CUPRINS

VII. OPERAŢIILE TRANSFERULUI DE MASĂ

VII.1. Uscarea materialelor solide

VII.1.1. Proprietăţile amestecurilor de gaze şi vapori
VII.1.2. Statica uscării convective
VII.1.2.1. Bilanţuri de materiale în uscarea convectivă
VII.1.2.2. Bilanţul termic în uscarea convectivă
VII.1.2.3. Variantele uscării
VII.1.2.3.1. Uscarea cu încălzirea intermediară a agentului de uscare
VII.1.2.3.2 Uscarea cu recircularea parţială a agentului de uscare
VII.1.3. Cinetica uscării convective
VII.1.3.1. Curbele uscării
VII.1.3.2. Durata uscării
VII.1.4. Clasificarea şi descrierea uscătoarelor
VII.1.4.1. Uscătoare cu camera sau tip dulap
VII.1.4.2. Uscătoare tunel
VII.1.4.3. Uscătoare cu bandă
VII.1.4.4. Uscătoare cu cilindri
VII.1.4.5. Uscătoare prin pulverizare (Atomizoare)
VII.2. Distilarea si rectificarea
VII.2.1. Distilarea simplă şi fracţionată
VII.2.2. Rectificarea
VII.3. Extracţia
VII.3.1. Extracţia solid-lichid
VII.4. Separări prin tehnici de membrană
BIBLIOGRAFIE

1
 OPERAŢIILE TRANSFERULUI DE MASĂ

Operaţiile transferului de masă se mai numesc şi operaţii de difuziune, deoarece transferul de

masă are la bază difuziunea moleculară sau convectivă. Operaţiile transferului de masă urmăresc
separarea componentelor unui amestec omogen prin trecerea unuia sau mai multor componenţi dintr-
o fază în altă fază, prin diverse mecanisme. Operaţiile de separare bazate pe difuziune se clasifică
funcţie de natura fazelor între care se face schimbul de substanţe. Principalele operaţii ale transferului
de masă sînt prezentate sintetic în Tabelul VII.1:

Tab. VII.1. Operațiile transferului de masă

Operaţie Pereche faze Utilaj tip
Absorbţie Gaz-lichid Absorber
Adsorbţie Gaz-solid Adsorber
Lichid-solid Contactor fluid-solid
Coloană de adsorbţie
Distilare Distilator
Lichid-vapori
Rectificare Coloană de rectificare
Extracţie lichid-lichid Lichid-lichid
Extractor
Extracţie solid-lichid (leaching) Solid-lichid
Cristalizarea Lichid-solid Cristalizor
Uscarea Lichid -vapori Uscător
Separare prin membrane Lichid-lichid Instalație cu module de MF, UF, RO

1. Absobţia şi desorbţia
Absorbţia este operaţia de separare a unuia sau a mai multor componenţi dintr-un amestec
gazos prin dizolvarea componentului respectiv într-un lichid cu proprietăţi selective ( care dizolvă
numai compusul care trebuie separat).
Cînd dizolvarea este însoţită de o reacţie chimică, este vorba de chemosorbţie (ex. oxizi de
azot în apă, trioxidul de sulf în apă, cu formarea de acid sulfuric).
In felul acesta, fie se elimină un component nedorit dintr-un amestec gazos, fie se separă
un compus valoros.
Desorbţia se realizează prin încălzirea soluţiei formate din lichid şi gazul respectiv.
Utilajele specifice acestei operaţii se numesc absorbere. Din tipurile constructive posibile
a fost prezentată o coloană de absorbţie cu umplutură, în capitolul referitor la transferul de masă.

2.- Adsorbţia este operaţia de reţinere a unui component dintr-un amestec fluid
(adsorbitul) pe suprafaţa unui material solid sau lichid, care este adsorbantul.
Ca materiale adsorbante se folosesc solidele active: cărbune activ, gel de silice, pămînturi
decolorante etc. Ex. măşti contra gazelor, tratarea vinurilor cu bentonită, condiţionarea aerului,
obţinerea unor medicamente (streptomicina)./
Utilajele specifice se numesc adsorbere.
Desorbţia este folosită în industrie, ca operaţie de separare, purificare şi recuperare. Prin
desorbţie, substanţele adsorbite sînt puse în libertate.

3.- Distilarea şi rectificarea sînt operaţii ale transferului de masă prin care se realizează
separarea componentelor unui amestec omogen de lichide, pe baza diferenţei de volatilitate a
componentelor amestecului, adică pe baza diferenţei dintre temperaturile de fierbere ale
componentelor amestecului.
2
 Considerînd un amestec bicomponent, componentul cu temperatura de fierbere mai mică,
se numeşte component uşor volatil, iar componentul cu temperatura de fierbere mai ridicată,
component greu volatil. Dacă un astfel de amestec este adus la fierbere, din lichidul iniţial se obţine
un amestec de vapori care are o compoziţie diferită de cea a lichidului iniţial şi anume, vaporii
obţinuţi vor fi mai bogaţi în componenta uşor volatilă. Dacă aceşti vapori se condensează se obţine
un lichid care are concentraţia cu componenta uşor volatilă mai mare decît lichidul din care a
provenit.
Distilarea simplă sau diferenţială este operaţia care constă în evaporarea unui sistem
lichid binar, urmată de condensarea vaporilor obţinuţi. Această operaţie este discontinuă şi se aplică
atunci cînd diferenţa dintre volatilităţile celor doi compuşi este suficient de mare şi cînd gradul de
separare dorit nu este prea mare.
O instalaţie de distilare simplă este formată dintr-un vas prevăzut cu un încălzitor în care se
introduce amestecul, în condensator pentru condensarea vaporilor rezultaţi şi un recipient pentru
colectarea lichidului rezultat din condensare. Acest lichid se numeşte distilat. Lichidul care rămîne în
fierbător se numeşte reziduu .
O variantă a distilării simple este distilarea fracţionată. Aceasta se bazează pe faptul că,
operaţia fiind discontinuă, la început vaporii rezultaţi vor fi mai bogaţi în componenta uşor volatilă,
după care, în timp, concentraţia acestuia va scădea, datorită epuizării din lichidul aflat în fierbător.
Astfel, distilatul se poate culege în fracţii. Fracţiunile de la începutul distilării , bogate în componenta
uşor volatilă, se numesc frunţi, urmează fracţia de mijloc, iar fracţia de la sfîrşit se numeşte coadă.
Rectificarea este operaţia de separare a componentelor unui amestec lichid omogen care
constă într-o succesiune de evaporări şi condensări repetate, care se desfăşoară simultan în utilaje
specifice, numite coloane de rectificare.
4. Extracţia este operaţia de separare bazată pe diferenţa de solubilitate a componenţilor
unui amestec într-un solvent. Solventul trebuie să fie selectiv, adică să dizolve numai compusul sau
compuşii care interesează. Dacă amestecul iniţial este format din două sau mai ulte lichide, operaţia
se numeşte extracţie lichid-lichid sau rafinare cu solvenţi selectivi.
Aplicaţii:
- separarea hidrocarburilor aromatice din benzine;
- recuperarea, concentrarea şi purificarea substanţelor organice din soluţii apoase;
- rafinarea uleiurilor.

Extracţia solid-lichid sau elutrierea este operaţia de separare a unui component solid sau
lichid, înglobat într-o fază solidă, prin dizolvare într-un solvent selectiv.
Se consideră un material solid bicomponent:
- un component solid A care nu se dizolvă în solventul S, numit inert;
- un component solid sau lichid B , numit solut, pentru care solventul S este selectiv.
La contactul dintre materialul solid şi solventul selectiv S, solutul B trece parţial în solvent. In
final, se obţine un amestec lichid ce conţine solut+solvent, numit extract şi un solid, care conţine
inertul A îmbibat cu soluţie de solut B în solventul S. Această fază se numeşte reziduu sau rafinat.
Îndepărtarea unui compus nedorit dintr-un solid prin difuzia acestuia într-un lichid selectiv se
numeşte spălare.
Pentru a se îmbunătăţi transferul de masă, se recomandă ca faza solidă să fie cît mai fin
mărunţită, pentru a mări suprafaţa de contact dintre solid şi solvent.
Aplicaţii:
- extracţia diverselor substanţe din plante – extracţia tananţi vegetali, compuşi biologic activi;
- extracţia antibioticelor din mediile de cultură.
3
 USCAREA MATERIALELOR SOLIDE

În multe tehnologii din aria industriei chimice şi nu numai, materialele în curs de prelucrare
sau produsele finite conţin umiditate – apă sau alte lichide - în diverse proporţii. Îndepărtarea
umidităţii dintr-un astfel de material este necesară din diverse motive:
- pentru a-l face prelucrabil în operaţii ulterioare sau utilizabil în destinaţia finală;
- pentru a facilita manipularea şi transportul, unde este cazul (reducerea cheltuielilor de
transport);
- pentru a-l conserva în condiţii corespunzătoare, prin evitarea degradării etc.
Principalele procedee de îndepărtare a umidităţii dintr-un material, în funcţie de starea lui de
agregare sunt prezentate în tabelul VII.2.

Tab. VII.2. Metode de îndepărtare a umidității din materiale

Mecanice Scurgere sub acțiunea gravitației
Stoarcere sau presare
Filtrare
Centrifugare
Fizico-chimice Absorbție, adsorbție
Metode de
Liofilizare
îndepărtare
Termice Uscare convectivă Gazul scaldă materialul
a umidității din
(uscare) (cu gaze calde) Gazul străbate materialul
materiale
Uscare conductivă La presiune atmosferică
(prin contact cu o suprafață încălzită) La vid
Uscare în câmpuri energetice Cu radiații infraroșii (IR)
Cu microunde
În CEIF

Din tabelul VII.2 rezultă că uscarea este operaţia de îndepărtare a umidităţii (apă sau alt
lichid) dintr-un material cu ajutorul energiei termice. Căldura cedată materialului are rolul de a
transforma lichidul în vapori, vapori care apoi se vor transfera din material în mediul înconjurător.
Deşi la desfăşurarea operaţiei de uscare concură simultan transferul de căldură şi masă (și transfer
de impuls în multe cazuri), operaţia de uscare se încadrează în clasa operaţiilor de difuziune,
deoarece determinant este transferul umidităţii între două faze diferite (lichid → gaz).
Cu puține excepții, toate fabricațiile specifice industriei chimice includ, într-o etapă sau
alta a prelucrării, operația de uscare.
Dintre metodele de uscare a materialelor solide prezentate în tabelul VII.2, cea mai utilizată
este uscarea convectivă, cunoscută şi ca uscarea cu agenţi termici de uscare. În uscarea
convectivă, căldura necesară vaporizării umidităţii din material este furnizată de un gaz cald,
denumit agent de uscare, care scaldă sau străbate materialul. Agentul de uscare are şi rolul de a
prelua vaporii de umiditate şi de a-i antrena în afara spaţiului de uscare. Cei mai utilizaţi agenţi de
uscare sunt: aerul cald, gazele de ardere, gazele inerte, aburul supraîncălzit.
În acest capitol se prezintă numai uscarea materialelor solide. Materialele solide supuse
uscării se pot prezenta în diverse forme, cum ar fi: granule, pânze, foi, plăci, paste, etc.
Deoarece în uscarea convectivă gazul preia umiditatea din material sub formă de vapori,
proprietățile amestecului gaz-vapori sunt determinante pentru statica și cinetica operației. Din acest
motiv, înainte de a aborda aspectele teoretice ale operației de uscare convectivă, se vor prezenta
principalele proprietăți ale amestecurilor de gaze și vapori, care intervin în relațiile care descriu
4
statica și cinetica uscării. Deoarece în majoritatea situaţiilor concrete umiditatea din materiale este
apa, iar agentul de uscare este aerul atmosferic, referirea se va face la aerul umed, considerat ca un
amestec de gaze ideale.

Proprietăţile amestecurilor de gaze şi vapori, particularizate la aerul atmosferic

Aerul atmosferic este un amestec de gaze uscate (N 2, O2 etc.) şi vapori de apă, şi are
următoarele proprietăţi cu semnificaţie pentru procesele din uscare:
1. Temperatura aerului este temperatura măsurată cu un termometru obişnuit cu mercur, al
cărui bulb este ferit de radiaţia solară directă. Se numește și temperatura termometrului uscat.
2. Presiunea totală a aerului umed este suma presiunilor parţiale ale aerului absolut uscat (a
gazelor uscate din aer) şi a vaporilor de apă:

P  Pa  Pv (VII.1)

unde: Pa este presiunea parţială a gazelor uscate; Pv – presiunea parţială a vaporilor de apă. De
obicei, presiunea totală a aerului este chiar presiunea atmosferică sau presiunea barometrică (Po).
Dacă în aer se trimit vapori de apă, presiunea lor parţială, Pv, creşte pînă se atinge presiunea
vaporilor saturaţi, Ps, corespunzătoare temperaturii respective. Cînd se atinge valoarea Ps, aerul se
saturează cu umiditate şi orice cantitate în plus de vapori se va transforma în lichid (va condensa).
3. Densitatea aerului depinde de prezenţa sau absenţa vaporilor de apă.
Densitatea aerului uscat, ρusc :

masa molară a aerului absolut uscat Mau 28,9

usc     1,29kg / m3 (VII.2)
volumul molar VM 22,42

Densitatea aerului umed, ρum se calculează ţinînd cont de masa molară a unui amestec gazos: gaze
uscate şi vapori de apă ρum:

masa molară a aerului umed Y  Mvap  (1  Y)Mau

um   (VII.3)
volumul molar VM

unde: Y este fracţia volumică a vaporilor de apă; Mvap = 18 kg/kmol

Densitatea aerului scade odată cu creşterea temperaturii şi cu creşterea conţinutului de umiditate.
Concluzia: un aer umed şi cald va avea densitatea mai mică decît un aer uscat şi rece, proprietate cu
importante aplicaţii practice, din care cea mai importantă este ventilaţia naturală.
4. Considerînd un volum V de aer umed, în care se găseşte o cantitate mv de vapori de
apă, se defineşte umiditatea absolută volumetrică, ρv ca fiind cantitatea de umiditate din unitatea
de volum de aer umed:

v  mv V kg / m3  (VII.4)

5. Umiditatea relativă, φ reprezintă raportul dintre umiditatea absolută volumetrică a

aerului şi umiditatea absolută volumetrică a aerului saturat cu umiditate la aceeaşi temperatură, ρs:

5
   m 
 v   v  (VII.5)
 s T  ms T

La presiuni mici, se poate arăta că umiditatea relativă este aproximativ egală cu raportul dintre
presiunea de vapori corespunzătoare umidităţii din aer, p v şi presiunea vaporilor saturaţi, ps la
aceeaşi temperatură:
P 
 v  (VII.6)
 Ps T

Umiditatea relativă ia valori între 0 şi 1 (sau între 0 şi 100 dacă se exprimă în procente).
Valoarea 0 corespunde aerului absolut uscat (Pv = 0), iar valoarea 1 (sau 100) corespunde aerului
saturat cu umiditate (Pv = Ps).
Dacă se cunoaşte umiditatea relativă a aerului φ şi presiunea vaporilor saturaţi Ps la
temperatura considerată, din relaţia de mai sus se poate calcula valoarea presiunii parţiale a
vaporilor, Pv. Presiunea vaporilor saturaţi de apă la diferite temperaturi este tabelată.
6. Să considerăm o cantitate de aer m; aceasta conţine o cantitate de gaze uscate (aer uscat)
ma şi o cantitate de vapori de apă, mv. Conţinutul de umiditate sau umiditatea absolută (de
masă) a aerului, x reprezintă cantitatea de umiditate corespunzătoare unităţii de masă de aer
absolut uscat:

mv
x  kg umiditate/1kg aer absolut uscat  (VII.7)
ma

Raportarea la aerul absolut uscat este avantajoasă, deoarece acesta nu se modifică cantitativ în
timpul uscării, chiar dacă masa totală de aer variază prin preluare sau cedare de vapori.
Se poate arăta că, la o anumită valoare a presiunii totale P , conţinutul de umiditate x
depinde numai de presiunea parţială a vaporilor, printr-o relaţie de forma:

Mv Pv
x  (VII.8)
Ma P  Pv

Dar, conform relației (VII.6), Pv    Ps , si relația (VII.8) se poate scrie și sub forma:

M v   Ps
x  (VII.9)
M a P    Ps

În cazul amestecurilor formate din aer și vapori de apă : M v M a  18 28,9  0,622 și relația (VII.9)
devine:
  Ps
x  0, 622  (VII.10)
P    Ps

Cel mai mare conţinut de vapori de apă se atinge atunci cînd presiunea parţială a vaporilor
atinge valoarea de saturaţie, Ps, adică atunci cînd aerul este saturat, la temperatura considerată. In
aceste condţii, φ = 1 şi conţinutul de umiditate la saturaţie, xs, se calculează cu relaţia:
6
 Ps
x  0, 622  (VII.11)
P  Ps

7. Entalpia aerului umed. Entalpia exprimă conţinutul caloric al aerului şi în principiu se

calculează ca suma dintre entalpia aerului uscat, Ia şi entalpia vaporilor de apă, Iv. Din punctul de
vedere al unităţii de măsură, entalpia se raportează tot la unitatea de măsură a aerului absolut uscat,
din motivele arătate anterior.
Considerând că fiecare Kg de gaz uscat este însoţit de x Kg de umiditate sub formă de vapori,
entalpia amestecului va fi dată de relația :

I  Ia  x  Iv (VII.12)

în care: Ia =cpat, este entalpia aerului uscat, iar Iv=r+cpvt, este entalpia vaporilor la temperatura, t.
Prin urmare:
I  c pa  t  x(r  c pv  t ) (VII.13)

Pentru amestecurile de aer si vapori de apă, cel mai frecvent întâlnite în practica uscării, căldura
KJ KJ
specifică a aerului, c pa  1 , căldura specifică a vaporilor de apă, c pv  2 , iar căldura
Kg  K Kg  K
KJ
latentă de vaporizare, r  2500 și deci relația VII.3 devine:
Kg

 J 
I  t  x(2500  2  t )   (VII.14)
1 Kg aer uscat 

S-au definit astfel patru (4) parametri ai aerului: T, x, φ, I, indispensabili pentru abordarea unei
probleme de uscare convectivă. Ca regulă, se pot calcula toţi parametrii dacă se cunosc cel puţin
doi dintre aceştia.
Determinarea se poate face:
1 – pe cale analitică, utilizînd relaţiile prezentate anterior:
Exemplu: dacă se cunosc temperatura și umiditatea relativă, se calculează conținutul de umiditate din relația
(VII.10) și apoi entalpia, din relația (VII.14)
2 – pe cale grafică (metodă mai rapidă, dar mai puţin precisă) din diagrame specifice, denumite
diagrame Ramzin sau Mollier sau diagrame I – x , care corelează grafic aceşti parametri, pe baza
unor familii de curbe parametrice.
În această diagramă, pe abscisă sunt trecute valorile conţinutului de umiditate, iar pe ordonată,
valorile entalpiei. Pe diagramă se pot distinge patru familii de curbe parametrice:
♦ drepte de umiditate constantă, perpendiculare pe abscisă;
♦ drepte de temperatură constantă sau izotermele;
♦ drepte de entalpie constantă sau izoentalpe;
♦ curbe de umiditate relativă constantă.

7
 Pentru a evita suprapunerea izotermelor
cu izoentalpele, izoentalpele au ca referinţă o I
abscisă secundară, rotită cu 45˚ în sensul acelor
de ceasornic, faţă de abscisa principală (x).
Abscisa secundară este de fapt izoentalpa cu   const
entalpia nulă, I = 0. A
Curbele de umiditate relativă, pornesc
de la φ = 100% (aer saturat) pînă la φ = 5%. Se
poate observa că, la temperatura de 100˚C,  1
curbele φ = const. se întrerup şi devin verticale,
adică x devine constant. Explicaţia: diagramele
sînt construite la o presiune egală cu presiunea
atmosferică, P0 ; la această presiune, cînd apa
x x
atinge 100˚C, se produce fierberea şi presiunea 45o

de vapori a umidităţii (apă) devine egală cu

presiunea atmosferică, Ps = P0. Inlocuind în
relaţia de calcul a lui x (VII.10) se obține: Fig. VII.1. Determinarea grafică a parametrilor
aerului

x  0, 622 (VII.15)
1

adică, la o valoare dată a lui φ, x rămîne constant, după ce se atinge temperatura de fierbere
(100˚C).

Exemplu de citire pe diagrama I – x a parametrilor aerului (vezi Fig. VII.1):

Să presupunem că se cunoaşte conţinutul de umiditate x [kg/kg] şi umiditatea relativă φ [%]. Din punctul de pe abscisă
care dă valoarea lui x se ridică o perpendiculară si se marchează punctul de intersecţie cu curba de umiditate
relativă constant. Izoterma dusă prin acest punct indică valoarea temperaturii, iar izoentalpa valoarea entalpiei,
respectiv.
Pe diagrama I-x se pot reprezenta şi transformările pe care le suferă aerul în cursul
proceselor de uscare.
Alți doi parametri importanți, care caracterizează aerul saturat cu umiditate, sunt
temperatura punctului de rouă şi temperatura termometrului umed. Diferenţa derivă din modul în
care se realizează saturarea gazului cu umiditate.
Temperatura punctului de rouă, TR, reprezintă temperatura aerului ajuns la saturaţie prin
răcire la conţinut de umiditate constant. Pe diagrama I – x , atingerea punctului de rouă se
reprezintă astfel (Figura VII.2):
A – parametrii reali ai aerului, x , I , T;
AB – răcirea aerului, la conţinut de umiditate constant, pînă cînd se atinge curba φ= 1;
B – parametrii aerului saturat cu umiditate.
Izoterma dusă în acest punct dă chiar valoarea temperaturii punctului de rouă, pentru aerul ai cărui
parametri reali sînt daţi de punctul A.
Denumirea ˝punct de rouă˝ derivă din faptul că, la atingerea saturaţiei, vaporii de apă
condensează cu formarea unor picături foarte fine. Măsurarea temperaturii punctului de rouă T R se
face cu instrumente care au ca piesă principală o suprafaţă metalică şlefuită (oglindă). Atingerea
punctului de rouă este indicată de aburirea suprafeţei metalice.
8
Dacă se măsoară şi temperatura reală a aerului T (temperatura termometrului uscat) se obţine
perechea de valori T – TR , care permite determinarea tuturor celorlalţi parametri: x, I, φ , pe cale
grafică sau analitică.
Scăderea temperaturii aerului sub temperatura punctului de rouă determină ieşirea lichidului
din amestecul gazos, acesta rămînînd în continuare saturat.
Temperatura termometrului umed, Tum reprezintă temperatura aerului adus la saturaţie
prin contact direct cu umiditatea în stare lichidă (apă), în condiţii adiabatice (fără schimb de căldură
cu exteriorul).
Să considerăm o incintă izolată termic, în care se găseşte aer în contact cu apă lichidă.
Lichidul trimite vapori în aer, iar căldura necesară vaporizării este preluată chiar de la aer, care se
răceşte. Saturarea aerului se realizează prin creşterea conţinutului de umiditate simultan cu scăderea
temperaturii, în condiţiile în care entalpia totală a sistemului nu se modifică, deoarece s-au impus
condiţii adiabatice. Atingerea Tum se poate reprezenta pe diagrama I – x , conform Fig. VII.3:
Saturarea în condiţii adiabatice (la entalpie constantă) este reprezentată de segmentul AC.
Izoterma dusă prin punctul C dă chiar valoarea temperaturii termometrului umed, T um. Conţinutul
de umiditate la această temperatură este conţinutul de umiditate corespunzător saturaţiei x s > x.
De pe aceeaşi diagramă se poate observa că Tum > TR.

I I

  const   const

A A
T  1 T  1

C
Tr B
Tum

x x x x

Fig. VII.2 Temperatura punctului de rouă Fig. VII.3 Temperatura termometrului umed

Denumirea ˝temperatura termometrului umed˝ derivă din modul de determinare

experimentală a acestui parametru. Determinarea perechii de valori T – Tum se face cu un aparat
numit PSIHROMETRU, care face parte din clasa higrometrelor . Psihrometrul Assman este
construit în principiu din două termometre cu Hg de mare precizie, montate într-o carcasă metalică.
Aparatul este prevăzut la partea superioară cu un mic ventilator axial acţionat mecanic, care
determină vehicularea aerului în vecinătatea bulbului celor două termometre cu o viteză constantă,
la o valoare bine determinată. Unul dintre termometre are bulbul învelit cu un bandaj textil umezit
cu apă distilată. Prin trecerea gazului prin bandajul din jurul bulbului, acesta se saturează cu vaporii

9
lichidului, în condiții adiabatice și, prin urmare, termometrul va indica o temperatură a gazului
saturat la I=constant, care a fost denumită temperatura termometrului umed. Celălalt termometru
măsoara temperatura reală a gazului, motiv pentru care este denumit termometrul uscat.
După umezirea bandajului textil se porneşte ventilatorul şi se urmăreşte indicaţia celor două
termometre, pînă cînd acestea nu se mai modifică în timp (rămîn constante). Dacă se cunoaşte
perechea de valori T – Tum, ceilalţi parametri ai aerului se pot determina uşor, pe cale grafică sau
analitică.

Moduri de exprimare a umidităţii din material

Uscarea presupune îndepărtarea unei părţi din umiditatea conţinută de materialul supus
uscării. Întocmirea corectă a bilanţurilor de materiale şi calculul cantităţii sau debitului de umiditate
ce trebuie îndepărtat din material depinde de precizarea modului în care se exprimă conţinutul de
umiditate al acestuia.
Se consideră un material umed în stare solidă. Dacă din acest material s-ar îndepărta apa în
totalitate, s-ar obţine o matrice solidă lipsită complet de apă (absolut uscată). Deci, un material
umed este constituit din:
- materialul solid absolut uscat a cărui masă rămâne constantă;
- o cantitate variabilă de apă (umiditate în general).
Conţinutul de umiditate al materialului se poate exprima în raport cu masa totală a
materialului umed (matrice solid[ + apă), sau în raport cu masa materialului absolut uscat.
Să considerăm 1 kg de material umed; aceasta conţine a kg apă şi (1 – a) kg material absolut
uscat. Conţinutul de umiditate în raport cu masa totală a materialului umed, w:

w = a/1 = a [kg apă/kg material umed] (VII.16)

Conţinutul de umiditate în raport cu materialul absolut uscat, w':

w' = a/(1-a) [kg apă/kg mat.a.u] (VII.17)

Relaţia dintre cele două moduri de exprimare a umidităţii este evidentă:

w
w'  [kg apă/kg mat.a.u] (VII.18)
1 w

Statica uscării

Statica uscării se referă la bilanţul de materiale şi la bilanţul termic al operaţiei. Din

ecuațiile de bilanț de materiale se determină necesarul de agent termic de uscare, iar din bilanțul
termic se calculează caldura necesara uscării, din care se determină suprafața de transfer termic a
caloriferului care asigură încălzirea aerului și cantitatea de agent termic de încălzire la calorifer.
Acestea se vor întocmi pentru un uscător convectiv cu funcţionare continuă, în regim staţionar,
care lucrează în varianta normală sau simplă de uscare.
Elementele constructive principale ale unui astfel de uscător sînt (vezi Fig. VII.4.): bateria
pentru încălzirea aerului (1), alimentată de regulă cu abur ca agent termic şi camera de uscare (2),
10
prin care materialul este transportat cu un sistem oarecare de transport. Bateria de încălzire este
prevăzută cu un calorifer principal, iar în camera de uscare se poate instala un calorifer suplimentar.
Aerul –agentul de uscare – este vehicular cu un ventilator. Aerul proaspăt – aerul atmosferic –
intră în bateria de încălzire exterioară spațiului de uscare, unde se încălzeşte pînă la temperatura
prescrisă, apoi trece în camera de uscare, unde preia o parte din umiditatea conţinută de material şi
este evacuat din instalaţie sub formă de aer epuizat. Aerul epuizat nu mai este reutilizat în uscare.

M1, w1, tm1

Qc Qs

L, 0 , x 0 , t 0 ,I0 L, 1 , x 1  x 0 L,  2 , x 2 , t 2 ,I2
t 1 ,I1
(2)

(1)
M2, w2, tm2

Fig. VII.4. Uscarea convectivă în varianta simplă

Semnificația mărimilor din VII.4 este următoarea:

- L – debitul de aer folosit în uscare, exprimat în aer absolut uscat [kg/s] sau [kg/h];
- x0 – conținutul de umiditate al agentului de uscare proaspăt, [kg apă/kg aer a.u];
- x1 = x0 – conținutul de umiditate al agentului de uscare la ieșirea din calorifer și la intrarea în
uscător, [kg apă/kg aer a.u];
- x2 – conținutul de umiditate al aerului la ieșirea din uscător (aer epuizat) [kg apă/kg aer a.u]
- t0 – temperatura agentului de uscare proaspat, in oC;
- t1 - temperatura agentului de uscare la iesirea din calorifer, in oC;
- t2 - temperatura agentului de uscare epuizat, in oC;
- 0 - umiditatea relativa a agentului de uscare proaspat;
- 1 - umiditatea relativa a agentului de uscare la iesirea din calorifer;
- 2 - umiditatea relativa a agentului de uscare epuizat;
- I0 – entalpia agentului de uscare proaspat, [KJ/Kg aer uscat];
- I1 – entalpia agentului de uscare la iesirea din calorifer, [KJ/Kg aer uscat];
- I2 – entalpia agentului de uscare epuizat, [KJ/Kg aer uscat];
- M1 – debitul de material umed intrat în uscător, [Kg/s];
- M2 – debitul de material uscat iesit din uscător, [Kg/s];
- w1 – umiditatea materialului umed, [kg umiditate/kg material];
- w2 – umiditatea materialului uscat, [kg umiditate/kg material];
- tm1 – temperatura materialului la intrarea în uscător, oC;
- tm2 – temperatura materialului la ieșirea din uscător, oC;

11
 Bilanţul de materiale în uscarea convectivă

Bilanţul umidităţii din material. Se poate scrie un bilanţ global:

M1  M2  W (VII.19)

unde W este debitul de apă care se îndepărtează din material, şi un bilanţ pentru umiditatea din
material:

M1  w1  M2  w 2  W (VII.20)

în care conţinuturile de umiditate se raportează la masa totală.

Din relatiile (VII.19) ;i (VII.20) se exprimă debitul de umiditate îndepărtată din material, W,
obținându-se:

M1(w1  w 2 ) M2 (w1  w 2 )
W  (VII.21)
1 w 2 1  w1

Dacă umidităţile se raportează la masa materialului absolut uscat, atunci debitul de apă
eliminat din material este:

W  M w1'  w '2  (VII.22)

unde M este debitul de material, exprimat în material absolut uscat.

Bilanţul umidităţii din aer se enunţă astfel: conţinutul de umiditate al aerului epuizat este
egal cu suma dintre conţinutul de umiditate al aerului proaspăt şi umiditatea preluată de la material:

L  x2  L  x0  W (VII.23)

de unde se calculează debitul de aer necesar în uscare:

W
L (VII.24)
x2  x0

BILANŢUL TERMIC ÎN USCAREA CONVECTIVĂ

În principiu, bilanţul termic se întocmeşte pentru a calcula consumul de căldură (energie

termică) necesar în uscare, fie că este vorba de o cantitate de căldură, în cazul uscătoarelor cu
funcţionare discontinuă, fie că este vorba de un flux termic, în cazul uscătoarelor cu funcţionare
continuă. Cunoaşterea fluxului termic necesar uscării permite în continuare determinarea suprafeţei
de transfer de căldură a caloriferului şi a debitului de abur necesar pentru caloriferul principal.
Considerînd un uscător convectiv cu funcţionare continuă, în regim staţionar, bilanţul termic
are forma generală:

12
 [suma căldurilor intrate în uscător] = [suma căldurilor ieşite din uscător]

sau : ΣQi = ΣQe (VII.25)

Fluxuri de căldură intrate în uscător, Qi :

- căldura preluată de aer în caloriferul principal, Qc  L(I1  I0 ) ;

- căldura introdusă de materialul umed, M1  cpm  tm1 , în care, c pm este căldura specifică
a materialului;
- căldura intrată în uscător cu transportorul materialului, Mt  cpt  t ti ;
- căldura introdusă în uscător de agentul de uscare proaspăt, L  I0 ;
- căldura data în uscător de caloriferul secundar ( daca există), Qs.

Fluxuri de căldură ieșite din uscător, Qe:

- căldura ieșită din uscător cu materialul uscat, M2  cpm  tm2 ;

- căldura ieșită din uscător cu transportorul materialului, Mt  cpt  t tf ;
- căldura ieșită din uscător cu agentul de uscare epuizat, L  I2 ;
- căldura pierdută în mediul ambiant, Qp.

Bilanţul termic în forma explicită se scrie:

Qc  Qs  L  I0  M1  cpm  tm1  Mt  cpt  t ti  L  I2  M2  cpm  tm2  Mt  cpt  t tf  Qp (VII.26)

Din bilanțul global al umidității din material rezultă că M1=M2+W. Înlocuind pe M1 in relația
(VII.26), și ținând cont că ne interesează căldura cedată de calorifere, rezultă:

Q  Qc  Qs  L(I2  I0 )  M2  cpm (tm2  tm1 )  Mt  cpt (t tf  t ti )  W  cpm  tm1  Qp (VII.27)

unde:
Qm = M2  cpm (tm2  tm1 ) este consumul suplimentar de căldură pentru încălzirea materialului;
Qt = Mt  cpt (t tf  t ti ) consumul suplimentar de căldură pentru încălzirea sistemului de transport.
Dacă caloriferul suplimentar cedează exact căldură cît să acopere consumurile suplimentare cu
încălzirea materialului şi a sistemului de transport şi pentru acoperirea pierderilor în exterior,
uscătorul este ideal sau teoretic. Aceasta este echivalent cu absenţa oricăror consumuri
suplimentare şi pierderi, adică întreaga cantitate de căldură primită se consumă integral pentru
evaporarea umidităţii.
Se poate arăta că uscătorul ideal funcționează în condiții adiabatice, adică la entalpie
constantă:

I1  I2 (VII.28)

13
 I

Variaţia parametrilor agentului de uscare in

1
uscătorul teoretic se poate reprezenta în diagrama B
I-x , astfel (vezi Fig. VII.5):
t1 C
A(xo , Io , To) – parametrii aerului proaspăt;
0
B(x1 = xo , I1 , T1 ) – parametrii aerului care iese t2
 1
din calorifer şi intră în uscător; A
t0
C(x2 , T2 , I 2 = I1 ) – parametrii aerului epuizat;
AB - încălzirea aerului în caloriferul principal
BC - uscarea propriu-zisă, la entalpie constantă.
Aerul este încălzit în caloriferul principal la
x0=x1 x2 x
conţinut de umiditate constant. După intrarea în
uscător aerul preia umiditatea de la material, ceea
ce va determina creşterea lui x (x2 > xo ) şi
scăderea temperaturii (T2 < T1 ), în condiţiile în
care I rămîne constantă.
Fig. VII.5. Uscătorul teoretic pe diagrama I-x

Variante ale uscării

Bilanţurile de materiale şi termic au fost întocmite pentru un uscător în care agentul de uscare este
încălzit o singură dată în caloriferul principal şi trecut tot o singură dată peste material, la trecerea
prin corpul uscătorului, de unde este evacuat în atmosferă ca aer epuizat. Acest caz reprezintă
varianta normală de uscare (vezi schiţa ).
In practica industrială se mai utilizează şi alte variante care se aleg din considerente economice
şi/sau funcţie de condiţăiile impuse pentru uscarea materialului.Acestea sînt:
- uscarea cu încălzirea intermediară a agentului de uscare,
- uscarea cu recircularea parţială a agentului de uscare,
- uscarea cu recircularea totală a agentului de uscare.

Uscarea cu încălzirea intermediară se practică atunci cînd materialul supus uscării nu suportă
temperaturi prea ridicate (materiale termostabile) şi cînd se doreşte menţinerea unei temperaturi cît
mai constante în uscător.
In această variantă corpul uscătorului este divizat în mai multe zone, prin amplasarea unor
calorifere pentru încălzirea intermediară a aerului. Divizarea este convențională, zonele diferă prin
valorile parametrilor agentului de uscare.
Agentul de uscare este încălzit într-un calorifer principal, realizează uscarea în prima zonă a
uscătorului, unde preia o parte din umiditatea materialului, intră în primul calorifer intermediar,
unde este reîncălzit, intră în următoarea zonă de uscare ş.a.m.d. pînă la ieşirea din uscător.
Cu cît numărul de reîncălziri este mai mare, cu atît temperatura la care se realizează uscarea este
mai mică. Se vor reprezenta schiţa unui uscător cu încălzire intermediară (vezi Fig. VII.6) şi
variaţia parametrilor agentului de uscare în diagrama I – x (vezi Fig. VII.7), în ipoteza că:
- fiecare zonă se comportă ca un uscător ideal:
- la ieşirea din fiecare calorifer aerul are aceeaşi temperatură, T 1;

14
- în fiecare zonă de uscare umezirea aerului se face pînă la aceeaşi valoare a umidităţii
relative, φ.

Abur M1, w1

I0 , x 0 ,  0 I1, x1, 1 I3 , x 3
L
L L

M2, w2

Fig. VII.6. Varianta de uscare cu încălzire intermediară

Considerînd un uscător cu două calorifere

intermediare:
A – parametrii aerului proaspăt;
AB – încălzirea în caloriferul principal;
CD, EF – încălzire în caloriferele intermediare;
BC, DE, FG - uscarea în cele trei zone: I, II, III.

Dacă uscarea s-ar face după varianta normală, aerul ar

trebui încălzit în caloriferul principal, pînă ar ajunge
la entalpia I3 , căreia îi corespunde o temperatură T 1'
> T1.
In această variantă consumul energetic este identic cu
cel de la varianta normală, dar căldura este furnizată
"în porţii".
Consum de căldură în varianta normală:

Q = L(I3 – Io) (VII.29)

Fig. VII.7. Transformările aerului în varianta
Consum de căldură în varianta cu încălzire cu încălzire intermediară
intermediară:

Q = Qc + Q1 + Q2 = L(I1 – Io) + L(I2 – I1) + L(I3 – I2) = L(I3 – Io) (VII.30)

Varianta de uscare cu recircularea parţială a agentului de uscare asigură o uscare a

materialului în condiţii mai blînde decît în varianta normală: temperatură şi potenţial al uscării mai
scăzute. De asemenea, se asigură un consum energetic mai scăzut decît în varianta normală, pentru
aceleaşi valori ale temperaturii aerului la intrarea şi la ieşirea din instalaţie.
In această variantă, agentul de uscare epuizat este parţial evacuat în atmosferă şi parţial amestecat
cu aer proaspăt, amestecul astfel obţinut constituind agentul de uscare. O parte din aerul epuizat se
15
reîntoarce în uscător şi căldura conţinută de acesta este reutilizată în uscare, de unde rezultă şi
economia de energie.
Schiţa unui uscător cu recirculare parţială este redată :
L1 - debitul de aer proaspăt;
xo, Io, To - parametrii aerului proaspăt;
L - debitul amestecului de aer proaspăt şi aer epuizat:
L = L1 + L2
xam, Iam, Tam - parametrii amestecului care constituie agentul de uscare;
L2 - debitul de aer epuizat care se recirculă şi se amestecă cu aer proaspăt;
x2, I2, T2 – parametrii aerului epuizat.

L1

L2

Fig. VII.8. Varianta de uscare cu recirculare parțială a aerului epuizat

16
 Uscătoare. Tipuri constructive şi funcţionale de uscătoare industriale

În practica industrială se utilizează o gamă foarte largă de uscătoare, a căror clasificare se

poate face după diverse criterii, din care cele mai importante sunt prezentate în tabelul VII.3.

Tabelul VII.3. Clasificarea uscătoarelor

Criteriul de clasificare Tipul de uscător
Uscătoare continue
După regimul de funcționare
Uscătoare discontinue
Uscătoare cu aer
Uscătoare cu gaze de ardere
După agentul de uscare
Uscătoare cu gaze inerte
Uscătoare cu abur supraîncălzit
Uscătoare cu cameră
Uscătoare tunel
Uscătoare cu bandî
Uscătoare rotative
Uscătoare cu cilindri
Din punct de vedere constructiv
Uscătoare cu tambur
Uscătoare pneumatice
Uscătoare prin pulverizare (Atomizoare)
Uscătoare la vid
Uscătoare in strat fluidizat sau străpuns

Uscătorul cu cameră sau tip dulap

Aceste uscătoare sunt formate dintr-o incintă al cărei volum poate fi cuprins între cel al unui
dulap obişnuit până la volumul unei camere de locuit. În cameră materialul este aşezat pe stive,
stelaje, cărucioare sau alte sisteme de susţinere care depind de tipul de material. Pentru materiale
granulare, pulberi sau paste materialul este aşezat în tăvi dispuse pe stelajele interioare ale
uscătorului sau pe cărucioare prevăzute cu rafturi. În Fig. VII.9 este prezentat un uscător cu camera
pentru materiale granulare aşezate în tăvi plasate pe poliţele unui cărucior. Regimul de funcţionare
este discontinuu. După felul în care este asigurată circulaţia agentului de uscare, aceste uscătoare
pot fi:
- cu circulaţie naturală a aerului, sub acţiunea tirajului unui coş;
- cu circulaţie forţată, în care aerul este vehiculat cu un ventilator.
In ambele situaţii, aerul este încălzit la trecerea printr-o baterie de încălzire, alimentată de obicei cu
abur. Aceste uscătoare pot funcţiona după varianta normală, după varianta cu încălzire intermediară
, după varianta cu recircularea parţială a agentului de uscare sau după variante combinate. De
exemplu, uscătorul prezentat în Fig. VII.9 funcţionează după varianta cu încălzirea intermediară a
aerului combinată cu varianta cu recircularea parţială a agentului de uscare.
Principalul dezavantaj al acestor uscătoare este funcţionarea discontinuă şi productivitatea
mică, motiv pentru care ele sunt utilizate în special în industriile de mic tonaj cum ar fi: industria
farmaceutică, industria coloranţilor şi a pigmenţilor, industria cosmetică, industria de pielărie etc.

17
Avantaje: construcţie, funcţionare şi operare simple, costuri de investiție reduse.
Dezavantaje: productivitate scăzută, consum ridicat de manoperă, imposibilitatea unui control
riguros al parametrilor agentului de uscare, de unde rezultă o reproductibilitate redusă a operaţiei,
cu efecte negative asupra calităţii produselor. sunt utilizate în special în industriile de mic tonaj cum
ar fi: industria farmaceutică, industria coloranţilor şi a pigmenţilor, industria cosmetică, industria de
pielărie, industria textilă etc.

Fig. VII.9. Uscătorul cu cameră

Uscătorul tunel
Uscătorul tip tunel (vezi Fig. VII.10) este probabil cel mai răspîndit uscător convectiv cu
funcţionare continuă.
Uscătoarele tunel sunt camere paralelipipedice cu lungimi de pînă la 30-40 m şi lăţimi de pînă la 5
m. Materialul de uscat se deplasează cu viteză redusă - 3÷50 m/s – în lungul camerei.
Agentul de uscare circulă în echicurent, în contracurent, în curent mixt sau încrucişat cu materialul,
fiind vehiculat de unul sau mai multe ventilatoare, cu viteze de 2-3 m/s.
Incălzirea aerului este asigurată de una sau mai multe baterii de încălzire. Capetele tunelului sunt
prevăzute cu uşi etanşe.
Sistemul de transport al materialului este funcţie de starea în care acesta se găseşte. Astfel,
materialele granulare, fibroase, păstoase, lemnul, se dispun pe tăvi aşezate pe vagoneţi antrenaţi
printr-un sistem mecanic. Tunelul este alimentat cu vagoneţi printr-un capăt, iar prin celălalt capăt
se scoate acelaşi număr de vagoneţi.
Materialele textile:
- se deplasează pe role mobile, dacă se usucă în stare liberă;
- se prind pe dispozitive de transport cu lanţuri şi clape, dacă se usucă în stare întinsă;
- se deplasează pe cilindri perforaţi etc.
Pielea:
- prin agăţare pe bare ale căror capete sînt fixate pe două lanţuri paralele fără sfîrşit, dacă se
face uscare în stare liberă;

18
- prin lipire pe plăci de sticlă sau prinse pe table metalice perforate, fixate pe cadre care se
deplasează pe şine de conducere, dacă uscarea se face în stare tensionată.
Avantaje:
- productivitate mare, se poate aplica orice variantă de uscare, costuri rezonabile de
construcţie şi exploatare;
- control riguros al parametrilor agentului de uscare, reproductibilitate mare, calitate
corespunzătoare a produselor.

Fig. VII.10. Uscătorul tip tunel

Uscătoarele tunel au funcționare continuă, iar circulația materialului și a agentului de uscare se

poate face în echicurent, în contracurent sau în curent încrucișat. În cazul uscării materialelor
termosensibile, parametrii agentului de uscare trebuie strict controlați la valori care se modifică în
lungul tunelului. În acest scop, uscătorul are mai multe zone, în care temperatura și umiditatea au
valori diferite, care trebuie respectate cu strictețe.

Uscătoarele cu cilindri fac parte din clasa uscătoarelor prin contact cu funcţionare
continuă şi se utilizează în special pentru materialele sub formă de foi sau pînze; din acest motiv, au
aplicaţii în industria textilă şi a hîrtiei.
La mecanismul de uscare prin conductivitate se adaugă şi mecanismul convectiv, datorită aerului
înconjurător care poate fi vehiculat forţat sau prin convecţie liberă.
După modul de conducere al materialului, pot fi:
1 – uscătoare la care materialul este în contact cu suprafaţa încălzită pe ambele feţe;
2 – uscătoare la care materialul este în contact cu suprafaţa încălzită pe o singură faţă.
Aceste uscătoare sunt utilizate pentru materiale sub forma unor pânze sau benzi cu lungime mare,
cum ar fi țesăturile textile sau hârtia. Ele sunt formate din mai mulți cilindri metalici încălziți la
interior cu abur, apă caldă sau cu un alt agent de încălzire (fig.VII.11). Uscătoarele din industria
textilă pot avea pana la 30 de cilindri dispuși orizontal sau vertical pe unul sau mai multe rânduri.
Uscarea se realizează prin contactul direct al materialului cu suprafața încălzită a cilindrului.
Unghiul de înfășurare, și deci suprafața de contact, este in functie de distanța dintre cilindri. Atunci
când trecerea materialului de la un cilindru la următorul se face ca in fig.VII.19(a) sau ca în
fig.VII.19(b) contactul materialului cu suprafața încălzită se face pe ambele fețe ale acestuia,
deoarece fața care vine în contact cu cilindrul se schimbă la cilindrul următor. Dacă se dorește ca

19
materialul să fie contactat cu suprafața încălzită numai pe o singura față, se foloseste soluția
prezentatî in fig.VII.19(c).

Cîteva caracteristici ale uscătoarelor cu cilindri din industria textilă:

- număr cilindri: n = 6÷30, amplasați pe mai multe rînduri orizontale sau verticale;
- viteza materialului: 6-45 m/min;
- viteza de uscare: 12-16 kg apă/m2, la o reducere a umidităţii de la 45% la 8%;
- consum specific de căldură: 3000÷4000 KJ/kg apă evaporată.

Fig. VII.11. Uscătorul cu cilindri

Uscătorul prin pulverizare (atomizorul) face parte din categoria uscătoarelor convective
cu funcţionare continuă şi se bazează pe principiul uscării rapide a lichidelor (soluţii, suspensii,
paste subţiri), determinată de mărirea suprafeţei de contact cu agentul de uscare, prin pulverizarea
fină a lichidului. Datorită dimensiunilor foarte mici ale picăturilor (Ф = 2-200 μm), vitezele de
uscare sînt foarte mari şi durata de uscare este foarte mică, de ordinul secundelor, motiv pentru care
această tehnică de uscare se recomandă în cazul materialelor termodegradabile.
- Dispersarea lichidului în corpul uscătorului se face:
- cu discuri rotative cu turaţie mare: n = 3000-5000 rot/min;

20
- pulverizare prin duze cu canale foarte fine (Ф = 0,5 mm), în care lichidul este introdus cu
presiuni foarte mari: 30-700 at – variaţia aplicabilă numai la lichide omogene, cu viscozitate mică;
- prin antrenare cu aer comprimat, prin duze la presiuni de p = 3-7 atm (similar cu pistolul de
vopsit).
Schema constructivă şi funcţională a unui uscător atomizor este redată în figura VII.12.
Suspensia este dispersată în interiorul atomizorului în care se trimite agent de uscare încălzit.
Dispersarea are un rol foarte important în atomizare deoarece trebuie să fie cât mai avansată pentru
a se asigura îndepărtarea umidităţii din material în timpi de uscare foarte scurţi. În fig.VII.20 este
prezentat un atomizor în care suspensia este dispersată de un disc în rotaţie. Timpii de uscare sunt
foarte scurţi, de ordinul secundelor, iar solidul rezultă sub formă de pulbere care se acumulează la
partea inferioară a atomizorului. Deoarece agentul de uscare epuizat antrenează particule solide,
acesta este trecut, după ieşirea din atomizor, printr-un ciclon. Datorită timpilor de uscare foarte
scurţi aceste uscătoare se utilizează pentru materiale termodegradabile. Atomizarea este utilizată la
obţinerea laptelui praf, a prafului din ouă, a tananţilor vegetali, a unor produse farmaceutice, etc.

Fig. VII.12. Uscătorul prin pulverizare

21