MODELE EXPLICATIVE ALE DEPRESIEI

Factorii care influențează depresia sunt numeroși și provin din diferite surse, atât externe
omului, cât și interne. De-a lungul timpului, psihologi din mai multe școli de gândire au
încercat să identifice acești factori și să explice felul în care ei se combină pentru a duce la
apariția simptomelor care ne afectează atât de mult. Unii dintre ei s-au centrat pe factori care
țin de comportamentul individului, alții au căutat declanșatorii depresiei în gândurile și
atitudinile omului, în timp ce alții au căutat depresia în relațiile sociale importante din viața
noastră.

1. Modelul comportamental

Psihologii comportamentali subliniază rolul recompenselor și al pedepselor în apariția și

menținerea depresiei. Mai precis, ei spun că depresia se dezvoltă ca urmare a faptului că
persoana a pierdut, primește mai puține sau nu mai poate obține recompense potrivite
pentru comportamentele pe care le face. Lipsa completă a recompenselor din mediu, dar și
prezența excesivă a pedepselor pot contribui la apariția dispoziției depresive și a
simptomelor care o însoțesc.

Ce sunt recompensele și pedepsele?

Recompensele sunt stimuli (activități, alimente, obiecte, etc.) care provoacă plăcere
persoanei. Dacă urmează unui comportament, o recompensă poate determina creșterea
frecvenței comportamentului respectiv.

Pedepsele se referă la stimuli (activități, obiecte, reacții ale celorlalți etc.) pe care persoana îi
percepe ca fiind aversivi/negativi și care aduc neplăcere individului. Acești stimuli tind să
scadă frecvența unui comportament căruia îi urmează.

Aproape orice stimul poate avea la un moment dat funcție de recompensă sau de pedeapsă
pentru cineva. E important de reținut că această valoare a unui stimul este subiectivă – același
stimul poate constitui pentru o persoană o recompensă, în timp ce pentru alta este o pedeapsă
(ex. a juca fotbal – recompensă pentru un copil că și-a terminat treaba acasă, dar pedeapsă
pentru un altul pentru care preferă să petreacă majoritatea timpului la computer).

Există mai mulți factori care pot contribui la reducerea recompenselor sau creșterea
pedepselor pe care o persoană le primește. Evenimentele negative de viață, cu consecințe
foarte negative pentru persoană sau care îi consumă resursele necesare altor activități
constituie unul dintre ei. Acestea nu se rezumă doar la tragedii sau întâmplări foarte
nefericite (ex. decesul unei persoane dragi), ci și la evenimente negative mai mici și mai puțin
intense, dar care apar cu o frecvență foarte mare (ex. stresul cotidian, neînțelegeri în familie
etc.).

Anumite comportamente pasive, repetitive și realizate într-un context foarte restrâns aduc
de asemenea foarte puține recompense (ex. a sta acasă fără să faci nimic). Pentru că persoana
nu are alte surse de recompense, ea poate ajunge la depresie. Tocmai din această cauză este
importantă ieșirea din acest context restrâns și căutarea activă a unor surse de recompense
suplimentare, așa cum presupun exercițiile de planificare a activității zilnice.

DE REȚINUT! Îmbunătățirea stării emoționale este o consecință a realizării

activităților, nu o precondiție pentru acestea.

Uneori, datorită faptului că standardele și cerințele din mediu se modifică sau cei care
ofereau recompensele dispar, comportamente care erau în trecut o sursă bogată de
recompense își pierd această valoare. Prin urmare, indiferent de câte ori se realizează
comportamentul, recompensa nu mai apare. În alte cazuri, trebuie realizate mai multe
comportamente pentru a primi aceeași recompensă sau eforturile unui individ nu sunt
recompensate de rezultatul la care se aștepta. Toate acestea contribuie la apariția, adâncirea
sau menținerea depresiei prin faptul că modifică relația dintre comportament și consecințele
lui în sens negativ – reduce numărul sau valoarea recompenselor primite.

O sursă importantă de recompense pentru oameni sunt relațiile cu ceilalți. De regulă, grupul
social oferă susținere individului, oferindu-i atenție și încurajări atunci când trece printr-o
problemă și împărtășește acest lucru cu ceilalți. Dacă însă acest comportament este exagerat,
iar persoana devine excesiv de centrată pe sine, grupul social o poate respinge și pedepsi prin
critică sau o poate priva de recompensele și susținerea lui. Acest lucru duce la accentuarea
imaginii de sine negative a omului (pe care acesta deja o are despre el în urma evenimentului
nefericit) și a stării lui depresive, determinând în timp retragerea lui din societate.

Nu doar relațiile cu ceilalți pot fi mai sărace în recompense, ci și cea a omului cu sine însuși
- o persoană care va fi mereu în apropiere la nevoie și care poate constitui o sursă constantă
de recompense. În depresie, persoana poate considera că anumite comportamente nu pot fi
recompensate sau că un comportament nu se află sub controlul ei și, prin urmare, se auto-
recompensează mai puțin, ceea ce perpetuează și adâncește starea negativă.

Alți factori care contribuie la depresie sunt o serie de abilități subdezvoltate (ex. abilități
sociale, de comunicare cu ceilalți, de a-și exprima nevoile și dorințele, de rezolvare de
probleme), care împiedică individul să obțină recompensele necesare din mediu, îi pot aduce
pedepse din partea celorlalți sau îi îngreunează procesul de rezolvare a unor probleme care
alimentează emoțiile negative pe care le resimte.

Pe scurt, modelul comportamental al depresiei spune că unele comportamente realizate în

exces și altele realizate în deficit contribuie la apariția și menținerea simptomelor de depresie.
Prin urmare, terapia comportamentală vizează schimbarea și echilibrarea acestor
comportamente cu scopul de a ameliora și simptomatologia depresivă.

2. Modelul cognitiv

Modelul cognitiv, al cărui promotor a fost Aaron T. Beck, întemeietorul terapiei cognitive,
susține că depresia apare mai degrabă ca urmare a unor factori interni, care țin de felul în care
filtrăm și analizăm evenimentele de viață, și nu doar ca urmare a lipsei de întăriri din mediu
sau a lipsei de abilități. Altfel spus, fiecare dintre noi trece prin diverse experiențe de viață
negative, cu impact important asupra felului în care viața noastră va decurge mai apoi (ex.
pierderea unei relații importante, eșecul într-un domeniu important pentru noi etc.). Totuși,
nu toți dezvoltăm depresie ca urmare a acestor evenimente. Diferența între cei care dezvoltă
și cei care nu dezvoltă depresie, conform modelului cognitiv, ține de felul în care percepem
și interpretăm aceste evenimente. Mai precis, gândurile noastre constituie un filtru prin care
trecem toate experiențele de viață. La persoanele cu depresie o parte din acest filtru este
distorsionat, fiind alcătuit dintr-o serie de gânduri care descriu inexact, modificat, nesănătos
realitatea - distorsiuni cognitive. Prin urmare, atunci când apare un eveniment negativ în
viața unei persoane care are un astfel de stil de gândire, el este analizat în mod greșit, ducând
la depresie și la comportamentele de retragere și lipsă de motivație caracteristice acesteia.
Gândurile distorsionate pot fi conștientizate și schimbate prin exercițiu, iar aceasta reprezintă una
din principalele direcții de acțiune ale terapiei cognitiv-comportamentale în depresie.

Există 3 niveluri ale distorsiunilor cognitive, în funcție de adâncimea la care se regăsesc în

cadrul sistemului cognitiv: gânduri automate dezadaptative (cele mai de suprafață, ușor de
conștientizat), convingeri dezadaptative (de nivel intermediar) și scheme negative (cele mai
de adâncime, dificil de conștientizat).

a. Gândurile automate dezadaptative

Acestea reprezintă gândurile cele mai de suprafață, cele mai ușor de conștientizat și de
schimbat. Aaron Beck vorbește despre o triadă a negativității – discursul mental al unui om
cu depresie este alcătuit din gânduri negative despre sine, experiență și viitor. Cu alte
cuvinte, persoanele deprimate cred despre sine că sunt „fără valoare”, „ratate”,
„incompetente”, „slabe”, că experiențele lor „nu au niciun sens” și că viitorul este „plin de
pericole și nu rezervă nimic bun”. Coagulate, acestea pot colora o imagine destul de sumbră
a realității, constituind filtrul cognitiv care poate perpetua depresia.

Exemple de gânduri automate distorsionate sunt gândirea de tipul „totul sau nimic” (ex. „Ori
reușesc, ori sunt un/o ratat/ă”), prezicerea (ex. „Indiferent ce voi face, nimeni nu mă va iubi”)
sau etichetarea („Sunt un/o prost/proastă”).

b. Convingeri dezadaptative

Acestea sunt structuri cognitive mai adânci decât gândurile automate, stau la baza acestora
din urmă și le alimentează, fiind mai dificil de conștientizat, dar mai ales de schimbat. Pot
lua forma unor enunțuri de tipul „dacă...atunci.....” (ex. „Dacă x mă respinge înseamnă că nu
pot fi iubit.”) sau „ar trebui/trebuie ca....” (ex. „Toată lumea trebuie să mă accepte, să mă
placă”). Convingerile acestea sunt dezadaptative datorită faptului că sunt rigide și dificil de
schimbat.

c. Scheme negative

Acestea reprezintă structurile cognitive cele mai de adâncime, influențând atât convingerile,
cât și gândurile automate ale persoanei. În esență, ele cuprind credințe și convingeri despre
noi înșine și se referă, în cazul depresiei, mai ales la cât de mult merităm și putem fi iubiți de
ceilalți (în depresie credem că suntem „de neiubit”), dar și la cât de vulnerabili, neajutorați sau
subjugați de ceilalți suntem (în depresie, credem că suntem vulnerabili în fața abandonului și
sub controlul celorlalți). Ele constituie materialul de bază din care este alcătuit filtrul pe care
îl aplicăm realității și se formează în cursul vieții noastre, începând din copilărie. În această
perioadă de dezvoltare suntem în mod special vulnerabili în fața evenimentelor de viață
negative, neavând capacitatea de a ne explica în mod corect și complet ceea ce ni se întâmplă,
mai ales în lipsa unei persoane de referință (ex. un părinte) care să atenueze din impactul
acestora. Acesta este unul din motivele pentru care abuzul timpuriu, problemele în relația cu
părinții (ex. lipsa căldurii și emoțiilor pozitive, lipsa susținerii), dar și lipsa unei figuri de
atașament în copilărie constituie factori importanți de risc pentru dezvoltarea depresiei.

Schemele cognitive negative sunt cele mai dificil de conștientizat – deși se văd de cele mai multe
ori în conținutul regulilor sau principiilor care stau la baza gândurilor automate – și sunt
dificil de modificat, constituind o vulnerabilitate psihologică pentru depresie. Prin urmare,
modelul cognitiv spune că atunci când cineva pierde o persoană importantă pentru ea sau
trece printr-un eșec foarte relevant, anumite concepții negative despre sine și ceilalți (cu
rădăcini în copilărie și adolescență) se activează, iar persoana analizează experiența prin care
trece prin filtrul acestor credințe de bază, dezvoltând mai apoi simptome de depresie.
Neajutorarea învățată și stilul de atribuire (explicație)

Unii psihologi au încercat să explice observațiile făcute de cercetătorii comportamentali prin

prisma modelului cognitiv. Mai precis, ei au căutat să înțeleagă de ce lipsa relației dintre un
comportament și consecințele sau recompensele pe care le aduce (ex. pierderea locului de
muncă în ciuda efortului depus pentru îndeplinirea corectă a sarcinilor) este asociată cu
depresia. Abrahamson și colaboratorii săi (1978) susțin că persoanele care fac depresie în
urma unor pierderi tind să își explice eșecul ca urmare a unor cauze interne, globale și stabile
(caracteristici ale persoanei = intern; care se aplică la mai multe situații = global; care nu se
vor schimba niciodată = stabil – ex. „Nu mi-am îndeplinit sarcina la timp pentru că sunt
incapabil/ă”.). Ca urmare, apare un stil de gândire de tip neajutorare - persoana începe să
creadă că, oricât de mult efort depune și orice comportament face, nu va reuși să își atingă
scopul deoarece controlul nu este în mâinile ei. În contrast, persoanele care nu dezvoltă
depresie au mai degrabă un mod de a-și explica eșecul prin prisma unor cauze interne sau
externe, dar specifice și instabile (factori din afara persoanei = externe; care se aplică doar
situației respective = specifice; și care pot fi modificate = instabile – ex. „Nu mi-am îndeplinit
sarcina la timp pentru că nu am depus îndeajuns de mult efort sau am avut evenimente care
m-au împiedicat să lucrez.”). Chiar dacă aceste persoane se gândesc la cauze interne, acestea
se află de regulă sub controlul propriu și pot fi modificate (ex. efortul depus).

Ruminația

Deși nu reprezintă un model în sine, ruminația este unul dintre cei mai importanți factori
care contribuie la dezvoltarea, menținerea și intensificarea depresiei. Susan Nolen-Hoeksema
(1998) definește ruminația ca un tipar de gândire repetitiv în care persoana se centrează pasiv și
excesiv asupra emoțiilor negative pe care le trăiește, asupra cauzelor care au dus la apariția
acestora, dar și asupra consecințelor (de obicei negative) pe care aceste emoții le pot avea. Cu
alte cuvinte, acest mod de gândire reprezintă o strategie de reglare emoțională, care, la
intensitate scăzută, ajută individul să reflecteze asupra factorilor care au dus la starea lui
negativă și să desprindă învățături și soluții potrivite pentru problema cu care se confruntă.
La niveluri foarte intense, însă, ruminația se asociază unor comportamente pasive,
sentimente de neajutorare și lipsă de speranță și duce la dezangajarea eforturilor individului
de a rezolva problema. Din aceste cauze, starea emoțională negativă persistă și se adâncește,
pornind un cerc vicios care duce în cele din urmă la depresie.
 3. Modelul interpersonal

Psihologul Harry Sullivan a încercat să explice depresia făcând referire la relațiile importante
din viața omului. El susține că simptomele afective apar datorită conflictelor, întreruperii sau
pierderii unor legături sociale relevante. La acestea se adaugă și relațiile problematice din
copilărie și adolescență (ex. pierderea unui părinte, abuzul sau deprivarea emoțională,
conflictele între părinți etc.), ce reprezintă factori de risc pentru precipitarea sau intensificarea
depresiei. Motivul pentru care dificultățile interpersonale sunt asociate cu depresia este că
duc la suport social scăzut, la scăderea sau dispariția recompenselor de la ceilalți și la înmulțirea
pedepselor primite de la ei (ex. critica). În susținerea acestui model vin studiile care arată că
persoanele care trăiesc într-un cuplu conflictual sunt mult mai predispuse depresiei decât
cele care trăiesc în cupluri fără dificultăți majore.

4. Modelul pesimismului strategic

Leahy (1997) avansează un model care vizează motivul pentru care persoanele cu depresie
tind să amâne căutarea ajutorului. Acest model face referire la două moduri de a acționa, în
funcție de așteptările individului cu privire la viitor și de motivația lui – modul de acțiune
optimist și cel pesimist. Persoanele optimiste se așteaptă de regulă ca lucrurile să meargă
bine în viitor și au o motivație de apropiere, adică de căutare a succesului și câștigurilor,
acordând mai puțină atenție pierderilor. În contrast, persoanele pesimiste se așteaptă ca
viitorul să fie mai întunecat și au o motivație de evitare a eșecului și altor costuri personale.
Datorită lipsei de motivație, energiei scăzute, incapacității de a decide și auto-criticii intense
la care se supun persoanele cu depresie, acestea au o imagine de sine negativă, dar și așteptări
negative de la viitor. Prin urmare, acestea vor prelua modul de acțiune pesimist, acționând în
așa fel încât să își conserve resursele și să limiteze pierderile și eșecurile. Pentru că se așteaptă
ca lucrurile să nu meargă bine în viitor, ei percep orice acțiune ca fiind costisitoare și, prin
urmare, evită să acționeze. În timp, acest lucru duce la perpetuarea și adâncirea depresiei,
alimentând cercul vicios dintre evitare și retragere.

5. Modelul ontogenetic

Kenneth Kendler și colaboratorii săi au căutat să găsească factorii de pe tot parcursul vieții
care prezic și sunt asociați cu instalarea simptomelor de depresie la femei și la bărbați. Ei au
aflat că, în cazul femeilor, ceea ce prezice cel mai bine un episod recent de depresie este riscul
genetic din copilărie (asociat la rândul său cu un mediu familial abuziv), tulburările de
anxietate instalate timpuriu în adolescență, problemele de comportament din această
perioadă și nivelul de neuroticism, o trăsătură de personalitate care face mai probabil ca
individul să resimtă emoții mai intense sau mai frecvente de frică, tristețe sau furie. La acești
factori de dezvoltare se adaugă evenimente petrecute în ultimul an, precum problemele
maritale, evenimente stresante generale (ex. probleme financiare), dificultăți în diverse
domenii ale vieții și evenimente negative legate de episodul depresiv (ex. moartea unei
persoane dragi sau pierderea slujbei).

În cazul bărbaților, ceea ce se asociază cel mai bine cu un episod depresiv recent este riscul
genetic din copilărie, la fel ca în cazul femeilor, dar și nivelul de neuroticism și stima de sine
din prima parte a adolescenței. În contrast cu datele referitoare la femei, traumele și
consumul de substanțe survenite pe finalul adolescenței sunt și ele puternic asociate cu
instalarea depresiei la vârsta adultă. În ceea ce privește elementele recente care contribuie la
depresie, imaginea arată la fel ca și la femei – problemele maritale, evenimentele stresante
generale, dificultățile și evenimentele stresante legate de depresie prezic dezvoltarea acestor
simptome emoționale caracteristice.

În concluzie, deși toți acești factori contribuie la riscul pentru depresie, ei se află și în
interacțiune unii cu ceilalți, dar și cu mediul de viață al persoanei. Prin urmare, nu putem
spune cu o certitudine de 100% că o persoană va face sau nu depresie dacă are unul dintre
acești factori de risc. Nu putem anticipa complet și corect rezultatul interacțiunii dintre doi
factori cunoscuți și nici felul în care acționează alți factori pe care nu i-am anticipat.

Bibliografie:

 Kendler, K. S., Gardner, C. O., & Prescott, C. A. (2002). Toward a comprehensive

developmental model for major depression in women. American Journal of Psychiatry,
159(7), 1133-1145.
 Kendler, K. S., Gardner, C. O., & Prescott, C. A. (2006). Toward a comprehensive
developmental model for major depression in men. American Journal of Psychiatry,
163(1), 115-124.
 Leahy, Robert L., and Stephen J. Holland. Planuri de tratament și intervenție pentru depresie
și anxietate. ASCR, 2012.
 Leahy, R. L. (1997). An investment model of depressive resistance. Journal of cognitive
psychotherapy, 11(1), 3-19.
 Nolen-Hoeksema, S. (1998). Ruminative coping with depression. In J. Heckhausen, & C.
S. Dweck (Eds.), Motivation and self-regulation across the life span (pp. 237–256). New
York: Cambridge University Press