Filarea polimerilor.

În procesul de filare, polimerii sunt aduşi în stare fluid-vâscoasă prin topire sau
dizolvare în solvenţi adecvaţi, stare care permite ca prin presare prin orificiile filierelor (duze) să se
obţină filamente care sunt preluate de diferite organe de înfăşurare. În funcţie de modul în care se
realizează starea lichid-vâscoasă a polimerilor, prin topire sau dizolvare, există două metode de filare şi
anume, filarea din topitură şi filarea din soluţie. Posibilităţile de a fila un polimer, printr-o metodă sau
alta, sunt determinate, în primul rând, de stabilitatea termică a polimerului la temperatura de topire şi
în al doilea rând, de proprietăţile fizico-chimice ale acestuia. Filarea din topitură. La polimerii cu
proprietăţi termoplastice, a căror temperatură de topire este inferioară celei de descompunere se
recomandă filarea din topitură, nefiind exclusă Fibre chimice 189 şi filarea din soluţii, în anumite scopuri
speciale. Filarea din topitură este de preferat, în condiţiile în care este posibilă această metodă, atât din
raţiuni tehnico-economice, cât şi datorită proprietăţilor calitative ale filamentelor rezultate. În cazul
filării polimerului din topitură, resolidificarea acestuia sub formă de filament se realizează prin simpla
răcire. Filarea din soluţie se realizează prin solubilizarea polimerului într-un solvent adecvat şi
recuperabil, în situaţia în care polimerul nu se topeşte fără a se degrada sau descompune, cazul
polimerilor naturali (celuloză, proteine) sau al unor polimeri sintetici (poliacrilonitrilul, policlorura de
vinil, polialcoolvinilul etc.). Filarea din soluţie se poate realiza în două variante şi anume: – filarea
umedă, când filamentul este precipitat într-o baie de coagulare, în care se află diferite componente
chimice şi unde au loc o serie de reacţii chimice, fie cu modificarea chimică a polimerului (cazul
regenerării celulozei din xantogenatul de celuloză, la fabricarea viscozei), fie cu modificarea fizică a
polimerului (cazul precipitării poliacrilonitrilului în baia de filare); – filarea uscată constă în trecerea
soluţiei de polimer prin filiere, iar la ieşire filamentele se solidifică prin evaporarea dizolvantului în
turnuri speciale, în care se reglează temperatura de evaporare şi posibilitatea de recuperare a
solventului. În acest caz, compoziţia chimică a polimerului nu se modifică. Prin această metodă se filează
acetatul de celuloză, dar şi anumite tipuri de fibre pe bază de poliacrilonitril. În cazul filării din soluţii,
prin varianta umedă sau uscată, polimerul se transformă în soluţii concentrate, vâscoase, care să
permită filarea. Solubilizarea polimerului depinde de masa moleculară, ştiut fiind faptul că solubilitatea
este îngreunată de mase moleculare mari şi uneori aceasta devine imposibilă. În acest ultim caz,
solubilizarea se poate realiza pe calea modificărilor chimice ale polimerului (prin copolimerizări, grefări
sau alte mijloace) sau fizice (aliaje etc.), în urma cărora polimerul devine solubil şi favorabil filării.
Avantajele filării din topitură, în comparaţie cu filarea din soluţii polimere, constă în următoarele: sunt
excluse o serie de operaţii specifice filării din soluţie, cum ar fi operaţiile de preparare a soluţiilor şi de
pregătire pentru filare (dizolvare, filtrare, dezaerare); devin inutile instalaţiile anexe de fabricare a
solventului şi de recuperare a lui; se elimină pericolul unor emanaţii toxice sau a exploziilor. Pe lângă
aceste câteva avantaje, trebuie menţionate şi unele dezavantaje, ca de exemplu, complexitatea
aparaturii, ca urmare a faptului că polimerul trebuie menţinut la temperaturi ridicate cu variaţii extrem
de strânse ale intervalului de temperatură şi altele. Cu toate acestea, procedeul filării din topitură
prezintă certe avantaje tehnico-economice în raport cu filarea din soluţie. Pe lângă aceste metode de
bază ale transformării polimerilor din starea fluid-vâscoasă în stare solidă de fibră, mai există şi alte
posibilităţi, între care se menţionează [3], [11]: – filarea termoplastică (în stare înmuiată). Pentru
polimerii insolubili şi care se descompun la temperatura de topire, dar sunt relativ stabili sub această
temperatură, filarea se realizează prin presarea prin orificiile filierelor a masei înmuiate de polimer, cu
presiune foarte mare. În general, se obţin filamente mai groase, de tipul monofilamentelor, a căror
destinaţii sunt orientate şi spre alte domenii ale tehnicii; – filarea din suspensie. Se obţin suspensii
concentrate în polimer, ale cărui particule sunt filiforme. Aceste suspensii se trec prin filiere, iar
filamentele obţinute sunt supuse unui proces de sinterizare (proces de sudare prin încălzire şi presare).
Pornind de la acest principiu, s-au elaborat variante de filare pentru realizarea unor fibre performante
cu destinaţii speciale. În acest sens se folosesc o serie de incluziuni din diferite materiale dispersate în
matricea polimerului filabil, obţinându-se o gamă largă de fibre compozite. Un exemplu în acest sens
poate fi dat de „compozitele pe bază de celuloză“, care constă în realizarea fazei dispersate din 190
MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – FIBRE TEXTILE fibre de bumbac, viscoză etc. introdusă în masa
acetatului de celuloză, urmată de filarea amestecului şi obţinerea filamentelor. De mărimea materialului
fibros dispersat depinde rezistenţa la tracţiune a compozitului; – filarea din cristale lichide se utilizează
numai la acei polimeri ale căror catene sunt rigide şi formează soluţii de cristale lichide, cazul
poliamidelor aromatice. Soluţiile de cristale lichide se filează prin varianta umedă sau uscată.
Proprietăţile deosebite ale acestor „aramide“ depind de orientarea cristalelor şi structura lor
paracristalină. Un rol important în realizarea filamentelor sintetice îl joacă filierele. Filiera este una
dintre piesele importante ale capului de filare şi este formată dintr-o placă de oţel inoxidabil, cu un
diametru de 60–100 mm şi o grosime de 5–10 mm, prevăzută cu orificii. Mărimea orificiilor de filare
depinde de natura polimerului, de viscozitate, temperatură, presiune, de viteza de debitare şi de fineţea
filamentelor. Pentru filarea filamentelor din polimeri topiţi sau din soluţii se folosesc în general filiere cu
orificii circulare. Dacă în cazul polimerilor topiţi forma secţiunii filamentelor este tot circulară, în cazul
soluţiilor de polimer, forma secţiunii filamentelor se modifică, ca urmare a contracţiilor care au loc în
băile de coagulare. Forma secţiunii circulare a filamentelor (fibrelor) sintetice prezintă o serie de
dezavantaje în operaţiile de prelucrare textilă, precum şi din punctul de vedere al valorii de
întrebuinţare. Aceste dezavantaje pot fi evitate sau eliminate prin folosirea unor orificii ale filierelor cu
profiluri variate şi eventual centrul orificiului fiind plin, obţinându-se fibre profilate, cu sau fără lumen. În
general, se produce o mare varietate de filiere, cu profiluri şi forme diferite, cu unul sau mai multe goluri
interioare (lumen). În fig. I.4.1 se prezintă forma secţiunilor filierelor. Viteza de filare. Filarea din topitură
se efectuează cu viteze de înfăşurare relativ mari. În general se lucrează cu viteze cuprinse între 1000 şi
1500 m/min. Tehnolgiile moderne de filare permit realizarea unor viteze mult mai mari decât cele
clasice şi, în acelaşi timp, creşterea orientării macromoleculare în filament. În funcţie de viteza de filare
s-au obţinut următoarele grade de orientare: – slab orientat, L.O.Y. (low oriented yarn), pentru 700–
1700 m/min; – mediu orientat, M.O.Y. (medium oriented yarn), pentru 1700–2800 m/min; –
preorientat, P.O.Y. (preoriented yarn), pentru 2800–4500 m/min; – puternic orientat, H.O.Y. (high
oriented yarn), pentru 4500–6000 m/min; – total orientat, F.O.Y. (full oriented yarn), pentru viteze de
peste 6000 m/min. Fig. I.4.1. Profiluri ale filierelor. În aceste condiţii, raportul de etirare se reduce
treptat, de la 4,5 până sub 1,05. Cu cât gradul de preorientare realizat la filare este mai mare, cu atât
gradul de etirare care urmează a se realiza va fi mai redus. Fibre chimice 191 Etirarea. Filamentele
realizate prin filare nu îndeplinesc exigenţele cerute pentru a fi prelucrate în industria textilă, deoarece
acestea se caracterizează printr-o deformabilitate excesivă (chiar dacă la filare s-a realizat o
preorientare) şi o rezistenţă la tracţiune scăzută. Etirarea constă, în principiu, în aplicarea unei forţe de
întindere în direcţia axei longitudinale a filamentelor. Prin acest mecanism au loc modificări şi
transformări structurale importante, dirijate în direcţia obţinerii unor proprietăţi fizico-mecanice dorite,
în raport cu domeniul de utilizare. Fenomenele care au loc în timpul etirării pot fi explicate cu ajutorul
teoriei structurii cristalin-amorfe a polimerilor. La etirare se modifică poziţia cristalelor în raport cu axa
filamentului, prin distrugerea unor forţe de coeziune anterioare şi reformarea altora în noile poziţii
determinate de procesul de etirare. Un model al replierii catenelor în timpul etirării este ilustrat de către
A. Peterlin în fig. I.4.2, iar al orientării cristalitelor în cadrul microfilamentelor în fig. I.4.3 [106]. Gradul
de etirare este fixat prin stabilirea vitezelor unor organe (galeţi) ale maşinilor de etirat, ţinând cont şi de
preorientarea realizată la filare. Pentru ca etirarea să se realizeze în condiţii optime este necesar ca
lanţurile macromoleculare să dispună de un anumit grad de mobilitate, care se realizează printr-un
aport de energie calorică. Temperatura de etirare este corespunzătoare, în general, celei de vitrifiere
(Tv), dar ea depinde şi de natura polimerului, raportul de etirare şi proprietăţile fizico-mecanice urmărite
a se realiza. Sub această temperatură, rigiditatea polimerului creşte şi se produc ruperi de filamente în
timpul etirării [59]. Fig. I.4.2. Replierea catenelor în timpul procesului de etirare Fig. I.4.3. Microfibrile
neorientate (a); microfibrile orientate după etirare (b). În anumite cazuri, etirarea poate avea loc şi la
„rece“, în sensul că în timpul etirării polimerul nu primeşte căldură din exterior, deoarece zona etirării
este caldă, datorită energiei calorice provenite din lucrul mecanic. În aceste condiţii pot fi etirate
poliamidele. Încălzirea zonei de etirare, precum şi realizarea etirării în trepte permite creşterea în
anumite limite a gradului de etirare şi deci a orientării generale a formaţiunilor morfologice ale
filamentelor. Gradul de etirare poate varia în general între 400 şi 500%, dar şi peste aceste limite.
Subţierea filamentelor obţinute din topitură prin etirare are loc în urma „efectului telescopic“, cu
formarea mai întâi a unei gâtuituri, care pe măsura etirării se extinde pe toată lungimea filamentului (fig.
I.4.4). 192 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – FIBRE TEXTILE Fig. I.4.4. Efectul telescopic la etirare. La
cald, condiţiile de formare a firului se modifică. Pe măsură ce temperatura de etirare se apropie de cea
de filare, nu se mai constată efectul telescopic, care este înlocuit cu o subţiere treptată a firului pe toată
lungimea lui. La polimerii sintetici carbocatenari care se filează din soluţie nu mai apare efectul
telescopic. Etirarea filamentelor filate din soluţie se realizează în continuarea filării, fără întreruperea
fluxului tehnologic. În acest caz, şi în special la filarea umedă, etirarea se realizează în prezenţa agenţilor
de plastifiere (apa, soluţii apoase de săruri anorganice, băi diluate de dizolvant, polialcooli etc.), la
temperaturi cuprinse între 40 şi 120°C. Există mai multe posibilităţi de etirare a filamentelor filate din
soluţie, ca de exemplu, etirarea umedă, etirarea uscată, etirarea mixtă în trepte (umedă şi uscată); toate
acestea se aleg în funcţie de natura polimerului şi de sortimentul produs. În cazuri speciale, folosind
asocierea plastifianţilor şi a temperaturii se poate ajunge la grade de etirare deosebit de mari, cuprinse
între 800 şi 1500%, neîntâlnite în cazul etirării fibrelor filate din topitură [12]. Fixarea etirării se
realizează în scopul reducerii sau chiar al eliminării contracţiei fibrelor şi stabilizarea dimensională, care
se obţine prin slăbirea tensiunilor interne din fibră acumulate în timpul filării şi mai ales al etirării.
Slăbirea forţelor de legătură intercatenare se realizează fie prin încălzire, fie prin umflare. Prin
combinarea celor două posibilităti se obţin rezultate optime. Pentru umflare se foloseşte de obicei apa
fierbinte şi/sau vaporii supraîncălziţi. Fixarea cu apă fierbinte se realizează la 90...95°C, cu abur
supraîncălzit la 110...130°C, iar numai cu aer cald, la temperatura de 160...220°C. Fixarea fibrelor se
poate realiza în stare tensionată şi, în acest caz, tensiunile interne sunt reduse parţial, rezultând o
anumită contracţie reziduală a fibrelor. Dacă fixarea se realizează în stare relaxată, tensiunile pot fi
eliminate în totalitate, rezultând o fibră fără contracţii reziduale. Dacă în timpul unor prelucrări textile
ulterioare se lucrează la o temperatură şi durată ce depăşesc temperatura şi durata de fixare, atunci are
loc din nou o contracţie, înlăturând astfel efectele obţinute prin termofixarea anterioară [98], [194].