune în domeniul
agriculturii;
- adoptarea unei politici comune în domeniul
transporturilor;
- instituirea unui regim care să împiedice
denaturarea concurenţei pe piaţa comună;
- aplicarea unor proceduri care să permită
coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi
împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale
acestora;
- apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară
funcţionării pieţei comune;
- crearea unui Fond Social European pentru a
îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a
contribui la ridicarea nivelului de trai;

87
 - instituirea unei Bănci Europene de Investiţii,
destinată facilitării extinderii economice a Comunităţii prin
crearea de resurse noi şi
- asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în
vederea creşterii schimburilor comerciale şi continuării în
comun a efortului de dezvoltare economică şi socială.
După modificările intervenite prin Tratatul de la
Lisabona , art. 2 TCE este abrogat şi înlocuit cu art. 3 TUE.
Odată cu instituirea Uniunii Europene, Tratatul de
la Maastricht prevede pentru aceasta şi următoarele
obiective :
- promovarea progresului economic şi social în
vederea asigurării unui nivel de dezvoltare echilibrat şi
durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale şi
prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare şi a unei
monede unice;
- afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în
special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de
securitate comună, cuprinzând aici şi definirea progresivă a
unei politici de apărare comună care să poată conduce la o
apărare comună;
- consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor
resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii

88
a Uniunii şi- menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie în cadrul căruia este
asigurată libera circulaţie a persoanelor, prin adoptarea unor
măsuri uniforme în domeniul controlului la frontierele
externe, azilului, imigrării, precum şi în domeniul prevenirii
criminalităţii şi al luptei împotriva acestui fenomen.
Obiectivele Uniunii sunt enumerate în art. 3 TUE.
Astfel, Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale
și bunăstarea popoarelor sale. În același timp, Uniunea oferă
cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție,
fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată
libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri
adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de
azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi
combaterea acestui fenomen.
Alte obiective ale Uniunii sunt:
- combaterea excluziunii sociale şi a
discriminărilor;
- promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale;
- promovarea coeziunii economice, sociale şi
teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre;
- respectarea bogăţiei diversităţii culturale şi
lingvistice şi

89
 - protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural
european.
Alături de toate aceste obiective, în relaţiile sale cu
restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi
promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia
cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea,
dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil,
eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în
special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea
strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv
respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

2. Valorile Uniunii Europene

Legitimitatea Uniunii Europene derivă din valorile
democratice pe care le promovează, din obiectivele către
care se îndreaptă şi din instrumentele şi competenţele pe
care le posedă. Aceste valori sunt comune statelor membre
într-o societate caracterizată de pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi
bărbaţi. Tratatul de la Lisabona acordă personalitate juridică
Uniunii Europene, ceea ce îi va permite să îşi crească rolul
pe scena interna-ţională şi să promoveze valorile şi
interesele sale.

90
 Respectarea demnităţii umane, libertatea, egalitatea,
democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului,
inclusiv drepturile aparţinând minorităţilor sunt tot atâtea
valori pe care Uniunea este fondată şi pe care statele
membre trebuie să le respecte şi să le promoveze. Toate
acestea sunt cuprinse în art. 2 TUE şi „nu sunt doar
declarative, ele având un caracter concret: respectarea
acestor valori şi angajamentul de a le promova în comun
reprezintă una dintre condiţiile de aderare la Uniunea
Europeană” , potrivit art 49 TUE nerespectarea lor poate
conduce la declanşarea procedurii prevăzute la art. 7 TUE.

3. Competențele Uniunii Europene

Potrivit art. 2 alin. (1) TFUE, în cazul în care
tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un
domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta
acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să
facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de
Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

Competenţa Uniunii este exclusivă (art. 3 TFUE) în

următoarele domenii:
a) uniunea vamală;

91
 b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare
funcţionării pieţei interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror
monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în
cadrul politicii comune privind pescuitul;
e) politica comercială comună;
f) în ceea ce priveşte încheierea unui acord
internaţional în cazul în care această încheiere este
prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori este necesară
pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă
sau în măsura in care aceasta ar putea aduce atingere
normelor comune sau ar putea modifica domeniul de
aplicare a acestora.
De asemenea, statele membre îşi coordonează
politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în
conformitate cu condiţiile TFUE pentru definirea cărora
Uniunea dispune de competenţă şi tot Uniunea este
competentă, în conformitate cu dispoziţiile TUE, să
definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de
securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică
de apărare comună.
Potrivit art. 2 alin. (2) TFUE, în cazul în care
tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele

92
membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele
membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat
competenţa, respectiv îşi exercită din nou competenţa în
măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai
exercite.
Competenţele partajate între Uniune şi statele
membre (ari. 4 TFUE) se aplică în următoarele domenii
principale:
a) piaţa internă;
b) politica socială, pentru aspectele definite în tratat;
c) coeziunea economică, socială şl teritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării
resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de
sănătate publică, pentru aspectele definite în tratat.

93
 Totodată, în domeniile cercetării, dezvoltării
tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă
pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi
punerea în aplicare a programelor, respectiv în domeniile
cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar Uniunea
dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru
a duce o politică comună fără ca exercitarea acestei
competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor
membre de a-şi exercita propria competenţă.
Potrivit art. 2 alin, (5) TFUE în anumite domenii şi
în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competentă
să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă
competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii
din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor
tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica
armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.
Aceste acţiuni pot fi întreprinse în următoarele
domenii:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;

94
 e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi
sportul;
f) protecţia civilă;
g) cooperarea administrativă.

95
 Capitolul V

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

1. Evoluţia instituţională

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) aveau,

la început, instituţii proprii.
La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui
şi Oţelului a fost prevăzută cu următoarea structură
instituţională proprie:
a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;
b) Consiliul de Miniştri – organism
interguvernamental;
c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament
al statelor membre. Începând cu anul 1979, membrii
Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal;
d) Curtea de Justiţie.
Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau
EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie
(Înaltă Autoritate) şi un Consiliu de Miniştri ca organ
interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele
de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958,
96
cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare
Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de
astăzi, şi o Curte de Justiţie.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, denumit şi
Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3
comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta
Autoritate CECO, acestea fiind înlocuite cu un Consiliu de
Miniştri şi o Comisie. Deci, Comunităţile aveau în final
următoarele instituţii:
a) Comisia Comunităţilor Europene;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Adunarea Comună, devenită mai târziu
Parlamentul Europei;
d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre au decis să se reunească cu regularitate. În acest
mod a luat naştere Consiliul European .
În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene
sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de
Miniştri al Uniunii Europene, denumit uzual Consiliul,
Comisia Uniunii Europene şi Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.
Particularităţile acestor instituţii nu permit
încadrarea lor precisă, potrivit separaţiei puterilor statului

97
(legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor
fi prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte.

2. Consiliul European.

Consiliul European. Apariţie

– Nu a fost prevăzut în tratatele institutive (CECO,

CEE, Euratom). Este rezultatul unui proces istoric.
– A apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a
întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat sau de guvern.
– Existenţa sa a fost reglementată ulterior prin Actul
Unic European (AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la
Maastricht (TUE).
Consiliul European. Evoluţie

– Prima etapă – Întâlnirile în cadrul conferinţelor

(1961-1974).
– A doua etapă – Consiliul European, înfiinţat în
urma hotărârii Conferinţei la nivel înalt de la Paris din
decembrie 1974 (1974-1987).
– A treia etapă – Oficializarea Consiliului European
prin AUE.
– A patra etapă – Instituţionalizarea Consiliului
European prin TUE.

98
 Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat
sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor
Europene s-au întâlnit, cu caracter neregulat, în conferinţe
la nivel înalt. Aceste întâlniri au avut un caracter politic
mai mult sau mai puţin evident. Natura juridică a instituţiei
şi actelor pe care le adopta era incertă.
A doua etapă. La summit-ul din 1974 de la Paris,
şefii de stat şi de guvern au stabilit că, împreună cu
preşedintele Comisiei, ar trebui să se întâlnească periodic
pentru a discuta problemele majore ale Comunităţii într-o
atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile Consiliului
de Miniştri9. Iniţial, denumirea era Consiliul Comunităţilor
Europene. Competenţele Consiliului erau:
 impulsionarea şi relansarea politicilor
comunitare generale;
 orientarea construcţiei europene prin
stabilirea liniilor direc-toare de ordin general;
 coordonarea politicilor comunitare;
 definirea noilor sectoare de activitate
adăugate după Consiliul de la Londra din
30.06.1977.

9Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal

Dalsi, 2001, p. 36.
99
 A treia etapă. Actul Unic European, semnat la
Luxemburg, la 14 februarie 1986, de 9 din cele 12 state
membre, şi la Haga, la 28 februarie 1986, de
celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în vigoare
în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin
acest act s-a făcut oficializarea Consiliului European.
Potrivit art. 2 al AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de
guvern, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un
membru al Comisiei. Reuniunile aveau o periodicitate de
două ori pe an.
Începutul celei de a patra etape, cunoscută ca
instituţionalizarea Consiliului European, fost marcat de
Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992.
Misiunile Consiliului European:

– impulsionează dezvoltarea Uniunii;

–stabileşte orientările politice generale necesare
dezvoltării Uniunii (art. D);
– prezintă Parlamentului European un raport, în
urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris anual
privind progresele realizate de Uniune (art. D);
– defineşte principiile şi orientările PESC (art. J
3(1));

100
 – stabileşte strategiile comune ce vor fi implementate
de Uniune în domeniile în care statele membre au interese
comune (art. J 3(2));
– stabileşte progresiv o politică de apărare comună,
care ar putea duce la o apărare comună;
– decide cu privire la o posibilă integrare a Uniunii
Europei Occidentale în Uniune (art. J 7).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
preşedinţia Consiliului European este exercitată de o funcţie
nou instituită prin Tratatul de reformă, funcţia de preşedinte
al Consiliului European.
Preşedinţia Consiliului European a fost asigurată,
până în 2010, prin rotaţie, de către statele membre, pe
perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se
odată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula fiind ca
acelaşi stat membru al UE să deţină, în acelaşi timp,
conducerea celor două foruri.
Lucrările Consiliului European sunt găzduite de
statul membru care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă,
în lunile iunie şi de-cembrie. Din 2002, urmare a Tratatului
de la Nisa, cel puţin o şedinţă a Consiliului European se ţine
la Bruxelles.

Preşedinţia Consiliului European consultă

Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în
101
legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de
securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de
vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare.
Lucrările preşedinţiei erau asigurate, până în 2010, de
Secretariatul General al Consiliului, care exercita şi funcţia
de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate
comună (PESC).

3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

(Consiliul)

3.1. Precizări terminologice

Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de

surse şi traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri,
Consiliul Miniştrilor sau doar Consiliul UE. Atunci când
referirea va fi la reuniunea şefilor de stat sau de guvern ai
statelor membre, întotdeauna va fi folosită denumirea de
Consiliul European. Prin Tratatul de la Lisabona, această
instituţie politică a fost desemnată numai prin denumirea
Consiliul.

3.2. Consiliul Miniştrilor UE

Ca instituţie politică a Uniunii Europene, Consiliul

Miniştrilor a apărut în urma procesului evolutiv al

102
construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare comunitate (CECO,
CEE, CEEA) avea propriul organism interguvernamental:
CECO - Consiliul Special al Miniştrilor;
CEE - Consiliul;
CEEA- Consiliul.
Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965,
intrat în vigoare în 1967, a luat naştere un singur Consiliu
de Miniştri.

Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind

Comunitatea Europeană, acesta „este format din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru”. În mod
excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt
funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul
de externe. În această formulă, Consiliul de Miniştri este
denumit Consiliul General pentru Afaceri Generale şi
Relaţii Externe. În funcţie de problemele aflate pe ordinea
de zi, reprezentarea este asigurată de ministrul de resort.
Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului
guvernelor statelor membre. Tendinţa firească a acestora
este de a da prioritate interesului naţional în faţa celui
comunitar, dar această tendinţă este amortizată de conferirea
monopolului iniţiativei legislative Comisiei Europene.

103
 Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii
legislative (deci-zionale) şi bugetare, pe care le împarte cu
Parlamentul European.
Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că
rolul Consiliului este dublu:
 for al reprezentanţilor statelor membre;
 organ legislativ.
Conducerea Consiliului se exercită de către
Preşedintele Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de
către fiecare stat membru pe o perioadă de 6 luni, în ordinea
fixată de Consiliu. Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind
Consiliul European, Preşedinţia este exercitată de acelaşi stat
membru, în acelaşi timp, şi la Consiliul European, şi la Consiliul
de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă statului în cauză o
poziţie avan-tajoasă prin faptul că acesta stabileşte priorităţile,
dar prezintă şi incon-venientul finalizării măsurilor stabilite în
mandatele anterioare. Preşedintele stabileşte întâlnirile
Consiliului, dar este şi responsabil de maniera în care se
desfăşoară întâlnirile pe perioada mandatului său. În urma
experienţei acumulate în funcţionarea Consiliului, au fost luate
o serie de măsuri pentru creşterea eficienţei şi continuitatea
şedinţelor sale, precum:
 introducerea troicii, constând în
permanentizarea întâlnirii preşedintelui în exerciţiu cu

104
predecesorul şi succesorul acestuia, asigurând astfel o
continuitate a instituţiei;
 planificarea agendei de lucru.

Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de

externe (Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe),
este răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor
Consiliului European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt
ce a determinat ca la Consiliul European de la Helsinki din 10-
11 decembrie 1999 să se convină reducerea numărului
acestora. Noile configuraţii au fost stabilite prin Regulamentul
din 2002.
Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea
preşedintelui său, din iniţiativa acestuia, a unuia dintre
membrii săi ori a Comisiei.
Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe
două domenii:
-Afaceri Generale;
-Relaţii Externe.
În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol
major este rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică.
Lucrările Consiliului Miniştrilor sunt pregătite de
Secretariatul General (acelaşi şi pentru Consiliul European).

105
 Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o
serie de organe auxiliare, dintre care cel mai important este
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER),
instituit prin Tratatul de fuziune din 1967. Acesta este menit să
pregătească lucrările Consiliului, dar are şi rolul de a exercita
controlul politic din partea statelor membre. Orientează şi
supervizează activitatea numeroaselor grupuri de experţi de care
dispune Consiliul.

3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a

vota:
a) majoritate simplă;
b) majoritate calificată;
c) unanimitate.
a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de
la Roma, hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia
cazurilor când Tratatul prevede altfel.
b) Majoritatea calificată. Statele membre au
hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie
de decizii pentru care până atunci prevăzuseră sistemul
unanimităţii, respectiv, în problemele considerate ca ţinând
de suveranitatea lor.

106
 Numărul de voturi de care fiecare stat membru
dispune în Consiliu este diferit, în funcţie de mărimea sa.
Repartizarea numărului de voturi a suferit modificări din
momentul tratatelor institutive şi până în prezent.
În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi
în ce priveşte numărul de state care realizează aceste voturi
(state mari-state mici) şi ponderea populaţiei pe care statele
respective trebuie să o reprezinte în totalul populaţiei
Uniunii (62%). Orice stat membru poate cere verificarea
condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din populaţia
Uniunii.
c) Unanimitatea se practică în cazul legilor
comunitare, armo-nizării legilor naţionale, impozitelor
indirecte, asistenţei financiare, fondurilor comunitare ş.a..
Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede că
abţinerile membrilor prezenţi nu pot să împiedice Consiliul
să adopte acte care necesită unanimitate. După 1986 s-a
renunţat la impunerea realizată prin Compromisul de la
Luxemburg, cât şi, treptat, la votul unanim. În prezent, doar
20% din deciziile Consiliului Miniştrilor mai necesită vot
unanim.
Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul
care-l invocă trebuind să convingă că, prin acest drept,
protejează interesele sale fundamentale. Urmare a crizei

107
„scaunului gol”, generată de Franţa (prezentată anterior),
prin „Compromisul de la Luxemburg” s-a căzut de acord ca,
în situaţia deciziilor care afectează interesele fundamen-tale
ale unui stat membru, Consiliul se va strădui să găsească,
într-un timp rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către
toţi membrii săi.
Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru
care se abţine de la vot poate să însoţească abţinerea de o
declaraţie formală. În acest caz, statul în cauză nu este
obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia
angajează Uniunea, să se abţină de la orice acţiune care ar
intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii bazată pe
respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi respecte
poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de
o asemenea declaraţie reprezintă mai mult de o treime din
voturile ponderate, decizia nu este adoptată.

4. Comisia Europeană

4.1. Istoricul Comisiei

Comisia a avut la origine Înalta Autoritate a
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul
CECO, Paris 1951 – intrat în vigoare în 1953). Avea sediul la
Luxemburg şi răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor
CECO. Avea caracterul de organ politic intergu-vernamental.
108
Era compusă din 9 membri (8 desemnaţi de cele 6 state
membre şi cel de-al nouălea, de către Înalta Autoritate).
Hotărârile se adoptau cu majoritate simplă.
În 1967, prin Tratatul de fuziune, Înalta Autoritate a
fuzionat cu executivele celorlalte comunităţi (CEE şi
CEEA), devenind Comisia Comunităţii Europene.

4.2. Numirea Comisiei Europene

Iniţial, numărul membrilor Comisiei era de 9, apoi a
ajuns la 17. În momentul când Uniunea avea 15 membri
numărul lor a ajuns la 20, fiecare stat membru desemnând
un reprezentant, iar cele 5 state mari ale Uniunii (Franţa,
Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania) desemnau câte
2.
După extinderea Uniunii (1 ianuarie 2004) la 25 de
membri, numărul comisarilor a fost mărit la 25 de membri,
apoi, conform Tratatului de la Nisa, când numărul de
membri a ajuns la 27, şi numărul comisarilor a crescut la 27.
După aderarea Croației (1 iulie 2013) sunt 28 de comisari.
Durata mandatelor membrilor Comisiei (comisari) a
fost de 4 ani, dar de la 1 ianuarie 1995 este de 5 ani, pentru
ca mandatul lor să coincidă cu cel al Parlamentului
European, unde mandatul europarlamentarilor este tot de 5
ani. Mandatul comisarilor europeni poate fi reînnoit.

109
 4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene
Pentru a putea să răspundă condiţiei garanţiei de
independenţă a comisarilor, prevăzută de Tratatul
Comunităţii Europene, aceştia beneficiază de un statut
aparte incluzând condiţiile în care poate să le înceteze
mandatul, precum şi o serie de imunităţi şi privilegii.
Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, comisarii
sunt independenţi în raport cu acestea, dar şi cu statele
membre. Această independenţă îşi are suportul şi în
modalităţile reglementate de încetare a mandatului lor, care se
poate produce în următoarele modalităţi:
– demisie voluntară;
– deces;
– la cererea Consiliului sau Comisiei, poate fi
declarat demis de Curtea Europeană de Justiţie dacă nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare pentru exerciţiul funcţiilor
sale sau dacă este în culpă gravă;
– odată cu întreaga Comisie, ca urmare a trecerii în
Parlamentul European a unei moţiuni de cenzură (exemplu:
Santer în anul 1999).
Mandatul unui comisar mai poate înceta şi prin
demisie, la cererea preşedintelui Comisiei. Această
prevedere, introdusă prin Tratatul de la Nisa şi menţinută
prin Tratatul de la Lisabona, pune totuşi sub semnul
110
întrebării independenţa comisarului european. Rezultă de
aici că preşedintele Comisiei poate îndepărta, în mod
discreţionar, pe orice comisar care nu se încadrează în
viziunile sale.
Mandatul noului comisar sau al noii Comisii
încetează în momentul când ar fi încetat mandatul
celui/celei pe care l-a/a înlocuit/ înlocuit-o.
Pe timpul mandatului lor, membrilor Comisiei le
este interzis să îndeplinească orice altă activitate
profesională, remunerată sau neremunerată. La numire,
membrii Comisiei se angajează solemn în acest sens,
precum şi că, după încetarea mandatului, vor respecta
obligaţiile decurgând din funcţia avută, inclusiv să dea
dovadă de onestitate şi prudenţă în acceptarea, după
încetarea mandatului, de avantaje sau funcţii sub sancţiunea
decăderii din dreptul la pensie sau alte avantaje.
Pentru a fi efectiv independenţi în exercitarea
mandatului lor, comisarii beneficiază de o serie de imunităţi
şi privilegii:
– imunitate de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în
îndeplinirea atribuţiilor de comisar;
– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile
băneşti realizate din exercitarea funcţiilor lor (salarii,
pensii).

111
 4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei
În activitatea sa, Comisia se sprijină pe un
Secretariat general, pe directoratele generale şi o serie de
alte structuri auxiliare.

Deşi Comisia este considerată executivul Uniunii

Europene (vom vedea în paragraful următor că mai are şi
alte competenţe), comisarii nu pot fi asimilaţi întocmai
miniştrilor din guvernele naţionale, între ei şi directoratele
generale (comparabile cu ministerele naţionale), nefiind o
corespondenţă fidelă. Un comisar european poate coordona
mai multe directorate generale sau este posibil ca un
directorat general să fie coordonat de mai mulţi comisari
europeni.
4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei
Comisia are următoarele atribuţii:
1) veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a
măsurilor luate de instituţii în virtutea acestora;
2) formulează recomandări sau avize dacă tratatele
prevăd în mod expres sau dacă Comisia le consideră
necesare;

112
 3) dispune de putere de decizie proprie şi participă
la procesul de formare a actelor Consiliului şi Parlamentului
European, în condiţiile prevăzute de acest Tratat;
4) exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru
aplicarea normelor stabilite de acesta.
În doctrină, funcţiile Comisiei au fost formulate
astfel:
a) Gardianul tratatelor. Acest atribut este dat de
prevederile arătate, dar şi de alte texte ale tratatului. Art. 16
din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede
posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie de către Comisie, cu
privire la neîndeplinirea obligaţiilor de către unul dintre
statele membre. Înainte de a sesiza Curtea de Justiţie,
Comisia emite un aviz motivat către statul în cauză, dar
numai după ce i-a dat acestuia posibilitatea să-şi formuleze
observaţiile. Tratatul nu obligă Comisia să sesizeze Curtea
de Justiţie, termenul folosit fiind „poate sesiza”.
Tot în exercitarea funcţiei de „gardian al Tratatelor”,
Comisia stabileşte fără întârziere, într-o procedură de
urgenţă, măsurile de salvgardare pe care le consideră
necesare, precizându-le condiţiile şi modalităţile de aplicare.
b) Participarea la procesul legislativ. Comisia are
iniţiativa legislativă în adoptarea legislaţiei comunitare şi
participă activ şi nemijlocit la procesul de legiferare în

113
Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Comisia mai
are şi competenţă proprie de a emite acte legislative.
c) Funcţia de reprezentare. Art. 210 din TCE
conferă Comunităţii Europene personalitate juridică.
Comunitatea este reprezentată de Comisie, atât în relaţiile
cu statele membre, cu organizaţiile internaţionale, cu statele
terţe, cât şi cu funcţionarii proprii. Ambasadorii pe lângă
Uniunea Europeană prezintă scrisorile de acreditare
Preşedintelui Comisiei.
Comisia are reprezentanţe în statele membre şi în
state terţe, la nivel de ambasade, numite „delegaţia Comisiei
Europene” în statele membre şi „birouri” în ţările membre.
d) Funcţia bugetară. Comisia este cea care, pe baza
estimărilor fiecărei instituţii comunitare, întocmeşte un
anteproiect de buget. După adoptare, Comisia execută
bugetul pe propria responsabilitate şi în limitele fondurilor
alocate, conform principiului bunei gestionări financiare.
Tot Comisia este cea care prezintă anual Consiliului şi
Parlamentului European conturile exerciţiului precedent la
care ataşează bilanţul financiar care descrie activul şi
pasivul Comunităţii.
e) Funcţia administrativă. Comisia este instituţia
care rezolvă şi aspectele administrative ale Uniunii. Art. 156
TCE prevede că, în fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de

114
deschiderea sesiunii Parlamentului European, Comisia
publică un raport general asupra activităţii Comunităţii. La
începutul fiecărui an, Comisia prezintă Parlamentului
European şi Consiliului un raport care se referă mai ales la
activităţile desfăşurate în materia cercetării şi dezvoltării
tehnologice şi a difuzării rezultatelor pe perioada anului
precedent şi la programul de lucru pe anul în curs (art. 130
P).

5. Parlamentul European

5.1. Apariţia şi evoluţia Parlamentului European

Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului a creat patru instituţii comunitare, între acestea
fiind şi Adunarea Comună, constituită ca un Parlament al
statelor membre. Tratatul CECO prevedea că membrii
Adunării sunt aleşi prin sufragiu universal direct şi după o
procedură uniformă în toate statele membre. La 23 iulie
1952, Paul Henri Spaak a fost numit preşedinte al Adunării.
În fapt, delegaţii erau desemnaţi de parlamentele naţionale;
se întruneau cel puţin o dată pe an pentru a dezbate raportul
Înaltei Autorităţi.

115
 Tratatele de la Roma (CEE şi EURATOM) au
prevăzut crearea aceloraşi adunări, dar şi unificarea celor 3
adunări sub denumirea de Adunarea Parlamentară
Europeană, după modelul Consiliului Europei. La 19
martie 1958 a avut loc sesiunea de stabilire a Adunării
Parlamentare Europene la Strasbourg, care a ales ca
Preşedinte al Adunării pe Robert Schumann. La 13 mai
1958, membrii Adunării Parlamentare s-au grupat pentru
prima oară pe criterii politice, şi nu pe criterii naţionale.
Prin rezoluţia sa din 30 martie 1962, Adunarea s-a
redenumit Parlament European, denumire confirmată şi
prin declaraţia solemnă a Consiliului European din 1983 de
la Stuttgart. Consacrarea oficială a fost făcută prin Actul
Unic European (AUE).
Deşi Tratatele, încă de la început, prevedeau
alegerea membrilor Adunării, abia la 20 septembrie 1976,
Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea reprezentanţilor
în Adunare cu sufragiu universal direct”, iar primele alegeri
directe au avut loc la 7 iunie 1979. Fiecărui stat membru îi
era permisă stabilirea de reguli proprii privind alegerile
europene, cu respectarea unui set de condiţii minime
comune:
– vot unic – fiecare alegător poate vota o singură
dată;

116
 – alegerile au loc în cursul unei perioade unice
pentru toate statele, în cursul aceleiaşi săptămâni, începând
de joi dimineaţa până duminică;
– urnele nu sunt deschise până nu se încheie
alegerile în toate statele membre. Prin Decizia Consiliului
nr. 2002/772 de modificare a Actului privind alegerea
reprezentanţilor Parlamentului European prin vot universal
direct, s-a recomandat statelor membre ca alegerea să se
facă pe baza reprezentării proporţionale, folosindu-se
sistemul de liste sau votul unic transferabil.
Unele state organizau alegerile pe bază regională
(Italia, Marea Britanie, Belgia) sau pe bază naţională
(Franţa, Spania, Austria, Danemarca şi altele).
La început, europarlamentarii aveau o dublă calitate
– erau şi parlamentari europeni şi parlamentari naţionali.
Acest lucru a fost determinat de modul desemnării lor la
începuturile instituţiei, dar şi de Actul din 1976, care
prevedea că exercitarea ambelor mandate nu este
incompatibilă. Unele state au decis însă incompatibilitatea
celor două funcţii, dar şi alte incompatibilităţi. Mandatele în
Parlamentul European au fost repartizate în funcţie de
numărul alegătorilor din fiecare stat comunitar, privit ca o
circumscripţie electorală. Numărul de mandate nu a fost
întotdeauna acelaşi.

117
 În prezent, numărul membrilor este de 751.
României îi revin 32 de locuri în Parlamentul European.
Sub aspectul funcţiilor sale, Parlamentul European a
evoluat de la un organ consultativ la un organ cu puteri
decizionale, puteri pe care le împarte cu Consiliul. De altfel,
despre legislativul european s-a spus că este asemenea unui
parlament bicameral, în care Consiliul Miniştrilor UE este
camera superioară (ca un senat al parlamentului naţional),
iar Parlamentul European este asemenea camerei inferioare
(camera deputaţilor din parlamentele naţionale bicamerale).

5.2. Statutul membrilor Parlamentului European

Tratatul Comunităţii Europene prevede că

Parlamentul European, compus din reprezentanţi ai
popoarelor statelor reunite în Comunitate, exercită puterile
care îi sunt atribuite prin acest tratat. De aici rezultă o primă
trăsătură a statutului europarlamentarilor, şi anume aceea de
reprezentanţi ai popoarelor statelor comunitare.
Europarlamentarii afirmă că nu reprezintă doar
propriile popoare, ci şi celelalte popoare ale Comunităţii,
invocându-se gruparea lor pe orientări politice, şi nu pe
naţionalităţi.
Mandatul lor este reprezentativ, şi nu imperativ, iar
în raporturile cu puterile statului din care provin, se bucură
118
de totală independenţă. Ei nu pot fi mandataţi de puterile
statelor lor spre a îndeplini anumite misiuni şi nici nu sunt
ţinuţi de obligaţia de consultare.
Mandatul europarlamentarilor este de 5 ani, fiind
egal cu perioada de legislatură a Parlamentului European.
Membrii Parlamentului European îşi exercită
mandatul personal, dreptul de vot neputând fi delegat.
Europarlamentarii sunt supuşi unor interdicţii şi
incompa-tibilităţi, dar se bucură, în acelaşi timp, de
imunităţi şi privilegii.
Interdicţii şi incompatibilităţi ale
europarlamentarilor:
– nu pot îndeplini alte funcţii sau mandate naţionale
şi nici desfăşura alte activităţi profesionale;
– nu pot fi membri ai guvernului lor;
– nu pot fi membri ai Comisiei, ai Curţii de Justiţie
sau ai altor instituţii ale Uniunii;
– pot fi instituite şi alte incompatibilităţi.
Privilegii şi imunităţi. Sunt aplicabile dispoziţiile
Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţii
din 1965:
– nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi pentru
opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor;

119
 – pe timpul sesiunilor, pe teritoriul statelor lor,
beneficiază de imunităţile recunoscute membrilor
parlamentelor naţionale;
– pe teritoriul oricărui stat membru nu se poate lua
împotriva lor nicio măsură de detenţie sau urmărire judiciară,
cu excepţia infracţiunilor flagrante. Parlamentul European
poate ridica imunitatea unui membru al său.
Imunităţile au fost instituite nu pentru a crea un
statut juridic aflat deasupra legii, ci ca o garanţie a
independenţei membrului Parlamentului European. Tocmai
de aceea, Parlamentul este cel în măsură să ridice
imunitatea. În această procedură, Parlamentul poate să
constate dacă un membru al său este sau nu supus unor
presiuni de natură să-l determine astfel încât să acţioneze de
o anumită manieră sau, dimpotrivă, să se abţină cu privire la
o anumită problemă aflată în dezbaterea Parlamentului
European.
Europarlamentarii sunt indemnizaţi pentru
activitatea lor la nivelul parlamentarului naţional, aspect de
natură să creeze inechităţi. Se încearcă atenuarea acestei
situaţii prin diverse compensaţii la nivelul Parlamentului
European.

5.3. Atribuţiile Parlamentului European

120
 Atribuţiile de control politic ale Parlamentului
European
Funcţia de control politic se materializează în
competenţele Parlamentului în învestirea Comisiei
Europene şi a membrilor altor instituţii ale Uniunii.
Tot o formă de control politic este şi moţiunea de
cenzură la adresa Comisiei. Aceasta trebuie motivată şi
trebuie să poarte menţiunea „moţiune de cenzură”.
Tot Parlamentul European numeşte membrii Curţii
de Conturi, ai Comitetului Director al Băncii Centrale
Europene ş.a.
Atribuţiile legislative
Tratatul instituind Comunitatea Europeană conţine
următoarele prevederi în privinţa atribuţiilor legislative ale
Parlamentului European:
– elaborează proiecte în vederea organizării de
alegeri prin vot universal direct după o procedură uniformă
în toate statele membre [art. 138 (3)];
– se pronunţă cu majoritatea voturilor membrilor săi,
prin aviz conform, cu privire la dispoziţiile pe care Consiliul
le recomandă spre adoptare statelor membre, conform
normelor lor constituţionale [art. 138 (3)];
– participă la procesul care conduce la adoptarea
actelor comunitare (art. 138 B);

121
 – emite avize conforme şi avize consultative (art.
138 B). Această atribuţie a determinat atribuirea de către
doctrină a funcţiei consultative;
– cu majoritatea voturilor membrilor săi, poate
solicita Comisiei să prezinte o propunere adecvată în
problemele în care consideră necesară elaborarea unui act
comunitar în vederea aplicării Tratatului instituind
Comunitatea Europeană.

Atribuţiile de anchetă şi de avocat al poporului

(Ombudsman)
Parlamentul European poate constitui o comisie
temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce
atingere atribuţiilor conferite de Tratat altor instituţii sau
organe, învinuiri privind contravenţii sau privind
administrarea defectuoasă în aplicarea dreptului comunitar.
Sunt exceptate cazurile în care faptele afirmate se află în faţa
organelor jurisdicţionale.
Tratatul Comunităţii Europene prevede că orice
cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică cu
reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru al Uniunii
Europene se poate adresa Parlamentului European, individual
sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, cu o petiţie
asupra unui subiect ce ţine de domeniile de activitate ale
Comunităţii care îl/o priveşte în mod direct (art. 138 D). Este
122
de remarcat că acest drept este acordat nu doar cetăţenilor,
ci oricărei persoane fizice care are reşedinţa într-un stat
membru al Uniunii. Extensia dreptului de petiţie se aplică şi
persoanelor juridice. Regula este că persoana juridică are
naţionalitatea statului unde are sediul statutar, unde s-a
înfiinţat cu respectarea reglementărilor legale ale statului în
cauză.
Sunt situaţii când o persoană juridică are sediul
principal în statul a cărui naţionalitate a primit-o, având şi
sedii secundare în alte state. Dacă persoana juridică are
naţionalitatea unui stat nemembru al Uniunii Europene, dar
are sedii secundare într-unul sau mai multe state membre, în
temeiul articolului arătat din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, ea are acest drept de petiţie adresată
Parlamentului European.
Pentru primirea acestor plângeri, în cadrul
Parlamentului European există instituţia Ombudsman-ului
(avocatul poporului). Deşi există o persoană care poartă
această titulatură, la fel ca în dreptul naţional, în fapt este o
instituţie cu organizare proprie şi personal angajat.

Numirea Ombudsman-ului. Se face la începutul

fiecărei legislaturi. Preşedintele Parlamentului European
face anunţul pentru prezentarea de candidaturi, stabilind şi
termenul de depunere a candi-daturilor.O candidatură
123
trebuie să fie susţinută de cel puţin 40 de euro-parlamentari
din cel puţin două state membre care nu pot susţine şi o altă
candidatură.
Activitatea Ombudsman-ului
Ombudsman-ul este împuternicit de Parlamentul
European să primească plângerile cetăţenilor Uniunii sau
oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul
statutar într-un stat membru.
Plângerile adresate Ombudsman-ului trebuie să
privească situaţii de administrare defectuoasă în activitatea
instituţiilor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi
tribunalelor sale, aflate în exerciţiul funcţiilor
jurisdicţionale. Când apreciază că plângerile sunt
întemeiate, Ombudsman-ul sesizează instituţia reclamată,
care, în termen de 3 luni, trebuie să-şi comunice punctul de
vedere. Apoi, Ombudsman-ul transmite un raport
Parlamentului European şi instituţiei reclamate şi
informează persoana care a făcut plângerea cu privire la
rezultatul anchetei.
Din aceste prevederi procedurale rezultă că
Ombudsman-ul nu are puteri decizionale de a constata că s-
a produs o administrare defectuasă în activitatea instituţiilor
sau organelor comunitare. De asemenea, mai rezultă că aria
sa de competenţă se limitează la instituţiile şi organele

124
comunitare, plângerile neputând viza activitatea statelor
membre. Despre activitatea sa, Ombudsman-ul prezintă
anual un raport Parlamentului European.
În îndeplinirea funcţiilor sale, Ombudsman-ul este
pe deplin independent. El nu poate nici să solicite şi nici să
primească instruc-ţiuni din partea vreunui organism.

Atribuţiile Parlamentului European în materie de

relaţii externe
Parlamentul European are dreptul să fie informat
despre procesul diplomatic, despre acordurile comerciale
sau economice cu ţările terţe. Competenţele Parlamentului
în materie de relaţii externe pot fi grupate în:
a) domeniul tratatelor de aderare;
b) domeniul acordurilor internaţionale;
c) domeniul reprezentării externe a Uniunii şi
politicii externe şi de securitate comună (PESC).

Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European

Parlamentului i-au fost acordate „puteri bugetare”
chiar înainte de a deveni un organ ales (1979), când a
început să se comporte ca un organ legislativ în relaţia cu
Consiliul.
Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul
într-un sistem inedit întemeiat pe dispoziţiile art. 272 TCE,
125
fost art. 203, în funcţie de natura cheltuielilor. Astfel,
Parlamentul este competent în materia cheltuielilor
neobligatorii sau „facultative”, iar Consiliul, în materia
cheltuielilor obligatorii. Ponderea actuală a celor două
categorii este inegală, aproximativ 55% cele facultative şi
45% cele obligatorii. Sunt cheltuieli obligatorii cele pentru
Politica Agricolă Comună (PAC), cheltuielile pentru
susţinerea preţurilor secţiunii de Garantare din Fondul
European de Orientare Agricolă (FEOGA) şi unele
cheltuieli ale fondurilor structurale. Sunt cheltuieli
obligatorii: rambursările monetare directe către statele
membre, unele ajutoare pentru dezvoltare.

Atribuţiile Parlamentului European de aprobare

a bugetului Uniunii Europene
Instituţiile comunitare îşi elaborează proiectele de
buget, pe care le înaintează Comisiei până la data de 1 iulie
a anului curent pentru bugetul anului următor. Pe baza
acestor proiecte, Comisia întocmeşte un proiect preliminar
de buget (PPB) pe care îl trimite Consiliului până la 1
septembrie. Consiliul se pronunţă asupra bugetului până la 5
octombrie, cu majoritate calificată (VMC). De obicei,
varianta Consiliului este modificată faţă de cea transmisă de
comisie. De la Consiliu, proiectul de buget este înaintat
Parlamentului până la 5 octombrie.
126
 5.4. Sesiunile şi şedinţele Parlamentului
European
Durata mandatului Parlamentului este de 5 ani, iar
sesiunile sale sunt anuale.
Sesiunile anuale încep în a doua zi de marţi a lunii
martie.
Parlamentul poate fi convocat şi cu titlu excepţional, la
cererea Comisiei sau Consiliului sau la iniţiativa Preşedintelui,
în caz de urgenţă.
Activitatea se desfăşoară:
– în plen;
– în comisii.
La şedinţele Parlamentului pot asista şi alte persoane
decât membrii Parlamentului, Comisiei, Consiliului,
Secretariatului General şi membrilor personalului care îi
deservesc pe aceştia, dar numai pe bază de legitimaţie de
acces eliberată periodic de Preşedinte sau Secretarul
General. Aceste persoane stau în tribune şi trebuie să
păstreze liniştea, în caz contrar fiind evacuate de aprozi.
Toate documentele Parlamentului se redactează în
limbile oficiale, acestea fiind limbile oficiale ale statelor
membre.

127
 Parlamentarii nu pot lua cuvântul fără invitaţia
Preşedintelui. Dacă un parlamentar se abate de la subiect, el
este atenţionat de Preşedinte. La a treia atenţionare,
Preşedintele îi poate retrage cuvântul. Timpul dezbaterilor se
împarte între grupurile politice, iar parlamentarilor neafiliaţi li
se repartizează un timp global. O fracţiune a timpului de
dezbateri se repartizează grupurilor politice în funcţie de
numărul lor total de membri.
În prima şedinţă a fiecărei perioade de sesiune, este
afectat un timp de 30 de minute pentru declaraţii ale
europarlamentarilor pe o chestiune importantă politică.
Niciun vorbitor nu poate depăşi un minut.
La sfârşitul dezbaterilor, membrii Parlamentului pot
primi cuvântul (solicitare de intervenţie pentru chestiuni de
ordin personal) pentru a respinge remarcile din cursul
dezbaterii care îl privesc personal, fie opiniile care îi sunt
atribuite, fie pentru a-şi rectifica propriile declaraţii.
Cvorumul este o treime din membrii Parlamentului.
Parlamentul poate să delibereze, să stabilească
ordinea de zi şi să adopte procesul verbal indiferent de
ordinea de zi.
Votarea se face prin ridicarea mâinii. Preşedintele
poate hotărî votul electronic dacă apreciază că votul nu este

128
clar. Dacă sistemul electronic nu funcţionează, votarea se
face prin „ridicare în picioare”.
În cazul numirilor sau la cererea unei cincimi din
membrii Parlamentului, se foloseşte votul secret.

6. Curtea de Conturi

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor

de care dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute, la
înfiinţarea lor, cu următoarele organe:
– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) a fost prevăzută cu comisari delegaţi pentru
conturi;
– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, cu
Comisia de control.
Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de
la Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi,
dar aceasta şi-a început activitatea în 1977.
Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de
examinare a aspectelor de legalitate şi regularitate a
totalităţii veniturilor şi chel-tuielilor Comunităţilor, precum
şi a totalităţii conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui
organism creat de Comunitate, în măsura în care actul
129
constitutiv nu exclude acest control, fie că sunt bugetare sau
nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat
de sau au folosit fonduri comunitare.
Compunere. Curtea de Conturi este alcătuită din 27
de membri, câte unul din fiecare stat membru, numiţi pe 6
ani de către Consiliu, cu consultarea Parlamentului.
Membrii Curţii de Conturi aleg un preşedinte pentru un
mandat de 3 ani. Mandatul membrilor, dar şi cel al
preşedintelui pot fi reînnoite.
Membrii Curţii sunt aleşi dintre persoanele care au
făcut parte, în ţările lor, din instituţiile de control financiar
extern sau au o calificare deosebită pentru această funcţie.
Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă
şi trebuie să îşi exercite funcţiile în deplină independenţă, în
interesul general al Comunităţii.

7. Comitetul Economic şi Social (CES)

Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al

CEE şi CEEA, este compus din reprezentanţi ai diferitelor
categorii economice şi sociale: agricultori, transportatori,
muncitori, comercianţi etc.
Numărul de membri ai CES nu poate depăşi 350,
României revenindu-i 17 locuri.
130
 8. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat în 1994 prin

TUE (Maastricht) şi este format din reprezentanţi ai
comunităţilor regionale şi locale şi care sunt:
– fie aleşi în cadrul unei autorităţi regionale sau
locale;
– fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei
adunări alese.
Numărul de membri desemnaţi din fiecare dintre
statele membre este diferit, în funcţie de întindere şi
populaţie.
Comitetul Regiunilor este un organ consultativ şi se
convoacă la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din
proprie iniţiativă. Comitetul prezintă avize la cererea celor
două instituţii. Poate fi consultat şi de către Parlamentul
European.
Comitetul Regiunilor poate emite avize şi din
proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră util acest
lucru.
Îşi elaborează un regulament propriu de procedură.
Se întruneşte în cinci sesiuni plenare.

131
132
 Capitolul VI

Justiția unională

6.1. Istoric
Primul tratat comunitar, Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)10 a
stat la baza înfiinţării Curţii de Justiţie a CECO, însărcinată
să asigure respectarea dreptului comunitar, aplicarea lui
uniformă de statele membre şi rezolvarea diferendelor cu
privire la aplicarea Tratatului CECO. Numărul membrilor
Curţii nu era stabilit în corelare cu numărul statelor
membre. Iniţial, au fost şapte judecători şi doi avocaţi
generali.
Prin cele două Tratate de la Roma, Curtea de Justiţie
devine Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Tratatul
de fuziune din 1965 nu a mai trebuit decât să unifice
Consiliul Şi Comisia Comunităţilor Europene (Tratat de
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale
Comunităţilor Europene 67/443 CEE şi 67/27 Euratom).

10Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie

1953 (expirat la 23 iulie 2002).
133
 Actul Unic European (AUE) din 1987 a autorizat
Curtea de Justiţie să solicite Consiliului crearea, alături de
ea, a unei jurisdicţii de primă instanţă.
Astfel, la 24 octombrie 1988, a fost creat Tribunalul
de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene.
Prin TUE (Maastricht, 1992), Tratatul de la
Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2001), s-au operat
modificări de competenţe în sensul transferului unor
competenţe de la Curtea de Justiţie către Tribunalul de
Primă Instanţă.
Începând din 1995, numărul de judecători a fost
stabilit la 15, iar al avocaţilor generali la 9, până în
octombrie acelaşi an, după care numărul avocaţilor generali
a fost redus la 8.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea
înfiinţării Tribunalului Funcţiei Publice. Acesta a fost
înfiinţat în baza deciziei Consiliului din 2 noiembrie 2004,
luând fiinţă efectiv în iulie 2005, fiind prevăzut cu 7
judecători.
În prezent Curtea are 28 de judecători şi 11 avocaţi
generali.
Tratatul de la Lisabona a schimbat denumirea Curţii
din Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului

134
de Primă Instanţă în Tribunalul. Tot Tratatul de la
Lisabona prevede, în afara instanţelor europene existente, şi
înfiinţarea de tribunale specializate. Art. 19 din Tratatul
modificat privind Uniunea Europeană prevede: „(1) Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi tribunale specializate.”

6.2. Curtea de Justiţie

6.2.1. Compunere
Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător
pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali
poate fi mărit de Consiliu la propunerea Curţii de Justiţie
(art. 222 TCE).
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie
sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile pentru exercitarea
în ţările lor a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care
sunt jurisconsulţi de competenţă recunoscută. Ei sunt numiţi
de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru
o perioadă de 6 (şase) ani.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali poate
înceta:
– la expirarea duratei de 6 ani;
– prin deces;
135
 – prin demisie;
– prin înlăturare din funcţie.
Judecătorul desemnat în locul altui judecător, al
cărui mandat a încetat înainte de epuizarea duratei
mandatului, este numit pentru restul mandatului.
Judecătorii nu pot exercita nicio funcţie politică sau
administrativă şi nicio activitate profesională, nici chiar
neremunerată. Desfăşurarea unei activităţi remunerate poate
fi acordată cu caracter derogatoriu de către Consiliu şi
numai cu titlu excepţional.
Avocatul general are rolul de a prezenta, în mod
public, concluzii motivate cu privire la cauzele aflate pe
rolul Curţii. În cazul în care se consideră că o cauză nu pune
o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după
ascultarea avocatului general, că aceasta poate fi judecată
fără concluziile avocatului. Concluziile se prezintă public şi
trebuie să fie imparţiale şi independente.
Dintre avocaţii generali, unul este numit prim-avocat
general.

Grefierul Curţii se subordonează preşedintelui

Curţii, depune jurământ în faţa Curţii că îşi va exercita
funcţia cu deplină impar-ţialitate şi potrivit conştiinţei sale
şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor şi are în
subordine personalul auxiliar pus la dispoziţia Curţii.
136
 6.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie

Curtea formează, în cadrul ei, Marea Cameră,

Camera din trei şi din cinci judecători.
Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Curţii de
Justiţie şi pe preşedinţii de cameră. În cazul camerelor de
cinci judecători, preşedinţii camerelor se aleg pentru un
mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o dată.
La fel şi preşedintele Curţii este ales pentru un
mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.
Marea Cameră este alcătuită din treisprezece
judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii. Din
Marea Cameră fac parte preşedinţii camerelor de cinci
judecători şi alţi judecători. Curtea se întruneşte în această
compunere la cererea unui stat membru sau a unei instituţii
comunitare care este parte în proces.
Curtea se reuneşte în şedinţă plenară atunci când este
sesizată pentru destituirea Ombudsman-ului, a unui membru
al Comisiei ori a unui membru al Curţii de conturi , precum şi
pentru decăderea din dreptul de pensie ori la avantaje
echivalente acordate acestora.

6.2.3. Competenţa Curţii de Justiţie

137
 Curtea de Justiţie a fost concepută, iniţial, pentru
căile de atac exercitate împotriva deciziilor Înaltei Autorităţi
(executivul) CECO.
În prezent, competenţa Curţii este deosebit de
complexă, acoperiind dreptul Uniunii Europene ( cu
excepţia cazurilor prevăzute de Tratate), precum:

1) Curtea este instanţă de recurs, limitat la chestiuni

de drept, pentru deciziile pronunţate de tribunal în cauzele
date în competenţa sa.
2) Curtea poate fi sesizată de oricare stat membru
care consideră că un alt stat membru a încălcat o obligaţie
decurgând dintr-un tratat, după ce mai întâi a sesizat
Comisia, care, în termen de trei luni, trebuie să emită un
aviz motivat. Statelor în cauză, Comisia trebuie să le
permită să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi
orale. Dacă avizul nu a fost emis în termen de trei luni,
statul reclamant poate sesiza Curtea.
Statele sunt obligate să se conformeze hotărârii
Curţii. În caz contrar, Comisia, după ce a dat posibilitatea
statului în cauză să îşi formuleze observaţiile, sesizează
Curtea. Comisia propune Curţii şi cuantumul sumei
forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu, la care să fie
obligat statul care nu s-a conformat deciziei Curţii.

138
 Curtea poate să impună plata unei sume forfetare sau
unei penalităţi atunci când constată că nu a fost respectată
hotărârea sa.
3) Curtea poate primi competenţa de fond în
aplicarea sancţiunilor prevăzute de Regulamentele adoptate
de Consiliu, precum şi de Regulamentele adoptate în comun
de Parlamentul European şi de Consiliu.
4) Curtea poate primi competenţa de a judeca litigii
legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul tratatelor care
creează titluri comunitare de proprietate intelectuală.
Această competenţă poate fi conferită de Consiliu, cu
unanimitate, după consultarea Parlamentului şi după ce
statele membre au aprobat dispoziţiile Consiliului în
conformitate cu normele lor constituţionale.
5) Curtea controlează legalitatea:
a) actelor legislative;
b) actelor Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii Centrale
Europene, altele decât recomandările şi avizele;
c) actelor Parlamentului European şi ale Consiliului
European menite să producă efecte juridice faţă de terţi;
d) actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii
destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
6) Persoanele fizice sau juridice pot să formuleze
acţiuni împotriva actelor al căror destinatar este sau care o

139
privesc direct, individual, precum şi împotriva actelor
normative care o privesc direct şi care nu presupun moduri
de executare. Acţiunile pot fi formulate în legătură cu
legalitatea actelor legislative, a actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor, pentru motive de
necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de
procedură sau a oricărei norme de drept privind aplicarea
acestuia ori de abuz de putere.
7) Curtea poate să constate încălcarea prevederilor
Tratatelor de către Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală
Europeană, prin abţinerea de a hotărî.
Cu titlu preliminar, Curtea de Justiţie se
pronunţă cu privire la:
 interpretarea tratatelor;
 validarea şi interpretarea actelor
adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau
agenţiile Uniunii.
8) Curtea de Justiţie se pronunţă şi în materia
răspunderii extracontractuale a Uniunii, care este obligată să
repare în confor-mitate cu principiile generale comune
ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate
de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor
lor, cu excepţia Băncii Centrale Europene, care trebuie să

140
repare pe cheltuiala sa prejudiciile cauzate de ea însăşi sau
de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.
9) Curtea judecă orice litigiu dintre Uniune şi agenţii
săi. Competenţa Curţii se manifestă în limitele şi condiţiile
stabilite prin statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul
aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii.
10) Tot pe temeiul unui compromis, Curtea are
competenţa de a se pronunţa asupra oricărui diferend dintre
statele membre în legătură cu obiectul tratatelor.
11) Curtea judecă acţiunile privind legalitatea
deciziilor care prevăd măsuri restrictive adoptate de
Consiliu împotriva persoanelor fizice sau juridice în baza
dispoziţiilor speciale privind politica externă şi de securitate
comună (Titlul V, Capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea
Europeană).
12) Curtea judecă recursurile declarate împotriva
hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Tribunal.
13) Curtea reexaminează deciziile pronunţate de
Tribunal în acţiunile introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului funcţiei publice.
Hotărârile Curţii au forţă executorie.
Hotărârile Curţii pot fi revizuite în urma
descoperirii unui fapt de natură să aibă o influenţă decisivă.

141
Faptul trebuie să nu fi fost cunoscut părţii şi Curţii la data
judecăţii dar să fi preexistat judecăţii.
Procedura, în cazul revizuirii, are două faze:
– admisibilitatea, în care Curtea trebuie să constate
existenţa faptului şi natura lui decisivă. În caz contrar,
Curtea respinge cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă;
– reluarea judecăţii, în care decizia atacată este
desfiinţată, iar cauza este rejudecată. Admiterea nu
semnifică schimbarea soluţiei, Curtea putând să decidă că
hotărârea este corectă, iar faptul preexistent şi recunoscut să
nu schimbe starea de fapt sau de drept.

6.2.4. Procedura în faţa Curţii de Justiţie

Art. 20 din Statutul Curţii de Justiţie prevede că
procedura este alcătuită din faza scrisă şi faza orală.
Reprezentarea în faţa Curţii se face:
– în cazul statelor membre sau instituţiilor
Comunităţilor, de către un agent numit pentru fiecare cauză.
Agentul poate fi asistat de un consilier sau un avocat;
– în cazul celeilalte părţi, de către un avocat care
trebuie să fie autorizat să exercite această profesie într-un
stat membru.
Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată
părţilor şi instituţiilor ale căror decizii sunt contestate în

142
cauză, cererei, memorii, apărări , precum şi toate actele care
le susţin. Comunicările se fac prin intermediul grefierului.
Procedura orală cuprinde lectura raportului prezentat
de către un judecător raportor, audierea de către Curte a
agenţilor, consilierilor şi avocaţilor, ascultarea concluziilor
avocatului general, precum şi audierea martorilor şi
experţilor, dacă este cazul.
Curtea soluţionează litigiul printr-o hotărâre care
menţionează numele judecătorilor ce au deliberat, se
motivează, se semnează de preşedinte şi grefier, se citeşte în
şedinţă publică şi se publică în „Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene”. Deliberările sunt secrete.
Hotărârea Curţii poate fi atacată în termen de o lună
de la comunicarea ei. Executarea ei nu se suspendă odată cu
atacarea ei, chiar când a fost pronunţată în lipsă, decât dacă
se decide astfel de către Curte.
Terţa opoziţie poate fi exercitată de către:
– statele membre;
– instituţiile Comunităţilor;
– orice alte persoane fizice şi juridice care nu au fost
audiate şi cărora hotărârile le lezează drepturile.
Interpretarea hotărârii Curţii revine acesteia la
cererea uneia dintre părţi atunci când apreciază că există

143
dificultăţi în înţelegerea sensului sau domeniului de
aplicare.
Prin încheiere, Curtea se pronunţă şi cu privire la
cheltuielile de judecată. Procedura în faţa Curţii este scutită
de taxe judiciare. Curtea poate decide, atunci când apreciază
că o parte se află în imposibilitate de a face faţă în totalitate
sau doar în parte cheltuielilor judiciare, să se acorde acelei
părţi asistenţă juridică gratuită. În rest, onorariul avocaţilor
se suportă de către părţi şi, la pronunţare, cade în sarcina
părţii aflate în culpă.
Toate limbile oficiale ale celor 28 de state membre
ale Uniunii Europene (24 de limbi) pot fi limbi de
procedură. Judecătorii, în mod tradiţional, deliberează în
limba franceză.

6.3. Tribunalul (fost Tribunalul de Primă

Instanţă)

6.3.1. Compunerea Tribunalului şi statutul

judecătorilor

Este compus tot din 27 de judecători, câte unul

desemnat de fiecare stat membru, numiţi de comun acord de
guvernele statelor membre. Tribunalul nu are avocaţi
generali, judecătorii acestuia putând fi chemaţi să exercite

144
funcţia de avocat general (art. 48 din Statutul Curţii de
Justiţie).
Mandatul judecătorilor Tribunalului poate înceta în
exact aceleaşi condiţii precum cele ale judecătorilor Curţii,
fiindu-le aplicabile aceleaşi dispoziţii ale Statutului Curţii
(art.2-8, art. 14 şi 15, art.17, primul, al doilea, al patrulea şi al
cincilea paragraf şi articolul 18).
Cauzele se judecă:
– în camere compuse din 3 sau 5 judecători;
– în complet cu judecător unic;
– în Marea Cameră (13 judecători);
– în şedinţă plenară.
Tribunalul dispune de un grefier propriu căruia îi sunt
aplicabile dispoziţiile ce privesc grefierul Curţii.

6.4. Tribunalul Funcţiei Publice

Potrivit articolului 257 din Tratatul privind Uniunea

Europeană (fost art. 225 din TCE), Parlamentul şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
pot înfiinţa tribunale specializate. Până la acest moment nu
a fost înfiinţat decât un singur tribunal specializat, respectiv,
Tribunalul Funcţiei Publice.
6.4.1. Compunere

145
 Tribunalul Funcţiei Publice este alcătuit din 7
judecători numiţi de Consiliu pe o perioadă de 6 ani.
Mandatul lor poate fi reînnoit.

6.4.2. Competenţa

Tribunalul Funcţiei Publice este instanţă specializată

în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii
Europene.
Judecă litigiile dintre instituţiile, organele şi
agenţiile Uniunii şi personalul acestora în materie de:
– remuneraţie;
– carieră;
– recrutare;
– măsuri disciplinare;
– regimul de securitate socială (pensie, boală,
invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale).
Competenţa Tribunalului Funcţiei Publice include şi
litigiile cu personalul din cadrul Eurojust, Europol, Banca
Centrală Europeană şi Oficiul pentru Armonizare în Cadrul
Pieţei Interne (O.A.P.I.).

146
 Litigiile dintre administraţiile naţionale şi proprii
salariaţi, fie ei funcţionari publici sau lucrători contractuali,
nu pot fi supuse soluţio-nării Tribunalului Funcţiei Publice.

6.4.3. Procedura şi regimul lingvistic

Tribunalul Funcţiei Publice se conduce după aceleaşi
reguli de procedură şi are acelaşi regim lingvistic ca şi
Curtea şi Tribunalul, procesul fiind alcătuit, la fel, dintr-o
fază scrisă şi una orală.

6.5. Hotărârile

Actele prin care Curtea şi cele două tribunale

soluţionează litigiile cu care au fost sesizate se numesc
hotărâri.

Hotărârile trebuie să cuprindă:

 menţiunea pronunţării de către Curte/Tribunal;
 data pronunţării;
 numele preşedintelui şi judecătorilor şi, eventual,
numele avocatului general;
 numele grefierului;
 arătarea părţilor a agenţilor, consilierilor sau
avocaţilor părţilor;

147
  concluziile părţilor (modul în care şi-au susţinut
poziţia);
 menţiunea că avocatul general şi-a prezentat
concluziile, dacă este cazul;
 expunerea sumară a faptelor;
 motivele;
 dispozitivul, inclusiv soluţia privitoare la
cheltuielile de judecată.

148
 Capitolul VII

Politica comercială a Uniunii Europene

Articolul 206 TFUE prevede faptul că, „prin

stabilirea unei uniuni vamale”, Uniunea Europeană
contribuie „la dezvoltarea (...) comerţului mondial, la
eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor
comerciale internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi
la reducerea barierelor vamale şi de altă natură”. Uniunea
vamală, ca etapă a integrării economice, s-a realizat încă din
anul 1968, concretizându-se în înlăturarea barierelor vamale
între statele membre ale Comunităţii Europene, de la acea
vreme, trecerea la un tarif vamal comun şi instituirea
libertăţilor de circulaţie (mărfuri, persoane şi servicii).
Politica comercială comună a fost consacrată încă de
la începutul construcţiei comunitare prin Tratatul de
instituire a Comunităţii Economice Europene. Scopul
acestei politici a fost şi este acela de a contribui la realizarea
integrării pieţelor naţionale într-o piaţă unică. Raţiunea sa
rezidă în faptul că libera circulaţie a bunurilor şi a
serviciilor la nivelul Uniunii Europene „nu se poate realiza
cu politici naţionale diferite, care generează extemalizări
negative”.

149
 În prezent, Tratatul privind funcţionarea UE
reglementează competenţa privind politica comercială
comună în Partea a cincea („Acţiunea externă a Uniunii”),
Titlul II („Politica comercială comună”), art. 206-207.
Această politică are în vedere principiile şi
obiectivele acţiunii externe a Uniunii. În cadrul politicii
comerciale comune, competenţa Uniunii este una exclusivă.
Două instituţii ale Uniunii au atribuţii în domeniu, şi
anume Consiliul şi Comisia. Numai Uniunea are
competenţa exclusivă în privinţa politicii comerciale,
întrucât statele membre i-au transferat în întregime
responsabilitatea acesteia. Măsurile având caracter naţional
sunt permise în virtutea unei autorizaţii speciale din partea
Uniunii. Altfel spus, statele membre pot acţiona în cadrul
politicii comerciale numai dacă sunt abilitate, în mod
expres, de către instituţiile Uniunii.
Potrivit art. 207 TFUE, sfera de cuprindere a
competenţelor exclusive ale Uniunii Europene în cadrul
politicii comerciale comune este una extinsă, şi anume:
- modificările tarifare;
- încheierea de acorduri tarifare şi comerciale
privind schimburile de mărfuri şi servicii;
- aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;
- investiţiile străine directe;

150
 - uniformizarea măsurilor de liberalizare şi
- politica exporturilor şi măsurile de protecţie
comercială (în special, cele adoptate în caz de dumping şi
de subvenţii).
Articolul 207 TFUE, la alin. (6), dispune că
exercitarea competenţelor atribuite Uniunii în domeniul
politicii comerciale comune „nu aduce atingere delimitării
competenţelor între UE şi statele membre şi nu implică
armonizarea dispoziţiilor actelor cu putere de lege şi ale
normelor administrative ale statelor membre în măsura în
care Tratatele exclud o astfel de armonizare”.
În ceea ce priveşte rolul instituţiilor Uniunii în
cadrul politicii comerciale comune, acesta este prevăzut
chiar în Tratatul privind funcţionarea UE, la alin. (2) şi (3)
ale art. 207. Astfel, reţinem că, în cazul negocierii şi
încheierii de acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori
organizaţii internaţionale, se aplică următoarea procedură,
prevăzută în art. 218 TFUE: Consiliul este cel care
autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de
negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.
Comisia face recomandări Consiliului în vederea adoptării
unei decizii de autorizare a începerii negocierilor.

151
 Negocierea şi încheierea de acorduri internaţionale
în domeniul transporturilor intră sub incidenţa art. 218
TFUE.

1. Importurile

În prezent, la nivelul Uniunii Europene, importurile

fac obiectul Regulamentului (UE) 2015/478 privind regimul
comun aplicabil importurilor . în temeiul acestuia, importul,
în Uniune, de produse originare din ţări terţe este liber şi nu
este, prin urmare, supus niciunei restricţii de ordin
cantitativ. Cu toate acestea, Regulamentul nu exclude
posibilitatea instituirii unor măsuri de salvgardare. Potrivit
art. 1 alin. (1), Regulamentul nu se aplică:
- produselor textile, care sunt reglementate de
anumite norme de import specifice, în temeiul
Regulamentului (UE) 2015/936 privind regimul comun
aplicabil importurilor de produse textile din anumite ţări
terţe , care nu sunt reglementate de acorduri, protocoale sau
alte înţelegeri bilaterale sau de alte regimuri specifice de
import ale Uniunii şi
- produselor originare din anumite ţări terţe
enumerate în Regulamentul (UE) 2015/755 al Parlamentului

152
European şi al Consiliului privind regimul comun aplicabil
importurilor din anumite ţări terţe.
A. Regulamentul (UE) 2015/478 privind regimul
comun aplicabil importurilor
Regulamentul instituie mai multe proceduri, şi
anume:
Procedura de informare si consultare. Chiar dacă
„importul în Uniune al produselor (...) este liber şi nu este,
prin urmare, supus niciunei restricţii cantitative”, potrivit
art. 1 alin. (2) din Regulament, statele membre sunt obligate
să informeze Comisia în cazul în care evoluţia acestora este
de aşa natură încât ar putea impune recurgerea la măsuri de
supraveghere sau de salvgardare. Informarea se realizează
în temeiul art. 2 şi 3 din Regulament, articole care se referă
la o procedură de informare şi de consultare Ia nivelul
Uniunii. Informarea trebuie să cuprindă dovezile cu privire
la evoluţia importurilor, îndeosebi la :
- volumul importurilor, în special în cazul în care
acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în
raport cu producţia sau cu consumul în Uniune;
- preţul importurilor, în special în cazul în care a
avut loc o subevaluare semnificativă a preţului în raport cu
preţul unui produs similar din Uniune şi

153
 - impactul pe care îl au acestea asupra
producătorilor din cadrul Uniunii, astfel cum reiese acesta
din tendinţele unor factori economici precum: producţia,
utilizarea capacităţilor de producţie, stocurile, vânzările,
cota de piaţă, preţul (şi anume, scăderea preţurilor sau
împiedicarea creşterilor de preţ care ar fi intervenit în mod
normal), profiturile, randamentul capitalurilor investite,
fluxul numerarului şi ocuparea forţei de muncă.
Comisia transmite informarea primită tuturor statelor
membre.
În cadrul acestei proceduri de informare şi de
consultare, Comisia este asistată de un Comitet pentru
măsuri de salvgardare. Comitetul este format din
reprezentanţi ai statelor membre şi este prezidat de un
reprezentant al Comisiei care nu participă la votul în
Comitet.
Procedura de anchetă este reglementată în art. 4 -
10 din Regulamentul (UE) 2015/478 privind regimul comun
aplicabil importurilor. Astfel, Regulamentul prevede, la art.
4 alin. (I), faptul că anterior aplicării oricărei măsuri de
salvgardare, la nivelul Uniunii Europene se deslăşoară o
procedură de anchetă. Obiectivul anchetei este acela de a
stabili dacă importurile produsului respectiv ameninţă să
producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din

154
cadrul Uniunii vizaţi. în stabilirea eventualei distorsionări a
pieţei UE, ca urmare a importului unui anumit produs, sunt
avute în vedere următoarele aspecte:
- volumul importurilor, în special în cazul în
care acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie
în raport cu producţia sau cu consumul în Uniune;
- preţul importurilor, în special în cazul în care
a avut Ioc o subevaluare semnificativă a preţului în raport
cu preţul unui produs similar din Uniune;
- impactul pe care îl au acestea asupra
producătorilor din cadrul Uniunii, astfel cum reiese acesta
din tendinţele unor factori economici (de ex.: producţia;
utilizarea capacităţilor de producţie; stocurile; vânzările;
cota de piaţă; preţul; profiturile; randamentul capitalurilor
investite; fluxul numerarului; ocuparea forţei de muncă) şi
- factorii, alţii decât evoluţia importurilor, care
cauzează sau pot să fi cauzat un prejudiciu producătorilor
din cadrul Uniunii vizaţi .
Prin „prejudiciu grav” se înţelege o degradare
generală considerabilă a situaţiei produ-cătorilor din cadrul
Uniunii, iar prin „ameninţare cu prejudiciu grav”
Regulamentul are în vedere iminenţa evidentă a producerii
unui prejudiciu grav .
Decizia de a deschide o anchetă aparţine exclusiv

155
Comisiei Europene, care, în termen, de o lună de la data
primirii informaţiei furnizate de un stat membru şi sub
condiţia de a deţine suficiente probe, poate iniţia o anchetă.
în situaţia în care Comisia constată că nu există probe
suficiente pentru a justifica deschiderea unei anchete,
aceasta informează statele membre cu privire Ia decizia sa
în termen de o lună de la data primirii informaţiei iumizate
de către statele membre .
Atunci când evoluţia importurilor unui produs
originar dintr-o ţară terţă ameninţă să cauzeze un prejudiciu
producătorilor din cadrul Uniunii, importul acestui produs
poate, în cazul în care interesele Uniunii reclamă aceasta,
face obiectul, după caz: al unei supravegheri a posteriori la
nivelul Uniunii sau al unei supravegheri prealabile la nivelul
Uniunii.
Măsurile de supraveghere. Potrivit art. 10 alin. (2)
din Regulamentul (UE) 2015/478, decizia de punere sub
supraveghere se ia de către Comisie prin acte de punere în
aplicare. Măsurile de supraveghere au o perioadă de
valabilitate limitată, valabilitatea lor expirând la sfârşitul
celei de-a doua perioade de şase luni care urmează celor
şase luni în cursul cărora acestea au fost luate.
Odată adoptate măsurile de supraveghere, punerea în
liberă circulaţie a produselor aflate sub supraveghere

156
prealabilă la nivelul Uniunii este condiţionată de
prezentarea unui document de supraveghere. Documentul
de supraveghere este valabil în toată Uniunea, indiferent de
statul membru care l-a eliberat. Documentele de
supraveghere trebuie utilizate atât timp cât regimul de
liberalizare a importurilor rămâne în vigoare pentru
tranzacţiile respective.
În cazul în care produsul aflat sub supraveghere
prealabilă la nivelul Uniunii face obiectul unei măsuri de
salvgardare regională într-un stat membru, autorizaţia de
import acordată de acest stat membru poate înlocui
documentul de supraveghere.
În situaţia în care importul unui produs nu a fost
supus unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii,
Comisia poate institui o supraveghere limitată la importurile
a căror destinaţie este una sau sunt mai multe regiuni din
Uniune. Comisia furnizează informaţii statelor membre
odată ce decide să instituie supravegherea .
Măsurile de salvgardare. Potrivit art. 15 alin. (1) din
Regulamentul (UE) 2015/478, în cazul în care un produs
este importat în Uniune în cantităţi atât de mari şi în astfel
de condiţii, încât se produce sau există riscul producerii
unui prejudiciu grav producătorilor din cadrul Uniunii,

157
Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie
iniţiativă şi pentru a apăra interesele Uniunii, poate:
- fie să reducă perioada de valabilitate a
documentelor de supraveghere,
- fie să modifice regimul de import al produsului
respectiv condiţionând punerea sa în liberă circulaţie de
prezentarea unei autorizaţii de import ce urmează să fie
acordată în conformitate cu prevederile şi în limitele
definite de Comisie.
Alineatul (3) al art. 15 din Regulament prevede
factorii ce trebuie avuţi în vedere atunci când se stabileşte
un contingent, şi anume:
 interesul de a menţine, pe cât posibil,
fluxul schimburilor comerciale tradiţionale;
 volumul contractelor care au fost
încheiate în condiţiile şi în conformitate cu
modalităţile normale înaintea intrării în vigoare a
unei măsuri de salvgardare;
 faptul că nu trebuie compromisă
atingerea scopului avut în vedere prin stabilirea
contingentului.
Măsurile de salvgardare se aplică oricărui produs
pus în liberă circulaţie după intrarea lor în vigoare. Acestea
pot fi limitate la una sau la mai multe regiuni ale Uniunii.

158
 Cu toate acestea, măsurile respective nu împiedică
punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt în
deplasare spre Uniune, sub condiţia ca aceste produse să nu
poată primi altă destinaţie şi ca produsele a căror punere în
circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de
supraveghere să fie efectiv însoţite de un astfel dc
document. O altă excepţie de la instituirea măsurilor de
salvgardare este prevăzută în art. 18, care dispune faptul că
„nu se poate aplica nicio măsură de salvgardare unui produs
originar dintr-o ţară în curs de dezvoltare care este membră
a OMC atât timp cât ponderea acestei ţări în importurile
produsului respectiv de către Uniune nu depăşeşte 3%, cu
condiţia ca ţările în curs de dezvoltare membre ale OMC, a
căror pondere a importurilor este mai mică de 3%, să nu
contribuie colectiv cu mai mult de 9% la importurile totale
ale produsului respectiv în Uniune.
În ceea ce priveşte durata măsurilor de salvgardare,
aceasta trebuie limitată la perioada necesară pentru a
preveni sau a remedia un prejudiciu grav şi pentru a facilita
adaptarea producătorilor din cadrul Uniunii, care nu poate
depăşi, în principiu, patru ani, incluzând perioada de
aplicare a unei eventuale măsuri provizorii. Totuşi, această
perioadă iniţială poate fi prelungită, în cazul în care s-a
stabilit că o astfel de prelungire este necesară pentru a

159
preveni sau a remedia un prejudiciu grav şi că există dovezi
că producătorii din cadrul Uniunii efectuează ajustări.
Perioada de aplicare totală a unei măsuri de salvgardare,
inclusiv perioada de aplicare a oricărei măsuri provizorii,
perioada de aplicare iniţială şi eventuala sa prelungire, nu
poate depăşi opt ani.
În cazul în care durata aplicării măsurii de
salvgardare depăşeşte un an, măsura trebuie liberalizată
progresiv la intervale regulate, în cursul perioadei de
aplicare, inclusiv în cea de prelungire a sa.
În temeiul art. 20 din Regulamentul (UE) 2015/478,
„pe toată durata aplicării unei măsuri de supraveghere sau
de salvgardare, Comisia poate, la solicitarea unui stat
membru sau din proprie iniţiativă şi nu mai târziu de
mijlocul perioadei de aplicare a măsurilor cu o durată care
depăşeşte trei ani: să analizeze efectele măsurii; să
determine dacă şi în ce mod este oportun să se accelereze
ritmul de liberalizare; să determine dacă aplicarea măsurii
este încă necesară. în cazul în care Comisia consideră că
aplicarea măsurii este încă necesară, aceasta informează
statele membre în acest sens”.
Măsurile de salvgardare provizorii se aplică potrivit
art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2015/478 în
circumstanţe critice, în care orice întârziere ar antrena un

160
prejudiciu dificil de reparat, făcând necesară luarea unei
măsuri imediate şi în cazul în care s-a stabilit în prealabil că
există suficiente dovezi că o creştere a importurilor a cauzat
sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu grav. Durata aplicării
unor astfel de măsuri nu poate depăşi 200 de zile. „Măsurile
de salvgardare provizorii iau forma unei majorări a taxelor
vamale faţă de nivelul lor existent (indiferent dacă acesta
este mai mare sau egal cu zero) în cazul în care astfel de
măsuri pot preveni sau repara un prejudiciu grav”.

B. Regulamentul (UE) 2015/936 privind regimul

comun aplicabil importurilor de produse textile din
anumite ţări terţe, care nu sunt reglementate de
acorduri, protocoale sau alte înţelegeri bilaterale sau de
alte regimuri specifice de import ale Uniunii
Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică importurilor
de produse textile care figurează în secţiunea a Xl-a din
partea a doua a Nomenclaturii combinate stabilite în anexa I
la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 şi importurilor de alte
produse textile, enumerate în anexa I la Regulamentul (UE)
2015/936 , care sunt originare din ţări terţe şi nu sunt
reglementate de acorduri, protocoale sau alte înţelegeri
bilaterale sau de alte regimuri specifice de import la nivelul
Uniunii. Cu titlu de exemplu, le menţionăm pe următoarele :

161
fire de bumbac necondiţionate pentru vânzarea cu
amănuntul; ţesături din bumbac, altele decât tifon, tul şi alte
ţesături cu ochiuri înnodate; ţesături din fibre sintetice
(discontinue sau deşeuri) altele decât panglicile, pluşurile,
(inclusiv ţesăturile buclate de tip buret „eponge”) şi
ţesăturile tip „omidă” etc.
Importul în Uniune al produselor menţionate în
Anexa I la Regulamentul (UE) 2015/936 şi originare din ţări
terţe, este liber şi nu este, deci, supus niciunei restricţii
cantitative.
Cu toate acestea, importul în Uniune de produse
textile, enumerate în anexa III şi originare din Belarus şi
Coreea de Nord, este supus limitelor cantitative anuale
stabilite în această anexă. Punerea în liberă circulaţie în
cadrul Uniunii a importurilor supuse acestor limite
cantitative „este condiţionată de prezentarea unei autorizaţii
de import sau a unui document echivalent, eliberat de
autorităţile statelor membre în conformitate cu procedura
prevăzută în prezentul regulament” . Importurile autorizate
în conformitate cu prezentul alineat sunt deduse din limitele
cantitative stabilite pentru anul calendaristic pentru care au
fost stabilite limite cantitative. De asemenea, produsele
textile menţionate în anexa IV şi originare din Coreea de
Nord „pot fi importate în Uniune în măsura în care Comisia

162
a stabilit o limită cantitativă anuală. Orice astfel de limită
cantitativă se bazează pe fluxurile comerciale anterioare
sau, în cazul în care acestea nu sunt disponibile, pe estimări
justificate în mod corespunzător ale acestor fluxuri
comerciale” . Comisia este împuternicită să adopte acte
delegate în conformitate cu art. 31 din Regulament pentru a
modifica anexele relevante la prezentul regulament în ceea
ce priveşte instituirea acestor limite cantitative anuale.
Reimportul în Uniune al produselor textile după
transformarea lor în cadrul unor ţări terţe, altele decât cele
enumerate în anexa II, nu este supus niciunei limite
cantitative. Cu toate acestea, reimportul în cadrul Uniunii al
produselor textile enumerate în anexa V după transformarea
lor în Belarus se efectuează numai în conformitate cu
regimul de perfecţionare economică pasivă în vigoare în
Uniune şi în limitele anuale stabilite
Măsurile de supraveghere si de salvgardare.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Regulament, în situaţia în care
importurile de produse textile originare din ţări terţe, altele
decât Belarus şi Corcea de Nord, ameninţă să cauzeze un
prejudiciu producţiei de produse similare sau direct
concurente la nivelul Uniunii, Comisia poate, la cererea
unui stat membru sau din proprie iniţiativă să decidă fie
instituirea unei supravegheri ulterioare la nivelul Uniunii

163
asupra anumitor importuri, fie să supună anumite importuri
unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii, în scopul de
a monitoriza evoluţia acestor importuri. Aceleaşi măsuri le
poate adopta Comisia şi în situaţia în care importurile de
produse textile originare din Belarus şi Coreea de Nord şi
liberalizate la nivelul Uniunii ameninţă să aducă prejudicii
producţiei de produse similare sau direct concurente la
nivelul Uniunii sau când interesele economice ale Uniunii o
cer. Măsurile se instituie pe o durată determinată.
În cazul în care sunt importate produse textile
originare din alte ţări decât Belarus şi Coreea de Nord, iar
aceste importuri sunt realizate „în cantităţi absolute sau
relative atât de ridicate şi/sau în astfel de condiţii încât
cauzează sau ameninţă clar să cauzeze un prejudiciu grav
producţiei de produse similare sau direct concurente la
nivelul Uniunii, Comisia poate, la cererea unui stat membru
sau din proprie iniţiativă, să modifice regimul de import al
produsului în cauză, condiţionând punerea sa în liberă
circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import acordată
în conformitate cu modalităţile şi în limitele stabilite de
Comisie” . Aceleaşi măsuri pot fi adoptate de către Comisie
şi în cazul în care importul de produse textile originare din
Belarus şi Coreea de Nord şi liberalizate la nivelul Uniunii
sunt importate în cantităţi absolute sau relative atât de

164
ridicate sau în astfel de condiţii încât să ameninţe să cauzeze
un prejudiciu grav producţiei de produse similare sau direct
concurente la nivelul Uniunii sau atunci când interesele
economice ale Uniunii o cer. Aceste măsuri se aplică
oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în
vigoare. Totuşi, măsurile respective nu împiedică punerea în
liberă circulaţie a produselor care sunt, deja, expediate spre
Uniune, cu condiţia ca destinaţia acestor produse să nu
poată fi schimbată şi ca produsele a căror punere în liberă
circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de
supraveghere să fie efectiv însoţite de un asemenea
document .
Regimul de perfecţionare pasivă. Regulamentul
stabileşte, la art. 25-29, norme privind regimul de
perfecţionare pasivă. Astfel, se prevede faptul că
reimporturile în Uniune de produse textile (enumerate în
tabelul prevăzut în anexa V a Regulamentului), efectuate«
conformitate cu reglementările în vigoare în Uniune privind
perfecţionarea economică pasivă, nu fac obiectul limitelor
cantitative atunci când sunt supuse limitelor cantitative
prevăzute în tabelul din anexa V şi se efectuează după ce au
fost supuse perfecţionării în ţara terţă corespunzătoare,
menţionată pentru fiecare limită cantitativă specificată.

165
 C. Regulamentul (UE) 2015/755 privind regimul
comun aplicabil importurilor din anumite ţări terţe
Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică importurilor
de produse originare din următoarele ţările terţe:
Azerbaidjan, Belarus, Coreea de Nord, Kazahstan,
Turkmenistan şi Uzbekistan, cu excepţia produselor textile
care fac obiectul Regulamentului (UE) 2015/936. Importul
în Uniune al acestor produse este liber şi, prin urmare, nu
este supus niciunei restricţii cantitative, fără a aduce
atingere măsurilor de salvgardare care pot fi adoptate.
Procedura de informare si de consultare la nivelul
Uniunii. Şi acest Regulament stabileşte o procedură de
informare şi de consultare la nivelul Uniunii, atunci când
evoluţia importurilor poate face necesară recurgerea la
măsuri de supraveghere sau de salvgardare caz in care
Comisia este informată de către statele membre cu privire la
această situaţie.
Procedura de anchetă la nivelul Uniunii. Potrivit
art. 3 alin. (1), „în cazul în care se constată că există
suficiente probe pentru a justifica o anchetă, Comisia
deschide o anchetă în termen de o lună de Ia data primirii
informaţiei furnizate de un stat membru şi publică un aviz în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Avizul conţine
următoarele:

166
 - rezumă informaţiile primite şi precizează că orice
informaţie utilă trebuie comunicată Comisiei;
- stabileşte termenul în care părţile interesate îşi pot
face cunoscut punctul de vedere în scris şi pot comunica
informaţii, dacă trebuie să se ţină seama de acestea în
timpul anchetei Şi
- stabileşte termenul în care părţile interesate pot
cere să fie audiate de către Comisie.
La încheierea anchetei, Comisia prezintă
Comitetului pentru salvgardare un raport privind rezultatele
acesteia. Dacă în termen de nouă luni de la deschiderea
anchetei, Comisia estimează că nu este necesară o măsură
de supraveghere sau de salvgardare la nivelul Uniunii,
ancheta se încheie în termen de o lună
Atunci când este examinată evoluţia importurilor şi a
condiţiilor în care se efectuează acestea, precum şi atunci
când se examinează prejudiciul grav sau a ameninţarea cu
prejudiciu grav care rezultă din acestea pentru producătorii
din cadrul Uniunii trebuie avute în vedere, în principal,
următoarele clemente :
- volumul importurilor, în special atunci când
acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în
raport cu producţia sau consumul în Uniune;

167
 - preţul importurilor, în special atunci când a avut
loc o subcotare semnificativă a preţului în raport cu preţul
unui produs similar din Uniune şi
- impactul pc care îl au acestea asupra
producătorilor din cadrul Uniunii de produse similare sau
direct concurente, aşa cum reiese acesta din tendinţele unor
factori economici (de ex.; producţia; utilizarea capacităţilor;
stocurile; vânzările; cota de piaţă; preţul; profiturile;
randamentul capitalurilor investite; fluxul numerarului;
ocuparea forţei de muncă).
Măsurile de supraveghere. Conform art. 7 alin. (1)
din Regulament, în cazul în care interesele Uniunii reclamă,
Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie
iniţiativă, poate decide fie supunerea anumitor importuri
unei supravegheri a posteriori la nivelul Uniunii, realizată în
conformitate cu modalităţile definite de ea, fie condiţionarea
anumitor importuri dc o supraveghere prealabilă la nivelul
Uniunii. Măsurile de supraveghere au o durată limitată. De
regulă, valabilitatea lor expiră la sfârşitul celei de-a doua
perioade de şase luni care urmează perioadei de şase luni în
cursul căreia au fost luate aceste măsuri .
Măsurile de salvgardare. În situaţia în care „un
produs este importat în Uniune în cantităţi atât de mari sau
în astfel de condiţii încât se produce sau există riscul

168
producerii unui prejudiciu grav producătorilor din Uniune
de produse similare sau direct concurente, Comisia, în
scopul protejării intereselor Uniunii, poate modifica, la
cererea unui stai membru sau din proprie iniţiativă, regimul
de import al produsului respectiv, condiţionând punerea sa
în liberă circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import
care se eliberează în conformitate cu modalităţile şi în
limitele definite de Comisie”. Aceste măsuri se aplică
oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în
vigoare şi pot fi limitate la una sau la mai multe regiuni ale
Uniunii. Cu toate acestea, (...) măsuri [le] nu împiedică
punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt, deja,
trimise spre Uniune, cu condiţia ca acestor produse să nu li
se poată schimba destinaţia şi ca produsele, a căror punere
în liberă circulaţie este condiţionată de prezentarea unui
document de supraveghere, să fie efectiv însoţite de un
astfel de document.

2.Exporturile
Exporturile sunt consacrate prin Regulamentul (UE)
2015/479 privind instituirea unui regim comun aplicabil
exporturilor .
Potrivit art.1, exporturile Uniunii Europene destinate
unor ţări terţe sunt libere, în sensul că nu fac obiectul unor

169
restricţii cantitative, cu excepţia, firească, a celor care sunt
prevăzute de Regulament.
A. Procedura de informare şi de consultare la
nivelul Uniunii
Articolele 2-4 din Regulament instituie o procedură
de informare şi de consultare „în cazul în care, ca urmare a
unei evoluţii excepţionale a pieţei, un stat membru
estimează că ar putea fi necesare măsuri de salvgardare (...),
acesta informează Comisia, care avertizează celelalte state
membre” .
Pentru a determina situaţia economică şi comercială,
Comisia, în conformitate cu art 4 din Regulament, „poate
solicita statelor membre să îi furnizeze informaţii statistice
cu privire la evoluţia pieţei unui anumit produs şi să
supravegheze, în acest scop, exporturile, în conformitate cu
legislaţiile naţionale şi cu procedurile indicate de Comisie”.
B.Măsurile de salvgardare
Potrivit art. 5 din Regulament, pentru a preveni o
situaţie critică, cauzată „de o penurie de produse esenţiale
sau remedierea unei astfel de situaţii şi în cazul în care
interesele Uniunii impun o acţiune imediată, Comisia, la
cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi ţinând
seama de natura produselor şi a celorlalte particularităţi ale
tranzacţiilor în cauză, poate condiţiona exportul unui produs

170
de prezentarea unei autorizaţii de export. Măsura intră în
vigoare imediat.
În concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (1) din
Regulament, în cazul în care interesele Uniunii impun (...),
Comisia poate adopta măsuri corespunzătoare pentru a
preveni o situaţie critică cauzată de o penurie de produse
esenţiale sau pentru a remedia o astfel de situaţie ori pentru
a permite punerea în aplicare a angajamentelor
internaţionale asumate de către Uniune sau de către toate
statele sale membre, în special în privinţa comerţului cu
produse de bază. Aceste măsuri pot fi limitate la anumite
destinaţii şi la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii şi
nu afectează produsele aflate în deplasare spre frontiera
Uniunii.
Decizia instituirii restricţiilor cantitative la export
trebuie adoptată ţinându-se seama, pe de o parte, de
volumul contractelor care au fost încheiate în condiţii
normale, înaintea intrării în vigoare a unei măsuri de
salvgardare şi pe care statul membru interesat le-a notificat
Comisiei în conformitate cu normele sale interne şi, pe de
altă parte, de faptul că nu trebuie să fie compromisă
atingerea scopului propus prin stabilirea de restricţii
cantitative.

171
 Pe toată durata menţinerii unei astfel de măsuri,
Comisia poate, fie la solicitarea unui stat membru, fie din
proprie iniţiativă să analizeze efectele măsurii şi să
determine dacă aplicarea măsurii este încă necesară.

3.Procedurile Uniunii Europene de administrare

a contingentelor cantitative

Procedurile fac obiectul Regulamentului (CE) nr.

717/2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de
administrare a contingentelor cantitative .
Regulamentul stabileşte normele referitoare la
administrarea contingentelor cantitative la import sau la
export, contingente, pe care Uniunea le stabileşte în mod
autonom sau convenţional. Regulamentul nu se aplică
anumitor produse (de ex., animale vii, lapte şi produse
lactate, miere naturală etc.) şi nici acelor produse care sunt
supuse unui regim comun special de import sau de export,
regim care prevede dispoziţii specifice în domeniul
administrării contingentelor.
Contingentele urmează să fie distribuite între
solicitanţi, în cel mai scurt termen, după ce au fost deschise.
„Administrarea contingentelor se poate efectua inter alia

172
prin aplicarea uneia dintre următoarele metode sau printr-o
combinaţie a acestora” :
a. metoda prin care se iau în considerare fluxurile
comerciale tradiţionale.
b. metoda bazată ne ordinea cronologică de
depunere a cererilor (conform principiului ..primul venit
primul servit”).
c. metoda de distribuire proporţional cu cantităţile
solicitate în momentul depunerii cererilor

4. Practicile comerciale neloiale

În cadrul relaţiilor comerciale externe ale Uniunii

Europene pot apărea următoarele practici comerciale
neloiale: dumpingul; subvenţiile; obstacolele în calea
comerţului şi contrafacerea.
A. Dumpingul
Sediul derivat, actual, al materiei îl reprezintă
Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 privind protecţia
împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din
partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii
Europene.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, orice produs
care face obiectul unui dumping, în cazul în care punerea sa

173
în liberă circulaţie în cadrul Uniunii cauzează un prejudiciu,
poate fi supus unei taxe antidumping. Se consideră că „un
produs face obiectul unui dumping atunci când preţul său de
export către Uniune este mai mic decât preţul comparabil,
practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru
produsul similar în ţara exportatoare”. Ţara exportatoare
este în mod normal ţara de origine. Cu toate acestea, poate
fi o ţară intermediară, cu excepţia cazului în care, de
exemplu, produsele respective numai tranzitează această
ţară, produsele respective nu sunt fabricate în această ţară
sau nu există preţ comparabil pentru aceste produse în
această ţară . „Produs similar” este un produs identic,
asemănător în toate privinţele produsului respectiv sau, în
absenţa unui astfel de produs, alt produs care, cu toate că nu
este asemănător în toate privinţele, prezintă caracteristici
foarte apropiate celor ale produsului respectiv .
La stabilirea existenţei dumpingului sunt avute în
vedere următoarele: valoarea normală a produsului şi preţul
de export.

B. Subvenţiile
Regulamentul (CE) nr. 597/2009 privind protecţia
împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din

174
partea ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene
este principalul sediu derivat al materiei.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, se poate
impune o taxă pentru a compensa orice subvenţie acordată,
direct sau indirect, la fabricarea, producţia, exportul sau
transportul oricărui produs a cărui punere în liberă circulaţie
în Uniune cauzează un prejudiciu. în cazul în care produsele
nu sunt importate direct din ţara de origine, ci sunt exportate
către Uniune tranzitând o ţară intermediară, tranzacţia sau
tranzacţiile este/sunt considcrată/e, după caz, ca fiind
efectuată/e între ţara de origine şi Uniune, astfel încât poate
fi impusă, de asemenea, o taxă compensatorie.
Se consideră că face obiectul unei subvenţii orice
produs care beneficiază de o sub venţie care face obiectul
unor măsuri compensatorii. Subvenţia poate fi acordată fie
de cătn autorităţile publice ale ţării de origine a produsului
importat, fie de către autorităţile publice ale unei ţări
intermediare din care produsul este exportat către Uniune,
denumită „ţară de export”.

C. Obstacolele în calea comerţului

Sediul materiei îl reprezintă, de data aceasta,
Regulamentul (UE) 2015/1843 privind adoptarea
procedurilor Uniunii în domeniul politicii comerciale

175
comune în vederea asigurării exercitării de către Uniune a
drepturilor care îi sunt conferite de normele comerţului
internaţional, în special de cele instituite sub egida
Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Potrivit art. 2 alin. (I) lit. a) din Regulament,
„obstacol în calea comerţului” înseamnl orice practică
comercială adoptată sau menţinută de o ţară terţă cu privire
la care dreptul Is acţiune este consacrat de normele
comerţului internaţional. Un astfel de drept la acţiune există
atunci când normele comerţului internaţional interzic expres
o practică sau recunosc părţii lezate de această practică
dreptul de a căuta să înlăture efectul practicii în cauză.
Totodată, Regulamentul defineşte şi noţiunile de
„prejudiciu” şi „efecte comerciale defavorabile”. Astfel,
prejudiciu” înseamnă orice pierdere importantă pe care un
obstacol în calea comerţului o cauzează sau ameninţă să o
cauzeze, în legătură cu un produs sau cu un serviciu, unei
industrii a Uniunii pe piaţa Uniunii, iar „efecte comerciale
defavorabile" înseamnă acele consecinţe negative pe care un
obstacol în calea comerţului le produce sau ameninţă să Ic
producă în legătură cu un produs sau cu un serviciu între-
prinderilor Uniunii pe piaţa unei ţâri terţe şi care au un
impact important asupra economiei Uniunii sau a unei
regiuni a Uniunii ori asupra unui sector de activitate

176
economică al Uniunii. Faptul că reclamantul este victimă a
unor astfel de efecte negative nu este consi¬derat suficient
pentru a justifica, în sine, iniţierea unei acţiuni de către
instituţiile Uniunii.
La examinarea prejudiciului trebuie avuţi în vedere
următorii factori:
- volumul importurilor sau exporturilor vizate în şi
din Uniune, în special atunci când acestea au crescut ori s-
au diminuat în mod semnificativ, fie în valoare absolută, fie
în raport cu producţia sau cu consumul pe piaţa în cauză;
- preţurile concurenţilor industriei Uniunii, în
special pentru a stabili dacă a existat, în Uniune sau pe
pieţele terţe, o subcotarc semnificativă în raport cu preţurile
industriei Uniunii;
- impactul rezultat din acestea pentru industria
Uniunii în cauză, aşa cum reiese din tendinţele anumitor
factori economici cum ar fi producţia, utilizarea
capacităţilor, stocurile, vânzările, cota de piaţă, preţul (şi
anume, scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterilor de
preţ care ar fi intervenit în mod normal), profiturile,
rentabilitatea capitalurilor, investiţiile şi ocuparea forţei de
muncă.
În cazul în care se pretinde ameninţarea cu cauzarea
unui prejudiciu, Comisia trebuie să verifice şi dacă este

177
previzibil în mod clar că o anumită situaţie este susceptibilă
a se transforma în prejudiciu real. În această privinţă, se pot
lua în considerare şi factori precum :
- rata creşterii exporturilor către piaţa pe care are
loc concurenţa cu produsele Uniunii;
- capacitatea de export din ţara de origine sau de
export, care, deja, există sau va exista într-un viitor
previzibil, şi
- probabilitatea ca exporturile rezultate din această
capacitate să fie destinate pieţei pc care are loc concurenţa
cu produsele Uniunii.
Când se constată că este necesară acţiunea în
interesul Uniunii, în scopul de a se asigura exercitarea
drepturilor acesteia, conform normelor internaţionale, se pot
lua următoarele măsuri:
- suspendarea sau retragerea oricărei concesii
rezultate din negocierile de politică comercială;
- creşterea drepturilor vamale existente sau
introducerea oricărei alte taxe la import;
- introducerea restricţiilor cantitative sau a
oricărei alte măsuri care modifică condiţiile de import ori de
export sau care afectează în alt mod schimburile comerciale
cu ţara terţă vizată.

D. Contrafacerea
178
 Regulamentul (UE) nr. 608/2013 privind asigurarea
respectării drepturilor de pro-prietate intelectuală de către
autorităţile vamale guvernează această materie.
Potrivit art. 1 alin. (1), Regulamentul „stabileşte
condiţiile şi procedurile de intervenţie a autorităţilor
vamale, în cazul în care mărfurile susceptibile de a aduce
atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt sau ar fi
trebuit să fie supuse supravegherii vamale sau controlului
vamal pe teritoriul vamal al Uniunii, conform Codului
vamal al Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte
mărfurile aflate în următoarele situaţii: atunci când sunt
declarate pentru punerea în liberă circulaţie, export sau
reexport; la intrarea sau părăsirea teritoriului vamal al
Uniunii; atunci când fac obiectul unei proceduri suspensive
sau sunt plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit
liber”.
Regulamentul nu se aplică mărfurilor care :
- au fost puse în liberă circulaţie în cadrul
regimului destinaţiei finale;
- au caracter necomercial şi se găsesc în bagajele
personale ale călătorilor;
- au fost fabricate cu consimţământul titularului de
drepturi şi

179
 - au fost fabricate de o persoană autorizată în mod
corespunzător de un titular de drepturi să fabrice o anumită
cantitate de mărfuri, în exces faţă de cantităţile asupra
cărora se convenise de către respectiva persoană şi titularul
de drepturi.
Mărfuri contrafăcute înseamnă:
- „mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a
drepturilor de marcă în statul membru în care sunt găsite
mărfurile şi pe care este aplicat fără autorizare un semn
identic cu o marcă înregistrată în mod corespunzător pentru
acelaşi tip de mărfuri sau care nu pot fi distinse, în aspectele
lor esenţiale, de o astfel de marcă;
- mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a
unei indicaţii geografice în statul membru în care sunt găsite
mărfurile şi care poartă sau sunt descrise printr-o denumire
sau un termen protejat referitor la respectiva indicaţie
geografică;
- orice ambalaj, etichetă, autocolant, broşură,
instrucţiuni de utilizare, document d garanţie sau alt element
similar, prezentate chiar şi separat, care fac obiectul unei
intervenţc pentru încălcarea drepturilor de marcă sau a unei
indicaţii geografice şi care includ un semn un nume sau un
termen care este identic cu o marcă înregistrată în mod
corespunzător sau cu o indicaţie geografică protejată, sau

180
care nu poate fi distins în aspectele sale esenţiale de o astfel
de marcă sau indicaţie geografică, şi care pot fi utilizate
pentru acelaşi tip de mărftn pentru care marca respectivă
sau indicaţia geografică este înregistrată”.

181
 Capitolul VIII

Piața concurențială

1. Noțiunea de întreprindere

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este cea care,

prin interpretarea oferită noţiunii de „întreprindere”, include
acest concept în sfera noţiunilor autonome ale dreptului UE.
Curtea precizează, în hotărârea pronunţată în cauza Hofner,
faptul că în contextul dreptului concurenţei, noţiunea de
întreprindere include orice entitate care exercită o activitate
economică, indiferent de statutul juridic al acesteia şi de
modul său de finanţare. Noţiunea include: societăţile
comerciale; societăţile în nume colectiv; asociaţiile
profesionale; profesiile liberale; întreprinderile de stat şi
cooperativele.
Curtea de Justiţie a exclus din sfera noţiunii de „
întreprindere ” o serie de organisme precum11:
- organismele care urmăresc un obiectiv exclusiv
social şi nu desfăşoară o activitate economică.

11 A. Fuerea, op. cit., p. 314.

182
 - organismele însărcinate cu administrarea
sistemelor legale de asigurări de sănătate şi asigurări pentru
limită de vârstă.

2. Interzicerea înţelegerilor
Potrivit art. 101 alin. (1) TFUE sunt incompatibile
cu piaţa comună acordurile dintre întreprinderi, deciziile
asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate, care pot
afecta comerţul dintre statele membre şi care au drept obiect
ori efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei în cadrul pieţei interne. Orice astfel de
înţelegeri sunt nule.

Articolul se referă, în special, la situaţiile în care:

- direct sau indirect sunt stabilite preţurile de
cumpărare sau de vânzare, ori alte condiţii de
tranzacţionare;
- se limitează ori controlează producţia,
comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
- se împart pieţele ori sursele de aprovizionare;
- se aplică, în raporturile cu partenerii comerciali,
condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând, astfel,
acestora un dezavantaj concurenţial;

183
 - încheierea de contracte este condiţionată de
acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare,
care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

3. Excepţiile acceptate de la interzicerea

înţelegerilor
Interdicţia menţionată la art. 101 alin. (1) TFUE
poate fi declarată inaplicabilă, potrivit art. 101 alin. (3)
TFUE, pentru toate acordurile sau categoriile de acorduri
între întreprinderi, pentru toate deciziile sau categoriile de
decizii ale asociaţilor de întreprinderi, pentru toate practicile
concertate sau toate categoriile de practici concertate care
contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de
produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic,
asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut, şi care nu impun întreprinderilor în cauză
restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor
obiective şi nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a
elimina concurenţa pe o parte semnificativă a pieţei
produselor în cauză.
Analiza prevederilor art. 101 TFUE trebuie realizată
prin raportare la prevederile Regulamentului nr. 1/2003
privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă

184
prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat . Potrivit art. 1
alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003, acordurile menţionate
la art. 101 alin. (1) TFUE şi care nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute la art. 101 alin. (3) sunt interzise, fără a fi
necesară o decizie prealabilă, în acest sens. în conformitate
cu art. 1 alin. (2) din acelaşi Regulament, acordurile
menţionate la art. 101 alin. (1), dar care îndeplinesc
condiţiile prevăzute alin. (3), nu sunt interzise, fără a fi
necesară o decizie prealabilă, în acest sens. Aceste acorduri
sunt valabile şi aplicabile din momentul în care condiţiile
sunt îndeplinite şi atâta timp cât situaţia rămâne
neschimbată.
Excepţia priveşte fie acordurile individuale, fie, prin
intermediul unui regulament de exceptare pe categorii,
categoriilor de acorduri. Atunci când un acord face obiectul
unei exceptări pe categorii, părţile la acordul restrictiv sunt
scutite de obligaţia impusă de art. 2 din Regulamentul (CE)
nr. 1/2003 de a demonstra că acordul individual îndeplineşte
toate condiţiile prevăzute la art. 101 alin. (3). Părţile trebuie
doar să dovedească că acordul beneficiază de o exceptare pe
categorii.

185
 Potrivit Orientărilor Comisiei privind aplicarea art.
81 alin. (3) din Tratat, o exceptare este acordată dacă se
face dovada îndeplinirii următoarelor condiţii:
- creşteri în eficienţă;
- o parte echitabilă din beneficiu trebuie rezervată
consumatorilor;
- caracterul indispensabil al restricţiilor şi
- nu trebuie eliminată concurenţa.

4. Acordurile de distribuţie exclusivă şi

acordurile de distribuţie selectivă
a. Acordurile de distribuţie exclusivă. În cadrul unui
acord de distribuţie exclusivă, furnizorul acceptă să-şi vândă
produsele unui singur distribuitor, în vederea revânzării pe
un teritoriu determinat. În acelaşi timp, vânzările active ale
distribuitorului în alte teritorii (alocate exclusiv) sunt, de
regulă, limitate. Printre principalele riscuri posibile pentru
concurenţă se numără reducerea concurenţei intramarcă şi
împărţirea pieţei, care facilitează, în special, discriminarea
prin preţuri. Atunci când toţi furnizorii sau majoritatea
acestora aplică distribuţia exclusivă, acest lucru poate slăbi
concurenţa şi facilita coluziunea, atât la nivelul furnizorilor,
cât şi la nivelul distribuitorilor. De asemenea, distribuţia

186
exclusivă poate duce la excluderea altor distribuitori,
reducând astfel concurenţa la acest nivel .
Distribuţia exclusivă intră sub incidenţa prevederilor
Regulamentului nr. 330/2010 de exceptare pe categorii „în
măsura în care cota de piaţă a furnizorului şi a
cumpărătorului (luate individual) nu depăşeşte 30%, chiar
dacă este asociată cu alte restricţii verticale, altele decât
restricţiile verticale grave, cum ar fi o obligaţie de
neconcurenţă limitată la cinci ani, cotele impuse sau
achiziţia exclusivă. O asociere între distribuţia exclusivă şi
distribuţia selectivă beneficiază de exceptare pe categorii
numai în cazul în care nu sunt restricţionate vânzările active
în alte teritorii. în continuarea acestei secţiuni se găsesc
orientările pentru evaluarea cazurilor individuale de
distribuţie exclusivă peste pragul de 30% al cotei de piaţă .
„Poziţia pe piaţă a furnizorului şi a concurenţilor săi
prezintă o importanţă deosebită, întrucât reducerea
concurenţei intramarcă poate deveni o problemă numai în
cazul limitării concurenţei între mărci. Cu cât „poziţia
furnizorului” este mai puternică, cu atât reducerea
concurenţei intramarcă este mai gravă. Atunci când se
depăşeşte pragul cotei de piaţă de 30%, concurenţa
intramarcă riscă să se diminueze semnificativ” .

187
 Blocarea altor distribuitori nu constituie o problemă
în cazul în care furnizorul care exploatează sistemul de
distribuţie exclusivă desemnează un număr mare de
distribuitori exclusivi pe aceeaşi piaţă, iar aceşti distribuitori
exclusivi nu sunt supuşi unor restricţii în ceea ce priveşte
vânzarea către alţi distribuitori nedesemnaţi. Excluderea
altor distribuitori poate, cu toate acestea, să devină o
problemă atunci când există putere de cumpărare şi putere
de piaţă în aval, în special în cazul teritoriilor foarte vaste,
în care distribuitorul exclusiv devine cumpărătorul exclusiv
pentru o piaţă întreagă. Un exemplu l-ar putea reprezenta un
lanţ de supermarketuri care devine unicul distribuitor al unei
mărci de prim rang pe o piaţă naţională a comerţului
alimentar cu amănuntul. Excluderea altor distribuitori poate
fi agravată în cazul distribuţiei exclusive multiple .
b. Acordurile de distribuţie selectivă. La fel ca şi
acordurile de distribuţie exclusivă, şi acordurile de
distribuţie selectivă „limitează, pe de o parte, numărul
distribuitorilor autorizaţi şi, pe de altă parte, posibilităţile de
revânzare. Diferenţa faţă de distribuţia exclusivă constă în
faptul că:
- limitarea numărului de distribuitori autorizaţi nu
depinde de numărul de teritorii, ci de criterii de selecţie
legate, în primul rând, de natura produsului şi

188
 - restricţia cu privire la revânzare nu se referă la
vânzările active realizate într-un teritoriu, ci la toate
vânzările realizate către distribuitori neautorizaţi, singurii
cumpărători potenţiali fiind astfel distribuitorii autorizaţi şi
consumatorii finali.
Distribuţia selectivă se utilizează, de cele mai multe
ori, pentru a distribui produse finale de marcă.
Potrivit Comisiei Europene, posibilele riscuri în
domeniul concurenţei sunt:
- reducerea concurenţei intramarcă şi, în special în
cazul efectului cumulativ;
- excluderea unuia sau mai multor tipuri de
distribuitori;
- slăbirea concurenţei, precum şi
- facilitarea coluziunii între furnizori sau
cumpărători.
Pentru a evalua eventualele efecte anticoncurenţiale
ale distribuţiei selective în temeiul art. 101 alin. (1) TFUE,
trebuie să se facă distincţia între distribuţia selectivă pur
calitativă şi distribuţia selectivă cantitativă.
Distribuţia selectivă pur calitativă constă în
selectarea distribuitorilor exclusiv pe baza unor criterii
obiective impuse de natura produsului, cum ar fi formarea
personalului de vânzări, serviciile furnizate la punctul de

189
vânzare, gama de produse comercializată etc. (...).
Distribuţia selectivă pur calitativă nu intră în sfera
de aplicare a art. 101 alin. (1) TFUE, pe considerentul că nu
produce efecte anticoncurenţiale, sub rezerva îndeplinirii a
trei condiţii” , şi anume :
- natura produsului în cauză trebuie să necesite un
sistem de distribuţie selectivă, în sensul că un astfel de
sistem trebuie să constituie o cerinţă legitimă, având în
vedere natura produsului în cauză, pentru a-i conserva
calitatea şi a-i asigura o utilizare corespunzătoare;
- revânzătorii trebuie să fie selecţionaţi pe baza unor
criterii obiective de natură calitativă, stabilite în mod
uniform pentru toţi revânzătorii potenţiali, comunicate
tuturor revânzătorilor şi aplicate într-un mod
nediscriminatoriu şi
- criteriile prevăzute nu trebuie să depăşească nivelul
necesar.

5. Interzicerea abuzului de poziţie

dominantă
Potrivit art. 102 TFUE, „este incompatibilă cu piaţa
internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul
dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una
sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante

190
deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a
acesteia”.
Astfel, articolul nu interzice poziţia dominantă în
care se poale găsi o întreprindere, ci se opune folosirii
abuzive a acesteia.
Poziţia dominantă a fost definită (...) ca fiind o
poziţie de putere economică de care beneficiază o
întreprindere şi care îi permite să împiedice menţinerea unei
concurenţe efective pe o piaţă dată, acordându-i
posibilitatea de a se comporta, în mare măsură, în mod
independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi în ultimă
instanţă faţă de consumatori. Această noţiune de
independenţă depinde de gradul de presiune concurenţială
exercitată de întreprinderea respectivă. Poziţia dominantă
implică faptul că presiunile concurenţei nu sunt suficient de
eficace şi, astfel, firma respectivă beneficiază de o putere pe
o piaţă substanţială timp de o anumită perioadă. Aceasta
înseamnă că deciziile întreprinderii sunt în mare măsură
insensibile la acţiunile şi reacţiile concurenţilor, ale
clienţilor şi în ultimă analiză ale consumatorilor. Comisia
poate considera că lipsesc presiunile efective ale
concurenţei, chiar dacă există în continuare o anumită
concurenţă efectivă sau potenţială. în general, o poziţie

191
dominantă rezultă dintr-o asociere de mai multor factori
care, luaţi separat, nu sunt neapărat hotărâtori” .
Pentru a intră sub incidenţa articolului,
întreprinderea trebuie să se găsească într-o poziţie
dominantă „pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a
acesteia” şi să abuzeze de această poziţie. Ceea ce este
important în aplicarea corectă a prevederilor art. 102 TFUE
constă în identificarea caracterului „semnificativ”, relevant,
al pieţei interne.
Articolul 102 TFUE „se aplică întreprinderilor care
deţin o poziţie dominantă pe una sau mai multe pieţe
relevante. O astfel de poziţie poate fi deţinută de o singură
întreprindere (poziţie dominantă unică) ori de două sau mai
multe întreprinderi {poziţie dominantă colectivă)” .

Formele abuzului
Potrivit art. 102 alin. (2) TFUE, practicile „abuzive
pot consta în special în:
- impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare sau de cumpărare ori a altor condiţii de
tranzacţionare inechitabile;
- limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării
tehnice în dezavantajul consumatorilor;

192
 - aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a
unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel
acestora un dezavantaj concurenţial;
- condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea,
de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare care, prin
natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte”.

Factorii care contribuie la evaluarea abuzului

Comisia intervine în conformitate cu prevederile art.
102 TFUE „atunci când, pe baza unor probe concludente şi
convingătoare, este probabil ca pretinsele practici abuzive
să ducă la o blocare cu caracter anticoncurenţial. Comisia
consideră următorii factori ca fiind relevanţi, în general,
pentru o asemenea evaluare”:
- poziţia întreprinderii dominante - cu cât poziţia
dominantă este mai puternică, cu atât este mai mare
probabilitatea ca practicile de protejare a acestei poziţii să
ducă la blocarea cu caracter anticoncurenţial;
- condiţiile de pe piaţa respectivă - includ condiţiile
de intrare pe piaţă şi de expansiune, precum existenţa unor
economii de scară şi/sau de anvergură şi efectele de reţea” ;

193
 - poziţia concurenţilor întreprinderii dominante - „se
referă la importanţa concurenţilor pentru menţinerea unei
concurenţe efective;
- poziţia clienţilor sau a furnizorilor de factori de
producţie - poate include analiza posibilei selectivităţi a
practicilor respective. întreprinderea dominantă poate
exercita practicile respective numai asupra anumitor
consumatori sau furnizori de factori de producţie care pot
avea o importanţă deosebită pentru intrarea pe piaţă sau
pentru expansiunea concurenţilor, sporind, astfel,
probabilitatea unei blocări cu caracter anti- concurenţial;
- intensitatea pretinselor practici abuzive - cu cât este
mai ridicat procentul vânzărilor totale de pe piaţa respectivă
afectate de aceste practici, cu atât ele durează mai mult şi cu
cât sunt exercitate în mod regulat, cu atât este mai ridicat
efectul probabil de blocare;
- eventuale probe ale unei blocări efective - dacă
aceste practici există de suficient timp, performanţa pe piaţă
a firmei dominante şi a concurenţilor săi pot furniza probe
directe în legătură cu blocarea cu caracter anticoncurenţial;
- probe directe ale unei strategii de excludere -
includ documente interne care conţin probe directe ale unei
strategii de excludere a concurenţilor, precum un plan
amănunţit de a exercita anumite practici pentru a exclude un

194
rival, pentru a împiedica intrarea sau pentru a preveni
apariţia unei pieţe sau probe ale unor ameninţări concrete în
legătură cu acţiuni de excludere.

6. Sancţionarea comportamentului
anticoncurenţial

În procedurile de aplicare a art. 101 şi 102 TFUE,

instanţele din statele membre pot solicita Comisiei să le
transmită informaţiile pe care le deţine sau avizul său în
probleme referitoare la aplicarea regulilor unionale de
concurenţă. Statele membre înaintează Comisiei o copie a
oricărei hotărâri scrise a instanţelor naţionale prin care se
decide aplicarea art. 101 şi 102 TFUE. O astfel de copie se
înaintează după ce versiunea integrală a hotărârii scrise este
notificată părţilor.
Autorităţile de concurenţă din statele membre,
acţionând din proprie iniţiativă, pot înainta observaţii scrise
instanţelor naţionale din statul membru de care aparţin,
asupra unor aspecte legate de aplicarea art. 101 TFUE. Cu
permisiunea instanţei în cauză, autorităţile respective pot, de
asemenea, înainta observaţii orale instanţelor naţionale din
statul membru de care aparţin. Atunci când aplicarea
coerentă a art. 101 TFUE impune acest lucru, Comisia,

195
acţionând din proprie iniţiativă, poate înainta observaţii
scrise instanţelor din statele membre. Cu permisiunea
instanţei în cauză, Comisia poate formula şi observaţii orale.
În scopul pregătirii observaţiilor lor, autorităţile de
concurenţă din statele membre şi Comisia pot solicita
instanţei relevante din statul membru respectiv să le
transmită sau să le asigure transmiterea oricăror documente
necesare pentru evaluarea cazului.
Atunci când tendinţa comerţului dintre statele
membre, rigiditatea preţurilor sau alte împrejurări sugerează
posibilitatea restrângerii concurenţei sau a denaturării
acesteia în cadrul pieţei comune, Comisia poate iniţia o
anchetă într-un anumit sector economic sau asupra unui
anumit tip de acorduri în mai multe sectoare. Pe parcursul
anchetei, Comisia poate solicita întreprinderilor sau
asociaţiilor de întreprinderi în cauză să furnizeze
informaţiile necesare pentru punerea în aplicare a art. 101
TFUE şi poate desfăşura orice inspecţii necesare în acest
scop.
Comisia poate solicita întreprinderilor sau
asociaţiilor de întreprinderi în cauză să îi comunice toate
acordurile, deciziile şi practicile concertate. Totodată,
Comisia poate publica un raport cu privire la rezultatele
anchetei în anumite sectoare ale economiei sau asupra

196
anumitor acorduri în mai multe sectoare şi să invite părţile
interesate să formuleze comentarii.
Pentru a-şi îndeplini îndatoririle, Comisia poate să
desfăşoare toate inspecţiile necesare în întreprinderi şi
asociaţii de întreprinderi. Reprezentanţii oficiali şi celelalte
persoane care îi însoţesc, autorizate de Comisie să
desfăşoare o inspecţie, sunt împuternicite :

- să intre în orice clădire, teritoriu şi mijloc de

transport ale întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi;
- să examineze evidenţe şi alte registre privind
afacerile, indiferent de locul de păstrare;
- să ia sau să obţină, sub orice formă, copii sau
extrase din asemenea evidenţe şi registre;
- să sigileze orice sediu de activitate şi orice evidenţe
şi registre pe perioada inspecţiei şi în măsura necesară
inspecţiei;
- să ceară oricărui reprezentant sau membru al
personalului întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi
explicaţii asupra faptelor sau documentelor legate de
obiectul şi scopul inspecţiei şi să înregistreze răspunsurile
acestora.

197
 Capitolul IX
Libera circulație a persoanelor

1. Aspecte preliminare
Încercând o definire a conceptelor, libera circulaţie a
persoanelor presupune absenţa oricărei discriminări bazate
pe cetăţenie originară „între lucrătorii statelor membre în ce
priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi
angajare. În acest sens, persoanelor le sunt conferite drepturi
pe care le pot valorifica injustiţie în oricare stat membru.
Sunt, evident, reglementate limitări pe motive de ordine
publică, securitate publică ori sănătate publică”.12
Libera circulație a persoanelor, ca libertate
fundamental în UE, implică dreptul oricărui cetățean
european de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru
al Uniunii europene, în scopul de a accepta o ofertă reală de
muncă, de a-și stabili reședința pe teritoriul statului gazdă
pentru a desfășura o activitate salarizată și de a rămâne pe
teritoriul statului respective după ce a fost încadrat în
muncă. Se face astfel deosebire între această libertate de

12A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social European, Ed. Fundației România

de Mâine, București, 2003, p. 211.
198
circulație care privește lucrătorii și libertatea de circulație în
spatial Uniunii de care beneficiază toți cetățenii statelor
member13.
Cetăţenia europeană este un concept nou, fiind
esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform
formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi
n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totuşi,
prin condiţiile sale de atribuire, ea derivă, ca şi cetăţenia
naţională, din naţionalitatea acordată de către statele membre.
Pe de altă parte, cetăţenia europeană este un concept
complex, întrunind elemente locale, naţionale şi
supranaţionale, şi simbolizează, la modul ideal, comuniunea
de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor
membre ale Uniunii Europene. Cetăţenia europeană provine
tocmai din ideea fondatoare a construcţiei europene, aceea
de asigurare a păcii în Europa şi din ataşamentul faţă de
valorile comunitare.14 Crearea celor două instituţii, a
cetăţeniei europene şi a cetăţeanului european, a avut drept
scop convieţuirea între naţiuni în virtutea unor organisme şi
reguli comune, pentru care şi-au dat consimţământul în
momentul aderării.

13 A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2016,

p. 192.
14 Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti,

2007, p. 46-59.
199
 Cetățenia europeană conferă o serie de drepturi
cetățenilorstatelor member și consolidează protecția
intereselor acestora:
- drept la liberă circulație și de ședere pe teritoriul
statelor member;
- dreptul de a allege și de a fi aleși în Parlamentul
European;
- dreptul de a se bucura pe teritoriul unei țări terțe, în
care statul ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de
protective din partea autorităților diplomatice și consulare
ale statelor member;
- dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.
Prin resortisant al unui stat se înţelege persoana
fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea
acelui stat, în conformitate cu legislaţia internă a acestuia.

2. Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor şi ai

dreptului de stabilire

Din prevederile art. 45 TFUE coroborate cu cele ale

art. 48 alin. (1) TFUE, rezultă, fără echivoc, faptul că o
primă categorie a beneficiarilor liberei circulaţii a
persoanelor este cea a lucrătorilor salariaţi. Acestora li se
adaugă, aşa cum rezultă din interpretarea art. 48 alin. (1)

200
TFUE şi art. 49 alin. (1) TFUE, lucrătorii migranți care
desfăşoară o activitate independentă. Articolul 49 alin. (2)
reglementează o altă categorie de beneficiari, şi anume
societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau
privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. O ultimă
categorie de beneficiari este dată de persoanele aflate în
întreţinerea lucrătorilor migranţi salariaţi sau care
desfăşoară o activitate independentă. Nu intră în sfera de
cuprindere a beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor şi
ai dreptului de stabilire, cei care doresc să lucreze în
administraţia publică ori să exercite activităţi care sunt
asociate în statul de primire, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice.
A. Lucrătorii ocazionali
Pentru această categorie de beneficiari, libera
circulaţie în cadrul Uniunii Europene este garantată . Astfel,
art. 45 TFUE are în vedere lucrătorii salariaţi cărora li se
recunoaşte libera circulaţie şi dreptul de a se stabili în orice
stat membru. Dispoziţiile Tratatului sunt completate de
prevederile Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii şi ale
Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi

201
şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii
şi membrii familiilor acestora .
Din interpretarea prevederilor TFUE, libera
circulaţie a persoanelor este condiţionată de îndeplinirea
unor cerinţe ce ţin, pe de o parte, de cetăţenia persoanei,
care trebuie să fie a unui stat membru al Uniunii Europene,
şi, pe de altă parte, de exercitarea unei activităţi
profesionale sau economice. În ceea ce priveşte cetăţenia,
fiecare stat membru stabileşte, în mod suveran, condiţiile în
care o acordă. Referitor la exercitarea unei activităţi
profesionale sau economice, „Curtea a considerat (...) că
ansamblul dispoziţiilor din Tratat privind libera circulaţie a
persoanelor urmăreşte să faciliteze resortisanţilor (...)
[Uniunii Europene] exercitarea activităţilor profesionale de
orice natură pe teritoriul (...) [Uniunii Europene] şi se opune
măsurilor care ar putea să-i defavorizeze pe aceştia atunci
când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul
unui alt stat membru”. În literatura de specialitate15 se
precizează faptul că „o activitate profesională poate consta
din” desfăşurarea unei activităţi salarizate, în timp ce
activitatea economică se referă la activitatea productivă,
generatoare de venituri. (...) în timp, sintagma „activitate

15 M.Donny, Droit de la communaute et de l’Union Europeenne, Edition s de

l’Universite de Bruxelles, 2001, p. 161.
202
economică” a dobândit un înţeles mai larg, incluzând
membrii unor profesii precum medicii, veterinarii, avocaţii,
arhitecţii, sub rezerva echivalării studiilor lor”. Mai mult,
trebuie remarcat faptul că noţiunea de „activitate
profesională” este înţeleasă, de către Curtea de Justiţie de la
Luxemburg, în sens larg, dacă avem în vedere faptul că,
potrivit acesteia, cerinţa este îndeplinită în cazul activităţilor
sportive profesioniste, Curtea hotărând că jucătorilor
profesionişti de fotbal li se pot aplica fie prevederile legale
consacrate lucrătorilor salariaţi, fie dispoziţiile referitoare la
libera prestare a serviciilor.
Din interpretările oferite de către Curtea de Justiţie
noţiunii de lucrător, reţinem următoarele:
- orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene are dreptul de a lucra în alt stat membru;
- noţiunea de „lucrător” are un anumit sens în
dreptul UE şi nu poate face obiectul unor definiţii naţionale.
Acesta se referă la orice persoană care efectuează sub
conducerea altcuiva o muncă reală şi efectivă pentru care
este plătită.
Autorităţile naţionale trebuie să aibă în vedere,
atunci când sunt puse în situaţia de a acorda, unui cetăţean
al unui stat membru al UE care se deplasează pe teritoriul
altui stat membru, calitatea de lucrător următoarele

203
elemente:
- remunerarea;
- existenţa unui raport de subordonare
- munca reală, respectiv efectivă.

B. Lucrătorii migranţi care desfăşoară o

activitate independentă
În literatura de specialitate se precizează faptul că „o
activitate profesională poate consta din desfăşurarea unei
activităţi salarizate, dar poate îmbrăca şi forma unei
activităţi independente”. Aceasta din urmă poate fi
exercitată de persoana independentă, „fie prin stabilirea, de
o manieră durabilă pe teritoriul altui stat membru, fie prin
oferirea unor servicii în alt stat membru prin realizarea de
acte profesionale izolate”.
Şi în acest domeniu, Curtea de Justiţie de la
Luxemburg a venit cu o serie de clarificări pentru a pune
corect şi complet în aplicare art. 49 TFUE, în temeiul căruia
„sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a
resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat
membru. (...) Libertatea de stabilire presupune accesul la
activităţi independente şi exercitarea acestora, (...) în
condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia
ţării de stabilire”.

204
 Recunoaşterea dreptului de stabilire persoanelor care
exercită o activitate independentă a reprezentat şi reprezintă
o sursă inepuizabilă pentru ca instanţa de la Luxemburg să-
şi îmbogăţească jurisprudenţa. De-a lungul timpului, Curtea
a venit cu detalii suplimentare, în urma cărora statele
membre nu puteau „refuza pur şi simplu accesul unei
persoane într-o profesie sau la practicarea unei profesii, pe
motiv că îi lipseşte calificarea internă, chiar şi în cazul în
care nu există, încă, o recunoaştere internă a echivalenţei
calificărilor străine” .

C. Membrii familiei lucrătorilor migranţi

salariaţi sau care desfăşoară o activitate independent
Din punctul de vedere al sediului derivat al materiei,
libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene
gravitează în jurul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004. În denumirea
completă, pe care o are, Directiva face trimitere la „dreptul
la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora”.
Potrivii art. 2 alin. (2) din Directiva 2004/38,
„membrii de familie” şi, implicit, beneficiari, în anumite
condiţii, ai dreptului la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul Uniunii Europene sunt:

205
 ,,a) soţul;
b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat
un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat
membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă,
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente
căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de
legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
c) descendenţii direcţi în vârstă de ccl mult 21 de ani
sau care se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii
direcţi ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la
lit b) şi
d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei
ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la lit.
b)”.
Directiva se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care
se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul
decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor
familiei sale care îl însoţesc sau i se alătură în scopul
menţinerii unităţii familiei, în sens larg, şi fără a aduce
atingere interzicerii discriminării pe criteriul cetăţeniei,
situaţia persoanelor care nu sunt incluse în definiţia
membrilor de familie (...) [potrivit art. 2 alin. (2) din]
Directivă şi care, prin urmare, nu se bucură automat de
dreptul de intrare şi şedere în statul membru gazdă ar trebui

206
să fie examinată de statul membru gazdă pe baza propriei
legislaţii inteme, pentru a decide dacă se poate acorda
intrarea şi şederea unor asemenea persoane, luând în
considerare relaţia lor cu cetăţeanul Uniunii sau orice alte
împrejurări, precum dependenţa lor financiară sau fizică de
cetăţeanul Uniunii”.

4. Societăţile
Articolul 54 TFUE, prevede faptul că societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi
având sediul social, administraţia centrală sau locul
principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt
asimilate, persoanelor fizice resortisante ale statelor
membre. Cu alte cuvinte, Tratatul dispune ca societăţile să
fie tratate în acelaşi fel ca şi persoanele fizice, cetăţeni ai
statelor membre ale UE. „acest lucru nu este posibil în mod
strict, date fiind diferenţele dintre persoanele fizice şi
persoanele juridice” .
În accepţiunea Tratatului, societăţile sunt acele
entităţi (societăţi) „constituite în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau
privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ”. În acest mod,
sunt excluse societăţile fără scop lucrativ.

207
 Pentru ca o societate să beneficieze de prevederilor
art. 54 TFUE, trebuie să fie constituită în conformitate cu
legislaţia unui stat membru, „să aibă sediul social pe
teritoriul acestuia şi locul principal de desfăşurare a
activităţii undeva în Uniune”. Cu toate acestea, Curtea a
considerat că „nu se poate ca autorităţile naţionale
competente dintr-un stat membru să refuze (...) beneficiul
regimului naţional de asigurări de sănătate pentru simplul
motiv că societatea a fost constituită conform legislaţiei
unui alt stat membru în care îşi are sediul social, chiar dacă
nu a exercitat în acest stat activităţi comerciale”.

3. Drepturile beneficiarilor liberei circulaţii a

persoanelor şi ai dreptului de stabilire, în conformitate
cu prevederile legislaţiei derivate

Din cuprinsul Regulamentului (UE) nr. 492/2011

privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii,
rezultă o serie de drepturi pe care un resortisant al unui stat
membru le poate obţine, în calitatea sa de lucrător, în sensul
dreptului UE. Astfel, lucrătorul resortisant:
- are dreptul de a nu fi tratat diferit, pe teritoriul
celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe
criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de

208
încadrare în muncă şi de muncă şi, în special, în ceea ce
priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care
rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi
reangajarea;
- beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca
şi lucrătorii naţionali;
- are acces la formare în şcoli profesionale şi centre
de recalificare, în acelaşi temei şi în aceleaşi condiţii ca şi
lucrătorii naţionali;
- beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce
priveşte afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea
drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului de vot şi accesul la
posturile administrative sau de conducere ale unei
organizaţii sindicale;
- beneficiază de dreptul de a fi ales în organele
reprezentative ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii;
- beneficiază de toate drepturile şi avantajele
acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţele,
inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinţei de care are
nevoie şi
- poate, în acelaşi temei ca şi resortisanţii acelui stat,
să se înscrie pe lista cererilor 4 locuinţă, în regiunea în care
ocupă un loc de muncă, în cazul în care astfel de liste sui

209
ţinute, şi beneficiază de avantajele şi priorităţile care decurg
din aceasta.
„Copiii resortisantului unui stat membru care este
sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat
membru sunt admişi în sistemul de învăţământ general, la
cursurile de ucenici şi de formare profesională în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv dacă aceştia
domiciliază pe teritoriul acelui stat”.
În temeiul Directivei 2004/38/CE privind dreptul la
liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora,
cetăţenii statelor membre şi membrii familiilor acestora au
dreptul:
- la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre;
- de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre;
- de intrare şi ieşire în, respectiv din, orice stat
membru al UE şi
- de a obţine un permis de şedere.
Totodată, Directiva cuprinde şi următoarele drepturi
şi avantaje:
- păstrarea dreptului de şedere de către membrii de
familie în eventualitatea decesului sau plecării cetăţeanului
Uniunii;

210
 - păstrarea dreptului de şedere de către membrii de
familie în caz de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de
încetare a parteneriatului înregistrat;
- cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe
teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade
neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de şedere
permanentă pe teritoriul acestuia.
Potrivit art. 17 din Directivă, „dreptul de şedere
permanentă în stabil membru gazdă se acordă înaintea
încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani
în cazurile în care: lucrătorul care desfăşoară o activitate
salarizată sau independentă, în momentul în care şi-a încetat
activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului
membru respectiv în vederea pensionării pentru limită de
vârstă, ori lucrătorul care a încetat activitatea salarizată ca
urmare a pensionării anticipate a lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni
precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o
perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani (...); lucrătorul
care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă care,
avându-şi reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel
puţin doi ani, încetează să-şi desfăşoare activitatea din
cauza unei incapacităţi permanente de muncă (...); lucrătorul
care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă care,

211
după trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul
statului membru gazdă, desfăşoară o activitate salarizată sau
independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi
păstrează reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă pe
care se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată
pe săptămână”
- orice cetăţean al Uniunii care, în temeiul directivei,
îşi are reşedinţa pe teritoriul matului membru gazdă se
bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii
statului membru respectiv în domeniul de aplicare al
Tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra
membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru
şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere
permanentă;
- membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au
dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un
stat membru au dreptul să desfăşoare o activitate salarizată
sau independentă în statul respectiv.
Valorificarea acestor drepturi este posibilă în
condiţiile respectării legislaţiei care, în mod corelativ,
include şi o serie de obligaţii.

212
 Capitolul X
Libera circulație a capitalurilor

Ca sediu principal al materiei, art. 63 TFUE, la alin.

(1), precizează faptul că „...orice restricţii privind circulaţia
capitalurilor între statele membre, precum şi între statele
membre şi ţările terţe sunt interzise”. Cel de-al 2-lea alineat
prevede faptul că „...sunt interzise orice restricţii privind
plăţile între statele membre, precum şi între statele membre
şi ţările terţe”.
Art. 64 alin. (1) TFUE completează articolul
anterior, în sensul potrivit căruia „art. 63 nu aduce atingere
aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor în vigoare la
31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al
dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia
capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din
ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe,
inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de
servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe
pieţele de capital. În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare
în temeiul legislaţiilor naţionale în Bulgaria , în Estonia şi în
Ungaria , respectiva dată este 31 decembrie 1999”.

213
 Cu toate acestea, prevederile de mai sus nu aduc
atingere dreptului pe care şi-l menţin statele membre, după
cum urmează:
- de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor
fiscale care stabilesc o distincţit între contribuabilii care nu
se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor
sau locul unde capitalurile lor au fost investite şi
- de a adopta toate măsurile necesare pentru a
combate încălcarea actelor lor cu puteri de lege şi a
normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal
sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, de
a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capita* ¡urilor
în scopul informării administrative sau statistice ori de a
adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau
siguranţă publică.

1. Noțiunea de capital
Trebuie să se distingă între circulaţia capitalurilor,
care este o operaţiune financiară al cărei obiect esenţial este
plasarea sau investirea unei sume de bani şi remunerarea
unei prestaţii.
Pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor Tratatului,
prezintă interes prevederile Directivei 88/361/CEE pentru
punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat, care, în

214
Anexa 1, conţine un nomenclator al circulaţiei de capitaluri.
în acest sens, putem reţine faptul că circulaţia capitalurilor
include:
- investiţiile directe: înfiinţarea şi extinderea de
sucursale sau noi întreprinderi aparţinând doar persoanei
care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a
întreprinderilor existente; participarea la întreprinderi noi
sau, deja, existente în vederea formării sau menţinerii unor
legături economice durabile; credite pe termen lung în
vederea formării sau menţinerii unor legături economice
durabile şi reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii
unor legături economice durabile;
- investiţiile imobiliare: investiţii imobiliare pe
teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi şi investiţii
imobiliare în străinătate efectuate de către rezidenţi;
- operaţiunile cu valori mobiliare tranzactionate în
mod obişnuit pe piaţa de capital: tranzacţii cu valori
mobiliare pe piaţa de capital; admiterea de valori mobiliare
pe piaţa de capital (introducerea la bursa de valori; emiterea
şi plasarea pe piaţa de capital);
- operaţiunile în unităţi ale întreprinderilor de
plasament colectiv: unităţi ale între-prinderilor de plasament
colectiv în valori mobiliare tranzacţionate în mod normal pe
piaţa de capital (acţiuni, alte titluri de proprietate şi

215
obligaţiuni); unităţi ale întreprinderilor de plasament
colectiv în valori mobiliare sau instrumente tranzacţionate,
în mod normal, pe piaţa monetară; unităţi ale
întreprinderilor de plasament colectiv în alte active;
- operaţiunile cu valori mobiliare si alte instrumente
tranzacţionate în mod obişnuit ne piaţa monetară: tranzacţii
cu valori mobiliare şi alte instrumente pe piaţa monetară;
acceptarea valorilor mobiliare şi a altor instrumente pe piaţa
monetară;
- operaţiunile în conturile curente si în conturile de
depozit la instituţii financiare: operaţiuni efectuate de către
nerezidenţi cu instituţiile financiare interne; operaţiuni
efectuate de către rezidenţi cu instituţiile financiare străine;
- creditele privind tranzacţiile comerciale sau
prestările de servicii la care participă un rezident: credite
acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; credite acordate
de către rezidenţi nerezidenţilor;
- împrumuturile si creditele financiare: credite
acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; credite acordate
de către rezidenţi nerezidenţilor,
- cauţiunile, alte garanţii si drepturile de gai:
acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; acordate de către
rezidenţi nerezidenţilor;

216
 - transferurile în derularea contractelor de
asigurare: premii şi plăţi legate de asigurarea de viaţă
(contracte încheiate între societăţile de asigurare de viaţă
interne cu nerezidenţii; contracte încheiate între societăţile
de asigurare de viaţă străine cu rezidenţii); prime şi plăţi
legate de asigurarea creditelor (contracte încheiate între
societăţile de asigurare a creditelor interne cu nerezidenţii;
contracte încheiate între societăţile străine de asigurare a
creditelor cu rezidenţii); alte transferuri de capital legate de
contractele de asigurare;
- circulaţia capitalului cu caracter personal:
împrumuturi; cadouri şi donaţii; zestre; moşteniri şi
succesiuni; plata datoriilor de către imigranţi în ţara
anterioară de reşedinţă; transferuri de active constituite de
către rezidenţi, în eventualitatea emigrării, la momentul
instalării lor sau în timpul perioadei de şedere în străinătate;
transferuri, în timpul perioadei de şedere, a economiilor
imigranţilor în ţara anterioară de reşedinţă;
- importul si exportul fizic al activelor financiare:
valori mobiliare; mijloace de plată de orice tip, precum şi
- alte deplasări de capital: taxe de succesiune;
daune interese (atunci când acestea pot fi considerate
capital); restituiri în cazul rezilierii contractelor şi
restituirile plăţilor necuvenite (atunci când acestea pot fi

217
considerate capital); drepturi de autor: brevete, proiecte,
mărci de comerţ şi invenţii (cesiuni şi transferuri decurgând
din astfel de cesiuni); transferuri de mijloace financiare
necesare pentru furnizarea de servicii.
- măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau al
securităţii publice. Acest articol este completat de articolul
75 din TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor
sancţiuni financiare unor persoane, grupuri sau entităţi fără
caracter statal în vederea prevenirii şi combaterii
terorismului. În temeiul art. 215 din TFUE, sancţiunile
financiare pot fi aplicate unor ţări terţe sau unor persoane,
grupuri sau entităţi fără caracter statal, pe baza deciziilor
adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comună.

2. Excepţiile de la aplicarea principiului liberei

circulaţii a capitalurilor
Articolul 63 TFUE dispune, pe de o parte, că
restricţiile cu privire la circulaţia capitalurilor între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt
interzise şi, pe de altă parte, că sunt interzise restricţiile
privind plăţile între statele membre, precum şi între statele
membre şi ţările terţe.
Celor de mai sus li se adaugă şi faptul că în cazul în
care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor

218
provenind din ţările terţe sau destinate acestora provoacă
sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea
uniunii economice şi monetare, Consiliul, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene,
poate adopta, în raport cu ţările terţe, măsuri de salvgardare
pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în care
aceste măsuri sunt strict necesare.
Importante sunt şi prevederile art. 75 TFUE alin. (1)
corelate cu prevederile articolelor 215 TFUE şi 347 TFUE.
La alin. (1) al art. 215 TFUE, se precizează faptul că „în
cazul în care o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V
capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prevede
întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor
economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe,
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea
comună a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate şi a Comisiei” poate lua, cu
privire la statele terţe vizate, măsurile necesare privitoare Ia
circulaţia capitalurilor şi a plăţilor.
Din economia Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene, se poate constata faptul că excepţiile
privesc, în general, circulaţia capitalurilor referitoare la
ţările terţe. Singurele restricţii justificate pe care statele
membre pot decide să le aplice cu privire la circulaţia

219
capitalurilor în general, inclusiv în cadrul Uniunii, sunt
prevăzute la art. 65 din TFUE şi includ:
- măsurile de prevenire a încălcării legislaţiei
naţionale (în special în domeniul fiscal şi al supravegherii
prudenţiale a serviciilor financiare);
- procedurile de declarare a circulaţiei capitalurilor
în scopuri administrative şi statistice;
- măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau
al securităţii publice.
Acest articol este completat de articolul 75 din
TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni
financiare unor persoane, grupuri sau entităţi fără caracter
statal în vederea prevenirii şi combaterii terorismului. În
temeiul art. 215 din TFUE, sancţiunile financiare pot fi
aplicate unor ţări terţe sau unor persoane, grupuri sau
entităţi fără caracter statal, pe baza deciziilor adoptate în
cadrul politicii externe şi de securitate comună.

3. Clauzele de salvgardare
În temeiul art. 143 TFUE, „în caz de dificultăţi sau
în cazul riscului apariţiei unor dificultăţi grave pentru
balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul unei
derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al
balanţei, fie din natura devizelor de care acesta dispune, şi

220
care pot compromite în special funcţionarea pieţei interne
sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia
examinează fără întârziere situaţia acestui stat, precum şi
acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o
întreprindă în conformitate cu dispoziţiile Tratatelor,
utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia
indică măsurile pe care Ie recomandă spre adoptare statului
în cauză.
În situaţia în care acţiunea întreprinsă de un stat
membru, care face obiectul unei derogări, măsurile sugerate
de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau
riscurile apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă
Consiliului, după consultarea Comitetului Economic şi
Financiar, acordarea asistenţei reciproce şi normele
corespun-zătoare, Comisia informează periodic Consiliul în
legătură cu situaţia respectivă şi cu evoluţia acesteia”.
Alineatul (2) al art. 143 TFUE reglementează rolul
Consiliului în cazul prevăzut la alin. (1) şi (3), şi anume:
„Consiliul acordă asistenţa reciprocă; acesta adoptă
directivele sau deciziile de stabilire a condiţiilor şi normelor
asistenţei. Asistenţa reciprocă poate lua, în special, forma:
- unei acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii
internaţionale cărora li se pot adresa statele membre care fac
obiectul unei derogări;

221
 - unor măsuri necesare pentru a evita devierile
schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care
face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menţine sau
restabileşte restricţii cantitative faţă de ţările terţe;
- acordării de credite limitate din partea altor state
membre, sub rezerva acordului acestora.
În cazul în care Consiliul nu a acordat asistenţa
reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistenţa
reciprocă acordată şi măsurile luate sunt insuficiente,
Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei
derogări, aflat în dificultate, să ia măsurile de salvgardare
ale căror condiţii şi norme le defineşte. Consiliul poate
revoca această autorizare şi modifica aceste condiţii şi
norme.
O altă situaţie care poate conduce la instituirea unei
clauze de salvgardare este prevăzută în art. 144 TFUE: în
cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi
dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul art. 143
alin. (2), un stat membru care face obiectul unei derogări
poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare
necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări
minime în funcţionarea pieţei interne şi să nu depăşească
limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor
neprevăzute care au apărut.

222
 Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie
informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la
data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate
recomanda Consiliului acordarea asistenţei reciproce în
conformitate cu art. 143 TFUE. La recomandarea Comisiei
şi după consultarea Comitetului Economic şi Financiar,
Consiliul poate decide că statul membru respectiv este
obligat să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de
salvgardare menţionate mai sus.
Trebuie precizat faptul că art. 143 şi 144 TFUE
„permit adoptarea unor măsuri de protecţie a balanţei de
plăţi în caz de dificultăţi care pot compromite funcţionarea
pieţei interne sau în cazul unei crize neprevăzute. De la 1
ianuarie 1999, începutul celei de-a treia faze a UEM, clauza
de salvgardare care vizează remedierea crizelor înregistrate
în balanţa de plăţi este aplicabilă numai statelor membre
care nu au adoptat (încă) moneda euro (inclusiv România).

4. Mecanismul European de Stabilizare

Financiară (MESF)
Criza economică ce a afectat ţările de pe toate
continentele, a generat, între altele, şi o puternică criză

223
financiară, care la rându-i, a cauzat dezechilibre grave în
mediul economic şi financiar al statelor membre ale Uniunii
Europene.
Conştient de faptul că este martorul unei crize
financiare şi al unui declin economic „fără precedent, care
au adus prejudicii grave creşterii economice şi stabilităţii
financiare, determinând o puternică deteriorare a situaţiei
deficitului şi a datoriei în statele membre”, legiuitorul
Uniunii Europene a fost pus în situaţia de a face faţă noilor
provocări. Una dintre aceste provocări are în vedere situaţia
potrivit căreia, urmare a crizei financiare, s-au deteriorat,
inclusiv, condiţiile de împrumut din statele membre,
problemă care, nereglementată în timp util, nu ar fi avut ca
efect decât apariţia unei noi ameninţări „la adresa
stabilităţii, unităţii şi integrităţii Zonei Euro, în ansamblul
său”.
În aceste condiţii, Consiliul, găsindu-se într-o
situaţie excepţională „aflată în afara controlului statelor
membre” , după cum se menţionează în Preambulul
Regulamentului nr. 407/2010, a considerat necesară
„instituirea imediată a unui mecanism de stabilizare nivelul
Uniunii în vederea menţinerii stabilităţii financiare în
Uniunea Europeană”, mecanism care „să permită Uniunii să
reacţioneze în mod coordonat, rapid şi eficace în cazul unor

224
dificultăţi acute înregistrate de un anumit stat membru”.
Activarea mecanismului s-a realizat în contextul unui sprijin
comun UE/Fondul Monetar Internaţional (FMI). Prin
urmare, în data de 13 mai 2010 a intrat în vigoare
Regulamentul nr. 407/2010, Regulament prin care au fost
impuse „condiţii stricte de politică economică în vederea
menţinerii sustenabilităţii finanţelor publice ale statului
membru beneficiar şi a refacerii capacităţii sale de
autofinanţare de pe pieţele financiare”.
Mecanismul instituit prin Regulamentul nr.
407/2010 reproduce, la nivelul statelor membre ale UE,
principiile de bază ale funcţionării Regulamentul nr.
332/2002 de înfiinţare a unui mecanism de asistenţă
financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale
statelor membre aplicabil statelor membre din afara Zonei
Euro.
Normele cuprinse în Regulament stabilesc condiţiile
şi procedura în temeiul cărora un stat membru care este
afectat sau se găseşte într-o situaţie care conduce, în final, la
distorsiuni economice sau financiare grave poate obţine
asistenţă financiară din partea Uniunii. Situaţia în care se
găseşte statul respectiv trebuie să fie cauzată de evenimente
excepţionale, rezultate în afara controlului său.

225
 În cazul în care un stat membru doreşte să obţină
asistenţă financiară din partea Uniunii, în temeiul
Regulamentului nr. 407/2010, notifică executivul Uniunii
Europene despre intenţia sa, prezentând, totodată, şi un
proiect de program de ajustare economică şi financiară.
Discuţiile sunt purtate cu Comisia Europeană, în colaborare
cu Banca Centrală Europeană. Asistenţa financiară, care
poate lua forma unui împrumut sau a unei linii de credit, se
acordă printr-o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate
calificată, pe baza propunerii Comisiei.
Potrivit art. 3 alin. (3) lit. a)-c) din Regulament,
decizia de acordare a unui împrumut cuprinde următoarele:
- suma, scadenţa medie, formula de stabilire a
preţului, numărul maxim de tranşe şi perioada de
disponibilitate a asistenţei financiare din partea Uniunii,
precum şi celelalte norme necesare pentru punerea în
aplicare a asistenţei;
- condiţiile generale privind politica economică
ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii în vederea
restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide în
statul membru beneficiar şi a refacerii capacităţii sale de
autofinanţare de pe pieţele financiare; aceste condiţii vor fi
stabilite de către Comisie, în consultare cu BCE;

226
 - o aprobare a programului de ajustare pregătit de
statul membru beneficiar în vederea îndeplinirii condiţiilor
economice ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii.
În ceea ce priveşte decizia de acordare a unei linii de
credit, art. 3 alin. (4) lit a)-c) din acelaşi Regulament,
stabileşte cuprinsul acesteia, şi anume:
- suma, comisionul pentru disponibilitatea liniei de
credit, formula de stabilire a preţului aplicabilă pentru
eliberarea fondurilor şi perioada de disponibilitate a
asistenţa financiare din partea Uniunii, precum şi celelalte
norme necesare pentru punerea în aplicart a asistenţei;
- condiţiile generale privind politica economică ataşate
asistenţei financiare din partea Uniunii în vederea
restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide în
statul membru beneficiar; aceste condiţii vor fi stabilite de
Comisie, în consultare cu BCE;
- o aprobare a programului de ajustare pregătit de
statul membru beneficiar în vederea îndeplinirii condiţiilor
economice ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii.
Atunci când mecanismul este activat, acesta permite
Comisiei să împrumute de pe pieţele financiare în numele
Uniunii, sub acoperirea unei garanţii implicite de la bugetul
UE. Comisia împrumută, apoi, fondurile respective statului
membru beneficiar. Acest aranjament special de creditare

227
implică absenţa unor costuri aferente serviciului datoriei
pentru Uniune.
Dobânzile şi capitalul împrumutului sunt rambursate
integral de către statul membru beneficiar, prin intermediul
Comisiei. Bugetul UE garantează rambursarea
obligaţiunilor (...), în caz de neplată de către debitor”16.
Pe lângă acest mecanism, pentru statele membre din
Zona Euro a fost pusă la dispoziţie şi Facilitatea europeană
de stabilitate financiară, dată, de exemplu, de fondurile
garantate de statele membre din Zona Euro, precum şi
finanţarea din partea Fondului Monetar Internaţional. În
cazul în care un stat membru doreşte o finanţare de la
Fondul Monetar Internaţional, acesta (statul) trebuie mai
întâi să informeze Comisia Europeană. Urmare a informării,
Comisia examinează posibilităţile existente în cadrul
mecanismului de asistenţă financiară din partea Uniunii,
precum şi compatibilitatea condiţiilor privind politica
economică avute în vedere cu angajamentele luate de statul
membru în cauză penliu punerea în aplicare a
recomandărilor Consiliului şi a deciziilor Consiliului,
adoptate în temeiul prevederilor Tratatului privind

16Potrivit Comunicării Comisiei către Consiliu şi către Comitetul Economic şi

Financiar privind Mecanismul european de stabilizare financiară, COM(2010)
713 final, din 30.11.2010, pag. 2.
228
funcţionarea Uniunii Europene.
Statele membre din afara Zonei Euro sunt, de
asemenea, eligibile pentru asistenţă, în conformitate cu
Regulamentul nr. 332/2002.
Atunci când mecanismul este activat, acesta permite
Comisiei să împrumute de pe pieţele financiare în numele
Uniunii, sub acoperirea unei garanţii implicite de la bugetul
UE. Comisia împrumută, apoi, fondurile respective statului
membru beneficiar. Acest aranjament special de creditare
implică absenţa unor costuri aferente serviciului datoriei
pentru Uniune. Dobânzile şi capitalul împrumutului sunt
rambursate integral de către statul membru beneficiar, prin
intermediul Comisiei. Bugetul UE garantează rambursarea
obligaţiunilor (...), în caz de neplată de către debitor”.
Pe lângă acest mecanism, pentru statele membre din
Zona Euro a fost pusă la dispoziţie şi Facilitatea europeană
de stabilitate financiară , dată, de exemplu, de fondurile
garantate de statele membre din Zona Euro, precum şi
finanţarea din partea Fondului Monetar Internaţional. În
cazul în care un stat membru doreşte o finanţare de la
Fondul Monetar Internaţional, acesta (statul) trebuie mai
întâi să informeze Comisia Europeană. Urmare a informării,
Comisia examinează posibilităţile existente în cadrul
mecanismului de asistenţă financiară din partea Uniunii,

229
precum şi compatibilitatea condiţiilor privind politica
economică avute în vedere cu angajamentele luate de statul
membru în cauză penliu punerea în aplicare a
recomandărilor Consiliului şi a deciziilor Consiliului,
adoptate în temeiul prevederilor Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene.
Statele membre din afara Zonei Euro sunt, de
asemenea, eligibile pentru asistenţă, în conformitate cu
Regulamentul nr. 332/2002.
5. Pactul Euro Plus
Consiliul European din luna martie 2011 s-a reunit pe
fondul unei sensibile redresării economice, în contextul
crizei economice mondiale. Şefii de stat şi/sau de guvern,
reuniţi la Bruxelles, au adoptat, între altele, un pachet de
măsuri menit să contribuie la depăşirea crizei financiare.
Pachetul de măsuri îşi propunea consolidarea guvemanţei
economice a Uniunii Europene şi asigurarea durabilă a
Zonei Euro, în ansamblu.
În Anexa I a Concluziilor prezentate la finalul întrunirii
din luna martie 2011, găsim detalii referitoare la Pactul
Euro Plus, denumit, în continuare, Pactul. Acesta nu
reprezintă nimic altceva decât o înţelegere, încheiată între
statele membre ale Zonei Euro, cărora li s-au alăturat
Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia şi

230
România. Pe lângă aceste state, sunt invitate şi altele, însă
pe bază de voluntariat.
Scopul Pactului, aşa cum a fost convenit de către şefii
de stat şi/sau de guvern, îl reprezintă consolidarea
„pilonului economic al uniunii monetare, pentru a obţine o
nouă calitate a coordonării politicii economice, pentru a
îmbunătăţi competitivitatea, ducând astfel la un grad mai
ridicat de convergenţă”.
Pactul se concentrează, în principal, pe domeniile care
ţin de competenţa naţională şi sunt esenţiale pentru creşterea
competitivităţii şi evitarea unor noi dezechilibre17. Acesta se
fundamentează pe 4 norme directoare, după cum urmează:
- Pactul trebuie să fie conform cu guvernanţa
economică existentă în cadrul Uniunii şi să o consolideze.
Totodată, Pactul trebuie să se desfăşoare pe baza
instrumentelor, deja, existente, şi anume: Europa 2020,
semestrul european, Orientările integrate, Pactul de
stabilitate şi de creştere şi noul cadru de supraveghere
macroeconomică;
- Pactul acoperă domenii de politică prioritare
esenţiale pentru promovarea competitivităţii şi a
convergenţei în domeniile de politică alese, la nivelul şefilor
de stat sau de guvern se va conveni asupra unor obiective

17
A. Fuerea, op. cit., p. 305.
231
comune ;
- Statele membre participante trebuie să urmărească
obiective prin intermediul propriului lor mix de politici,
ţinând seama de provocările specifice cu care se confruntă.
în fiecare an, fiecare şef de stat şi/sau de guvern îşi va
asuma angajamente naţionale concrete;
- Pactul trebuie să respecte, pe deplin, integritatea
pieţei unice

Capitolul XI
Libera circulație a mărfurilor

1. Aspecte introductive
Libera circulaţie a mărfurilor este strâns legată de
politica comercială comună a Uniunii Europene, politică pe
care o găsim cel dintâi fundamentată şi inclusă între
politicile comune, alături de cea din domeniul agriculturii şi,
respectiv, de cea a transporturilor şi a pescuitului, prin
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene,
semnat la Roma, la 25 martie 1957.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă acel regim
juridic în temeiul căruia mărfurile nu se confruntă, la

232
frontiere, cu nicio restricţie reglementată de către un stat,
atât în cazul importurilor, cât şi al exporturilor.
Pe cale de consecinţă, este libertatea care se
concretizează, deopotrivă, în interzicerea între statele
membre ale UE a taxelor vamale, precum şi a taxelor cu
efect echivalent taxelor vamale, la care se adaugă interdicţia
care se instituie pentru statele membre ale Uniunii de a
stabili restricţii cantitative sau de a adopta măsuri care au
efect echivalent acestora.
Libera circulaţie a mărfurilor este aplicată în cadrul
ariei geografice comune a statelor membre, rezultată din
ariile geografice, reunite, ale acestora.

2. Noțiunea de marfă

Cu privire la noţiunea de marfă, Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene nu cuprinde nicio dispoziţie
explicită. Este motivul pentru care rolul principal, în această
materie, i-a revenit Curţii de Justiţie de la Luxemburg, prin
intermediul jurisprudenţei sale. Astfel, Curtea, în hotărârea
sa din 10 decembrie 1968, a definit marfa ca fiind „orice
bun apreciabil în bani şi susceptibil să facă obiectul unei
tranzacţii comerciale”. Prin urmare, suntem în prezenţa unei

233
mărfi, în sensul dreptului Uniunii Europene, ori de câte ori
un bun traversează o frontieră, în scopul unei tranzacţii
comerciale. Astfel, sunt considerate mărfuri, între altele,
următoarele categorii de bunuri:
- lucrările de artă. În acest caz, Curtea, pornind de la
definiţia noţiunii de marfă, a considerat că, obiectele care
prezintă interes artistic, istoric, arheologic sau etnografic
„indiferent de calităţile care le disting de alte tipuri de
mărfuri, împart, însă, cu acestea din urmă caracteristica de a
putea fi valorificate în bani şi de a putea face astfel obiectul
un tranzacţii comerciale”;
- monedele ieşite din circulaţie;
- energia electrică.
Cu toate acestea, Curtea a menţionat faptul că, în
cazul în care comercializarea unui bun se realizează în mod
ilicit, acel bun nu intră în categoria mărfurilor ce
beneficiază de libera circulaţie în spaţiul Uniunii. Acesta
este cazul, dc exemplu, al stupefiantelor ori monedelor
false. Referitor la stupefiante, Curtea a menţionat, încă din
anul 1981, faptul că „un produs, cum este heroina, nu este
confiscat şi distrus doar pentru simplul motiv că
importatorul nu a întocmit formalităţi vamale, ci, în special,
pentru că este vorba despre un produs stupefiant a cărui
nocivitate este recunoscută, iar importul şi comercializarea

234
acestuia sunt interzise în toate statele membre, cu excepţia
cazului în care comercializarea sa este controlată şi limitată
în vederea utilizării autorizate în scopuri farmaceutice şi
medicale” .
Instituirea, prin Tratat, a unui tarif vamal comun se
realizează „în contextul constituirii unei contribuţii la
dezvoltarea comerţului internaţional şi la reducerea
barierelor în calea schimburilor şi nu priveşte importul de
produse stupefiante utilizate în mod ilegal şi scoase din
circulaţie în momentul descoperirii lor” . Prin urmare, se
face diferenţa între comercializarea unui produs în condiţii
ilicite, care nu reprezintă marfă, în sensul stabilit de către
Curte, şi comercializarea unui produs în condiţii strict
controlate şi limitate în vederea unei autorizări în scopuri
farmaceutice sau medicale.
O situaţie aparte este cea reglementată dc art. 346
alin. (1) lit. b) TFUE, articol ce permite statelor membre să
adopte „măsurile pe care le consideră necesare pentru
protecţia intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se
referă la (...) comerţul cu armament şi material de război”.
Aceste măsuri pot fi adoptate numai în ceea ce priveşte
produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific
militare”.

235
 Curtea face distincţie între materialele şi suporturile
de sunet care sunt folosite în domeniul audiovizualului, şi
pe care Ie include în sfera de cuprindere a noţiunii de marfă
şi emisiunile, compoziţiile muzicale, mesajele publicitare,
pe care le include în categoria lor de servicii.

3. Mărfurile care beneficiază de libera circulaţie

Potrivit art. 28 alin. (2) TFUE, principiul liberei

circulaţii a mărfurilor se aplică mărfurilor originare din
statele membre, precum şi produselor care provin din ţări
terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.
În acest context, sunt considerate mărfuri unionale,
potrivit art. 5 pct. 23 din Regulamentul privind Codul vamal
al Uniunii „mărfurile care aparţin uneia dintre următoarele
categorii:
a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal
al Uniunii şi care nu conţin mărfuri importate din ţări sau
teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii;
b) mărfuri care intră pc teritoriul vamal al Uniunii
provenind din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest
teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie;

236
 c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal
al Uniunii, fie exclusiv din mărfile menţionate la lit. b), fie
din mărfuri menţionate la lit. a) şi b)”.
Revenind la dispoziţiile Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene, art. 29 aduce unele lămuriri
conceptuale şi dă conţinut accepţiunii produselor care se
găsesc în liberă circulaţie, specificând, în plus, că „se
consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru
produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost
îndeplinite formalităţile de import şi pentru care au fost
percepute, în statul membru respectiv, taxele vamale şi
taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat
de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri”.
Potrivit art. 201 alin. (2) din Regulamentul privind
Codul vamal ai Uniunii, „punerea în liberă circulaţie
implică:
- perceperea taxelor la import datorate;
- perceperea, dacă este cazul, a altor taxe conform
dispoziţiilor relevante în vigoare in materie de percepere a
taxelor respective şi
- aplicarea de măsuri de politică comercială, precum
şi de măsuri de prohibiţie sau restricţie, cu condiţia ca
acestea să nu fi fost aplicate într-un stadiu anterior şi

237
îndeplinirea altor formalităţi prevăzute pentru importul de
mărfuri”.
Cel mai important, poate, este faptul că „punerea în
liberă circulaţie conferă mărfurilor neunionale statutul
vamal de mărfuri unionale.

4. Interzicerea, între statele membre,

a taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent

4.1. Aspecte generale

Dat fiind faptul că art. 28 alin. (1) TFUE face

vorbire despre un concept specific, definitoriu pentru
Uniunea Europeană şi Piaţa sa internă, şi anume uniunea
vamală, Titlul D (Capitolul 1, art. 30-32 TFUE) nu face
altceva decât să detalieze sensurile convenite aici
Astfel, art. 30 TFUE, în sinteză, face trimitere la
taxele vamale la import şi la export, precum şi la taxele cu
efect echivalent, inclusiv la cele de natură fiscală, care sunt
interzise, cu desăvârşire, între statele membre. Un loc aparte
este rezervat tarifului vamal comun, care, potrivit art. 31
TFUE este stabilit de către Consiliu, pe baza propunerii
Comisiei.

238
 În executarea misiunilor care îi sunt încredinţate în
domeniul uniunii vamale, Comisia are în vedere
următoarele :
- necesitatea de a promova schimburile comerciale
între statele membre şi ţările terţe;
- evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul
Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect
creşterea competitivităţii întreprinderilor;
- necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii
prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între
statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă
în ceea ce priveşte produsele finite şi
- necesitatea de a evita perturbările grave în viaţa
economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare
raţională a producţiei şi o creştere a consumului în cadrul
Uniunii.
„Taxele vamale şi cele cu efect echivalent reprezintă
modalităţile cel mai des folosite pentru a obstrucţiona libera
circulaţie a mărfurilor. Aceste forme de protccţionism se
concretizează în creşterea preţurilor mărfurilor importate
faţă de produsele similare interne, astfel fiind favorizate
produsele interne. Eliminarea unor astfel de taxe este
deosebit de importantă pentru ideea unei uniuni vamale şi a
pieţei unice, idee subliniată şi de către Comisia Europeană

239
în politica sa referitoare la strategia vamală: Uniunea
vamală stă la baza Uniunii Europene şi este un element
esenţial în funcţionarea pieţei unice, piaţă care poate
funcţiona normal numai atunci când se aplică, în mod
corespunzător, normele comune la frontierele sale externe.
Acest lucru implică faptul că cele 28 de administraţii
vamale ale Uniunii Europene trebuie să acţioneze ca şi cum
ar fi una singură” .

4.2. Taxele vamale

Sub aspect conceptual, taxele vamale reprezintă

impozite indirecte pe care statul le percepe asupra
mărfurilor, în momentul în care trec frontiera unei ţări, în
vederea importului, exportului sau tranzitului . Altfel spus,
taxele vamale reprezintă sarcini pecuniare care aduc
atingere mărfurilor care trec o frontieră. La nivelul Uniunii
Europene, acest tip de taxe se aplică mărfurilor care provin
din state terţe, şi nu exporturilor sau importurilor între
statele membre ale Uniunii.

4.3. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale

Dacă în ceea ce priveşte taxele vamale, identificarea

şi definirea acestora nu sunt greu de realizat, noţiunea fiind
prezentată atât în doctrină, cât şi în legislaţie, nu la fel se
240
întâmplă cu noţiunea de taxă cu efect echivalent. Când
spunem acest lucru, avem în vedere faptul că, în Tratatele
Uniunii Europene, nu există nicio definiţie a conceptului,
astfel încât, în practică, a revenit tot Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene sarcina de a oferi o definiţie.
În sensul (...) [Tratatului], o taxă cu efect echivalent
indiferent de denumirea şi modalitatea sa de aplicare, poate
fi considerată ca un drept impus în mod unilateral fie la data
importului, fie ulterior şi care, fiind impusă în mod specific
asupra unui produs importat dintr-un stat membru, cu
excepţia produsului naţional similar, are, prin modificarea
preţului, acelaşi efect ca şi un drept vamal”. La începutul
anilor ’60, tendinţa Curţii era aceea de a interzice nu numai
măsurile care se constituiau, în mod evident, într-o taxă
vamală clasică, ci şi pe acelea care, deşi purtau alt denumiri
sau erau instituite prin intermediul altor proceduri, generau
aceleaşi rezultate ca şi drepturile vamale.
Astfel, Curtea a statuat că „extinderea interdicţiei
drepturilor de vamă la taxele cu efect echivalent are drept
rol suplimentarea şi eficientizarea interdicţiei obstacolelor
în calea schimburilor comerciale ce rezultă din aceste
drepturi; folosirea acestor două noţiuni complementare
tinde, în comerţul dintre statele membre, sfi evite şi
impunerea oricărei taxe bazate pe trecerea frontierei unui

241
stat de către mărfurile care circulă în interiorul
Comunităţii”. Curtea a susţinut că „o taxă, oricât de mică,
impusă în mod unilateral, oricare ar fi denumirea sa şi
modul de aplicare asupra mărfurilor naţionale sau de
provenienţă străină pe baza faptului că traversează frontiera,
chiar dacă nu este o taxă vamală în sensul strict al
cuvântului, constituie o taxă cu efect echivalent în temeiul”
Tratatului, chiar „dacă nu este percepută în beneficiul
statului, nu este discriminatorie sau protectoare, iar produsul
impus se află în concurenţă cu un produs naţional”.
Prin urmare, putem defini taxa cu efect echivalent
taxei vamal, ca fiind „orice obligaţie pecuniară, indiferent
de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este
o taxă vamală, în sensul strict al cuvântului, şi care este
impusă în mod unilateral asupra mărfurilor, pentru simplul
motiv că acestea traversează o frontieră şi care are ca efect
scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone” , similare.

4.3.Taxele care nu se confundă cu taxele cu efect

echivalent taxelor vamale

Nu se confundă cu taxele cu efect echivalent taxelor

vamale următoarele: taxele interne, taxele încasate pentru
servicii prestate agenţilor economici şi taxele solicitate în
temeiul unor prevederi ale legislaţiei Uniunii Europene.
242
 Taxele interne
Potrivit art. 110 TFUE, „niciun stal membru nu
aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre
impozite interne dc orice natură mai mari decât cele care se
aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare. De
asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor
state membre impozite interne de natură să protejeze
indirect alte sectoare de producţie”. Prin urmare, nu intră
sub incidenţa prevederilor Tratatului, taxele care sunt
aplicate, deopotrivă, atât produselor provenite din alte state
membre, cât şi produselor naţionale similare celor
importate. Legislaţia Uniunii Europene nu interzice statelor
membre să impoziteze mai sever mărfurile naţionale
raportate la bunurile importate. Cele mai întâlnite taxe
interne sunt accizele pe alcool, tutun, bijuterii, autoturisme
etc., precum şi taxa pe valoare adăugată (TVA). Atât timp
cât taxa se aplică în temeiul unei legislaţii fiscale interne ce
are caracter general, aceasta reprezintă o taxă internă, care
nu face obiectul interdicţiei din Tratat.

Taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor

economici
Pentru ca asemenea taxe să nu intre sub incidenţa
prevederilor TFUE care interzic taxele vamale şi taxele cu

243
efect echivalent acestora, Curtea a evidenţiat mai multe
condiţii pe care acestea trebuie să îndeplinească, şi anume:
a. serviciul prestat să fie solicitat dc către beneficiar.
b.serviciul prestat să nu reprezinte o formalitate
vamală sau administrativă obligatorie.
c.serviciul prestat să reprezinte un avantaj individual
pentru agentul economic si nu pentru toate persoanele care
desfăşoară acelaşi gen de activitate.
d.cuantumul taxei trebuie să fie proporţional cu
serviciul prestat.

Taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale

legislaţiei Uniunii Europene
Încasarea de taxe pentru efectuarea unor controale ce
rezultă din îndeplinirea unor obligaţii stabilite prin
reglementări ale Uniunii Europene este legală. Astfel,
Curtea a menţionat că „redevenţele prelevate cu ocazia
controalelor sanitare, impuse de o dispoziţie comunitară,
uniforme şi care trebuie efectuate în mod obligatoriu,
înainte de expediere, în statul membru de expediţie, nu
constituie taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor
vamale la export, cu condiţia ca valoarea lor să nu
depăşească costul real al controlului pentru care sunt
prelevate” .
244
 4.4. Interzicerea, între statele membre, a
restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent
restricţiilor cantitative, la import şi la export
1. Restricţiile cantitative
Conceptual, restricţiile cantitative desemnează acele
măsuri adoptate de către un stat membru pentru a limita
importul mărfurilor dintr-un stat membru sau exportul
acestora în alt stat membru al Uniunii Europene.
Restricţionarea cantităţii de marfă, atât la import, cât
şi la export, este cunoscută, în doctrina domeniului, sub
denumirea de contingentare. Contingentele cantitative, cum
au fost denumite aceste restricţii, „permit importul unei
cantităţi determinate de mărfuri, cu plata taxelor vamale”,
spre deosebire de contingentele tarifare care „presupun
importul unei anumite cantităţi de mărfuri, cu plata unor
taxe vamale reduse, iar după epuizarea acestor cantităţi
mărfurile, în continuare, (sunt importate) cu plata taxelor
vamale obişnuite”.
În general, contingentele cantitative au fost eliminate
între statele membre. Totuşi, au fost menţinute o serie de
obstacole netarifare. Reducerea şi eliminarea lor s-a realizat
atât prin contribuţia jurisprudenţei, cât şi datorită
armonizării legislaţiilor din statele membre ale Uniunii.

245
 Curtea de Justiţie a arătat că restricţiile cantitative
„vizează măsurile cu caracter de interdicţie totală sau
parţială a importului, exportului sau a tranzitării mărfurilor,
după caz” şi sunt reprezentate de acele măsuri prin care se
interzice, total sau parţial, importul, exportul ori tranzitul
mărfurilor.
2. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor
cantitative
În mod similar taxelor cu efect echivalent taxelor
vamale, Tratatele Uniunii Europene nu definesc noţiunea de
„măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative”. Este
motivul pentru care, şi în această materie, rolul principal i-a
revenit Curţii de Justiţie. Astfel, potrivit opiniei Curţii
„orice reglementare comercială a statelor membre care
poate împiedica comerţul intracomunitar, în mod direct sau
indirect, efectiv sau potenţial, trebuie considerată o măsură
cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative”.
Prin măsuri cu efect echivalent înţelegem, potrivit
doctrinei, „actele normative ori administrative ale statelor,
prevederile şi practicile administrative, precum şi toate
instrumentele juridice care emană de la o autoritate publică,
inclusiv recomandările, care au drept finalitate afectarea
comerţului intracomunitar”. Referitor la noţiunea de practici
administrative”, Directiva 70/50 a Comisiei le defineşte ca
246
fiind „orice procedură standard şi urmată cu regularitate, a
unei autorităţi publice”.
Aşadar, măsurile cu efect echivalent „au consecinţe
similare restricţiilor cantitative, dar denumirea şi tehnicile
juridice folosite sunt, în cazul celor dintâi, diferite, ele
reprezentând obstacole care afectează, în mod direct sau
indirect, comerţul între statele membre”.

4.5. Excepţiile de la aplicarea principiului

liberei circulaţii a mărfurilor
Articolul 36 TFUE instituie posibilitatea exceptării
aplicării prevederilor art. 34 şi 35 TFUE, pe motive de:
morală publică, ordine publică, siguranţă publică, protecţie
a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de
patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale. De reţinut este că „...interdicţiile sau restricţiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară şi nicio restricţie disimulată în comerţul dintre
statele membre”.
Se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie, pe
motiv de morală publică, în cazul mărfurilor care contravin
regulilor decenţei.
247
 Motivul prevăzut de Tratat pentru a limita libera
circulaţie a mărfurilor, şi anume securitatea publică, arc în
vedere „atât securitatea internă, cât şi cea externă a statelor
membre. Astfel, materialul strategic (de exemplu, exportul
de material industrial destinat utilizării militare) sau
aprovizionarea cu produse petroliere ce ţin de securitatea
publică vizează atât necesitatea asigurării securităţii externe
a statelor, cât şi importanţa independenţei energetice a
statelor”.
Potrivit prevederilor art. 36 TFUE, menţionate deja,
libera circulaţie a mărfurilor poate fi limitată dacă este
justificată pe protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor.
Situaţiile care intră în sfera de cuprindere a acestui motiv de
exceptare, pot fi :
- controalele sanitare ori îndeplinirea anumitor
norme tehnice pentru produsele alimentare;
- măsurile de control pentru importul
medicamentelor;
- interzicerea publicităţii pentru medicamente sau
alcool; obligarea vânzării lentilelor de contact numai de
către opticieni;
- toleranţa maximă a nivelului radioactivităţii în
cazul produselor agricole exportate;
- măsurile necesare luptei împotriva poluării sonore
248
produse de către aeronave ş.a.

4.6. Funcţionarea pieţei interne pe baza

liberei circulaţii a mărfurilor
Funcţionarea pieţei interne a Uniunii Europene pe
baza liberei circulaţii a mărfurilor este dezvoltată în
Regulamentul (CE) nr. 2679/98 privind funcţionarea pieţei
interne în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor între
statele membre82'. Raţiunile care au stat la baza adoptării
acestui Regulament se găsesc în Preambul. Astfel,
adoptarea Regulamentului a avut drept temei:
- respectarea principiului liberei circulaţii a
mărfurilor între statele membre ale Uniunii;
- evitarea obstrucţionării liberei circulaţii a
mărfurilor prin acţiuni ale unor persoane de drept privat,
acţiuni care pot perturba buna funcţionare a pieţei interne ce
poate conduce la pierderi serioase pentru persoanele
afectate;
- necesitatea garantării respectării obligaţiilor care
decurg din Tratat şi, în special, a bunei funcţionări a pieţei
interne, prin determinarea statelor membre de a se abţine de
la măsuri sau comportamente care pot să constituie un
obstacol în calea schimburilor comerciale şi prin adoptarea,
de către statele membre a măsurilor necesare şi
249
proporţionale în vederea facilitării liberei circulaţii a
mărfurilor pe teritoriul acestora;
- garantarea exercitării drepturilor fundamentale,
inclusiv dreptul la sau libertatea de a intra în grevă;
- respectarea competenţei statelor membre în ce
priveşte menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii
interne, precum şi de a stabili dacă, în ce caz şi ce măsuri
sunt necesare şi proporţionale pentru facilitarea liberei
circulaţii a mărfurilor pe teritoriul acestora într-o situaţie
dată;
- facilitarea unui schimb rapid şi adecvat de
informaţii între statele membre şi Comisie în ceea ce
priveşte obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi
- determinarea statului membru pe teritoriul căruia
apar obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor să ia
toate măsurile necesare şi proporţionale pentru a restabili
libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său cât mai curând
posibil, pentru a evita riscul ca întreruperea sau pierderea în
cauză să continue, să crească sau să intensifice şi să poată
duce la o întrerupere a comerţului şi a raporturilor
contractuale care stau la baza acestuia.
Regulamentul defineşte noţiunea de obstacol, în
sensul că termenul reprezintă „un obstacol în calea liberei
circulaţii a mărfurilor între statele membre care este

250
imputabil unui stat membru, fie că implică sau nu o acţiune
sau inacţiune din partea acestuia, care ar putea constitui o
încălcare” a Tratatului şi care: „duce la o perturbare gravă a
liberei circulaţii a mărfurilor împiedicând, întârziind sau
deturnând fizic sau în alt fel importul acestora într-un stat
membru, exportul dintr-un stat membru sau transportul
printr-un stat membru; cauzează pierderi serioase
persoanelor lezate; necesită acţiuni imediate pentru a
împiedica continuarea, extinderea sau intensificarea
perturbării sau prejudiciului respectiv” . În ceea ce priveşte
noţiunea de „inacţiune”, Regulamentul stabileşte faptul că
termenul „include cazul în care autorităţile competente ale
unui stat membru, în prezenţa unui obstacol cauzat de
acţiuni întreprinse de persoane de drept privat, nu iau toate
măsurile necesare şi proporţionate care le stau în putere în
vederea eliminării obstacolului şi a garantării liberei
circulaţii a mărfurilor pe teritoriul lor” .
Potrivit art. 3 din Regulament, „în cazul în care
apare un obstacol sau există riscul apariţiei acestuia orice
stat membru (fie că este sau nu statul membru în chestiune)
care deţine informaţiile relevante le transmite, de îndată,
Comisiei”, iar „Comisia transmite, de îndată, statelor
membre acele informaţii şi orice informaţii din orice alte
surse pe care Ie poate considera relevante”. Totodată, în

251
situaţia în care apare un obstacol, „statul membru respectiv
ia toate măsurile necesare şi proporţionale astfel încât libera
circulaţie a mărfurilor să fie garantată pe teritoriul statului
membru în conformitate cu Tratatul” şi „informează
Comisia asupra acţiunilor pe care autorităţile sale le-au
întreprins sau intenţionează să le întreprindă” .

252
253
 Capitolul XII
Libera circulație a serviciilor

Potrivit art. 56 TFUE (ex-articolul 49 TCE), sunt

interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre
stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului
serviciilor.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde
beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de
servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi
în cadrul Uniunii.
Potrivit art. 57 TFUE (ex-articolul 50 TCE) sunt
considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt
reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a
mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind in special:
- activităţi cu caracter industrial:
- activităţi cu caracter comercial:
- activităţi artizanale;
- activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.

254
 Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind
dreptul de stabilire, prestatorul poate în vederea executării
prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul
membru în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care
sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi.
În literatura de specialitate18, s-a arătat faptul că
„libertatea de prestare a serviciilor ooate fi definită ca fiind
dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care îşi
au icşedinţa pe teritoriul altor state membre, avându-se ca
bază un sediu plasat în Uniune (fie că este principal, fie
secundar). Această definiţie nu este simplă decât în
aparenţă. Ea ridică problema de a localiza prestările de
servicii. Se pot oferi servicii rezidenţilor unui stat membru
fără a efectua o prestare a unui serviciu pe teritoriul acelui
stat. Anumite servicii sunt relativ uşor de localizat, cum ar fi
pledoaria unui avocat sau construcţia unui edificiu. Altele
sunt mai dificil de plasat din punct de vedere spaţial. Este
cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontaliere,
al serviciilor efectuate pe cale electronică ş.a. Localizarea
serviciului serveşte la determinarea caracterului
transfrontalier sau netransfrontier, ceea ce l-ar face să intre
sau nu în sfera libertăţii prevăzute de Tratat. Localizarea s-

18
C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de L’Union europeenne., Litec,
Paaris, 2010, pag. 133.
255
ar putea baza pe determinarea prestaţiei caracteristice a
serviciului pentru care este datorată plata” .
„Pentru a vorbi de prestarea unui serviciu trebuie să
fim în prezenţa unei prestaţii remunerate, oferită în mod
independent, oricare ar fi sectorul economic în care
intervine. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele:
A. În cea mai marea parte a situaţiilor (de exemplu,
exercitarea profesiilor de avocat, medic, transportator),
există un contract între prestator şi clientul său, destinatar
sau beneficiar al serviciilor. Calificarea dată de dreptul civil
nu este foarte importantă. în acest caz, se poate întâmpla să
asistăm la situaţia de a nu exista un contract între prestator
şi beneficiarul prestaţiei (de exemplu, difuzările televizate
pe calea undelor hertziene. Şi în acest caz asistăm la o
prestaţie care este furnizată destinatarilor).
B. În al doilea rând, prestarea trebuie să fie furnizată,
în mod firesc, în schimbul unei remuneraţii. Remuneraţia
poate fi achitată de beneficiarul serviciului, chiar dacă nu
întotdeauna se întâmplă aşa. Mai mult, pentru emisia
televizată trebuie luate în considerare şi încasările indirecte
în cadrul serviciului, cum ar fi încasările din publicitate.
C. În al treilea rând, ccl care prestează servicii
trebuie să poarte caracteristica independenţei. Dacă
persoana în cauză este salariat, activitatea sa cade sub

256
incidenţa altor dispoziţii din Tratat, dispoziţii cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor. Acest lucru nu împiedică,
însă, un muncitor să exercite, alături de atribuţiile sale într-o
întreprindere a angajatorului său (care poate fi prestator de
servicii), o activitate independentă de prestare de servicii.
Nu este necesar nici ca activitatea de prestare a serviciilor să
fie exercitată cu titlu „profesional“ şi să asigure subzistenţa
efectivă a prestatorului.
D. În al patrulea rând, activitatea de prestare a
serviciilor poate fi plasată în orice sector al activităţii
desfăşurate de prestator. Distingem în cadrul activităţii
desfăşurate de o singură întreprindere, între ceea ce se
regăseşte în categoria serviciilor şi ceea ce face parte, spre
exemplu, din circulaţia mărfurilor. Noţiunea de prestare de
servicii este independentă de sectorul economic şi poate
privi activităţi la fel de diverse, cum ar fi:
- emisiunile televizate;
- publicitatea;
- activităţile financiare ale băncilor şi activităţile
legate de asigurare;
- activităţile de intermediere;
- lucrările publice;
- transportul şi călătoriile;
- organizarea de jocuri la loterie şi

257
 - toate profesiunile liberale (medici, avocaţi,
arhitecţi, contabili etc.)

Alegerea între cele două libertăţi răspunde unei

multitudini de considerente, cel mai important fiind acela
potrivit căruia libertatea de a presta servicii permite
păstrarea regimului fiscal şi social reglementat în statul în
care se află sediul dc unde provin serviciile. Astfel, este
interesantă situaţia în care se acţionează în cadrul liberei
circulaţii a serviciilor plecând dintr-un stat membru în care
legislaţia naţională, în general, şi cea fiscală , în special,
sunt mai flexibile, către un stat unde drepturile sunt mai
riguros reglementate.
Art. 57 TFUE are în vedere „prestaţiile”. Acesta nu
ia în considerare activitatea globală a unei societăţi care
poate consta în a oferi „prestaţii” multiple (de exemplu, o
companie de transport, o companie de asigurări). Aprecierea
se face în funcţie de fiecare prestaţie sau contract în parte
pentru a determina caracterul liberei circulaţii a serviciilor.
Aceeaşi societate poate alege să ofere acelaşi tip de
servicii clientelei sale care se găseşte într-un stat membru,
uneori, prin intermediul sediilor sale (filiale sau sucursale)
pe acel teritoriu şi prin intermediul liberei circulaţii a
serviciilor, pornind de la un alt sediu stabilit în alt stat

258
membru. Acelaşi contract nu poate fi încheiat şi sub regimul
existent pentru libertatea de stabilire şi pentru libera
circulaţie a serviciilor. In cazul în care o societate se
adresează unui client determinat prin intermediul liberei
circulaţii a serviciilor şi prin sediul său local, contractul va
fi, în principiu, considerat ca fiind încheiat de societatea de
la sediul local.
Oricare ar fi alegerea între libertatea de stabilire şi
aceea de prestare a serviciilor, statele nu pot desfăşura
activităţi care să împiedice opţiunea. Nu pot cere, spre
exemplu, ca o anumită activitate să poată fi exercitată pe
teritoriul lor de către societăţile care sunt stabilite acolo.
Acest fapt nu înseamnă că statele nu pot invoca interese de
ordin general pentru a restrânge sau controla exercitarea
activităţii în regimul liberei circulaţii a serviciilor având ca
destinatar propriul teritoriul.
O însemnătate deosebită revine Directivei
2006/123/CE, pentru doctrina şi practica domeniului cu
precădere, din motive care ţin de realizarea unor clarificări
de natură conceptuală. Se încearcă, în temeiul
jurisprudenţei, doctrinei şi practicii domeniului să se
formuleze o serie de definiţii date unor noţiuni des folosite,
noţiuni care sunt susceptibile de mai multe interpretări,
îndeosebi, acum, când UE numără 28 de state membre, iar

259
numărul limbilor oficiale a crescut, gradual, până la 24 câte
sunt în prezent.
Motivele care stau la baza adoptării Directivei se
referă la următoarele aspecte:
- stabilirea unor legături mai strânse între statele
membre şi popoarele europene, prin intermediul Uniunii
Europene, în scopul asigurării progresului economic şi
social;
- favorizarea creşterii economice şi crearea unor
locuri de muncă în cadrul Uniunii urmăreşte înlăturarea
tuturor obstacolelor care îi împiedică pe prestatori, în cadrul
pieţei naţionale cu beneficiul tuturor avantajelor generale de
piaţa internă);
- inventarierea unui număr mare de obstacole care
împiedică sau limitează dezvoltarea intermediul Raportului
Comisiei asupra stadiului pieţei interne a serviciilor;
- procentul marc (de 70%) pe care îl deţin serviciile
în cadrul PIB, ca motor al creşterii economice, dar şi în
ocuparea forţei de muncă la nivelul majorităţii statelor
membre;
- necesitatea eliminării obstacolelor din calea
libertăţii de stabilire a prestatorilor în statele membre şi a
libertăţii de circulaţie a serviciilor între statele membre;

260
 - garantarea securităţii juridice necesare exercitării
efective a celor două libertăţi fundamentale stabilite prin
Tratat pentru destinatarii şi prestatorii serviciilor;
- nevoia (cerinţa) de a realiza un cadru juridic
general care să se aplice unei largi diversităţi de servicii, cu
luarea în considerare a particularităţilor fiecărui tip de
activitate sau de profesie şi sistemul lor dc reglementare
(coordonarea sistemelor legislative naţionale ale statelor
membre care să asigure un înalt grad de integrare juridică
unională, dar şi de protecţie a obiectivelor dc interes
general, îndeosebi, protecţia consumatorilor, a mediului,
securitatea publică şi sănătatea publică, precum şi realizarea
conformităţii cu dreptul muncii).
Date fiind complexitatea problematicii pieţei
serviciilor şi rigoarea cunoscută de sistemul normativ al
Uniunii Europene, din conţinutul Directivei, care face
obiectul atenţiei, rezultă că aceasta întruneşte următoarele
caracteristici (sub aspectul materiilor în care îşi găseşte
aplicarea ori nu) :
- nu se aplică decât în măsura în care activităţile care
fac obiectul reglementării sunt deschise concurenţei, astfel
încât statele membre să nu fie obligate să liberalizeze
serviciile de interes economic general sau să privatizeze
entităţi publice care ar înfiinţa asemenea servicii şi nici nu

261
obligă să înceteze monopolurile existente pentru alte
activităţi sau alte servicii din domeniul distribuţiei;
- se aplică, exclusiv, cerinţelor prin care se
reglementează accesul la exercitarea unei activităţi de
servicii sau la includerea unei activităţi în sfera serviciilor.
în mod concret, nu se aplică în ce priveşte: regulile de
circulaţie rutieră, amenajării sau dezvoltării teritoriului,
amenajării zonelor urbane şi rurale, în materie de
construcţii, precum şi pentru stabilirea sancţiunilor
administrative aplicate în cazul nercspectării acestor norme
care nu regle-mentează sau nu afectează în mod specific
serviciul, dar care trebuie respectate de către prestatori în
exercitarea activităţii lor economice în mod similar
persoanelor care desfăşoară activităţi având caracter privat;
- nu reglementează criteriile de acces al unor
prestatori la fondurile publice, care cuprinde, îndeosebi,
criteriile pentru stabilirea condiţiilor în care prestatorii sunt
abilitaţi să primească o finanţare publică, inclusiv condiţiile
contractuale specifice şi, îndeosebi, normele de calitate faţă
de care este subordonată (condiţionată) primirea
(dobândirea) de fonduri publice, cum este cazul serviciilor
sociale;
- nu se suprapune cu măsurile adoptate de către
statele membre potrivit dreptului UE pentru a proteja sau

262
promova diversitatea culturală şi lingvistică şi pluralismul
mijloacelor media (mass-media), inclusiv finanţarea
acestora;
- nu împiedică statele membre să aplice regulile şi
principiile fundamentale proprii în materie de libertate a
presei şi de exprimare. La fel se întâmplă şi cu privire la
interzicerea discriminării întemeiate pe naţionalitate sau pe
alte motive care ţin de sex, nisă sau origine etnică, religie
sau convingeri, handicapuri, vârstă sau orientare sexuală;
- nu armonizează dreptul penal al statelor membre şi
nici nu aduce atingere acestuia, ci îşi propune numai să
realizeze un cadru juridic pentru asigurarea libertăţii de
stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor între statele
membre. Totuşi, intenţia este aceea de a nu da posibilitatea
statelor membre să restrângă libera prestare a serviciilor,
prin aplicarea dispoziţiilor penale care afectează, într-un
mod special, accesul la o activitate de servicii sau la
executarea unei asemenea activităţi, având ca efect
înlăturarea reglementărilor directivei;
- nu aduce atingere iniţiativelor UE care, întemeiate
pe prevederile art. 153 TFUE (referitoare la: ameliorarea
mediului de muncă pentru protejarea sănătăţii şi a securităţii
angajaţilor; condiţiile de muncă; informarea şi consultarea
angajaţilor; integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei

263
de muncă; egalitatea între bărbaţi şi femei cu privire la
şansele de pe piaţa forţei de muncă şi la remunerarea
muncii) sunt adoptate în vederea realizării obiectivelor
înscrise la art. 151 din acelaşi Tratat (privind încadrarea în
muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă);
- nu-şi găseşte aplicarea în materia condiţiilor de
muncă (de exemplu: perioadele maxime de muncă;
perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor
plătite anual; nivelul salariului minim; securităţii, sănătăţii
şi igienei la locul de muncă), materie în care statele membre
se supun respectării dreptului Uniunii Europene;
- nu afectează relaţiile între partenerii sociali,
inclusiv dreptul de a negocia şi de a încheia contracte
colective, dreptul la grevă şi dreptul de a recurge la acţiuni
sindicale în acord cu legislaţiile şi practicile naţionale, de
asemenea, cu respectarea dreptului Uniunii Europene;
- nu se aplică serviciilor furnizate de agenţiile de
muncă temporară şi nu influenţează legislaţia statelor
membre în materia securităţii sociale;
- respectă exercitarea drepturilor fundamentale
aplicabile în statele membre şi care sunt recunoscute prin
Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană,
drepturi care includ şi posibilitatea (dreptul) de a recurge la

264
acţiuni sindicale în conformitate cu legislaţiile şi politicile
naţionale, cu aplicarea (respectarea) dreptului UE;
- nu acoperă aspectele de extraneitate, ci îi are în
vedere numai pe prestatorii stabiliţi într-un stat membru;
- nu se referă (sub aspectul reglementării) la
negocierile privind comerţul cu servicii întreprinse în cadrul
organizaţiilor internaţionale, în special, în cadrul GATT
(Acordul General pentru Tarife şi Comerţ);
Drepturile destinatariilor serviciilor
Sediul materiei îl reprezintă Capitolul IV, Secţiunea
a 2-a, articolele 19-21, din Directiva 2006/123/CE.
Principalele probleme, care fac obiectul reglementării, se
referă la:
1. restricţiile interzise (art. 19).În ceea ce priveşte
restricţiile interzise, din punctul de vedere al drepturilor
destinatarilor serviciilor, „statele membre nu pot impune
(...) cerinţe cc restrâng utilizarea unui serviciu furnizat de
către un prestator stabilit într-un alt stat membru” ori o serie
de condiţii, cum ar fi: obligaţia de a obţine o autorizaţie din
partea autorităţilor lor competente ori de a face o declaraţie
în faţa acestora sau limitări discriminatorii la acordarea de
ajutoare financiare cu motivarea potrivit căreia prestatorul
este stabilit într-un alt stat membru ori pentru motive legate
de amplasarea locului în care serviciul este furnizat.

265
 2. nediscriminarea (art. 20). Noţiunea face trimitere
la mai multe aspecte esenţiale pentru etapa, acum parcursă
de UE, dacă avem în vedere, inclusiv eforturile care s-au
făcut pentru ca instrumentul destinat unei astfel de materii
„Carta drepturilor fundamentale”, prin Tratatul de la
Lisabona, să fie aplicabil.
Excepţie fac, de la regulă, 2 state (Marea Britanie şi
Polonia) care au cerut, cu insistenţă, pe timpul negocierilor
din iunie, respectiv, octombrie 2007 (Summit-ul de la
Bruxelles, respectiv cel de la Lisabona) ca lor să nu li se
aplice prevederile Cartei drepturilor fundamentale. În
esenţa, nediscriminarea se referă la faptul că „statele
membre urmăresc ca destinatarul (serviciilor) să nu fie
supus unor cerinţe discriminatorii întemeiate pe cetăţenie
sau locul reşedinţei acestuia”. În egală măsură, statele
membre urmăresc ca aceste condiţii de acces la un serviciu,
în sensul de a avea posibilitatea de a benefica de un
serviciu, care sunt puse la dispoziţia publicului de către
prestator, să nu conţină cerinţe discriminatorii întemeiate pe
cetăţenie sau pe locul reşedinţei destinatarului, fără ca
aceasta să aducă atingere posibilităţii de a prevedea
diferenţe în cadrul condiţiilor de acces, în cazul în care
acestea (condiţiile) sunt justificate în mod direct de criterii
obiective.

266
 3. asistenţa acordată destinatarilor (art. 21). Potrivit
prevederilor Directivei, statele membre sunt cele care au
rolul de a urmări îndeplinirea obiectivului potrivit căruia
destinatarii să poată obţine, în statul membru în care îşi au
reşedinţa, mai multe informaţii privitoare la:
- cerinţele aplicabile în alte state membre referitoare
la accesul la activităţile de servicii, în mod special la acelea
cu trimitere la protecţia consumatorilor;
- căile de atac avute la dispoziţie în cazul litigiilor
intervenite între prestator şi destinatar;
- coordonatele (datele) asociaţiilor şi organizaţiilor,
inclusiv punctele de contact ale Reţelei Centrelor Europene
ale Consumatorilor de la care prestatorii şi destinatarii pot
obţine asistenţă în mod concret, practic.
De adăugat, este faptul că, potrivit Directivei,
informaţiile oferite de către autorităţile competente, de la
caz Ia caz, conţin, de regulă, un simplu ghid care indică
etapele care trebuie urmate, în vederea dobândirii unui
serviciu. Atât informaţiile, cât şi asistenţa trebuie să fie
furnizate în mod clar şi fără ambiguităţi, fiind accesibile
facil de la distanţă, în special pe cale electronică şi cu
regularitate, trebuind să fie actualizate.

267