1. Accepţiunile noţiunii de drept.

- "drept" - lat directus = drept, de-a dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă.
- În limba latină însă, cuv care corespundea subst drept, era jus (drept, dreptate, legi).
- Cuv este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit -fr; dritto -it; derecho -sp; recht -germ; right -eng.
Cuvântul "drept" e folosit în mai multe accepţiuni:
 Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică stiinta dreptului - ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii care
explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Regulile juridice:
- impun obligaţii,
- organizează funcţionarea generală a statului şi organismelor nestatale,
- oferă posibilitatea valorificării unor interese, recunoscând capacitatea participării individuale în diferite relaţii,
atribuie roluri şi statute (de producător, de cumpărător, de vânzător, de locatar, de locator, de părinte, de fiu/fiică etc.).
 dreptul îmbină necesitatea şi libertatea.
Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate
în ansamblul normelor legale care alcătuieşte dreptul obiectiv. EI priveşte acea coordonare imperativă prin norme, fiind
premisa necesară a coexistenţei libertăţilor.
Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia
existenţei posibile a comunităţii.
Dreptul este principiul de directie, de coexistenta socialã, el dã societãtii caracterul de definit, de coerentã.
 Cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit
interes, legalmente protejat. În diverse declaraţii asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a
drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.
În unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele 2 accepţiuni ale noţiunii de drept: engl: law - dreptul obiectiv,
iar right - dreptul subiectiv; fr: Droit - dreptul obiectiv, droit - dreptul subiectiv
În vorbirea curentă, nespecializată, oamenii au în vedere în special sensul de drept ca un drept subiectiv (dreptul
de vot, dreptul de proprietate, dreptul la concediu etc.).
Drept pozitiv: totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat - un drept aplicabil imediat şi
continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire
legitimă a unor instanţe sociale special abilitate.
În afara termenului de drept, se întrebuinţează şi termenul de ''juridic'' - utilizat atât ca adjectiv (normă juridică,
raport juridic etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv).
Juridicul e un fenomen complex ce funcţionează obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de
reflectare pe plan social a existenţei umane.

1
2. Factorul uman ca factor de configurare a dreptului.
Admiterea caracterului evolutiv al dreptului, a progresului juridic a conturat existenta unor factori exteriori care
exercită influenţă asupra dreptului: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.
Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se
raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a transforma socialul. De
la naştere, omul parcurge un proces de socializare (=integrarea sa în societate, învăţarea modului social de existenţă,
subordonarea faţă de conduita-tip prescrisă prin normele sociale). Socializarea implică procesul de devenire umană a
individului (însuşirea regulilor de convieţuire socială) şi formarea sistemelor de răspuns la diversele cerinţe sociale.
Legea juridică constituie un important factor de socializare, modelând şi stimulând acele comportamente adecvate
valorilor. Viaţa dreptului se desfăşoară în totalitate într-un cadru social-uman.
În principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scăpa dreptului. Dreptul priveşte acţiunea omului într-un
sistem de relaţii dat. El nu vizează gândurile, viaţa interioară, intenţiile individului.
Dincolo de instinctul social (apetitul social) al omului, comportarea sa în societate este determinată de
funcţionarea cadrelor modelelor culturale.
Regularizarea conduitei umane trebuie să pornească de la cunoaşterea atitudinilor şi relaţiilor existenţiale, a
comportamentului corelat al omului, într-un sistem de relaţii dat. Aceasta presupune cunoaşterea factorului uman în
dinamismul şi multilateralitatea însuşiri lor şi atitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor, intereselor, finalităţilor,
acţiunilor omului în diversele sale ipostaze (cetăţean, proprietar, alegător, funcţionar, muncitor, etc.).
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esentiale ale individului (drepturile
fundamentale), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare
nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii, pentru că omul, după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă.
Dreptul fundamentează cadrul politic-administrativ, ierarhia jurisdicţională, apte să favorizeze pentru oameni un
cadru comun şi omogen de viaţă în care aceştia să-şi poată valorifica interesele legitime.
Acţiunea acestui factor de configurare a dreptului prezintă o importanţă aparte. Prefigurând tipuri de conduită
umană, variante de comportament, legiuitorul are în vedere pe participantul posibil la comerţul juridic, atribuind acestui
participant diverse status-uri şi rol-uri.
Totodată, legiuitorul are în vedere şi faptul că cel care încalcă regula este tot omul. Pentru acest motiv, instituţia
răspunderii este organizată avându-se în vedere, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte,
recuperarea socială a celui ce încalcă norma.

2
3. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
Ca orice fenomen, dreptul este unitatea unor laturi calitative şi cantitative. Determinarea conceptului dreptului
prin prisma categoriei filosofice de esenţă, conţinut şi formă implică efortul de descoperire a trăsăturilor şi determinărilor
calitative fundamentale ale dreptului, precum şi efortul de sesizare a modalităţilor specifice de organizare internă şi
externă a conţinutului.
Esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor interne necesare, relativ stabile care
constituie natura lăuntrică a fenomenului şi-l fixează într-o clasă de fenomene adiacente. A cerceta esenţa dreptului
presupune pătrunderea înăuntrul său, sesizarea legăturilor care-i conferă stabilitate, identificarea calităţilor interne.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principală, care exprimă calitatea
întregului, determinarea lui internă; aceasta este calitatea juridicã a vointei si interesului care prezidează la apariţia
normelor dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane.
În drept, rolul voinţei are o dublă semnificaţie: este vorba, mai întâi, de rolul vointei generale (a grupurilor sociale
sau a întregii societăţi), determinată de anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statale
(creând dreptul etatic) şi, apoi, de vointã individualã, manifestată în procesul aplicării dreptului.
Voinţa este o categorie psihologică; ea reprezintă acel proces psihic prin care se înfrâng anumite obstacole, prin
acţiuni orientate către realizarea unui anumit scop propus în mod conştient.
Este vorba despre un efort voluntar, în care se confruntă posibilităţile omului cu condiţiile obiective şi subiective.
Atunci când se abordează esenţa dreptului nu se are în vedere acest sens, al voinţei individuale, voinţa ca o expresie a
tendinţei individului de a-şi confrunta posibilităţile cu condiţiile obiective (efortul voluntar al individului). Se are în
vedere voinţa generală ce se exprimă în cutume sau legi, care tinde să-şi subordoneze voinţele individuale, având la
origine conştiinţa generalizată.
Constituind esenţa dreptului, această voinţă generală oficializată (devenită vointã juridicã), exprimată în legi şi
apărată de stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale şi psihologice.
Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale conştiinţei juridice. Fără a se identifica cu conştiinţa
juridică, voinţa reprezintă o parte activă a acesteia.
Autonomia voinţei defineşte scopul dreptului – armonia acţiunilor omeneşti, prin care se realizează şi coeziunea
voinţei sociale, ca o condiţie a vieţii sociale. Ceea ce deosebeste – sub acest aspect – dreptul, ca sistem normativ, de alte
sisteme sociale normative, este tocmai aceastã calitate juridicã a vointei ce se exprimã în integralitatea normelor, cu toate
consecintele (privind tratamentul social al normelor de drept) ce decurg din aceastã împrejurare.
Dreptul nu poate rămâne doar în stare de voinţă. Raţiunea sa practică, legăturile sale – istoriceşte constituite – cu
interesele fundamentale ale oamenilor şi ale structurilor sociale de bază imprimă dreptului trăsături de eficienţă mult mai
pronunţate în comparaţie cu alte seturi normative (morale, obişnuielnice etc.). Perceptele dreptului îşi găsesc concretizarea
în elementele de continut ale acestuia.
Continutul dreptului: ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei
şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică. Conţinutul dreptului implică esenţa sa, dar nu se
reduce la ea, e mai stufos, deşi nu e atât de profund ca esenţa. Fiind mai apropiat de realităţile sociale în care dreptul îşi
duce existenţa, conţinutul este, în acelaşi timp, mai mobil, îşi are dinamica sa.
Dinamica dreptului determină aprofundarea cunoaşterii conţinutului dreptului, în toată complexitatea sa şi în
considerarea conexiunilor, a legăturilor, interne şi externe, multiple, ale elementelor sale componente.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice. Orice sistem de drept îşi
realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept, iar mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial legat
de modul în care etalonul de conduită pe care-l cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor interumane. Ca elemente
de conţinut ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă relaţie cu conştiinţa juridică şi, prin aceasta, cu
ansamblul condiţiilor vieţii materiale şi spirituale ale societăţii.
Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce organizează relaţiile sociale, le dă o finalitate, în conformitate
cu un interes public. Normele de drept – laturi alcătuitoare ale conţinutului dreptului – se înfăţişează în calitate de premise
şi condiţii sine qua non ale ordinii, precum şi ca instrumente de control social.
Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii conţinutului; ea desemnează aspectul
exterior al conţinutului, modul său de exteriorizare.
Corespunzând conţinutului, forma dă un spaţiu de extensie cuprinzător acestuia, îi identifică elementele de
specialitate într-un perimetru social-istoric dat  forma e chiar legea de alcãtuire, modul în care se leagã elementele care
compun continutul dreptului.
În perspectivă structuralist-sistemică dreptul este o structură, un organism integrator, funcţionând pe baza relaţiei
tot-parte  se poate vorbi despre o formã internã şi una externã.

3
 Forma internã a dreptului e chiar interacţiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor
juridice pe instituţii şi ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public).
Forma exterioarã (externă) poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
- d.p.d.v. al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului – izvoarele dreptului;
- d.p.d.v. al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei – codificãri, incorporãri etc.;
- d.p.d.v. al modalităţilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat – legi, decrete, hotărâri
etc.
În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice tehnicii juridice: conceptele, procedeele de conceptualizare,
clasificările, tiparele logice ale normei juridice (substanţa intelectuală a acesteia) etc. Forma dreptului apare ca elementul
său extrinsec (considerat uneori ca elementul empiric al dreptului).

4
4. Familia de drept romano-germanică.
Sistemele juridice de traditie romanicã (familia dreptului romano-germanic) sunt rezultatul recepţionării dreptului
roman în Europa, şi în alte părţi ale lumii.
Apariţia dreptului romano-germanic se plasează în sec al XIII-lea, prin recepţionarea dreptului roman şi prin
fundamentarea unor principii, deduse pe cale de interpretare ştiinţifică în marile centre universitare din Europa.
Recepţionarea dreptului roman s-a făcut prin scoala glosatorilor si postglosatorilor. Glosatorii erau cei care dădeau
explicaţii prin note (glose) asupra digestelor (metoda exegetică). Ei erau preocupaţi exclusiv de litera textului din opera lui
Justinian. Postglosatorii (bartoliştii) folosesc metoda dogmatică, constând din deducerea unor principii generale din
textele gloselor, aplicate la soluţionarea conflictelor din viaţa practică.
Sistemele juridice de tradiţie romanistă (romano-germanică) se clasifică în:
- sisteme care cunosc o mai pronuntatã influentã francezã;
- sistemul germano-elevetiano - italian
- sistemul tãrilor nordice.
Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizează prin trăsături ce le individualizează. Sistemele de inspiratie
francezã (în care se încadrează şi dreptul civil român) au ca model Codul civil francez de la 1804 care a adoptat unele
instituţii din dreptul canonic (căsătoria, filiaţia) şi altele din dreptul obişnuielnic.
Familia dreptului anglo-saxon îşi are originea în Anglia, fiind în vigoare în această ţară, in Ţara Galilor,în S.U.A.
Australia, Noua Zeelandă, India ş.a.

5
5. Familia de drept anglo-saxonă.
Sistemul anglo-saxon (common law), opus celui romano-germanic (civil law), are 3 ramuri principale:
 Common law - alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească (precedente judecătoreşti – hotărâri pronunţate de
instanţe judecătoreşti care devin obligatorii pentru instanţele inferioare în cazuri similare).
 Equity - alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior unificării jurisdicţiilor engleze, de către curţi speciale, pentru
atenuarea asperităţilor regulilor de common law. Equity impune anumite reguli, cum ar fi executarea în natură a
contractului.
 Statutary law - alcătuită din reguli de drept create prin lege (statute).
În sistemul anglo-saxon legislaţia (legea scrisă) are mai mult caracter de lege specială (lex specialis).
În materie constituţională, Marea Britanie nu are o constituţie, în înţelesul de act fundamental unic, care să
cuprindă normele ce reglementează organizarea ei politică. Constituţia Marii Britanii este formată din mai multe categorii
de norme juridice, cuprinse în
- dreptul statutar (Statutary law)- alcatuit din: Magna Charta Libertatum, Habeas Corpus, Bilul drepturilor, acte
constituţionale mai noi (Actul despre Parlament, Statutul de la Westminster etc.).
- dreptul judiciar (common law),
- obiceiul constituţional (ca drept nescris, alcătuit din uzanţe).

6
6. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.
Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat. Această diviziune a dreptului îşi găseşte originea
încă în dreptul roman: jus publicum şi jus privatum.
 dreptul public – reglementeaza:
- relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, distribuirea competenţelor în stat, forma statului etc.
(dreptul constituţional);
- organizarea puterii executive la nivel central şi local (dreptul administrativ);
- apărarea socială împotriva faptelor infracţionale ce pun în pericol ordinea de drept (dreptul penal);
- relaţiile de muncă şi de protecţie socială (dreptul muncii şi al securităţii sociale);
- relaţiile financiare, bancare (dreptul financiar);
- relaţiile ce privesc buna desfăşurare a procesului judiciar (dreptul procesual).
 dreptul privat reglementeaza relaţiile sociale, patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care participă particularii:
- dreptul civil,
- dreptul comercial etc.
Unele institutii care dupa traditie apartineau domeniului dreptului privat, acum, dupa forma lor de manifestare,
intra in sfera dreptului public datorita:
- amestecului statului în treburile private,
- modificarea contractelor de către instanţe,
- reglementarea preţurilor, a concurenţei neloiale etc.
Distincţia între dreptul public şi cel privat este explicată prin influenţa criteriului utilitãtii sociale (utilitatea delimitării
domeniului public şi domeniului privat).

7
7. Definiţia dreptului.
Dreptul: ansamblul regulilor asigurate si garantate de cãtre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea
comportamentului uman în principalele relatii din societate, într-un climat specific manifestãrii coexistentei libertãtilor,
apãrãrii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate.

8
8. Noţiunea, conţinutul şi scopul statului.
Noțiune
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Ca şi în cazul dreptului, apariţia statului e determinată de
schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, care au făcut ca vechile forme de organizare şi conducere (ginta,
tribul) să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă nouă – cea politică – statală. Odată cu apariţia statului relaţiile
sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forţe speciale de constrângere, pe care o deţine statul şi o poate utiliza împotriva
celor care i se opun  Statul apare ca o variantă social-istorică de organizare socială prin care grupurile sociale şi-au
promovat interesele comune şi în care şi-a găsit expresia concentrată întreaga societate.
Statul este:
- instrumentul conducerii sociale
- apărătorul unor interese sociale de grup sau ale societății ca întreg
- cadrul de desfășurare al relațiilor sociale de un anumit tip, configurate istoric
- relația cu societate civilă – față de aceasta, statul este o necesitate exterioară și scop imanent al societății civile
Conținutul statul
Elementele statului sunt, deci:
- teritoriul
- populația
- forța publică, denumită și putere de stat sau putere de comnstrângere
Apariţia statului e rezultatul unor prefaceri social istorice. Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care
domina criteriul legăturilor de sânge, statul adoptă criteriul teritorial. Teritoriul capătă în acest context o semnificaţie
politică. În legătură cu un anumit teritoriu statul îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi structurează aparatul (mecanismul)
său şi îşi dimensionează suveranitatea. Disputele între state – care iau adesea forma războiului – au drept obiect
acapararea de teritorii, de prizonieri (transformaţi în sclavi) de bogăţii aflate pe acele teritorii.
Un alt element al statului îl constituie populatia, care se raportează la stat prin legătura de cetăţenie – o legătură
juridică ce fixează drepturi şi obligaţii reciproce. Un al treilea element îl constituie forta publicã (putere de stat, putere
de constrângere (forţă coercitivă)). În ultima sa esenţă statul înseamnă forţă.
Viaţa statului este strâns legată de a dreptului. Dreptul are rolul de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine,
de "calmare" a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat. Statul
garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juridică lezată prin activităţi ilicite.
Scopul statului
Ca instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului este apărarea interesului general.
Anumite concepţii despre stat – Kant, curentul liberalismului etc. – configurează în mod diferit raportul între cetăţean şi
stat, punând accentul fie pe apărarea drepturilor cetăţeanului, fie pe promovarea intereselor acestuia.
Ruptura în această direcţie o constituie materialismul istoric, care consideră statul ca fiind un instrument de dominaţie al
unei clase asupra alteia.
Contextul contemporan a schimbat percepţia asupra statului. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică, transformarea claselor şi a
raporturilor dintre acestea într-o lume creată de om, pune problema unui nou rol jucat de stat. Noul stat asistenţial se
caracterizează, din punct de vedere juridic, prin trecerea de la un drept cu o funcţie preponderent protectiv-represivă la un
drept cu o funcţie mai mult promoţională. Acest stat trebuie să-şi conserve numai monopolul asupra forţei legitime, a cărei
exercitare este limitată de recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului. Este larg răspândită ideea conform căreia acest
nou stat are ca funcţii principale:
- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai integrate;
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
- asigurarea principiilor separării puterilor;
- respectarea regulilor democratice apte să genereze decizii adecvate;
- asigurarea democraţiei şi a justiţiei (Duverger).

9
9. Puterea de stat şi principiul separaţiei puterilor în stat.
PUTEREA DE STAT
Puterea de stat este o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. În orice societate există forme
multiple de autoritate, de fixare şi consolidare a unui sistem de valori (morale, religioase, politice, juridice).
În organizarea prestatală autoritate morală o aveau conducătorii şi organele democraţiei gentilice.
La Roma s-a facut pentru prima dată distincţia între autoritate şi putere. Puterea (potestas) era a poporului, iar
autoritatea o avea Senatul. Puterea, ca atribut al statului este identificată cu forţa (denumită şi forţă publică, putere de stat).
Puterea de stat se caracterizează prin anumite trăsături care-l definesc şi-i delimitează atributele (puterea puterii)
în raport cu autoritatea morală, părintească, religioasă etc.:
- are caracter politic,
- are o sferã generalã de aplicabilitate,
- are agenti specializati care o realizeazã (la caz de nevoie prin mijloace violente)
- e suveranã - dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state.
Suveranitatea are 2 laturi:
- internã (suprematia puterii de stat) - priveşte puterea de comandă în interior şi se concretizează în elaborarea unor
norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea aplicării lor în practica socială (realizarea ordinii de drept)
 puterea de stat:
 dispune de modul organizării sale interne,
 stabileşte regimul de funcţionare a puterilor publice, statutul juridic al cetăţeanului,
 hotărăşte amploarea obiectivelor economice de importanţă strategică,
 organizează cadrul legal general al activităţii tuturor agenţilor economici.
Nici o altă putere socială ( o altă formă de autoritate) nu este superioară puterii statului.
- externã (independenta puterii sau neatârnarea acesteia) - priveşte comportamentul statului si raporturile sale cu
celelalte state  statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor
suverane ale celorlalte state şi a principiilor şi normelor unanim admise ale dreptului internaţional.
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT
Exercitarea puterii de stat diferă în funcţie de tipurile de organizare statală.
Într-un stat democratic puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea puterii, organizarea canalelor
prin care circulă puterea, sunt încredinţate statului; în planul activităţii statale are loc o separare a puterilor în scopul
echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere, asta nu înseamnã lipsa de corespondentã între ele.
Separaţia puterilor:
- este fundamentată de Montesquieu;
- postulează existenţa a trei puteri - legiuitoare, executivă şi judecătorească;
- este fundamentul libertăţii politice.
Puterile statului trebuie să fie distincte, dar fiecare alcătuieşte în sine un întreg. Separarea puterilor nu însemană
lipsa de corespondenţă între ele. Acest principiu, al separaţiei puterilor, nu trebuie să introducă o stare de independenţă
absolută care să constituie raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face una faţă de celalaltă devine un act
ostil, cu destinaţia să i se împotrivească. În ameliorarea unei astfel de viziuni, un rol important îi revine dreptului. Acesta
fixează cadrul legal de funcţionare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regleze raporturile fireşti de cooperare a
puterilor şi de integrare a acestora în sistemul social - politic de organizare socială.
INSTITUŢIILE (ORGANELE) STATULUI
Instituţiile statului sunt organizate într-o formă sistematică şi constituite instrumentul de realizare a funcţiilor
statului. Modul de funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt conţinute în legi, în
Constituţie, în legile organice şi în legile subsecvente acestora.
Activitatea instituţiilor este reglată normativ. Normele juridice dimensionează competenţa organelor de stat – atât cea
materială, cât şi cea teritorială sau personală.
Un loc aparte în cadrul componentelor instituţionale ale statului îl ocupă instituţiile statale judiciare, denumite şi
autoritatea judecătorească.
Statul n-ar putea exista fără aparatul său. Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de
stat: partea componentă a aparatului de stat, investită cu competenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că cei
care o compun au o calitate specifică – deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi  organe de stat legislative, executive
şi judecătoreşti, fiecare aducand la îndeplinire o anumită formă de activitate în temeiul competenţei ce-i este rezervată
prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate la caz de nevoie prin constrângere.

10
10. Părţile componente ale autorităţii judecătoreşti.
Autoritatea judecătorească este compusă din trei elemente:
I. Instanţele judecătoreşti. Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie, ”Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”.
a) În România funcţionează o singură instanţă supremă – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – cu sediul în Bucureşti. Este
alcătuită din patru secţii: secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios
administrativ şi fiscal. În structura Curţii este organizat şi Completul de 9 judecători. Înalta Curte se compune din:
preşedinte, vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi judecători.
b) Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi
tribunale specializate. În România există 15 Curţi de apel, alcătuite din secţii specializate: civilă, penală, comercială,
pentru cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale şi, după caz, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
c) Tribunalele se organizează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul
reşedinţă de judeţ. În circumscripţia unui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile de pe raza teritorială a judeţului
respectiv. Şi tribunalele sunt organizate pe secţii sau complete specializate. În România există 42 de tribunale.
d) Judecătoriile funcţionează în toate judeţele şi în fiecare sector din Bucureşti. În România există 180 de judecătorii.
e) Instanţele militare sunt: tribunalele militare, în număr de patru; Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea
Militară de Apel.
II. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi ăn parchete, care funcţionează pe lângă instanţele
judecătoreşti (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – condus de un procuror general, parchetele de pe
lângă Curţile de Apel – conduse de procurori generali, parchetele de pe lângă Tribunale – conduse de prim-procurori,
parchetele de pe lângă Tribunalele pentru Minori şi Familie – conduse de prim-procurori şi de pe lângă Judecătorii –
conduse de prim-procurori). De asemenea, pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un parchet militar.
Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public şi este condusă de un
procuror şef aflat sub coordonarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
III. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Este alcătuit din 19 membri din care: 14 sunt
aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat (9 membri în secţia pentru
judecători şi 5 membri în secţia pentru procurori); 2 reprezentanţi ai societăţii civile (specialişti
în domeniul dreptului, cu bună reputaţie), aleşi de Senat şi 3 membri de drept (preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Consiliul Superior al Magistraturii este atât instituţia
care apără judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa şi
imparţialitatea, dar şi instanţa disciplinară pentru judecători şi procurori.
Jurisdicţii internaţionale:
I. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga, a fost creată după al doilea război mondial la iniţiativa O.N.U.
Statele membre ONU se obligă să supună jurisdicţiei Curţii soluţionarea diferendelor, numai în situaţia în care consimt
expres la aceasta. Curtea este formată din 15 judecători aleşi de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală ONU, pentru
un mandat de 9 ani, care poate fi reînnoit.
II. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Curia) cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în 1951 ca instanţă
supremă a Uniunii Europene. Fiecare stat al UE îşi desemnează un judecător în cadrul Curţii pentru un mandat de 6 ani.
Sesizarea Curţii poate fi făcută de către: statele membre, instituţiile UE, particulari sau de tribunale naţionale. Obiectul
cererilor poate fi interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, sancţiunile impuse de Comunitatea Europeană, repararea
prejudiciilor produse de instituţiile UE sau de agenţii comunitari. În structura jurisdicţională a UE funcţionează şi
Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul funcţiei publice.
III. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanţa din structura Consiliului Europei, cu sediul la Stasbourg.
Statele membre în Consiliul Europei îşi desemnează judecători în cadrul Curţii (45 de judecători în total). Curtea este
organismul de control al respectării Convenţiei europene a drepturilor omului, de către statele care au ratificat Convenţia.
Verificarea respectării Convenţiei se face de către Curte în raport cu un caz concret, sesizat de un reclamant.
În materia protecţiei drepturilor omului funcţionează şi Curtea interamericană, Curtea africană a drepturilor omului şi
popoarelor, iar în materie penală, ONU a creat tribunale penale speciale ad hoc pentru Iugoslavia, Rwanda, o Curte
penală internaţională permanentă, curţi speciale pentru Sierra Leone, Cambodgia, Timorul de Est, Irak, Liban.

11
11. Forma statului.
Forma de stat: exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura intern ă și extern ă a acestui
conținut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernãmânt, structura de stat, regimul
politic.
Forma de guvernãmânt: modul de constituire a organelor centrale ale statului,
exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si împãrtirea competentei între ele  forme
de state: republica, monarhia.
În monarhie conducătorul nu este ales, pe când şeful statului în republicã este ales (de parlament sau de
popor).
În raport de diverşi factori, în decursul istoriei societ ăţii, republicile şi monarhiile au cunoscut caracteristici
extrem de numeroase:
 statul feudal, căruia i-a fost caracteristică monarhia, înregistreaz ă forme calitativ diferite ale guvern ării:
- monarhia corespunzătoare fazei fărâmiţării,
- monarhia reprezentativă pe stări (de cast ă)
- monarhia absolută:
 în statul burghez, republica este parlamentară sau preziden ţial ă.
Structura de stat: împărţirea internă a statului în unităţi administrativ-teritoriale, sau în p ăr ţi politice
autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg şi p ăr ţile sale componente  forme de state: state simple
(unitare), state compuse (federative).
 În statele simple există un singur parlament, guvern, un singur rând de organe judecătoreşti, o singură
constituţie, o singură cetăţenie, impărţirea internă a statului se face în unităţi administrativ-teritoriale.
 În statele compuse (federative) exist ă mai multe rânduri de organe legislative, executive şi judec ătore şti – federale şi
ale statelor federate – mai multe constitu ţii, iar împ ăr ţirea intern ă este f ăcut ă în p ăr ţi politice autonome, state
componente ale federaţiei.
Regimul politic: ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societ ăţii, cu referire la raporturile dintre
stat şi individ, la modul concret în care un stat asigur ă şi garanteaz ă drepturile subiective  forme de state: statele cu
regimuri politice democratice, state cu regimuri politice autocratice.

12
12. Corelaţia normelor juridice cu normele etice.
Norma social este element de reglare a comportamentului social.
Sistemul normelor sociale. Este alcătuit din norme etice, obişnuielnice, tehnice, politice, religioase, juridice.
1. Corelaţii între norma juridică şi cea etică:
- teoria juridică a considerat dreptul şi morala strâns legate între ele, apreciind când dreptul ca un minim de morală, când o
ordine de drept fără morală (pozitivismul juridic);
- curentele sociologice se plasează între aceste orientări -specificitatea curentelor sociologice constă în aceea că ele
recunosc şi explică prezenţa spontană a dreptului în viaţa socială, ca urmare a presiunii unor factori sociali - politici şi
ideologici.

13
13. Normele tehnice.
Sunt regulile care conduc procesul productiv. Ele se statornicesc între oameni, în cadrul participării lor la viaţa economică
şi social-culturală.
Asemenea reguli există de foarte multă vreme şi nerespectarea lor se repercutează cu compromiterea rezultatului muncii
sau cu consecinţe păgubitoare pentru cel ce le încalcă.
Nerespectarea normelor tehnice în numeroase cazuri şi consecinţe juridice. Se constată chiar o invazie în conţinutul
dreptului a numeroaselor norme tehnice.
Societatea nu poate rămâne descoperită în faţa unor erori de utilizare a proceselor tehnologice, cazuri în care urmările pot
fi grave, uneori extrem de periculoase (cazul Cernobil), Pentru acest motiv, consecinţele juridice ale nerespectării
normelor tehnice intervin cel mai frecvent în procesul de organizare socială.
Problema existenţei unor norme tehnice se pune şi în cadrul analizei complexului normativ juridic, în sensul că în cadrul
diverselor componente ale sistemului normelor juridice există şi reguli tehnice sau cu un pronunţat caracter tehnic. Astfel,
regulile de elaborare normativă, cu caracter metodologic, sunt norme de tehnică juridică. Majoritatea normelor de
procedură (civilă, prnală, administrativă) au de asemenea un caracter tehnic mai pronunţat. De asemenea, regulile de
procedură care privesc, de exemplu, sesizarea instanţei (prin acţiune, plângere, rechizitoriu), ordinea audierii martorilor,
acordarea cuvântului pe fond sunt norme tehnice juridice.

14
14. Noţiunea şi trăsăturile normei.
Dreptul nu poate exista şi nici nu poate fi explicat în afara realit ăţii sale normative.
Norma juridic ă: celula de bază a dreptului, sistemul juridic elementar. Norma juridic ă este o regul ă general ă şi
obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea social ă, regul ă ce poate fi adus ă la îndeplinire pe
cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.
Comandamentul juridic intervine pentru a apăra în mod efectiv societatea şi, datorit ă exigibilit ăţii sale (calitatea
normei de drept de a fi adusă la îndeplinire prin mijloace exterioare), previne sau combate comportamentul deviant.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice n ăscute în baza lor alc ătuiesc ordinea de drept, parte
componentă a ordinii sociale. Ordinea social ă e mai mult decât guvernarea legii, ea prive şte şi activit ăţi, rela ţii, f ăr ă
legatura cu ordinea de drept.
În dicţionare, definiţia normei este făcută prin referire la regula de conduit ă deoarece marea majoritate a
normelor:
 conţin reguli de comportament,
 atribuie drepturi şi stabilesc obligaţii corelative,
 fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru cei ce neglijeaz ă sau dispre ţuiesc acest comportament.
Normele juridice cuprind, în afara regulilor de conduit ă şi alte prevederi, subordonate scopului pentru care
functioneaza regula de conduită, fara a avea o existen ţă autonom ă :
- principii generale de drept,
- definiţii (a proprietăţii, a contractului, a contravenţiei, a infrac ţiunii etc.),
- explicarea unor termeni legali,
- descrierea capacităţii juridice etc.
Norma de drept conţine ceea ce trebuie să îndeplineasc ă un subiect, ceea ce el este îndrept ăţit s ă fac ă sau ceea
ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplineasc ă. "Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere,
punire" (forţa legii constă în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi).
Trasaturile normei juridice:
A. Norma juridicã are un caracter general si impersonal
Pentru a putea fi un etalon de conduit ă şi a fi respectata în mod egal şi continuu de fiecare individ, norma
juridică trebuie să se adreseze difuz şi impersonal (care nu vizeaza direct pe cineva) destinatarilor s ăi. Prin aceste
trăsături norma juridică se deosebeşte de actul individual, care este prin natura sa concret şi personal.
Daca norma juridică e generală şi impersonală nu înseamn ă c ă ea se va aplica de fiecare dat ă pe întreg teritoriul
ţării sau asupra întregii populaţii.
Există norme juridice care privesc :
- părţi determinate ale teritoriului (zona de frontier ă, domeniul silvic, unit ăţi administrativ-teritoriale etc.) sau
- anumite categorii de subiecte (căsătoriţi, militari, comercian ţi, elevi, studen ţi etc.).
Întinderea în spaţiu şi asupra persoanelor a efectelor normelor de drept nu pot constitui criterii de diferen ţiere şi
de contestare a caracterului general şi impersonal al normei de drept.
Nu se poate afirma că o normă juridică este mai mult sau mai pu ţin general ă, mai mult sau mai pu ţin
impersonală pentru motivul că are sau nu o sfer ă de aplicare ce coincide cu întregul teritoriu sau cu întreaga popula ţie -
trăsătură reală şi caracteristică oricărei norme juridice din momentul intr ării sale în vigoare.
Generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupun descrierea tuturor cazurilor şi nici a tuturor
situaţiilor în care se poate afla un subiect.
Norma juridică conţine un model abstract pentru un agent (subiect) posibil al ac ţiunii sociale. Ea impune acestui
agent o variantă de comportament, în condiţiile în care acesta are la dispozi ţie mai multe variante.
Întrucât norma juridică nu poate fi pe gustul fiecărui subiect ea tinde s ă fie, cel pu ţin, pe gustul a cât mai mul ţi.
Norma juridică nu se rânduieşte pentru ceea ce se poate produce întâmpl ător, într-un caz izolat, ci are în vedere o
generalitate de relaţii şi o medie de comportament.
Există norme juridice care reglementează drepturi şi obliga ţii (deci conduita) pentru organe unipersonale:
Preşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General, Ministrul Justi ţiei etc.
Acest lucru nu derogă de la caracterul impersonal al normei întrucât nu se are în vedere persoana care la un
anumit moment ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.
Caracterul general al normei juridice nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie localã.
Autonomia locală, principiu constituţional reglementat de Constitu ţie şi prev ăzut şi în documentele
internaţionale, implică descentralizarea şi deconcentrarea exerci ţiului puterii administrative la nivelul colectivit ăţilor
locale. Ea se va manifesta în limitele impuse de lege, ca m ăsur ă general ă, şi nu împotriva intereselor societ ăţii sau prin
nesocotirea caracterului unitar şi naţional al Statului.

15
 Colectivităţile locale, în virtutea principiului descentraliz ării, exercit ă o coadministrare, existând dreptul de
control de legalitate exercitat de prefect, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, care conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale din unit ăţile administrativ-teritoriale. Prefectul are dreptul să
atace, în faţa instanţelor de contencios administrativ actele ilegale ale organelor locale.
B. Norma juridicã are un caracter tipic
Această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduit ă, norma de drept urm ăre şte
o reducere şi egalizare a însuşirilor semnificative a rela ţiilor sociale şi izolarea, neconsiderarea, diferen ţelor individuale
nesemnificative. Formarea tipului (modelului) de conduit ă şi grija pentru acceptarea sau impunerea sa în practica
relaţiilor sociale, se realizează în vederea codific ării ac ţiunii, a uniformiz ării sale, a model ării acesteia în raport cu un
interes social legalmente protejat.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul, într-o norm ă juridic ă, legiuitorul caut ă generalul, ceea ce este
universal într-un mănunchi de relaţii sociale şi, în raport de acesta, formuleaz ă tipul conduitei.
În realizarea tipului de conduită, legiuitorul pleac ă şi de la alte dat-uri, cum ar fi: înclina ţia spre dependen ţă a
individului - determinată de eforturile individului spre integrare - şi nevoia sa de supunere fa ţă de norme - creeaz ă
tendinţe de conformism - (normativitatea constitutiv ă a fiin ţei omene şti).
C. Norma juridicã implicã un raport intersubiectiv
Norma juridică imaginează omul în raport cu semenii s ăi, reglementeaz ă comer ţul juridic. Norma juridic ă are în
vedere schimbul just între persoane aflate permanent în rela ţie  caracterul bilateral al normei de drept (prezent chiar
şi atunci când, pe baza normei de drept, iau na ştere acte juridice unilaterale (testamentul) întrucât şi în acest caz sunt
avute în vedere relaţii, legături (chiar dac ă nu imediate)).
D. Norma juridicã este obligatorie
Norma juridică intervine în domenii esenţiale ale societ ăţii, care fie privesc guvernarea, fie fiin ţarea social ă,
publică sau privată a individului. Norma juridică conţine prevederi care nu sunt l ăsate la liberul arbitru al subiectului;
ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalit ăţi.
Obligativitatea comandamentului juridic urcă până la imperativ în domeniul dreptului public (penal,
administrativ etc.) şi coboară până la permisiv în dreptul privat (civil, comercial), adica, obligativitatea normei juridice
este dictată de scopul acesteia – necesitatea asigur ării ordinii sociale.
Pentru a-şi îndeplini acest scop, norma juridică trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ţii:
- să corespundă structurii şi necesităţilor superioare ale societ ăţii,
- să fie recunoscută ca efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei.
Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridic ă se bucur ă, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de
exigibilitate (are garanţii exterioare, statale, de asigurare a traducerii în via ţă – eventual prin constrângere). În acest
scop, nu este suficientă forţa ce o impune ci ea trebuie s ă fie o for ţă eficace si legitimã.
 norma juridică apare ca o regulă de conduită umană pe care societatea ne poate constrânge s ă o observ ăm printr-o
presiune exterioară mai mult sau mai puţin intensă.
Obligativitatea normelor juridice inseamnă, că norma de drept se va aplica imediat (din momentul intrării în
vigoare), continuu si neconditionat. Obligativitatea normei juridice este asigurat ă prin constrângere exterioar ă, prin
sancţionarea juridică.
Obligativitatea normei juridice este o trăsătur ă a tuturor normelor - o normă juridică cuprinsă într-o lege
este la fel de obligatorie ca şi o norm ă juridic ă cuprins ă într-o hot ărâre a guvernului sau într-o decizie normativ ă a
organului administrativ local.
Există norme juridice (din dreptul public sau privat) ce se aplic ă cotidian – normele din domeniul prest ării
serviciilor, din domeniul organizării muncii etc., exist ă norme ce se aplic ă des sau foarte des şi norme ce se aplic ă rar
sau foarte rar. Toate normele juridice, indiferent de frecven ţa aplic ării lor, prezint ă caracter obligatoriu.
Scopul normei de drept e de a asigura relaţiilor sociale securitatea esentialã şi armonia în temeiul unei
idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridic ă î şi va realiza scopul în m ăsura în care r ăspunde interesului
pe care-l reprezintă.
Norma juridic ă: regula generalã si obligatorie de conduitã, al cãrui scop este acela de a asigura
ordinea socialã, regulã ce poate fi adusã la îndeplinire pe cale statalã, în caz de nevoie prin
constrângere.

16
15. Structura normei.
Prin intermediul normei juridice, realitatea juridic ă e explicat ă iar mesajul legiuitorului ajunge la subiect.
Pentru a putea fi imediat şi cât mai uşor receptat acest mesaj, norma juridic ă trebuie s ă r ăspund ă unor cerin ţe de
organizare interioară – logica internă a normei.
Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumit ă conduit ă (un complex de drepturi şi obliga ţii), conduit ă
cerută subiectului în circumstanţe date (un ansamblu de împrejur ări) şi în leg ătur ă cu care e fixat ă şi o anumit ă form ă
de reacţie (sancţiune).
Condi ţiile, conduita, sanc ţiunea – alcătuiesc elementele normei juridice (structura normei juridice) -
apare ca o lege a legăturii dintre elemente atât într-o form ă static ă, dar şi într-una dinamic ă, intern ă sau extern ă.
Analiza structurii normei juridice e făcută dintr-o dubl ă perspectiv ă:
a) o perspectivă dată de logica normei – structura logicã-juridicã a normei
b) o perspectivă oferită de constructia tehnicã-legislativã a normei juridice.
A. Structura logicã a normei juridice
Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea staticã, internã si stabilã a normei.
Din punctul de vedere al structurii sale logice norma juridic ă e alc ătuit ă din elementele: ipoteza,
dispozitia si sanctiunea.
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în ac ţiune dispozi ţia sau sanc ţiunea normei: În
ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (cet ăţean, p ărinte, copil, so ţ/so ţie, gestionar etc.) sau poate fi caracterizat
subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană juridic ă, "acela care..." etc.).
Împrejurările în care intră în acţiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin ipoteza
normei  ipoteze determinate şi ipoteze relativ-determinate (sau subîn ţelese).
Dispozitia cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora.
Ea poate sã ordone (să impună) o anumită conduită, poate să prevadă obligatia de abtinere de la săvârşirea
unei fapte (obligaţia de a nu conduce autoturismul f ăr ă permis de conducere, în stare de ebrietate sau sub influen ţa
băuturilor alcoolice; obligaţia conducătorului de a nu parca în locuri interzise pentru parcare etc.), poate cuprinde, de
asemenea, anumite permisiuni.
În raport cu modul în care este precizat ă conduita p ăr ţilor, dispozi ţiile pot fi determinate sau relativ-
determinate.
Orice sistem normativ legal conţine nu numai norme prin care se prescriu drepturi şi obliga ţii, dar şi dispozi ţii în
care se atribuie competente, se descrie capacitatea juridic ă a subiectelor etc.
Sanc ţiunea conţine urmările nefavorabile care intervin în condi ţiile nerespect ării dispozi ţiei sau ipotezei
(sanc ţiune negativ ă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promov ării conduitei dorite
(sanc ţiunea pozitiv ă). În general, se are în vedere primul aspect (negativ) al sanc ţiunii, considerându-se c ă sanc ţiunea
asigură eficienţa normei; dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu ac ţiuni, sanc ţiunea reprezint ă modul de reac ţie, r ăspunsul
social-statal faţă de conduita neconformă. Sancţiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particular ă
nelegală. Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sanc ţiune.
Sanc ţiunile pot fi formale si neformale. Dreptul se caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin
reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul, care lezeaz ă ordinea social ă. Alte sanc ţiuni – morale, satirice,
religioase etc. – sunt neformale; ele sunt rezultatul unei reac ţii spontane şi care se concretizeaz ă în manifest ări de blam
public, de dezaprobare (a unei conduite imorale), de batjocur ă, de ironie, peniten ţe etc. Exist ă o corela ţie între diferitele
forme de sancţiuni; ele acţionează în multe împrejur ări împreun ă.
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie s ă se bazeze pe un sistem armonizat de valori şi criterii. Sanc ţiunea
juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea moral ă sau religioas ă.
Sancţiunea juridică, apare ca un complex de urm ări nefavorabile – confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de
libertate- urmări care sunt expresia autoapăr ării sociale fa ţă de comportamentul deviant al membrilor s ăi.
Acest element are rolul de a crea o stare de fric ă în con ştiin ţa agen ţilor sociali dispu şi s ă nesocoteasc ă
comandamentul normei. Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar con ţinutul normei juridice (în "sanc ţiune") are rolul de a
asigura legalitatea tragerii la răspundere.
Ele sunt aplicate de organe special abilitate prin lege – organe administrative sau organele puterii judec ătore şti.
Nu fiecare normă juridică se va aplica de fiecare dat ă prin utilizarea sanc ţiunii.
D.p.d.v. al gradului de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ-determinate,
alternative si cumulative.
După ramura de drept în care intervin, sancţiunile pot fi civile, disciplinare, administrative,
financiare, penale.

17
 După natura lor, sancţiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale), privitoare la drepturile
sale (decăderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulit ăţile), privitoare le persoanã (privarea de libertate,
recluziunea).
B. Structura tehnico-legislativã
Construcţia tehnică-legislativă a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia
In domeniul dreptului penal există autori care sus ţin c ă şi normele penale au 3 elemente - ipotez ă, dispozi ţie,
sancţiune. În general, comandamentul normelor penale este subîn ţeles (s ă nu furi, s ă nu omori, s ă nu atentezi la
demnitatea sau onoarea semenilor tăi etc.). Ipoteza descrie fapta (de furt, de tâlh ărie, de calomnie etc.), iar pedeapsa este
distinct prevăzută.
Există însă şi autori care consideră că normele de drept penal au 2 elemente – dispozi ţia, sanc ţiunea. Dispozi ţia
constă în interzicerea unei anumite conduite, iar sanc ţiunea const ă în pedeapsa ce urmeaz ă s ă se aplice în cazul
nerespectării dispoziţiei.
Dacă împărţirea in -ipoteză, dispoziţie, sancţiune - alcătuie şte structura internã si stabilã a normei
juridice, construcţia sa tehnico-legislativă formează structura externã si dinamicã a acesteia.

18
16. Acţiunea în timp a normei juridice.
Actiunea normei juridice: Normele juridice sunt edictate în vederea aplic ării lor. Legiuitorul are în
vedere, în procesul elaborării normative, interese sociale majore, urm ăre şte s ă ofere garan ţii bunei dezvolt ări a
raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale.
Coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul şi persoana. Norma
juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spa ţiu dominat de no ţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care
participă la circuitul juridic în cadrul acestui spa ţiu.
A. Actiunea în timp a normei juridice
Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezisten ţa sa. Istoria dreptului consemneaz ă norme juridice cu
efecte îndelungate în timp: Legea celor XII Table a rezistat, cu mici modific ări, peste 10 secole.
Cu o durată mai îndelungată sau mai restrânsă de timp, normele juridice exercit ă un rol modelator şi conservator
(în sensul apărării valorilor sociale majore). Vine o vreme, îns ă, când, de şi bine construite, normele juridice înceteaz ă s ă
mai răspundă nevoilor sociale şi trebuie înlocuite. Uzura, deformarea sau moartea normelor juridice se prezint ă ca un
proces firesc, care ţine chiar de natura lor şi care pune la ordinea zilei problema crea ţiei unor norme noi.
Succesiunea în timp a normelor juridice şi coexisten ţa lor în spa ţiu, au impus anumite reguli care prezideaz ă
acţiunea acestora. În privinţa actiunii în timp a normelor juridice, 3 sunt momentele care intereseaz ă în mod deosebit
domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din vigoare
a normei juridice
a) Intrarea în vigoare a normei juridice
Intrarea în vigoare a normei juridice e legată de faptul că orice nouă reglementare, adresându-se oamenilor
(conduitei lor) trebuie să fie cunoscută de către aceştia.
Există în drept principiul nemo consetur ignorare legem – nimeni nu se poate scuza invocând
necunoa şterea legii . Pentru ca acest principiu să nu fie o simpl ă fic ţiune, trebuie asigurate condi ţiile cunoa şterii
normei de drept.
Normele juridice întră în vigoare de la data aducerii lor la cuno ştin ţa public ă (data public ării lor sau data la care
ele au fost efectiv aduse la cunoştinţă).
EXCEPTIE: cand in conţinutul actului normativ în care apare norma juridic ă se prevede intrarea în vigoare la o
altă dată decât publicarea normei (aducerea sa la cuno ştin ţă).
Din momentul intrării sale în vigoare norma juridic ă guverneaz ă deplin rela ţiile sociale; nimeni nu se poate
sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoa şte, deoarece autoritatea normei juridice,
obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza ignoran ţei  funcţionează o prezumţie absolută
a cunoaşterii legii, ce nu poate fi răsturnat ă prin dovada contrarie si pe baza careia to ţi cet ăţenii trebuie s ă cunoasc ă
legile. Necunoaşterea dreptului vatămă.
EXCEPTII:
1. atunci când o parte din teritoriul ţării r ămâne izolat, printr-o cauz ă de for ţă major ă, de restul ţării, situa ţie în care
necunoaşterea poate fi obiectivă; ea nu se datoreaz ă unei cauze particulare, unei ignoran ţe personale;
2. în materie de convenţii (în dreptul civil sau comercial) atunci când o persoan ă încheie un contract necunoscând
consecinţele pe care norma juridică le face să decurg ă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul
că s-a aflat în eroare de drept - care viciază voinţa.
b) Principiile actiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare norma juridic ă e activã, ea acţionează pentru viitor. Norma juridică
nici nu retroactiveazã (nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intr ării sale în vigoare), nici nu
ultraactiveazã (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din vigoare).
Principiul neretroactivitãtii normei juridice îşi găseşte consacrarea legislativ ă, fiind stipulat expres în
Constituţii sau în coduri. (Art.1 - Codul civil român: "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiv ă";
Art.2 - Codul penal, dispune că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost s ăvâr şite, nu erau prev ăzute
ca infracţiuni).
Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduit ă atâta timp cât aceast ă conduit ă nu este
prescrisă într-o normă juridică.
Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridic ă interesante aspecte practice în domeniul dreptului
privat - i acest domeniu aplicarea imediată a normei noi este posibil ă în condi ţiile în care actele şi raporturile juridice
desfăşurate sub imperiul normei vechi s-au finalizat. Pentru actele şi raporturile juridice care produc efecte succesive, de
lungă durată, lucrurile devin mult mai complicate: in teoria clasic ă s-a afirmat c ă atâta timp cât norma nou ă ar viza
drepturile câştigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivit ăţii (ar fi retroactiv ă) iar cât prive şte
drepturile viitoare, reglementarea nouă nu echivaleaz ă cu o reglementare retroactiv ă, fa ţă de acestea, noua norm ă nu are
caracter retroactiv. Teoria modernă nu împărt ăşe şte acest criteriu al neretroactivit ăţii normei juridice, deoarece în
19
realitate e foarte greu de a face deosebire între drepturile câ ştigate (drepturi definitive) şi drepturi viitoare (simple
expectative, ca o speranţă ce nu se poate realiza sub imperiul normei noi).
În domeniul dreptului public aplicarea imediată a normei noi este de strict ă necesitate. Normele de drept
public (de drept constituţional, normele care organizeaz ă puterile şi autorit ăţile publice, normele care privesc exerci ţiul
drepturilor cetăţeneşti, normele de competenţă, normele de procedur ă) se aplic ă imediat, înl ăturând normele vechi.
c) Exceptii de la principiul neretroactivitãtii normei juridice.
- normele juridice cu caracter interpretativ deoarece fac corp comun cu normele juridice interpretate  ele
sunt retroactive.
- normele juridice penale care prev ăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile
infractorului. Codul penal prevede că legea penală nu se aplic ă faptelor s ăvâr şite sub legea veche, dac ă nu mai
sunt prevăzute de legea nouă si stabileşte o regul ă de retroactivitate a normei penale: dac ă de la s ăvâr şirea infrac ţiunii
şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglement ări, se va aplica norma care stabile şte un regim
sancţionator mai favorabil. (Legea penală mai favorabil ă sau mai blând ă). Norma juridic ă penal ă mai favorabil ă se va
aplica, în acest caz, retroactiv, deşi la data s ăvâr şirii faptei de c ătre infractor ea nu era în vigoare.
- Retroactivitatea expresã - legiuitorul prevede expres că norma se va aplica retroactiv. Problema care se
ridică e aceea dacă retroactivitatea trebuie s ă fie, de fiecare dat ă, expres ă sau poate fi tacit ă (subîn ţeleas ă), adica dac ă
suntem în prezenţa unui drept al legiuitorului sau retroactivitatea poate fi constatat ă şi de c ătre instan ţă, pe cale de
interpretare.
Cum efectul retroactiv al unei norme de drept apare ca o excep ţie – regula fiind neretroactivitatea – şi întrucât
excepţiile sunt de strictă interpretare  atribuirea efectului retroactiv al unei norme trebuie expres specificat ă în
con ţinutul normei .
Principiul neultraactivitãtii normei juridice (nesupravie ţuirea normei) implică faptul că o normă
juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare, EXCEPTIE: normele juridice cu caracter temporar sau
excepţional - dacă nu s-ar recunoaşte efectul ultraactiv al normei juridice temporare sau excep ţionale, ar urma s ă
rămână nepedepsite tocmai fapte de natura acelora care au determinat o asemenea m ăsur ă normativ ă cu caracter de
excepţie; cum se cunoaşte termenul de ieşire din vigoare şi dependen ţa normei de o stare excep ţional ă, exist ă pericolul,
fie al sustragerii de la descoperire, fie al tergivers ării premeditate a judec ării cauzei pân ă la expirarea termenului.
d) Iesirea din vigoare a normei juridice - Deşi legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un termen
nedeterminat, rezultatele activităţii de creaţie juridic ă se afl ă sub semnul perisabilit ăţii. Nu exist ă un legiuitor universal
şi nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului. Schimb ările sociale, economice, culturale, î şi cer oglindire
adecvată în norme juridice. Ele determină un proces de învechire a normelor juridice.
Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin 3 modalit ăţi: ajungerea la termen; desuetudinea;
abrogarea.
Atunci când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauz ă excep ţional ă 
ajungerea la termen sau încetarea st ării determin ă şi încetarea ac ţiunii normelor juridice respective.
O normă juridică se consideră căzută în desuetudine, atunci când, deşi formal ea este în vigoare, dat ă fiind
schimbarea condiţiilor social-economice care au prezidat la apari ţia sa, norma respectiv ă nu se mai aplic ă. Încetând
temeiul normei, încetează de fapt şi acţiunea sa ( după evenimentele din dec 1989, formal, mai exist ă norme juridice
care reglementau relaţii sociale specifice societ ăţii române şti pre-revolu ţionare; ele îns ă au încetat s ă se mai aplice, au
căzut în desuetudine).
Abrogarea: cauza de încetare a acţiunii normei de drept datorat ă intr ării în vigoare a unei norme noi sau a
suspendãrii ei pentru cauze determinate. Formele abrogãrii:
 Abrogarea expresã:
- abrogare expres ă direct ă: desfiinţarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea în detaliu, în con ţinutul
noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare(la data intr ării în vigoare a prezentei legi (decret,
hotărâre, ordonanţă, decizie) se abrogă legea nr...., decretul nr..., etc., cu indicarea anului apari ţiei fiec ăruia).
- abrogare expres ă indirectã - utilizeazã formula: "pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se
abrogă orice dispoziţie legală contrarie".
 Abrogarea tacitã (implicitã): în noul act normativ nu se prevede nimic în leg ătur ă cu ac ţiunea vechilor
norme juridice.
Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare diferit ă în compara ţie cu vechea reglementare, organul de aplicare
înţelege implicit că în mod tacit legiuitorul a dorit s ă scoat ă din vigoare vechea reglementare (vechea norm ă fiind
considerată ca abrogată tacit).

20
17. Obiceiul juridic (cutuma).
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regul ă social ă, obiceiul precede dreptului. El apare în treapta
primitivă de dezvoltare a societăţii, fiind expresia unor necesit ăţi pe care orice societate le resimte. La apari ţia sa,
dreptul preia o serie de obiceiuri şi le adapteaz ă realit ăţii specifice unei societ ăţi politice.
Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunit ăţi, al repet ării unei practici. Oamenii aplic ă, în
procesul interacţiunii lor, în mod inconştient de multe ori, unele reguli. Pe cale de repeti ţie, ei ajung la convingerea c ă
regula respectivă este utilă şi necesar a fi urmat ă în via ţa de toate zilele.
Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul
general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de 2 momente importante:
a) fie că statul, prin organele sale legislative, sanc ţioneaz ă (recunoa şte) un obicei şi-l incorporeaz ă într-o norm ă
oficială;
b) fie că obiceiul e invocat de părţi, ca normă de conduită, în fa ţa unei instan ţe de judecat ă şi aceasta îl valideaz ă ca
regulă juridică.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obi şnuielnic) a alcătuit prima formă
a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.
Cutumele reprezintă o practică atât de înrădăcinat ă încât oamenii socotesc c ă prin ele î şi exercit ă un drept
pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială.
Cutuma se întemeiază pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate ca precedente. Se degajă
astfel o noţiune generală, alcătuită din ceea ce este comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma general ă
consacrată prin cutumă. Legiuitorul poate consacra printr-o norm ă legal ă obiceiul sau poate face trimitere la acesta.
În acelaşi timp, este posibil ca la apariţia unei legi noi (unui cod), legiuitorul să înlăture anumite obiceiuri (a
abrogat, în bună măsură, cutumele anterioare). Legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume, uzuri, etc. În afara
atitudinii legiuitorului şi a legii scrise fa ţă de obicei, instan ţele de judecat ă (jurispruden ţa) sunt confruntate cu reguli
statornicite pe baza obiceiului.
În practică s-a ridicat problema dacă judecătorul poate lua în considerare o regul ă stabil ă de obicei, la care îns ă
nu face trimitere legea (codul). În dreptul vechi, judec ătorul care cuno ştea un obicei invocat de parte f ăcea aplica ţiunea
acestuia. Dacă, însă, regula era contestată de cealalt ă parte, regula trebuia dovedit ă. Dovada se f ăcea prin mijloacele de
probă obişnuite (proba cu martori) sau se recurgea la “cercetarea prin mul ţime”: se recurgea la p ărerea unui mare num ăr
de oameni din regiune, cu experienţă, care deliberau şi emiteau un verdict, de care judec ătorul ţinea seama.
În dreptul modern situaţia este analizată nuanţat:
- în dreptul public ( constituţional şi internaţional public), sub forma uzantelor, obiceiul joacă încă un rol
important.
- in dreptul privat, apelul la obicei nu poate fi f ăcut decât în limita legii (obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de
către lege). Acest lucru este valabil şi în dreptul comercial.
 nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care ar con ţine o regul ă contrar ă ordinii publice şi moravurilor
şi nici cutumei care ar abroga o lege în vigoare .
Azi, obiceiurile operează mai mult în privinţa interpret ării voin ţei p ăr ţilor şi chiar a legilor.
- Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limite ra ţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi
potrivit scopului lor natural. Un drept exercitat în contradic ţie cu asemenea cerin ţe înceteaz ă a mai fi un drept (un uz) şi
devine un abuz obiceiul e o coordonată de apreciere a exerci ţiului licit al unui drept.

21
18. Practica judiciară şi precedentul judecătoresc.
Practica judecãtoreascã (jurisprudentã) e alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de către instanţele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instan ţele de judecat ă solu ţioneaz ă anumite cauze ce se deduc
în faţa lor şi pronunţă hotărâri (sentinţe) pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept
public. Sesizat (prin acţiune sau prin rechizitoriu), judec ătorul trebuie s ă judece cauza şi s ă pronun ţe sentin ţa. El face
acest lucru interpretând şi aplicând o normă juridică.
Actele de autoritate administrativă sunt supuse şi ele controlului judec ătoresc, pe calea contenciosului
administrativ.
În materia controlului constituţionalităţii legilor, exist ă atât sisteme de control parlamentar (prin organe special
constituite - Consiliul Constituţional în Franţa), cât şi sisteme de control judec ătoresc (tribunale constitu ţionale).
Rolul jurisprudenţei e acela de a interpreta si aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecătorului este
guvernată de 2 mari principii:
- el se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judec ă şi nu are dreptul s ă stabileasc ă dispozi ţii generale în afara
speţei particulare ce se deduce în fata sa;
- un judecător nu este, în general, legat de hot ărârea, într-o cauz ă similar ă, pronun ţat ă de un alt judec ător ( şi nici
chiar de propriile sale hotărâri anterioare).
 jurisprudenţa nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.
Totuşi, în practică, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunţa decizii cu valoare general ă. În loc s ă fie surs ă doar
interpretativă, decizia judecătorului devine surs ă creatoare a dreptului.
Precedentul e autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciar ă fa ţă de cauzele analoage. În m ăsura în care o
decizie anterioară interpretează dreptul existent, aceast ă interpretare se impune în cauzele suficient de asem ăn ătoare.
O asemenea situaţie e inacceptabilă pentru sistemul dreptului romano-germanic şi, deci, pentru sistemul
dreptului românesc.
Totusi exista 2 situaţii care subliniază importanţa precedentului şi în acest sistem juridic:
- deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în interesul legii,
- deciziile Curţii Constituţionale.
Existenta recursului în interesul legii se explic ă prin aceea c ă în fixarea jurispruden ţei şi în scopul aplic ării
unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, rol important revine, potrivit legii de organizare judec ătoreasc ă şi a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţei supreme.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi ţie cu un recurs în interesul legii o poate face Procurorul General, la
iniţiativa sa sau la cererea ministrului justi ţiei, atunci când se constat ă c ă în practica diverselor instan ţe judec ătore şti un
anumit text de lege este interpretat şi aplicat în mod diferit.
Procurorul general are dreptul să ceară Înaltei Cur ţi de Casa ţie şi Justi ţie s ă se pronun ţe asupra chestiunilor de
drept care au primit o soluţionare diferit ă din partea instan ţelor judec ătore şti. Deciziile prin care se solu ţioneaz ă
sesizarea se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Cur ţi de Casa ţie şi Justi ţie, ele se aduc la cuno ştin ţa instan ţelor
judecătoreşti de către Ministerul Justiţiei. Nu sunt citate p ăr ţile, iar solu ţiile pronun ţate în dosarele luate în discu ţie nu
sunt reformate. Soluţiile în aceste cazuri se pronunţă numai în interesul legii. Dezbaterea dat ă problemelor de drept
judecate este obligatorie pentru instanţe.
 instanţa supremă are dreptul legal să tranşeze în mod suveran eventualele conflicte de interpretare şi de aplicare a
legii de către instanţele inferioare şi să impună acestora o anumit ă interpretare.
Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, sunt invocate uneori ca precedente judiciare în
activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se cauzele cu care sunt investite instan ţele de judecat ă
 soluţia interpretativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept, sau
izvoare indirecte al dreptului.
În legătură cu dreptul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi ţie de a asigura, pe calea deciziilor date în recursul în
interesul legii, aplicarea unitară a legii de c ătre instan ţele judec ătore şti, Curtea Constitu ţional ă a României a fost
sesizată cu o EXCEPTIE de neconstituţionalitate privind esen ţa acestui drept, pe motiv c ă prin aceasta se încalc ă
Constituţia.
Motivarea acestei excepţii de neconstituţionalitate const ă în aceea c ă, întrucât numai legea este izvor de drept,
interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justi ţie, în Sec ţii Unite, ar conduce la o subordonare a voin ţei
judecătorului acestei instanţe. Pe de altă parte, se sus ţine c ă în realitate uniformizarea practicii judec ătore şti se
realizează prin intermediul căilor ordinare de atac.
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstitu ţionalitate ridicat ă.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impus ă şi de principiul constitu ţional al egalit ăţii
cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, deci, inclusiv al autorit ăţilor judec ătore şti.
22
 Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se public ă în Monitorul
Oficial al României, partea 1.
Curtea este o autoritate autonomă, ea nu face parte din puterea legiuitoare, executiv ă sau judec ătoreasc ă şi nu se
subordonează nici unei alte autorităţi.
Deciziile Curţii în cazul excepţiei de neconstitu ţionalitate prezint ă caracteristici ale precedentului judiciar.
Excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau ordonan ţă se ridic ă în fa ţa unei instan ţe de judecat ă, unde
părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes legitim. În aceste cazuri, Curtea se pronun ţă în drept, ea nu soluţionează
pe fond litigiul, părţile, după soluţionarea de către Curte a excep ţiei, continuând procesul în fa ţa instan ţelor ordinare.
Deciziile Curţii sunt evocate ca precedente, întrucât un text de lege odată declarat neconstituţional, pe
temeiul ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face obiectul unei excep ţii de neconstitu ţionalitate.
Interpretarea dată de Curte este obligatorie.
Nu numai tribunalele aplică dreptul, ci şi organele administrative  practica administrativă formează şi ea un
corp de soluţii ce se degajă în procesul aplic ării legii. Bogat în con ţinut sociologic, actul administrativ este şi el
rezultatul unui proces de interpretare şi aplicare la cazuri concrete a legii.

23
20. Actul normativ.
Denumit şi legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai important în ierarhia izvoarelor dreptului.
Noţiunea de lege prezintă două accepţiuni:
- în sens larg – legea desemnează orice regulă de drept obligatorie;
- în sens restrans – legea este actul normativ elaborat, printr-o procedură specifică, de Parlament.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum). Siguranţa lor în privinţa organizării
ordinii de drept şi posibilitatea aplicării lor imediate le confer ă o incontestabil ă superioritate fa ţă de obicei  în
progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).
Actul normativ e izvorul de drept creat de organe ale autorit ăţii publice, investite cu competen ţe normative
(parlament, guvern, organe administrative locale). El cuprinde norme general-obligatorii, a c ăror aplicare poate fi
realizată şi prin intervenţia forţei coercitive a statului.
Societatea resimte nevoia de siguranţă, de claritate şi ordine în cadrul raporturilor inter-sociale, raporturi ce se
caracterizează printr-un grad sporit de complexitate, printr-o accelerare, f ăr ă precedent, a cursului leg ăturilor pe linia
producţiei şi schimbului de activităţi. Cutuma şi jurispruden ţa sunt izvoare de drept mai oscilante, mai pu ţin precise
decât actul normativ. Actul normativ previne nesiguran ţa dreptului, incertitudinile rezultate din schimb ările rapide ce au
loc în societatea industrială modernă.
Caracteristicile actului normativ:
- are formă scrisă;
- deţine mijloace specifice de publicitate a conţinutului, aceste mijloace reprezentând garanţii de certitudine a conţinutului
actului normativ;
- este receptivă la dinamica transformărilor sociale, spre deosebire de obicei, izvor de drept conservator;
- se pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi sistematizare.
Principiul legalităţii implică o subordonare necondiţionată a subiectului raporturilor juridice fa ţă de
comandamentul normativ. Dar, pentru ca aceast ă conformare s ă poat ă deveni realitate nemijlocit ă în practica social ă
cotidiană este necesar ca acestea (subiectele) s ă- şi cunoasc ă drepturile şi obliga ţiile în mod clar şi necondi ţionat.
Forma scrisă a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a con ţinutului acestuia reprezint ă
garanţii de certitudine a actului normativ, în raport cu alte izvoare de drept.
Totodată, schimbările rapide, dinamica transform ărilor sociale specifice societ ăţii actuale î şi pot g ăsi
reflectarea operativă în actul normativ şi nu în obicei, care este forma conservatoare a dreptului. Actul normativ se
pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi sistematizare (metode informatice, stocarea informa ţiei,
programe juridice etc.).

24
21. Părţile constitutive şi elementele de structură ale actului normativ.
PĂRŢILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV
Părţile constitutive ale actului normativ sunt:
- titlul actului normativ;
- preambulul;
- formula introductivă;
- dispoziţiile generale;
- dispoziţiile de conţinut;
- dispoziţiile finale şi tranzitorii;
- anexele.
Un act normativ este compus, de regulă, din urm ătoarele p ăr ţi: expunerea de motive, titlul actului normativ,
preambulul şi formula introductivă, dispoziţii sau principii generale, dispozi ţii de con ţinut, dispozi ţii formale şi
tranzitorii.
Expunerea de motive însoţeşte unele acte normative de importan ţă deosebit ă. În ea se face o prezentare succint ă
a actului normativ, a condiţiilor care au impus apari ţia acestuia, a finalit ăţilor urm ărite prin adoptarea respectivului act
normativ.
Titlul actului normativ este elementul său de identificare. El trebuie s ă fie scurt şi sugestiv (s ă exprime cu
claritate conţinutul actului normativ).
Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere în tem ă a subiec ţilor în leg ătur ă cu motiva ţia
social-politică a intervenţiei legiuitorului. Aceast ă parte nu este obligatorie, ea se va reg ăsi în con ţinutul actelor
normative de importanţă deosebită.
Formula introductivă cuprinde temeiul constituţional sau legal al reglement ării. Aici sunt institu ţionalizate
normele de competenţă pentru organul care adoptă actul normativ respectiv.
Dispoziţiile generale cuprind prevederile prin care se determin ă obiectul, scopul, sfera rela ţiilor ce se
reglementează, definirea unor noţiuni, etc.
Dispoziţiile de conţinut formează, propriu-zis, conţinutul actului normativ. În aceast ă parte sunt cuprinse
regulile ce stabilesc drepturi şi obligaţii, se stipuleaz ă un anumit comportament, sunt reglementate urm ările nefavorabile,
în cazul nerespectării conduitei impuse.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii cuprind prevederi în leg ătur ă cu: punerea în aplicare a reglement ării, intrarea sa
în vigoare, relaţiile cu reglementările preexistente, etc.
Actele normative mai pot cuprinde şi Anexe, care fac corp comun cu legea şi au aceea şi for ţă juridic ă.
Necesitatea lor este determinată de faptul că prin con ţinutul lor sunt redate organigrame, tabele, schi ţe, statistici, etc.
ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ALE ACTULUI NORMATIV
Elementele de structură:
- articolul;
- paragraful;
Norma juridică, cu structura sa internă, este cuprins ă în articolele actului normativ. Elementul structural al
actului normativ îl formează articolul (aşa cum norma juridică alcătuieşte celula de baz ă a dreptului). Con ţinutul
normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de regul ă, con ţine o dispozi ţie de sine-
stătătoare. Există cazuri însă când, în cuprinsul actului normativ, un articol con ţine o singur ă norm ă sau, dimpotriv ă, o
normă este cuprinsă în mai multe articole.
Totodată, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispozi ţia, sanc ţiunea) pot fi
regăsite în articole diverse. Pentru acest motiv nu se poate identifica norma juridic ă cu articolul actului normativ. Ideal ar
fi ca fiecare articol dintr-un act normativ s ă cuprind ă o singur ă regul ă (norm ă) cu toate tr ăs ăturile care o caracterizeaz ă.
Aceste caracteristici trebuie redate în a şa fel încât ele s ă exprime, în mod cât mai complet, norma juridic ă şi s ă
delimiteze, în mod precis, conţinutul acelei norme în raport cu celelalte norme ale actului normativ. Într-o bun ă tehnic ă
legislativă articolele actului normativ trebuie s ă se afle în strâns ă leg ătur ă, iar structurarea pe articole s ă se fac ă într-o
ordine de expunere logică. Complexitatea reglement ării este impus ă de natura rela ţiilor sociale. Pentru acest motiv,
articolul se subdivide, uneori, în paragrafe şi alineate. Articolele se numeroteaz ă cu cifre arabe. În cazul unor acte
normative care modifică reglementarea din alte acte normative, se utilizeaz ă numerotarea cu cifre latine. De obicei,
alineatele şi paragrafele nu se numeroteaz ă. În cazul unor acte normative de mare importan ţă (Constitu ţia, Codul)
articolele au şi note marginale, care redau, într-o form ă sintetic ă, con ţinutul articolului respectiv.
Atunci când într-un act normativ se introduc articole noi, f ăr ă s ă se modifice numerotarea veche a actului
normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici.

25
 Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în sec ţiuni, capitole, titluri.
Unele coduri sunt organizate pe părţi (partea general ă şi partea special ă). Sec ţiunile, capitolele, titlurile, au denumiri
care evocă pe scurt conţinutul prevederilor pe care le con ţin.
În cazul în care un act normativ face referire la dispozi ţii dintr-un alt act normativ, deja existent, noul act normativ nu va
reproduce dispoziţiile din actul normativ preexistent, ci va face trimitere la dispozi ţiile respective printr-o norm ă de
trimitere.

26
22. Tehnica sistematizării actelor normative.
Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematiz ării lor. Sistematizarea actelor normative este
determinată de nevoia organizării acestora în baza unor criterii precise, în scopul bunei cunoa şteri şi aplic ări a normelor
juridice în relaţiile sociale.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.
A. Încorporarea
Încorporarea este o formă inferioară (iniţială) de sistematizare şi prive şte o simpl ă a şezare a actelor normative,
în raport de criterii exterioare – cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institu ţii juridice etc. O asemenea form ă
de sistematizare poate fi oficialã sau neoficialã. Este oficială încorporarea realizată de organe de drept (spre exemplu:
colecţiile de legi, decrete, hotărâri publicate periodic, colec ţii în care se îmbin ă criteriul cronologic cu cel al for ţei
juridice a actului normativ). În afara acestor colec ţii pot s ă alc ătuiasc ă culegeri de acte normative şi persoane particulare
(sub forma unor îndrumare legislative).
În conţinutul acestor încorporări nu se procedeaz ă la prelucrarea materialului normativ, nu sunt aduse modific ări
conţinutului normelor juridice adunate în colecţii sau culegeri (se corecteaz ă doar anumite erori materiale sau eventuale
greşeli gramaticale).
B. Codificarea
Codificarea este o formă superioară de sistematizare. Ea presupune cuprinderea într-un cod (act normativ cu
forţa juridică de lege) a normelor juridice aparţinând aceleia şi ramuri de drept. Ac ţiunea de codificare implic ă o bogat ă
activitate a legiuitorului, de prelucrare complex ă a întregului material normativ, de îndep ărtare a normelor dep ăşite,
perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de nova ţie legislativ ă (introducerea unor norme noi, cerute
de evoluţia relaţiilor sociale), de ordonare logic ă a materialului normativ şi de utilizare a unor mijloace moderne de
tehnică legislativă (alegerea modalităţii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor
adecvate de conceptualizare).
Codificarea este o formă superioară de sistematizare realizat ă de legiuitor, întrucât ea porne şte totdeauna de la
principiile generale ale sistemului dreptului şi ale unei ramuri de drept, c ăutând s ă redea, într-un singur act, cu un
conţinut şi o formă unitare, cât mai complet şi mai închegat, toate normele juridice dintr-o ramur ă (a dreptului civil,
penal, financiar etc.). Deşi are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege obi şnuit ă, el este un act legislativ unic, cu o
organizare internă aparte, în care normele juridice sunt a şezate într-o consecutivitate logic ă stringent ă, dup ă un sistem
bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept respective. În compozi ţia unui cod intr ă patru grupe de
factori: politici, economici, ideali şi juridici.
Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter practic, logic ă,
frumuseţea stilului etc.

27
23. Metodele interpretării juridice.
În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuin ţeaz ă o serie de metode, prin intermediul c ărora el
reuşeşte să stabilească, în interesul soluţionării cauzei, sensul exact al normei, câmpul s ău de aplicabilitate, efectele şi
scopul religiei.
A. Metoda gramaticalã
Metoda gramaticală, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridic ă prin analiza
gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de
folosire a acestora în text, dacă legiuitorul le folose şte în accep ţiunea lor comun ă sau într-o accep ţiune specific juridic ă.
De multe ori legiuitorul defineşte chiar în conţinutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, d ă defini ţii unor
instituţii, cazuri în care sarcina interpretului este sensibil u şurat ă.
Întrucât, în diverse ramuri ale dreptului, circul ă aceia şi termeni sau expresii cu sensuri diferite, organul de
aplicare va trebui să ia în consideraţie înţelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se
raportează în momentul în care rezolvă cauza (penal ă, civil ă, administrativ ă etc.).
Interpretarea gramaticală priveşte deci textul legii, text care ridic ă interpretului problema mai larg ă a sistemului
de semnificaţii (sistemul comun al limbajului).
Interpretul normei juridice trebuie să plece de la premisa c ă legea (norma de drept) este scris ă într-o limb ă
omenească, cu toate imperfecţiunile ei. Potrivit teoriei lingvistice, limba are trei func ţii: func ţia de exprimare, func ţia de
apel către cel/cei cărora ne adresăm şi, în sfâr şit, func ţia de reprezentare, concretizat ă în enun ţuri. Se mai vorbe şte
despre o funcţie metalinguală, prin efectul căreia se explic ă în ţelesul cuvintelor şi chiar despre o func ţie fatic ă, prin
care se controlează descifrarea mesajului. În procesul interpret ării gramaticale a normei juridice judec ătorul sau organul
administrativ care aplică norma trebuie să ia în calcul aceste func ţii pentru a putea descifra mesajul legii.
În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urm ăre şte şi modul de îmbinare a cuvintelor în propozi ţii şi fraze,
precum şi sensul unor conjuncţii. Spre exemplu, o anumit ă concluzie trage interpretul din faptul c ă în textul normei
juridice legiuitorul utilizează conjuncţia "şi", o alt ă concluzie dac ă legea folose şte conjunc ţia "sau". Dac ă textul spune
că o faptă se pedepseşte cu închisoare de la... la... ºi confiscarea averii, ori că o faptă se pedepseşte cu închisoare sau
amendă penală. Vom fi, într-un asemenea caz, în faţa unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.
B. Metoda sistematicã
Metoda sistematică, priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea sa în economia
actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative.
Norma juridică nu există izolat, ruptă de alte norme juridice. Ea este parte component ă a unui sistem – a unei
instituţii, a unei ramuri şi, deci, a sistemului de drept. Caracteristica fundamental ă a sistemului de drept const ă în faptul
că el există prin fidelitate faţă de propriile sale norme.
O regulă consacrată în teoria dreptului este aceea c ă orice interpretare trebuie s ă se fac ă subiectam
materiam, adică în conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretat ă.
C. Metoda istoricã
Metoda istorică, urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin luarea în considera ţie a ceea ce se cheam ă
occasio legis împrejurările social-juridice care au stat la baza elabor ării şi adopt ării legii.
În cazul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglement ării actuale cu
reglementările anterioare în materie, la evocarea principiilor de drept şi chiar la sentimentul de echitate prezumat în
fiecare normă de drept. Utilizând această metodă, interpretul va putea desprinde motivul practic care a inspirat o anumit ă
reglementare, scopul reglementării, mijloacele normative pentru atingerea scopului etc.
D. Metoda logicã
Metoda logică, este cea mai larg întâlnită între procedeele de interpretare a normei juridice. Ea implic ă aprecieri
raţionale, realizate prin operaţiuni de generalizare, de analiz ă logic ă a textului normei juridice, de analogie etc., prin
aplicarea legilor logicii formale.
Raţionamentele logice, în procesul interpret ării, dau na ştere unor reguli juridice ale interpret ării (ale rezultatului
interpretării), cum ar fi: excepţiile sunt de strict ă interpretare – regul ă ce decurge din raportul între general şi particular;
la fel, legile excepţionale trebuie interpretate restrictiv (sunt şi ele de strict ă interpretare), principiu ce rezult ă din acela şi
raport.
În realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se folose şte de o serie de argumente ale logicii
formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum înseamnă stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin
infirmarea tezei care o contrazice. Aceasta este o demonstra ţie indirect ă apagogic ă. În acest caz interpretul demonstreaz ă
că orice altă interpretare dată textului normei juridice, în afar ă de cea oferit ă de el, conduce la concluzii contrare legii.

28
 Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non
datur). Acest argument pleacă de la premisa că în cazul no ţiunilor contradictorii, care se neag ă una pe alta, doar una
poate fi adevărată, cealaltă este falsă, o a treia posibilitate nu exist ă (qui dicit de uno negat de alte ro).
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai pu ţin) este o inferen ţă silogistic ă. În istoria
dreptului nu găsim decât o singură excepţie de la acest principiu, când se putea face mai mult, dar nu se putea face mai
puţin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia m ăritat ă asupra imobilului dotal, înainte de Justinian. Astfel,
femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restrânse decât
vânzarea. Temeiul era următorul: femeile (infirmitas consilium) îşi puteau da seama, până şi ele, la vânzare dac ă
era vorba de o deposedare brutală, apreciind gravitatea actului. La ipotecare, de şi e un act mai u şor, se spunea c ă el
poartă în sine aceleaşi efecte ca şi vânzarea, dar în acest caz actul deposed ării (în cazul neexecut ării obliga ţiei) nu se
prezintă la vedere, este ascuns în formele juridice mai u şoare ale ipotecii şi femeia nu putea pricepe acest lucru.
Argumentul a minori ad minus, care însoţeşte argumentul a majori ad minus, şi care semnific ă faptul c ă dac ă
legea interzice mai putin, ea interzice implicit şi mai mult. Acest argument este, într-un fel, opus primului, el presupunând
pornirea de la o normă referitoare la un caz special (o prohibi ţie, de exemplu) la un caz general.
Argumentul a fortiori constă în aceea că raţiunea aplic ării unei norme este şi mai puternic ă întro alt ă ipotez ă
decât aceea indicată expres în norma respectiv ă.
Argumentul a pari se întemeiază pe raţionamentul că pentru situa ţii identice s ă se pronun ţe solu ţii identice ( ubi
eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie.
Organul de aplicare (judecătorul sau organul administra ţiei) trebuie s ă observe, în activitatea sa, textul legii,
litera sa, dar şi spiritul său. Lui nu-i este îngăduit s ă fac ă distinc ţii acolo unde legea nu distinge. O asemenea conduit ă
este reţinută în principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
E. Analogia
Rezolvarea unei cauze pe bază de analogie. Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu solu ţionarea unei
cauze, nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie la o norm ă asem ăn ătoare (analogia legis), fie la
principiile de drept (analogia juris). În dreptul roman, situaţia judecătorului era mai favorabil ă. Atunci când el nu
găsea soluţia în normă, pronunţa, sub jurământ, o formul ă: rem sibi non liquere (afacerea nu e lămurită) şi se
retrăgea. În dreptul modem judecătorul nu mai poate proceda astfel. Art.3 din Codul civil român oblig ă pe judec ător s ă
se pronunţe şi atunci când legea este neclar ă sau tace. Aceast ă regul ă este dictat ă de interesele ordinii publice şi de
autoritatea justiţiei. Atunci când reglementarea este neclar ă sau lipse şte, judec ătorul va c ăuta în alte norme pentru a g ăsi
o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozi ţie asem ăn ătoare). Mai complicat ă este situa ţia când el nu g ăse şte o
asemenea reglementare în nici o normă. El va solu ţiona pe baza principiilor de drept, care reprezint ă acel ideal de ra ţiune
şi justiţie, care stă la baza dreptului pozitiv. În acest caz, analogia se înal ţă la principiul general pe care-l implic ă, spre a-
l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prev ăzut-o.
Aplicarea dreptului prin analogie are la bază constatarea unei lacune a legii, fapt ce oblig ă pe judec ător, în dreptul privat,
să soluţioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispozi ţii asem ăn ătoare, fie prin apelul la principiile dreptului. În dreptul
penal o asemenea posibilitate nu este recunoscut ă. Aici func ţioneaz ă principiul legalit ăţii incrimin ării (nullum
crimen sine lege) şi principiul legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit
judecătorului să declare noi fapte ca infracţiuni şi nici s ă stabileasc ă alte pedepse, decât cele prev ăzute expres de legea
penală.

29
24. Premisele raportului juridic.
Pentru ca un raport juridic să poată apărea şi să se desf ăşoare este nevoie de existen ţa unor premise. Îndeob şte
se consideră că aceste premise sunt: norma juridicã, subiectele de drept si faptele juridice.
Primele două premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premis ă special ă sau
concretă.
Normele de drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în cadrul unor raporturi sociale asupra
cărora statul are interesul să acţioneze într-un anumit fel. Ele reprezint ă premisa fundamental ă a na şterii unui raport
juridic. Într-adevăr, fără normă de drept nu putem vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitatea
subiectelor de drept şi stabilind, de asemenea, categoriile de fapte juridice, ca şi efectele lor. Norma juridic ă î şi g ăse şte
în raportul de drept principalul său mijloc de realizare. În prezent, îns ă marea majoritate a speciali ştilor în domeniul
teoriei dreptului sunt de părere că există norme juridice ce se realizeaz ă şi în afara producerii unor raporturi juridice.
Normele la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter şi con ţinut prohibitiv. Caracteristica acestor
norme constă în faptul că apără şi influenţează relaţiile sociale prin metoda impunerii unor absten ţiuni de la s ăvâr şirea
unor fapte ce pun în pericol ordinea de drept. Menirea acestor norme, sarcina lor fundamental ă, nu este deci crearea de
raporturi juridice, ci abţinerea de la săvâr şirea unor fapte ce ar putea s ă lezeze drepturi şi interese.
În dreptul penal şi administrativ se vorbeşte, uneori, de existen ţa a dou ă categorii de raporturi juridice: raporturi
juridice de conflict şi raporturi de conformare.
Raportul juridic de conformare reprezintă adaptarea, de bun ăvoie sau de teama pedepsei, a conduitei prescrise de
norme de drept, iar raportul juridic de constrângere înseamn ă rela ţia în care se concretizeaz ă pedeapsa.
Fără crearea şi desfăşurarea nemijlocitã a unor raporturi juridice se realizeaz ă şi normele de drept care
reglementează aşa-numitele drepturi absolute şi universale (cele opozabile erga omnes).
Acestor drepturi le corespunde obligaţia general ă, ce incumb ă tuturor celorlalte subiecte, de a se ab ţine de la
acţiuni care să împiedice exercitarea lor de c ătre titulari.
Forma esenţială a acestei influenţe o constituie crearea şi desf ăşurarea unor raporturi juridice.
Realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice reprezint ă latura dinamic ă a reglement ării
juridice. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil şi injonctiv al normei de drept se particularizeaz ă, se
individualizează, capătă formă concretă în cadrul raporturilor juridice.
Relaţia juridică implică o serie de idei raţionale, cum ar fi: persoan ă (subiecte), obliga ţie, act juridic, fapt juridic
etc. Raportul juridic presupune contactul între subiecte a c ăror ac ţiune (reglat ă de norma juridic ă) are o limit ă: dreptul şi
obligaţia corelativă.
În ansamblul premiselor ce condiţionează raportul juridic, norma juridic ă exercit ă rolul fundamental. Celelalte
premise subiecte de drept, faptele juridice, se afl ă, la rândul lor, în strâns ă interdependen ţă cu norma juridic ă.
În alte situaţii, raportul juridic poate să apară direct din norma juridic ă, f ăr ă a mai fi nevoie de un fapt care s ă
prilejuiască intrarea în acţiune a dispoziţiei sau sanc ţiunii normei de drept.

30
25. Definiţia raportului juridic.
Raportul juridic ca acea legãturã socialã, reglementatã de norma juridicã, continând un sistem
de interactiune reciprocã între participanti determinati, legãturã ce este susceptibilã a fi apãrutã
pe calea coercitiunii statale.

31
26. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic.
A. Raportul juridic este un raport social
Raportul juridic se stabileşte totdeauna între oameni, fie între parteneri persoane fizice, fie între acestea şi
organele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raportul juridic se al ătur ă (coexist ă) cu ansamblul
raporturilor social-economice, politice etc. Sublinierea caracterului social al raportului juridic este necesar ă, dat ă fiind
tendinţa, prezentă uneori în literatura juridic ă mai veche, în conformitate cu care raportul juridic este conceput ca un
raport între oameni şi bunuri.
Societatea însăşi este un produs al interacţiunii oamenilor, un sistem de rela ţii aflat în permanent ă dezvoltare.
Raportul individ-societate este, în mod necesar, un raport activ. Orice proces de evolu ţie, adaptare sau integrare în
societate are loc într-un cadru organizat, normat, reglementat. În acest context, rolul normei de drept în orientarea
conduitei umane şi ca factor de socializare este deosebit de însemnat. Acest rol cre şte în condi ţiile de ast ăzi când are loc
un proces de socializare progresivă şi tot
mai accentuată a vieţii.
Omul nu acţionează niciodată ca un sistem izolat, el acţioneaz ă într-un sistem de rela ţii, într-o ambian ţă social ă
dată. Desfăşurarea relaţiilor sociale reglementate de normele juridice, în conformitate cu prevederile acestora, d ă na ştere
unei ordini sociale specifice – ordinea juridică, parte component ă a ordinii sociale.
B. Raportul juridic este un raport de suprastructurã
Intrând în compoziţia suprastructurii juridice, raporturile de drept suport ă influen ţa tuturor raporturilor sociale
(materiale şi ideologice).
Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea rela ţiilor de interes hot ărâtor pentru o bun ă
desfăşurare a raporturilor sociale. În acest cadru, dreptul reglementeaz ă raporturile politice hot ărâtoare (raporturi
aparţinând domeniului conducerii sociale), raporturi din sfera vie ţii familiale, culturale, raporturi care privesc ap ărarea
socială etc. Totodată, ca raporturi de suprastructur ă, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependen ţă
relativă faţă de raporturile materiale, putând fiinţa şi ca o crea ţie a normei de drept. Din momentul apari ţiei statului şi
dreptului, multe categorii de relaţii sociale pot s ă existe numai ca raporturi juridice.
Asemenea raporturi sunt, spre exemplu, raporturile juridice procesuale. Raportul juridic, ca raport de
suprastructură, ne apare în multe cazuri ca o form ă a raporturilor materiale; în individualitatea sa, el se prezint ă
totdeauna însă ca o unitate a unui conţinut specific şi a unei forme caracteristice.
C. Raportul juridic este un raport voliþional
Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de voin ţă. Oamenii intr ă în raporturi sociale în
vederea satisfacerii trebuinţelor lor. Ducându- şi existen ţa într-o ambian ţă social ă şi satisf ăcându- şi interesele într-un
cadru social determinat, organizat şi reglat normativ, omul intr ă în numeroase raporturi cu semenii s ăi sau cu organisme
sociale constituite.
Analiza caracterului voliţional al raportului juridic a permis doctrinei juridice s ă releve aspecte deosebit de interesante. S-
a subliniat, astfel, faptul că raportul juridic nu este un simplu raport între doi sau mai mul ţi participan ţi la via ţa social ă.
Singură, voinţa subiecţilor este insuficientă; este nevoie ca aceast ă voin ţă s ă se exprime în conformitate cu voin ţa de
stat.
Ca raport cu caracter voliţional, raportul juridic este terenul pe care se întâlnesc dou ă voin ţe: voinþa statalã,
exprimată în norma de drept, care consacră drepturile şi obliga ţiile participan ţilor şi voinþa subiectelor. În acest
sens se vorbeşte despre dublul caracter voli ţional al raportului juridic. Întâlnirea celor dou ă voin ţe ia aspectul unei
colaborări, unei desfăşurări armonioase, în marea majoritate a cazurilor. Ea poate ap ărea, îns ă, şi ca o confruntare de
voinţe, în condiţiile în care subiecţii nu-şi subordoneaz ă voin ţa şi ac ţiunile individuale fa ţă de conduita prescris ă în
conţinutul perceptiv al normelor de drept.
În acest sens, literatura juridică clasific ă raporturile juridice în: raporturi prin care se realizeaz ă dispozi ţia
normelor juridice şi raporturi prin care se realizeaz ă sanc ţiunea normelor juridice.
Teza cu privire la dublul caracter voliţional al raportului juridic re ţine leg ătura organic ă între drepturi şi
obligaţii, ca şi între titularii acestora. În manifestarea caracterului voli ţional al raportului de drept va trebui s ă se ţin ă
cont de ramura de drept în care participă subiec ţii raportului juridic. Astfel, în domeniul dreptului civil, al familiei, al
muncii, etc., majoritatea raporturilor juridice se nasc pe baza actului de voin ţă individual. În încheierea unui raport juridic
de căsătorie, spre exemplu, determinantă este voinţa părţilor de a încheia acest raport juridic. Aceast ă voin ţă, îns ă, nu
se poate exprima valabil (căsătoria nu se poate încheia legal) decât în condi ţiile prev ăzute de lege – în fa ţa ofi ţerului
stării civile, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. În alte ramuri de drept dreptul administrativ, financiar, penal
etc., – esenţială este voinţa de stat, exprimat ă în norma de drept. Atunci când un organ fiscal stabile şte în sarcina unui
subiect impozabil un impozit, declanşând un raport juridic financiar, el este obligat s ă fac ă acest lucru f ăr ă a consulta
celălalt subiect (denumit şi subiect pasiv). Na şterea unui atare raport juridic se face Ia ini ţiativa organului de stat special

32
abilitat. În desfăşurarea raportului juridic, subiectele au apoi drepturi şi obliga ţii reciproce (subiectul impozabil are
dreptul să ceară stabilirea unui impozit în conformitate cu prevederile legale, are dreptul s ă pretind ă e şalonarea pl ăţii
impozitului etc.).
În materie penală există, de asemenea, un întreg sistem de garan ţii procesuale, care consacr ă drepturile
învinuitului sau inculpatului în procesul penal. Este de observat faptul c ă, chiar şi în aceste raporturi juridice, a c ăror
apariţie sau încetare nu depinde de voinţa ambilor participan ţi, comportarea participantului pasiv este indispensabil ă şi
considerată ca atare în norma de drept.
D. Raportul juridic este un raport valoric
Importanţa studierii noţiunii şi trăsăturilor raportului juridic se eviden ţiaz ă şi în planul axiologiei juridice. Într-adev ăr,
în raporturile juridice îşi găsesc concretizarea valorile esen ţiale ale societ ăţii.
Ca produs al gândirii şi practicii comune a oamenilor, aceste valori sunt sanc ţionate şi li se acord ă putere
normativă de către conştiinţa socială, prin intermediul statului şi a normelor instituite de acestea. Pe calea normativit ăţii
juridice statul încurajează, promovează şi apără aceste valori.
Valorile se afirmă şi trăiesc nu în afara societ ăţii, ci, dimpotriv ă, în dinamismul circula ţiei lor în societate.
Desfăşurarea vieţii de relaţiune, în conformitate cu normele de drept (ordinea de drept), constituie un mijloc important de
realizare a acestor valori.
Raporturile juridice – fie cele mai numeroase, prin care se realizeaz ă dispozi ţiile normelor de drept, fie cele mai
restrânse, prin care se analizeaz ă sanc ţiunea normelor de drept – pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a
conţinutului valoric al normelor de drept în planul rela ţiilor sociale concrete şi reale. Normele juridice, ca modele
valorice, îşi găsesc îndeobşte concretizarea în raporturile juridice.
E. Raportul juridic este o categorie istoricã
Nefiind un simplu raport social în care se exprim ă doar voin ţa liber ă a participan ţilor la rela ţiile sociale, ci un
raport reglementat de o normă de drept, raportul juridic va purta atât în con ţinutul s ău, cât şi în forma sa, amprenta
voinţei sociale care se exprimă în norma juridică ce dirijeaz ă acest raport.
Fiecare tip de organizare socială genereaz ă raporturi juridice (ca şi forme de administra ţie) proprii.
Astfel, în dreptul privat roman sclavul era trecut în rândul bunurilor. St ăpânul avea asupra sclavului dreptul de
viaţă şi de moarte (ius vitae necisque). El putea fi vândut şi ucis, nu avea familie nu avea avere, nu putea s ă apar ă
în justiţie. Mai târziu, în dreptul feudal, nobilimea nu mai avea drept de via ţă şi de moarte asupra ţăranului iobag, dar
diversele dependenţe (consacrarea juridică a leg ării de p ământ a ţăranului, a rentei datorate proprietarului feudal etc),
restrângeau evident posibilităţile participării acestuia la raporturile juridice. Dreptul burghez prevede egalitatea tuturor
oamenilor în faţa legii, principiul autonomiei de voinţă etc.
Observăm, deci, că în orice societate existenţa unei vaste re ţele de raporturi juridice are la baz ă un tip aparte de
relaţii sociale. Tipul raporturilor juridice, în decursul istoriei, variaz ă, se schimb ă şi se dezvolt ă, în direct ă leg ătur ă cu
evoluţia generală a societăţii, cu caracteristicile leg ăturilor pe planul produc ţiei şi schimbului de activit ăţi.
În concluzie, studiul raporturilor juridice (constitu ţionale, civile, de munc ă, administrative etc.), trebuie s ă ţin ă
cont de existenţa acestor trăsături generale ale raporturilor de drept, s ă plece de la ele.
Este evident că pe baza acestor caracteristici generale apar, apoi, în func ţie de fiecare raport juridic concret, dintr-
o ramură sau alta a dreptului, trăsături specifice, note particulare, potrivit cu specificul rela ţiilor sociale reglementate de
normele de drept într-un domeniu sau altul.

33
27. Subiectele raportului juridic.
A. Conceptul de subiect de drept
Din punct de vedere sociologic, raporturile juridice apar ca forme specifice de manifestare a coeziunii sociale prin
intermediul contactului social. Faţă de toate celelalte forme ale coeziunii sociale (contactul spa ţial, contactul psihic etc.)
raportul juridic, ca element esenţial al coeziunii sociale, se înscrie în acel tip al leg ăturilor sociale caracterizate printr-o
stare de dependenţă reciprocă a partenerilor şi prin reflectarea acestei st ări în norme juridice care reglementeaz ă
acţiunile lor reciproce.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii – fie individual, fie grupa ţi în forme organizate. Statul
recunoaşte oamenilor o atare calitate şi apără, la caz de nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale
titularilor drepturilor în cadrul variatelor raporturi juridice.
Subiectul de drept este un fenomen social real şi poart ă amprenta tipului formelor de organizare economico-
sociale în care oamenii îşi duc existenţa. De aceea, nu vom putea judeca participarea la raporturile juridice, volumul
drepturilor subiective, întinderea capacităţii juridice, decât raportându-ne de fiecare dat ă la structura şi con ţinutul acestor
forme precum şi, în general, la contextul social-istoric în care oamenii particip ă la via ţa social ă.
B. Capacitatea juridicã – premisã a calitãþii de subiect de drept
Omul este subiect de drept; el participă la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obliga ţii în baza recunoa şterii
acestei calităţi de către normele de drept. Aceast ă aptitudine recunoscut ă de lege omului, de a avea drepturi şi obliga ţii
juridice, poartă denumirea de capacitate juridicã. Legea fixează atât momentul apariţiei capacit ăţii juridice, cât şi
întinderea ei, volumul drepturilor şi îndatoririlor ce pot forma con ţinutul unui raport juridic.
În drept, vom întâlni accepţiuni foarte diferite ale no ţiunii de capacitate, ca şi utiliz ări diferen ţiate ale
termenului, în raport de ramura de drept sau de institu ţia juridic ă într-un domeniu sau altul.
Ca posibilitate recunoscută de lege, de a avea drepturi şi obliga ţii în raporturi juridice concrete, capacitatea
juridică ne apare ca o premisă a calit ăţii de subiect de drept; în lipsa ei nu ar fi posibil ă participarea oamenilor sau
organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate de drept.
Analizând relaţia: capacitatea juridică – subiect de drept, va trebui s ă constat ăm, pe de o parte, c ă subiectul de
drept nu se manifestă în fiecare moment ca participant la un raport juridic concret.
Atunci, însă, când el devine subiect al unui raport juridic concret, acest fapt este un indiciu sigur c ă el se bucur ă
de capacitate juridică. Pe de altă parte, capacitatea juridic ă nu trebuie confundat ă cu volumul drepturilor subiective de
care se bucură un subiect de drept la un moment dat al ac ţiunii sale sociale.
Capacitatea juridică apare ca o premisă iniţială, legal ă şi teoretic ă, a calit ăţii de subiect de drept; ea este deci o
condiţie sine qua non, a drepturilor şi obligaţiilor concrete ce revin sau incumb ă p ăr ţilor într-un raport juridic.
Clarificarea rolului capacităţii juridice are o importan ţă deosebit ă pentru aprecierea func ţiilor raportului juridic în
mecanismul reglementării prin drept a relaţiilor sociale.
Fixând cercul persoanelor ce pot participa în calitate de purt ători de drepturi şi obliga ţii juridice, legea fixeaz ă,
de asemenea, conduita cuvenită sau datorată a acestora, precum şi ac ţiunea instrumentelor juridice speciale de asigurare
a drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative.
Subiectele de drept (persoana sau organiza ţiile acesteia), dispunând de capacitatea juridic ă, nu apar în mod
automat ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii concrete în raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii facult ăţii
recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor.
Având în vedere ansamblul formelor de manifestare a capacit ăţii juridice, în teoria dreptului s-a conchis c ă se
poate realiza clasificarea capacit ăţii juridice în capacitatea generalã şi capacitate specialã. Capacitatea
juridică generală este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi obliga ţii juridice, în principiu, în toate raporturile
juridice, fără ca legea să condiţioneze aceast ă participare de îndeplinirea unor calit ăţi. Capacitatea juridic ă special ă
este posibilitatea recunoscută de lege de a participa ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite
condiţii (spre exemplu, în dreptul civil subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat etc.).
C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice
Subiectele raporturilor juridice se clasific ă în: subiecte individuale – persoana, ca subiect – şi subiecte
colective. Această clasificare ţine cont de faptul c ă activitatea uman ă se poate desf ăşura în forma unor ac ţiuni
individuale sau colective. Subiectele colective î şi afl ă fundamentul în existen ţa real ă a formei colective de activitate.
1. Persoana, subiect de drept
Persoana – cetăţenii, străinii, apatrizii – apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai
largă. Cetăţenii statului, în principiu, pot să participe la toate raporturile juridice, bucurându-se, în acest sens, de
capacitatea juridică generală. Cetăţenii pot intra în raporturi de drept atât între ei cât şi cu statul, cu organele statului, cu
organizaţiile economice sau cu organizaţiile nestatale. Participarea persoanei în raporturile juridice poart ă amprenta atât a
sistemului de drept în ansamblul său, cât şi amprenta specific ă a ramurii de drept.

34
 În dreptul intern, şi anume în dreptul civil, se utilizeaz ă conceptul de "statut personal", concept care define şte
starea şi capacitatea persoanei.
În dreptul internaţional privat, conceptul are o sfer ă mai întins ă, acoperind atât statutul individual (starea civil ă,
numele, capacitatea juridică), dar şi statutul familial (raporturile care izvor ăsc din c ăs ătorie şi filia ţie). Protec ţia
statutului personal prin lege este strâns legat ă de asigurarea capacit ăţii persoanei de a se manifesta în calitate de subiect
de drept. În acest sens, este de observat că modul de reglementare ( şi, deci, şi de protec ţie) juridic ă a statutului persoanei
poate diferi în raport de spaţiul local juridic. În materia dreptului interna ţional privat se practic ă dou ă sisteme: lex
patriae şi lex domicili77. Codul civil român a adoptat sistemul lex patriae.
Deşi legiuitorul român rămâne fidel sistemului lex patriae, în mod subsidiar, dacă prin dispoziţii speciale se
prevede altfel, se poate recunoaşte valabilitatea sistemului lex domicilii.
Persoana fizicã apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care capacitatea sa juridic ă se
împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerci ţiu. Capacitatea juridic ă civil ă se poate desp ăr ţi în folosin ţă
şi exerciţiu întrucât este de principiu ca drepturile civile s ă poat ă fi exercitate pe cale de reprezentare, situa ţie
neîntâlnită, în alte ramuri ale dreptului.
Acţionând ca titulari de drepturi şi obligaţii, în cele mai diverse sectoare ale vie ţii sociale, oamenii î şi satisfac
drepturile şi interesele legitime, garantate de Constitu ţie şi alte legi. Participarea ca subiecte de drept în raporturile
juridice concrete a cetăţenilor apare astfel ca o form ă important ă de realizare a contactului social, a cooper ării în
procesul convieţuirii.
În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept str ăinii şi persoanele f ăr ă cet ăţenie. A şa cum s-a remarcat
în dreptul internaţional public, participarea străinilor şi apatrizilor în raporturile juridice constituie competen ţa de
reglementare juridică naţională, nefiind excluse îns ă şi unele în ţelegeri concretizate în conven ţii ale statelor privind
regimul juridic al străinilor.
2. Subiectele colective, ca subiecte de drept
a) Statul- subiect de drept
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice interne, cât şi în raporturi juridice de drept
internaţional. În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de drept constitu ţional. Spre
exemplu, statul apare ca subiect de drept constitu ţional în raporturile de cet ăţenie. În raporturile sale cu persoanele care
au cetăţenie română, statul are o serie de drepturi şi obliga ţii. De asemenea, statul acord ă cet ăţenie, aprob ă renun ţarea
la cetăţenie, retrage cetăţenia, aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cet ăţenii altor state. Statul apare,
totodată, ca subiect în raporturile de drept constitu ţional, prin intermediul c ărora se realizeaz ă federa ţia, precum şi în
raporturile statului privit ca întreg şi unităţile administrativ-teritoriale.
O situaţie specială prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept interna ţional. Potrivit concep ţiei
actuale doctrina de drept internaţional concepe statul ca subiect de drept interna ţional indiferent de întinderea sa
teritorială, de numărul populaţiei, de stadiul de dezvoltare economic ă, social ă şi politic ă. Statele sunt, în acest sens,
subiecte universale şi originare ale dreptului interna ţional. Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept
internaţional se întemeiază pe suveranitatea sa, ea exist ă indiferent de recunoa şterea sau nerecunoa şterea din partea
celorlalte state. Naţiunile care luptă pentru eliberare şi emancipare politico-social ă se bucur ă de protec ţie recunoscut ă
prin normele de drept internaţional. Se consideră de asemenea, c ă poporul este subiect de drept interna ţional. În ceea ce
priveşte organizaţiile internaţionale, acestea sunt subiecte ale dreptului interna ţional numai dac ă statele membre le
recunosc dreptul ca, în exercitarea func ţiilor lor, s ă fie purt ătoare de drepturi şi obliga ţii în raporturi juridice
internaţionale. În raport cu statele membre, organiza ţiile interna ţionale apar întotdeauna ca subiecte cu caracter secundar.
În privinţa persoanelor fizice, a individului, se consider ă c ă ele nu pot fi subiect ale dreptului interna ţional datorit ă
naturii consensuale, interstatale, a dreptului interna ţional, la realizarea c ăruia particip ă statele suverane.
b) Organele statului – subiecte de drept
În procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat – organe ale puterii legislative organele
administraţiei, organele justiţiei, organele procuraturii – se realizeaz ă în raport de competen ţa rezervat ă prin Constitu ţie
şi legile de organizare şi funcţionare fiecărei categorii de organe precum şi fiec ărui organ în parte. Investite cu
competenţă, organele statului participă ca purt ătoare ale autorit ăţii statale într-un domeniu sau altul. Ca subiecte de
drept, organele statului îndeplinesc cel puţin trei categorii de competen ţe: exercitarea conducerii de stat în diverse
domenii, soluţionarea problemelor privind temeinicia legal ă a preten ţiilor unor subiecte de drept fa ţă de altele şi
asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept înc ălcate, recuperarea prejudiciilor.
În relaţiile administrative apar ca subiecte de drept organele administra ţiei de stat, centrale sau locale.
În domeniul ocrotirii ordinii sociale, a apărării şi garant ării exercit ării libere şi nestingherite a drepturilor
constituţionale ale cetăţenilor, a apărării propriet ăţii publice sau private şi orânduirii de stat, particip ă ca subiect de
drept organele de justiţie, de procuratură şi cele ale Ministerului de Interne.

35
 Aceste organe participă în numele statului la raporturi juridice complexe, de drept material şi procedural, în care
se manifestă atât autoritatea statal ă, exprimat ă în volumul drepturilor conferite organelor şi care le determin ă
competenţe şi numeroase garanţii şi drepturi procesuale şi un sistem special de control. Analizând participarea organelor
de stat la raporturile juridice, se poate reţine c ă specific acestei particip ări este faptul c ă drepturile lor fa ţă de celelalte
subiecte constituie, în acelaşi timp şi obligaţii ale lor fa ţă de stat.
În anumite categorii de raporturi juridice – care nu privesc în mod nemijlocit realizarea competen ţei lor, dar se
află într-un fel sau altul, în legătură cu aceasta – organele statului pot s ă apar ă şi ca persoane juridice.
c) Persoanele juridice
Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizarea de sine st ăt ătoare, patrimoniu propriu, afectat
realizării unui scop, în acord cu interesul general. Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de
drept civil sau în cele de drept comercial. Persoana juridic ă reprezint ă un subiect de drept cu o larg ă r ăspândire în
circuitul juridic. Societăţile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile, sunt participante, în calitate de
persoane juridice, în raporturile de drept privat. Instituþiile sunt acele unităţi care desfăşoară o anumită form ă a
activităţii de stat în domenii distincte (învăţământ, s ănătate, ştiin ţă, cultur ă, etc), activitate f ăr ă caracter economic şi
care funcţionează pe baza finanţării de la buget.
Organele statului, în afara participării lor ca purt ătoare ale autorit ăţii, apar uneori şi ca persoane juridice, în
raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizarea competen ţei lor.
Celelalte organizaţii nestatale – sindicale, de tineret, uniuni de crea ţie, asocia ţii etc – care fac parte din sistemul
organizării sociale – politice şi care, în principiu, au un scop nepatrimonial, particip ă ca subiecte în rela ţii diverse, spre
exemplu: educaţie, cultură, literatură, sport etc.
În concluzie, participarea persoanei juridice în raporturile de drept prezint ă o deosebit ă importan ţă pentru
viaţa economică şi social-culturală a ţării. Organizaţiile economice au atribu ţii largi în procesul de producere a
bunurilor materiale.
Deşi, uneori, se susţine ca în toate cazurile când regia autonom ă sau organiza ţia se manifest ă ca întreg ea este
persoană juridică, considerăm că personalitatea juridic ă nu epuizeaz ă calitatea de subiect de drept a subiectelor
colective.

36
28. Conţinutul raportului juridic.
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obliga ţiilor subiectelor într-un raport juridic
determinat, drepturi şi obligaţii prevăzute de norma juridic ă. În conţinutul raportului juridic se reflect ă legătura
indisolubilă dintre norma agendi – regula de drept ce determină conduita posibilă şi datorat ă – şi facultas agendi
– dreptul unui participant la raportul juridic.
Raporturile juridice constituie relaţii interumane, ap ărute pe baza normelor de drept, în care subiectele apar ca
purtătoare de drepturi şi obligaţii. Unitatea drepturilor şi obliga ţiilor, intercondi ţionarea lor, constituie tr ăs ături
esenţiale ale conţinutului raportului juridic.
Subiectele raportului juridic apar întotdeauna ca titulari de drepturi şi obliga ţii şi se comport ă potrivit cu pozi ţia
specifică fiecăruia – de titular al dreptului sau al obliga ţiei. Drepturile şi obliga ţiile subiectelor în raporturi juridice sunt
fenomene juridice de cea mai mare importan ţă, iar corecta explicare a manifest ării lor condi ţioneaz ă o bun ă în ţelegere a
conţinutului raportului de drept.
Dreptul subiectiv este facultatea juridică individuală, a unei persoane sau organiza ţii într-un raport juridic
determinat. El poartă denumirea de drept subiectiv pentru a-l deosebi de dreptul pozitiv (sau obiectiv), adic ă de
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele de drept. Dreptul subiectiv, numit şi îndrituire, prilejuie şte
titularului său o seamă de posibilităţi, ocrotite juridiceşte:
a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său (spre exemplu s ă dispun ă de acel drept);
b) să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat;
c) să solicite apărarea dreptului său pe cale statal ă, în condi ţiile nesocotirii sale.
Dreptul subiectiv poate fi conceput: fie ca o facultate de a face ceva (facultas agendi), fie ca o pretenţie ca
altul să îndeplinească ceva în virtutea unei obligaţii ( pretesa).
Obligatia juridicã – îndatorirea – reprezintă măsura dreptului subiectiv; ea incumb ă subiectului ţinut s ă
îndestuleze dreptul subiectiv.
Clasificarea drepturilor subiective.
Problema clasificării drepturilor subiective prezint ă importan ţă atât la nivelul teoriei dreptului, dar mai ales la
nivelul ştiinţelor juridice de ramură.
În teoria dreptului este de acum tradiţional ă clasificarea drepturilor subiective în drepturi absolute şi relative,
în raport de modul de determinare a subiec ţilor obliga ţi s ă respecte dreptul subiectiv. Este absolut dreptul subiectiv
opozabil erga omnes, care trebuie, deci, să fie respectat de to ţi ceilal ţi. Este un drept subiectiv general, în sensul că
sfera persoanelor obligate a-l respecta este
nedeterminată. Dreptul subiectiv este opozabil tuturor celorlal ţi în toat ă plenitudinea sa, ca un tot. Spre deosebire de
drepturile subiective absolute, cele relative se caracterizează prin aceea c ă subiectul obligat este determinat
(nominalizat) dintru început în raportul juridic. Aceast ă modalitate de determinare a subiec ţilor este întâlnit ă în
raporturile juridice din dreptul civil, din dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul administrativ, etc.
La rândul lor, obligaţiile pot fi de tip activ – spre exemplu, obliga ţia de a achita pre ţul, de a pl ăti impozitul, de a
întreţine periodic contact cu alegătorii etc., sau de tip pasiv – spre exemplu, obliga ţia de a se ab ţine de la s ăvâr şirea unor
acţiuni care ar împiedica exerciţiul propriet ăţii.
Drepturile subiective ale cetăţenilor statului sunt ocrotite şi garantate de Constitu ţie şi de celelalte legi. Nu sunt admise
nici un fel de îngrădiri ale drepturilor subiective pe motiv de ras ă, sex, na ţionalitate.

37
29. Proba dreptului subiectiv.
Noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum: înscrisuri, martori, expertize, prezumţii, mărturisirea
unei părţi, cercetarea la faţa locului, etc.
Sarcina probei revine, de regulă, celui care face o afirmaţie.

38
30. Obiectul raportului juridic.
Prin obiect al raportului juridic se înţeleg ac ţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicit ă în
procesul desfăşurării raportului juridic. Obiectul raportului juridic îl formează, deci, chiar conduita la care se refer ă
conţinutul.

39
31. Faptul juridic.
O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic o formeaz ă faptul juridic. Faptul juridic
reprezintă o împrejurare care are efecte juridice, creeaz ă, modific ă sau stinge raporturi juridice. Nu orice împrejurare din
natura sau din viaţa socială este fapt juridic, ci numai acele împrejur ări de care normele de drept leag ă consecin ţe
juridice.
Aceste împrejurări sunt, de obicei, descrise în ipoteza normei juridice. Anumite împrejur ări, ce constituie fapte
juridice, sunt încurajate şi ocrotite de norma de drept, alte împrejur ări sunt prohibite. În leg ătur ă cu caracterul necesar al
faptului juridic, ca premisă a raportului juridic, s-a sus ţinut c ă exist ă şi raporturi juridice ce iau na ştere din norma
juridică, fără a fi nevoie de un fapt juridic – făcându-se referire la decretele de na ţionalizare, la tratatele interna ţionale,
la precedentele juridice etc.
În timp ce norma de drept şi subiectul de drept reprezint ă premise generale (abstracte) ale raportului juridic,
faptul juridic reprezintă o premisă concret ă. În ordinea importan ţei acestor premise locul central de ţine norma de drept
care statorniceşte atât participarea la via ţa juridic ă a subiectelor, fixându-le capacitatea, cât şi semnifica ţia juridic ă a
împrejurărilor ce constituie prilejuri ale naşterii raporturilor juridice.
Clasificarea faptelor juridice.
În mod tradiţional, faptele juridice se clasific ă în evenimente si actiuni. Împărţirea dihotomică de mai sus
este determinată de criteriul interferenţei sau neinterferen ţei voin ţei omului. Astfel, evenimentele sunt împrejurări
care nu depind de voinţa oamenilor, dar ale c ăror rezultate produc consecin ţe juridice numai dac ă norma de drept
statuează acest lucru. Această categorie se includ fenomenele naturale calamit ăţi, na şterea, moartea, curgerea
implacabilă a timpului etc. Ele se prezintă ca procese ce se dezvolt ă independent (uneori împotriva) voin ţei oamenilor,
sunt factori obiectivi ce-şi au determinaţiile în cauze proprii, intrinseci. În rândul evenimentelor se includ şi evenimente
sociale.
Rezultă că nu orice eveniment produce efecte juridice, intrând, astfel, în categoria faptelor juridice. Din
multitudinea fenomenelor sau proceselor naturale şi sociale, legea selec ţioneaz ă doar un num ăr limitat de asemenea
împrejurări, şi anume, pe cele care, prin amploarea consecin ţelor, au leg ătur ă cu ordinea juridic ă.
Spre deosebire de evenimente, actiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte juridice
ca urmare a reglementării lor prin normele de drept. Aceast ă categorie a faptelor juridice se caracterizeaz ă, înainte de
toate, prin faptul că sunt săvârşite de om, cu discernământ.
Acţiunile sunt licite şi ilicite. Acţiunile juridice licite, săvârşite cu scopul manifest de a produce efecte
juridice, poartă denumirea de acte juridice.
Acţiunile juridice licite sunt fie prevăzute ca obliga ţii pentru subiecte de drept, fie permise de normele juridice.
Adeseori, pentru naşterea unui raport juridic nu este suficient doar un singur fapt juridic, ci o multitudine de
fapte.
Uneori, raportul juridic ia naştere pe baza unui singur fapt juridic, îns ă, realizarea con ţinutului acestui raport
juridic se împlineşte în condiţiile în care la faptul juridic deja ap ărut se adaug ă un nou fapt (sau mai multe).

40
32. Noţiunea şi formele răspunderii.
NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE
Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială şi se rezumă la reacţia organizată,
instituţionalizată pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă.
Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii corelative care, în conformitate cu legea, se
nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat,
prin aplicarea sancţiunii juridice.
Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condi ţiile în care norma
poate şi trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un f ăga ş considerat
socialmente util. În acelaşi timp, însă, legiuitorul are de fiecare dat ă în aten ţie şi posibilitatea viol ării normei prin
conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegal ă, desf ăşurându-
se într-un cadru social determinat, cunoa şte forme de manifestare multiple şi are motiva ţii complexe. Prin fapta sa, cel
care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbur ă buna şi normala desf ăşurare a
relaţiilor sociale, afectează drepturi şi interese legitime ale semenilor s ăi, pune în pericol coexisten ţa libert ăţilor şi
echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie s ă r ăspund ă. Declan şarea r ăspunderii juridice şi stabilirea formei
concrete de răspundere aparţin, totdeauna, unor instan ţe sociale abilitate special (cu competen ţe legale în acest domeniu).
Temeiul acestei declanşări şi întinderea r ăspunderii se afl ă în lege. R ăspunderea este totdeauna legal ă; nimeni nu- şi
poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judec ător în propria cauz ă. R ăspunderea este, în aceast ă lumin ă, de ordin
normativ. Agentul percepe, şi resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerin ţe pe care societatea le impune
subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de rela ţii. R ăspunderea şi sanc ţiunea apar ca dou ă fe ţe ale
aceluiaşi mecanism social. Sancţiunea, ca o condi ţie vital ă a existen ţei în societate, trebuie s ă restituie credin ţa
zdruncinată de fapta anti-socială.
Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi şi obliga ţii juridice corelative.
FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE
În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoa şte o form ă de r ăspundere specific ă. De aceea exist ă mai multe
forme de răspundere juridică: rãspunderea juridicã cu caracter politic (răspunderea constituţională a
parlamentului), rãspunderea civilã, rãspunderea penalã, rãspunderea administrativã, rãspunderea
disciplinarã. Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizeaz ă prin condi ţii specifice de fond şi de form ă (mod
de stabilire, forme de realizare etc.).
Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecin ţele pe care le produce, r ăspunderea juridic ă apare ca o formã
agravatã de răspundere socială. Întrucât faptele antisociale care declan şeaz ă r ăspunderea juridic ă produc atingeri
valorilor sociale şi conturbă normala desfăşurare a rela ţiilor de cooperare social ă, este firesc ca r ăspunderea juridic ă s ă
se concretizeze în măsuri cu caracter punitiv, iar punerea în executare a acestor m ăsuri s ă revin ă – ca obliga ţie de
serviciu – unor instanţe sociale statale specializate.

41
33. Condiţiile răspunderii.
Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale – s ă se declan şeze, este nevoie de existen ţa
cumulativă a unor condiţii.
A. Conduita ilicitã
Prin conduită ilicită se înţelege un comportament – acţiune sau inac ţiune – care nesocote şte o prevedere legal ă.
Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în leg ătur ă nemijlocit ă cu o prescrip ţie cuprins ă într-o norm ă juridic ă. Atunci
când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalc ă aceast ă prevedere (afi şând dispre ţ
faţă de reglementarea legală), intră în acţiune sanc ţiunea normei juridice.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condiţiile unei ac ţiuni – comiterea unei fapte ilicite – ci şi în
condiţiile unei abstentiuni. Abţinerea, în acest caz, nu este o simpl ă nonexecu ţie, ci este o nonexecutie
deliberatã într-o circumstanţă în care subiectul era obligat prin norma juridic ă s ă s ăvâr şeasc ă ac ţiunea.
Conduita ilicită prezintă – în forme şi intensităţi diferen ţiate – pericol social. Gradul de pericol social
delimitează formele ilicitului juridic - civil, administrativ, penal etc.
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinar ă, contraven ţia,
infracţiunea.
B. Vinovãtia
Vinovăţia este o altă condiţie (o condiţie subiectivă) a răspunderii juridice. Vinov ăţia este atitudinea psihic ă a
celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi fa ţă de consecin ţele acesteia.
Vinovăţia – ca element constitutiv şi temei al r ăspunderii juridice – presupune recunoa şterea capacit ăţii
oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a- şi alege modalitatea comport ării în raport cu un scop urm ărit în mod
conştient. Cu alte cuvinte, vinovăţia implică libertatea voin ţei subiectului, caracterul deliberat al ac ţiunii sale, asumarea
riscului acestui comportament. În atare condi ţii, atunci când factorii naturali, procesele şi mecanismele biologice şi
fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a ac ţiona cu discern ământ, r ăspunderea juridic ă nu se va declan şa.
Răspunderea juridică se exclude în cazul s ăvâr şirii unui act ilicit, dar f ăr ă vinov ăţie. Spre exemplu: minoritatea
exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discern ământ (factor biologic – fiziologic) şi a precarei experien ţe de
viaţă (factor social); alienaþia mintalã, este cauză de iresponsabilitate; legitima apãrare, starea de
necesitate, cazul fortuit, constrângerea moralã, sunt, de asemenea, împrejurări care exclud r ăspunderea
juridică, bazate pe modificările de ordin biologic – fiziologic produse ca urmare a existen ţei unor presiuni exterioare care
se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul s ău şi care antreneaz ă anumite instincte (cum este acela de
conservare a vieţii, spre exemplu, sau de protec ţie a unor valori). Starea de necesitate exist ă atunci când subiectul, pentru
a-şi apăra propria-i viaţă în faţa unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întreb ării, sacrific ă alt ă persoan ă,
sau sacrifică bunurile altei persoane pentru apărarea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu exist ă alt ă solu ţie.
Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat şi injust, ac ţiunea
sa reprezentând o ripostă imediată şi spontană.
Formele vinovăţiei sunt: intenþia şi culpa. Ştiinţele juridice de ramură detaliază modurile de existen ţă a
acestor forme. Astfel, de exemplu, în dreptul penal inten ţia se clasific ă în: inten ţia direct ă (atunci când subiectul
acţionează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând şi asumându- şi riscurile) şi inten ţie indirect ă (atunci
când subiectul cunoaşte urmările şi le priveşte cu indiferenţă).
Culpa este o formă a vinovăţiei caracterizat ă prin aceea c ă subiectul nu prevede consecin ţele faptei sale, de şi
trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, sper ă în mod u şuratic s ă nu se produc ă. Şi în acest caz ştiin ţele de ramur ă
nuanţează trăsăturile şi modurile de afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbe şte despre imprudenþã (lipsă de
diligenţă), despre neglijenþã (omisiune) ca modalităţi ale culpei.
C. Legãtura cauzalã
Legătura cauzală între faptă şi rezultat, este o alt ă condi ţie a r ăspunderii juridice. Aceasta este o condi ţie
obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea s ă se declan şeze şi un subiect s ă poat ă fi tras la r ăspundere pentru
săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte anti-sociale, este necesar ca rezultatul ilicit s ă fie consecin ţa nemijlocitã a
acţiunii sale (acţiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
Organul de stat abilitat să stabilească o anumită form ă de r ăspundere (s ă declan şeze un raport juridic de
constrângere) trebuie să stabilească cu toat ă precizia leg ătura cauzal ă, re ţinând circumstan ţele exacte ale cauzei,
elementele necesare care caracterizeaz ă producerea ac ţiunii, consecin ţele acesteia şi s ă înl ăture elementele accidentale,
condiţiile care s-au suprapus lanţului cauzal şi care au putut s ă accelereze sau s ă întârzie efectul, s ă agraveze sau s ă
atenueze urmările.

42