Schema Therapy – Terapia centrata pe

scheme
MODELUL CONCEPTUAL

Terapia schemelor este o formă inovatoare de terapie integrativă, elaborată de către Jeffrey E.
Young & co., ce se extinde, atât ca sferă conceptuală cât şi ca repertoriu al metodelor şi
tehnicilor, mult dincolo de limitele terapiei cognitiv-comportamentale tradiţionale. Această
formă de terapie integrează elemente specifice diferitelor şcoli şi curente psihologice:
cognitiv-comportamentalism, Gestalt, relaţii obiectuale, constructivism şi psihanaliză.

Terapia schemelor conferă Psihologiei un nou sistem psihoterapeutic de o utilitate dovedită în

special în cazul pacienţilor cu tulburări profunde şi cronice, consideraţi în mod uzual pacienţi
dificil de tratat sau „cazuri dificile”. Experienţa clinică arată că atât pacienţii cu diagnostic de
tulburare de personalitate cât şi cei cu probleme caracteriologice semnificative (care nu
întrunesc toate criteriile de diagnostic pentru tulburare de personalitate) ce stau la baza
simptomatologiei de Axa I, răspund extrem de bine la tratamentul centrat pe scheme.

De la terapia cognitivă la terapia schemelor

Cercetătorii și practicienii cognitiv comportamentaliști au realizat importante progrese în

dezvoltarea unor modele eficace de intervenție psihologică în tulburări de Axa I, cum ar fi
cele de dispoziție, anxietate, sexuale, de comportament alimentar, somatoforme sau de abuz
de substanță. Acestea sunt, de regulă, de scurtă durată, în puține cazuri depășind douăzeci de
ședințe, și sunt focalizate pe reducerea intensității și magnitudinii simptomelor, pe
dezvoltarea de abilitati și pe rezolvarea de probleme.

Cu toate acestea, ameliorarea suferinței unor pacienți este temporară, în cel mai bun caz. În
depresie, de exemplu, rata de succes înregistrată de pacienții din Statele Unite ale Americii
este de peste 60% la încheierea terapiei, însă rata recăderilor este în jur de 30% la un an de la
încheierea terapiei (Young, Weinberger & Beck, 2001).

Mai mult, pacienții cu tulburări de personalitate în subsidiarul simptomatologiei urmarite in

terapie, nu răspund foarte bine la intervențiile cognitiv-comportamentale clasice (Beck,
Freeman & Co, 1990). Tulburările de personalitate pot reduce eficacitatea tratamentelor
cognitiv comportamentale în mai multe feluri. Unii pacienți se prezintă în cabinet pentru
tratarea simptomelor de Axa I, cum ar fi anxietatea sau depresia, iar progresul terapeutic
stagnează sau simtomatologia recidivează la sfârșitul terapiei.

Alți clienți, deși inițial se prezintă la cabinet pentru simptome de Axa I, după rezolvarea
acestora, deplasează focusul terapiei pe problemele caractereloriologice. O altă categorie de
pacienți o reprezintă aceea care vin la cabinet fără a putea descrie in mod clar simptome.
Problemele acuzate de aceștia sunt vagi, difuze și lipsite de declanșatori specifici iar ei se pot
simți ca și cum ar fi ceva în neregulă cu o parte fundamentală din ei sau ca şi cum ceva vital
lipsește din viețile lor. Acesta este, în general, modul în care sunt descrise inițial problemele
caracteriologicie: Pacienții caută ajutor pentru dificultăți cronice cu care se confruntă în
relații sau în muncă. Tocmai pentru faptul că simptomele de Axa I lipsesc sau sunt mult prea
multe, terapia cognitiv-comportamentala clasică este deseori ineficace în astfel de cazuri.

Supoziţii ale terapiei cognitiv comportamentale clasice care nu se aplică la pacienții

caracteriologici.

1. Pacienții vor fi complianți

Terapia cognitiv comportamentala clasică presupune că pacienții sunt motivați să reducă

simptomele, să-și dezvolte abilități și să-și rezolve problemele, și că impulsionându-i și
folosind întăriri pozitive, aceștia vor complia la procedurile tratamentului. În pofida acestei
presupuneri, abordarea pacienților cu tulburări de personalitate este, în general, complicată,
aceștia deseori nefiind dispuși sau fiind incapabili să complieze la tratament. De exemplu,
evită sistematic să-și facă temele pentru acasă, tergiversează exersarea strategiilor de
autocontrol, par să fie mai degrabă motivați să obțină consolare din partea terapeutului, decât
de asimilarea unor strategii adaptative etc.

2. Pacienții pot fi învățați ușor să-și acceseze gândurile și emoțiile și să le verbalizeze în

terapie.

În terapia cognitiv comportamentala, încă din primele ședințe, pacienților li se cere să își
monitorizeze gândurile și emoțiile. Pacienților cu tulburări caracteriologice, însă, le este
extrem de dificil sau chiar imposibil acest lucru, în multe cazuri aceștia fiind disociați de
cogniții sau emoții. Aceștia își blochează gândurile și imaginile cu conținut negativ,
angajându-se în strategii de evitare cognitivă și afectivă. De asemenea, tind să evite
comportamente sau situații ce presupun tolerarea unui anumit disconfort, esențiale pentru
progresul terapeutic. Acest patern de evitare probabil se dezvoltă ca și răspuns instrumental
întărit de consecinţa reducerii afectului. Stările afective negative, cum ar fi anxietatea sau
tristețea, sunt declanșate de stimuli asociați amintirilor din copilărie: Evitând stimulii,
pacientul evită emoțiile. Evitarea devine astfel o strategie habituală și extrem de refractară la
schimbare.

3. Pacienții își pot schimba cognitive și comportamentele problematice prin intermediul

unor strategii ca analiza dovezilor, contra argumentarea, experimentarea ,
Ierarhizarea sarcinilor și repetiție.

În cazul tulburărilor de personalitate, această presupunere nu se aplică deoarece gândurile

distorsionate sau comportamentele auto-sabotante sunt extrem de rezistente la schimbarea
prin intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale. Chiar și după luni de terapie, progresul
terapeutic se lasă așteptat.

Datorită rigidităţii psihologice caracteristice pacienţilor cu tulburări de personalitate, aceştia

nu răspund bine la tehnicile cognitiv-comportamentale, adesea având nevoie de perioade
îndelungate pentru a realiza schimbări semnificative. Rigiditatea este principala trăsătură a
tulburărilor de personalitate (APA, 1994, p.633). Aceşti pacienţi tind să fie deznădăjduiţi în
privinţa posibilităţii de schimbare. Problemele lor caracteriologice au un caracter ego-
sintonic: paternurile dezadaptative le sunt atât de familiare încât constituie pilonul central al
sentimentului identităţii. Aceste paternuri sunt percepute ca părţi ale sinelui, motiv pentru
care ideea renunţării la ele poate fi asimilată ideii de moarte – moartea unei părţi din sine. Iată
de ce, atunci când terapeutul testează congruenţa cu realitatea sau utilitatea acestor paternuri,
pacientului i se activează defensele şi tinde să-şi protejeze convingerile disfuncţionale într-un
mod reflex, rigid şi uneori agresiv.

4. În câteva şedinţe, pacientul se poate implica într-o relaţie de tip colaborativ cu

terapeutul.

În cadrul terapiei cognitiv-comportamentale, relaţia terapeutică nu reprezintă un punct de

interes central, dificultăţile de ordin relaţional fiind considerate obstacole a căror surmontare
este subordonată scopului creşterii complianţei la tratament a pacientului. Relaţia dintre
terapeut şi pacient nu reprezintă un „ingredient activ” al tratamentului. Totuşi, pacienţii cu
tulburări caracteriologice întâmpină în mod tipic dificultăţi în formarea alianţei terapeutice,
oglindind astfel dificultăţile pe care le au în relaţionarea cu ceilalţi, în general. Mulţi pacienţi
cu tulburări de personalitate prezintă un istoric al relaţiilor interpersonale disfuncţionale, cu
debut precoce. Acest istoric al relaţiilor disfuncţionale reprezintă o altă caracteristică a
tulburărilor de personalitate (Milton, 1981).

5. Problemele pacientului servesc drept bază pentru stabilirea obiectivelor terapeutice.

Problemele pentru care pacienţii cu tulburări de personalitate se prezintă la cabinet sunt de

regulă vagi, cronice şi pervazive. Nefericirea acestor pacienţi îsi are originea în sectoare
majore ale existenţei lor şi face parte din cotidianul lor de când se ştiu. Practic, aceştia se simt
fundamental dezamăgiţi în legătură cu viaţa lor profesională, amoroasă etc., aceste tematici
existenţiale fiind mult prea generale pentru a putea servi drept baze clare pentru stabilirea
obiectivelor terapeutive în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale standard.

Elaborarea terapiei schemelor

Jeffrey E. Young a construit acest model terapeutic condus fiind de necesitatea tratării acelor
„cazuri nerezolvate” din terapia cognitiv-comportamentală tradiţională. Deşi terapia
schemelor este fundamentată pe terapia cognitiv-comportamentală, aceasta include tehnici şi
proceduri de intervenţie „împrumutate” din diverse şcoli terapeutice. Terapia schemelor se
deosebeşte de terapia cognitiv-comportamentală prin faptul că în cadrul acesteia se acordă o
importanţă majoră explorării originilor din copilărie şi adolescenţă a problemelor psihologice
actuale ale pacientului, folosirii tehnicilor emotive, analizei relaţiei terapeutice şi a stilurilor
de coping.

Terapia schemelor se recomandă numai după remisia simptomatologiei acute, această formă
de terapie fiind potrivită în tratamentul elementelor patologice cronicizate. În
tratarea simptomatologiei acute, ca cea din tulburarea de panică sau episodul depresiv major,
este propice o abordare cognitiv-comportamentală clasică. Terapia schemelor şi-a dovedit
eficacitatea în cazul depresiei şi ancietăţii cronice, tulburărilor de comportament alimentar,
problemelor din cuplurile dificile, deţinuţilor, prevenţiei recăderilor în cazul dependenţelor.

Terapia schemelor abordează teme psihologice centrale ale pacienţilor cu tulburări de

personalitate, aceste teme fiind numite Scheme Dezadaptative Timpurii. Această formă de
terapie este în mod special utilă prin oferirea unui cadru de conceptualizare ce permite
integrarea şi organizarea într-un model coerent a problemelor cronice pervazive. În cadrul
modelului se urmăreşte dinamica schemelor începând cu vârstele copilăriei mici şi terminând
cu manifestările din prezent ale acestora, în contextul relaţiilor interpersonale ale pacientului.
Prin intermediul acestui model, pacientul îşi dezvoltă capacitatea de a-şi privi problemele ca
fiind ego-distonice, acest lucru facilitându-i o distanţare cognitivă şi emoţională faţă de
acestea în urma căreia pacientul devine din ce în ce mai dispus să renunţe la paternuri.

Terapeutul şi pacientul angrenaţi în lupta împotriva schemelor, utilizează strategii cognitive,

afective, comportamentale şi interpersonale. În cazul în care pacientul tinde să repete
paternuri disfuncţionale ce au ca şi motor scheme, terapeutul pune în discuţie, într-o manieră
empatică, motivaţia pacientului pentru schimbare.

Prin intermediul reparentingului limitat, terapeutul oferă pacientului un antidot parţial pentru
nevoile sale nesatisfăcute corespunzător în copilărie.

SCHEMELE DEZADAPTATIVE TIMPURII

Istoricul constructului de schemă

În general, o schemă este o structură, un cadru. În filozofia greacă, logicienii stoici, în special
Chrysippus, a prezentat principii logice în forma „schematei de interferenţă”. În filozofia
kantiană, schema este o concepție a ceea ce este comun tuturor elementelor unei clase.
Termenul este, de asemenea, utilizat în geometria algebrică, educație, analiză literară şi
programare pe computer, pentru a numi numai câteva din diversele domenii în care este
folosit conceptul de schemă. Termenul de schemă are în special o bogată istorie în psihologie,
în special în aria dezvoltării cognitive. În dezvoltarea cognitivă, o schemă este o reprezentare,
un model al realităţii sau experienței, cu rol în modularea percepției răspunsului. O schemă
este o reprezentare abstractă a unor caracteristici distincte ale unui eveniment, un fel de schiță
a elementelor sale constituente. În psihologie, termenul este asociat în mod frecvent cu Piaget
care a scris în detaliu despre schemata în cadrul stadiilor dezvoltării cognitive a copilului. În
cadrul psihologiei cognitive, o schemă poate fi, de asemenea, înțeleasă ca un plan abstract
cognitiv care servește drept ghid pentru interpretarea informațiilor și rezolvarea problemelor.
Așadar, putem avea o schemă lingvistică pentru a înțelege o propoziție sau una culturală
pentru interpreta un mit.

În cadrul terapiei cognitive, Beck, de asemenea, făcea trimitere în scrierile sale la scheme.
Young a emis ipoteza conform căreia unele dintre aceste scheme, în special schemele care se
dezvoltă ca rezultat al experiențelor toxice din copilărie, ar putea sta la baza tulburărilor de
personalitate, a problemelor caracteriologice şi a multor tulburări cronice de axa I (DSM).
Pentru a explora această ipoteză, autorul a definit un subset de scheme sub conceptul-umbrelă
de scheme dezadaptative timpurii.

Definiția schemelor dezadaptative timpurii:

 O temă sau un patern pervaziv

 compus din memorii, emoții, cogniții și senzații corporale,
 referitoare la un individ şi la relațiile sale cu ceilalți,
 dezvoltate pe parcursul copilăriei sau adolescenței,
 elaborate pe parcursul vieții și
 semnificativ disfuncţionale

Pe scurt, schemele dezadaptative timpurii sunt paternuri emoționale şi cognitive auto-

sabotante care îsi au originea în dezvoltarea timpurie a individului și care se repetă pe
parcursul vieții. Conform acestei definiții, comportamentul unui individ nu este parte din
schema însăși. Așadar, comportamentele sunt ghidate de scheme dar nu sunt parte a
schemelor.

Caracteristicile schemelor dezadaptative

Unele dintre cele mai grave schemele își au originea în traume din copilărie, abandon, abuz,
neglijență sau respingere din partea părinților. La vârste adulte aceste scheme sunt declanșate
de evenimente de viață pe care indivizii le interpretează inconștient ca fiind similare cu
experiențele traumatice din copilărie. Când una din aceste scheme este declanșată, indivizii
experimentează o puternică emoție negativă cum ar fi rușine, furie, frică sau tristețe.

Nu toate schemele dezadaptative își au originile în evenimente traumatice din copilărie.

Stilurile parentale bazate pe hiper-protecție, de exemplu, pot genera de asemenea scheme,
cum ar fi cea de Dependență/Incompetență. De asemenea, cu toate că nu toate schemele au
origini în traume, toate sunt distructive şi majoritatea sunt cauzate de experiențe negative,
recurente pe parcursul copilăriei şi adolescenței. Efectul tuturor acestor experiențe toxice este
cumulativ și împreună contribuie la elaborarea şi acutizarea schemei.

Schemele dezadaptative timpurii sunt menite să asigure supraviețuirea individului în cadrul

unui mediu toxic, fiind rezultatul nevoii umane pentru consecvenţă. Schema este ceea ce
individul cunoaște şi, consecutiv, poate controla, fiind o reprezentare a lumii în care fiinţează.
De aceea, cu toate că generează suferință, este simultan confortabilă prin caracteristica
familiarităţii.

Oamenii se simt atrași de evenimente care declanșează aceste scheme, acesta fiind unul dintre
motivele pentru care schemele sunt foarte greu de restructurat. Pacienții privesc schemele ca
pe niște adevăruri a priori, astfel schemele influențând procesarea experientelor ulterioare.
Ele joacă un rol major în felul în care pacienții gândesc, simt, acționează şi se raportează la
ceilalţi și, paradoxal, îi determină să recreeze în viața adultă condițiile din copilărie care au
stat la baza lor. Practic, individul acţionează aidoma unui sudor care-şi caută job: este
predispus să aplice la acele oferte care presupun sudură deoarece această activitate îi este
familiară. Diferenţa este că sudorul conştientizeaza că există şi alte joburi care nu au nici o
legătură cu sudura, în timp ce pacientul nu.

Schemele debutează în copilăria timpurie sau adolescență ca reprezentări ale mediului în care
ființează copilul. Schemele reflectă cu acuratețe tonul afectiv al mediului timpuriu al
pacientului. De exemplu, dacă individul spune despre familia sa că a fost rece, lipsită de
căldură afectivă, are în cele mai multe cazuri dreptate, cu toate că ar putea să nu înțeleagă de
ce părinții lui aveau dificultăți în a-și arăta afecțiunea sau a-și exprima sentimentele.
Atribuirile pe care le face în legătură cu comportamentul acestora ar putea fi greșite însă
reprezentările asupra climatului emoțional și felului în care a fost tratat sunt aproape
întotdeauna valide.

Natura disfuncțională a schemelor apare de obicei mai târziu în viață când pacienții continuă
să-și perpetueze schemele în interacțiune cu alți oameni, pe linia incongruenţei dintre realitate
şi percepţiile lor. Practic sunt atât de obişnuiţi cu prezenţa unui tipar în câmpul lor perceptual
şi cu un anumit fel de a i se raporta, încât sunt predispuşi să-l vadă chiar şi acolo unde nu este
şi să răspundă ca şi cum ar fi. De exemplu, un copil abuzat în mod repetat de tată, în viaţa
adultă este posibil să anticipeze iminenţa unui abuz în cadrul oricărei interacţiuni cu figuri
autoritare.

Schemele dezadaptative timpurii şi modurile prin care pacienții învață să le facă față stau de
regulă la baza simptomelor cronice de axa I cum ar fi anxietatea, depresia, abuzul de
substanțe sau simptomele psihosomatice.

Schemele sunt dimensionale, acest lucru însemnând că au diverse niveluri de severitate și

pervazivitate. Cu cat este mai severă o schemă, cu atât este mai mare numărul de situații care
o activează. De exemplu, dacă un individ experimentează un criticism frecvent și extrem din
partea ambilor părinți, este foarte probabil ca în viața adultă aproape orice contact al acestuia
cu ceilalți să declanșeze schema de Defect/Rușine. Pe de altă parte, dacă însă un individ
experimentează criticism mai târziu în viață, în mod sporadic, sub o formă mai ușoară şi din
partea unui singur părinte, atunci activarea schemei este foarte improbabilă. De exemplu, în
cazul acesta schema poate fi declanșată doar de către figuri autoritare revendicative de același
sex cu părintele critic. Mai mult, în general, cu cat este mai severă o schemă, cu atât mai
intens este afectul la activarea ei şi cu atât mai mult durează.

Există atât scheme pozitive cat și scheme negative. Focusul nostru este aproape exclusiv
schemele dezadaptative timpurii, motiv pentru care nu o să menționăm nici o schemă
pozitivă. Cu toate acestea, unii autori au afirmat că pentru fiecare din schemele dezadaptative
timpurii există o schemă adaptativă corespondentă. Alternativ, considerând stadiile
psihosociale ale lui Erickson, putem afirma că încheierea cu succes a unui stadiu are drept
efect o schemă adaptativa iar eșecul, o schemă dezadaptativa.

Originile schemelor

Nevoile emoționale fundamentale

Schemele rezultă din nevoi emoționale fundamentale frustrate sau supra-satisfăcute în

copilărie. Există cinci nevoi emoționale fundamentale, inerente oricărei fiinţe umane:

1. Atașament securizant (siguranță, stabilitate, nurturanţă și acceptanţă)

 2. Autonomie, competență, şi identitate
3. Libertatea exprimării nevoilor și emoțiilor valide
4. Spontaneitate și ludic
5. Limite realiste şi autocontrol

Aceste nevoi sunt universale, toată lumea le are, cu toate că în cazul unora, unele sunt mai
pregnante decât altele.

Un individ sănătos emoțional este un individ care-şi poate satisface aceste nevoi emoționale
într-un mod adaptativ. Din punct de vedere patologic, interacțiunea dintre temperamentul
copilului și mediul de viață timpuriu al acesteia rezultă mai degrabă în frustrarea decât în
gratificarea acestor nevoi. Obiectivul terapiei centrate pe scheme este acela de a ajuta
pacientul să găsească moduri adaptative prin care să-și satisfacă aceste nevoi emoționale.

Experiențe de viață timpurii

Experiențele toxice timpurii reprezintă principala origine a schemelor dezadaptative.

Schemele cele mai timpurii și, consecutiv, cele mai puternice, în mod tipic își au originea în
nucleul familiei. Într-un sens mai larg, dinamica familiei este dinamica întregii lumi a
copilului. Copilul îşi formează prin generalizare un model mental al lumii, pe baza
experienţelor trăite în contextul familiei, părinţii reprezentând exponenţii lumii în ansamblu.
Practic, cum sunt percepuţi părinţii, aşa va fi percepută lumea; ceea ce funcţionează în relaţie
cu părinţii, va fi folosit în relaţie cu lumea. De aceea, când pacienții ajung în situații care le
activează schemele dezadaptative timpurii, ceea ce experimentează de obicei este o
dramă din copilărie, în mod tipic trăită în relație cu unul dintre părinți. Alte influențe, cum ar
fi colegii, școala, grupurile din comunitate și cultura, devin din ce în ce mai importante pe
măsură ce copilul se maturizează și pot duce la dezvoltarea schemelor. Totuși, schemele
dezvoltate mai târziu, în general nu sunt la fel de pervazive sau de puternice.

Există patru tipuri de experiențe de viață timpurii care generează în mod obișnuit scheme.
Prima este frustrarea toxică a nevoilor. Aceasta apare atunci când copilul primește prea
puțin din ceea ce îi este necesar sau îi face plăcere, achiziționând pe bază de deficit scheme ca
Deprivare Emoțională sau Abandon/Instabilitate. Mediului infantil îi lipsește ceva
fundamental precum stabilitate, înțelegere, dragoste.

Al doilea tip de experiențe de viață timpurii care stau la baza schemelelor este traumatizarea
sau victimizarea. În acest caz, copilul este rănit, victimizat, abuzat şi dezvoltă scheme ca
Neîncredere/Abuz, Defect/Rușine, Vulnerabilitate la Traumă/Boală.

În cazul celui de-al treilea tip, copilul experimentează prea mult din ceea ce este bun: părinții
îi oferă copilului prea mult ceea ce în moderație este sănătos. Pacienții cu scheme de
Dependență/Incompetență sau Revendicare/Grandoare, de exemplu, în copilărie rareori au
fost tratați prost, de regulă aceștia fiind mai degrabă răsfățați de către părinți prea indulgenți,
nevoile emoționale de autonomie sau limite realiste ale copilului nefiind satisfăcute. Părinții
pacienților cu aceste scheme s-au implicat masiv în viața lor, au fost hiper-protectivi, le-au
acordat în mod excesiv libertate și autonomie fără limite.

Al patrulea tip de experiențe de viață timpurii care creează şi scheme este internalizarea
selectivă sau identificarea cu persoanele semnificative. Copilul se identifică selectiv cu
gândurile, sentimentele, experiențele și comportamentul părintelui sau le internalizeaza. De
exemplu, două persane se prezintă pentru tratament, ambele supraviețuitoare ale unor abuzuri
din copilărie. Dana, în copilărie, și-a asumat rolul de victimă. Când tatăl său o lovea, nu se
apăra, abordând o atitudine pasivă şi submisivă. Era victima comportamentului abuziv al
tatălui, fără a-l internaliza. Experimenta sentimentul de-a fi victimă, fără a internaliza
sentimentul de-a fi agresor. Cel de-al doilea pacient, Cristi, obișnuia să se apere în fața
comportamentului abuziv al tatălui. S-a identificat cu tatăl său, Internalizand gândurile,
sentimentele și comportamentele agresive ale acestuia, devenind el însuși agresor.

Parțial, temperamentul determină dacă un individ internalizeaza şi se identifică cu

caracteristicile persoanei semnificative. De exemplu, un copil cu temperament distimic
probabil nu va internaliza stilul optimist al părintelui. Stilul comportamental al părintelui este
atât de contrar dispoziției copilului încât acesta nu-l poate asimila.

Temperamentul emoţional

În dezvoltarea schemelor, pe lângă factorii din copilăria timpurie, există şi alții care joacă rol
major. Temperamentul emoțional al copilului este în mod special important. După cum
majoritatea părinților ştiu, fiecare copil are din naştere un fel unic de a fi. Unii copii sunt mai
iritabili, alții sunt mai timizi, unii sunt mai agresivi. Există un important volum de cercetări
care susțin importanța factorilor biologici care stau la baza personalității. De exemplu, Kagan
şi colegii săi au condus numeroase cercetări pe tema trăsăturilor temperamentale prezente la
sugari și au descoperit ca acestea sunt remarcabil de stabile odată cu trecerea timpului.

Dimensiuni ale temperamentului emoțional înnăscute și refractare la schimbare:

Labil ↔ Non-reactiv

Distimic ↔ Optimist

Nerăbdător ↔ Calm

Obsesiv ↔ Distractibil

Pasiv ↔ agresiv

Nervos ↔ Vesel

Timid ↔ Sociabil

Temperamentul poate fi înțeles ca o mixtură unică de puncte pe acest set de dimensiuni.

Temperamentul emoțional interacționează cu evenimentele traumatizante din copilărie în

procesul de formarea schemelor. Diferite temperamente expun în mod selectiv copilul la
diferite circumstanțe de viață. De exemplu, este mult mai probabil ca un copil agresiv să
atragă din partea unui părinte violent, abuz fizic, faţă de un copil pașnic. În plus, diferențele
între copii privind temperamentale își pun amprenta asupra permeabilității în fața diverselor
circumstanțe de viață. Doi copii pot reacționa radical diferit în față acelorași tratamente
parentale. Să considerăm doi copii, ambii respinși de mamă. Copilul timid se ascunde de
lume, devenind din ce în ce mai retras şi mai dependent de mamă, în timp ce copilul sociabil
se aventurează în lume și stabilește din ce în ce mai multe legături pozitive cu ceilalţi.
Un mediu de viață timpuriu extrem (de favorabil sau de aversiv) poate prima în fața
temperamentului emoțional în ceea ce privește constituirea schemelor. De exemplu, dacă un
mediu timpuriu este suficient de rejectant, chiar şi un copil sociabil poate deveni retras.

Bazele biologice

Datorită faptului că multe dintre scheme apar înainte de achiziţia limbajului, componentele
cognitive apar mult mai târziu, motiv pentru care schemele sunt rezistente la schimbarea
terapeutică în cadrul terapiei cognitive sau cognitiv-comportamentale. Creierul
engramează în mod normal atât senzații cît și emoții și cogniții. Creierul unui copil aflat în
stadiul pre-verbal, însă, nu poate memora decât imagini, senzații, emoții, acestea fiind în mod
special stocate la nivelul hipocampului şi sistemului limbic. Engramările de la acest nivel
subcortical sunt atât de puternice încât pot persista toată viața.

Terapia este o modalitate de a creea potențare sinaptică în traiectele cerebrale care

controlează amigdala (instanță cerebrală constituentă a sistemului limbic), în scopul
modulării expresiei schemelor. Succesul terapeutic, în acest sens, apare atunci când
neocortexul preia controlul asupra răspunsului amigdalian. Unul din rolurile terapeutului este
tocmai acela de a-l ajuta pe pacient să asocieze cuvinte schemelor, cu alte cuvinte, de a-l ajuta
pe pacient să își crească nivelul controlului conștient asupra reacțiilor emoționale specifice
schemelor.

Traumele timpurii afectează şi alte părți ale corpului în afară de creier. Primatele separate de
mame experimentează niveluri ridicate de cortizol. Dacă episoadele de separare sunt
repetate, aceste schimbări se permanentizează. Alte modificări neurobiologice de durată care
rezultă din separările de mamă: enzimele sintetizatoare de catecolamină de la nivelul
glandelor suprarenale; secrețiile serotoninei de la nivelul hipotalamusului.

SCHEME ŞI DOMENII

Prescurtări:

Ab/Ins – Abandon/Instabilitate

Ne/Ab – Neîncredere/Abuz

Dep/Em – Deprivare Emoţională

Def/Ru – Defect/Ruşine

Iz/Ins – Izolare socială/Înstrăinare

Dep/Inc – Dependenţă/Incompetenţă

Vu/Tr – Vulnerabilitate la Traume/Boală

Fuz – Fuziune/Sine subdezvoltat

Eş – Eşec

Rev/Gra – Revendicare/Grandomanie

Aut/Dis – Insuficient Autocontrol/Disciplină

Sub – Subjugare

Aut/Sac – Autosacrificiu

Neg/Pes – Negativism/Pesimism

Inh/Em – Inhibiţie Emoţională

Ap/Rec – Căutarea Aprobării/Recunoaşterii Sociale

P – Pedeapsă

Std/Hip – Standarde Nerealiste/Hipercriticism

A.S. – Adult Sănătos

CBT – Terapie Cognitiv-Comportamentală

BPD – Tulburare de Personalitate Borderline

Între schemele dezadaptative timpurii se formează legături funcţionale, apărând astfel

sisteme de scheme în cadrul cărora întâlnim scheme de bază (putănd fi şi acestea în asociere
unele cu altele) şi scheme secundare, instrumentale, ce constituie interfaţa celor dintâi cu
mediul. Aceste legături vor fi numite în continuare link-uri (eng. link = legătură).

Schemele sunt organizate în cinci domenii, în funcţie de specificul lor.

Domeniul DECONECTARE / RESPINGERE

Pacienţii cu scheme din acest domeniu au convingerea că nevoile de securitate, siguranţă,

stabilitate, nurturanţă, empatie, acceptare şi respect nu vor fi satisfăcute intr-o formă
predictibilă.
Familia tipică de origine este detaşată, rece, rejectantă, retrasă, singuratică, explozivă,
impredictibilă sau abuzivă.

Cei cu scheme în acest domeniu sunt incapabili să dezvolte ataşamente sigure, satisfăcătoare
cu ceilalţi. Au convingerea că nevoile lor de stabilitate, siguranţă, nurturanţă, dragoste
şi apartenenţă nu vor fi satisfăcute. Familia tipică de origine este instabilă
(Abandon/Instabilitate), abuzivă (Neîncredere/Abuz), rece (Deprivare emoţională), rejectantă
(Defect/Ruşine), sau izolată de lumea din exterior (Izolare socială/Înstrăinare). Cei cu
scheme în domeniul Deconectării şi Respingerii (în special primele patru scheme) sunt
deseori cei mai afectaţi. Mulţi au copilării traumatice, iar ca adulţi au tendinţa de a se arunca
dintr-o relaţie auto-distructivă în alta sau să evite complet orice relaţie. Relaţia terapeutică
este esenţială în tratamentul acestora.

Abandon/Instabilitate

Prezentare:

Cei cu această schemă se aşteaptă în mod constant să piardă persoana / persoanele

semnificative, într-un fel sau altul. Sunt convinşi că vor fi abandonaţi, ca cei apropiaţi se vor
îmbolnăvi şi vor muri, că îi vor părăsi pentru altcineva mai bun, că se vor comporta într-o
manieră imprevizibilă sau, cumva, vor dispărea din viaţa lor. De aceea, trăiesc într-o continuă
spaimă, fiind mereu vigilenţi, foarte sensibili la orice semn ce ar putea anticipa un abandon.

Frecvent, tabloul afectiv este marcat de anxietate cronică în legătură cu pierderea cuiva,
tristeţe, depresie atunci când există o pierdere reală sau percepută, furie îndreptată împotriva
celor care au plecat. În cazuri extreme, aceste trăiri se pot intensifica până la teroare, furie,
doliu. În unele cazuri, supărarea poate apărea şi atunci când se produce o distanţare chiar şi
pentru perioade foarte scurte de timp a celor semnificativi.

Comportamente tipice:

– “agăţarea” de cei semnificativi

– posesivitate şi control

– îi acuză pe ceilalţi pentru abandon

– gelozie, competitivitate cu rivalii – pentru a împiedica abandonul

– unii evită complet relaţiile intime – pentru a evita experimentarea durerii pierderii,
anticipată ca fiind inevitabilă.

– În acord cu procesul perpetuării schemei, în mod tipic aleg parteneri instabili (indisponibili,
dezinteresaţi de relaţii pe termen lung, nestatornici, infideli, care nu se implică sau nu-şi
asumă angajamente), schema maximizând astfel probabilitatea unui abandon real. Faţă ce
aceştia, manifestă o “chimie” foarte intensă, iubirea devenind obsesie.
Link-uri cu:

– Subjugare: “Dacă nu fac ce-mi cere, mă va părăsi”.

– Dependenţă/Incompetenţă: “Dacă mă va părăsi, nu voi mai putea funcţiona normal”.

– Defect/Ruşine: “Într-un final, îşi va da seama de defectele mele şi mă va părăsi”.

Obiective:

– Construirea unei optici realiste asupra stabilităţii relaţiilor (diminuarea frecvenţei şi

amplitudinii îngrijorărilor în legâtură cu abandonul, corectarea hiperbolizărilor şi
interpretărilor distorsionate)

– Stingerea comportamentului de evitare a relaţiilor intime

– Dezvoltarea abilităţii de selectie a partenerilor consecvenţi, stabili, fideli, implicaţi şi

creşterea rezistenţei la “chimia” schemei pentru instabilitate

– Creşterea toleranţei la singurătate

– Stingerea comportamentelor prin care îndepărtează partenerii (gelozie, “agăţare, violenţă

verbală/fizică, control/manipulare)

Neîncredere/Abuz

Prezentare:

Cei cu această schemă se aşteaptă ca ceilalţi să-i mintă, manipuleze, înşele, să se folosească
de ei în general. În cazuri extreme, se aşteaptă să fie umiliţi sau abuzaţi. Pentru ei, nu există
oameni oneşti, direcţi, mărinimoşi, motiv pentru care nu acordă încredere nimănui, sunt
suspicioşi şi mereu în defense. Uneori, cred că ceilalţi vor să le facă rău intenţionat. În cel
mai bun caz, cred că celorlalţi nu le pasă decât de ei înşişi şi nu contează dacă acţiunile lor
egoiste pricinuiesc vreun rău cuiva. În cel mai rău caz, sunt convinşi că oamenii sunt sadici,
diabolici, derivă plăcere din suferinţele cauzate altora. În cazuri extreme, sunt convinşi că
ceilalţi vor să-i tortureze şi să-i abuzeze sexual.

Au tendinţa de a-şi asuma vina pentru abuz, căutând scuze abuzatorului.

Au tendinţa de a evita intimitatea, nu se apropie prea mult de ceilalţi, nu-şi destăinuie gânduri
şi sentimente profunde… În unele cazuri, ajung chiar ei să înşele şi să abuzeze de alţii, într-un
soi de “atac preventiv” (“cea mai bună apărare e ofensiva”).
Pe fondul experienţelor din copilărie se pot dezvolta sentimente puternice de teroare,
neajutorare şi izolare, în aceste cazuri nevoile emoţionale frustrate fiind cele de
securitate/sigranţă, încredere în forţele proprii şi conectare.

În cazuri extreme, supravieţuitorii unor abuzuri grave pot fi epuizaţi de dileme morale.
Vinovăţia şi ruşinea sunt elemente comune tabloului clinic atunci când pacienţii se
responsabilizează pentru ce au făcut şi simţit în timpul abuzului, în încercarea de a-şi întelege
propriul rol în ceea ce li s-a întâmplat.

Amintirile legate de abuzator şi abuz sunt foarte vivide, clare, în timp ce reprezentarile lumii
prezente şi relaţiile actuale sunt blurate, ireale.

Comportamente tipice:

– comportamente victimă-abuzator (alegerea unor parteneri abuzivi şi poziţionarea voluntară

în rolul victimei – fizic, sexual, emoţional; poziţionarea în rolul abuzatorului cu alţii)

– comportamente de tip “salvator” (salvează alţi abuzaţi sau se manifestă furibund faţă de
persoane percepute ca fiind abuzive)

– comportamente paranoide (verifică şi testează sistematic pe ceilalţi cu scopul de a

determina dacă sunt sau nu demni de încredere. )

-evită relaţiile intime sau se păstrează distanţi emoţional.

Obiective:

– Realizarea faptului că UNII oameni nu sunt de încredere. Un mod optim de viaţă este acela
în care stăm departe de oamenii abuzivi, ne apărăm drepturile personale în faţa lor şi ne
înconjurăm de oameni demni de încredere.

– Asimilarea teoriei spectrului încrederii: cei demni de încredere nu trebuie sa fie perfecţi ci
doar să prezinte SUFICIENTĂ încredere.

– Creşterea selectivităţii partenerilor.

– Venting-ul furiei şi direcţionarea acesteia către abuzator (frecvent, aceasta este direcţionată
înspre sine sau către alte persoane din prezentul pacientului.

– Însuşirea unor comportamente sănătoase în relaţie cu oamenii demni de încredere. Este

sănătos să acordăm celorlalţi prezumţia de nevinovăţie atunci când avem îndoieli în ceea ce-i
priveşte, şi nu să acţionăm bazându-ne doar pe presupuneri.

– Extincţia comportamentelor de suspiciozitate, de apărare, testare a încrederii.

– Extincţia comportamentelor de supracompensare (înşel pentru că mă aştept să fiu înşelat/-ă)

– Dezvoltarea autenticităţii în relaţiile apropiate. Renunţând la comportamentele

secretomane, exprimându-ne vulnerabilitatea, punctele slabe, temerile, relaţionând deschis cu
ceilalţi, în general beneficiem de reciprocitate, empatie, suport.
Notă: tratamentul acestei scheme este cel mai de durată. Numai cel centrat pe schema de
Abandon îl poate egala.

Deprivare Emoţională

Prezentare:

Este, probabil, cea mai comună schemă, cu tooate că majoritatea pacienţilor nu realizează că
o au sau nu o pot recunoaşte.

Pacienţii cu această schemă intră deseori în tratament datorită unor sentimente de singurătate,
deprimare cărora nu le pot atribui o cauză, sau din cauza unor simptome vagi, neclare care,
mai târziu, se dovedesc a fi în legătură cu schema de deprivare emoţională.

Nu se aşteaptă ca alţii (inclusiv terapeutul) să-i înţeleagă, să-i protejeze, să le ofere afecţiune
şi nurturanţă, atenţie, să exprime sentimente profunde faţă de ei. Simt că nu există nimeni
dispus să le ofere îmbărbătare şi îndrumare. Se pot simţi neînţeleşi şi singuri pe lume dar şi
nedreptăţiţi în ceea ce priveşte iubirea, invizibili, “vidaţi” interior.

Unii pot fi convinşi că persoanele semnificative trebuie să ştie “default” ce nevoi au ei, motiv
pentru care cred ca n-ar trebui să fie nevoiţi să ceară.

Consideră că e rău sau că e o dovadă de slăbiciune să cearăcelorlalţi să le satisfacă nevoile şi

au mari dificultăţi în a accepta Copilul Singur cu nevoile sale de dragoste şi conectare:
oamenii puternici nu au nevoi!

Există 3 tipuri de deprivare:

1. a) de nurturanţă: nu există nimeni dispus să-i sprijine, să le ofere atenţie, afecţiune

fizică (îmbrăţişări, atingeri, mângâieri).
2. b) de empatie: nu există nimeni dispus să-i asculte sau să încerce să înţeleagă cine
sunt ei cu adevărat şi ce simt.
3. c) de protecţie: nu există nimeni dispus să le ofere protecţie şi îndrumare (cu toate că
ei oferă frecvent şi masiv aceste lucruri altora).

Link-uri cu:

– Autosacrificiu: cei mai mulţi pacienţi cu schema de Auto-Sacrificiu sunt deprivaţi

emoţional.

– Revendicare/Grandomanie: cei în supracompensare tind să fie revendicativi şi se înfurie

când nevoile lor nu sunt satisfăcute. Aceştia sunt uneori pacienţi narcisici: pentru că, în
copilărie, au fost expuşi atât indulgenţei parentale cât şi deprivării emoţionale, au dezvoltat
puternice sentimente de îndreptăţire/revendicare în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor
emoţionale. Astfel, devin convinşi că pentru a beneficia de ceva din partea altora, trebuie să
fie fermi, de neînduplecat atunci când solicită ceva. O mică parte din ei au fost expuşi unor
tipuri diferite de indulgenţă: răsfăţaţi din punct de vedere material, nu li s-a cerut să urmeze
reguli normale de comportament sau au fost adoraţi pentru un anumit talent fără a beneficia
de iubire autentică.

Comportamente specifice:

-nu cer persoanelor semnificative ceea ce au nevoie din punct de vedere emoţional; nu-şi
exprimă nevoile de dragoste, tandreţe, afecţiune fizică.

-se focalizează pe nevoile celorlalţi; se interesează de bunăstarea celorlalţi, de problemele şi

nevoile lor, fără a şi le exprima pe cele proprii – nu se deschid către ceilalţi.

-se comportă ca şi cum ar fi mai puternici decât se simt în interior.

-se comportă ca şi cum n-ar avea nevoi emoţionale

-deoarece nu se aşteaptă să primeascăsuport emoţional, nu-l cer, motiv pentru care nu-l
primesc, de cele mai multe ori.

-prezintă chimie cu parteneri reci, egocentrici, nevoiaşi, în general, cu parteneri care îi

deprivează emoţional.

-unii prezintă tendinţa la însingurare; sunt distanţi sau evită complet relaţiile intime, convinşi
fiind că nu vor beneficia de afecţiune.

-într-un mic procent, au tendinţa de a fi supra-nevoiaşi, exprimând extrem de multe nevoi

într-un mod atât de intens încât ajung să se “agaţe” de ceilalţi, să pară complet neajutoraţi sau
chiar histrionici.

Obiective:

– Conştientizarea nevoilor emoţionale personale. Li se pare atât de natural ca nevoile lor să

nu fie satisfăcute încât nu conştientizează că ceva nu este în regulă cu ei.

– Acceptarea faptului că nevoile lor emoţionale sunt naturale şi normale. Orice copil are
nevoie de nurturanţă, empatie şi protecţie, nevoi care există şi la vârsta adultă.

– Selecţia partenerilor non-schemă (nurturanţi, protectivi, empatici, disponibili şi dispuşi să

ofere); creşterea rezistenţei la chimie.

– Asertivitate în comportamentele de cerere

– Extincţia tendinţelor de descurajare a celuilalt în a oferi

– Asimilarea perspectivei de SPECTRU al deprivării: deprivarea este un continuum cu

gradaţii, nu o dimensiune cu doi poli extremi. Uman este să găsim o balanţă, un echilibru
între a fi puternic şi a fi vulnerabil: nimeni nu este mereu puternic sau mereu vulnerabil.

Defect/Ruşine

Prezentare:
Cei cu această schemă au convingerea că sunt defecţi, inferiori, răi, fără nici un merit sau de
neiubit. Consecutiv, deseori experimentează sentimente cronice de ruşine în legătură cu
identitatea lor.

Aspecte percepute ca “defecte” pot fi oricare din caracteristicile personale – prea urâţi, prea
leneşi, prea proşti, prea plictisitori, ciudaţi, de nesuportat, prea graşi, prea slabi, prea înalţi,
prea scunzi, prea slabi moral. Pot avea dorinţe sexuale sau agresive inacceptabile. Ceva din
centrul fiinţei este perceput ca fiind “defect”: nu e ceva ce fac, e ceva ce simt ca sunt.

Se pot simţi defecţi chiar şi când comit o singură greşeală insignifiantă, schema
activându-se rapid prin intermediul mecanismului inferenţial arbitrar.

Se tem de relaţii deoarece sunt terifiaţi de posibilitatea ca “defectul” lor să fie expus
percepţiei celuilalt. În orice moment se aşteaptă ca ceilalţi să vadă prin ei, să le vadă
defectul, trăind intense emoţii de ruşine. Această frică poate apărea atât în legătură cu
lumea/viaţa privată, cât şi în cea publică, cei cu schema de Def/Ru putându-se simţi “defecti”
atât în cuplu sau în relaţii apropiate cât şi în interacţiunile publice (sau ambele).

Comportamente tipice:

– autodevalorizarea sau acceptarea devalorizării din partea altora;

– pot lăsa pe ceilalţi să-i umilească, să-i abuzeze verbal;

– hipersensibilitate la criticism sau respingere – reacţionează puternic, fie deprimându-se, fie

înfuriindu-se, în funcţie de stilul de coping (predare, respectiv supracompensare);

– în secret, simt că poartă vina pentru problemele lor cu alţii;

– masiv focalizaţi pe sine, au tendinţa perpetuă de a se compara cu ceilalţi;

– insecuritate şi comportamente “mască” în preajma altora, în special a celor percepuţi ca

“non-defecţi” sau capabili de a le surprinde defectele;

– pot fi geloşi şi competitivi, în special în aria defectului, privind frecvent interacţiunile cu

ceilalţi ca pe un joc de putere, un fel de dans “unul sus-unul jos”;

– aleg deseori parteneri critici, rejectanţi şi pot fi critici cu cei care-i iubesc (“…n-aş vrea să
fiu membrul unui club care m-ar accepta pe mine ca membru”);

– caracteristici narcisiste – grandomanie, standarde nerealiste; în multe cazuri, acestea

servesc supracompensării sentimentelor de defect/ruşine bazale;

– evitarea relaţiilor intime sau a situaţiilor sociale. Tulburarea de personalitate de tip evitant
poate fi, în acest sens, o manifestare comună a schemei, având ca principal stil de coping
evitarea;
– schema poate duce, de asemenea, la abuz de substanţe sau la tulburări de comportament
alimentar;

Obiective:

– corectarea “defectului” şi/sau destructurarea mecanismului inferenţial automat care duce de

la defect la devalorizarea/anularea/invalidarea lor ca fiinţe.

– decentrarea de pe sine;

– discriminarea între criticismul valid şi cel abuziv, nefondat şi insuşirea unor tipuri specifice
de reacţie (acceptare, respectiv contraargumentare)

– creşterea frecvenţei prezenţelor în contexte sociale publice sau private şi diminuarea

nivelului anxietăţii până la un prag tolerabil;

– acceptarea facilă a complimentelor;

– extincţia comportamentelor “mască”, facilitarea deschiderii către ceilalţi;

– corectarea opticii asupra celorlalţi în ceea ce priveşte criticismul vs. acceptanţa, indulgenţa,
empatia;

– menţinerea sentimentului valorii personale chiar şi în condiţii de critică sau respingere;

– asimilarea şi apărarea drepturilor personale (să nu se mai lase umiliţi/abuzaţi)

– optimizarea selectivităţii partenerilor (identificarea partenerilor – schemă (abuzivi, critici),

creşterea rezistenţei la “chimie”, evitarea acestora)

– să fie mai puţin perfecţionişti în ceea ce-i priveşte sau în privinţa celorlalţi.

– asimilarea comportamentelor asertive în relaţii apropiate/de cuplu menite care menţin un

nivel optim de confort în preajma partenerilor non-schemă (afectuoşi, iubitori).

Izolare socială / Înstrăinare

Prezentare:

Se simt diferiţi de ceilalţi, izolaţi, ca nefăcând parte din nici un grup. Se simt “pe dinafară”,
ca şi cum ar privi din exterior înauntru. Oricine creşte simţindu-se diferit, poate dezvolta
această schemă. De exemplu, cei foarte talentaţi, cei din familii faimoase, oameni de o
frumuseţe sau urâţenie extremă, gay, minorităţi etnice, copiii alcoolicilor, supravieţuitorii
unor traume, cei cu dizabilităţi fizice, orfanii, cei adoptaţi, cei ce aparţin unei clase
economice semnificativ diferite de cea a celor din jurul lor etc.

Comportamente tipice:

– stau la periferia grupurilor sau le evită complet

– au tendinţa la însingurare şi la activităţi solitare

Obiective:

-Extincţia comportamentelor evitante;

– Să conştientizeze diversitatea grupurilor în ceea ce priveşte potrivirea şi acceptarea: unele

grupuri nu-i accceptă, însă altele da.

– Să înveţe să discrimineze întrre grupurile care i-ar putea respinge şi cele care i-ar accepta
(pe baza similarităţilor, asemănărilor, preferinţelor pacientului şi membri grupului) şi să
părăsească grupurile în care nu-s acceptaţi.

– Să se centreze ma mult pe similarităţi şi mai puţin pe diferenţe.

*Notă: deseori pacienţii cu aeastă schemă trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor şi să
învingă evitarea, pentru a atinge obiectivele de mai sus.

Strategii:

Ca o excepţie în domeniul Deconectare/Respingere, focus-ul terapiei este mai puţin pe

travaliul experienţial cu originile schemei şi mai mult pe îmbunătăţirea relaţiilor actuale ale
pacientului cu ceilalţi (amici, grupuri), motiv pentru care strategiile cognitive şi
comportamentale primează:

– restructurare cognitivă;

– expunere graduală la grupuri;

– managementul anxietăţii;

– training pe abilităţi sociale/interpersonale;

*li se potriveşte mai bine terapie de grup sau frecventarea concomitentă a grupurilor de
suport cu “interese speciale” (supravieţuitorii incestului, supraponderali etc.).

Domeniul AUTONOMIE ŞI PERFORMANŢĂ

Pacienţii cu scheme din acest domeniu au seturi de convingeri cu privire la sine şi mediu, ce
interferează negativ cu percepţia abilităţii de a se separa, supravieţui şi funcţiona
independent sau de a avea succes în acţiuni şi activităţi.

Familia tipică de origine este fuzională, subminează încrederea copilului în capacităţile şi

abilităţile sale, este hiperprotectivă şi nu încurajează activităţile şi performanţa copilului în
exteriorul contextului familial.
Dependenţă / Incompetenţă

Prezentare:

Copilăroşi, neajutoraţi. Nu se simt în stare să-şi poarte singuri de grijă, viaţa le pare
copleşitoare iar pe ei se văd incapabili să-i facă faţă.

Schema are 2 componente: 1) Incompetenţă şi 2) Dependenţă

1) Incompetenţă: le lipseşte încrederea în decizii şi judecăţi în viaţa de zi-cu-zi. Urăsc

schimbările şi se tem să le înfrunte singuri; se simt incapabili să se ocupe singuri de sarcini
noi şi au nevoie de cineva care să le arate pas cu pas ce să facă. Se simt ca şi cum ar fi copii:
mult prea tineri pentru a putea supravieţui în propriile lor lumi (aidoma unor copii mici care,
în lipsa părinţilor, ar putea muri). În forme extreme, consideră că singuri nu s-ar putea hrăni,
îmbrăca, adăposti, deplasa dintr-un loc în altul sau duce la bun sfârşit sarcini cotidiene.

2) Dependenţă: Derivă din primul element: deoarece simt că nu se pot descurca pe cont
propriu, singura opţiune pe care o văd este să găsească aţi oameni care să fie dispuşi să aibă
grijă de ei (altfel, nu mai funcţionează deloc). Cei pe care-i găsesc, sunt de obicei păărinţi sau
substituţi ai acestora (parteneri, rude, prieteni, şefi sau terapeut). Părintele-substitut ori face
totul pentru şi în locul lor, ori le arată pas cu pas ce trebuie să facă.

Ideea centrală este: Sunt incompetent / nu mă pricep la nimic, de aceea trebuie să depind de
alţii.

Pacienţii cu această schemă nu vin la cabinet cu scopul de a deveni mai independenţi sau mai
competenti ci pentru a căuta “pilula magică” sau pentru a găsi un expert care să le spună ce să
facă. Problemele prezentate sunt de obicei simptome de Axa I: anxietate, evitare fobică –
agorafobie, probleme fizice induse de stress; pot fi deprimaţi deoarece se tem să părăsească
relaţia cu un partener (sau substitut parental) abuziv, deprivant sau dominator (frecvent cu o
personalitate similară cu cea a părintelui care a indus schema), din teama că nu se pot
descurca singuri. Scopul acestor pacienţi este, în mod tipic, acela de a scăpa de aceste
simptome şi nu de a-şi schimba sentimentul central de dependenţă-incompetenţă.

Un mic procent supracompensează, devenind contra-dependenţi. Cu toate că, în interior, se

simt incompetenţi, insistă să se ocupe singuri de toate, refuzând să se bazeze pe cineva,
indiferent despre ce este vorba. Nu vor fi dependenţi nici măcar în situaţii în care acest lucru
ar fi normal. Ca şi copiii pseudomaturi (cei care au fost nevoiţi să se maturizeze precoce), se
ocupă singuri de toate, însă cu costul unei doze extreme de anxietate: lăuntric, au mereu
sentimentul că “de data asta nu voi reuşi s-o scot la capăt“.

Comortamente tipice:

– Cer constant ajutor din partea celorlalţi; pun constant întrebări în timp ce se ocupă
de sarcini noi; solicită în mod repetat sfaturi în legătură cu deciziilepe care le au de luat.
– Au dificultăţi în a călători singuri, în a gestiona pe cont propriu finanţe.

– Au tendinţa de a abandona facil activităţi.

– Refuz / opoziţie faţă de responsabilităţi adiţionale (ex: promovarea la servici)

– Tendiţa de a evita implicarea în sarcini noi.

– Frecvent se tem de – şi evită – condusul automobilului atunci când nu sunt însoţiţi,

deoarece cred că se vor rătăci, că li s-ar putea defecta maşina şi nu vor şti ce să facă sau că s-
ar putea întâmpla ceva neprevăzut şi nu vor putea face faţă, nu vor fi în stare să genereze o
soluţie

Obiective:

– Obiectivul-cheie este renunţarea la dependenţă

– Creşterea sentimentului competenţei (confidence & skills building)

– Diminuarea dependenţei faţă de alţii

– Extincţia evitării sarcinilor noi

– Asimilarea ideii că omul învaţă din greşeli şi reuşeşte prin perseverenţă

– Creşterea încrederii în propria judecată şi intuiţie, prin trial & error

Strategii:

Centrală este abordarea CBT:

– restructurare cognitivă

– construcţie skill-uri

– expunere treptată la decizii şi situaţii de funcţionare independentă

*uneori se pot aduce în terapie şi membri ai familiei.

Vulnerabilitate la Traume / Boală

Prezentare:

Se tem că o catastrofă s-ar putea produce în orice moment. Sunt convinşi că ceva groaznic li
se va întâmpla, ceva în afara controlului lor: se vor îmbolnăvi subit, se va produce un
dezastru natural, un cataccclism, vor fi victimele unei crime, vor suferi un accident groaznic,
îşi vor pierde toţi banii, vor suferi o cădere nervoasă şi vor înnebuni. Pe scurt, li se va
întâmpla un lucru rău iar ei nu vor putea să-l prevină.
Emoţia predominantă este anxietatea, variind de la spaimă de intensitate scăzută, până la
atacuri floride de panică.

Comportamente specifice:

Stilurile de coping prevalente sunt evitarea şi supracompensarea. Devin fobici, îşi

restricţionează masiv stilul de viaţă;

– Autoadministrare şi abuz de tranchilizante;

– Gândire mistică şi ritualuri compulsive

– Se bazează pe “colaci de salvare”: o persoană în care au încredere, o sticlă de apă, substanţe

tranchilizante sau de altă natură.

*Toate aceste comportamente au scopul de a preveni acel eveniment teribil anticipat.

Diferenţial:

– cu Dependenţă/Incompetenţă: cei cu Vu/Tr nu prezintă teamă legată de gestionarea

pe cont propriu a situaţiilor cotidiene.

Obiective:

– Diminuarea estimării probabilităţii mari a evenimentelor catastrofice

– Creşterea încrederii în propriile capacităţi de coping

– Blocarea evitării şi supracompensării

– Expunerea la situaţiile anxiogene (dar nepericuloase) până când se va atinge un nivel

suficient de toleranţă

– Extincţia comportamentelor compulsive şi a ritualurilor

Probleme speciale:

Anxietatea ridicată asociată schemei împiedică pacienţii să renunţe la evitare sau

supracompensare. Travaliul experienţial centrat pe moduri poate ajuta la depăşirea acestui
obstacol prin întărirea părţii sănătoase.

Fuziune / Sine subdezvoltat

Prezentare:

1) Fuziune:
 Atunci când un pacient cu Fuziune intră în tratament, fuziunea cu o anumită persoană
este atât de intensă încât chiar şi terapeutului îi este dificil să delimiteze identitatea personală
a acestuia de cea a persoanei fuzionale.

Persoana fuzională este de regulă o figură parentală (partener, rudă, şef, cel mai bun prieten
etc.)

Pacientul se caracterizează printr-o extremă implicare emoţională şi apropiere faţă de

persoana fuzională, în detrimentul unei individuaţii complete şi dezvoltări sociale normale
(“Eu ştiu ce e cel mai bine pentru tine, fiule. La urma urmei, am participat la o mulţime de
relaţii de-ale tale cu femei” – mama, încercând să-şi convingă fiul să părăsească o relaţie).

Mulţi dintre pacienţii cu această schemă sunt convinşi că nici ei, nici figura parentală
fuzională n-ar supravieţui emoţional în lipsa suportului constant al celuilalt, având o nevoie
disperată de acesta. Legătura fuzională este percepută ca fiind atât de strânsă încât pacientul
simte că împreună formează o singură persoană; poate simţi că este în stare să-i citească
gândurile sau că-i poate simţi nevoile figurii parentale fără s-o întrebe.

Pacientul este convins că este greşit să impună limite în relaţia fuzională, simţindu-se vinovat
atuunci când o face.

Nu ţine nici un secret faţă de figura parentală cu care fuzionează şi se aşteaptă la

reciprocitate. Se simte “lipit-sudat” de aceasta, putând, uneori, experimenta sentimentul de a
fi copleşit, sufocat.

2) Sine subdezvoltat:

Lipsa identităţii personale este trăită ca un sentiment de vid interior, al lipsei unui sine. Acest
lucru este o consecinţă a renunţării la propria identitate, cu scopul menţinerii legături cu
figura parentală.

Pacienţii cu sine nedezvoltat se simt ca şi cum ar pluti în derivă prin viaţă şi lume, fără vreo
direcţie anume. Nu ştiu cine sunt, n-au reuşit să-şi construiască preferinţe proprii sau să-şi
dezvolte talentele inerente şi nici să-şi urmeze înclinaţiile naturale. În cazuri extreme, pot
pune la îndoială propria existenţă: Oare eu chiar exist?

Cele două componente ale schemei, în majoritatea cazurilor, merg împreună, însă există şi
excepţii. Pacienţii pot avea un sine nedezvoltat fără a fi fuzionaţi, sinele nedezvoltat putând fi
urmarea subjugării. Pacienţii ai căror părinţi i-au constrâns în copilărie să le execute
comenzile descurajându-le concomitent iniţiativele, pot rata şansa dezvoltării unui simţ al
sinelui. Pe de altă parte, pacienţii care fuzionează cu o figură parentală, prezintă aproape
întotdeauna un sine nedezvoltat ca şi consecinţă, opiniile, interesele, preferinţele şi scopurile
acestora fiind, de fapt, simple reflexii ale persoanei fuzionale. Este ca şi cum viaţa figurii
parentale ar fi mai reală pentru ei decât propria viaţă: figura parentală este o stea iar ei planete
ce gravitează în jurul ei. Consecutiv, aceşti pacienţi pot avea o chimie pentru lideri
carismatici cu care deseori intră în fuziune.

Comportamente tipice:

– Copiază comportamentele şi atitudinile figurii parentale

– Se gândesc la- şi vorbesc despre figura parentală, în cea mai mare parte a timpului.

– Menţin un contact permanent cu figura parentală

– Îşi suprimă toate gândurile, sentimentele şi comportamentele incongruente cu figura

parentală

– Sunt atraşi de parteneri puternici faţă de care submerg în viaţa de cuplu (relaţii de tip
părinte-copil)

Obiective:

– Să-şi exprime spontan sinele natural (preferinţe, opinii, decizii, talente, înclinaţii)

– Să se defocalizeze de pe figura parentală şi să se concentreze pe sine

– Să conştientizeze similarităţile şi diferenţele dintre ei şi figura parentală

– Să poată impune limite în relaţia fuzională

– Creşterea sentimentului identităţii personale

*În cazul pacienţilor care, ca adulţi, evită să se apropie de ceilalţi cu scopul de a evita o
posibilă fuziune, obiectivul este ca pacientul să poată dezvolta relaţii de tip “goldie-lock
zone” (nici prea distante, nici prea apropiate)

Strategii:

– Terapia va fi focalizată pe prezent iar prin abordari cognitive şi experienţiale se va

urmări identificarea preferinţelor şi înclinaţiilor naturale; prin abordari comportamentale se
va urmări activarea sinelui.

– Atacarea opticii conform căreia o fuziune este preferabilă în locul unei identităţi separate
(prin analiza avantajelor şi dezavantajelor)

– Dialoguri între moduri

*atenţie la supracompensare ce poate lua forma unei loialităţi alergice pe parcursul terapiei
(pacientuul refuză să accepte similarităţi cu persoana fuzională, adoptă atitudini şi
comportamente antagoniste faţă de aceasta)

– în temele pentru acasă vor fi incluse următoarele sarcini: să asculte muzica preferată, să
vizioneze filme, să frecventeze restaurante, în general, să se implice în activităţi din care
derivă plăcere

– Liste cu ce le place şi ce le displace la figura parentală dar şi la alte persoane semnificative.

Eşec
Prezentare:

Au convingerea că s-au ratat, comparativ cu colegii lor de rang egal, în arii de reuşită:
carieră, bani, status, scoală, sport. Au sentimentul că sunt fundamental inadecvaţi, comparativ
cu egalii – proşti, inepţi, netalentaţi, ignoranţi, fără succes – şi că inerent le lipseşte acel
“ceva” necesar pentru a reuşi.

Origini:

Legături cu persoane semnificative care i-au descurajat, devalorizat, persiflat pentru

eşec (părinţi, fraţi mai mari, învăţători/profesori) sau le-au forţat limitele (copiii cu deficit de
atenţie/hiperactivi nediagnosticaţi, cad deseori victimele unor evaluări injuste ale
caracterului).

Unii părinţi pot pedepsi succesul copilului, nedorindu-şi ca acesta să aibă reuşite din teama de
a nu fi abandonaţi. Aceşti părtinţi (Părinte Subminator) emit mesaje subtile de genul: “dacă
eşti prea de succes, te voi respinge sau mă voi retrage afectiv din viaţa ta”, generându-i
copilului aşa-zisa “teamă de succes”.

Link-uri cu:

Defect/Ruşine: eşecul duce deseori la Def/Ru. Simţindu-se rataţi în diverse arii de

reuşită, ajung să se simtă “defecţi”.

Insuficient Autocontrol/Disciplină: intre aceste două scheme există o comorbiditate crescută,

un individ indisciplinat fiind foarte predispus la eşec.

Pacienţii cu Def/Ru sau Dep/Em cu stilul principal de coping EVITARE (refugiul în

substanţe psihoactive, jocuri de şansă, websurfing, pornografie, relaţii sexuale promiscue),
sunt predispuşi la eşecuri reale.

Diferenţial:

Stdandarde nerealiste/Hipercriticism: cei cu Std/Hip pot avea convingerea că s-au

ratat COMPARATIV CU PROPRIILE LOR STANDARDE ŞI AŞTEPTĂRI ÎNALTE, însă
conştientizează faptul că performanţele lor sunt cel puţin la fel de mari ca media în ocupaţia
lor. Cei cu Eşec au convingerea că performanţa lor este mai slabă decât a majorităţii egalilor
în rang şi, de cele mai multe ori, au dreptate deoarece schema de Eşec are tendinţa de a
deveni “profeţie autoîmplinită”.

Dependenţă/Incompetenţă: eşecul perceput al celor cu Dep/Inc este în legătură cu sarcinile

cotidiene, în timp ce pacienţii cu schemă de eşec percep eşecul în status, bani, carieră, şcoală,
sport.

Comportamente tipice:

– predare: se autosabotează sau performează la jumătate din capacitate;

– evitare: tergiersează, amână sau evită complet sarcini/activităţi;

– supracompensare: muncesc non-stop, se supraîncarcă, devin overachieveri. Aceştia sunt
convinşi că nu ssunt la fel de talentaţi sau deştepţi ca ceilalţi dar că pot compensa prin extra-
eforturi. Aceştia frecvent devin oameni de succes, însă cu tooate astea, se simt rataţi sau ca şi
cum ar f pe punctul de a se rata, prăbuşi.

Obiective:

– să se simtă/devină la fel de capabili ca egalii lor în rang (în limitele abilităţilor şi

talentelor ed care dispun). Pentru acest deziderat, există 3 scenarii:

1) Dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în sine;

2) Creşterea recompenselor pentru nivelul succesului/reuşitelor lor sau schimbarea percepţiei

asupra grupului de referinţă (dacă sunt de succes în raport cu potenţialul lor);

3) Acceptarea limitelor abilităţilor lor, fără a se devaloriza şi stabilirea de obiective realiste pe

termen lung.

Strategii:

Depind de evaluarea originii schemei:

– Unii s-au ratat în mod real datorită lipsei de talent sau nivelului de intelgenţă
necesar petru a reuşi într-un anumit domeniu. În acest caz, terapia se va focaliza pe
dezvoltarea de abilităţi şi pe construirea unor aşteptări realiste.

– Unii, cu toate căa nu duc lipsă de talent şi inteligenţă, nu s-au implicat suficient de mult
încât să reuşească, fie din cauză că le-a lipsit îndrumarea de care au avut nevoie, fie pentru că
s-au orientat către domenii nepotrivite. în acest caz, focusul va fi pe orienttarea către arii
congruente cu înclinaţiile lor naturale şi talentele.

– Unii au tulburări comorbide (ex: deficit de atenţie), caz în care tratarea comorbidităţii va
avea întâietate.

– Dacă pacientul are eşecuri reale relativ la egalii lui, terapia cognitiv-comportamentală se va
concentra pe restructurarea convingerii că este INERENT inept, urmărind reatribuirea
cauzelor eşecului (de pe sine pe schemă)

– în toate cazurile se va corecta distorsiunea filtrării pozitivului şi se vor sublinia constant

succesele, reuşitele.

LIMITE DFICITARE

Pacienţii cu scheme din acest domeniu prezintă deficienţe în ceea ce priveşte limitele
interioare, responsabilitatea faţă de alţii sau orientarea către obiective pe termen lung.
Aceste scheme conduc la dificultăţi în respectarea drepturilor celorlalţi, cooperarea cu
ceilalţi, asumarea de angajamente faţă de ceilalţi sau stabilirea şi atingerea de obiective
personale realiste.)
Familia tipică de origine se caracterizează prin permisivitate, hiperindulgenţă, lipsă de
direcţie sau prin sentimente de superioritate. Lipseşte disciplina, cooperarea, limitele din
cadrul relaţiilor, stabilirea de obiective. În unele cazuri, pacienţii nu au fost puşi în situaţii
de disconfort în copilărie, astfel încât în prezent nivelul de toleranţă la astfel de situaţii este
sub cel normal. În general, nu au fost supravegheaţi adecvat, nu li s-a oferit direcţie.)

Revendicare / Grandomanie

Prezentare:

Pacienţii cu această schemă se simt speciali: se consideră mai buni, mai pricepuţi, mai
talentaţi decât ceilalţi. Deoarece simt că fac parte dintr-o “elită”, se simt îndreptăţiţi să
beneficieze de drepturi şi privilegii speciale şi nu sunt permeabili la principiile reciprocităţii
(care guvernează interacţiunile sănătoase). Încearcă să controleze comportamentele celorlalţi
pentru a-şi atinge obiectivele personale, fără empatie sau consideraţie pentru nevoile lor.Se
implică în acte egoiste şi grandomane. Insistă pe idea că sunt îndreptăţiţi să spună, posede,
facă tot ce vor, indiferent de prejudiciile aduse celorlalţi.

Există mai multe subtipuri:

1) Revendicare/Îndreptăţire pură

Aceşti pacienţi sunt răsfăţaţi de părinţi mult prea indulgenţi, continuând să relaţioneze tipic şi
la vârste adulte. Îndreptăţirea nu este o supracompensare pentru vreo schemă subsidiară şi
nici un stil de coping pe o ameninţare percepută. Aceştia nu prezintă de obicei nici o altă
schemă în subsidiar.

2) Revendicare/Îndreptăţire narcisică (“fragile entitlemet”)

Aceşti pacienţi se caracterizează prin comportamente revendicative menite să

supracompenseze sentimente de Def/Ru şi Dep/Em

Focus-ul terapiei va fi pe cele două scheme subsidiare

3) Revendicare/Îndreptăţire dependentă (link cu Dep/Inc)

Aceşti pacienţi se simt îndreptăţiţi să depindă de ajutorul şi grija altora; au

convingerea că ceilalţi sunt datori să le satisfacă nevoile alimentare, vestimentare, de
locuinţă, transport etc. şi devin furioşi când aceştia nu reuşesc să le facă pe plac.

Focus-ul tratamentului cade pe ambele scheme, concomitent.

Comportamente tipice:

– Supraemfază a status-ului; judecăţi de valoare pe bază de status

– Competitivitate exagerată
– Snobism

– Tendinţa de-a-i domina pe ceilalţi

– Dorinţa de a acapara puterea şi comportamente adiacente prin care-i lezează pe ceilalţi

– Tendinţa de a-şi impune forţat punctul de vedere

Obiective:

– Să accepte şi să asimileze principiul reciprocităţii în relaţiile umane

– Să accepte şi să asimileze filosofia conform căreia toţi oamenii se nasc egali în drepturi şi
responsabilităţi, toţi oamenii se nasc la fel de valoroşi (nu există o persoană innerent
maivaloroasă decât alta şi nici inerent mai îndreptăţită la tratamente speciale); indivizii
sănătoşi nu-i domină, nu-i forţează pe ceilalţi ci, dimpotrivă, îi respectă în ceea ce priveşte
nevoile şi drepturile personale; de asemenea, încearcă să-şi controleze impulsurile astfel încât
să-i menajeze pe ceilalţi şi să respecte normele şi regulile sociale rezonabile, în cea mai mare
parte a timpului.

– Să poată trasa limite normale în relaţii/interacţiuni.

Strategii:

– Pentru menţinerea motivaţiei pentru schimbare, se vor sublinia continuu

dezavantajele schemei. Ferecvent, pacienţii nu se prezintă voluntar la cabinet ci constrânşi
sau forţaţi de unele consecinţe negative ale stilurilor lor de coping (pierderea jobului,
destrămarea căsătoriei, copiii nu mai vorbesc cu ei, sentimente de singurătate şi vid interior)

– Este posibil să trăiască durere autentică derivată dintr-o pierdere. în acest caz, motivaţia stă
în cauzele suferinţei şi-n motivul întrării în terapie. “Dacă nu renunţi la schemă, dacă refuzi
să te schimbi, ceilalţi vor continua să retalieze iar tu vei continua să te simţi nefericit” –
evitenţierea consecinţelor menţinerii schemei.

– Pacientul va fi încurajat sa empatizeze cu ceilalţi, să aibă grijă să nu-i rănească şi să

conştientizeze prejudiciile pe care le pot aduce celorlalţi exercitându-şi forţa sau puterea în
manieră egoistă – managementul furiei şi training-ul asertivităţii

*Aceşti pacienţi au fost întreaga viaţă centraţi pe calităţi, minimizându-şi sau ignorându-şi
complet defectele, motiv pentru care n-au o imagine realistă a sinelui în ceea ce priveşte
punctele tari & slabe: nu acceptă / nu înteleg că şi ei au fragilităţi şi limite uman-valabile, ca
toţi ceilalţi. În terapie se va aborda cognitiv imaginea specială a sinelui şi îndreptăţirii la
drepturi şi privilegii speciale şi experienţial, limitarea sferei de influenţă a modului Copil
Răsfăţat (reparenting).

*Dificultatea de prinm rang în tratamentul acestor pacienţi se regăseşte în menţinerea

motivaţiei pentru schimbare deoarece beneficiile secundare ale schemei fiind foarte
importante: se simt bine dobândind ceea ce-şi doresc. În consecinţă, trebuie găsită pârghia
potrivită: ce anume din ceea ce face din schemă îi provoacă suferinţă.
Insufucient Autocontrol / Disciplină

Prezentare:

Acestor pacienţi le lipsesc două calităţi umane:

1) Autocontrolul – abilitatea de a-şi înfrâna sau cenzura emoţiile şi impulsurile;

2) Autodisciplina – abilitatea de-a tolera plictiseala şi frustrarea suficient timp încât să poată
duce la bun sfârşit sarcini/activităţi/proiecte.

Manifestă o dificultate pervazivă în a amâna gratificaţii situaţionale cu scopul de a atinge

obiective pe termen lung. Par să nu înveţe suficient din experienţă – din consecinţele negative
ale comportamentelor impulsive. Ori nu pot, ori nu vor să depună efort pentru a se controla şi
disciplina.

La capătul extrem al spectrului schemei se poziţionează pacienţii care par prost-crescuţi. În

forme mai puţin severe, schema se manifestă printr-o centrare exagerată pe evitarea
disconfortului, pacienţii preferând să evite pe cât posibil suferinţa, conflictul, confruntarea,
responsabilităţile, efortul, chiar şi cu costul neîmplinirii personale sau al integrităţii.

Orice copil se naşte cu un mod impulsiv inerent.Acest mod devine dezadaptativ dacă nu se
reuşeşte aducerea impulsivităţii sub un suficient control şi disciplină. Copiii, prin experienţe
în cadrul familiei şi mai târziu în societate, învaţă să se controleze optim şi să se
autodisciplineze / organizeze, internalizând modul Adult Sănătos, devenind astfel capabil să
amâne gratificaţiile imediate în avantajul obiectivelor pe termen lung.

*Diferenţial cu deficit de atenţie / hiperactivitate

De cele mai multe ori, nu există postulate, convingeri sau sentimente specifice schemei,
pacienţii experimentând-o ca pe ceva situat în afara controlului lor (nu este egosintonică, la
fel ca celelalte).

Cei mai mulţi intră în tratament cu scopul de a deveni mai controlaţi şi mai disciplinaţi: ei tot
încearcă dar nu par să reuşească să-şi susţină prea mult timp efortul.

Modul Copil Impulsiv este, de asemenea, modul Copil Spontan / Dezinhibat, existând, deci, o
latură pozitivă a schemei. În exces, însă – atunci când nu se află în balans cu celelalte laturi
ale sinelui – costul depăşeşte beneficiul iar modul devine distructiv pentru pacient.

Comportamente tipice:

– Impulsivitate, distractibilitate, dezorganizare/dezordonare

– Lipsa voinţei de a persevera în sarcini rutiniere sau plictisitoare (abandon facil)

– Exprimări paroxismale al emoţiilor (temper tantrum, isterie)

– Întârziere habituală; non-reliabilitate

– Dificultăţi pervazive în autocontrol şi autodisciplină: inabilitatea de a-ş cenzura emoţiile şi
impulsurile şi autocontrol deficitar, carenţe manifeste în majoritatea ariilor existenţei.

*Toate aceste comportamente au în comun scopul gratificării imediate;

**Deşi comportamentele adictive sunt deseori asociate (droguri, alcool, jocuri de şansă,
mâncat/sex compulsiv), acestea nu sunt criterii primare de diagnostic, fiind forme de coping
nespecifice (servesc la evitarea suferinţei în orice schemă).

Obiective:

– Să conştientizeze şi să accepte valoarea amânării gratificaţiilor imediate

– Conştientizarea costurilor implicate de venting-ul necontrolat al emoţiilor (oricum, oricând,

oriunde): pierderea jobului, stagnare în carieră, alte reuşite frustrate, relaţii nesatisfăcătoare,
stimă de sine scăzută.

Strategii:

CBT în primul rând: exersarea autocontrolului şi autodisciplinei.

– Între impuls şi acţiune, pacientul trebuie să înveţe să insereze gânduri. Trebuie să înveţe să
gândească cedarea în faţa impulsului în termeni de consecinţă, ÎNAINTE de a pune în act
comportamentul.

– Teme pentru acasă: sarcini graduale – de organizare, sarcini plictisitoare/rutiniere,

cenzurarea emoţiilor excesive şi a impulsurilor

– Imagerie şi role-play pe situaţii de autocontrol şi disciplină

Link-uri cu:

Ocazional, are link-uri cu una din schemele primare, cazuri în care schemele vor fi
abodrate simultan.

– Subjugare: Aut/Dis poate erupe ca urmare a unei suprimări îndelungate a emoţiilor: la un

moment dat, furia acumulată treptat va răbufni, manifestându-se necontrolat. Atunci când
pacientul prezintă un patern de alternanţă între pasivitate prelungită şi furie paroxismală, este
foarte probabil să existe un subsidiar de Sub. Dacă pacientul învaţă să-şi exprime nevoile şi
emoţiile ATUNCI când le experimentează, într-un mod asertiv, atunci va preveni acumularea
furiei si, deci, va limita drastic probabilitatea unui “burst”.

NOTĂ: Pacienţii BPD pot avea aceste două scheme în link (Aut/Dis – Sub). Din cauza
subjugării, simt că nu au dreptul să-şi exprime nevoile şi sentimentele. Atunci când furia din
frustrarea acestora se acumulează paroxismal, modul Copilul Furios o va ventila în burst,
cerând astfel satisfacerea lor de către cei din jur. Ulterior, pacientul simte că merită pedepsit
de către Adultul Punitiv internalizat. Cănd se petrece acest fenomen, terapeutul va încuraja
venting-ul, va empatiza iar apoi va testa congruenţa modului cu realitatea.
*Uneori, schema poate avea baze biologice (probleme de învăţare – deficit de
atenţie/hiperactivitate). Dacă dificultăţile sunt rezistente la terapie în pofida unei motivări
suficiente pentru schimbare şi a unui nivel optim de implicare din partea pacientului, trebuie
luată în calcul varianta tratamentului armat (cu medicaţie).

DIRECŢIONAREA CĂTRE CEILALŢI

Pacienţii cu scheme din acest domeniu prezintă tendinţa la focalizarea excesivă pe dorinţele,
sentimentele şi reacţiile celorlalţi în detrimentul propriilor nevoi, cu scopul de a obţine
dragoste, aprobare dar şi pentru a evita represalii. Deregulă implică suprimarea şi lipsa
conştientizării propriei furii şi înclinaţiilor naturale.

Familia tipică de origine se caracterizează prin acceptare condiţionată: copiii trebuie să-
şi suprime aspecte importante din ei pentru a obţine dragoste, atenţie şi aprobare. În multe
familii de acest gen, nevoile emoţionale şi dorinţele – sau acceptanţa socială şi statutul –
părinţilor sunt valorizate mai mult decât nevoile şi sentimentele copilului.

Subjugare

Prezentare:

Pacienții cu schema de subjugare se caracterizează prin obișnuința de-a-i lăsa pe alții să-i
domine. Predau controlul celorlalți deoarece se simt constrânși de amenințarea, fie cu
pedeapsa, fie cu abandonul.

Schema prezintă două forme:

1) Subjugarea nevoilor – pacientul suprimă dorințele personale, urmărind să satisfacă

dorințele celorlalți.

2) Subjugarea emoțiilor – pacientul își suprimă sentimentele (în special furia), din teama de
retaliere din partea celorlalți.

Au percepția că nevoile şi sentimentele lor nu sunt valide sau importante pentru ceilalți.
Schema duce aproape întotdeauna la acumularea furiei, fenomen ce generează simptome
dezadaptative: comportamente pasiv-agresive, ventilări în burst ale furiei, simptome
psihosomatice, retracția afecțiunii, acting-out, abuz de substanțe.

De obicei, stilul de coping principal este predarea: sunt excesiv de complianți şi hipersensibili
la constrângeri. Se simt batjocoriți, hărțuiți și fără vreo putere. Simt că sunt la mila figurii
autoritare, percepută ca fiind mult mai puternică și cu o mult mai mare influență, motiv
pentru care pacienții se simt obligați să i se subordoneze.

Scmema implică un nivel semnificativ de frică. Lăuntric, pacientul se teme că, în cazul în
care și-ar exprima nevoile şi sentimentele, i s-ar întâmpla ceva rău (cineva important se va
înfuria pe el, va fi abandonat, pedepsit, respins sau criticat). În consecință, alege să-și suprime
sentimentele şi nevoile, nu pentru că așa i s-ar părea natural, ci pentru că se simte NEVOIȚI ,
CONSTRÂNȘI s-o facă. Subjugarea nu este bazată pe o valoare internalizată sau pe o dorință
autentică de a-i ajuta pe alții, ci pe frica de retaliere.

Diferențial:

Autosacrificiu, Inhibiţie Emoţională şi Standarde nerealiste/Hipercriticism au în

comun tocmai internalizarea unei valori: Nu e bine / frumos / potrivit să-ți exprimi nevoile /
sentimentele. Încălcarea acestei valori generează rușine sau vinovăție. În plus, la pacienții cu
aceste scheme lipsește sentimentul că sunt controlați de alții, locus of control fiind intern,
spre deosebire de cei cu Subjugare care simt că nu există altă cale decât să se subjuge figurii
autoritare, indiferent de ce cred ei despre asta, altfel fiind pedepsiți într-un fel sau altul.

Link-uri cu:

– Fuziune: atunci când pacientul a servit prea multă vreme nevoilor și preferințelor
altora, motiv pentru care nu a reușit o individuație completă (nevoi și preferințe personale),
focusul terapiei va fi pe identificarea înclinațiilor lor naturale și pe exersarea
comportamentelor bazate pe acestea.

Comportamente specifice:

– Frecvent, schema generează coping de evitare. Pacienții evită situații în care alții i-
ar putea controla sau în care s-ar putea simți „încarcerați”. Unii pot evita complet relațiile
intime deoarece le percep ca fiind claustrante, adevărate „capcane” din care n-ar mai putea
ieși.

– În supracompensare, pacienții prezintă disobediență, opoziționalitate, şi rebeliune (Gică –

Contra).

– Prezintă o chimie pentru indivizi dominanți, frecvent intrând în relații inegale în cadrul
cărora sunt controlați

Obiective:

– Să accepte dreptul personal de a avea nevoi și sentimente şi de a şi le exprima (un

stil de viață optim fiind acela în care individul își exprimă nevoile şi sentimentele în mod
asertiv, în momentul în care le trăiește, nu amânându-le sau suprimându-le complet. Astfel.
Indivizii sănătoși nu vor retalia. Cei care o fac, nu reprezintă un beneficiu pentru pacient,
motiv pentru care acesta va fi sprijinit în ruperea relației).

– Să poată discrimina între indivizii sănătoși – cei care le permit exprimarea spontană şi
directă – şi cei dominanți sau abuzivi, față de care pacientul va fi încurajat să se îndepărteze.

Strategii:

– CBT: pacienții au așteptări negative nerealiste în privința consecințelor exprimării

nevoilor și sentimentelor în fața persoanelor senmificative. Examinând dovezile și concepând
experimente în sfera comportamentală, pacienții vor conștientiza caracterul exagerat al
așteptărilor lor.
– Chiar dacă părinții le-au comunicat în copilărie că „sunt răi” pentru că exprimă, pacienții
trebuie să realizeze și să accepte că astfel de comportamente sunt sănătoase.

*În cazul în care pacientul prezintă dificultăți în exprimarea experiențială a furiei față de
figura autoritară, se va face pressing până va reuși, venting-ul furiei (în role-play și imagerie)
fiind crucial pentru succesul terapiei – energizează pacientul în lupta împotriva pasivității
submisive şi îi menține activă motivația.

– Să dezvolte relații egale cu parteneri non-dominanți, care să le permită exprimarea nevoilor

şi sentimentelor. Deregulă, chimia pentru indivizi-schemă este deosebit de intensă, motiv
pentru care obiectivul unei relații egale este rar atins. În realitate, un obiectiv realist poate
însemna o relație cu un individ suficient de dominator încât să existe chimie, dar care să fie
măcar dispus să ia în calcul nevoile şi sentimentele pacientului.

Pacienții pot avea tendința de a investi cu autoritate terapeutul, acesta părându-li-se dornic să-
i domine, să-i controleze. în acest caz, stilul propice va fi non – (sub) – directiv, pacientului
dându-i-se libertatea de a stabili cursul terapiei: ce probleme vrea să abordeze, ce tehnici vrea
să învețe şi ce sarcini pentru acasă își dorește să îndeplinească.

Terapeutul va facilita exprimarea furiei către el însuși, pe măsură ce se acumulează în

pacient, pentru a nu se ajunge în punctul terminus.

*Pacienții pot exprima stângaci sau furibund nevoi și sentimente, cel puțin la începutul
terapei.

Pacienții cu Subjugare în link cu Fuziune nu sunt conștienți de ceea ce-și doresc sau simt, caz
în care se va urmări construcția unei imagini de sine prin monitorizarea dorințelor și
emoțiilor.

ATENȚIE la întărirea schemei, clientul apărând deseori în ipostaza ”clientului bun”.

În cele mai multe cazuri, este o schemă ușor de tratat.

Autosacrificiu

Prezentare:

Pacientul prezintă o focalizare voluntară excesivă pe satisfacerea nevoilor altora, în

detrimentul propriei gratificări. O face deoarece își dorește să-i ferească pe ceilalți de
disconfort, suferință. Nu vrea să lase să se întâmple – sau să facă lucruri care ar putea cauza
suferință altora. Dinamica reală, însă, este evitarea vinovăției şi egoismului sau păstrarea
unor relații cu indivizi pe care-i percepe ca fiind nevoiași.

Schema rezultă dintr-un temperament hiper-empatic (o sensibilitate acută la suferința

celorlalți). Unii pacienți pot trăi suferința altora atât de intens încât se simt extrem de
motivați să-i ajute.

Schema implică un sentiment de supra-responsabilizare pentru ceilalți, suprapunându-se

astfel conceptului de co-dependență.
Deseori, pacientul prezintă simptome psihosomatice (cefalee, tulburări gastro-intestinale,
dureri cronice, oboseală), acestea reprezentând o modalitate de focalizare a atenției celor din
jur pe sine, fără a fi nevoit să o ceară conștient şi direct. Suferința fizică (”atunci când sunt
bolnav, cu adevărat”) îi permite să considere îndreptățit sau măcar acceptabil beneficiul grijii
din partea altora şi al reducerii volumului de responsabilități cu care obișnuiește să se încarce
(refugiu în boală). Aceste simptome pot fi, de asemenea, rezultatul direct al stress-ului
generat de dezechilibrul dintre cât oferă și cât primesc.

Prezintă chimie intensă pentru indivizi cu Rev/Gra, intrând deseori în relații cu persoane cu
schema Indreptățirii Dependente.

Schema are și aspecte pozitive, fiind patologică doar dacă este dusă la extrem. Un beneficiu
secundar este faptul că pacientul trăiește un sentiment de mândrie, percepându-se drept
”caretaker”. În urma comportamentelor altruiste, morale, se autoetichetează ”buni”. Totuși,
uneori, indiferent de volumul sacrificiilor, continuă să se simtă vinovați că n-au făcut destule.

Un alt beneficiu secundar este faptul că schema atrage, de obicei, foarte mulți oameni,
pacientul beneficiind de o rețea socială consistentă.

Link-uri cu:

Dependenţă Emoţională: pacienții cu Aut/Sac aproape întotdeauna prezintă în

subsidiar o schemă de Deprivare Emoțională. La suprafață, pacientul pare că este mulțumit de
sacrificiul său, însă se simte deprivat emoțional în mod constant, atât timp cât nevoile sale
rămân nesatisfăcute.Uneori se simte furios pe obiectul sacrificiului: de obicei, oferă atât de
mult încât sfârșește prin a-și cauza singur suferință. Pacientul, de obicei, susține că nu
așteaptă nimic în schimb din partea obiectului sacrificiului, însă atunci când obiectul nu este
dispus sau se află în indisponibilitatea reciprocității, acesta se simte indignat. Dacă nu trăiesc
furie de fiecare dată când lipsește reciprocitatea, indignarea este omniprezentă în astfel de
situații.

– Cu Defect/Ruşine: pacientul oferă mai mult deoarece consideră că valorează și merită mai
puțin

– Cu Abandon/Instabilitate: autosacrificiul este menit să împiedice abandonul

– Cu Dependenţă/Incompetenţă: autosacrificiul este menit să mențină relația cu figura

parentală din partea căreia beneficiază de grijă, îndrumare etc.

– Cu Căutarea Aprobării/Recunoaşterii: autosacrificiul sau grija pentru alții este un mijloc

prin care câștigă aprobare sau recunoaştere.

Diferențial:

Cu Subjugare: Pacienții cu schemă de Subjugare își ”predau”, renunță la propriile

nevoi din FRICA DE CONSECINȚE EXTERNE (retaliere, respingere). Cei cu Aut/Sac o fac
fiind motivați de valori și standarde interioare.

Pacienții cu Sub au sentimentul că sunt controlați de alții, în timp ce în cazul pacienților cu

Aut/Sac, sacrificiul vine dintr-o inițiativă personală, voluntară.
Originile celor două scheme diferă:

– Sub: părinți dominatori, coercitivi, puternici;

– Aut/Sac: părinți slabi, neajutorați, nevoiași, copilăroși, bolnavi, deprimați (copilul dezvoltă
modul Copilul Parentizat)

Comportamente specifice:

– Îi ascultă pe ceilalți fără să vorbească despre ei

– Au grijă de alții și au mari dificultăți în a se ocupa de propria persoană

– Își focalizează atenția pe ceilalți și se simt inconfortabil atunci când atenția celorlalți este
focalizată pe ei

– obișnuiesc să ceară indirect, subtil, voalat atunci când își doresc ceva (evită să ceară direct)

– supracompensare: după o lungă perioadă de predare (autosacrificiu), pacientul intră în

supracompensare (furie excesivă, retracție emoțională și a sprijinului), acest fenomen fiind
declanșat în momentul când se simte neapreciat.

Obiective:

– Să conștientizeze și să accepte că toți oamenii au aceleași drepturi în ceea ce

privește nevoile personale. Cu toate că acești pacienți se văd pe sine mai puternici decât
ceilalți, în realitate majoritatea au fost deprivați emoțional, motiv pentru care sunt la fel de
nevoiași ca cei pentru care se sacrifică. Nu se diferențiază decât prin faptul că și-au blocat
frustrarea pentru a-și continua patern-ul de sacrificiu, acest lucru împiedicându-i să-și simtă
nevoile.

– Să conștientizeze și să accepte faptul că au nevoi care nu sunt satisfăcute, chiar dacă nu le

simt (nevoia de a fi îngrijiți de alții – cared for – inerentă oricărei ființe umane)

– Diminuarea sentimentului de supra-responsabilizare: deseori exagerează fragilitatea și

neajutorarea altora. În realitate, persoanele pentru care se sacrifică, n-ar suferi nici pe departe
atât de crunt pe cât își imaginează ei, în lipsa continuării patern-ului (in cele mai multe
cazuri) – nu se vor dezintegra, nu vor fi devorați de suferință.

– Tratarea Dep/Em: pacientul trebuie încurajat să se focalizeze pe propriile sale nevoi și să-i
lase pe cei din jur să i le satisfacă; să ceară ce-și doresc în mod direct și să renunțe la aparența
de om puternic, invulnerabil.

Strategii:

– CBT: testarea fragilității și neajutorării celorlalți.

– Se evidențiază raportul ”ofer-primesc”. În relații sănătoase, egale, există o reciprocitate în

timp între parteneri (nu în orice aspect sau context, ci pe de-a-ntregul). O perturbare
semnificativă a acestui echilibru este, de regulă, toxic pentru pacient.
Experiențial: se urmărește creșterea gradului de conștientizare a schemei de Dep/Em şi
exprimarea tristeții și furiei derivate din frustrarea nevoilor emoționale

– Comportamental:

– să ceară direct

– să poată selecta parteneri puternici, independenți, opuși celor nevoiași, slabi cu care schema
este în chimie (dependenți de substanțe, depresivi, personalități dependente)

– să impună limite în ceea ce privește raportul ”ofer-primesc”

– să monitorizeze cât de mult oferă şi cât de mult primesc (inventarul reciprocității). Când
echilibrul este perturbat, să-și moduleze comportamentul cu scopul restabilirii echilibrului.

Căutarea Aprobării / Recunoașterii sociale

Prezentare:

Pacienții cu această schemă acordă o excesivă importanță aprobării și/sau

recunoașterii sociale, cu costul frustrării nevoilor emoționale fundamentale şi al inhibării
înclinațiilor naturale. Datorită focalizării habituale pe reacțiile celorlalți, nu reușesc să-și
dezvolte o imagine stabilă, consecventă a sinelui.

Pacienții cu această schemă se împart în două categorii:

1) Orientați către aprobare – caută să se facă plăcuți de către toți ceilalți, să se integreze și să
fie acceptați;

2) Orientați către recunoaștere – caută aplauze şi admirație. Aceștia, de regulă, apar ca fiind
narcisici, prezentând o exagerată emfază pe status, look, imagine socială, bani, reușite, cu
scopul de a obține admirație.

Ambele categorii de pacienți au locus of control extern – caută aprobarea și recunoașterea

socială pentru a se simți bine cu ei înșiși, stima de sine fiind dependentă de reacțiile celorlalți
și nu funcție a înclinațiilor lor naturale sau a valorilor intrinseci.

Părinții, în copilăria pacientului, îl încurajează pe acesta să se îndepărteze de sine şi să-și

direcționeze comportamentele către declanșarea reacțiilor de aprobare şi recunoaștere
(aplauze, laude, felicitări, admirații etc.) din partea celorlalți, prin gratificarea
comportamentelor specifice.

Link-uri cu:

– Cu Dep/Em: frecvent, însă nu întotdeauna. Părinții pot sau nu să fie nurturanți şi

iubitori însă, pentru a dezvolta schema, aceștia trebuie să fie preocupați de felul în care sunt
văzuți în lume (de imaginea socială). În funcție de prezența Dep/Em, pacienții cu Ap/Rec se
pot simți sau nu iubiți, însă întotdeauna prezintă o imagine de sine instabilă ce variază odată
cu reacțiile celorlalți (sine fals, nedezvoltat). La extrema schemei se găsesc personalitățile
narcisice.
– Schema, în link cu Def/Ru, Iz/Ins sau Dep/Em este frecvent (dar nu mereu) o formă de
supracompensare. Există şi cazuri de Ap/Rec pură, părinții pacientului punând mare preț pe
aprobare și recunoaștere socială, pe valorile culturii contextuale.

Diferențial:

– Cu Std/Hip: cu toate că originile celor două scheme pot părea similare, criteriul
diferențial îl constituie locus of control. În cazul pacienților cu Std/Hip, acesta este interior
(caută să atingă standarde și valori internalizate ). Cei cu Ap/Rec urmăresc obținerea validării
sociale.

– Cu Sub: Pacienții cu Sub au o motivație negativă (bazată pe frică), urmărind ca, prin
comportamente submisive să evite pedeapsa, abandonul, retalierea. Scopul primar nu este
aprobarea, nici recunoașterea.

– Cu Aut/Sac: Cei cu Aut/Sac urmăresc să facă pe plac fiind motivați de fragilitatea,

neajutorarea percepută a altora, din dorința de a nu cauza/facilita suferință.

– Cu Rev/Gra: Cei cu Ap/Rec nu urmăresc ca, prin infatuare și autoemfază, să se simtă

superiori celorlalți, nu caută să obțină putere şi tratamente speciale

Comportamente tipice:

– excesivă complianță și tendință la a mulțumi, cu scopul obținerii aprobării – putând

cauza disconfort în jurul lor

– laudă de sine în privința reușitelor

– emfază a imaginii sociale, a statutului socio-economic, cu scopul obținerii recunoașterii

sociale

– tendința de a manipula conversații în încercarea de a le aduce în zonele surselor lor de

mândrie

Obiective:

MODERAREA tendințelor, NU ERADICAREA lor

– Să-și conștientizeze şi accepte sinele autentic (opus celui avid de aprobare și recunoaștere
socială)

– Să asimileze principiul conform căruia oamenii sunt fericiți şi împliniți atunci când
exprimă emoții autentice, când comportamentele lor sunt dirijate de înclinații naturale, şi
nefericiți atunci când și le suprimă.

– Să-și comute locus of control pe sine, pe valorile intrinseci

Strategii:
 – Cognitiv: demonstrarea beneficiilor exprimării sinelui autentic Vs. patern-ului de
căutare a aprobării și recunoașterii sociale

– Experiențial: travaliu pe moduri – Copilul Vulnerabil, Approval-Seeker, aprobarea

parentală

– Comportamental: creșterea toleranței la dezaprobare (aprobarea va fi abordată ca adicție –

gratificare imediată, sevraj)

HIPERVIGILENȚĂ ȘI INHIBIȚIE

Pacienţii cu scheme din acest domeniu au seturi de convingeri ce conduc la suprimarea

emoţiilor, sentimentelor, impulsurilor şi alegerilor spontane sau la focalizarea excesivă pe
norme şi reguli internalizate şi rigide,pe aşteptări legate de performanţă şi etică, în
detrimentul fericirii, expresiei de sine, relaxării, relaţiilor intime sau sănătăţii.

Familia tipică de origine este aspră, severă, uneori punitivă: performanţa, datoria,
perfecţionismul, respectarea regulilor, camuflarea emoţiilor şi evitarea greşelilor predomină
în detrimentul placerii, bucuriei şi relaxării. De regulă, există un subsidiar de pesimism, de
griji şi preocupări legate de ideea că dacă un membru al familiei nu este vigilent şi atent tot
timpul, totul se va duce de râpă.

Negativism / Pesimism

Prezentare:

Acești pacienți sunt negativiști și pesimiști. Prezintă un focus pervaziv și de lungă

durată pe aspectele negative ale existenței: suferință, durere, moarte, pierdere, dezamăgire,
trădare, eșec, conflict, minimalizând aspectele pozitive.

Se așteaptă constant la o turnură negativă în majoritatea ariilor existenței: profesie, finanțe,

relații.

Sunt vulnerabili la greșeli, având tendința la catastrofizare: orice greșeală poate duce la un
colaps financiar, o pierdere semnificativă, umilire socială, blocare într-o situație aversivă,
pierderea controlului etc. Dedică mult timp comportamentelor de asigurare, încercând să
preîntâmpine greșeli și sunt predispuși la ruminații obsesive. Starea ”default” este anxietate,
simptomele tipice fiind: încordare/agitație cronică, îngrijorare, văicăreală/lamentare,
indecizie.

Indiferent de ce spun cei din jur, pacientul vede mereu doar partea negativă, devenind deseori
deranjanți, greu de suportat. Pentru ei, paharul este mereu pe jumătate gol.

Succesul terapiei depinde de conceptualizarea corectă a originii schemei, aceasta fiind

asimilată prin modelare, în primul rând:
 1. Tendința depresivă către negativism și pesimism a unuia sau ambilor părinți este
internalizată ca mod;
2. Gninionul personal este o altă modalitate a dezvoltării schemei. Un istoric încărcat de
pierderi şi greutăți ale vieții în copilărie, în general un istoric de experimentare a
adversității existențiale, generează o schemă dificil de învins. Mulți dintre acești
pacienți au nevoie de travaliul doliului.

Link-uri cu:

– Cu Dep/Em (acest link este foarte frecvent și reprezintă cazuri dificil de tratat.):
Neg/Pes poate fi o formă de supracompensare. Pacientul se văicărește cu scopul inconștient
de a obține atenție şi simpatie, nurturanță şi empatie (beneficiu secundar al
Dep/Em).Văicăreala cronică este extrem de impermeabilă la rațional (rezistentă la
contraargumentare), tocmai datorită schemei Dep/Em. Pe termen scurt, cei din jurul
pacientului îi oferă acestuia nurturanța şi empatia de care are nevoie, însă pe termen lung,
lumea se cam satură de ei, la un moment dat începând să-i evite, contribuind astfel la
perpetuarea schemei. În această situație, focusul terapiei va fi prin excelență pe Dep/Em.

– În unele cazuri, Neg/Pes are o componentă biologică (OCD sau distimie), caz în care este
necesar tratament armat.

Obiective:

– Creșterea obiectivismului în predicția viitorului, cu mențiunea că este util ca

atitudinea către viitor să fie ușor mai pozitivă decât ar fi cazul. Pacientul oricum nu se va
simți mai bine dacă predicțiile sale negative se validează.

– Realistic vorbind, nu ne putem aștepta ca acești pacienți să devină lipsiți de griji și

optimiști, însă se pot modera: se vor îngrijora mai rar, își vor permite să aibă mai des așteptări
pozitive, vor fi mai temperați în privința comportamentelor ruminative, în predicțiile negative
și-n comportamentele de asigurare menite să preîntâmpine greșelile.

Strategii:

CBT este prim rang:

Cognitiv: Ideea centrală este evenimentele negative din trecut nu prezic apariția de
evenimente negative în viitor.

– identificarea cognițiilor distorsionate, examinarea dovezilor, restructurarea

cognitivă, FlashCard-uri., dialoguri între moduri (A.S. Vs. Schemă), monitorizarea
schimbărilor de dispoziție.

– analiza frecvențelor de apariție a evenimentelor anticipate

– atacarea funcției de protecție a schemei: ”o perspectivă anticipativă negativă preîntâmpină

dezamăgirea”. În realitate, atunci când pacientul are dreptate (evenimentul negativ anticipat
se produce), faptul că și-a făcut griji în legătură cu viitorul nu-l face să se simtă mai bine. În
plus, oricare ar fi beneficiul anticipării negative, este imposibil ca acesta să poată compensa
pentru un stil de viață dominat de îngrijorare cronică şi tensiune.
– analiza avantajelor şi dezavantajelor tendinței la a se aștepta la ce-i mai rău și monitorizarea
corelației dintre atitudine şi dispoziție afectivă (o atitudine pozitivă în ceea ce privește
viitorul generează o dispoziție afectivă pozitivă).

– unii pacienți pot experimenta ”magia îngrijorării” – convingerea că prin simplul fapt de a se
îngrijora, pot preîntâmpina sau preveni evenimente aversive: ”Cât timp îmi fac griji în
legătură cu un eveniment, sunt convins că nu se va întâmpla”.

– ”programarea îngrijorării”. Pentru pacienții cu Neg/Pes, viața nu înseamnă căutarea

lucrurilor bune, ci prevenirea lucrurilor rele, motiv pentru care cea mai mare parte a timpului
trăiesc ca şi cum ar supraviețui. De aceea, îngrijorarea într-un anumit interval orar prestabilit,
poate reduce considerabil din stress. Această tehnică poate fi extrapolată şi la nivelul
activităților plăcute.

Experiențial, se lucrează pe modurile: Părinte Negativist/Pesimist, Copil Îngrijorat,

A.S. Copilul Îngrijorat este încurajat și susținut în exprimarea furiei față de instanţa părintelui
negativist.

*Pacienții cu această schemă prezintă frecvent dificultăți în a-și aminti vreun moment în care
nu au fost pesimiști și nu-și pot imagina cum ar fi să fie optimiști. Lucrul pe moduri îi poate
ajuta să-și elibereze Copilul Fericit, demult îngropat sub munți de îngrijorare.

Inhibiție Emoțională

Prezentare:

Pacienții cu această schemă prezintă constricție emoțională, sunt excesib de inhibați în

exprimarea şi discutarea emoțiilor și sentimentelor, sunt aplatizați afectiv și autocenzurați. Își
înfrânează expresia căldurii sufletești și a grijii pentru alții și deseori încearcă să-și blocheze
impulsurile agresive.

În relații, foarte mulți valorizează autocontrolul mai presus de intimitate, temându-se că dacă
ar lăsa să transpară emoții câtuși de puțin, ar fi invadați de rușine, abandonați sau pedepsiți.

Deseori, supracontrolul / cenzura sunt extinse la nivelul persoanelor semnificative, pacientul

încercând să împiedice exprimarea emoțiilor acestora, atât cele negative, cât şi cele pozitive,
mai ales atunci când acestea ar fi intense.

Pacientul își inhibă emoțiile specifice Copilului Spontan. Deși copiii sunt nevoiți să învețe să-
și stăpânească şi să-și exprime controlat emoțiile şi impulsurile (pentru a nu viola drepturile
celorlalți), este sănătos ca acestea să fie exprimate în moduri și contexte propice. Copilul
Spontan al pacientului, insă, este atât de inhibat şi cenzurat încât acesta a uitat cum să fie
spontan sau să se joace. Inhibiția poate fi prezentă în diverse arii afective: a furiei, a bucuriei,
dragostei, afecțiunii, excitării sexuale.

Pacienții prezintă o tendință excesivă la rutină, tabieturi, ritualuri și o dificultate extremă în

exprimarea vulnerabilității. Deseori, se refugiază în rațional (ignorând nevoile emoționale),
apărând ca persoane rigide, inflexibile. Pacientul pare, de regulă, supracontrolat, lipsit de
orice urmă de bucurie, sinistru, iar ca urmare a acumulării furiei, ostil sau indignat,
ranchiunos.
Schema generează chimie intensă cu indivizi dezinhibați emoțional și impulsivi (partea
sănătoasă a pacientului dorindu-și eliberarea Copilului Spontan). Cuplurile formate pe baza
acestei chimii se polarizează în timp, partenerii începând treptat să fie deranjați reciproc
tocmai de acele trăsături care i-au adus împreună.

Origini:

Cea mai frecventă este familia care a blamat în copilăria pacientului comportamentele
prin care acesta-și exprima spontan emoțiile, acesta experimentând puternice emoții de
rușine. Convingerea-mesaj este: ”E rău să afișezi sentimente și emoții, să vorbești despre ele
şi să le traduci impulsiv în act; e bine să le ții în tine.” Treptat, vor dezvolta convingerea că
dacă-și vor exprima emoțiile, se va întâmpla ceva rău, cel mai adesea, așteptându-se să fie
umiliți, făcuți de rușine.

Link-uri cu:

– Cu Std/Hip: foarte frecvent în diagnosticul OCD

Obiective:

– Să-și exprime emoțiile şi spontaneitatea (exprimarea asertivă a furiei, exprimarea

afecțiunii, angajarea în activități ludice)

– Să învețe să valorizeze sfera afectivă în aceeași măsură în care valorizează raționalul

– Să nu mai controleze oamenii din jurul lor; să nu-i mai umilească pe cei care-și exprimă
emoțiile

– Să nu se mai simtă rușinați de emoțiile lor

Strategii:

Cele mai importante sunt cele comportamentale și experiențiale, cele cognitive

nefiind recomandate deoarece întăresc refugiul pacientului în rațional

– Experiențial, pacientul va accesa emoții, A.S. ajutând Copilul Inhibat să-și exprime emoțiile
suprimate

*Pentru astfel de pacienți, un terapeut foarte rațional și non- sau slab expresiv, este
contraindicat

– Comportamental:

– discuții despre emoțiile proprii cu alții

– exprimarea emoțiilor (de ambele semne +/-)

– joacă, comportamente spontane, activități ludice

– exprimarea agresivității prin intermediul corpului (sac de box, sporturi competitive).
Sarcinile comportamentale se vor elabora gradual, în funcție de nivelul de dificultate

– monitorizarea consecințelor observate Vs. cele anticipate ale exprimării emoțiilor

*Inhibarea emoțiilor este practic un reflex al pacientului care a procedat astfel pe parcursul
întregii vieți, motiv pentru care exprimarea îi pare extrem de forțată şi sintetică. Pentru a
depăși această problemă se recomandă accent pe lucrul cu modurile.

Standarde nerealiste / Hipercriticism

Prezentare:

Pacienții cu această schem apar ca fiind perfecționiști și determinați. Au convingerea

că trebuie să atingă continuu standarde extrem de înalte. Aceste standarde fiind internalizate,
se află în imposibilitatea de a-și modula comportamentele în funcție de reacțiile celorlalți (ar
continua patern-ul de perfecționism chiar și-n cazul în care n-ar exista nici o persoană care să
știe ce fac, ce realizează, ce rezultate au).

În general, nu-și privesc standardele ca fiind perfecționiste, ci ca normale: ei doar se

comportă conform așteptărilor. Pentru ca schema să fie patologică, este nevoie de o detresă
semnificativă manifestată astfel:

– lipsa sentimentului plăcerii în viață

– probleme de sănătate

– stimă de sine scăzută

– relații intime sau profesionale nesatisfăcătoare

– alte disfuncții

Emoția experimentată în mod tipic de acești pacienți este PRESIUNE. Deoarece a atinge
standarde perfecționiste este o utopie, trăiesc perpetuu sub compulsia de a da tot ce pot, de a
depune eforturi din ce în ce mai mari, indiferent de activitate sau acțiune. Pacientul, pe fond,
este anxios, temându-se constant de eșec (eșec este 95 din 100, de exemplu). Presiunea
temporală este tipică: ”Sunt atâtea de făcut și așa de puțin timp…”

Hipercriticismul este o atitudine atât față de sine cât şi față de ceilalți. Schema este dificilă
atât pentru ei, cât şi pentru cei din jur. (Un pacient despre soție: ”…pentru ea, niciodată
nimic nu e bine!”)

Iritabilitatea este încă o trăsătură frecventă, deoarece nimic nu este vreodată făcut sufucient
de bine sau de repede.

O altă trăsătură este competitivitatea. Majoritatea personalităților de tip A au această schemă

(cu sentiment cronic de presiune temporală, ostilitate/iritabilitate și competitivitate). Deseori
sunt workoholici în diverse domenii: școală, profesie, look/imagine/aparențe, activități
casnice, sănătate/igienă corporală, etică, artă, aderență la reguli/norme.
Origini (2):

1) Copilul internalizează modul Părinte Exigent (cea mai comună)

2) Pacientul supracompensează schema Def/Ru: se simte defect şi încearcă să fie perfect. În

acest caz, terapia se va focaliza pe Def/Ru

Link-uri cu:

Cu Ap/Rec: Pacienții cu acest link caută atât să atingă standarde perfecționiste, cât și
să câștige aprobarea și recunoașterea celorlalți.

În tulburarea de personalitate narcisică, schemele evidente (deseori, împreună) sunt: Std/Hip,

Ap/Rec, Rev/Gra. Acestea sunt forme de supracompensare pentru Dep/Em și Def/Ru

Comportamente specifice:

– Excesivă atenție la detalii, subestimează propriile rezultate comparativ cu

norma/media

– Au tendința de a-și autoimpune reguli rigide (culturale, religioase, de comportament

etc.)

– Gândire dihotomică (totul sau nimic, alb sau negru), un standard atins parțial sau
incomplet fiind un eșec total.

– Incapacitate de a deriva plăcere din succes. Imediat după ce ating un obiectiv, își comută
focus-ul pe alte standarde perfecționiste asociate următoarei sarcini sau activități.

Obiective:

– Să fie capabil să-și fixeze obiective, standarde și așteptări realiste

– Să existe un echilibru între reușite şi sentimentul plăcerii, între responsabilități și activități

ludice

– Diminuarea frecvenței îngrijorărilor de tipul ”îmi pierd timpul” și vinovăției asociate

– Reconectarea emoțională cu persoanele semnificative

– Acceptarea principiului nonexcluziunii între imperfecțiune și valoare

– Diminuarea criticismului; să fie mai puțin exigenți, mai acceptanți, ingăduitori, indulgenți

– Flexibilizarea atitudinii față de reguli și norme

– Conștientizarea disproporționalității dintre costurile și beneficiile standardelor

perfecționiste (îmbunătățirea unei situații duce la înrăutățirea multor altora)

Strategii:
 CBT este de prim rang

– Asimilarea principiului de spectru slab-perfect (continuum cu gradații)

– Analiza costurilor şi beneficiilor perfecționismului Vs. realism

– Programarea activităților de muncă și de joacă (prin care se urmărește reconectarea

emoțională)

– Stabilirea de standarde din ce în ce mai joase. În sarcini comportamentale, pacientul este

indrumat să strecoare intenționat greșeli, imperfecțiuni

– Pacientul va fi încurajat să laude comportamentele imperfecte (și totuși, valoroase) ale

persoanelor semnificative

– Monitorizarea dispoziției afective din timpul sarcinilor comportamentale

*Beneficiul secundar al schemei poate pune piedici schimbării terapeutice: sunt atâtea
avantaje când lucrurile sunt făcute bine

Perspectiva reducerii standardelor determină o anticipare anxiogenă a jenei / rușinii,

vinovăției și autocriticismului, consecutive imperfecțiunii, fapt ce se poate traduce în
rezistență.

Pedeapsă

Prezentare:

Pacienții cu această schemă sunt convinși că oamenii trebuie aspru pedepsiți pentru
greșelile lor, și în nici un caz iertați. Pacientul apare ca moralist, intolerant, are mari
dificultăți în a ierta greșeli (atât în cazul lui, cât şi al celorlalți).

Pacientul nu poate admite ideea de scuză. Nu există circumstanțe antenuante, nu acceptă

imperfecțiunea umană, este nemilos și nu este capabil de empatie față de cei care au făcut
ceva ”greșit” sau ”rău”.

Cel mai bun mod de detectare a schemei este după tonul vocii (punitiv, învinovățitor,
savonarolicesc) atunci când pacientul vorbește despre cineva care a greșit.

Din cauza schemei, pacientul nu discriminează între comportamente şi pedepse pe baza

gradelor de severitate ale greșelilor sau ”răului” produs, motiv pentru care pedepsele tind să
fie extreme şi similare (”să i se taie capul”), chiar și-n cazul unor greșeli minore.

Link-uri cu:

P este frecvent în link cu alte scheme, în special cu:

– Std/Hip: se autoflagelează când nu se ridică la standardele perfecționiste – în loc să se simtă

pur și simplu imperfecți
– Def/Ru: se autoflagelează pentru că se simt defecți – în loc să se simtă deprimați sau
inadecvați

Obiective:

– Să fie mai puțin punitivi, mai iertători, atât cu sine, cât și cu ceilalți. Pedeapsa nu
este un mod eficient de schimbare comportamentală, mai ales comparativ cu recompensarea
comportamentului dezirabil. Un stil parental autoritar bazat pe pedepsirea comportamentelor
”rele” produce copii care sunt obedienți doar în prezența părintelui şi care au o stimă de sine
negativă, spre de osebire de stilul parental democratic, în care părintele explică de ce ”e rău”
un comportament.

– Să fie empatici

– Să ia în calcul contextul, circumstanțele atenuante și intenția

– Să reacționeze echilibrat (asertiv) în momentul când cineva greșește sau nu reușește să i se

ridice așteptărilor

– Să ajute copilul să înțeleagă cum ar putea să se comporte mai bine pe viitor, nu să-l
pedepsească.

Strategii:

Cognitive (scopul este construirea motivației pentru schimbare):

– Explorarea avantajelor și dezavantajelor pedepsei Vs. iertare

– dialoguri între partea punitivă și partea iertătoare (Părintele Punitiv Vs. A.S.)

Experiențiale:

– Deoarece schema este aproape întotdeauna consecința internalizării modului Părinte

Punitiv, travaliul experiențial se va focaliza pe externalizarea şi lupta împotriva modului

– Părintele Punitiv se adresează pacientului pe tonul specific iar pacientul îi va răspunde: ”N-
am să te mai cred de acum înainte! N-ai dreptate și nu-mi ești de nici un ajutor!”

Comportamentale:

– exersarea comportamentelor de iertare şi a celor explicative, monitorizarea consecințelor,

compararea observației cu predicțiile schemei

*În special, în link cu Def/Ru, schema P este dificil de tratat deoarece sentimentul indignării
morale a pacientului poate fi extrem de rigid. Cheia, în acest caz, este menținerea motivației
pentru schimbare: focusul pacientului trebuie menținut continuu pe costurile și beneficiile
schemei.
SCHEME ŞI STILURI DE COPING

Schemă Predare Evitare Supracompensare

Alege parteneri care nu sunt Îndepărtează partenerul prin
Evită relaţiile intime complet, de
Ab/Ins disponibili sau sunt comportamente de “agăţare”,
teama abandonului
impredictibili posesive sau de control
Alege parteneri nedemni de Evită o apropiere mai serioasă Se poartă urât cu alţii sau îi
Ne/Ab încredere; este hipervigilent şi de ceilalţi; nu face exploatează; se încrede exager
suspicios cu alţii autodezvăluiri ceilalţi
Alege parteneri reci,
detaşaţi; descurajează Se retrage, se izolează; evită Cere celorlalţi să-i satisfacă
Dep/Em
tentativele celorlalţi de a-i relaţiile intime TOATE nevoile
oferi beneficii emoţionale
Evită să-i împărtăşească
Se comportă într-o manieră cri
Alege parteneri critici; se auto- partenerului gânduri şi
Def/Ru superioară cu ceilalţi; încearcă
critică, se pune singur la zid sentimente “ruşinoase”, din
pară “perfect”
cauza fricii de respingere
Atunci când intră într-un grup, Evită socializarea; petrece cea Afişează o “persona” falsă pen
Iz/Ins preferă “periferia” acestuia, nu mai mare parte a timpului în a se integra în grup dar tot se s
se integrează pe deplin singurătate diferit/străin
Cere excesiv ajutor; constant Amână decizile; evită să Afişează o excesivă încredere
îşi verifică deciziile cu ceilalţi; acţioneze independent; evită sine; evită să ceară ajutorul chi
Dep/Inc
alege parteneri hiperprotectivi, responsabilităţi specifice şi în situaţii când acest lucru ar
dispuşi să facă orice pentru el adultului perfect normal sau sănătos
Se îngrijorează perpetuu în
legătură cu iminenţa unor Evitare fobică a unor situaţii Gândire magică şi ritualuri
Vu/Tr catastrofe; caută în mod despre care crede că sunt compulsive; comportamente
repetat asigurări din partea periculoase nesăbuite şi periculoase
celorlalţi
Imită comportamentele
persoanelor semnificative,
păstrează o legătură Evită relaţiile cu persoane care
Exagerează în comportamente
Fuz foarte apropiată cu persoana preferă individualitatea,
autonome
fuzională; nu-şi dezvoltă o autonomia şi resping fuziunea
identitate separată cu
preferinţe originale
Îşi sabotează efortul în muncă, Amână/tergiversează sarcini de Denigrează reuşitele altora;
Eş
lucrând sub nivelul abilităţilor; muncă; evită complet sarcini noi încearcă atingerea unor standar
 îşi compară defavorabil şi în sau dificile; evită să-şi perfecţioniste pentru a
mod nerealist reuşitele cu cele stabilească obiective în carieră, compensa sentimentul eşeculu
ale altora corespunzătoare nivelului
abilităţilor sale
Formează relaţii inegale sau
fără a-i păsa de celălalt; Oferă cadouri extravagante sau
comportamente egoiste; nu ia Evită situaţiile în care nu poate face gesturi caritabile exagerat
Rev/Gra
în calcul nevoile şi excela sau fi remarcat cu scopul de se revanşa pentru
sentimentele celorlalţi; comportamentul său “egoist”
atitudine superioară
Denotă nepăsare în sarcini
plictisitoare sau inconfortabile; Evită să se angajeze,
Depune eforturi intense dar de
pierde controlul asupra abandonează şcoala; nu-şi
Aut/Dis scurtă durată în diverse proiect
emoţiilor; mâncat compulsiv, fixează obiective în carieră pe
sau în încercarea de se controla
alcoolism, jocuri de şansă, termen lung
dopaj
Alege parteneri dominanţi, cu Evită complet relaţiile; evită
Comportamente pasiv-agresive
Sub nevoi de control; compliază la situaţiile în care dorinţele
sau rebele
dorinţele acestora celorlalţi diferă de ale sale
Se supără pe ceilalţi pentru lips
Auto-negare; face prea multe
de reciprocitate sau apreciere;
Aut/Sac pentru ceilalţi şi prea puţine Evită relaţiile intime
decide să nu mai facă nimic pe
pentru sine
alţii
Minimizeaza evenimente
pozitive, exagerează Nu speră la prea multe; îşi
Se comportă într-o manieră
Neg/Pas evenimente negative; se menţine aşteptările la un nivel
pozitivă, optimistă nerealistă (r
aşteaptă la şi se pregăteşte scăzut
pentru ce-i mai rău
Raţiunea şi ordinea domină Evită activităţi ce presupun
emoţionalul; comportamente exprimare de emoţii sau care Acţionează impulsiv şi dezinhi
Inh/Em
extrem de controlate şi presupun comportament (uneori “sub influenţă”)
terne; spontaneitate inhibată dezinhibat (ex. dansul)
Atrage atenţia celorlalţi asupra Evită relaţiile cu indivizi Comportamente flagrante men
Ap/Rec propriilor reuşite care au admiraţi, populari, din teama desă atragă dezaprobarea din par
legătură cu status-ul a fi eclipsaţi indivizilor admiraţi
Se comportă într-o manieră Exagerează iertându-i pe ceilal
Evită situaţii ce implică
P punitivă cu persoanele comportamente furioase şi
evaluări, din teama de pedeapsă
semnificative punitive îndreptate către sine
Tendinţa la perfecţiune; Renunţă complet la standarde
Evită asumarea sarcinilor în
Std/Hip impune standarde înalte atât înalte şi se mulţumeşte cu
muncă; tergiversează
sieşi cât şi celorlalţi performanţe sub medie
MODURILE SCHEMELOR

Când folosim lucrul pe moduri?

În cazul clienţilor cu un grad mai ridicat de funcţionalitate, se poate lucra pe scheme, fără a fi
necesar travaliul pe moduri. Dacă avem de-a face cu tulburări mai grave, însă, este
recomandabil lucrul pe moduri. Pentru pacienții cu tulburări nici foarte grave nici foarte
ușoare, în general se folosește o abordare ce îmbină cele două strategii. Terapeutul poate trece
de la o abordare centrată pe scheme la o abordare centrată pe moduri și atunci când progresul
terapeutic pare să stagneze, atunci când evitarea sau supracompensare pacientului pe anumite
scheme pare să reziste terapiei. Un exemplu în acest sens îl constituie pacienții cu tulburare
obsesiv-compulsivă sau narcisică.

Practicianul mai poate trece la abordarea terapeutică centrată pe moduri și atunci când
pacientul prezintă o tendinţă rigidă la autopedepsire sau autocritică, acestea fiind, de regulă,
semne ale unei internalizări disfuncționale a unui părinte punitiv și critic.

Terapeutul mai trece la lucrul pe moduri şi atunci când este vorba despre un pacient care pare
sa aibe conflicte interioare nerezolvate: de exemplu, două părți din sine se află în opoziție, în
legătură cu o decizie de viață, cum ar fi dacă să să rupă sau nu definitiv o relație. Fiecare
parte din sine poate fi abordată ca un mod, cele două moduri putând purta dialoguri în cadrul
cărora pot negocia una cu cealaltă.

Un ultim caz în care se mai lucrează pe moduri este atunci când se lucrează cu pacienți ce
prezintă fluctuații frecvente ale afectului, cum ar fi cei cu BPD care trec în mod repetat de la
furie la tristețe, la auto-pedepsire, vinovăție sau amorțire emoțională.

Modurile schemelor

Există patru categorii de moduri: modurile Copilului, modurile dezadaptative de Coping,

modurile Părintelui Disfuncțional și modul Adultului Sănătos. Fiecare categorie este asociată
anumitor scheme (excepţie făcând Adultul Sănătos şi Copilului Fericit), sau iau forma unor
stiluri de coping.

În cazul pacienților cu borderline sau narcisici, modurile sunt relativ deconectate, persoana în
cauză fiind capabilă să experimenteze numai un singur mod la un moment dat. Pacienții cu
bordeline cicleaza rapid intre moduri. Pacienții cu tulburare de personalitate narcisică, pe de
altă parte, ciclează mai rar, putând rămâne într-un mod pentru o perioadă mai lungă de timp.
Alți pacienți, cum ar fi cei cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă, sunt blocați într-
un anumit mod şi aproape niciodată nu cicleaza. Indiferent unde se află, cu cine sunt, ce li se
întâmplă, sunt la fel: autocontrolați, rigizi și perfecționiști. Frecvența ciclării este importantă
atunci când ne referim la un pacient, însă nu este ceea ce definește un model.

Modurile Copilului

Copilul Vulnerabil, Copilul Furios, Copilul Impulsiv/Indisciplinat şi Copilul Fericit. Aceste

moduri sunt inerente și reprezintă arealul emoțional înnăscut al ființei umane. Ceea ce se
întâmplă în mica Copilărie poate suprima sau, din contră, potenţa un anumit mod, însă ființa
umană se naşte cu capacitatea de a le exprima toate cele patru.

Copilul Vulnerabil

Pacientul aflat în modul Copil Vulnerabil, poate apărea ca speriat, trist, copleșit, neajutorat.
Este aidoma unui infant ce are nevoie de adulți să-i poarte de grijă pentru a-i asigura asupra
supraviețuirea, care însă nu primește acest lucru. Copilul are nevoie disperată de un părinte şi
este în stare să tolereze aproape orice pentru a beneficia de unul. Caracteristicile traumei
pentru Copilul Vulnerabil depind de schemă: părinții lasă Copilul singur pentru perioade
lungi de timp (Copilul Abandonat), lovesc Copilul excesiv (Copilul Abuzat), se abţin de la
exprimarea dragostei (Copilul Deprivat), sau critică dur Copilul (Copilul Defect). Alte
scheme care pot fi asociate cu acest mod includ Izolare Socială, Dependență/Incompetență,
Vulnerabilitate la Traume/Boală, Fuziune/Sine nedezvoltat şi Eşec. Majoritatea schemelor
sunt parte componentă a Copilului Vulnerabil. Din acest motiv, Copilul Vulnerabil este
considerat ca fiind modul central al travaliului terapeutic.

Copilul Furios

În general, toți copiii mici devin furioși la un moment dat, atunci când nevoile lor emoționale
nu sunt satisfăcute. Cu toate că părintele poate pedepsi copilul, furia este o reacție normală
pentru un copil mic în acest context. Pacienții aflați în modul Copil Furios își exteriorizează
furia în mod direct ca răspuns la frustrarea nevoilor emoționale centrale sau la tratament
nedrept în legătură cu schemele asociate incluzând Abandon, Neîncredere/Abuz, Deprivare
Emoțională şi Subjugare, printre altele. Când o schemă este activată iar pacientul se simte
abandonat, abuzat, deprivat, subjugat,de regulă acesta devine furios și poate ţipa, înjura,
dezvolta fantezii şi impulsuri violente.

Copilul Impulsiv/Indisciplinat

Copiii impulsivi, indisciplinați acționează impulsiv pentru a-şi satisface nevoile sau pentru a
obține plăcere, fără a lua în considerare limitele sau grija față de alții. Acest mod reprezintă
starea naturală de „agregare” a copilului: dezinhibat şi necivilizat, iresponsabil și liber.
Copilul impulsiv indisciplinat are o toleranță la frustrare foarte scăzută şi nu poate amâna
gratificarea imediată în scopul atingerii obiectivelor pe termen lung. O persoană aflată în
acest mod apare ca răsfățată, furioasă, neatenta, leneșă, nerăbdătoare, distrată, sau
incontrolabilă. Schemele asociate pot fi: Revendicare/Grandoare, Autocontrol/Disciplină
insuficiente.

Copilul fericit

Copilul fericit se simte iubit și mulțumit. Acest mod nu este asociat cu nici o schemă
dezadaptativă timpurie deoarece toate nevoile emoționale centrale ale copilului sunt
satisfăcute în mod adecvat. Acest mod reprezintă absența sănătoasă a activării schemei.

Modurile de Coping dezadaptative

Aceste moduri reprezintă încercările copilului de a se adapta la un stil de viață toxic care
împiedică satisfacerea nevoilor emoționale centrale. Aceste moduri de coping au fost
adaptative atunci când pacientul era copil, însă sunt dezadaptative în viața adultă. Există trei
tipuri: Compliantul, Protectorul Detașat, și Supracompensatul, corespunzătoare celor trei
stiluri de coping: Predare, Evitare şi Supracompensare.

Rolul Compliantului este de a evita abuzurile şi relele tratamente. Rolul celorlalte două
moduri (Protectorul Detașat și Supracompensatul), este de-a evita emoțiile negative generate
de erupția schemei.

Compliantul

Apare, vis-a-vis de schemă, ca un stil de coping. Pacienții aflați în acest mod apar ca fiind
pasivi și dependenți. Sunt dispuşi să facă orice ar cere ceilalți sau terapeutul. Trăiesc
sentimente de neputință în fața unei figuri mai puternice, simțind că nu au de ales decât să
încerce să-i facă pe plac, pentru a evita un eventual conflict. Sunt obedienți, predispuși să-i
lase pe alții să-i abuzeze, să-i neglijeze, să-i controleze, să-i devalorizeze, cu scopul de a
conserva relația sau de a evita potenţiale retalieri.

Protectorul Detașat

Stilul central de coping al acestui mod este evitarea. Pacienții aflați în acest mod se detașează
de ceilalți oameni şi își cenzurează emoțiile cu scopul de a se proteja față de suferința
asociată sentimentului de vulnerabilitate. Modul apare aidoma unui zid sau a unei armuri,
adăpostind celelalte moduri mai fragile. În acest mod, pacienții pot experimenta aplatizare
emoţională sau vid interior. Pot adopta atitudini cinice sau distante pentru a evita investiții
emoționale în alți oameni sau activități. Exemple de comportament specific includ: retragerea
socială, autosuficienţa excesivă, distanțarea de sine prin adicţii, visarea cu ochii deschiși,
distragerea compulsivă şi căutarea stimulării.

Modul Protectorului Detașat este problematic pentru mulți pacienţi caracteriologici, în special
cei cu tulburare de personalitate borderline, și este de regulă cel mai greu de modificat mod.
În copilărie, acești pacienți și-au dezvoltat acest mod ca o strategie adaptativă: un mediu
infantil traumatic, toxic, generator de suferință, legitimează distanțarea şi aplatizarea
emoțională. Pe parcursul maturizării, însă, schimbând treptat mediul inițial cu medii mai
puțin ostile și deprivante, ar fi fost sănătos să renunțe la Protectorul Detașat şi să devină mai
deschiși față de lume și față de propriile lor emoții. Însă pacienții au devenit atât de obișnuiți
cu acest mod încât Protectorul Detaşat a devenit automat, ei ajungând incapabili să îl
părăsească. Refugiul le-a devenit închisoare.

Supracompensatul

Stilul de coping specific acestui mod este supracompensarea. Pacienții aflați în acest mod
acționează ca şi cum opusul schemei ar fi adevărat. De exemplu, dacă se simt defecți,
încearcă să pară perfecți, superiori altora. Dacă se simt vinovați, îi învinovățesc pe ceilalți.
Dacă se simt dominați, îi abuzează pe ceilalți. Dacă se simt folosiți, îi exploatează pe ceilalți.
Dacă se simt inferiori, caută să-i impresioneze pe ceilalți cu statusul sau reușitele lor. Unii
supracompensați sunt pasiv-agresivi. Par să fie supra-complianți, în timp ce, în secret, caută
să se răzbune, punând în act comportamente de tergiversare, trădare, lamentare,
nonperformanță etc. Alţi supracompensați sunt obsesivi, menținând o ordine strictă, un
autocontrol excesiv, niveluri înalte de predictibilitate prin plănuirea migăloasă a acțiunii ,
aderență excesivă la rutină, grijă exagerată.

Modurile părintelui disfuncțional

Aceste moduri sunt internalizări ale figurilor parentale din perioada timpurie a vieţii. Când
pacienții se află într-unul din modurile părintelui disfuncțional, aceștia devin proprii lor
părinți și se tratează la fel cum, în copilărie, au fost tratați de către părinte, frecvent
împrumutând vocea acestuia în cadrul monologului interior. În modurile părintelui
disfuncțional, pacienții gândesc, simt şi acționează la fel cum gândeau, simțeau şi acționau
părinții față de ei, în copilărie.

Există două moduri ale părintelui disfuncțional: Părintele Punitiv (sau critic) şi Părintele
Exigent.

Părintele Punitiv pedepsește cu furie, critică sau restricționează exprimarea nevoilor sau
dreptul de a greși ale copilului. Schema cel mai frecvent asociată este cea
de Defect/Rușine.Pacienții cu un mod al părintelui punitiv exacerbat devin propriilor părinți
abuzivi şi tind să se autopedepsească, spunând despre sine, de exemplu, că sunt răi, murdari,
scârboși etc.
Părintele Exigent pune presiune asupra copilului cu scopul de a-l determina să atingă
standarde şi aşteptări nerealiste. Pacientul aflat în acest mod simte că trebuie să fie perfect,
orice greșeală reprezentând un eșec, orice ieșire spontană trimiţându-l în afara normalităţii.

Schemele cel mai frecvent asociate acestui mod sunt: Standarde Nerealiste/Hipercriticism și
Autosacrificiu. Acest mod este foarte des întâlnit la pacienții cu tulburări de personalitate
narcisică şi obsesiv-compulsivă. Aceștia intră în modul Părintelui Exigent și-și stabilesc
standarde înalte, forțându-se apoi să le atingă. Cu toate astea, acest mod al Părintelui Exigent
nu este neapărat punitiv. Părintele exigent, deşi are aşteptări exagerate, nu pedepsește copilul
pentru neatingerea standardelor. În cele mai multe cazuri, copilul conștientizează
dezamăgirea părintelui și se simte rușinat. Mulți pacienți prezintă un mod combinat între
părintele punitiv și părintele exigent, mod caracterizat atât de tendinţa la standarde înalte cât
şi de auto-pedepsire pentru nereuşita de a le atinge.

Modul Adultului Sănătos

Acest mod reprezintă partea sănătoasă, adultă, având o funcție executivă în relaţie
cu celelalte moduri. Adultul Sănătos ajută copilul să-și satisfacă nevoile emoționale centrale.
Obiectivul primordial al lucrului pe moduri este acela de a construi şi întări modul Adultului
Sănătos, astfel încât acesta să poată gestiona celelalte moduri.

Majoritatea pacienților adulți posedă o oarecare versiune a acestui mod însă eficiența sa este
extrem de scăzută. Pacienții mai sănătoși, mai funcționali, posedă un mod al Adultului
Sănătos mai puternic. Pacienților care suferă de tulburare de personalitate borderline le
lipseşte complet acest mod sau, dacă este prezent, este foarte slab dezvoltat.

Asemenea unui bun părinte, modul Adult Sănătos servește trei funcții de bază:

1. Oferă nurturanță, suport și protecție Copilului Vulnerabil.

2. Stabilește limite pentu Copilului Furios şi Copilului Impulsiv/Indisciplinat.
3. Contracarează sau moderează modurile părintelui disfuncțional și modurile
dezadaptative de coping.

Pe parcursul terapiei, pacienții internalizează comportamentele terapeutului ca parte a

propriului lor Adult Sănătos. Conceptul de reparenting limitat se referă la asumarea graduală
de către pacient a rolului de adult sănătos, devenind treptat capabil să se apere, sa lupte
împotriva părintelui punitiv, exigent.

ETAPE ÎN TERAPIA SCHEMELOR

1. FAZA DE EVALUARE

1. Se stabilesc problemele curente şi obiectivele

2. Se aplică chestionarele de scheme şi strategii de coping
3. Se discută scorurile mari şi se determină originile schemelor
 4. Se construieşte un model ce leagă originile schemelor, schemele şi strategiile de
coping de problemele curente
5. Prin tehnica imageriei se urmăreşte activarea schemei, având următoarele scopuri:
6. Identificarea şi declanşarea schemei
7. Înţelegerea originilor schemei (copilărie)
8. Conectarea schemei cu originile sale şi cu problemele curente
9. Aducerea în conştiinţa pacientului a emoţiilor asociate schemei

Evitarea schemei în exercitiile de imagerie

Manifestări:

1. refuză exerciţiul
2. afirmă ca exerciţiul nu va fi de folos (obsv. clinice indică narcisism)
3. pune întrebări sau deschide subiecte fara legătură cu schema pentru a-l distrage pe
terapeut
4. refuză să ţină ochii închişi
5. afirmă că nu vede decât un “ecran gol”
6. proiectează imagini prea vagi sau “stickmen”-i

Cauze:

1. centrare pe cum poate fi privit din exterior în timpul exerciţiului

2. teama că nu va fi capabil să facă exerciţiul bine
3. anxietate ridicată care îi sabotează concentrarea

Soluţii:

1. Reluarea explicării avantajelor şi motivaţiei exerciţiului

2. Examinarea argumentelor pro/contra în executarea exerciţiului
3. Reasigurarea pacientului că dificultăţile pot fi depăşite
4. Începerea exercitiului cu imagini mai puţin anxiogene
5. Dialog cu partea evitantă a pacientului (cu modul din care evită)
6. Tehnici de reducere a afectului
7. Medicatie psihotropă

1. FAZA DE SCHIMBARE

Strategii aplicate: cognitive, comportamentale, experienţiale, interpersonale

Obiective: modificarea schemelor, stilurilor de coping şi modurilor

Strategii cognitive
În general, este prima strategie aplicată în procesul de schimbare, excepţie făcând pacienţii cu
Borderline (în al căror caz e nevoie de o focalizare mai pregnantă pe construirea unei relaţii
terapeutice mai puternice).

Strategiile cognitive au ca scop întărirea modului Adult Sănătos prin “scoaterea” pacientului
din schemă şi construirea unei perspective raţionale asupra schemei astfel încât s-o poată
pune la îndoială prin prisma unei optici mai puţin subiective şi mai raţionale.

Prin intermediul acestor strategii, pentru prima dată pacientul poate conştientiza caracterul
fals, iraţional, exagerat al schemei, devenind astfel capabil s-o privească drept ipoteză (şi nu
ca pe un adevăr absolut).

Tehnici:

1. Testarea validităţii schemei;

Clienţii găsesc dificil travaliul elaborării listei cu dovezi împotriva schemei. Chiar şi atunci
când, de cele mai multe ori cu ajutorul terapeutului, reuşesc să găsească dovezi împotriva ei,
au tendinţa de a le reinterpreta astfel încât să se potrivească schemei. De exemplu, o schemă
de Defect/Ruşine, pusă în faţa argumentului „Soţul şi copiii mă iubesc”, o transformă în: „Ei
mă iubesc doar pentru că reuşesc să-i păcălesc; nu mă cunosc cu adevărat”. Este foarte
important ca terapeutul să le reflecte faptul că invalidarea/respingerea/neglijarea/negarea
dovezilor este doar o altă formă de auto-perpetuare a schemei. De exemplu, „Tatăl meu nu
m-a iubit” => „tatăl meu nu m-a iubit pentru că nu meritam dragostea lui, eu nu pot fi
iubită” devine „Tatăl meu nu era capabil să iubească niciun copil, nu l-a iubit nici pe fratele
meu”.

2. Reatribuirea dovezilor în favoarea schemei (reatribuirea cauzalităţii evenimentelor

ce par să sprijine schema);

3. Evaluarea avantajelor şi dezavantajelor stilurilor de coping (avantajele sunt

minore şi pe termen scurt, dezavantajele sunt majore şi pe termen lung);

4. 4. Dialoguri între clientul-schemă şi clientul-sănătos (scaunul-gol – prima dată,

terapeutul joacă rolul Adultului Sănătos iar clientul, rolul schemei. Jocurile de rol se
vor desfăşura pe perioade de câteva luni, până când pacientul învaţă să joace
independent. Chiar şi atunci, însă, pacientul va afirma că, oricât de raţional i s-ar
părea Adultul Sănătos, nu „simte” că răspunsurile şi perspectiva acestuia ar fi
adevărate. În acest moment, terapeutul îi va explica faptul că toţi pacienţii „simt” asta
în acest punct al terapiei deoarece scopul este conştientizarea raţională, ulterior terapia
centrându-se pe internalizarea emoţională a răspunsurilor şi perspectivei raţionale a
Adultului Sănătos.);
 5. Elaborarea FlashCard-urilor pentru schemă (anexa I)

Se elaborează cartonaşe personalizate pe situaţie şi schemă, terapeutul ghidându-l,

direcţionându-l pe client. Nu trebuie neapărat să urmeze calapodul FlashCard, dimpotrivă,
contează mai mult cursivitatea, fluenţa ideilor şi subiectivismul. O precizare importantă se
referă la importanţa folosirii cuvintelor clientului, pe cât posibil.

6. Completarea jurnalului pentru scheme (anexa II)

Se introduce după ce clientul şi-a dovedit eficienţa în utilizarea FlashCard-ului.

*Strategiile cognitive pregătesc pacientul pentru următoarele sub-faze ale schimbării, ce

presupun strategii experienţiale, comportamentale şi interpersonale.

Strategii experienţiale

Scopuri:

1) Declanşarea emoţiilor asociate schemei şi

2) Reparenting-ul clientului astfel încât nevoile sale centrale frustrate în copilărie să fie
parţial satisfăcute.

Evaluarea prin imagerie este indicat să dureze o oră (o şedinţă) astfel:

5 minute: explicaţia raţiunii tehnicii, motivelor, scopurilor, avantajelor;

Trecerea de la o înţelegere raţională, „la rece” a schemei, la o înţelegere de tip emoţional, „la
cald” facilitează conştientizarea trăirilor afective din copilărie asociate schemei, servind
cunoaşterii acesteia în profunzime.

1. Identificarea schemelor centrale (un fel de triaj al schemelor pe criterii afective)

2. Experimentarea schemelor la nivel afectiv
3. „Legarea” emoţională a originilor din copilărie/adolescenţă ale schemelor cu
problemele curente.

25 minute: exerciţiul propriu-zis de imagerie;

Având ca schemă de lucru:

IMAGINE RELAXANTA -> IMAGINE CU AFECT DIN COPILARIE -> IMAGINE CU

AFECT DIN PREZENT

„Acum închide ochii şi lasă o imagine (oricare) să plutească în mintea ta. N-o forţa în nici
un fel; las-o doar să vină în mintea ta şi spune-mi ce vezi.”
Se insistă ca clientul să descrie imaginea la timpul prezent şi la persoana întâi, ca şi cum
scenele s-ar petrece acum şi aici. Clientului i se mai cere să folosească doar imagini (nu idei
şi gânduri).

“Ce vezi? Ce auzi? Te poţi vedea pe tine în imagine? Ce exprimă faţa ta?”

Odată ce imaginea este clară, terapeutul va explora gândurile şi emoţiile fiecărui personaj din
imagine.

“La ce te gândeşti? Ce simţi? În care parte a corpului simţi aceste emoţii? Ce-ţi vine să faci
acum?Mai este şi altcineva în imagine? La ce se gândeşte / ce simte? Ce-i vine să facă?

Terapeutul va încuraja clientul să ceară personajelor să-şi spună unul altuia ce emoţii trăiesc,
ce simte fiecare pentru celălalt, ce-şi doreşte să obţină fiecare de la ceilalţi.

La finalul exerciţiului, terapeutul va cere clientului să deschidă ochii apoi îl va intreba:

“Cum a fost? Ce semnifică aceste imagini pentru tine? Care au fost temele? Ce scheme sunt
asociate acestor teme?”

De regulă, pentru clienţii fragili sau traumatizaţi, exerciţiul începe cu imaginea unui loc
securizant. Astfel, clientul are şansa de a se familiariza cu practica exerciţiului. La sfârşitul
exerciţiului, revenirea la imaginea iniţială oferă clientului un refugiu emoţional împotriva
afectelor negative reziduale.

Exemplu:

T: Te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că te afli într-un loc plăcut. Lasă pur şi simplu
imaginea să-ţi apară uşor în minte, fără s-o forţezi. Spune-mi ce vezi.

P: Văd o fotografie (pauză lungă).

T: Ce vezi în ea?

P: Sunt eu cu fratele meu, ne uităm pe fereastra casei noastre din copac. Unchiul meu ne-a
construit-o.

T: Spune-mi ce vezi când priveşti fotografia.

P: Îl văd pe fratele meu şi pe mine… (clientul deschide ochii) Chiar este o poză, îmi aduc
aminte de ea (clientul închide ochii). Suntem acolo amândoi, zâmbim.

T: Ok, cu ochii închişi în continuare, spune-mi… te poţi vedea pe tine acolo?

P: Da

T: Câţi ani ai?

P: Cam 7.
T: Ce sezon este?

P: E toamnă. Frunzele se schimbă… cad pe jos şi sunt suflate de vânt de colo-colo.

T: Bine… Acum vreau să devii micul băiat din poză. Vreau să priveşti în jur prin ochii
copilului… Spune-mi ce vezi.

P: Ok. Sunt alături de fratele meu şi ne uităm pe fereastra casuţei noastre din copac.

T: Ce altceva mai vezi?

P: Îl văd pe bunicul, este undeva la marginea căsuţei şi se pregăteşte să ne facă o poză. Mai
văd strada, copacii, cartierul… Toate casele sunt la fel şi sunt foarte aproape una de alta,
fiecare cu peluza ei.

T: Ce sunete auzi?

P: (pauză) Aud traficul maşinilor şi vocile oamenilor. Şi ciripitul păsărilor.

T: Acum vreau să-ţi întorci privirea către interiorul căsuţei. Ce vezi?

P: Văd cămăruţa asta din lemn. Este făcută din plăci de rumeguş presat şi sunt spaţii intre
ele prin care pot să văd afară. E în mijlocul unui copac mare ale cărui crengi ajung până jos
la pământ. Înăuntru e cam întuneric. Afară e lumină dar nimeni nu poate vedea înăuntru. Şi
dacă facem linişte, nimeni nu-şi poate da seama că suntem aici.

T: şi ce auzi acolo?

P: E foarte, foarte linişte. Aud doar freamătul frunzelor din când în când, şi vântul…

T: Simţi şi un miros acolo înăuntru?

P:Da, miroase a pin şi a pământ.

T: şi cum te simţi acolo?

P: Bine, mă simt bine. Simt că este un loc secret şi special. E pace şi linişte aici.

T: Cum se simte corpul tău?

P: Relaxat.Corpul meu se simte relaxat.

20 minute: procesarea a ceea ce s-a întâmplat în timpul exerciţiului,

Şedinţele ulterioare de evaluare prin intermediul imageriei pot dura numai jumătate din
şedinţă.

Strategii experienţiale în faza de schimbare:

1. Motivaţia includerii strategiilor experienţiale în tratament

 2. Dialogul în cadrul imageriei

Exprimarea directă (în imagerie) a furiei către persoanele semnificative pentru schemă este
un pas esenţial în vindecare: distanţează mai profund clientul de schemă şi îl sustine energetic
în lupta împotriva schemei!

Clientul este educat în sensul drepturilor fundamentale, astfel încât să dezvolte un sentiment
al îndreptăţirii în ceea ce priveşte nevoile sale emoţionale fundamentale. Deoarece acest lucru
generează frustrare, îi va fi mai uşor să-şi exprime furia.

În dialog, desigur, clientul este încurajat să ceară persoanelor semnificative, atât părinţilor cât
şi persoanelor din prezent care întăresc schema, să se schimbe astfel încât să-i satisfacă
nevoile emoţionale de bază.

Se lucrează cu 3 moduri: copilul vulnerabil/adultul disfunctional/copilul furios

Secvenţă:

 clientul în rol de copil, dialog cu parintele

 clientul în rol de părinte
 terapeutul în rol de părinte şi clientul în rol de copil furios, terapeutul incercând să-l
provoace cât mai puternic pentru a se înfuria
 clientul în rolul lui prezent în relaţie cu cel/cea care îi întareşte schema
 clientul în rolul celui/celei care-i intăreşte schema

6) clientul din nou în propriul său rol de furios

*ventingul furiei îl distanţează pe client de sentimentul de neajutorare din copilărie

3. Imageria de reparenting

Reparenting-ul este folositor în special pentru pacienţii cu scheme în domeniul

Deconectare/Respingere

Se lucrează cu Copilul Vulnerabil, Parintele Disfunctional, Adultul Sănătos

Paşi:

–Terapeutul cere permisiunea de a intra în imagine şi de a-i vorbi direct Copilului

Vulnerabil;

Terapeutul va vorbi indirect copilului vulnerabil, transmiţându-i acestuia mesajele prin

intermediul clientului pe post de mesager/releu. Scopul este persuarea Protectorului Detasat
în acceptarea dialogului direct. Pacienţii cu scheme în domeniul Deconectare/Respingere
prezintă o scindare între schemă şi afect, iar afectul este mult prea puternic pentru ca ei sa fie
dispuşi să-l retrăiască. De aceea, modul lor este tocmai Protectorul Detasat

–Terapeutul face reparenting-ul Copilului Vulnerabil;

Acum, terapeutul satisface – pe post de părinte – nevoile emoţionale ale copilului vulnerabil,
întrebându-l ce vrea de la el şi conformându-se.

Adultul Sănătos al clientului, mai tarziu, modelat după terapeut, face

reparentingul Copilului Vulnerabil.

Abia după ce partea sănătoasă din client este destul de puternica, se trece la această etapă.
Clientul este solicitat să încerce să-l facă pe Copilul Vulnerabil sa se simtă mai bine.

Accesarea Copilului Vulnerabil în şedinţele următoare este utilă mai ales în cazurile când
clientul se prezintă în Protectorul Detasat (nu ştie ce simte sau nu ştie din ce cauză simte ceea
ce simte). Terapeutul îi cere atunci să şi-l imagineze pe Copilul Vulnerabil, să-l vizualizeze şi
să observe cum se simte şi de ce.

4. Imageria pe amintiri traumatice

Se lucrează cu modurile Copilul Vulnerabil, Părintele Abuziv sau Copilul Abandonat/Adultul

Sănătos

5. Scrisori către persoanele semnificative pentru schemă

Are ca scop recapitularea a ceea ce a învăţat în etapele precedente (cognitivă şi experienţială).

Şi această tehnică urmăreşte “întărirea” Adultului Sănătos în lupta împotriva schemei.

Conţinut:

– Ce a facut (sau n-a făcut) părintele, având urmări negative pentru copilăria/adolescenţa
clientului;

– Ce simte clientul în legătură cu acestea;

– Ce-şi doreşte clientul de la părinţi în prezent.

6. Imageria pentru ruperea patern-urilor

Se trece la o imagine care portretizează o situaţie-declanşator, cu scopul “ruperii” patern-

urilor specifice celor 3 stiluri de coping:

T: Ţinând în continuare ochii închişi, creează o imagine cu tine la dans, unde poţi
cunoaşte femei singure şi disponibile. Tocmai intri în sală. Te poţi vizualiza în situaţie?

P: Da, sunt la dans şi mă simt foarte inconfortabil. De fapt,îmi vine să “zbor” de acolo. Dar
mă forţez să stau pentr că ştiu că este important.

T: Vreau acum să fii partea din tine care vrea să “zboare” şi să-mi vorbeşti. De ce vrei să
pleci acum?

P: Simt că n-am destulă încredere că pot iniţia o conversaţie şi… ştii… că n-am nici o şansă
ca cineva de acolo să mă placă într-atât încât să vrea o întâlnire cu mine apoi.
T: De ce n-o să te placă?

P: A… pentru că sunt…ştii tu… nu-s o persoană care să poată fi iubită. În plus, cred că nici
măcar n-aş putea fi capabil de iubire (pauză).

Clientul a trecut la modul evitant. Dacă această situaţie ar fi fost reală, ar fi rămas probabil
blocat în acest mod pentru tot restul serii sau ar fi plecat. Terapeutul îl împinge pe client să-şi
imagineze că-şi înfruntă cu succes impulsul de evitare şi că reuşeşte să se conecteze cu o
femeie.

T: Încearcă să te apropii totuşi de ele, chiar dacă-ţi vine să fugi la gândul că e o pierdere de
timp şi că vei fi respins oricum.Încearcă să-ţi imaginezi pe tine îndreptându-te către ele,
abordându-le… Spune-mi ce se întâmplă.

P: (pauză lungă) Mă apropii de o masă şi cer permisiuneaunei femei de a lua loc lângă ea şi
de a vorbi iar ea spune “OK”. Şi vorbim.. vorbim despre dans, despre muzică…

T: Cum decurge… conversaţia?

P: Până acum, ok.

T: Ai început să te simţi confortabil cu ea sau încă te mai simţi agitat?

P: Mă simt agitat, speriat. Simt că nu pot fi eu, că trebuie să fac cumva să fiu mai mult decât
ceea ce sunt… că trebuie să forţez conversaţia, că n-ar trebui să existe momente de tăcere.

T: Îi poţi spune şi ei asta… cu voce tare?Chiar dacă, desigur, n-ai face-o în realitate?

P: (către femeia din imagine) Mă simt un pic inconfortabil aici, găsesc această situaţie destul
de înfricoşătoare… N-am mai fost demult la dans şi nu prea ştiu ce să fac, ce să zic. Dar îmi
place aici, totuşi… îmi place aici lângă tine, să vorbesc cu tine.

T: Spune-i ce simţi, că nu poţi fi tu însuţi.

P:Mă simt un pic inconfortabil că simt că nu pot fi eu însumi… că dacă aş fi, nu m-ai mai
plăcea.

T: şi ea ce-ţi spune?

P: (pauză) Îmi spune că şi ea se simte la fel.

T: şi cum te simţi când îţi spune asta?

P: Mă face să mă simt un pic mai relaxat.

T: Spune-i despre lucrurile de care-ţi e ruşine, de care te temi că-şi va da seama, pe care nu i
le poţi arăta.
P: (către femeie) Nu mă simt confortabil spunându-ţi asta însă, chiar dacă vreau să fiu
suportiv emoţional şi iubitor cu o femeie, nu sunt sigur că aş putea… şi mă tem că ai putea
simţi asta.

T: Spune-i despre furia ta împotriva femeilor.

P: …şi din cauza unor lucruri care mi s-au întâmplat în copilărie, sunt destul de furios pe
femei.

T: Cum reacţionează?

P: (pauză) Îmi spune că şi ea este furioasă pe bărbaţi din cauza unor lucruri care i s-au
întâmplat în trecut.

T: Cum te simţi când îţi spune asta?

P: Un pic mai relaxat. Mai uşurat pentru că e sinceră cu mine.

Terapeutul nu-i cere clientului să exerseze ce i-ar spune unei femei într-o situaţie reală. Îi cere
să lupte cu schema şi cu stilul de coping de tip evitant. În loc să se “închidă” emoţional şi să
se retragă în sine, aşa cum ar face în mod normal – perpetuând astfel schemele sale de
Neîncredere/Abuz şi Defect/Ruşine, cu ajutorul terapeutului, clientul reuşeşte să abordeze o
femeie şi să-i vorbească mai natural, să fie mai autentic în faţa ei exprimându-şi
vulnerabilitatea. Asumpţia unei atitudini mai deschise faţă de femei se opune schemelor sale
şi duce la un deznodământ mai bun. Exerciţiul îl ajută pe client să-şi întărească acea parte din
el care este capabilă de comportamente constructive/adaptative în situaţii de interacţiune
socială cu femei. Imageria, de asemenea, îl ajută pe client să realizeze că fricile sale legate de
femei nu sunt realiste ci, dimpotrivă, generate de scheme. Aceste lucruri îi reduc într-o
anumită măsură ruşinea şi, implicit, forţa evitării.

Terapeutul, dându-i voce schemei sale de Defect/Ruşine, trece astfel la schema de

Neîncredere/Abuz:

T: Te întebi oare, dacă poţi avea încredere în ea? Încerci să-ţi dai seama daca poţi avea
încredere în ea?

P: pai, pe măsură ce devenim mai reali unul cu celălalt, se pare că sentimentul ăsta se
diminuează. Totuşi, e aclo…

T: Acum fii partea din tine care e suspicioasă pe ea. Vreau să aud ce spune acea parte.

P: (pauză) Mă tem că doar te vei folosi de mine şi atât. Mă gândesc că mă vei folosi numai
ca să-ţi umpli timpul până când vei găsi pe altul mai bun.

T: Ea ce spune?

P: Spune “Nu fi prostuţ, îmi placi”.

T: Când spune asta, te simţi mai asigurat? Sau eşti tot suspicios?

P: Da, mai asigurat.

Terapeutul, apoi, discută exerciţiul cu clientul.

T: Ce-ar fi să deschizi ochii acum? Cum te-ai simţit?

P: Am simţit că a mă imagina în situaţii sociale, e un exerciţiu bun.

T: Ce ai trăit pe parcurs.. sunt aceleaşi sentimente şi emoţii care crezi că ar apărea şi în

realitate? Aceleaşi care te-ar împiedica să te apropii de femei?

P: Cred că da. Dar şi ideea de a fi mai deschis, mai sincer, mai vulnerabil…

T: şi e atâta furie şi frică în tine, încât tinzi să nu te comporţi la fel în realitate pentru că te
gândeşti că vei fi ori respins ori folosit…Aşa că preferi să te ascunzi, să te protejezi…

P: Da.

În cazul în care evitarea este atât de puternica încât împiedică exerciţiul, una din opţiunile
terapeutului este dialogul cu Protectorul Detaşat. Tehnica presupune ca terapeutul să se
adreseze direct părţii din client care evită şi are ca scop în primul rând aflarea motivelor
pentru evitare.

Strategii comportamentale de spargere a patern-urilor

Ţinta: cele trei stiluri de coping

Iniţiere: numai după ce au fost abordate aspectele cognitive şi emoţionale. Atnci când
clientul devine capabil să recunoască schemele atunci când acestea sunt declanşate, atunci
când e capabil să înţeleagă originile schemelor din copilărie şi când este capabil să combată
în dialoguri schema folosindu-se de “partea sănătoasă” (Adultul Sănătos), atât cognitiv cât şi
emoţional, putem concluziona că este pregătit pentru etapa spargerii patern-urilor
comportamentale.

Durată: cea mai lungă.

Spargerea patern-urilor implică decizii majore în viaţa clientului deoarece tocmai prin aceste
decizii (conjugate cu stilul de viaţă de zi cu zi) se perpetuează schemele. Primul pas este
elaborarea unei liste de comportamente concrete ce pot deveni ţinte ale schimbării. Se
rafinează conceptualizarea cazului, punându-se accent pe stilurile de coping. Este important
ca terapeutul să acopere fiecare sector major al vieţii (relaţii intime, muncă, activităţi sociale),
deoarece clientul poate avea diferite scheme şi stiluri de coping asociate fiecăruia. Se insistă
pe detalierea cât mai obiectivă a situaţiei declanşatoare şi a comportamentului specific, chiar
dacă clientul evită.

Caz:

Într-o şedinţă, Ana spune că a avut o ceartă cu soţul. Ana are o schemă de
Abandon/Instabilitate, dezvoltată într-un mediu extrem de conflictual din copilăria sa. Părinţii
ei se certau aproape în fiecare seară, deseori ajungând până la ameninţări cu divorţul. Ana îşi
aminteşte cum îi privea urlând unul la altul, simţindu-se incapabilă să-i oprească. Îşi mai
aminteşte că obişnuia să se ascundă în dulap, acoperindu-şi urechile cu mâinile ca să nu-i mai
audă. În prezent, este căsătorită cu Mihai, medic rezident. El lucrează până târziu în noapte şi
ajunge acasă extenuat. Aproape seară de seară, întoarcerea lui acasă declanşează certuri:

C: Aseară iar ne-am certat.

T: Ce anume a declanşat cearta?

C: A, aceleaşi lucruri. El a venit târziu… nu ştiu..

T: Cum a început cearta?

C: La fel cum începe întotdeauna. N u contează… tot ce facem e să ne certăm. Ar trebui,

poate, să divorţăm.

T: Ana, văd cât de disperată te simţi însă este important, totuşi, să înţelegem ce s-a
întâmplat. Gândeşte-te la începutul certei. Spune-mi cum a început

C: Am avut o zi foarte grea. N-am putut sub nici o formă să-mi termin treaba. Copilul a plâns
toată ziua… Mihai a venit acasă târziu şi i-am dat-o!

T: Cum anume i-ai dat-o?

C: I-am spus că-mi e imposibil să câştig mai mulţi bani pentru noi, cât timp trebuie să am
grijă toată ziua de un copil care plânge non-stop. Cum aş putea munci?Când copilul se
trezeşte, trebuie să am grijă ed el iar când adoarme, sunt atât de obosită încât trebuie să
dorm şi eu un pic. Mihai e plecat toată ziua, e departe de toate astea… eu sunt bocată aici.

T: Ce a spus Mihai?

C: Că nu-i vina lui că plânge copilul şi că şi el munceşte din greu.

T: Ce s-a întâmplat mai departe?

C: I-am spus: “Ne laşi singuri zi şi noapte. Eşti un soţ şi un tată putred!”

T: Cum te simţeai în acel moment?

C: Furioasă. Foarte furioasă şi speriată. Eram speriată la gândul că nu-i pasă deloc de mine
şi de copil, că ne-ar putea părăsi de tot.
T: Dar Mihai? Cum crezi că se simţea?

C: În acel moment credeam că nu-i pasă nici cât negru sub unghie… a ieşit din cameră. Mai
târziu mi-a zis că s-a simţit devastat când i-am zis “putred”.

Întârzierea lui Mihai declanşează Anei schema de Abandon/Instabilitate, devenind

panicată şi furioasă. Când soţul ajunge acasă, în loc ca Ana să-şi exprime vulnerabilitatea şi
teama, ea “sare la el”, făcând tot posibilul să-l rănească. Ana perpetuează schema prin
intermediul coping-ului de supracompensare. Ajunge să se simtă şi mai speriată de gândul că
Mihai o va părăsi, reeditând instabilitatea din contextul copilăriei sale, de cre se temea atât de
mult.

Imageria declanşatorilor

În cazul în care clientul întâmpină dificultăţi în încercarea de a-şi aminti detaliile situaţiei
declanşatoare, se poate apela la imagerie. Prin această tehnică se pot accesa gânduri, emoţii şi
comportamente inaccesibile anterior.

Întrebarile specifice din timpul exerciţiului pot fi:

La ce te gândeşti acum?

Ce simţi? Ce sentimente experimentezi acum?

Ce-ţi doreşti să poţi face?

Ce faci în continuare?

Caz:

Henry este elev la un colegiu competitiv. Problemele prezentate sunt: tergiversează, amână
temele; are performanţe sub nivelul abilităţilor sale.

Este unicul copil al unor părinţi care valorizează reuşitele mai presus de orice.

În faza de evaluare, Henry a identificat principalele scheme ce stau la baza problemelor sale
legate de studiu: Standarde nerealiste/Hipercriticism şi Autocontrol/Autodisciplină
Insuficiente. După ce aceste scheme au fost abordate cognitiv şi experienţial, terapeutul
împreună cu Henry au trecut la cea de-a treia etapa: spargerea comportamentală a patern-
urilor.

T: Închide ochii şi vizualizează o imagine cu tine aseară când încercasei să te apuci de temă.
(…) Spune-mi ce vezi.
C: Sunt în camera mea. E cam multă dezordine în hârtii… sunt peste tot. În faţă sunt cărţile
mele iar în lateral, computerul.

T: Ce se întâmplă când te gândeşti să începi să-ţi faci temele?

C: Pai…e cam târziu. Mi-am spus toată ziua căo să pot lucra mai târziu. Acum am o temă
restantă şi nici măcar nu mă pot mobiliza s-o încep.

T: La ce te gândeşti?

C: Nu vreau să-mi fac tema. Sunt prea obosit ca să mă pot concentra. Nici nu ştiu cum să
încep. Numai gândul la temă îmi dă dureri de stomac. Mai degrabă m-aş juca pe calculator.
Asta fac.

T: Ce se întâmplă în continuare?

C: Mă joc pe calculator un pic şi apoi ascult nişte muzică. S-a făcut deja foarte târziu şi ştiu
că trebuie să mă apuc de treabă.

T: Cum te simţi?

C: Îngrijorat şi trist. Cu cât mă îngrijorez mai tare, cu atât mi-e mai greu să mă concentrez.

T: Ce-ţi trece prin minte?

C: E prea târziu…

T: Prea târziu să scrii tema?

C: Nu… prea târziu pentru nota 10. Aş fi putut lua 10 dacă mi-aş fi făcut tema. Ce sens mai
are? Am dat-o-n bară deja.

T: Ce faci în continuare?

C: Îmi pun alarma la 04:00 dimineaţa, gândindu-mă că o să mă trezesc atunci ca să-mi fac
tema. Din păcate, nu reuşesc să mă trezesc şi mă trezesc a doua zi după ce se orele se
încheiaseră.

Henry foloseşte strategii comportamentale de evitare pentru a lupta cu anxietatea crescândă.

După ce se stabilesc comportamentele-problemă, se face o prioritizare în funcţie de care se

stabilesc ţintele schimbării. Se identifică acele comportamente generate de scheme şi se
construiesc comportamente alternative după care se discută avantajele şi dezavantajele
fiecăruia. Discutarea avantajelor şi dezavantajelor are rol motivator pentru schimbare.

*Terapeutul NU VA LUCRA CU INTREGUL PATERN COMPORTAMENTAL

DEZADAPTATIV SIMULTAN, ci cu câte un comportament pe rând. Contrar paradigmei
cognitiv-comportamentale, în terapia centrată pe scheme se începe direct cu cel mai
problematic comportament. După ce s-a selectat, se va urmări conectarea acestuia cu originile
din copilărie ale schemei.

După ce s-a stabilit care va fi primul comportament-ţintă şi s-a construit motivaţia clientului
pentru schimbare, se trece la

Elaborarea FlashCard-ului pentru scheme care va fi centrat pe acel comportament-ţintă.

“Acum mă simt ca şi cum Richard mă controlează, îmi spune ce să fac şi nu mă ascultă. Îmi
vine să urlu la el să mă lase în pace; Îmi vine să arunc cu obiecte; Îmi vine să fug în dormitor
şi să trântesc uşa.Îmi vine să-l lovesc.

Cu toate astea, ştiu că exagerez din cauza schemei mele de Subjugare, pe care mi-am
construit-o în copilărie, în relaţie cu tatăl meu dominant.Chiar dacă cred că Richard îmi
ignoră sentimentele intenţionat, în realitate este doar el însuşi, nu vrea să mă rănească.

Cu toate că-mi vine să urlu la el şi să-l lovesc, o să ma duc la el şi o să-i spun calm cum mă
simt şi ce vreau să fac. O să spun ce-mi doresc într-un mod matur pe care nu-l voi regreta
mai târziu.”

Comportamentele sănătoase vor fi exersate în cadrul imageriei şi jocurilor de rol.

Caz:

T: Închide ochii şi vizualizează o imagine cu Richard venind acasă. A venit târziu, copilul
plânge şi tu eşti la capătul puterilor. O poţi vedea?

C: Da.

T: Ce se întâmplă?

C: Îl aştept, mâ învârt prin casă, mă uit la ceas.

T: Ce simţi?

C: Ba sunt terifiată de gândul că nu se va mai întoarce niciodată acasă, ba-mi vine să-l omor
pentru ce-mi face.

T: Ce se întâmplă când intră pe uşă?

C: Are o privire… suspicioasă… ca şi cum încearcă să-şi dea seama ce dispoziţie am.

T: Ce-ţi vine să faci?

C: Nu ştiu dacă-mi vine să ţip la el şi să-l bat cu pumnii în piept sau să alerg către el şi să-l
îmbrăţişez.

T: Cum împaci părţile astea două din tine?

C: Vorbesc părţii furioase. Îi spun: “Ascultă, îl iubeşti şi nu vrei să-l răneşti. Eşti supărată
doar pentru că te-ai gândit că nu se mai întoarce acasă deloc. Dar uite-l acasă, aşa că te poţi
bucura.”

T: şi ce răspunde partea furioasă?

C: “OK.” Spune că e OK.

Vorbind cu partea ei furioasă, clienta face de fapt, intervenţie pe mod, conducând un dialog
între modurile Copilul Furios şi Adultul Sănătos.

În role-play, terapeutul mai întâi modelează comportamentul sănătos, jucând rolul de Adult
Sănătos, în timp ce clientul va juca rolul modului disfuncţional. Apoi, rolurile se inversează.

Următorul pas este tema pentru acasă. Sarcina comportamentală trebuie să fie specifică,
situaţională şi se vor folosi FlashCard-uri:

“Săptămâna aceasta o să-l întreb pe şefu’ dacă-mi pot lua un concediu la sfârşitul lui Mai.
Chiar înainte de a-l întreba, o să-mi citesc FlashCard-ul şi apoi o să vizualizez situaţia exact
aşa cum am conceput-o. După aceea, voi nota tot ce s-a petrecut, cum m-am simţit, la ce m-
am gândit, ce am făcut, ce a făcut şeful meu.”

*Clientul mereu va păstra o copie a temei sale! În plus, este vital pentru terapie ca terapeutul
să abordeze în fiecare şedinţă tema de data trecută pentru că altfel, cientul va înţelege că tema
nu este foarte importantă şi că terapeutul nu-i valorizează eforturile.

Caz:

Alec, 35 ani, avocat. Recent, a divorţat de Kay, după 7 ani de căsătorie. Cu toate că a fost
nefericit în căsătorie şi se lupta cu o atracţie sexuală dintre el şi o colegă de servici, Alec a
fost complet surprins când soţia sa i-a spus că vrea să divorţeze. Nu i-a spus decât că e
nefericită alături de el, refuzând cererea lui de a încerca terapia de cuplu şi părăsind locuinţa
în aceeaşi zi. N-au avut copii. După un an de la despărţire, s-a pronunţat divorţul iar Kay a
dispărut complet din viaţa lui. Câteva luni mai târziu, Alec a venit la cabinet pentru terapie.

Problema prezentată de Alec a fost dificultatea iniţierii relaţiilor cu femeile, în special a celor
care ar putea evolua către căsătorie şi familie. Îi era dificil să intre în scena unei întâlniri. În
plus, nu înţelegea de ce Kay a pus capăt căsătoriei lor şi nici de ce femeia de care s-a simţit
atras la servici l-a refuzat când i-a propus o întâlnire. Era obsedat de această femeie,
petrecând mare parte din timpul de lucru gândindu-se la ea şi încercând s-o vadă, astfel încât
performanţa la muncă îi era afectată.

Alec are doi fraţi mai în vârstă. Mama a murit când el avea 8 ani, fiind crescut de tatăl
îndurerat. Fraţii săi au crescut şi au plecat la facultate, lăsându-l pe el să aibă grijă de tată (de
atunci s-a simţit înstrăinat de cei doi fraţi). În afara casei, Alec se simţea ca un “inadaptat
social”. Excela la şcoală însă nu reuşea să-şi facă prieteni. Viaţa lui îi părea atât de diferită de
cea a celorlalţi care, aparent, n-aveau nici o grijă, aveau parte de un climat familial pozitiv.
Despre tatăl său, depresiv cronic, Alec spune: “Doarme aproape tot timpul sau se uită la
televizor. Atunci când nu este în pat, e pe canapea. Nu iese deloc afară şi nu se vede cu
nimeni. Si… în afară de dă-mi şi mie sarea, abia dacă-mi vorbeşte”.
În faza de EVALUARE, s-a identificat schemele de:

Abandon/Instabilitate (din moartea mamei şi plecarea de accasă a celor doi fraţi);

Deprivare Emoţională (din tatăl distant, apatic şi fraţii dezinteresaţi);

Izolare Socială/Alienare (din climatul bizar de acasă care-l făcea să se simtă diferit de
colegi);

Auto-Sacrificiu (din faptul că avea grijă de tatăl său).

Stilul primar de coping este evitarea: A devenit workaholic. S-a cufundat în muncă şi mai
târziu în cariera sa de avocat. Este un om de succes. A cunoscut-o pe Kay la Facultatea de
Drept, căsătorindu-se după câţiva ani. Cu toate că nu era îndrăgostit de ea, Kay era
consecventă şi sensibilă iar lui îi era frică să înfrunte lumea de unul singur. Ca şi tatăl său,
Kay era depresivă cronică. Cu toate că el îşi dorea copii, ea a refuzat.Viaţa lor de cuplu era
stabilă dar monotonă şi fără pasiune. (Căsătoria lui Alec cu Kay reprezintă un coping de
predare în faţa schemei de Deprivare Emoţională, el replicând ternitatea afectivă din viaţa de
familie din copilăria sa.)

Acum ceva timp, Alec a început să se simtă atras sexual de Joan, o colegă de serviciu. Ea a
flirtat cu el cât timp a fost căsătorit dar refuză să accepte o întâlnire cu el de când a divorţat.
Cu toate că Joan acepta cadouri şi favoruri din partea lui, nu era interesată din punct de
vedere romantic de el. “Când sunt cu ea, mă face să mă simt ca şi cum aş fi centrul
universului. E foarte intensă şi atentă dar când ma sunt şi alţii împrejur, e distantă.” Alec
este atras de inconsecvenţa ei. Terapeutul inferează că atracţia lui faţă de Joan este din
schemă, foarte probabil fiind vorba de Auto-Sacrificiu deoarece Alec îi oferă mult şi primeşte
puţin.

Pentru început, terapeutul îl ajută pe Alec să facă legătura dintre patern-ul comportamental şi
originile din copilărie ale acestuia. IMAGERIE:

T: Închide ochii şi vizualizează următoarea scenă: eşti la servici şi-ţi e dor de Joan. Ce vezi?

P: Mă văd pe mine stând la birou. Încerc să muncesc dar mă tot gândesc la ea, nu mă
pot opri. Am găsit un articol pe care aş vrea să i-l dau… ştiu că ar fi interesată de el, e
despre…

T: (întrerupe) Partea diin tine care vrea s-o vadă… ce spune partea aia?

P: Că nu suport să mă simt aşa.

T: Îţi poţi imagina o scenă din copilărie când te-ai simţit la fel?

P: Da. Mă văd pe mine singur în pat, plângând după mama. E după ce-a murit.
Indiferent cât de mult o vroiam înapoi, nu se întâmpla.
Atunci când lui Alec îi era dor de Joan la servici, i se activa schema de Abandon/Instabilitate,
evocând sentimente legate de moartea mamei. Pentru a scăpa de aceste sentimente, Alec
pleca în căutarea colegei.

În continuare, s-a lucrat pe FlashCard cu prescripţie comportamentală opusă paternului din

schemă (dacă Adultul Sănătos îşi poate satisface parţial nevoile afective bazale, atunci
Copilul Vulnerabil nu va trebui să plece în căutarea colegei pentru a-şi satisface aceste
nevoi).

După FlashCard, a urmat dialogul (Scaunul Gol) dintre Schemă (care-l focalizează pe Joan) şi
Adultul sănătos (focalizat pe uitarea colegei, pe sarcini de lucru şi pe cunoaşterea altor
femei).

P (Schema): Du-te şi caut-o. Când eşti cu ea, e aşa de bine… cum nu te-ai mai simţit de mult
timp. Merită să sacrifici ceva timp de lucru pentru asta – ba chiar ar putea merita sa sacrifici
totul – pentru a fi cu ea, chiar şi pentru o singură dată.

P (Adultul Sănătos): Te înşeli! Nu mă voi simţi bine ci dimpotrivă. Mai rău ca

niciodată. În afară de şi mai multă singurătate, nu mă aşteaptă nimic.

P (Schema): Ai vreo idee despre cum va fi viaţa ta fără ea? Îţi spun eu: plictisitoare.
Eşti mai mult mort decât viu…

P (Adultul Sănătos): Te înşeli! Nu trebuie să fie neapărat aşa. Aş putea întâlni pe

altcineva, cineva cu sentimente reciproce.

DIALOGUL continuă până când Alec simte că Adultul Sănătos a câştigat dezbaterea cu
Schema.

Prima temă pe ruperea patern-ului comportamental a lui Alec a fost să înlocuiască activităţile
centrate pe Joan cu cititul FlashCard-ului şi construirea de dialoguri în scris. Deşi a reuşit să
blocheze multe din comportamentele centrate pe Joan, până la sfârşitul zilei, Alec găsea un
pretext pentru a o vedea. Pentru a bloca complet acest tip de comportament, s-a recurs la
analiza avantajelor şi dezavantajelor căutării. Principalul avantaj identificat a fost faptul că
există şansa ca Joan să-i răspundă intr-un final insistenţelor, Alec putând obţine astfel ce-şi
doreşte. Principalul dezavantaj, însă, este faptul că patern-ul comportamental îl ţine pe loc, îi
creează suferinţă şi-i menţine sentimentul abandonului.

BLOCAJELE ÎN SCHIMBAREA COMPORTAMENTALĂ

Dacă natura blocajului nu poate fi determinată pe cale directă (prin întrebări), atunci cea mai
buna metodă de investigare este imageria: pacientul va fi imersat în scena problematica,
având ca scop initierea noului comportament iar obstacolele vor fi analizate în termenii a ceea
ce simte/gândeşte/vine să facă. Un alt mod de a determina blocajul este de a analiza
consecintele comportamentului dezirabil după ce acesta a fost iniţiat şi finalizat imaginistic:
se vor urmări sentimentele de vinovăţie/insecuritate/teamă etc.

Se poate folosi şi dialogul între Adultul Sănătos şi Blocaj, atât în “scaunul gol” cât şi în
imagerie.
Terapeutul va “impinge” constant dar empatic pacientul catre initierea comportamentului
dezirabil. Uneori, atitudinea empatică poate fi subminată…Se poate apela şi la contingenţe, în
cazul în care rezistenţele la schimbare nu sunt depăşite prin mijloacele de mai sus. Există,
totuşi, situaţii în care blocajele nu dispar, indiferent de eforturi. În aceste situaţii, terapeutul
poate sugera o pauză în terapie, introducând, de exemplu, ideea de dead-line: se decide cât
timp va fi alocat pentru schimbarea comportamentală şi în cazul în care schimbarea nu apare
în acest interval, terapia va fi sistată temporar. Terapeutul îl înştiinţează pe pacient că terapia
va putea fi reluată imediat ce acesta va fi pregătit pentru schimbare. De retinut că aceasta este
o măsură extremă care va fi evitată pe cât posibil… Uneori, pacientii au nevoie de schimbări
ale anumitor circumstanţe de viaţă înainte să încerce schimbarea. Alteori, pur şi simplu nu
sunt încă pregătiţi.

ANEXA I

(Schema FlashCard)

Conştientizarea trăirii afective situaţionale

Acum mă simt__________________pentru că___________________________

(emoţie)

(situaţia declanşatoare)

Identificarea schemei(-lor)
Cu toate astea, ştiu că este probabil rezultatul schemei mele de______________

(numele
schemei)

Pe care mi-am însuşit-o pe parcursul

_______________________________________________________________

(origine: copilărie/adolescenţă; interacţiuni specifice)

Testarea realităţii

Cu toate că acum cred

că______________________________________________________________,

(interpretări negative automate)

în realitate________________________________________________________

(interpretări raţionale alternative)

Dovezile în favoarea interpretărilor raţionale alternative

includ:___________________________________________________________

(dovezi şi exemple concrete)

Instrucţiuni comportamentale

De aceea, cu toate că-mi vine să

________________________________________________________________

(comportament specific schemei)

Îmi este util să ______________________________________________________________

(comportament sănătos)

ANEXA II Jurnalul schemelor

Declanşator:

Emoţii:

Comportamente situaţionale:

Scheme:

Perspectiva sănătoasă:

Îngrijorări realiste:

Exagerări:
Comportament sănătos: