Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
scheme
MODELUL CONCEPTUAL
Terapia schemelor este o formă inovatoare de terapie integrativă, elaborată de către Jeffrey E.
Young & co., ce se extinde, atât ca sferă conceptuală cât şi ca repertoriu al metodelor şi
tehnicilor, mult dincolo de limitele terapiei cognitiv-comportamentale tradiţionale. Această
formă de terapie integrează elemente specifice diferitelor şcoli şi curente psihologice:
cognitiv-comportamentalism, Gestalt, relaţii obiectuale, constructivism şi psihanaliză.
Cu toate acestea, ameliorarea suferinței unor pacienți este temporară, în cel mai bun caz. În
depresie, de exemplu, rata de succes înregistrată de pacienții din Statele Unite ale Americii
este de peste 60% la încheierea terapiei, însă rata recăderilor este în jur de 30% la un an de la
încheierea terapiei (Young, Weinberger & Beck, 2001).
Alți clienți, deși inițial se prezintă la cabinet pentru simptome de Axa I, după rezolvarea
acestora, deplasează focusul terapiei pe problemele caractereloriologice. O altă categorie de
pacienți o reprezintă aceea care vin la cabinet fără a putea descrie in mod clar simptome.
Problemele acuzate de aceștia sunt vagi, difuze și lipsite de declanșatori specifici iar ei se pot
simți ca și cum ar fi ceva în neregulă cu o parte fundamentală din ei sau ca şi cum ceva vital
lipsește din viețile lor. Acesta este, în general, modul în care sunt descrise inițial problemele
caracteriologicie: Pacienții caută ajutor pentru dificultăți cronice cu care se confruntă în
relații sau în muncă. Tocmai pentru faptul că simptomele de Axa I lipsesc sau sunt mult prea
multe, terapia cognitiv-comportamentala clasică este deseori ineficace în astfel de cazuri.
În terapia cognitiv comportamentala, încă din primele ședințe, pacienților li se cere să își
monitorizeze gândurile și emoțiile. Pacienților cu tulburări caracteriologice, însă, le este
extrem de dificil sau chiar imposibil acest lucru, în multe cazuri aceștia fiind disociați de
cogniții sau emoții. Aceștia își blochează gândurile și imaginile cu conținut negativ,
angajându-se în strategii de evitare cognitivă și afectivă. De asemenea, tind să evite
comportamente sau situații ce presupun tolerarea unui anumit disconfort, esențiale pentru
progresul terapeutic. Acest patern de evitare probabil se dezvoltă ca și răspuns instrumental
întărit de consecinţa reducerii afectului. Stările afective negative, cum ar fi anxietatea sau
tristețea, sunt declanșate de stimuli asociați amintirilor din copilărie: Evitând stimulii,
pacientul evită emoțiile. Evitarea devine astfel o strategie habituală și extrem de refractară la
schimbare.
Jeffrey E. Young a construit acest model terapeutic condus fiind de necesitatea tratării acelor
„cazuri nerezolvate” din terapia cognitiv-comportamentală tradiţională. Deşi terapia
schemelor este fundamentată pe terapia cognitiv-comportamentală, aceasta include tehnici şi
proceduri de intervenţie „împrumutate” din diverse şcoli terapeutice. Terapia schemelor se
deosebeşte de terapia cognitiv-comportamentală prin faptul că în cadrul acesteia se acordă o
importanţă majoră explorării originilor din copilărie şi adolescenţă a problemelor psihologice
actuale ale pacientului, folosirii tehnicilor emotive, analizei relaţiei terapeutice şi a stilurilor
de coping.
Terapia schemelor se recomandă numai după remisia simptomatologiei acute, această formă
de terapie fiind potrivită în tratamentul elementelor patologice cronicizate. În
tratarea simptomatologiei acute, ca cea din tulburarea de panică sau episodul depresiv major,
este propice o abordare cognitiv-comportamentală clasică. Terapia schemelor şi-a dovedit
eficacitatea în cazul depresiei şi ancietăţii cronice, tulburărilor de comportament alimentar,
problemelor din cuplurile dificile, deţinuţilor, prevenţiei recăderilor în cazul dependenţelor.
Prin intermediul reparentingului limitat, terapeutul oferă pacientului un antidot parţial pentru
nevoile sale nesatisfăcute corespunzător în copilărie.
În general, o schemă este o structură, un cadru. În filozofia greacă, logicienii stoici, în special
Chrysippus, a prezentat principii logice în forma „schematei de interferenţă”. În filozofia
kantiană, schema este o concepție a ceea ce este comun tuturor elementelor unei clase.
Termenul este, de asemenea, utilizat în geometria algebrică, educație, analiză literară şi
programare pe computer, pentru a numi numai câteva din diversele domenii în care este
folosit conceptul de schemă. Termenul de schemă are în special o bogată istorie în psihologie,
în special în aria dezvoltării cognitive. În dezvoltarea cognitivă, o schemă este o reprezentare,
un model al realităţii sau experienței, cu rol în modularea percepției răspunsului. O schemă
este o reprezentare abstractă a unor caracteristici distincte ale unui eveniment, un fel de schiță
a elementelor sale constituente. În psihologie, termenul este asociat în mod frecvent cu Piaget
care a scris în detaliu despre schemata în cadrul stadiilor dezvoltării cognitive a copilului. În
cadrul psihologiei cognitive, o schemă poate fi, de asemenea, înțeleasă ca un plan abstract
cognitiv care servește drept ghid pentru interpretarea informațiilor și rezolvarea problemelor.
Așadar, putem avea o schemă lingvistică pentru a înțelege o propoziție sau una culturală
pentru interpreta un mit.
În cadrul terapiei cognitive, Beck, de asemenea, făcea trimitere în scrierile sale la scheme.
Young a emis ipoteza conform căreia unele dintre aceste scheme, în special schemele care se
dezvoltă ca rezultat al experiențelor toxice din copilărie, ar putea sta la baza tulburărilor de
personalitate, a problemelor caracteriologice şi a multor tulburări cronice de axa I (DSM).
Pentru a explora această ipoteză, autorul a definit un subset de scheme sub conceptul-umbrelă
de scheme dezadaptative timpurii.
Unele dintre cele mai grave schemele își au originea în traume din copilărie, abandon, abuz,
neglijență sau respingere din partea părinților. La vârste adulte aceste scheme sunt declanșate
de evenimente de viață pe care indivizii le interpretează inconștient ca fiind similare cu
experiențele traumatice din copilărie. Când una din aceste scheme este declanșată, indivizii
experimentează o puternică emoție negativă cum ar fi rușine, furie, frică sau tristețe.
Oamenii se simt atrași de evenimente care declanșează aceste scheme, acesta fiind unul dintre
motivele pentru care schemele sunt foarte greu de restructurat. Pacienții privesc schemele ca
pe niște adevăruri a priori, astfel schemele influențând procesarea experientelor ulterioare.
Ele joacă un rol major în felul în care pacienții gândesc, simt, acționează şi se raportează la
ceilalţi și, paradoxal, îi determină să recreeze în viața adultă condițiile din copilărie care au
stat la baza lor. Practic, individul acţionează aidoma unui sudor care-şi caută job: este
predispus să aplice la acele oferte care presupun sudură deoarece această activitate îi este
familiară. Diferenţa este că sudorul conştientizeaza că există şi alte joburi care nu au nici o
legătură cu sudura, în timp ce pacientul nu.
Schemele debutează în copilăria timpurie sau adolescență ca reprezentări ale mediului în care
ființează copilul. Schemele reflectă cu acuratețe tonul afectiv al mediului timpuriu al
pacientului. De exemplu, dacă individul spune despre familia sa că a fost rece, lipsită de
căldură afectivă, are în cele mai multe cazuri dreptate, cu toate că ar putea să nu înțeleagă de
ce părinții lui aveau dificultăți în a-și arăta afecțiunea sau a-și exprima sentimentele.
Atribuirile pe care le face în legătură cu comportamentul acestora ar putea fi greșite însă
reprezentările asupra climatului emoțional și felului în care a fost tratat sunt aproape
întotdeauna valide.
Natura disfuncțională a schemelor apare de obicei mai târziu în viață când pacienții continuă
să-și perpetueze schemele în interacțiune cu alți oameni, pe linia incongruenţei dintre realitate
şi percepţiile lor. Practic sunt atât de obişnuiţi cu prezenţa unui tipar în câmpul lor perceptual
şi cu un anumit fel de a i se raporta, încât sunt predispuşi să-l vadă chiar şi acolo unde nu este
şi să răspundă ca şi cum ar fi. De exemplu, un copil abuzat în mod repetat de tată, în viaţa
adultă este posibil să anticipeze iminenţa unui abuz în cadrul oricărei interacţiuni cu figuri
autoritare.
Schemele dezadaptative timpurii şi modurile prin care pacienții învață să le facă față stau de
regulă la baza simptomelor cronice de axa I cum ar fi anxietatea, depresia, abuzul de
substanțe sau simptomele psihosomatice.
Există atât scheme pozitive cat și scheme negative. Focusul nostru este aproape exclusiv
schemele dezadaptative timpurii, motiv pentru care nu o să menționăm nici o schemă
pozitivă. Cu toate acestea, unii autori au afirmat că pentru fiecare din schemele dezadaptative
timpurii există o schemă adaptativă corespondentă. Alternativ, considerând stadiile
psihosociale ale lui Erickson, putem afirma că încheierea cu succes a unui stadiu are drept
efect o schemă adaptativa iar eșecul, o schemă dezadaptativa.
Originile schemelor
Aceste nevoi sunt universale, toată lumea le are, cu toate că în cazul unora, unele sunt mai
pregnante decât altele.
Un individ sănătos emoțional este un individ care-şi poate satisface aceste nevoi emoționale
într-un mod adaptativ. Din punct de vedere patologic, interacțiunea dintre temperamentul
copilului și mediul de viață timpuriu al acesteia rezultă mai degrabă în frustrarea decât în
gratificarea acestor nevoi. Obiectivul terapiei centrate pe scheme este acela de a ajuta
pacientul să găsească moduri adaptative prin care să-și satisfacă aceste nevoi emoționale.
Există patru tipuri de experiențe de viață timpurii care generează în mod obișnuit scheme.
Prima este frustrarea toxică a nevoilor. Aceasta apare atunci când copilul primește prea
puțin din ceea ce îi este necesar sau îi face plăcere, achiziționând pe bază de deficit scheme ca
Deprivare Emoțională sau Abandon/Instabilitate. Mediului infantil îi lipsește ceva
fundamental precum stabilitate, înțelegere, dragoste.
Al doilea tip de experiențe de viață timpurii care stau la baza schemelelor este traumatizarea
sau victimizarea. În acest caz, copilul este rănit, victimizat, abuzat şi dezvoltă scheme ca
Neîncredere/Abuz, Defect/Rușine, Vulnerabilitate la Traumă/Boală.
În cazul celui de-al treilea tip, copilul experimentează prea mult din ceea ce este bun: părinții
îi oferă copilului prea mult ceea ce în moderație este sănătos. Pacienții cu scheme de
Dependență/Incompetență sau Revendicare/Grandoare, de exemplu, în copilărie rareori au
fost tratați prost, de regulă aceștia fiind mai degrabă răsfățați de către părinți prea indulgenți,
nevoile emoționale de autonomie sau limite realiste ale copilului nefiind satisfăcute. Părinții
pacienților cu aceste scheme s-au implicat masiv în viața lor, au fost hiper-protectivi, le-au
acordat în mod excesiv libertate și autonomie fără limite.
Al patrulea tip de experiențe de viață timpurii care creează şi scheme este internalizarea
selectivă sau identificarea cu persoanele semnificative. Copilul se identifică selectiv cu
gândurile, sentimentele, experiențele și comportamentul părintelui sau le internalizeaza. De
exemplu, două persane se prezintă pentru tratament, ambele supraviețuitoare ale unor abuzuri
din copilărie. Dana, în copilărie, și-a asumat rolul de victimă. Când tatăl său o lovea, nu se
apăra, abordând o atitudine pasivă şi submisivă. Era victima comportamentului abuziv al
tatălui, fără a-l internaliza. Experimenta sentimentul de-a fi victimă, fără a internaliza
sentimentul de-a fi agresor. Cel de-al doilea pacient, Cristi, obișnuia să se apere în fața
comportamentului abuziv al tatălui. S-a identificat cu tatăl său, Internalizand gândurile,
sentimentele și comportamentele agresive ale acestuia, devenind el însuși agresor.
Temperamentul emoţional
În dezvoltarea schemelor, pe lângă factorii din copilăria timpurie, există şi alții care joacă rol
major. Temperamentul emoțional al copilului este în mod special important. După cum
majoritatea părinților ştiu, fiecare copil are din naştere un fel unic de a fi. Unii copii sunt mai
iritabili, alții sunt mai timizi, unii sunt mai agresivi. Există un important volum de cercetări
care susțin importanța factorilor biologici care stau la baza personalității. De exemplu, Kagan
şi colegii săi au condus numeroase cercetări pe tema trăsăturilor temperamentale prezente la
sugari și au descoperit ca acestea sunt remarcabil de stabile odată cu trecerea timpului.
Labil ↔ Non-reactiv
Distimic ↔ Optimist
Nerăbdător ↔ Calm
Obsesiv ↔ Distractibil
Pasiv ↔ agresiv
Nervos ↔ Vesel
Timid ↔ Sociabil
Bazele biologice
Datorită faptului că multe dintre scheme apar înainte de achiziţia limbajului, componentele
cognitive apar mult mai târziu, motiv pentru care schemele sunt rezistente la schimbarea
terapeutică în cadrul terapiei cognitive sau cognitiv-comportamentale. Creierul
engramează în mod normal atât senzații cît și emoții și cogniții. Creierul unui copil aflat în
stadiul pre-verbal, însă, nu poate memora decât imagini, senzații, emoții, acestea fiind în mod
special stocate la nivelul hipocampului şi sistemului limbic. Engramările de la acest nivel
subcortical sunt atât de puternice încât pot persista toată viața.
Traumele timpurii afectează şi alte părți ale corpului în afară de creier. Primatele separate de
mame experimentează niveluri ridicate de cortizol. Dacă episoadele de separare sunt
repetate, aceste schimbări se permanentizează. Alte modificări neurobiologice de durată care
rezultă din separările de mamă: enzimele sintetizatoare de catecolamină de la nivelul
glandelor suprarenale; secrețiile serotoninei de la nivelul hipotalamusului.
SCHEME ŞI DOMENII
Prescurtări:
Ab/Ins – Abandon/Instabilitate
Ne/Ab – Neîncredere/Abuz
Def/Ru – Defect/Ruşine
Eş – Eşec
Rev/Gra – Revendicare/Grandomanie
Sub – Subjugare
Aut/Sac – Autosacrificiu
Neg/Pes – Negativism/Pesimism
P – Pedeapsă
Cei cu scheme în acest domeniu sunt incapabili să dezvolte ataşamente sigure, satisfăcătoare
cu ceilalţi. Au convingerea că nevoile lor de stabilitate, siguranţă, nurturanţă, dragoste
şi apartenenţă nu vor fi satisfăcute. Familia tipică de origine este instabilă
(Abandon/Instabilitate), abuzivă (Neîncredere/Abuz), rece (Deprivare emoţională), rejectantă
(Defect/Ruşine), sau izolată de lumea din exterior (Izolare socială/Înstrăinare). Cei cu
scheme în domeniul Deconectării şi Respingerii (în special primele patru scheme) sunt
deseori cei mai afectaţi. Mulţi au copilării traumatice, iar ca adulţi au tendinţa de a se arunca
dintr-o relaţie auto-distructivă în alta sau să evite complet orice relaţie. Relaţia terapeutică
este esenţială în tratamentul acestora.
Abandon/Instabilitate
Prezentare:
Frecvent, tabloul afectiv este marcat de anxietate cronică în legătură cu pierderea cuiva,
tristeţe, depresie atunci când există o pierdere reală sau percepută, furie îndreptată împotriva
celor care au plecat. În cazuri extreme, aceste trăiri se pot intensifica până la teroare, furie,
doliu. În unele cazuri, supărarea poate apărea şi atunci când se produce o distanţare chiar şi
pentru perioade foarte scurte de timp a celor semnificativi.
Comportamente tipice:
– posesivitate şi control
– unii evită complet relaţiile intime – pentru a evita experimentarea durerii pierderii,
anticipată ca fiind inevitabilă.
– În acord cu procesul perpetuării schemei, în mod tipic aleg parteneri instabili (indisponibili,
dezinteresaţi de relaţii pe termen lung, nestatornici, infideli, care nu se implică sau nu-şi
asumă angajamente), schema maximizând astfel probabilitatea unui abandon real. Faţă ce
aceştia, manifestă o “chimie” foarte intensă, iubirea devenind obsesie.
Link-uri cu:
Obiective:
Neîncredere/Abuz
Prezentare:
Cei cu această schemă se aşteaptă ca ceilalţi să-i mintă, manipuleze, înşele, să se folosească
de ei în general. În cazuri extreme, se aşteaptă să fie umiliţi sau abuzaţi. Pentru ei, nu există
oameni oneşti, direcţi, mărinimoşi, motiv pentru care nu acordă încredere nimănui, sunt
suspicioşi şi mereu în defense. Uneori, cred că ceilalţi vor să le facă rău intenţionat. În cel
mai bun caz, cred că celorlalţi nu le pasă decât de ei înşişi şi nu contează dacă acţiunile lor
egoiste pricinuiesc vreun rău cuiva. În cel mai rău caz, sunt convinşi că oamenii sunt sadici,
diabolici, derivă plăcere din suferinţele cauzate altora. În cazuri extreme, sunt convinşi că
ceilalţi vor să-i tortureze şi să-i abuzeze sexual.
Au tendinţa de a evita intimitatea, nu se apropie prea mult de ceilalţi, nu-şi destăinuie gânduri
şi sentimente profunde… În unele cazuri, ajung chiar ei să înşele şi să abuzeze de alţii, într-un
soi de “atac preventiv” (“cea mai bună apărare e ofensiva”).
Pe fondul experienţelor din copilărie se pot dezvolta sentimente puternice de teroare,
neajutorare şi izolare, în aceste cazuri nevoile emoţionale frustrate fiind cele de
securitate/sigranţă, încredere în forţele proprii şi conectare.
În cazuri extreme, supravieţuitorii unor abuzuri grave pot fi epuizaţi de dileme morale.
Vinovăţia şi ruşinea sunt elemente comune tabloului clinic atunci când pacienţii se
responsabilizează pentru ce au făcut şi simţit în timpul abuzului, în încercarea de a-şi întelege
propriul rol în ceea ce li s-a întâmplat.
Amintirile legate de abuzator şi abuz sunt foarte vivide, clare, în timp ce reprezentarile lumii
prezente şi relaţiile actuale sunt blurate, ireale.
Comportamente tipice:
– comportamente de tip “salvator” (salvează alţi abuzaţi sau se manifestă furibund faţă de
persoane percepute ca fiind abuzive)
Obiective:
– Realizarea faptului că UNII oameni nu sunt de încredere. Un mod optim de viaţă este acela
în care stăm departe de oamenii abuzivi, ne apărăm drepturile personale în faţa lor şi ne
înconjurăm de oameni demni de încredere.
– Asimilarea teoriei spectrului încrederii: cei demni de încredere nu trebuie sa fie perfecţi ci
doar să prezinte SUFICIENTĂ încredere.
– Venting-ul furiei şi direcţionarea acesteia către abuzator (frecvent, aceasta este direcţionată
înspre sine sau către alte persoane din prezentul pacientului.
Deprivare Emoţională
Prezentare:
Este, probabil, cea mai comună schemă, cu tooate că majoritatea pacienţilor nu realizează că
o au sau nu o pot recunoaşte.
Pacienţii cu această schemă intră deseori în tratament datorită unor sentimente de singurătate,
deprimare cărora nu le pot atribui o cauză, sau din cauza unor simptome vagi, neclare care,
mai târziu, se dovedesc a fi în legătură cu schema de deprivare emoţională.
Nu se aşteaptă ca alţii (inclusiv terapeutul) să-i înţeleagă, să-i protejeze, să le ofere afecţiune
şi nurturanţă, atenţie, să exprime sentimente profunde faţă de ei. Simt că nu există nimeni
dispus să le ofere îmbărbătare şi îndrumare. Se pot simţi neînţeleşi şi singuri pe lume dar şi
nedreptăţiţi în ceea ce priveşte iubirea, invizibili, “vidaţi” interior.
Unii pot fi convinşi că persoanele semnificative trebuie să ştie “default” ce nevoi au ei, motiv
pentru care cred ca n-ar trebui să fie nevoiţi să ceară.
Link-uri cu:
Comportamente specifice:
-nu cer persoanelor semnificative ceea ce au nevoie din punct de vedere emoţional; nu-şi
exprimă nevoile de dragoste, tandreţe, afecţiune fizică.
-deoarece nu se aşteaptă să primeascăsuport emoţional, nu-l cer, motiv pentru care nu-l
primesc, de cele mai multe ori.
-unii prezintă tendinţa la însingurare; sunt distanţi sau evită complet relaţiile intime, convinşi
fiind că nu vor beneficia de afecţiune.
Obiective:
– Acceptarea faptului că nevoile lor emoţionale sunt naturale şi normale. Orice copil are
nevoie de nurturanţă, empatie şi protecţie, nevoi care există şi la vârsta adultă.
Defect/Ruşine
Prezentare:
Cei cu această schemă au convingerea că sunt defecţi, inferiori, răi, fără nici un merit sau de
neiubit. Consecutiv, deseori experimentează sentimente cronice de ruşine în legătură cu
identitatea lor.
Aspecte percepute ca “defecte” pot fi oricare din caracteristicile personale – prea urâţi, prea
leneşi, prea proşti, prea plictisitori, ciudaţi, de nesuportat, prea graşi, prea slabi, prea înalţi,
prea scunzi, prea slabi moral. Pot avea dorinţe sexuale sau agresive inacceptabile. Ceva din
centrul fiinţei este perceput ca fiind “defect”: nu e ceva ce fac, e ceva ce simt ca sunt.
Se pot simţi defecţi chiar şi când comit o singură greşeală insignifiantă, schema
activându-se rapid prin intermediul mecanismului inferenţial arbitrar.
Se tem de relaţii deoarece sunt terifiaţi de posibilitatea ca “defectul” lor să fie expus
percepţiei celuilalt. În orice moment se aşteaptă ca ceilalţi să vadă prin ei, să le vadă
defectul, trăind intense emoţii de ruşine. Această frică poate apărea atât în legătură cu
lumea/viaţa privată, cât şi în cea publică, cei cu schema de Def/Ru putându-se simţi “defecti”
atât în cuplu sau în relaţii apropiate cât şi în interacţiunile publice (sau ambele).
Comportamente tipice:
– aleg deseori parteneri critici, rejectanţi şi pot fi critici cu cei care-i iubesc (“…n-aş vrea să
fiu membrul unui club care m-ar accepta pe mine ca membru”);
– evitarea relaţiilor intime sau a situaţiilor sociale. Tulburarea de personalitate de tip evitant
poate fi, în acest sens, o manifestare comună a schemei, având ca principal stil de coping
evitarea;
– schema poate duce, de asemenea, la abuz de substanţe sau la tulburări de comportament
alimentar;
Obiective:
– decentrarea de pe sine;
– discriminarea între criticismul valid şi cel abuziv, nefondat şi insuşirea unor tipuri specifice
de reacţie (acceptare, respectiv contraargumentare)
– corectarea opticii asupra celorlalţi în ceea ce priveşte criticismul vs. acceptanţa, indulgenţa,
empatia;
– să fie mai puţin perfecţionişti în ceea ce-i priveşte sau în privinţa celorlalţi.
Prezentare:
Se simt diferiţi de ceilalţi, izolaţi, ca nefăcând parte din nici un grup. Se simt “pe dinafară”,
ca şi cum ar privi din exterior înauntru. Oricine creşte simţindu-se diferit, poate dezvolta
această schemă. De exemplu, cei foarte talentaţi, cei din familii faimoase, oameni de o
frumuseţe sau urâţenie extremă, gay, minorităţi etnice, copiii alcoolicilor, supravieţuitorii
unor traume, cei cu dizabilităţi fizice, orfanii, cei adoptaţi, cei ce aparţin unei clase
economice semnificativ diferite de cea a celor din jurul lor etc.
Comportamente tipice:
Obiective:
– Să înveţe să discrimineze întrre grupurile care i-ar putea respinge şi cele care i-ar accepta
(pe baza similarităţilor, asemănărilor, preferinţelor pacientului şi membri grupului) şi să
părăsească grupurile în care nu-s acceptaţi.
*Notă: deseori pacienţii cu aeastă schemă trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor şi să
învingă evitarea, pentru a atinge obiectivele de mai sus.
Strategii:
– restructurare cognitivă;
– managementul anxietăţii;
*li se potriveşte mai bine terapie de grup sau frecventarea concomitentă a grupurilor de
suport cu “interese speciale” (supravieţuitorii incestului, supraponderali etc.).
Pacienţii cu scheme din acest domeniu au seturi de convingeri cu privire la sine şi mediu, ce
interferează negativ cu percepţia abilităţii de a se separa, supravieţui şi funcţiona
independent sau de a avea succes în acţiuni şi activităţi.
Prezentare:
Copilăroşi, neajutoraţi. Nu se simt în stare să-şi poarte singuri de grijă, viaţa le pare
copleşitoare iar pe ei se văd incapabili să-i facă faţă.
2) Dependenţă: Derivă din primul element: deoarece simt că nu se pot descurca pe cont
propriu, singura opţiune pe care o văd este să găsească aţi oameni care să fie dispuşi să aibă
grijă de ei (altfel, nu mai funcţionează deloc). Cei pe care-i găsesc, sunt de obicei păărinţi sau
substituţi ai acestora (parteneri, rude, prieteni, şefi sau terapeut). Părintele-substitut ori face
totul pentru şi în locul lor, ori le arată pas cu pas ce trebuie să facă.
Ideea centrală este: Sunt incompetent / nu mă pricep la nimic, de aceea trebuie să depind de
alţii.
Pacienţii cu această schemă nu vin la cabinet cu scopul de a deveni mai independenţi sau mai
competenti ci pentru a căuta “pilula magică” sau pentru a găsi un expert care să le spună ce să
facă. Problemele prezentate sunt de obicei simptome de Axa I: anxietate, evitare fobică –
agorafobie, probleme fizice induse de stress; pot fi deprimaţi deoarece se tem să părăsească
relaţia cu un partener (sau substitut parental) abuziv, deprivant sau dominator (frecvent cu o
personalitate similară cu cea a părintelui care a indus schema), din teama că nu se pot
descurca singuri. Scopul acestor pacienţi este, în mod tipic, acela de a scăpa de aceste
simptome şi nu de a-şi schimba sentimentul central de dependenţă-incompetenţă.
Comortamente tipice:
– Cer constant ajutor din partea celorlalţi; pun constant întrebări în timp ce se ocupă
de sarcini noi; solicită în mod repetat sfaturi în legătură cu deciziilepe care le au de luat.
– Au dificultăţi în a călători singuri, în a gestiona pe cont propriu finanţe.
Obiective:
Strategii:
– restructurare cognitivă
– construcţie skill-uri
Prezentare:
Se tem că o catastrofă s-ar putea produce în orice moment. Sunt convinşi că ceva groaznic li
se va întâmpla, ceva în afara controlului lor: se vor îmbolnăvi subit, se va produce un
dezastru natural, un cataccclism, vor fi victimele unei crime, vor suferi un accident groaznic,
îşi vor pierde toţi banii, vor suferi o cădere nervoasă şi vor înnebuni. Pe scurt, li se va
întâmpla un lucru rău iar ei nu vor putea să-l prevină.
Emoţia predominantă este anxietatea, variind de la spaimă de intensitate scăzută, până la
atacuri floride de panică.
Comportamente specifice:
Diferenţial:
Obiective:
Probleme speciale:
Prezentare:
1) Fuziune:
Atunci când un pacient cu Fuziune intră în tratament, fuziunea cu o anumită persoană
este atât de intensă încât chiar şi terapeutului îi este dificil să delimiteze identitatea personală
a acestuia de cea a persoanei fuzionale.
Persoana fuzională este de regulă o figură parentală (partener, rudă, şef, cel mai bun prieten
etc.)
Mulţi dintre pacienţii cu această schemă sunt convinşi că nici ei, nici figura parentală
fuzională n-ar supravieţui emoţional în lipsa suportului constant al celuilalt, având o nevoie
disperată de acesta. Legătura fuzională este percepută ca fiind atât de strânsă încât pacientul
simte că împreună formează o singură persoană; poate simţi că este în stare să-i citească
gândurile sau că-i poate simţi nevoile figurii parentale fără s-o întrebe.
Pacientul este convins că este greşit să impună limite în relaţia fuzională, simţindu-se vinovat
atuunci când o face.
2) Sine subdezvoltat:
Lipsa identităţii personale este trăită ca un sentiment de vid interior, al lipsei unui sine. Acest
lucru este o consecinţă a renunţării la propria identitate, cu scopul menţinerii legături cu
figura parentală.
Pacienţii cu sine nedezvoltat se simt ca şi cum ar pluti în derivă prin viaţă şi lume, fără vreo
direcţie anume. Nu ştiu cine sunt, n-au reuşit să-şi construiască preferinţe proprii sau să-şi
dezvolte talentele inerente şi nici să-şi urmeze înclinaţiile naturale. În cazuri extreme, pot
pune la îndoială propria existenţă: Oare eu chiar exist?
Cele două componente ale schemei, în majoritatea cazurilor, merg împreună, însă există şi
excepţii. Pacienţii pot avea un sine nedezvoltat fără a fi fuzionaţi, sinele nedezvoltat putând fi
urmarea subjugării. Pacienţii ai căror părinţi i-au constrâns în copilărie să le execute
comenzile descurajându-le concomitent iniţiativele, pot rata şansa dezvoltării unui simţ al
sinelui. Pe de altă parte, pacienţii care fuzionează cu o figură parentală, prezintă aproape
întotdeauna un sine nedezvoltat ca şi consecinţă, opiniile, interesele, preferinţele şi scopurile
acestora fiind, de fapt, simple reflexii ale persoanei fuzionale. Este ca şi cum viaţa figurii
parentale ar fi mai reală pentru ei decât propria viaţă: figura parentală este o stea iar ei planete
ce gravitează în jurul ei. Consecutiv, aceşti pacienţi pot avea o chimie pentru lideri
carismatici cu care deseori intră în fuziune.
Comportamente tipice:
– Sunt atraşi de parteneri puternici faţă de care submerg în viaţa de cuplu (relaţii de tip
părinte-copil)
Obiective:
– Să-şi exprime spontan sinele natural (preferinţe, opinii, decizii, talente, înclinaţii)
*În cazul pacienţilor care, ca adulţi, evită să se apropie de ceilalţi cu scopul de a evita o
posibilă fuziune, obiectivul este ca pacientul să poată dezvolta relaţii de tip “goldie-lock
zone” (nici prea distante, nici prea apropiate)
Strategii:
– Atacarea opticii conform căreia o fuziune este preferabilă în locul unei identităţi separate
(prin analiza avantajelor şi dezavantajelor)
*atenţie la supracompensare ce poate lua forma unei loialităţi alergice pe parcursul terapiei
(pacientuul refuză să accepte similarităţi cu persoana fuzională, adoptă atitudini şi
comportamente antagoniste faţă de aceasta)
– în temele pentru acasă vor fi incluse următoarele sarcini: să asculte muzica preferată, să
vizioneze filme, să frecventeze restaurante, în general, să se implice în activităţi din care
derivă plăcere
Eşec
Prezentare:
Au convingerea că s-au ratat, comparativ cu colegii lor de rang egal, în arii de reuşită:
carieră, bani, status, scoală, sport. Au sentimentul că sunt fundamental inadecvaţi, comparativ
cu egalii – proşti, inepţi, netalentaţi, ignoranţi, fără succes – şi că inerent le lipseşte acel
“ceva” necesar pentru a reuşi.
Origini:
Unii părinţi pot pedepsi succesul copilului, nedorindu-şi ca acesta să aibă reuşite din teama de
a nu fi abandonaţi. Aceşti părtinţi (Părinte Subminator) emit mesaje subtile de genul: “dacă
eşti prea de succes, te voi respinge sau mă voi retrage afectiv din viaţa ta”, generându-i
copilului aşa-zisa “teamă de succes”.
Link-uri cu:
Diferenţial:
Comportamente tipice:
Obiective:
Strategii:
– Unii s-au ratat în mod real datorită lipsei de talent sau nivelului de intelgenţă
necesar petru a reuşi într-un anumit domeniu. În acest caz, terapia se va focaliza pe
dezvoltarea de abilităţi şi pe construirea unor aşteptări realiste.
– Unii, cu toate căa nu duc lipsă de talent şi inteligenţă, nu s-au implicat suficient de mult
încât să reuşească, fie din cauză că le-a lipsit îndrumarea de care au avut nevoie, fie pentru că
s-au orientat către domenii nepotrivite. în acest caz, focusul va fi pe orienttarea către arii
congruente cu înclinaţiile lor naturale şi talentele.
– Unii au tulburări comorbide (ex: deficit de atenţie), caz în care tratarea comorbidităţii va
avea întâietate.
– Dacă pacientul are eşecuri reale relativ la egalii lui, terapia cognitiv-comportamentală se va
concentra pe restructurarea convingerii că este INERENT inept, urmărind reatribuirea
cauzelor eşecului (de pe sine pe schemă)
LIMITE DFICITARE
Pacienţii cu scheme din acest domeniu prezintă deficienţe în ceea ce priveşte limitele
interioare, responsabilitatea faţă de alţii sau orientarea către obiective pe termen lung.
Aceste scheme conduc la dificultăţi în respectarea drepturilor celorlalţi, cooperarea cu
ceilalţi, asumarea de angajamente faţă de ceilalţi sau stabilirea şi atingerea de obiective
personale realiste.)
Familia tipică de origine se caracterizează prin permisivitate, hiperindulgenţă, lipsă de
direcţie sau prin sentimente de superioritate. Lipseşte disciplina, cooperarea, limitele din
cadrul relaţiilor, stabilirea de obiective. În unele cazuri, pacienţii nu au fost puşi în situaţii
de disconfort în copilărie, astfel încât în prezent nivelul de toleranţă la astfel de situaţii este
sub cel normal. În general, nu au fost supravegheaţi adecvat, nu li s-a oferit direcţie.)
Revendicare / Grandomanie
Prezentare:
Pacienţii cu această schemă se simt speciali: se consideră mai buni, mai pricepuţi, mai
talentaţi decât ceilalţi. Deoarece simt că fac parte dintr-o “elită”, se simt îndreptăţiţi să
beneficieze de drepturi şi privilegii speciale şi nu sunt permeabili la principiile reciprocităţii
(care guvernează interacţiunile sănătoase). Încearcă să controleze comportamentele celorlalţi
pentru a-şi atinge obiectivele personale, fără empatie sau consideraţie pentru nevoile lor.Se
implică în acte egoiste şi grandomane. Insistă pe idea că sunt îndreptăţiţi să spună, posede,
facă tot ce vor, indiferent de prejudiciile aduse celorlalţi.
1) Revendicare/Îndreptăţire pură
Aceşti pacienţi sunt răsfăţaţi de părinţi mult prea indulgenţi, continuând să relaţioneze tipic şi
la vârste adulte. Îndreptăţirea nu este o supracompensare pentru vreo schemă subsidiară şi
nici un stil de coping pe o ameninţare percepută. Aceştia nu prezintă de obicei nici o altă
schemă în subsidiar.
Comportamente tipice:
– Competitivitate exagerată
– Snobism
Obiective:
– Să accepte şi să asimileze filosofia conform căreia toţi oamenii se nasc egali în drepturi şi
responsabilităţi, toţi oamenii se nasc la fel de valoroşi (nu există o persoană innerent
maivaloroasă decât alta şi nici inerent mai îndreptăţită la tratamente speciale); indivizii
sănătoşi nu-i domină, nu-i forţează pe ceilalţi ci, dimpotrivă, îi respectă în ceea ce priveşte
nevoile şi drepturile personale; de asemenea, încearcă să-şi controleze impulsurile astfel încât
să-i menajeze pe ceilalţi şi să respecte normele şi regulile sociale rezonabile, în cea mai mare
parte a timpului.
Strategii:
– Este posibil să trăiască durere autentică derivată dintr-o pierdere. în acest caz, motivaţia stă
în cauzele suferinţei şi-n motivul întrării în terapie. “Dacă nu renunţi la schemă, dacă refuzi
să te schimbi, ceilalţi vor continua să retalieze iar tu vei continua să te simţi nefericit” –
evitenţierea consecinţelor menţinerii schemei.
*Aceşti pacienţi au fost întreaga viaţă centraţi pe calităţi, minimizându-şi sau ignorându-şi
complet defectele, motiv pentru care n-au o imagine realistă a sinelui în ceea ce priveşte
punctele tari & slabe: nu acceptă / nu înteleg că şi ei au fragilităţi şi limite uman-valabile, ca
toţi ceilalţi. În terapie se va aborda cognitiv imaginea specială a sinelui şi îndreptăţirii la
drepturi şi privilegii speciale şi experienţial, limitarea sferei de influenţă a modului Copil
Răsfăţat (reparenting).
Prezentare:
2) Autodisciplina – abilitatea de-a tolera plictiseala şi frustrarea suficient timp încât să poată
duce la bun sfârşit sarcini/activităţi/proiecte.
Orice copil se naşte cu un mod impulsiv inerent.Acest mod devine dezadaptativ dacă nu se
reuşeşte aducerea impulsivităţii sub un suficient control şi disciplină. Copiii, prin experienţe
în cadrul familiei şi mai târziu în societate, învaţă să se controleze optim şi să se
autodisciplineze / organizeze, internalizând modul Adult Sănătos, devenind astfel capabil să
amâne gratificaţiile imediate în avantajul obiectivelor pe termen lung.
De cele mai multe ori, nu există postulate, convingeri sau sentimente specifice schemei,
pacienţii experimentând-o ca pe ceva situat în afara controlului lor (nu este egosintonică, la
fel ca celelalte).
Cei mai mulţi intră în tratament cu scopul de a deveni mai controlaţi şi mai disciplinaţi: ei tot
încearcă dar nu par să reuşească să-şi susţină prea mult timp efortul.
Modul Copil Impulsiv este, de asemenea, modul Copil Spontan / Dezinhibat, existând, deci, o
latură pozitivă a schemei. În exces, însă – atunci când nu se află în balans cu celelalte laturi
ale sinelui – costul depăşeşte beneficiul iar modul devine distructiv pentru pacient.
Comportamente tipice:
**Deşi comportamentele adictive sunt deseori asociate (droguri, alcool, jocuri de şansă,
mâncat/sex compulsiv), acestea nu sunt criterii primare de diagnostic, fiind forme de coping
nespecifice (servesc la evitarea suferinţei în orice schemă).
Obiective:
Strategii:
– Între impuls şi acţiune, pacientul trebuie să înveţe să insereze gânduri. Trebuie să înveţe să
gândească cedarea în faţa impulsului în termeni de consecinţă, ÎNAINTE de a pune în act
comportamentul.
Link-uri cu:
Ocazional, are link-uri cu una din schemele primare, cazuri în care schemele vor fi
abodrate simultan.
NOTĂ: Pacienţii BPD pot avea aceste două scheme în link (Aut/Dis – Sub). Din cauza
subjugării, simt că nu au dreptul să-şi exprime nevoile şi sentimentele. Atunci când furia din
frustrarea acestora se acumulează paroxismal, modul Copilul Furios o va ventila în burst,
cerând astfel satisfacerea lor de către cei din jur. Ulterior, pacientul simte că merită pedepsit
de către Adultul Punitiv internalizat. Cănd se petrece acest fenomen, terapeutul va încuraja
venting-ul, va empatiza iar apoi va testa congruenţa modului cu realitatea.
*Uneori, schema poate avea baze biologice (probleme de învăţare – deficit de
atenţie/hiperactivitate). Dacă dificultăţile sunt rezistente la terapie în pofida unei motivări
suficiente pentru schimbare şi a unui nivel optim de implicare din partea pacientului, trebuie
luată în calcul varianta tratamentului armat (cu medicaţie).
Pacienţii cu scheme din acest domeniu prezintă tendinţa la focalizarea excesivă pe dorinţele,
sentimentele şi reacţiile celorlalţi în detrimentul propriilor nevoi, cu scopul de a obţine
dragoste, aprobare dar şi pentru a evita represalii. Deregulă implică suprimarea şi lipsa
conştientizării propriei furii şi înclinaţiilor naturale.
Familia tipică de origine se caracterizează prin acceptare condiţionată: copiii trebuie să-
şi suprime aspecte importante din ei pentru a obţine dragoste, atenţie şi aprobare. În multe
familii de acest gen, nevoile emoţionale şi dorinţele – sau acceptanţa socială şi statutul –
părinţilor sunt valorizate mai mult decât nevoile şi sentimentele copilului.
Subjugare
Prezentare:
Pacienții cu schema de subjugare se caracterizează prin obișnuința de-a-i lăsa pe alții să-i
domine. Predau controlul celorlalți deoarece se simt constrânși de amenințarea, fie cu
pedeapsa, fie cu abandonul.
2) Subjugarea emoțiilor – pacientul își suprimă sentimentele (în special furia), din teama de
retaliere din partea celorlalți.
Au percepția că nevoile şi sentimentele lor nu sunt valide sau importante pentru ceilalți.
Schema duce aproape întotdeauna la acumularea furiei, fenomen ce generează simptome
dezadaptative: comportamente pasiv-agresive, ventilări în burst ale furiei, simptome
psihosomatice, retracția afecțiunii, acting-out, abuz de substanțe.
De obicei, stilul de coping principal este predarea: sunt excesiv de complianți şi hipersensibili
la constrângeri. Se simt batjocoriți, hărțuiți și fără vreo putere. Simt că sunt la mila figurii
autoritare, percepută ca fiind mult mai puternică și cu o mult mai mare influență, motiv
pentru care pacienții se simt obligați să i se subordoneze.
Scmema implică un nivel semnificativ de frică. Lăuntric, pacientul se teme că, în cazul în
care și-ar exprima nevoile şi sentimentele, i s-ar întâmpla ceva rău (cineva important se va
înfuria pe el, va fi abandonat, pedepsit, respins sau criticat). În consecință, alege să-și suprime
sentimentele şi nevoile, nu pentru că așa i s-ar părea natural, ci pentru că se simte NEVOIȚI ,
CONSTRÂNȘI s-o facă. Subjugarea nu este bazată pe o valoare internalizată sau pe o dorință
autentică de a-i ajuta pe alții, ci pe frica de retaliere.
Diferențial:
Link-uri cu:
– Fuziune: atunci când pacientul a servit prea multă vreme nevoilor și preferințelor
altora, motiv pentru care nu a reușit o individuație completă (nevoi și preferințe personale),
focusul terapiei va fi pe identificarea înclinațiilor lor naturale și pe exersarea
comportamentelor bazate pe acestea.
Comportamente specifice:
– Frecvent, schema generează coping de evitare. Pacienții evită situații în care alții i-
ar putea controla sau în care s-ar putea simți „încarcerați”. Unii pot evita complet relațiile
intime deoarece le percep ca fiind claustrante, adevărate „capcane” din care n-ar mai putea
ieși.
– Prezintă o chimie pentru indivizi dominanți, frecvent intrând în relații inegale în cadrul
cărora sunt controlați
Obiective:
– Să poată discrimina între indivizii sănătoși – cei care le permit exprimarea spontană şi
directă – şi cei dominanți sau abuzivi, față de care pacientul va fi încurajat să se îndepărteze.
Strategii:
*În cazul în care pacientul prezintă dificultăți în exprimarea experiențială a furiei față de
figura autoritară, se va face pressing până va reuși, venting-ul furiei (în role-play și imagerie)
fiind crucial pentru succesul terapiei – energizează pacientul în lupta împotriva pasivității
submisive şi îi menține activă motivația.
Pacienții pot avea tendința de a investi cu autoritate terapeutul, acesta părându-li-se dornic să-
i domine, să-i controleze. în acest caz, stilul propice va fi non – (sub) – directiv, pacientului
dându-i-se libertatea de a stabili cursul terapiei: ce probleme vrea să abordeze, ce tehnici vrea
să învețe şi ce sarcini pentru acasă își dorește să îndeplinească.
*Pacienții pot exprima stângaci sau furibund nevoi și sentimente, cel puțin la începutul
terapei.
Pacienții cu Subjugare în link cu Fuziune nu sunt conștienți de ceea ce-și doresc sau simt, caz
în care se va urmări construcția unei imagini de sine prin monitorizarea dorințelor și
emoțiilor.
Autosacrificiu
Prezentare:
Prezintă chimie intensă pentru indivizi cu Rev/Gra, intrând deseori în relații cu persoane cu
schema Indreptățirii Dependente.
Schema are și aspecte pozitive, fiind patologică doar dacă este dusă la extrem. Un beneficiu
secundar este faptul că pacientul trăiește un sentiment de mândrie, percepându-se drept
”caretaker”. În urma comportamentelor altruiste, morale, se autoetichetează ”buni”. Totuși,
uneori, indiferent de volumul sacrificiilor, continuă să se simtă vinovați că n-au făcut destule.
Un alt beneficiu secundar este faptul că schema atrage, de obicei, foarte mulți oameni,
pacientul beneficiind de o rețea socială consistentă.
Link-uri cu:
– Cu Defect/Ruşine: pacientul oferă mai mult deoarece consideră că valorează și merită mai
puțin
Diferențial:
– Aut/Sac: părinți slabi, neajutorați, nevoiași, copilăroși, bolnavi, deprimați (copilul dezvoltă
modul Copilul Parentizat)
Comportamente specifice:
– Își focalizează atenția pe ceilalți și se simt inconfortabil atunci când atenția celorlalți este
focalizată pe ei
– obișnuiesc să ceară indirect, subtil, voalat atunci când își doresc ceva (evită să ceară direct)
Obiective:
– Tratarea Dep/Em: pacientul trebuie încurajat să se focalizeze pe propriile sale nevoi și să-i
lase pe cei din jur să i le satisfacă; să ceară ce-și doresc în mod direct și să renunțe la aparența
de om puternic, invulnerabil.
Strategii:
– Comportamental:
– să ceară direct
– să poată selecta parteneri puternici, independenți, opuși celor nevoiași, slabi cu care schema
este în chimie (dependenți de substanțe, depresivi, personalități dependente)
– să monitorizeze cât de mult oferă şi cât de mult primesc (inventarul reciprocității). Când
echilibrul este perturbat, să-și moduleze comportamentul cu scopul restabilirii echilibrului.
Prezentare:
1) Orientați către aprobare – caută să se facă plăcuți de către toți ceilalți, să se integreze și să
fie acceptați;
2) Orientați către recunoaștere – caută aplauze şi admirație. Aceștia, de regulă, apar ca fiind
narcisici, prezentând o exagerată emfază pe status, look, imagine socială, bani, reușite, cu
scopul de a obține admirație.
Link-uri cu:
Diferențial:
– Cu Std/Hip: cu toate că originile celor două scheme pot părea similare, criteriul
diferențial îl constituie locus of control. În cazul pacienților cu Std/Hip, acesta este interior
(caută să atingă standarde și valori internalizate ). Cei cu Ap/Rec urmăresc obținerea validării
sociale.
– Cu Sub: Pacienții cu Sub au o motivație negativă (bazată pe frică), urmărind ca, prin
comportamente submisive să evite pedeapsa, abandonul, retalierea. Scopul primar nu este
aprobarea, nici recunoașterea.
Comportamente tipice:
Obiective:
– Să-și conștientizeze şi accepte sinele autentic (opus celui avid de aprobare și recunoaștere
socială)
– Să asimileze principiul conform căruia oamenii sunt fericiți şi împliniți atunci când
exprimă emoții autentice, când comportamentele lor sunt dirijate de înclinații naturale, şi
nefericiți atunci când și le suprimă.
Strategii:
– Cognitiv: demonstrarea beneficiilor exprimării sinelui autentic Vs. patern-ului de
căutare a aprobării și recunoașterii sociale
HIPERVIGILENȚĂ ȘI INHIBIȚIE
Familia tipică de origine este aspră, severă, uneori punitivă: performanţa, datoria,
perfecţionismul, respectarea regulilor, camuflarea emoţiilor şi evitarea greşelilor predomină
în detrimentul placerii, bucuriei şi relaxării. De regulă, există un subsidiar de pesimism, de
griji şi preocupări legate de ideea că dacă un membru al familiei nu este vigilent şi atent tot
timpul, totul se va duce de râpă.
Negativism / Pesimism
Prezentare:
Sunt vulnerabili la greșeli, având tendința la catastrofizare: orice greșeală poate duce la un
colaps financiar, o pierdere semnificativă, umilire socială, blocare într-o situație aversivă,
pierderea controlului etc. Dedică mult timp comportamentelor de asigurare, încercând să
preîntâmpine greșeli și sunt predispuși la ruminații obsesive. Starea ”default” este anxietate,
simptomele tipice fiind: încordare/agitație cronică, îngrijorare, văicăreală/lamentare,
indecizie.
Indiferent de ce spun cei din jur, pacientul vede mereu doar partea negativă, devenind deseori
deranjanți, greu de suportat. Pentru ei, paharul este mereu pe jumătate gol.
Link-uri cu:
– Cu Dep/Em (acest link este foarte frecvent și reprezintă cazuri dificil de tratat.):
Neg/Pes poate fi o formă de supracompensare. Pacientul se văicărește cu scopul inconștient
de a obține atenție şi simpatie, nurturanță şi empatie (beneficiu secundar al
Dep/Em).Văicăreala cronică este extrem de impermeabilă la rațional (rezistentă la
contraargumentare), tocmai datorită schemei Dep/Em. Pe termen scurt, cei din jurul
pacientului îi oferă acestuia nurturanța şi empatia de care are nevoie, însă pe termen lung,
lumea se cam satură de ei, la un moment dat începând să-i evite, contribuind astfel la
perpetuarea schemei. În această situație, focusul terapiei va fi prin excelență pe Dep/Em.
– În unele cazuri, Neg/Pes are o componentă biologică (OCD sau distimie), caz în care este
necesar tratament armat.
Obiective:
Strategii:
Cognitiv: Ideea centrală este evenimentele negative din trecut nu prezic apariția de
evenimente negative în viitor.
– unii pacienți pot experimenta ”magia îngrijorării” – convingerea că prin simplul fapt de a se
îngrijora, pot preîntâmpina sau preveni evenimente aversive: ”Cât timp îmi fac griji în
legătură cu un eveniment, sunt convins că nu se va întâmpla”.
*Pacienții cu această schemă prezintă frecvent dificultăți în a-și aminti vreun moment în care
nu au fost pesimiști și nu-și pot imagina cum ar fi să fie optimiști. Lucrul pe moduri îi poate
ajuta să-și elibereze Copilul Fericit, demult îngropat sub munți de îngrijorare.
Inhibiție Emoțională
Prezentare:
În relații, foarte mulți valorizează autocontrolul mai presus de intimitate, temându-se că dacă
ar lăsa să transpară emoții câtuși de puțin, ar fi invadați de rușine, abandonați sau pedepsiți.
Pacientul își inhibă emoțiile specifice Copilului Spontan. Deși copiii sunt nevoiți să învețe să-
și stăpânească şi să-și exprime controlat emoțiile şi impulsurile (pentru a nu viola drepturile
celorlalți), este sănătos ca acestea să fie exprimate în moduri și contexte propice. Copilul
Spontan al pacientului, insă, este atât de inhibat şi cenzurat încât acesta a uitat cum să fie
spontan sau să se joace. Inhibiția poate fi prezentă în diverse arii afective: a furiei, a bucuriei,
dragostei, afecțiunii, excitării sexuale.
Origini:
Cea mai frecventă este familia care a blamat în copilăria pacientului comportamentele
prin care acesta-și exprima spontan emoțiile, acesta experimentând puternice emoții de
rușine. Convingerea-mesaj este: ”E rău să afișezi sentimente și emoții, să vorbești despre ele
şi să le traduci impulsiv în act; e bine să le ții în tine.” Treptat, vor dezvolta convingerea că
dacă-și vor exprima emoțiile, se va întâmpla ceva rău, cel mai adesea, așteptându-se să fie
umiliți, făcuți de rușine.
Link-uri cu:
Obiective:
– Să nu mai controleze oamenii din jurul lor; să nu-i mai umilească pe cei care-și exprimă
emoțiile
Strategii:
– Experiențial, pacientul va accesa emoții, A.S. ajutând Copilul Inhibat să-și exprime emoțiile
suprimate
*Pentru astfel de pacienți, un terapeut foarte rațional și non- sau slab expresiv, este
contraindicat
– Comportamental:
*Inhibarea emoțiilor este practic un reflex al pacientului care a procedat astfel pe parcursul
întregii vieți, motiv pentru care exprimarea îi pare extrem de forțată şi sintetică. Pentru a
depăși această problemă se recomandă accent pe lucrul cu modurile.
Prezentare:
– probleme de sănătate
– alte disfuncții
Emoția experimentată în mod tipic de acești pacienți este PRESIUNE. Deoarece a atinge
standarde perfecționiste este o utopie, trăiesc perpetuu sub compulsia de a da tot ce pot, de a
depune eforturi din ce în ce mai mari, indiferent de activitate sau acțiune. Pacientul, pe fond,
este anxios, temându-se constant de eșec (eșec este 95 din 100, de exemplu). Presiunea
temporală este tipică: ”Sunt atâtea de făcut și așa de puțin timp…”
Hipercriticismul este o atitudine atât față de sine cât şi față de ceilalți. Schema este dificilă
atât pentru ei, cât şi pentru cei din jur. (Un pacient despre soție: ”…pentru ea, niciodată
nimic nu e bine!”)
Iritabilitatea este încă o trăsătură frecventă, deoarece nimic nu este vreodată făcut sufucient
de bine sau de repede.
Link-uri cu:
Cu Ap/Rec: Pacienții cu acest link caută atât să atingă standarde perfecționiste, cât și
să câștige aprobarea și recunoașterea celorlalți.
Comportamente specifice:
– Gândire dihotomică (totul sau nimic, alb sau negru), un standard atins parțial sau
incomplet fiind un eșec total.
– Incapacitate de a deriva plăcere din succes. Imediat după ce ating un obiectiv, își comută
focus-ul pe alte standarde perfecționiste asociate următoarei sarcini sau activități.
Obiective:
– Diminuarea criticismului; să fie mai puțin exigenți, mai acceptanți, ingăduitori, indulgenți
Strategii:
CBT este de prim rang
*Beneficiul secundar al schemei poate pune piedici schimbării terapeutice: sunt atâtea
avantaje când lucrurile sunt făcute bine
Pedeapsă
Prezentare:
Pacienții cu această schemă sunt convinși că oamenii trebuie aspru pedepsiți pentru
greșelile lor, și în nici un caz iertați. Pacientul apare ca moralist, intolerant, are mari
dificultăți în a ierta greșeli (atât în cazul lui, cât şi al celorlalți).
Cel mai bun mod de detectare a schemei este după tonul vocii (punitiv, învinovățitor,
savonarolicesc) atunci când pacientul vorbește despre cineva care a greșit.
Link-uri cu:
Obiective:
– Să fie mai puțin punitivi, mai iertători, atât cu sine, cât și cu ceilalți. Pedeapsa nu
este un mod eficient de schimbare comportamentală, mai ales comparativ cu recompensarea
comportamentului dezirabil. Un stil parental autoritar bazat pe pedepsirea comportamentelor
”rele” produce copii care sunt obedienți doar în prezența părintelui şi care au o stimă de sine
negativă, spre de osebire de stilul parental democratic, în care părintele explică de ce ”e rău”
un comportament.
– Să fie empatici
– Să ajute copilul să înțeleagă cum ar putea să se comporte mai bine pe viitor, nu să-l
pedepsească.
Strategii:
– dialoguri între partea punitivă și partea iertătoare (Părintele Punitiv Vs. A.S.)
Experiențiale:
– Părintele Punitiv se adresează pacientului pe tonul specific iar pacientul îi va răspunde: ”N-
am să te mai cred de acum înainte! N-ai dreptate și nu-mi ești de nici un ajutor!”
Comportamentale:
*În special, în link cu Def/Ru, schema P este dificil de tratat deoarece sentimentul indignării
morale a pacientului poate fi extrem de rigid. Cheia, în acest caz, este menținerea motivației
pentru schimbare: focusul pacientului trebuie menținut continuu pe costurile și beneficiile
schemei.
SCHEME ŞI STILURI DE COPING
În cazul clienţilor cu un grad mai ridicat de funcţionalitate, se poate lucra pe scheme, fără a fi
necesar travaliul pe moduri. Dacă avem de-a face cu tulburări mai grave, însă, este
recomandabil lucrul pe moduri. Pentru pacienții cu tulburări nici foarte grave nici foarte
ușoare, în general se folosește o abordare ce îmbină cele două strategii. Terapeutul poate trece
de la o abordare centrată pe scheme la o abordare centrată pe moduri și atunci când progresul
terapeutic pare să stagneze, atunci când evitarea sau supracompensare pacientului pe anumite
scheme pare să reziste terapiei. Un exemplu în acest sens îl constituie pacienții cu tulburare
obsesiv-compulsivă sau narcisică.
Practicianul mai poate trece la abordarea terapeutică centrată pe moduri și atunci când
pacientul prezintă o tendinţă rigidă la autopedepsire sau autocritică, acestea fiind, de regulă,
semne ale unei internalizări disfuncționale a unui părinte punitiv și critic.
Terapeutul mai trece la lucrul pe moduri şi atunci când este vorba despre un pacient care pare
sa aibe conflicte interioare nerezolvate: de exemplu, două părți din sine se află în opoziție, în
legătură cu o decizie de viață, cum ar fi dacă să să rupă sau nu definitiv o relație. Fiecare
parte din sine poate fi abordată ca un mod, cele două moduri putând purta dialoguri în cadrul
cărora pot negocia una cu cealaltă.
Un ultim caz în care se mai lucrează pe moduri este atunci când se lucrează cu pacienți ce
prezintă fluctuații frecvente ale afectului, cum ar fi cei cu BPD care trec în mod repetat de la
furie la tristețe, la auto-pedepsire, vinovăție sau amorțire emoțională.
Modurile schemelor
În cazul pacienților cu borderline sau narcisici, modurile sunt relativ deconectate, persoana în
cauză fiind capabilă să experimenteze numai un singur mod la un moment dat. Pacienții cu
bordeline cicleaza rapid intre moduri. Pacienții cu tulburare de personalitate narcisică, pe de
altă parte, ciclează mai rar, putând rămâne într-un mod pentru o perioadă mai lungă de timp.
Alți pacienți, cum ar fi cei cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă, sunt blocați într-
un anumit mod şi aproape niciodată nu cicleaza. Indiferent unde se află, cu cine sunt, ce li se
întâmplă, sunt la fel: autocontrolați, rigizi și perfecționiști. Frecvența ciclării este importantă
atunci când ne referim la un pacient, însă nu este ceea ce definește un model.
Modurile Copilului
Copilul Vulnerabil
Pacientul aflat în modul Copil Vulnerabil, poate apărea ca speriat, trist, copleșit, neajutorat.
Este aidoma unui infant ce are nevoie de adulți să-i poarte de grijă pentru a-i asigura asupra
supraviețuirea, care însă nu primește acest lucru. Copilul are nevoie disperată de un părinte şi
este în stare să tolereze aproape orice pentru a beneficia de unul. Caracteristicile traumei
pentru Copilul Vulnerabil depind de schemă: părinții lasă Copilul singur pentru perioade
lungi de timp (Copilul Abandonat), lovesc Copilul excesiv (Copilul Abuzat), se abţin de la
exprimarea dragostei (Copilul Deprivat), sau critică dur Copilul (Copilul Defect). Alte
scheme care pot fi asociate cu acest mod includ Izolare Socială, Dependență/Incompetență,
Vulnerabilitate la Traume/Boală, Fuziune/Sine nedezvoltat şi Eşec. Majoritatea schemelor
sunt parte componentă a Copilului Vulnerabil. Din acest motiv, Copilul Vulnerabil este
considerat ca fiind modul central al travaliului terapeutic.
Copilul Furios
În general, toți copiii mici devin furioși la un moment dat, atunci când nevoile lor emoționale
nu sunt satisfăcute. Cu toate că părintele poate pedepsi copilul, furia este o reacție normală
pentru un copil mic în acest context. Pacienții aflați în modul Copil Furios își exteriorizează
furia în mod direct ca răspuns la frustrarea nevoilor emoționale centrale sau la tratament
nedrept în legătură cu schemele asociate incluzând Abandon, Neîncredere/Abuz, Deprivare
Emoțională şi Subjugare, printre altele. Când o schemă este activată iar pacientul se simte
abandonat, abuzat, deprivat, subjugat,de regulă acesta devine furios și poate ţipa, înjura,
dezvolta fantezii şi impulsuri violente.
Copilul Impulsiv/Indisciplinat
Copiii impulsivi, indisciplinați acționează impulsiv pentru a-şi satisface nevoile sau pentru a
obține plăcere, fără a lua în considerare limitele sau grija față de alții. Acest mod reprezintă
starea naturală de „agregare” a copilului: dezinhibat şi necivilizat, iresponsabil și liber.
Copilul impulsiv indisciplinat are o toleranță la frustrare foarte scăzută şi nu poate amâna
gratificarea imediată în scopul atingerii obiectivelor pe termen lung. O persoană aflată în
acest mod apare ca răsfățată, furioasă, neatenta, leneșă, nerăbdătoare, distrată, sau
incontrolabilă. Schemele asociate pot fi: Revendicare/Grandoare, Autocontrol/Disciplină
insuficiente.
Copilul fericit
Copilul fericit se simte iubit și mulțumit. Acest mod nu este asociat cu nici o schemă
dezadaptativă timpurie deoarece toate nevoile emoționale centrale ale copilului sunt
satisfăcute în mod adecvat. Acest mod reprezintă absența sănătoasă a activării schemei.
Aceste moduri reprezintă încercările copilului de a se adapta la un stil de viață toxic care
împiedică satisfacerea nevoilor emoționale centrale. Aceste moduri de coping au fost
adaptative atunci când pacientul era copil, însă sunt dezadaptative în viața adultă. Există trei
tipuri: Compliantul, Protectorul Detașat, și Supracompensatul, corespunzătoare celor trei
stiluri de coping: Predare, Evitare şi Supracompensare.
Rolul Compliantului este de a evita abuzurile şi relele tratamente. Rolul celorlalte două
moduri (Protectorul Detașat și Supracompensatul), este de-a evita emoțiile negative generate
de erupția schemei.
Compliantul
Apare, vis-a-vis de schemă, ca un stil de coping. Pacienții aflați în acest mod apar ca fiind
pasivi și dependenți. Sunt dispuşi să facă orice ar cere ceilalți sau terapeutul. Trăiesc
sentimente de neputință în fața unei figuri mai puternice, simțind că nu au de ales decât să
încerce să-i facă pe plac, pentru a evita un eventual conflict. Sunt obedienți, predispuși să-i
lase pe alții să-i abuzeze, să-i neglijeze, să-i controleze, să-i devalorizeze, cu scopul de a
conserva relația sau de a evita potenţiale retalieri.
Protectorul Detașat
Stilul central de coping al acestui mod este evitarea. Pacienții aflați în acest mod se detașează
de ceilalți oameni şi își cenzurează emoțiile cu scopul de a se proteja față de suferința
asociată sentimentului de vulnerabilitate. Modul apare aidoma unui zid sau a unei armuri,
adăpostind celelalte moduri mai fragile. În acest mod, pacienții pot experimenta aplatizare
emoţională sau vid interior. Pot adopta atitudini cinice sau distante pentru a evita investiții
emoționale în alți oameni sau activități. Exemple de comportament specific includ: retragerea
socială, autosuficienţa excesivă, distanțarea de sine prin adicţii, visarea cu ochii deschiși,
distragerea compulsivă şi căutarea stimulării.
Modul Protectorului Detașat este problematic pentru mulți pacienţi caracteriologici, în special
cei cu tulburare de personalitate borderline, și este de regulă cel mai greu de modificat mod.
În copilărie, acești pacienți și-au dezvoltat acest mod ca o strategie adaptativă: un mediu
infantil traumatic, toxic, generator de suferință, legitimează distanțarea şi aplatizarea
emoțională. Pe parcursul maturizării, însă, schimbând treptat mediul inițial cu medii mai
puțin ostile și deprivante, ar fi fost sănătos să renunțe la Protectorul Detașat şi să devină mai
deschiși față de lume și față de propriile lor emoții. Însă pacienții au devenit atât de obișnuiți
cu acest mod încât Protectorul Detaşat a devenit automat, ei ajungând incapabili să îl
părăsească. Refugiul le-a devenit închisoare.
Supracompensatul
Stilul de coping specific acestui mod este supracompensarea. Pacienții aflați în acest mod
acționează ca şi cum opusul schemei ar fi adevărat. De exemplu, dacă se simt defecți,
încearcă să pară perfecți, superiori altora. Dacă se simt vinovați, îi învinovățesc pe ceilalți.
Dacă se simt dominați, îi abuzează pe ceilalți. Dacă se simt folosiți, îi exploatează pe ceilalți.
Dacă se simt inferiori, caută să-i impresioneze pe ceilalți cu statusul sau reușitele lor. Unii
supracompensați sunt pasiv-agresivi. Par să fie supra-complianți, în timp ce, în secret, caută
să se răzbune, punând în act comportamente de tergiversare, trădare, lamentare,
nonperformanță etc. Alţi supracompensați sunt obsesivi, menținând o ordine strictă, un
autocontrol excesiv, niveluri înalte de predictibilitate prin plănuirea migăloasă a acțiunii ,
aderență excesivă la rutină, grijă exagerată.
Aceste moduri sunt internalizări ale figurilor parentale din perioada timpurie a vieţii. Când
pacienții se află într-unul din modurile părintelui disfuncțional, aceștia devin proprii lor
părinți și se tratează la fel cum, în copilărie, au fost tratați de către părinte, frecvent
împrumutând vocea acestuia în cadrul monologului interior. În modurile părintelui
disfuncțional, pacienții gândesc, simt şi acționează la fel cum gândeau, simțeau şi acționau
părinții față de ei, în copilărie.
Există două moduri ale părintelui disfuncțional: Părintele Punitiv (sau critic) şi Părintele
Exigent.
Părintele Punitiv pedepsește cu furie, critică sau restricționează exprimarea nevoilor sau
dreptul de a greși ale copilului. Schema cel mai frecvent asociată este cea
de Defect/Rușine.Pacienții cu un mod al părintelui punitiv exacerbat devin propriilor părinți
abuzivi şi tind să se autopedepsească, spunând despre sine, de exemplu, că sunt răi, murdari,
scârboși etc.
Părintele Exigent pune presiune asupra copilului cu scopul de a-l determina să atingă
standarde şi aşteptări nerealiste. Pacientul aflat în acest mod simte că trebuie să fie perfect,
orice greșeală reprezentând un eșec, orice ieșire spontană trimiţându-l în afara normalităţii.
Schemele cel mai frecvent asociate acestui mod sunt: Standarde Nerealiste/Hipercriticism și
Autosacrificiu. Acest mod este foarte des întâlnit la pacienții cu tulburări de personalitate
narcisică şi obsesiv-compulsivă. Aceștia intră în modul Părintelui Exigent și-și stabilesc
standarde înalte, forțându-se apoi să le atingă. Cu toate astea, acest mod al Părintelui Exigent
nu este neapărat punitiv. Părintele exigent, deşi are aşteptări exagerate, nu pedepsește copilul
pentru neatingerea standardelor. În cele mai multe cazuri, copilul conștientizează
dezamăgirea părintelui și se simte rușinat. Mulți pacienți prezintă un mod combinat între
părintele punitiv și părintele exigent, mod caracterizat atât de tendinţa la standarde înalte cât
şi de auto-pedepsire pentru nereuşita de a le atinge.
Acest mod reprezintă partea sănătoasă, adultă, având o funcție executivă în relaţie
cu celelalte moduri. Adultul Sănătos ajută copilul să-și satisfacă nevoile emoționale centrale.
Obiectivul primordial al lucrului pe moduri este acela de a construi şi întări modul Adultului
Sănătos, astfel încât acesta să poată gestiona celelalte moduri.
Majoritatea pacienților adulți posedă o oarecare versiune a acestui mod însă eficiența sa este
extrem de scăzută. Pacienții mai sănătoși, mai funcționali, posedă un mod al Adultului
Sănătos mai puternic. Pacienților care suferă de tulburare de personalitate borderline le
lipseşte complet acest mod sau, dacă este prezent, este foarte slab dezvoltat.
Asemenea unui bun părinte, modul Adult Sănătos servește trei funcții de bază:
1. FAZA DE EVALUARE
Manifestări:
1. refuză exerciţiul
2. afirmă ca exerciţiul nu va fi de folos (obsv. clinice indică narcisism)
3. pune întrebări sau deschide subiecte fara legătură cu schema pentru a-l distrage pe
terapeut
4. refuză să ţină ochii închişi
5. afirmă că nu vede decât un “ecran gol”
6. proiectează imagini prea vagi sau “stickmen”-i
Cauze:
Soluţii:
1. FAZA DE SCHIMBARE
Strategii cognitive
În general, este prima strategie aplicată în procesul de schimbare, excepţie făcând pacienţii cu
Borderline (în al căror caz e nevoie de o focalizare mai pregnantă pe construirea unei relaţii
terapeutice mai puternice).
Strategiile cognitive au ca scop întărirea modului Adult Sănătos prin “scoaterea” pacientului
din schemă şi construirea unei perspective raţionale asupra schemei astfel încât s-o poată
pune la îndoială prin prisma unei optici mai puţin subiective şi mai raţionale.
Prin intermediul acestor strategii, pentru prima dată pacientul poate conştientiza caracterul
fals, iraţional, exagerat al schemei, devenind astfel capabil s-o privească drept ipoteză (şi nu
ca pe un adevăr absolut).
Tehnici:
Clienţii găsesc dificil travaliul elaborării listei cu dovezi împotriva schemei. Chiar şi atunci
când, de cele mai multe ori cu ajutorul terapeutului, reuşesc să găsească dovezi împotriva ei,
au tendinţa de a le reinterpreta astfel încât să se potrivească schemei. De exemplu, o schemă
de Defect/Ruşine, pusă în faţa argumentului „Soţul şi copiii mă iubesc”, o transformă în: „Ei
mă iubesc doar pentru că reuşesc să-i păcălesc; nu mă cunosc cu adevărat”. Este foarte
important ca terapeutul să le reflecte faptul că invalidarea/respingerea/neglijarea/negarea
dovezilor este doar o altă formă de auto-perpetuare a schemei. De exemplu, „Tatăl meu nu
m-a iubit” => „tatăl meu nu m-a iubit pentru că nu meritam dragostea lui, eu nu pot fi
iubită” devine „Tatăl meu nu era capabil să iubească niciun copil, nu l-a iubit nici pe fratele
meu”.
Strategii experienţiale
Scopuri:
2) Reparenting-ul clientului astfel încât nevoile sale centrale frustrate în copilărie să fie
parţial satisfăcute.
Trecerea de la o înţelegere raţională, „la rece” a schemei, la o înţelegere de tip emoţional, „la
cald” facilitează conştientizarea trăirilor afective din copilărie asociate schemei, servind
cunoaşterii acesteia în profunzime.
„Acum închide ochii şi lasă o imagine (oricare) să plutească în mintea ta. N-o forţa în nici
un fel; las-o doar să vină în mintea ta şi spune-mi ce vezi.”
Se insistă ca clientul să descrie imaginea la timpul prezent şi la persoana întâi, ca şi cum
scenele s-ar petrece acum şi aici. Clientului i se mai cere să folosească doar imagini (nu idei
şi gânduri).
“Ce vezi? Ce auzi? Te poţi vedea pe tine în imagine? Ce exprimă faţa ta?”
Odată ce imaginea este clară, terapeutul va explora gândurile şi emoţiile fiecărui personaj din
imagine.
“La ce te gândeşti? Ce simţi? În care parte a corpului simţi aceste emoţii? Ce-ţi vine să faci
acum?Mai este şi altcineva în imagine? La ce se gândeşte / ce simte? Ce-i vine să facă?
Terapeutul va încuraja clientul să ceară personajelor să-şi spună unul altuia ce emoţii trăiesc,
ce simte fiecare pentru celălalt, ce-şi doreşte să obţină fiecare de la ceilalţi.
“Cum a fost? Ce semnifică aceste imagini pentru tine? Care au fost temele? Ce scheme sunt
asociate acestor teme?”
De regulă, pentru clienţii fragili sau traumatizaţi, exerciţiul începe cu imaginea unui loc
securizant. Astfel, clientul are şansa de a se familiariza cu practica exerciţiului. La sfârşitul
exerciţiului, revenirea la imaginea iniţială oferă clientului un refugiu emoţional împotriva
afectelor negative reziduale.
Exemplu:
T: Te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că te afli într-un loc plăcut. Lasă pur şi simplu
imaginea să-ţi apară uşor în minte, fără s-o forţezi. Spune-mi ce vezi.
T: Ce vezi în ea?
P: Sunt eu cu fratele meu, ne uităm pe fereastra casei noastre din copac. Unchiul meu ne-a
construit-o.
P: Îl văd pe fratele meu şi pe mine… (clientul deschide ochii) Chiar este o poză, îmi aduc
aminte de ea (clientul închide ochii). Suntem acolo amândoi, zâmbim.
P: Da
P: Cam 7.
T: Ce sezon este?
T: Bine… Acum vreau să devii micul băiat din poză. Vreau să priveşti în jur prin ochii
copilului… Spune-mi ce vezi.
P: Ok. Sunt alături de fratele meu şi ne uităm pe fereastra casuţei noastre din copac.
P: Îl văd pe bunicul, este undeva la marginea căsuţei şi se pregăteşte să ne facă o poză. Mai
văd strada, copacii, cartierul… Toate casele sunt la fel şi sunt foarte aproape una de alta,
fiecare cu peluza ei.
T: Ce sunete auzi?
P: Văd cămăruţa asta din lemn. Este făcută din plăci de rumeguş presat şi sunt spaţii intre
ele prin care pot să văd afară. E în mijlocul unui copac mare ale cărui crengi ajung până jos
la pământ. Înăuntru e cam întuneric. Afară e lumină dar nimeni nu poate vedea înăuntru. Şi
dacă facem linişte, nimeni nu-şi poate da seama că suntem aici.
T: şi ce auzi acolo?
P: E foarte, foarte linişte. Aud doar freamătul frunzelor din când în când, şi vântul…
P: Bine, mă simt bine. Simt că este un loc secret şi special. E pace şi linişte aici.
Şedinţele ulterioare de evaluare prin intermediul imageriei pot dura numai jumătate din
şedinţă.
Exprimarea directă (în imagerie) a furiei către persoanele semnificative pentru schemă este
un pas esenţial în vindecare: distanţează mai profund clientul de schemă şi îl sustine energetic
în lupta împotriva schemei!
Clientul este educat în sensul drepturilor fundamentale, astfel încât să dezvolte un sentiment
al îndreptăţirii în ceea ce priveşte nevoile sale emoţionale fundamentale. Deoarece acest lucru
generează frustrare, îi va fi mai uşor să-şi exprime furia.
În dialog, desigur, clientul este încurajat să ceară persoanelor semnificative, atât părinţilor cât
şi persoanelor din prezent care întăresc schema, să se schimbe astfel încât să-i satisfacă
nevoile emoţionale de bază.
Secvenţă:
3. Imageria de reparenting
Paşi:
Abia după ce partea sănătoasă din client este destul de puternica, se trece la această etapă.
Clientul este solicitat să încerce să-l facă pe Copilul Vulnerabil sa se simtă mai bine.
Accesarea Copilului Vulnerabil în şedinţele următoare este utilă mai ales în cazurile când
clientul se prezintă în Protectorul Detasat (nu ştie ce simte sau nu ştie din ce cauză simte ceea
ce simte). Terapeutul îi cere atunci să şi-l imagineze pe Copilul Vulnerabil, să-l vizualizeze şi
să observe cum se simte şi de ce.
Conţinut:
– Ce a facut (sau n-a făcut) părintele, având urmări negative pentru copilăria/adolescenţa
clientului;
T: Ţinând în continuare ochii închişi, creează o imagine cu tine la dans, unde poţi
cunoaşte femei singure şi disponibile. Tocmai intri în sală. Te poţi vizualiza în situaţie?
P: Da, sunt la dans şi mă simt foarte inconfortabil. De fapt,îmi vine să “zbor” de acolo. Dar
mă forţez să stau pentr că ştiu că este important.
T: Vreau acum să fii partea din tine care vrea să “zboare” şi să-mi vorbeşti. De ce vrei să
pleci acum?
P: Simt că n-am destulă încredere că pot iniţia o conversaţie şi… ştii… că n-am nici o şansă
ca cineva de acolo să mă placă într-atât încât să vrea o întâlnire cu mine apoi.
T: De ce n-o să te placă?
P: A… pentru că sunt…ştii tu… nu-s o persoană care să poată fi iubită. În plus, cred că nici
măcar n-aş putea fi capabil de iubire (pauză).
Clientul a trecut la modul evitant. Dacă această situaţie ar fi fost reală, ar fi rămas probabil
blocat în acest mod pentru tot restul serii sau ar fi plecat. Terapeutul îl împinge pe client să-şi
imagineze că-şi înfruntă cu succes impulsul de evitare şi că reuşeşte să se conecteze cu o
femeie.
T: Încearcă să te apropii totuşi de ele, chiar dacă-ţi vine să fugi la gândul că e o pierdere de
timp şi că vei fi respins oricum.Încearcă să-ţi imaginezi pe tine îndreptându-te către ele,
abordându-le… Spune-mi ce se întâmplă.
P: (pauză lungă) Mă apropii de o masă şi cer permisiuneaunei femei de a lua loc lângă ea şi
de a vorbi iar ea spune “OK”. Şi vorbim.. vorbim despre dans, despre muzică…
P: Mă simt agitat, speriat. Simt că nu pot fi eu, că trebuie să fac cumva să fiu mai mult decât
ceea ce sunt… că trebuie să forţez conversaţia, că n-ar trebui să existe momente de tăcere.
T: Îi poţi spune şi ei asta… cu voce tare?Chiar dacă, desigur, n-ai face-o în realitate?
P: (către femeia din imagine) Mă simt un pic inconfortabil aici, găsesc această situaţie destul
de înfricoşătoare… N-am mai fost demult la dans şi nu prea ştiu ce să fac, ce să zic. Dar îmi
place aici, totuşi… îmi place aici lângă tine, să vorbesc cu tine.
P:Mă simt un pic inconfortabil că simt că nu pot fi eu însumi… că dacă aş fi, nu m-ai mai
plăcea.
T: şi ea ce-ţi spune?
T: Spune-i despre lucrurile de care-ţi e ruşine, de care te temi că-şi va da seama, pe care nu i
le poţi arăta.
P: (către femeie) Nu mă simt confortabil spunându-ţi asta însă, chiar dacă vreau să fiu
suportiv emoţional şi iubitor cu o femeie, nu sunt sigur că aş putea… şi mă tem că ai putea
simţi asta.
P: …şi din cauza unor lucruri care mi s-au întâmplat în copilărie, sunt destul de furios pe
femei.
T: Cum reacţionează?
P: (pauză) Îmi spune că şi ea este furioasă pe bărbaţi din cauza unor lucruri care i s-au
întâmplat în trecut.
Terapeutul nu-i cere clientului să exerseze ce i-ar spune unei femei într-o situaţie reală. Îi cere
să lupte cu schema şi cu stilul de coping de tip evitant. În loc să se “închidă” emoţional şi să
se retragă în sine, aşa cum ar face în mod normal – perpetuând astfel schemele sale de
Neîncredere/Abuz şi Defect/Ruşine, cu ajutorul terapeutului, clientul reuşeşte să abordeze o
femeie şi să-i vorbească mai natural, să fie mai autentic în faţa ei exprimându-şi
vulnerabilitatea. Asumpţia unei atitudini mai deschise faţă de femei se opune schemelor sale
şi duce la un deznodământ mai bun. Exerciţiul îl ajută pe client să-şi întărească acea parte din
el care este capabilă de comportamente constructive/adaptative în situaţii de interacţiune
socială cu femei. Imageria, de asemenea, îl ajută pe client să realizeze că fricile sale legate de
femei nu sunt realiste ci, dimpotrivă, generate de scheme. Aceste lucruri îi reduc într-o
anumită măsură ruşinea şi, implicit, forţa evitării.
T: Te întebi oare, dacă poţi avea încredere în ea? Încerci să-ţi dai seama daca poţi avea
încredere în ea?
P: pai, pe măsură ce devenim mai reali unul cu celălalt, se pare că sentimentul ăsta se
diminuează. Totuşi, e aclo…
T: Acum fii partea din tine care e suspicioasă pe ea. Vreau să aud ce spune acea parte.
P: (pauză) Mă tem că doar te vei folosi de mine şi atât. Mă gândesc că mă vei folosi numai
ca să-ţi umpli timpul până când vei găsi pe altul mai bun.
T: Ea ce spune?
P: Cred că da. Dar şi ideea de a fi mai deschis, mai sincer, mai vulnerabil…
T: şi e atâta furie şi frică în tine, încât tinzi să nu te comporţi la fel în realitate pentru că te
gândeşti că vei fi ori respins ori folosit…Aşa că preferi să te ascunzi, să te protejezi…
P: Da.
În cazul în care evitarea este atât de puternica încât împiedică exerciţiul, una din opţiunile
terapeutului este dialogul cu Protectorul Detaşat. Tehnica presupune ca terapeutul să se
adreseze direct părţii din client care evită şi are ca scop în primul rând aflarea motivelor
pentru evitare.
Iniţiere: numai după ce au fost abordate aspectele cognitive şi emoţionale. Atnci când
clientul devine capabil să recunoască schemele atunci când acestea sunt declanşate, atunci
când e capabil să înţeleagă originile schemelor din copilărie şi când este capabil să combată
în dialoguri schema folosindu-se de “partea sănătoasă” (Adultul Sănătos), atât cognitiv cât şi
emoţional, putem concluziona că este pregătit pentru etapa spargerii patern-urilor
comportamentale.
Spargerea patern-urilor implică decizii majore în viaţa clientului deoarece tocmai prin aceste
decizii (conjugate cu stilul de viaţă de zi cu zi) se perpetuează schemele. Primul pas este
elaborarea unei liste de comportamente concrete ce pot deveni ţinte ale schimbării. Se
rafinează conceptualizarea cazului, punându-se accent pe stilurile de coping. Este important
ca terapeutul să acopere fiecare sector major al vieţii (relaţii intime, muncă, activităţi sociale),
deoarece clientul poate avea diferite scheme şi stiluri de coping asociate fiecăruia. Se insistă
pe detalierea cât mai obiectivă a situaţiei declanşatoare şi a comportamentului specific, chiar
dacă clientul evită.
Caz:
Într-o şedinţă, Ana spune că a avut o ceartă cu soţul. Ana are o schemă de
Abandon/Instabilitate, dezvoltată într-un mediu extrem de conflictual din copilăria sa. Părinţii
ei se certau aproape în fiecare seară, deseori ajungând până la ameninţări cu divorţul. Ana îşi
aminteşte cum îi privea urlând unul la altul, simţindu-se incapabilă să-i oprească. Îşi mai
aminteşte că obişnuia să se ascundă în dulap, acoperindu-şi urechile cu mâinile ca să nu-i mai
audă. În prezent, este căsătorită cu Mihai, medic rezident. El lucrează până târziu în noapte şi
ajunge acasă extenuat. Aproape seară de seară, întoarcerea lui acasă declanşează certuri:
T: Ana, văd cât de disperată te simţi însă este important, totuşi, să înţelegem ce s-a
întâmplat. Gândeşte-te la începutul certei. Spune-mi cum a început
C: Am avut o zi foarte grea. N-am putut sub nici o formă să-mi termin treaba. Copilul a plâns
toată ziua… Mihai a venit acasă târziu şi i-am dat-o!
C: I-am spus că-mi e imposibil să câştig mai mulţi bani pentru noi, cât timp trebuie să am
grijă toată ziua de un copil care plânge non-stop. Cum aş putea munci?Când copilul se
trezeşte, trebuie să am grijă ed el iar când adoarme, sunt atât de obosită încât trebuie să
dorm şi eu un pic. Mihai e plecat toată ziua, e departe de toate astea… eu sunt bocată aici.
T: Ce a spus Mihai?
C: I-am spus: “Ne laşi singuri zi şi noapte. Eşti un soţ şi un tată putred!”
C: Furioasă. Foarte furioasă şi speriată. Eram speriată la gândul că nu-i pasă deloc de mine
şi de copil, că ne-ar putea părăsi de tot.
T: Dar Mihai? Cum crezi că se simţea?
C: În acel moment credeam că nu-i pasă nici cât negru sub unghie… a ieşit din cameră. Mai
târziu mi-a zis că s-a simţit devastat când i-am zis “putred”.
Imageria declanşatorilor
În cazul în care clientul întâmpină dificultăţi în încercarea de a-şi aminti detaliile situaţiei
declanşatoare, se poate apela la imagerie. Prin această tehnică se pot accesa gânduri, emoţii şi
comportamente inaccesibile anterior.
La ce te gândeşti acum?
Ce faci în continuare?
Caz:
Henry este elev la un colegiu competitiv. Problemele prezentate sunt: tergiversează, amână
temele; are performanţe sub nivelul abilităţilor sale.
Este unicul copil al unor părinţi care valorizează reuşitele mai presus de orice.
În faza de evaluare, Henry a identificat principalele scheme ce stau la baza problemelor sale
legate de studiu: Standarde nerealiste/Hipercriticism şi Autocontrol/Autodisciplină
Insuficiente. După ce aceste scheme au fost abordate cognitiv şi experienţial, terapeutul
împreună cu Henry au trecut la cea de-a treia etapa: spargerea comportamentală a patern-
urilor.
T: Închide ochii şi vizualizează o imagine cu tine aseară când încercasei să te apuci de temă.
(…) Spune-mi ce vezi.
C: Sunt în camera mea. E cam multă dezordine în hârtii… sunt peste tot. În faţă sunt cărţile
mele iar în lateral, computerul.
C: Pai…e cam târziu. Mi-am spus toată ziua căo să pot lucra mai târziu. Acum am o temă
restantă şi nici măcar nu mă pot mobiliza s-o încep.
T: La ce te gândeşti?
C: Nu vreau să-mi fac tema. Sunt prea obosit ca să mă pot concentra. Nici nu ştiu cum să
încep. Numai gândul la temă îmi dă dureri de stomac. Mai degrabă m-aş juca pe calculator.
Asta fac.
T: Ce se întâmplă în continuare?
C: Mă joc pe calculator un pic şi apoi ascult nişte muzică. S-a făcut deja foarte târziu şi ştiu
că trebuie să mă apuc de treabă.
T: Cum te simţi?
C: Îngrijorat şi trist. Cu cât mă îngrijorez mai tare, cu atât mi-e mai greu să mă concentrez.
C: E prea târziu…
C: Nu… prea târziu pentru nota 10. Aş fi putut lua 10 dacă mi-aş fi făcut tema. Ce sens mai
are? Am dat-o-n bară deja.
T: Ce faci în continuare?
C: Îmi pun alarma la 04:00 dimineaţa, gândindu-mă că o să mă trezesc atunci ca să-mi fac
tema. Din păcate, nu reuşesc să mă trezesc şi mă trezesc a doua zi după ce se orele se
încheiaseră.
După ce s-a stabilit care va fi primul comportament-ţintă şi s-a construit motivaţia clientului
pentru schimbare, se trece la
“Acum mă simt ca şi cum Richard mă controlează, îmi spune ce să fac şi nu mă ascultă. Îmi
vine să urlu la el să mă lase în pace; Îmi vine să arunc cu obiecte; Îmi vine să fug în dormitor
şi să trântesc uşa.Îmi vine să-l lovesc.
Cu toate astea, ştiu că exagerez din cauza schemei mele de Subjugare, pe care mi-am
construit-o în copilărie, în relaţie cu tatăl meu dominant.Chiar dacă cred că Richard îmi
ignoră sentimentele intenţionat, în realitate este doar el însuşi, nu vrea să mă rănească.
Cu toate că-mi vine să urlu la el şi să-l lovesc, o să ma duc la el şi o să-i spun calm cum mă
simt şi ce vreau să fac. O să spun ce-mi doresc într-un mod matur pe care nu-l voi regreta
mai târziu.”
Caz:
T: Închide ochii şi vizualizează o imagine cu Richard venind acasă. A venit târziu, copilul
plânge şi tu eşti la capătul puterilor. O poţi vedea?
C: Da.
T: Ce se întâmplă?
T: Ce simţi?
C: Ba sunt terifiată de gândul că nu se va mai întoarce niciodată acasă, ba-mi vine să-l omor
pentru ce-mi face.
C: Are o privire… suspicioasă… ca şi cum încearcă să-şi dea seama ce dispoziţie am.
C: Nu ştiu dacă-mi vine să ţip la el şi să-l bat cu pumnii în piept sau să alerg către el şi să-l
îmbrăţişez.
Vorbind cu partea ei furioasă, clienta face de fapt, intervenţie pe mod, conducând un dialog
între modurile Copilul Furios şi Adultul Sănătos.
În role-play, terapeutul mai întâi modelează comportamentul sănătos, jucând rolul de Adult
Sănătos, în timp ce clientul va juca rolul modului disfuncţional. Apoi, rolurile se inversează.
Următorul pas este tema pentru acasă. Sarcina comportamentală trebuie să fie specifică,
situaţională şi se vor folosi FlashCard-uri:
“Săptămâna aceasta o să-l întreb pe şefu’ dacă-mi pot lua un concediu la sfârşitul lui Mai.
Chiar înainte de a-l întreba, o să-mi citesc FlashCard-ul şi apoi o să vizualizez situaţia exact
aşa cum am conceput-o. După aceea, voi nota tot ce s-a petrecut, cum m-am simţit, la ce m-
am gândit, ce am făcut, ce a făcut şeful meu.”
*Clientul mereu va păstra o copie a temei sale! În plus, este vital pentru terapie ca terapeutul
să abordeze în fiecare şedinţă tema de data trecută pentru că altfel, cientul va înţelege că tema
nu este foarte importantă şi că terapeutul nu-i valorizează eforturile.
Caz:
Alec, 35 ani, avocat. Recent, a divorţat de Kay, după 7 ani de căsătorie. Cu toate că a fost
nefericit în căsătorie şi se lupta cu o atracţie sexuală dintre el şi o colegă de servici, Alec a
fost complet surprins când soţia sa i-a spus că vrea să divorţeze. Nu i-a spus decât că e
nefericită alături de el, refuzând cererea lui de a încerca terapia de cuplu şi părăsind locuinţa
în aceeaşi zi. N-au avut copii. După un an de la despărţire, s-a pronunţat divorţul iar Kay a
dispărut complet din viaţa lui. Câteva luni mai târziu, Alec a venit la cabinet pentru terapie.
Problema prezentată de Alec a fost dificultatea iniţierii relaţiilor cu femeile, în special a celor
care ar putea evolua către căsătorie şi familie. Îi era dificil să intre în scena unei întâlniri. În
plus, nu înţelegea de ce Kay a pus capăt căsătoriei lor şi nici de ce femeia de care s-a simţit
atras la servici l-a refuzat când i-a propus o întâlnire. Era obsedat de această femeie,
petrecând mare parte din timpul de lucru gândindu-se la ea şi încercând s-o vadă, astfel încât
performanţa la muncă îi era afectată.
Alec are doi fraţi mai în vârstă. Mama a murit când el avea 8 ani, fiind crescut de tatăl
îndurerat. Fraţii săi au crescut şi au plecat la facultate, lăsându-l pe el să aibă grijă de tată (de
atunci s-a simţit înstrăinat de cei doi fraţi). În afara casei, Alec se simţea ca un “inadaptat
social”. Excela la şcoală însă nu reuşea să-şi facă prieteni. Viaţa lui îi părea atât de diferită de
cea a celorlalţi care, aparent, n-aveau nici o grijă, aveau parte de un climat familial pozitiv.
Despre tatăl său, depresiv cronic, Alec spune: “Doarme aproape tot timpul sau se uită la
televizor. Atunci când nu este în pat, e pe canapea. Nu iese deloc afară şi nu se vede cu
nimeni. Si… în afară de dă-mi şi mie sarea, abia dacă-mi vorbeşte”.
În faza de EVALUARE, s-a identificat schemele de:
Izolare Socială/Alienare (din climatul bizar de acasă care-l făcea să se simtă diferit de
colegi);
Stilul primar de coping este evitarea: A devenit workaholic. S-a cufundat în muncă şi mai
târziu în cariera sa de avocat. Este un om de succes. A cunoscut-o pe Kay la Facultatea de
Drept, căsătorindu-se după câţiva ani. Cu toate că nu era îndrăgostit de ea, Kay era
consecventă şi sensibilă iar lui îi era frică să înfrunte lumea de unul singur. Ca şi tatăl său,
Kay era depresivă cronică. Cu toate că el îşi dorea copii, ea a refuzat.Viaţa lor de cuplu era
stabilă dar monotonă şi fără pasiune. (Căsătoria lui Alec cu Kay reprezintă un coping de
predare în faţa schemei de Deprivare Emoţională, el replicând ternitatea afectivă din viaţa de
familie din copilăria sa.)
Acum ceva timp, Alec a început să se simtă atras sexual de Joan, o colegă de serviciu. Ea a
flirtat cu el cât timp a fost căsătorit dar refuză să accepte o întâlnire cu el de când a divorţat.
Cu toate că Joan acepta cadouri şi favoruri din partea lui, nu era interesată din punct de
vedere romantic de el. “Când sunt cu ea, mă face să mă simt ca şi cum aş fi centrul
universului. E foarte intensă şi atentă dar când ma sunt şi alţii împrejur, e distantă.” Alec
este atras de inconsecvenţa ei. Terapeutul inferează că atracţia lui faţă de Joan este din
schemă, foarte probabil fiind vorba de Auto-Sacrificiu deoarece Alec îi oferă mult şi primeşte
puţin.
Pentru început, terapeutul îl ajută pe Alec să facă legătura dintre patern-ul comportamental şi
originile din copilărie ale acestuia. IMAGERIE:
T: Închide ochii şi vizualizează următoarea scenă: eşti la servici şi-ţi e dor de Joan. Ce vezi?
P: Mă văd pe mine stând la birou. Încerc să muncesc dar mă tot gândesc la ea, nu mă
pot opri. Am găsit un articol pe care aş vrea să i-l dau… ştiu că ar fi interesată de el, e
despre…
T: (întrerupe) Partea diin tine care vrea s-o vadă… ce spune partea aia?
T: Îţi poţi imagina o scenă din copilărie când te-ai simţit la fel?
P: Da. Mă văd pe mine singur în pat, plângând după mama. E după ce-a murit.
Indiferent cât de mult o vroiam înapoi, nu se întâmpla.
Atunci când lui Alec îi era dor de Joan la servici, i se activa schema de Abandon/Instabilitate,
evocând sentimente legate de moartea mamei. Pentru a scăpa de aceste sentimente, Alec
pleca în căutarea colegei.
După FlashCard, a urmat dialogul (Scaunul Gol) dintre Schemă (care-l focalizează pe Joan) şi
Adultul sănătos (focalizat pe uitarea colegei, pe sarcini de lucru şi pe cunoaşterea altor
femei).
P (Schema): Du-te şi caut-o. Când eşti cu ea, e aşa de bine… cum nu te-ai mai simţit de mult
timp. Merită să sacrifici ceva timp de lucru pentru asta – ba chiar ar putea merita sa sacrifici
totul – pentru a fi cu ea, chiar şi pentru o singură dată.
P (Schema): Ai vreo idee despre cum va fi viaţa ta fără ea? Îţi spun eu: plictisitoare.
Eşti mai mult mort decât viu…
DIALOGUL continuă până când Alec simte că Adultul Sănătos a câştigat dezbaterea cu
Schema.
Prima temă pe ruperea patern-ului comportamental a lui Alec a fost să înlocuiască activităţile
centrate pe Joan cu cititul FlashCard-ului şi construirea de dialoguri în scris. Deşi a reuşit să
blocheze multe din comportamentele centrate pe Joan, până la sfârşitul zilei, Alec găsea un
pretext pentru a o vedea. Pentru a bloca complet acest tip de comportament, s-a recurs la
analiza avantajelor şi dezavantajelor căutării. Principalul avantaj identificat a fost faptul că
există şansa ca Joan să-i răspundă intr-un final insistenţelor, Alec putând obţine astfel ce-şi
doreşte. Principalul dezavantaj, însă, este faptul că patern-ul comportamental îl ţine pe loc, îi
creează suferinţă şi-i menţine sentimentul abandonului.
Dacă natura blocajului nu poate fi determinată pe cale directă (prin întrebări), atunci cea mai
buna metodă de investigare este imageria: pacientul va fi imersat în scena problematica,
având ca scop initierea noului comportament iar obstacolele vor fi analizate în termenii a ceea
ce simte/gândeşte/vine să facă. Un alt mod de a determina blocajul este de a analiza
consecintele comportamentului dezirabil după ce acesta a fost iniţiat şi finalizat imaginistic:
se vor urmări sentimentele de vinovăţie/insecuritate/teamă etc.
Se poate folosi şi dialogul între Adultul Sănătos şi Blocaj, atât în “scaunul gol” cât şi în
imagerie.
Terapeutul va “impinge” constant dar empatic pacientul catre initierea comportamentului
dezirabil. Uneori, atitudinea empatică poate fi subminată…Se poate apela şi la contingenţe, în
cazul în care rezistenţele la schimbare nu sunt depăşite prin mijloacele de mai sus. Există,
totuşi, situaţii în care blocajele nu dispar, indiferent de eforturi. În aceste situaţii, terapeutul
poate sugera o pauză în terapie, introducând, de exemplu, ideea de dead-line: se decide cât
timp va fi alocat pentru schimbarea comportamentală şi în cazul în care schimbarea nu apare
în acest interval, terapia va fi sistată temporar. Terapeutul îl înştiinţează pe pacient că terapia
va putea fi reluată imediat ce acesta va fi pregătit pentru schimbare. De retinut că aceasta este
o măsură extremă care va fi evitată pe cât posibil… Uneori, pacientii au nevoie de schimbări
ale anumitor circumstanţe de viaţă înainte să încerce schimbarea. Alteori, pur şi simplu nu
sunt încă pregătiţi.
ANEXA I
(Schema FlashCard)
(emoţie)
(situaţia declanşatoare)
Identificarea schemei(-lor)
Cu toate astea, ştiu că este probabil rezultatul schemei mele de______________
(numele
schemei)
Testarea realităţii
în realitate________________________________________________________
Instrucţiuni comportamentale
Declanşator:
Emoţii:
Comportamente situaţionale:
Scheme:
Perspectiva sănătoasă:
Îngrijorări realiste:
Exagerări:
Comportament sănătos: