Agrotehnica

Prelegerea 2
Bazele agrotehnice ale producţiei agricole
1. Agrotehnica în relaţia sistem şi agroecosistem

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate
tehnologice, în care solul este folosit ca principala resurse de producţie pentru culturile agricole,
pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura sectoarelor
poate fi diferită de la o fermă la alta.
în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensificare,
specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător sunt
practicate diferite sisteme de agricultură:
'r Agricultură durabilă,
> convenţională,
r- biologică,
> organică;
> de precizie;
> extensiva.
Agricultura durabilă (integrată)- are raporturi armonioase, prietenoase cu mediul

înconjurător Expresia întâlnită frecvent “sisteme integrate”, semnifică utilizarea ştiinţifică,
armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: pentru lucrările solului, rotaţia culturilor,
fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea
animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc.,
pentru realizarea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multisectoriale (vegetale şi zootehnice).
Agricultura convenţională- intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se
bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale
sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afanarea solului este efectuată
doar prin arătura cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a
patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze
mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice
intensive pentru combaterea buaiienilor, bolilor şi dăunătorilor.
In asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea
mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani porumb şi grâu, cu
aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentai combaterea
bolilor şi dăunătorilor.
Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de rnare capacitate care, mai
ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător. în
astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată
protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi
1
Prelegerea 2
procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului
rural sunt în mare măsură neglijate.
Astăzi, este unanim acceptat ca acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător,
mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în
considerare specificul local, climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină
nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimice,
biologice, fizice a mediului.
Agricultura biologică- mai puţin agresivă în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele
(produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care
sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. în raport cu mediul înconjurător acest
sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt
de preferinţe biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide.
Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea tehnologiilor utilizate. Produsele sunt
comercializate pe o piaţă specială.
Agricultura organică- se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a
îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu
predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor,
degradate prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.
Agricultura extensivă cu inputuri reduse - de subzistenţă, cu o producţie slab
competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea biomasei,
mai ales prin dezechilibre de nutriţie. îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice
(erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate sau aplicate doar
în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii şi soiurile
performante nu sunt răspândite pe scara largă.
Agricultura de precizie- cea mai avansată formă de agricultură, care este practicată pe
suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai modeme metode de control a stării de calitate a
diferitelor resurse de mediu, aplicarea în timp optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel
un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.
Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu.
Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea
agriculturii durabile.
Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de
cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură,
pentru mediul înconjurător al tuturor care lucrează în acest domeniu.
Sisteme de agricultură durabilă
Sistemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă
multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră. în
sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu
rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:
o diversitate mare a culturilor vegetale, dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial
genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale;
o culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru
îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solului, culturile de leguminoase perene
(dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol, culturile
ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia solului la
suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale, vânt, circulaţie
Prelegerea 3
necontrolată pe sol),
o utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de
preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale;
o se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor, dar şi pentru conservarea stării de
fertilitate a solului;
o folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât mai
mult utilizarea substanţelor chimice, de mare importanţă în combaterea buruienilor este şi
capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea
lucrărilor mecanice făcute în acest scop;
o exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi faneţelor naturale şi a zonelor supuse eroziunii
printr-un păşunat în sistem controlat;
o furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi
depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli în scopul
minimizării poluării. Număail de animale trebuie sa fie corelat cu suprafaţa de teren
agricol a fermei,
o efectuarea în perioada optimă a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat şi
transport;
o la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi
conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.
Ecosistemul agricol
Ecosistemul este alcătuit din patru subsisteme: biocenoza (comunitatea biologică), biotopul,
subsistemul agro-fitotehnic şi cel socio-economic.
Biocenoza este reprezentată de plantele de câmp (biocenoza agricolă, sau agrocenoza),
plantele pomicole (biocenoza pomicolă sau pornocenoza), plantele legumicole (biocenoza
legumicolă sau legumicenoza), plantele floricole (biocenoza floricolă sau floricenoza), viţa de y.e
(biocenoza viticolă sau viticenoza), cu toate organismele vii ce acţionează în spaţiul lor de cultură
(plantaţii, grădini, livezi), într-o mare varietate (boli, dăunători, insecte şi animale, alţi prădători)
pe plante, pe sol şi în sol. Biocenoza ataşată unui teren (parcelă) este aceeaşi în spaţiu, deoarece pe
toată suprafaţa a fost cultivat un singur tip de plantă, căruia i s-au asociat aceleaşi buruieni şi
paraziţi vegetali sau antagonişti. Microflora şi microfauna din sol sunt de asemenea omogene, iar
în timp pe o parcelă se succed culturi care menţin caracteristicile uniforme.
Biotopul (ecotopul) este reprezentat printr-un anumit teritoriu cu tot ansamblul de factori ai
mediului fizic, abiotic, ce ne dă suportul ecologic, sub incidenţa căruia se manifestă cu anumite
Prelegerea 2
intensităţi activitatea bioproductivă a diferitelor culturi. Ca biotop constitutiv al ecosistemului

agricol poate fi considerată parcela (sola) semănată sau plantată cu o biocenoză stabilită de
cultivator. După Al. lonescu (1988) parcela, ca teren agricol, are o suprafaţă precis delimitată pe
principiul uniformităţii biotopului şi al unei decizii tehnologice. în cadrul acestui biotop se vor
desfăşura aceleaşi lucrări agrotehnice care dirijează şi modelează factorii de mediu în vederea
obţinerii recoltei.
Subsistemul agrofitotehnic se referă la lucrările de tehnică agricolă prin care agricultorul se
introduce în ecosistem, îl controlează şi îl dirijează în vederea formării unor recolte constante şi
ridicate. Subsistemul socio-economic se manifestă prin prezenţa resurselor umane, materiale şi
financiare introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia şi asigurarea unei
eficienţe economice maxime. Ecosistemele agricole şi sistemele de agricultură care se dezvoltă în
interiorul lor sunt la scară planetară şi zonală extrem de diferite, atât structural şi funcţional, cât şi
din punctul de vedere al relaţiilor social-economice ce se realizează în perimetrul lor geografic.
Există deci o mare varietate a ecosistemelor agricole, care au evoluat independent unele de altele,
în diferite stadii de dezvoltare. în prezent, se apreciază că ştiinţa despre ecosisteme, care îşi
Ingineria ecosistemelor agricole desăvârşeşte încetul cu încetul fundamentarea teoretică, va putea
constitui, cu timpul, punctul de convergenţă al tratării unitare a sistemelor agricole de pe poziţii
sistemice şi cibernetice. Agroecosistemele au o diversitate staicturală şi funcţională specifică ce
oglindeşte varietatea condiţiilor ecologice, în primul rând a climei şi solurilor din diferitele zone
biogeografice ale globului.
Sistemul ecologic agricol se caracterizează prin implementarea unor metode moderne de
tehnică agricolă, prin mecanizarea şi automatizarea lucrărilor, prin irigarea de mari suprafeţe şi
integrarea acestora cu industria alimentară. în interiorul lui acţionează patru categorii mari de
factori cu influenţe determinante asupra bioproductivităţii lui: biologici, tehnici, climatici şi social-
economici. Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin specificul biocenozei,
constituită din principalii producători de substanţă organică primară (plante de cultură), prin
compoziţia florei de buruieni şi a faunei (grupul dominant fiind format din animale zoofage) şi prin
natura biotopului (a tipului de sol şi a microclimei pe un teritoriu dat). Ecosistemele agricole sunt
producătorii recoltelor prin care omul şi animalele beneficiază de un spor de hrană. De aici
însuşirile lor de a produce un anumit produs, de o anumită calitate, dirijat aproape în întregime de
cultivator. Ele au, într-o măsură mai mare sau mai mică, un grad pronunţat de artificializare, în
biocenezele agricole (agrobiogenezele) covorul vegetal este format din culturi agricole (cerealiere,
tehnice, furajere), pe care le alege cultivatorul. Biogeneza este creată, controlată şi dirijată prin
înlăturarea mecanică sau chimică, cu metode din cele mai perfecţionate, a speciilor vegetale
nedorite, respectiv a buruienilor. Prin lucrări ale solului şi asupra plantelor cultivatorul aduce
modificări în suportul ecologic şi în complexele relaţii de funcţionalitate a ecosistemului.
Ecosistemul agricol depinde totuşi în mare parte de ecotop, care se referă la întinderi mari sau.
mai mic-i de teren agricol şi de suportul ecologic (condiţiile de mediu). Din acest punct de vedere
terenurile agricole se pot constitui în adevărate biosisteme producătoare de masă utilă pentru
oameni şi animale. Ecosistemul agroindustrial trebuie privit cu toate legăturile sale, cu capacitatea
4
Prelegerea 2
de a primi şi acumula informaţii, resurse, de a le selecţiona, transforma şi apoi transmite in exterior

In cadrul sistemului, intrările şi ieşirile sunt dozate fizic şi valoric de către icglaton Corectarea
intrărilor se face cu ajutorul conexiunilor inverse în funcţie de nivelul ieşirii, menţinându-le cât mai
aproape de optimul tehnologic.
2 Resursele naturale utilizate
Din complexul condiţiilor natural cel mai important rol îi revine regimului de lumină
temparatură şi umiditate.
1 Factorii ecologici
Plantele de cultură au cerinţe specifice faţă de factorii climatici (lumină, căldură, apă, aer)
şi edafici (solul) de care trebuie să se ţină seama în zonarea diferitelor culturi şi tehnologii de
cultură aplicate.
Factorii climatici
Lumina
Lumina influenţează asimilaţia clorofiiiană, creşterea şi dezvoltarea, înflorirea,
fructificarea
Asupra fotosintezei lumina influenţează prin intensitate, calitate şi durată.
Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie la cereale, rezistenţa la
cădere, conţnutul în zahăr la sfeclă şi cel de amidon la cartof.
Cerinţele plantelor de cultură faţă de intensitatea luminoasă sunt diferite, astfel sunt «
plante de lumină » ca de ex. : floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, cartoful, bumbacul, porumbul şi
« plante de umbră » cum ar fi : fasolea, inul pentru fibre etc.
(’ahtatea luminii se referă la compoziţia ei spectrală care influenţează cantitatea şi calitatea
recoltei.
S-a constat că sub influenţa radiaţiilor roşii şi galbene se sintetizează în special hidraţi de
carbon, iar în cazul radiaţiilor albastre mai mult substanţe proteice.
Durata iluminării, respectiv alternanţa zilei cu noaptea reprezintă un element de mare
însemnătate. Durata zilei în măsură să determine formarea florilor a fost numită fotoperioadă.
Orzul şi ovăzul înspică numai în condiţii de zi lungă, iar meiul în condiţii de zi scurtă. Orezul în
condiţii de zi lungă îşi întârzie foarte mult înfloritul dar fructifică foarte repede sub acţiunea zilelor
scurte.
După felul în care se comportă faţă de lungimea zilei plantele se grupează în: plante de zi
lungă :grâul orzul, secara, ovăzul, sfecla, rapiţa, mazărea, cartoful, muştarul care fructifică vara în
condiţii de zi lungă şi palnte de zi scurtă: soia, fasolea, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul,
sorgul, meiul care fructifică în condiţii de zi scurtă. Sunt însă şi specii indiferente faţă de lungimea
zilei cum ar fi: unele soiuri de orez, porumb, tutun, hrişcă etc.
Folosirea luminii de către plante în câmp se poate face prin orientarea rândurilor nordsud,
respectarea densităţii optime, combaterea bruienilor.
Lumina nu acţionează izolat, ea se află în strânsă interdependenţă cu toţi ceilalţi factori de
vegetaţie
Căldura
C ăldura influenţează ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a
acestora, procesele fiziologice care au loc şi în final creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Cerinţele plantelor cultivate faţă de temperatură variază în funcţie de specie, soi şi faza de
vegetaţie.
Principala sursă de căldură este soarele, la care se adaugă căldura solului care provine fie
din procesele de descompunere a materiei organice fie din radiaţiile solare reţinute de sol în orele
5
Prelegerea 2
de insolaţie
1 sie foarte important de cunoscut temperatura minimă de germinaţie pentru a stabili data
optimă a semănatului (a culturile de primăvară.
Grâul, orzul, mazărea se pot semăna la temepraturi de 1-3°C în sol; floarea-soarelui 6- 8°C
, porumbul 8-10°C , fasolea, bumbacul la 10-11°C ; orezul, meiul 11-12 °C ; tutunul 13-14
‘•'C.
Reglarea regimului termic se poate face prin zonarea plantelor de cultură, combaterea
buruienilor şi afânarea solului, asigurarea densităţii optime, aplicarea gunoiului de grajd, orinetarea
rândurilor pe direcţia nor-sud
Posibilităţile de reglare a regimului termic la plantele cultivate în câmp sunt limitate însă
nu acelaşi lucru se întâmplă în spaţiile protejate unde temperatura se poate regla în funcţie de
cerinţele plantelor.
Apa
Principalele surse de apă pentru plantele cultivate sunt precipitaţiile atmosferice,
umiditatea solului şi umiditatea aerului.
Alături de ceilalţi factori de vegetaţie, apa are un rol deosebit de important în creşterea şi
dezvoltarea plantelor. Conţinutul de apă al organelor plantelor este diferit, astfel că ele variază de
la 10-15 % la seminţe până la 85 -90 % la organele verzi.
Apa dizolvă şi disociază sărurile minerale făcând posibilă absorbţia lor de către plante,
transportă sărurile minerale şi produşii de sinteză către toate organele plantei şi are rol de regulator
al temeperaturii părţilor aeriene ale plantelor prin eliminarea apei sub formă de vapori în procesul
de transpiraţie.
Apa este necesară plantelor în toate fazele de vegetaţie, dar în cantităţi diferite. Pentru
declanşarea germinaţiei cerealele au nevoie de 40-50 % apă din greutate iar leguminoasele de 80-
120 %.
In cursul perioadei de vegetaţie plantele au fenofaze în care lipsa apei influenţează în mod
hotărâtor evoluţia plantelor şi acestea u fost numite « faze critice ».
Reglarea regimului de apă se face printr-o serie de măsuri agrotehnice de acumulare şi
păstrare a apei în sol şi prin irigare.
Aerul
Aerul din sol este indispensabil creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al plantelor şi
viaţa microorganismelor
Rădăcinile plantelor se dezvoltă mai bine intr-un sol aerat, cerinţe mai mari faţă de aerul
dm sol au orzul, bumbacul, ovăzul, măzărea, floarea-soarelui, cartoful, porumbul, sfelca pentru
zahăr, iar cerinţe mici orezul şi hrişcă.
Relarea regimului de aer în sol se face prin lucrările solului (arat, cultivaţie etc.)
Factorii edafici - Solul
Influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor prin însuşirile sale fizice (textura, structura),
chimice (conţinutul în elemente nutritive, pH etc.) şi biologice.
Textura - pe solurile lutoase se pot cultiva aproape toate plantele de cultură .porumb, grâu,
orz, ovăz, trifoi, lucerna, fasole, mazăre, soia, rapiţă, sfeclă etc. Unele plante de cultură valorifică
bine solurile uşoare (lupinul, secara, sfecla) iar altele preferă solurile cu textură fină 9grâul, ovăzul,
bobul, orezul)
Structura - solurile structurate asigură un regim aerohidric favorabil favorizând activitatea
microbiană şi creşterea rădăcinilor.
Plantele graminee perene şi cerealele păioase menţin structura solului pe când cele
prâşitoare distrug structura prin lucrările şi picăturile de apă care cad între rânduri (în primele
6
Prelegerea 2
faze de vegetaţie).
/dementele nutritive cerinţele plantelor faţă de elementele nutritive variază în funcţie de
specie, soi şi faza de vegetaţie Absorţia elementelor nutritive din sol se face în mod selectiv în
cantităţi şi proporţii diferite.
Principalele elemente luate din sol de către plante sunt: azotul, fosforul, sulful, potasiul,
calciul, magneziu, fierul, manganul, cuprul, zincul, borul, molibdenul.
Azotul intră în compoziţia proteinelor, acizilor nucleici, enzimelor, clorofilei,
cioroplastelor având un rol hotărâtor în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Bosforul - participă la procesul de fotosinteză, intervine în procesul de sinteză a
substanţelor proteice. Favorizează fructificarea, grăbeşte maturitatea plantelor, măreşte rezistenţa la
ger.
Sulful - are rol în sinteza proteinelor, el intră în alcătuirea aminoacizilor sulfuraţi.
Potasiul - are rol în fotosinteză, este elemental calităţii
( ' a h tul intră în alcătuirea membranei celulare scheletice
Magneziu/ intră in alcătuirea moleculelor de clorofilă şi are rol în activarea unor
enzime.
Fierul - participă la sinteza clorofilei, având rol catalizator
Manganul - are rol important în acvititea sistemului enzymatic
('uprui - intră în alacătuirea unor enzime, are rol în mărirea rezistenţei plantelor la ger şi
secetă
Zincul - catalizator al unor procese de oxidare, măreşte rezistenţa la ger şi secetă.
Borul- are rol în fructificare, favorizează formarea nodozităţilor la legumioase.
Molibdenul - are rol de catalizator în transformările pe care le suferă nitraţii în plantă şi
favorizează dezvoltarea nodozităţilor
Reglarea regimului elementelor chimice se face prin fertilizare şi prin lucrările solului
favorizând activitatea anumitor microorganisme.
3 Factorul biologic al producţiei agricole este reprezentat de soi sau hibrid.

Sămânţa reprezintă principalul mod de înmulţire pentru majoritatea plantelor de cultură, care
sunt plante ierboase anuale şi la care seminţele se păstrează peste iarnă în spaţii speciale.
Insă pentru punerea în valoare a potenţialului genetic al materialului biologic este importanat să
se respecte cerinţele faţă de factorii de vegetaţie care sunt foarte diferit valorificaţi.Regulile
ag ro t eh n i c e arată că « una dintre cele mai importante condiţii pentri sporirea producţiei este
iolosirea la însămânţări a seminţelor din soiuri, hibrizi sau populaţii valoroase din regiune, adaptate
la condiţiile locale de climă şi sol ».
Materialul b lologic cu cât este mai valoros cu atât este mai pretenţios faţă de tehnologia de
cultivare, iar în cazul în care nu se poate asigura aplicarea unei tehnologii superioare este de dorit
să se cultive soiuri mai rustice, dar adaptate la un nivel tehnologic scăzut.
Materialul biologic folosit la culturile de câmp este reprezentat de soiuri şi hibrizi.
Soiurile cultivate sunt linii pure, organisme foarte uniforme sub aspect genetic, însă acestea nu
au o stabilitate absolută in timp din punct de vedere al caracteristicilor sale suferind o depreciere
biologică. Cauzele acestei deprecieri biologice sunt multiple şi pot fi : hibridarea naturala care se
petrece chiar şi la speciile autogame, apoi impurificările mecanice produse în nmpui condiţionării
şi tratării seminţelor, selecţia naturală care acţionează în câmp şi are tendinţa de a elimina
biotipurile valoroase, intensive în favoarea celor extensive, care sunt mai rezistente la condiţiile
nefavorabile.
Soiul poate să fie şi «uzat moral» în sensul că nu mai corespunde sub aspectul performanţelor
7
Prelegerea 2
sale cerinţelor cultivatorilor. De aceea sortimentul de soiuri existent este în continuă schimbare.
Hibrizii sunt obţinuţi pe baza încrucişării dintre linii consangvinizate, obţinute la rândul lor
prin autopolenizare dirijată Sunt valoroşi deoarece în prima generaţiei FI se manifestă fenomenul
heterozis vigoare hibridă, care conferă plantelor un plus de vigoare şi posibilitatea obţinerii unor
poducţii superioare.
Sămânţa destinată semănatului trebuie să îndeplinescă unele condiţii:
1. să apaiţină unui soi sau hibrid inclus în lista oficială;
2. să fie produsă pe o suprafaţă destinată producerii de sămânţă, pentru păstrarea purităţii
biologice şi a stării de sănătate;
3. să fie supusă analizelor de calitate şi să corespundă standardelor ;
4. FactoruJ tehnologic al producţiei agricole
Deoarece factorii naturali nu pot fi influenţaţi, rolul ştiinţei constă în utilizarea acestora în
vederea perfecţionării factorilor tehnologici. Astfel, pentru diminuarea efectelor negative ale
secetei, conservării şi utilizării cât mai eficiente a umidităţii solului sunt elaborate şi recomandate
spie utilizare sistemul de rotaţie a culturilor în asolament: procedee tehnologice şi termenii optimi
de efectuare a acestora ce conduc la conservarea umidităţii şi crearea unui regim optim de nutriţie a
plantelor.
Alţi factori tehnologici ce duc la sporirea producţiei agricole sunt:
■ perioada optimă de semănat;
■ norma de sămânţă;
■ dozele şi sistemul de fertilizare;
■ sistemul de aplicare a protecţiei plantelor contra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
* maşinile agricole ce asigură lucrările solului
8
Prelegerea 3
bondul f mei ar al Republicii Moldova şi problemele agrotehnicii contemporane
FONDUL FUNCIAR AL REPUBLICII MOLDOVA

l oialitatea suprafeţelor ele teren, indiferent de categoria de destinaţie, tipul de proprietate,
aliate in graniţele ţării constituie fondul funciar al Republicii Moldova.
Astfel, categoria de destinaţie reprezintă o grupare de terenuri bazată pe principiu
necesităţii sociale, naturale şi pretabilităţii lor
In funcţie de destinaţie, fondul funciar al Republicii Moldova este compus din următoarele
categorii:
a) terenuri cu destinaţie agricolă;
b) terenurile construcţiilor locative >7 de interes obştesc din intravilan;
c) terenuri destinate industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor şi cu alte destinaţii
speciale;
d) terenuri destinate protecţiei naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţii recreative, terenurile
de valoare istorico-culturală, terenurile zonelor suburbane şi ale zonelor verzi;
e) terenuri destinate fondului silvic;
f) terenuri destinate fondului apelor.
Destinaţia terenurilor in Republica Moldova

Tab. 1
Nr. Destinaţia 2009 2010 2011 2012
crt. Mii hectare
Os
Suprafaţa totala
00
1. 3384,6 3384,6 3384,6

f
2 Teren agricol 1984,6 2007,6 2008,7 2008,9
3. Teren forestier 447,1 450,0 450,9 450,6
4. Terenuri ale localităţilor 311,4 311,6 312,1 312,2
5. Terenuri speciale (industrie, transport, 58,5 58,7 58,9 58,9
comunicaţii)
6. Terenuri ale fondului apelor 86,0 86,8 87,3 87,6
7 Fondul de rezervă 497,0 469,0 466,7 466,4
Categoria de terenuri cu destinaţie agricolă

La categoria de terenuri cu destinaţie agricolă sînt trecute terenurile care, conform
pretabilităţii (însuşirilor, capacităţilor) şi necesităţilor socioeconomice, sînt utilizate sau există
necesitatea de a li utilizate, direct sau indirect, în scopul producerii sau deservirii procesului de
producere a bunurilor agricole.
Structura terenurilor cu destinaţie agricolă ( 1 ) 1 erenurile cu
destinaţie agricolă sînt clasificate în următoarele subcategorii:
a) terenuri productive,
b) terenuri de calitate superioară;
c) terenuri slab productive,
d) terenuri amenajate (irigate, desecate, altele);
e) terenuri neproductive.
1
Prelegerea 3
Fondul funciar al Republicii Moldova şi problemele agrotehnicii
contemporane 1 ere nun te productive

In funcţie de categoria de folosinţă, terenurile productive se clasifică în:
i terenuri arabile:
b) plantaţii de vie.
c) livezi.
J) pepiniere viticole şi pomicole,
e) păşuni: i) fineţe
Terenurile de calitate superioară
Din subcategoria terenurilor de calitate superioară fac parte terenurile orizontale şi cvasi-
onzontale de podişuri, culmi largi situate pe versanţi cu panta de pînă la 3 grade, terenurile cu
gradul de evaluare a fertilităţii naturale de peste 60 de grade, precum şi terenurile irigate. Terenurile
slab productive
Terenurile slab productive sînt amplasate pe suprafeţe compacte, nu mai puţin de 0,25 ha,
pe pante mai mari de 5 grade, cu gradul de fertilitate de maximum 30 de grade, confirmat prin
certificatul eliberat de organul central de specialitate, în modul stabilit.
! erenurile amenajate
Din punctul de vedere al amenajării, terenurile destinate agriculturii se divizează în
următoarele subcategorii de destinaţie:
a) terenuri irigate,
b) terenuri desecate (Desecarea terenurilor se efectuează în scopul utilizării lor în
agricultură, stopării proceselor distructive (alunecărilor de teren etc ), protecţiei şi utilizării
construcţiilor, amenajărilor.
Terenur ile arabile
Terenurile arabile se împart în următoarele subcategorii de folosinţă.
a) arătură curată
b) terenuri pîrloagă;
c) pajişti cultivate:
d) legumării,
e) sere;
1) răsadniţe.
terenurile ocupate de plantaţii multianuale
Folosirea terenurilot ocupate de plantaţii viticole, pomicole şi de alte plante multianuale are
ioc în conformitate cu proiectul de creare a plantaţiei de vii. livezi şi a altor plantaţii multianuale.
Plantaţiile de vie se împart în următoarele subcategorii de folosinţă
a) vii nobile,
b) vii hibride;
c) plantaţii cu hamei,
d) pepiniere viticole,
Prelegerea 3
Fondul funciar al Republicii Moldova şi problemele agrotehnicii contemporane
Livezile se împart în următoarele subcategorii de folosinţă:
a) livezi intensive şi superintensive;
b) plantaţii de arbuşti fructiferi;
c) plantaţii de duzi.
Fineţe/e şi păşunile
Păşunile includ terenurile înierbate sau înţelenite în mod natural sau artificial, prin
însărninţăn la intervale de 15-20 de ani şi care se folosesc pentru păşunatul animalelor.
Fîneţele sînt aceleaşi terenuri ca şi păşunile, cu excepţia că producţia vegetală este cosită.
Păşunile se împart în următoarele subcategorii de folosinţă:
a) păşuni curate,
b) păşuni împădurite;
c) păşuni acoperite cu pomi fructiferi;
d) păşuni cu tufărişuri.
Fîneţele se împart în următoarele subcategorii de folosinţă:
a) fineţe curate;
b) fineţe împădurite;
c) fineţe cu pomi fructiferi;
d) fineţe cu
tufărişuri Loturile pomicole
Loturile auxiliare
Din categoria terenurilor destinate agriculturii proprietate publică pot fi atribuite loturi
pentru ţinerea gospodăriilor auxiliare (arabil, fineţe, păşune) lucrătorilor din domeniile silvic,
apelor, transportului feroviar.
Ariile naturale protejate
Fondul ariilor naturale protejate de stat din Republica Moldova include următoarele
categorii de obiecte şi complexe naturale:
■ Rezervaţii ştiinţifice (rezervaţia Plaiul Fagului);
* Parcuri naţionale;
* Monumente ale naturii;
* Rezervaţii naturale (Baurci - Cahul)
■ Grădini botanice , etc
Zonele sanitare şi de protecţie
Zonele sanitare şi zonele de protecţie se stabilesc pe malurile rîurilor şi altor bazine
acvatice, staţiilor şi posturilor hidrometeorologice, în jurul zonelor şi obiectelor industriale care
emană substanţe, gaze nocive, rezervaţiilor, monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice,
zonelor de constaicţie a localităţilor, terenurilor destinate fortificării sănătăţii, construcţiilor
hidrotehnice şi de acumulare a apei, resurselor, prizelor de aprovizionare cu apă potabilă şi cu apă
tehnică, apeductelor magistrale şi internaţionale.
Terenurile neproductive
Terenurile agricole neproductive includ următoarele categorii de folosinţă:
a) terenuri ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice;
b) amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare;
c) drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă;
Prelegerea 3
bondul funciar al Republicii Moldova şi problemele agrotehnicii contemporane
d) platforme;
e) spaţii de depozitare:
f) depozite care servesc procesului de exploatare a terenurilor agricole.
g) terenuri neproductive prin degradare, dar spaţial amplasate în interiorul terenurilor
productive
AGROTEHNICA ÎN RELAŢIA CU FENOMENELE DE DEGRADARE A

TERENURILOR
Degradarea terenurilor agricole este definită ca un declin cantitativ şi calitativ al acestora

cauzată de utilizarea necorespunzătoare de către om. Utilizarea şi gospodărirea resurselor natut ale
de către om, şi mai ales a celor de sol, a avut şi are o serie de consecinţe favorabile, scontate, dar şi
urmări nefavorabile, neaşteptate sau nedorite. Degradarea solurilor este un proces străvechi, ea a
apărut o dată cu apariţia agriculturii, dar extinderea ei şi impactul ei asupra mediului ambiant sunt
în prezent mai alarmante ca niciodată. Creşterea populaţiei globului şi, în consecinţă, extinderea
agriculturii, adesea prin folosirea unor soluri puţin pretabile, agricultura intensivă, folosii ea uneori
incorectă a tehnologiilor de cultură, deversarea de materiale reziduale din industrie şi alte activităţi
sunt principalele cauze care conduc la degradarea calităţii terenurilor şi solurilor. Trebuie menţionat
că solul poate fi afectat de factori limitativi care degradează stai ea sa de calitate. Aceşti factori pot
rezulta din procese naturale sau ca urmare a unor activităţi ale omului Unii din aceşti factori
limitativi au caracter permanent, de aceea nu pot !i îndepărtaţi. în timp ce cu alţi se poate lupta prin
diferite metode agropedoameliorative. Astfel, de exemplu, dacă conţinutul ridicat de argilă, sau
dimpotrivă de nisip reprezintă factori limitativi de origine naturală a căror efecte nu pot fi eliminate
(decât prin măsuri 3 radicale şi extrem de costisitoaie), aciditatea poate fi, atât de origine naturală,
cât şi datorată omului, în ambele cazuri ameliorarea solului fiind posibilă. Spre deosebire de
limitare (restricţie), degradarea solului este cauzată de om (indusă de om) care foloseşte solul fără a
ţine seama de restricţiile terenului respectiv şi deci de riscul de degradare.
Pentru agrotehnică cunoaşterea proceselor de degradare a solului este prioritară întrucât in
funcţie de cauzele degradării se elaborează măsurile agrotehnice. Se disting două mari categorii de
procese de degradare în funcţie de acţiunea lor asupra învelişului de sol. în prima categorie intră
procesele care duc la deteriorarea unor însuşiri ale solului fără a afecta însă succesiunea
orizonturilor.
A doua categorie include procesele de degradare care afectează cuvertura de sol, ducând la
distrugerea parţială sau totală a solului sau la acoperirea lui ori scoaterea solului din funcţia sa
normală. Degradarea este un proces care afectează terenuri şi soluri pe tot cuprinsul Terrei. La
suprafaţa totală a uscatului terestru de 13013 mii ha, situaţia este următoarea (GLASOD, 1991): -
terenuri nedegradate prin activitatea umană 5909 mii ha (45,5%), - terenuri stabile 3671 mii ha
4
Prelegerea 3
(28,0%), - terenuri degradate ca urmare a activităţii omului 1964 mii ha (15,2%), -
terenurile neproductive reprezintă 1469 mii ha (11,3%). Tipul şi intensitatea proceselor de
degradare a solurilor ca urmare a activităţii omului sunt redate în tabelul 2.4. Cauzele degradării
solurilor sunt considerate: - despădurirea (579 mii ha, 29,8%), - păşunatul excesiv (679 mii ha,
34,2%), - tehnologiile neadecvate de cultură (552 mii ha, 28,0%), - exploatarea intensivă a
vegetaţiei naturale (133 mii ha, 6,8%), - activităţile industriale (23 mii ha, 1,2%). în ţara noastră
cele mai importante cauze ale degradării terenurilor sunt: despădurirea şi folosirea inadecvată a
tehnologiilor agricole. Caracteristic este faptul că, mari suprafeţe de teren sunt afectate de unul, doi
sau chiar mai mulţi factori limitativi ai producţiei. Cele mai mari neajunsuri provoacă deficitul sau
excesul de umiditate, compactarea sau tasarea, conţinutul scăzut de humus şi elemente nutritive,
eroziunea, textura extremă etc.
Degradarea fizică a solului se constată îndeosebi în cazul solurilor folosite ca arabil, fiind o
consecinţă a lucrărilor agricole pentru mobilizarea stratului arabil şi a traficului pe sol. Formele
principale de degradare fizică a solului sunt: destructurarea (deteriorarea structurii solului),
compactarea solului, întărirea solului, formarea crustei şi plintizarea. Destructurarea (deteriorarea
stmeturii solului) constă în distrugerea parţială sau chiar totală a agregatelor structurale din
orizontul arabil şi subarabil, provocată de: acţiunea uneltelor de lucrare a solului, bătătorirea solului
de către maşini, efectuarea lucrărilor solului la o umiditate nepotrivită (prea umed sau prea uscat),
impactul picăturilor de ploaie asupra agregatelor structurale de la suprafaţa solului dezgolit,
neprotejat de resturi vegetale, scăderea conţinutului de humus şi levigarea altor lianţi ai structurii
etc. Compactarea solului (sau îndesarea solului) este definită ca starea de comprimare a volumului
masei solului, creşterea densităţii aparente şi reducerea porozităţii solului, provocată de o forţă
exterioară aplicată solului. Compactarea solului este cauzată de aplicarea necorespunzătoare a
tehnologiilor de cultură, circulaţia intensă cu maşini grele etc., fiind asociată cu deteriorarea
structurii solului.
Când arătura se efectuează an de an la aceeaşi adâncime, pe soluri umede şi cu textură
mijlocie sau fină, la partea superioară a stratului subarabil se formează hardpanul (podul brazdei
sau talpa plugului). Acesta este un strat foarte compact, foarte greu permeabil pentru apă, aer şi
rădăcini, gros de 5-20 cm, având o structură masivă. Trecerile repetate ale tractoarelor, remorcilor,
maşinilor şi uneltelor agricole, pe solurile umede şi grele, determină formarea stratului cu îndesare
profundă, de 20-50 cm grosime, la partea superioară a stratului subarabil. Spre deosebire de
hardpan, care are aproximativ aceeaşi compactare pe toată grosimea lui, la Stratul cu îndesare
profundă gradul de compactare scade progresiv de sus în jos. Stratificarea profilului şi “compactarea
secundară” a solului este una din cauzele apariţiei de sisteme alternative de lucrare a solului, care
urmăresc să asigure continuitatea pe verticală a însuşirilor solului, o mai bună elasticitate şi
suportabilitate la trafic a solului. întărirea solului şi formarea crustei sunt forme de degradare a
solurilor rezultate ca efect direct al deteriorării structurii solului Întărirea solului se manifestă, prin
uscarea soiurilor, cu textură luto-argiloasă şi argiloasă, destructurate, cu formarea unor bulgări,
îndesaţi şi rigizi, cu crăpături foarte mari între ei, lucrarea solului fiind îngreunată sau practic
imposibilă până la umectarea solului. Formarea
5
Prelegerea 3
crustei este tot un fenomen similar dar se manifestă pe solurile cu textură lutoasă, luto-nisipoasă.
Formarea crustei imediat 5 după semănat poate să împiedice sau să întârzie răsărirea culturilor.
Crusta solului se formează numai la suprafaţă şi se poate desprinde uşor de restul materialului de
sol Pimtizarea este un proces de degradare specific solurilor din zonele umede tropicale. Plintizarea
este un proces complex şi apare în condiţii de anaerobioză (hidromorfism) şi alternanţa cu
aerobioza, favorizând mobilizarea ionilor de Fe++ şi Mn++, depunerea lor sub formă de pete,
concreţiuni sau reţele, împreună cu argila, cuarţul şi alţi constituenţi minerali, rezultând agregate
colorate în roşu neuniform şi de consistenţă tare. Volumul de sol şi rezerva nutritivă este diminuată,
iar rădăcinile nu se mai pot dezvolta. Poluarea radioactivă apare în sol şi mediu ca urmare a
producerii unor accidente nucleare. Foarte cunoscut în acest sens este accidentul nuclear de la
Cernobâl (Ucraina, 1986) Solurile au o radioactivitate naturală redusă, care nu ridică probleme, deşi
a crescut în ultimele decenii cu 10-30%, ca urmare a experienţelor cu bombe nucleare
Efectele poluării radioactive depinde de natura substanţelor radioactive ajunse accidental în
sol şi de perioada lor de înjumătăţire. Unele elemente radioactive au o perioadă de înjumătăţire
foarte scurtă şi dispar repede; altele însă rămân active timp îndelungat ca de exemplu Cs-137 şi Sr-
90, care au perioada de înjumătăţire de 50 ani şi respectiv 27 ani. Cs-137, care nu există în solurile
naturale, a fost identificat în solurile din ţara noastră (provine din căderi atmosferice radioactive,
explozii nucleare), dar nu depăşeşte limitele admisibile (N.Florea, 2003).
Degradarea chimică se referă la modificări nefavorabile ale unor însuşiri chimice, îndeosebi
acidifierea şi poluarea chimică. Acidifierea solurilor. Solurile acide se dezvoltă în mod natural în
climatele umede şi în special pe roci-mamă acide. în România suprafeţe apreciabile, cea. 15% din
cele arabile şi 25% din cele agricole, au o stare de aciditate inadecvată obţinerii unor producţii
corespunzătoare. Aciditatea se poate intensifica prin folosirea excesivă, pe unele soluri, a anumitor
îngrăşăminte, de exemplu a azotatului de amoniu (fertilizare necorespunzătoare), prin căderi acide
generate de unele emisii industriale (S02, S03, SH2 etc.), prin drenarea solurilor mlăştinoase care
conţin pirită (prin oxidare se formează acid sulfuric) etc. Poluarea chimică este o formă de
degradare care se manifestă prin acumularea în sol a unor substanţe chimice, ajunse în urma unor
activităţi antropice. Poluarea chimică poate apare îndeosebi prin folosirea necorespunzătoare a
îngrăşămintelor minerale (nitraţi, CI- , FI-, S04 -2 etc ), a apelor uzate sau nămolurilor (metale
grele, săruri uşor solubile etc.) şi a pesticidelor (cu remanenţă mare).
Poluarea chimică apare nu numai datorită activităţilor necorespunzătoare din agricultură ci
şi datorită unor activităţi industriale necorespunzătoare: poluarea cu metale grele (As, B, Br, Cd,
Co, Cr, Cu, F, Hg, Mo, Ni, Pb, Se, Zn etc ), poluarea cu produse petroliere (în jurul rafinăriilor),
poluarea cu particule solide, pulberi (din jurul fabricilor de ciment, de alumină, de negru de fum, al
haldelor de cenuşă etc ). Degradarea biologică poate apare chiar şi numai prin schimbarea raportului
dintre microorganismele din sol (bacterii, ciuperci, actinomicete etc.), influenţând decisiv sensul
proceselor biochimice din sol.
6
Prelegerea 3
Reducerea populaţiei de macro şi mezofaună are aceleaşi cauze cu reducerea

microorganismelor cumulat cu modificarea stării fizice şi structurale a solului. O dată cu reducerea
acestora se reduce biodiversitatea specifică solului şi se modifică acţiunea favorabilă de
transformare a materiei organice şi reciclare a nutrienţilor, de afânare a solului etc. Poluarea cu
agenţi patogeni apare îndeosebi în jurul centrelor orăşeneşti sau a complexelor industriale de
creştere a păsărilor şi animalelor Cu toate că solul posedă o capacitate naturală de autoepurare
(datorita microorganismelor autotrofe care descompun reziduurile) unele specii din aceşti agenţi
patogeni pot rezista mai mult timp în sol (Salmonella, 30-40 zile, iar sporii de antrax pot rezista ani
de zile).
Degradarea complexă se manifestă prin asocierea mai multor tipuri de degradare pe acelaşi
sol. Aşa sunt epuizarea fertilităţii solului, deşertificarea, excesul de apă, salinizarea şi/sau sodizarea.
Epuizarea fertilităţii solului apare ca urmare a „exportului” continuu de elemente nutritive din sol şi
mineralizarea excesivă a humusului în detrimentul humificării (datorită lipsei iertilizârii organice şi
minerale) Humusul, componenta organică a solului, este esenţială pentru a asigura o bună stare de
calitate (fertilitate şi productivitate) a acestuia. O treime din solurile agricole şi din cele arabile ale
României au rezerve de elemente nutritive în forme asimilabile scăzute şi astfel, nevoie de
îngrăşăminte cu azot şi fosfor, 6 iar unele soluri sau culturi necesită şi îngrăşăminte cu potasiu în
unele cazuri speciale solurile sunt deficitare, pentru nivele ridicate de producţie, şi în rezerve de
microelemente, de exemplu în zinc. Deşertificarea este un fenomen foarte complex de degradare a
terenurilor din zonele aride, semiaride şi subumede, datorită diverşilor factori, printre care
schimbările climatice (secetă puternică şi prelungită) şi activităţile umane (supraexploatarea
terenurilor)
Procesele principale de degradare care contribuie la extinderea deşertificării sunt; degradai
ea sau distrugerea covorului vegetal prin supraexploatare şi defrişare, diminuarea rezervelor de apă
(secarea izvoarelor de coastă şi a râurilor), eroziunea solului prin apă şi vânt, poluarea şi
destructurarea solului etc Extinderea deşertificării este indisolubil legată de creşterea frecvenţei
secetei, care de regulă o precede, astfel că deşertificarea poate să apară şi în regiunile care nu sunt
în vecinătatea pustiurilor, dar care sunt afectate de secete prelungite, iar practicile agricole
neadecvate favorizează procesele de deşertificare. Excesul de apă şi degradarea prin exces de
umiditate a solului se asociază cu modificări de ordin fizic, chimic, biologic şi implicit ecologic
Apa în exces poate proveni din inundaţii produse de râuri sau torenţi (cauzate şi de defrişări,
eroziune), din apa freatică situată la mai puţin de 1 m (care poate rezulta şi ca urmare a ingaţiet),
sau din băltiri pe terenuri plane sau depresionare pe soluri cu permeabilitate redusă (compactate,
stratificate).
Salinizarea şi/sau sodizarea (alcalizarea) sunt procese de degradare a solurilor induse de
om, asociate de regulă cu exces temporar şi parţial de apă, cunoscute şi sub numele de sărăturare
secundară sau salinizare secundară, în sensul că fenomenele se produc în urma unor acţiuni ale
omului, ca de exemplu îndiguiri sau amenajări de irigaţie, dar fără lucrări de desecare - drenaj
adecvate Acestea constau în acumularea de săruri solubile în orizonturile superioare ale solului în
cantităţi ce depăşesc pragul de toleranţă al plantelor de cultură (peste 0,1-0,2%) în cazul
/
Prelegerea 3
saiimzării şi sau în acumularea de sodiu schimbabil, în proporţie de peste 10-15% din

capacitatea de schimb cationic a solului în cazul sodizării (alcalizării)
Sărăturarea secundară (sau antropică) apare ca urmare a ridicării (oscilaţiei) nivelului
hidrostatic al apelor freatice (ascensiunea capilară), mai mult sau mai puţin mineralizate, în urma
introducerii irigaţiei, a irigaţiei cu ape mineralizate, a aplicării unei agrotehnici necorespunzătoare
care intensifică ascensiunea capilară, a aportului de apă freatică din zonele învecinate mai înalte etc.
Degradarea terenurilor prin dislocarea şi acoperirea solurilor, le scot practic din uz, parţial
sau total, solul pierzându-şi funcţiile naturale în biosferă. Ele se referă fie la dislocarea solului prin
eroziune hidrică sau eoliană ori prin deplasarea de mase de pământ (alunecări), excavare. fie la
acoperirea solurilor cu diverse materiale sau construcţii (clădiri, drumuri, pavaje etc ). Eroziunea
solului prin apă (hidrică) este un fenomen natural care a contribuit şi contribuie la modelarea
scoarţei terestre
Eroziunea naturală se referă atât la eroziunea veche (geologică) ce a contribuit la geneza
formelor de relief şi a reţelei hidrografice, cât şi la procesul care se desfăşoară în prezent, lent
(eroziunea normală actuală), fără a provoca modificări importante în morfologia profilului de sol.
Eroziunea accelerată (antropică) se produce cu intensitate mărită faţă de cea normală şi este
amplificată prin activităţile umane Prin luarea solului în cultură agricolă (şi deci înlocuirea
vegetaţiei naturale prin culturi agricole), riscul şi rata de eroziune creşte mult datorită afănării
solului şi protecţiei reduse oferite de culturile agricole.
Eroziunea solului provoacă pagube multiple, a căror intensitate depinde de panta terenului
şi modul de folosinţa a terenurilor, iar pe terenurile arabile de sistemul de lucrare a solului, gradul
de acoperire a solului şi de condiţiile pedoclimatice ale zonei. Pagubele produse de eroziune rezultă
din modificările însuşirilor solului, reducerea fertilităţii solului şi fenomene de poluare a mediului
înconjurător, cum ar fi: îndepărtarea straturilor fertile (bioacumulative) de soi, modificarea
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului, accentuarea fenomenului de secetă pe versanţi
şi secarea izvoarelor de coastă, distrugerea prin inundaţii şi colmatări a solurilor situate pe văi,
dezrădăcinarea plantelor, reducerea producţiei plantelor cultivate, creşterea cheltuielilor de
producţie.
Eroziunea eoliană a solului (deflaţia) este procesul de desprindere, transport şi depunere a
particulelor solide de la suprafaţa solului prin vânt. Eroziunea eoliană apare de la viteza de 3 m/'s,
dar devine evidentă de la 5 m/s (pe soluri nisipoase). Se produce prin târârea sau rostogolirea
particulelor de 0,5-3 mm, în salturi sau prin plutire în atmosferă a particulelor mai fine. Eroziunea
eoliană are aceleaşi efecte negative ca şi eroziunea hidrică. Deplasări de mase de pământ
(alunecările de teren) sunt definite ca fenomene fizico-geografice care constau în desprinderea unor
mari volume de sol şi rocă subiacentă şi deplasarea lor spre părţile mai joase de relief datorită unui
complex de factori naturali, mai mult sau mai puţin modificaţi antropic.
f actori care determină alunecările de teren sunt. gravitaţia terestră care reprezintă factorul
activ, forţa motrice; apa (din precipitaţii) care umezeşte solul şi roca subiacentă în exces, producând
atât o reducere a frecării interioare dintre stratele de materiale cât şi o creştere a
8
r greutăţii masei de sol şi rocă, îngheţul solului şi dezgheţul treptat al acestuia care determină o
supraumezire a masei de sol de deasupra stratului rămas încă îngheţat, fapt care favorizează
Prelegerea
deplasarea laterală 3
a acesteia pe pante; acţiunea omului asupra mediului căruia îi modifică starea de
Fondul funciar al Republicii Moldova ţi problemele agrotehnicii contemporane
echilibru natural prin defrişare, desţelenire, declanşarea sau intensificarea eroziunii în adâncime,
încărcarea versanţilor cu construcţii etc. Prin repetarea în timp a alunecărilor şi suprapunerea lor în
spaţiu rezultă versanţi cu alunecări caracterizaţi prin forme de relief foarte variate, unele pozitive,
altele negative acumulând adesea apă în exces.
După grosimea stratului afectat de alunecări se deosebesc alunecări superficiale (sub 1 m),
de adâncime mică (1-5 m), medie (5-10 m), mare 10-20 m) şi foarte mare (peste 20 m). După
dinamică, alunecările de teren pot fi stabilizate şi active.
Alunecările pot acea efecte grave asupra caselor, drumurilor şi căilor ferate, construcţiilor
industriale, terenurilor agricole şi silvice; pot de asemenea să obtureze pâraiele. Excavarea
terenului este o categorie de distrugere totală a solului prin îndepărtarea masei de sol, în scopul
exploatărilor miniere la zi, îndeosebi pentru extracţia cărbunelui, balastiere, cariere diferite, gropi
de împrumut etc.
Acoperirea cu sedimente sau colmatarea se referă la procesul de depunere peste soluri a
materialelor rezultate prin procesul de eroziune şi transportate de ape curgătoare (râuri, torenţi etc )
sau de vânt. Colmatarea este unul din efectele degradării terenurilor prin eroziune şi se constată
adesea pe diferite conuri de dejecţie, în unele piemonturi sau în zone de divagare în care ia viituri
mari au loc revărsări ale apelor pe terenurile din apropiere. Suprafeţele colmatate devin de regulă
mai puţin fertile, iar în cazul când sedimentele depuse sunt nisipoase sau pietrişuri devin chiar
nefertile. Acoperirea cu diferite deşeuri, halde sau reziduuri de orice fel, care rezultă continuu în
cantităţi crescânde din activitatea umană, a devenit în prezent o problemă dificilă şi de mare
însemnătate pentru aspectul şi calitatea mediului ambiant. în ţara noastră peste 20000 ha sunt
acoperite cu diverse deşeuri (din care cca. 2000 ha cu cenuşă şi zgură de la centralele termice şi
termoenergetice), suprafeţe scoase din circuitului economic.
Tehnologiile specifice aplicate pentru aceste deşeuri, halde şi reziduuri (recultivare,
restaurare sau refacere ecologică) au ca scop fie copertarea cu sol fertil şi instalarea arborilor,
ierburilor, culturilor, fie alte tehnologii de fixare a acestora, deoarece îndeosebi haldele de steril
poluează zonele învecinate (fiind deplasate de apă, vânt). Pierderea de teren prin scoaterea din
circuitul agricol şi silvic ca urmare a extinderii oraşelor şi a centrelor industriale (construcţii,
drumuri şi căi ferate etc.).
Este necesară o grijă deosebită pentru reducerea ratei de scoatere a solurilor din funcţia lor
normală atribuindu-se terenuri cu fertilitate scăzută pentru scopurile menţionate. Agrotehnica
aplicată pe toate categoriile de folosinţă şi îndeosebi pe terenurile arabile trebuie să evite
manifestarea acestor procese de degradare şi să contribuie prin măsuri specifice de agrotehnică
diferenţiată la ameliorarea şi refacerea acestor soluri.
9
Tema IV
Mediu! de viaţă a! plantelor
MEDIUL DE VIAŢĂ AL PLANTELOR
Plantele de cultură se află în continuă şi strânsă interdependenţă cu mediul înconjurător.

De aici plantele absorb apa şi sărurile nutritive şi primesc energia solară. Nici un atom de
carbon, azot, fosfor etc. care le alcătuiesc corpul şi nici energia pentru sintetizarea materiei
organice nu sunt create de către plante, ci sunt luate din mediul înconjurător.
Producţia oricărei plante cultivate este rezultanta interacţiunii tuturor factorilor care
participă, într-un fel sau altul, la formarea recoltei.
Nivelul recoltei este în raport cu gradul în care fiecare factor şi toţi la un loc se apropie de
valorile optime cerute de biologia plantei. Această condiţie globală este rar întâlnită în mediul
natural de viaţă al plantelor, dar ea poate fi ameliorată prin alegerea soiului sau hibridului care se
cultivă, adaptarea tehnologie de cultivare (rotaţia culturilor, îngrăşăminte, desimea de semănat
etc.) şi dirijarea factorilor de vegetaţie, astfel încât “oferta locului” să fie cât mai apropiată de
biologia plantei cultivate.
Pornind de la concluzia unanim acceptată că plantele de cultură îşi exprimă
potenţialul biologic al soiurilor şi hibrizilor în relaţie directă cu mediul de viaţă şi intervenţia
omului este important de precizat care este locul mediului de viaţă al plantelor în relaţia: plantă
cultivată - mediu de viaţă - tehnologia de cultivare. Abordarea sistemică şi componenta
ecologică a producţiei agricole obligă la analiza complexă a intervenţiilor în mediul de viaţă al
plantelor. Astfel, intervenţiile efectuate pentru optimizarea condiţiilor de mediu trebuie să
asigure conservarea şi reproducerea în timp a acestor resurse, în special cele susceptibile la
degradare: solul şi activitatea biologică a acestuia.
Mediul de viaţă al plantelor este format din două componente.
1. Condiţiile de mediu (cadrul spaţial) - sunt acele componente naturale ale mediului de
viaţă al plantelor care caracterizează cadru! spaţial a! existenţei vegetaţiei şi în general a vieţii
pe pământ tară a avea un rol direct, activ în viaţa plantelor; aceste componente sunt.
a) relieful,
b) roca,
c) solul ca spaţiu poros cu o anumită structura.
2. Factorii de vegetaţie (componenta activă) - sunt acele elemente constitutive ale
mediului natural care intervin activ în viaţa plantelor, delimitează arealul de cultivare a acestora
şi determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal; factorii de vegetaţie sunt:
a )căldura,
b) lumina,
c) aerul,
d) apa,
e) substanţele nutritive,
f) activitatea biologică din sol.
1
Tema IV
Mediul de viaţa al plantelor
CONDIŢIILE DE MEDIU
RELIEFUL. Formele de relief prin întindere, dimensiuni, complexitate etc. influenţează
semnificativ solurile formate, creează topoclimate specifice şi diferenţiază elementele de
tehnologie.
Formele de relief în ordinea crescândă a dimensiunilor şi complexităţii lor sunt:
> microrelieful,
> mezorelieful,
> macrorelieful.
Microrelieful ocupă suprafeţe reprezentând de la câţiva zeci de metri pătraţi până la câteva
sute de metri pătraţi şi are influenţă asupra “împestriţării”, complexităţii învelişului de soluri şi
determină caracterul microcombinări 1 or.
Mezorelieful reprezintă formele de relief de dimensiuni medii; dealuri, vâlcele, văi, terase,
versanţi, lunci etc. Mezorelieful determină structura învelişului de soluri in limitele teritoriilor
ecologic omogene.
Macrorelieful cuprinde cele mai reprezentative forme de relief, care determină aspectul
global al unui teritoriu: câmpie, platou, sistem muntos.
Macrorelieful determină şi reflectă, în concordanţă cu condiţiile bioclimatice, zonalitatea
învelişului de soluri şi caracterul combinărilor solurilor tipice pentru zona dată. In fiecare zonă
climatică solurile se formează şi evoluează până ajung la un stadiu de echilibru (dinamic) de
lungă durată al acţiunii factorilor pedogenetici.
Formele de relief, formate în timp prin eroziune geologică (versanţi, lunci, terase, culmi,
platouri) prezintă importante diferenţieri pedologice, agrotehnice şi microclimatice, care trebuie
cunoscute în scopul cultivării acestor terenuri.
Versanţii (pantele, povârnişurile, malurile văii) reprezintă o parte componentă a unei văii,
prin care aceasta se leagă de formele pozitive înconjurătoare de relief. Ca lungime versanţii pot fi
împărţiţi astfel:
■ scurţi, cu lungime de până la 200 m între axul văii şi cumpăna apelor;
* mijlocii (200-400 m),
* lungi, cu peste 400 m între axul văii şi cumpăna apelor.
Mărimea şi părţile componente ale versantului influenţează direct, uneori diferit, asupra
agrotehnicii aplicate. Totodată trebuie înţeles că versantul evoluează unitar, iar segmentele în care
ar putea fi divizat acesta, evoluează nu separat ci în strânsă legătură unul cu altul, influenţându-se
reciproc. Cele patru segmente posibile sunt (figura 3.1):
o rectilinii (drepte) - pe aceste segmente scurgerile sunt uniforme, cu tendinţe de a se
accentua totuşi spre baza lor;
o concave - eroziunea cea mai puternică se înregistrează în partea din amonte, iar cea din aval
este colmatată cu materialul erodat;
Tema IV
Mediul de viaţă al plantelor
o convexe - eroziunea este mai accentuată în avalul acestui segment, adică acolo unde şi
panta este mai mare;sub formă de trepte - scurgerea şi eroziunea este diminuată datorită
platformelor existente.
Profilul versantului poate fi în întregime reprezentat de un singur segment sau poate fi
format dintr-o succesiune de forme diferite. Astfel în funcţie de situaţia concretă profilul
versantului poate fi simplu (când unul din cele patru segmente ocupă peste 90% din lungimea
versantului) şi complex (când în lungul versantului apar mai mult decât unul din cele patru
segmente).
Expoziţia versanţilor interesează în mod deosebit la stabilirea corectă a modului de folosinţă
a terenurilor, la culturile incluse în rotaţie şi tehnologia de cultivare şi în special adâncimea şi
epoca de semănat.
drept
convex
L.X01
-put
în trepte
Figura 1 - Profite ale versanţilor

Versanţii cu expoziţie sudică, sud-esticâ, sud-vesticâ sunt însoriţi, abrupţi, (cu înclinare de
10-25-45°), sunt scurţi sau mijlocii (de circa 200-400 m), în partea superioară cu segmente drepte
sau convexe erodate şi partea inferioară de regulă concavă şi colmatatâ.
Versanţii nordici, nord-estici, nord-vestici sunt umbriţi şi mai reci, cu pante line (înclinare
de 3-15 °), mai lungi (circa 800 m), cu segmente concave şi convexe dând aspectul vălurit al
reliefului. Frecvente pe versanţii nordici, în special la terenurile folosite ca arabil sunt fenomenele
de hidromorfism şi în special pseudogleizarea favorizată atât de relief cât şi de litologie (materiale
parentale cu textură fină) şi hidrogeologie (izvoare de coastă).
Versanţii cu orientare vestică şi estică sunt intermediari între primele două categorii
privind căldura şi umiditatea. Versanţii estici sunt încălziţi ziua înainte de amiaza, iar cei vestici
după amiază.
Versanţii prin pantă şi expoziţie creează divesificarea topoclimatelor, repartiţia solurilor,
sensul şi intensitatea proceselor pedogenetice, troficitatea şi modul de folosinţă a terenurilor.
După gradul de înclinare versanţii se clasifică astfel:
■ plan: 0-3 %,
* slab înclinat:
■ 3-10 %,
Tema IV
Mediul de viaţă ai plantelor
■ moderat înclinat: 10-15%,
■ puternic înclinat: 15-25 %,
* foarte puternic înclinat: 25-35 %,
* abrupt: peste 35 %.
Modul de folosinţă a terenurilor influenţează hotărâtor stabilitatea versanţilor. Cultivarea
pe versanţii cu pantă mai mare de 8-10% a plantelor prăşitoare conduce la condiţii favorabile
apariţiei fenomenului de pluvio-denundaţie, atât prin dislocarea particulelor de sol, cât şi prin
spălarea materialului. Este astfel necesară reducerea ponderii acestora, pe măsura creşterii
înclinării versanţilor, sporind în acelaşi timp suprafeţele ocupate de cereale păioase şi plante
furajere.
Creşterea suprafeţelor arabile pe terenurile în pantă, ca urmare a desţelenirilor şi
defrişărilor, cumulat cu aplicarea unei agrotehnici neadecvate conduce la consecinţe negative
asupra învelişului de sol.
Structura culturilor pe versanţi, felul plantelor cultivate şi lucrările efectuate (figura 2)
contribuie la apariţia şi amplificarea proceselor morfogenetice, atât prin închegarea slabă pe care o
au unele din ele cât şi prin lucrările agrotehnice de întreţinere , care slăbesc coeziunea particulelor
de sol.
Jt*V'
Figura 2- Influenţa stării culturale a solului asupra eroziunii
De asemenea pe versanţii cu înclinare mai mare de 10-12% trebuie folosit sistemul de
cultură în fâşii şi sistemul de cultură cu benzi înierbate, alături de aplicarea unor lucrări
agrotehnice şi antierozionale adecvate. Formele de microrelief rezultate prin eroziunea de
adâncime (şiroirea, rigola, ogaşul, ravena, torentul) generează diferenţieri tehnologice importante
pentru producţia agricolă.
Lunca reprezintă fundul sau talvegul unei văi, locul unde reţeaua hidrografică transportă şi
depune material sub formă de aluviuni. Măsurile agrotehnice în luncă sunt condiţionate, în special,
de inundabilitate şi adâncimea apei freatice.
Terasele - reprezintă formele de relief dispuse succesiv şi etajat deasupra luncii, iar prin
caracteristicile lor geomorfologice constituie cele mai uniforme şi favorabile terenuri
4
Tema IV
Mediu/ de viaţă al plantelor
pentru agricultura în aceasta zona. Terasele sunt slab înclinate în sensul cursului apei şi au un
drenaj global defectuos.
Culmile - sunt în general înguste şi prelungi, cu înşeuări din loc în loc, cu orientări şi
nivele diferite în funcţie de reţeaua hidrografică aferentă. Acestea sunt supuse vânturilor puternice,
favorizând eroziunea şi au un drenaj extern rapid şi foarte rar lent.
ROCA. Litologia reprezintă un factor pedogenetic dominant, influenţând caracterul
reliefului, diversificarea şi repartizarea teritorială a solurilor, caracteristicile tehnologice ale solului
etc. Influenţa acestuia se reflectă în textura, profunzimea, fertilitatea şi regimul de umiditate a
solurilor, fiind în acelaşi timp principala cauză a proceselor de panta.
în zona colinară agrotehnica aplicată trebuie raportată substratului litologic care, imprimă
formele de pantă şi controlează în mare parte etajarea pe verticală a solurilor. In partea inferioara a
versanţilor fiind prezente mamele, argilele marnoase, coluviile etc. iar în partea superioară gresii,
nisipuri, conglomerate, tuluri etc. In lunci factorul litologic este reprezentat de coluvii, aluvii,
proluvii etc. Pe porţiunile unde rocile au aceeaşi rezistenţă pe toată suprafaţa versantului se
realizează aceeaşi înclinare pe toată lăţimea lui, când rocile sunt foarte tari formează convexităţi,
iar rocile moi dau naştere la formele concave. Forma în trepte este favorizată de succesiuni de
straturi rezistente şi friabile, de prezenţa alunecărilor care creează şi formele concav-convexe.
SOLUL. Solul ca formaţiune naturala de la suprafaţa litosferei care evoluează permanent
prin transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi
biologici, influenţează în mod decisiv agrotehnica aplicată. Fiind locul de transformare continuă a
materiei organice, având o compoziţie biochimică complexă, intr-un corp poros ce reţine apa şi
aerul, solul printr-o proprietate nouă faţă de roca din care s-a format şi anume “fertilitatea”,
asigură relaţia cu plantele cultivate şi condiţionează măsurile agrotehnice.
Structura solului ca determinant ecologic (şi implicit însuşirile care decurg din aceasta)
reprezintă atât un indice morfologic, caracterizând diferite tipuri genetice de sol, respectiv
orizonturile acestora, cât şi un indice agronomic, determinând în mod indirect fertilitatea solului.
Valoarea agronomică a structurii solului este dată în special de influenţa acesteia asupra stării de
aşezare a solului şi implicit asupra regimului de apă, aer, nutritiv, termic şi biologic al solului.
FACTORII DE VEGETAŢIE - BAZE ŞTIINŢIFICE ALE PRODUCŢIEI VEGETALE

CLASIFICAREA FACTORILOR DE VEGETAŢIE
în abordarea problemelor de cunoaştere, modificare şi dirijare a factorilor de vegetaţie
aceştia au fost numiţi, în dependenţă de specialitatea cercetătorului: factori de mediu, factori
naturali, factori ecologici, factori agrofitotehnici, factori nutriţionali, factori de biotop, factori
abiotici, mediu natural, condiţii de mediu etc.
Pe baza elementelor comune mai multor definiţii şi clasificări se poate reţine că factorii de
vegetaţie sunt elemente componente ale mediului natural care acţionează atât asupra
Tema IV
acestuia cât şi asupra plantelor, determinând individualitatea locului şi oferta de favorabilitate
pentru diverse plante.
După originea şi modul de acţiune factorii de vegetaţie se clasifică astfel:
❖ Factori abiotici (lipsiţi de viaţă):
V factori climatici (cosmico - atmosferici): lumina, căldura, aerul, apa atmosferică;
•/ factori edafici: substanţele nutritive şi apa cu toate formele sale aflate în sol.
♦> Factori biotici (cu viaţă): organismele vii din sol şi interacţiunile dintre elementele
constitutive ale biocenozei.
Rezultanta acţiunii factorilor abiotici este diferită de la un loc la altul în funcţie de condiţiile
de mediu, cu repetabilitate în timp, dar în final nu obţinem identitate, ci numai similaritate.
Relieful prin panta terenului şi expoziţia suprafeţelor influenţează în mod semnificativ factorii apă,
căldură şi lumină.
Rezultanta acţiunii factorilor biotici, îndeosebi a microfaunei şi microflorei din sol, este în
principat succesionistă, corelată cu anotimpul, planta cultivată şi tehnologia de cultivare, ducând
în final la modificări cantitative şi calitative în sol. Astfel evoluţia normală a solului este afectată
de diverşi poluanţi ajunşi în sol sau de rotaţii inadecvate de plante cultivate.
Legăturile de interdependenţă sunt atât între grupele de factori cât şi între factorii aparţinând
aceleiaşi grupe. Astfel, factorii climatici exercită influenţă hotărâtoare atât asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor, cât şi asupra factorilor edafici, accelerând sau reducând desfăşurarea
proceselor vitale dintre sol şi plantă. Natura cosmico-atmosferică îngreunează modificarea acestor
factori, dirijarea acţiunii acestora bazându-se în principal, pe valorificarea interacţiunilor dintre
diverşi factori cât şi a celor dintre factorii de vegetaţie şi condiţiile de mediu (relief, expoziţie
etc.).
Legătura dintre factorii de vegetaţie aparţinând aceleiaşi grupe este deosebit de bine exprimată de
relaţia dintre resursa termică şi hidrică. Astfel, de exemplu, în zonele aride ale
Mesopotamiei, unde temperatura medie anuală este de circa 20^C, iar precipitaţiile însumează abia
100 mm, biomasa realizată nu depăşeşte câteva sute de kg/ha. Prin irigarea acestor zone, cu norme
de 1000-1500 mm apă, se obţin recolte de fân de circa 25-35 t/ha. în zona de stepă a României,
cele mai adaptate plante de cultură abia realizează 300-400 kg s.u. /ha pe când prin suplimentarea
apei, prin irigaţii, se obţin producţii de plante furajere de peste 25-32 tone/ha s.u. (P.Guş şi colab.,
1998).
CARACTERISTICILE FACTORILOR DE VEGETAŢIE

Stabilirea modului de acţiune şi a posibilităţilor de dirijare a factorilor de vegetaţie, bazată
pe valorificarea teoriei sistemice pornind de la oferta locului - cerinţele specifice fiecărei plante
cultivate - posibilităţile tehnologice, conduc la sintetizarea următoarelor caracteristici ale factorilor
de vegetaţie:
> Factorii de vegetaţie nu au valori constante, ele variază în timp şi spaţiu, în cadrul unor
limite de minim-maxim.
6
r
Tema IV
> Factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă, se influenţează şi acţionează printr-o
rezultantă medie, comună.
> Factorii de vegetaţie trebuie dirijaţi spre valori optime (intervalul optim) în funcţie de
specie, soi sau hibrid şi perioadă de vegetaţie.
> Nesubstituirea, adică nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi înlocuit printr-un alt
factor.
Factorii de vegetaţie nu au valori constante, ele variază în timp şi spaţiu, în cadrul unor limite de
minim-maxim.
în timp, modul de variaţie şi de acţiune poate avea periodicitate şi o anumită amplitudine,
astfel încât modificarea factorilor lumină, căldură, umiditate este lentă, treptată, dând posibilitatea
plantelor să se adapteze în limitele potenţialului lor genetic. Asemenea variaţii au caracter de
regim, cu o anumită frecvenţă şi de o anumită amploare, de regulă fără repercusiuni negative
asupra producţiei.
Factorii de vegetaţie trebuie dirijaţi spre valori optime (intervalul optim) în funcţie de
specie, soi sau hibrid şi perioadă de vegetaţie. Fiecare factor de vegetaţie are cea mai favorabilă
influenţă asupra plantei atunci când, în mediul de viaţă, el se află într-o anumită doză (sau
intensitate), conform cu cerinţele plantelor. Pentru condiţiile de mediu din producţie este greu să
întâlnim o astfel de doză precisă şi constantă a unui factor de vegetaţie, de aceea este mai practic
să vorbim de intervalul optim al fiecărui factor de vegetaţie.
Prezenţa factorului sub (în minim) sau peste (în maxim) intervalul optim, influenţează
negativ plantele şi determină scăderea producţiei. în aceste condiţii el este factorul limitativ al
producţiei.
Nesubstituirea, adică nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi înlocuit printr-un
alt factor, chiar dacă în anumite situaţii funcţiile de ordin secundar al unui element nutritiv pot fi
compensate într-o oarecare măsură de un alt element nutritiv.
Factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă, se influenţează şi acţionează printr-o
rezultantă medie, comună, fiind greu sau chiar imposibil de precizat contribuţia fiecăruia la
sporirea producţiei vegetale. Această subliniere motivează ca intervenţiile prin tehnologiile de
cultivare să fie complexe şi nu unilaterale. Orice intervenţie printr-o tehnologie cu inputuri
unilaterale (fertilizare numai cu azot, tasarea solului, monocultura, irigarea) amplifică efectul
limitativ al factorilor de vegetaţie şi în final are consecinţe nefavorabile asupra recoltei.
7
Tema V
Factorii de vegetaţie şi metode de dirijare
LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Lumina este factorul de vegetaţie prin care, energia solară este acumulată în plantă sub
formă de energie potenţială sau energie acumulată în substanţă organică (biomasă).
Lumina intervine în: procesele de foto sinteză, procesele de creştere, procesele de
înflorire, procesele de fructificare, procesele ce imprimă rezistenţa la cădere a plantelor, procesele
implicate în determinarea calităţii recoltei etc. Energia luminoasă, transmisă de la soare prin
particule de fotoni, este absorbită de clorofilă, care apoi, prin procesul de fotosinteză transformă
C02 luat din frunze şi apa din rădăcini, în substanţe organice din ce în ce mai complexe
(monozaharide, apoi polizaharide).
Energia solară s-a acumulat în cantităţi imense de-a lungul epocilor geologice şi se găseşte
concentrate în zăcămintele organice. De asemenea humusul înglobează o mare cantitate de energie
solară. Energia necesară fotosintezei este practic inepuizabilă şi gratuită. Dacă s-ar opri
fotosinteză, primele ar dispărea plantele, apoi animalele erbivore, urmate de cele carnivore şi, la
urmă, omul.
Intensitatea fotosintezei, respectiv, utilizarea energiei solare şi convertirea în biomasă
depinde de un complex de factori care pot fi grupaţi astfel:
> caracteristicile luminii recepţionate de plante - cantitate, calitate (componenţă
spectrală), durata iluminării (alternarea luminii cu întunericul),
' capacitatea biologică a soiurilor şi hibrizilor cultivaţi de a utiliza energia luminoasă,
F posibilităţile tehnice, economice şi organizatorice ale cultivatorului de a regla acest
factor de vegetaţie şi de a menţine în optim ceilalţi factori de vegetaţie.
Metode agrotehnice de dirijare a factorului lumină.
1. Zonarea plantelor şi amplasarea în teren în concordanţă cu cerinţele acestora faţă de
sursă.
Plantele cu cerinţe mari faţă de factorul lumină se amplasează în zona de stepă şi
silvostepă, cele cu cerinţe mai reduse - în zona de silvostepă şi forestieră. Plantele cu cerinţe mari
se amplasează pe versanţii sudici (viţa de vie, tutun, soia, floarea soarelui, porumb etc ), iar pe
versanţii nordici: ovăz, cartof, inul, trifoi etc. ’
2. Semănatul la epoca optimă pentru ca perioada înfloritului să corespundă din punct de
vedere calendaristic cu cerinţa plantei faţă de lumina zilei. Semănatul Ia desimi optime pentru
fiecare cultură permite valorificarea eficientă a cantităţii de lumină disponibilă pe unitatea de
suprafaţă în funcţie de perioada calendaristică şi expoziţia terenului. Semănatul des favorizează
creşterea în înălţime, alungirea plantei, iar semănatul rar favorizează ramificarea. Epoca şi desimea
de semănat trebuie să asigure uniformitatea semănatului. Dacă plantele sunt dese se umbresc unele
pe altele, iar dacă sunt rare sau cu goluri, rămân neinterceptate şi deci nefolosite de către frunze
cantităţi mari de energie solară.
3. Combaterea buruienilor - îndeosebi în primele faze de vegetaţie a plantelor de cultură,
când ritmul de creştere al acestora este mai scăzut decât al buruienilor. Buruienile necombătute
umbresc plantele de cultură şi reduc foarte mult cantitatea de lumină interceptată.
4. Orientarea rândurilor de plante pe direcţia nord sud, exceptând terenurile în pantă,
unde se recomandă orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel pentru a asigura protecţia
solului. Orientarea rândurilor pe direcţia N-S determină ca dimineaţa şi seara razele solare, care
cad aproximativ perpendicular pe rânduri, să lumineze mai bine plantele, iar la prânz plantele se
1
Tema V
umbresc reciproc şi sunt ferite în acest fel de efectul căldurii excesive.

5. Practicarea culturilor succesive, mai ales pe terenurile irigate şi zonele cu sol fertil,
reprezintă o metodă importantă pentru valorificarea la maximum a duratei de iluminare şi a
intensităţii luminii în zonele favorabile din acest punct de vedere.
6. Culturile intercalate, de exemplu, fasolea şi dovleacii prin porumb, amestecul de plante
furajere etc. permit ca lumina neinterceptată de unele plante să fie folosită de altele, care la rândul
lor se dezvoltă mai bine în aceste condiţii de umbrire.
7. Menţinerea în regim optim a celorlalţi factori de vegetaţie. Fertilizarea, irigarea şi alte
lucrări de îngrijire favorizează creşterea viguroasă a plantelor, cu frunze mari, bogate, care
captează mai multă lumină.
8. Ameliorarea însuşirilor de fotosinteză ale plantelor de cultură. în cercetările de
ameliorare a plantelor de cultură se urmăreşte crearea unor soiuri sau hibrizi de plante cu direcţia
frunzelor apropiată de verticală (cu port semierect), pentru a fi mai bine luminate, iar întreaga
plantă să capteze o cantitate mai mare de energie luminoasă.
9. Utilizarea unor surse suplimentare de lumină. O dirijare propriu-zisă a factorului
lumină se poate realiza în sere, solarii, răsadniţe şi mai ales în fitotroane, case de vegetaţie, prin
utilizarea unor surse suplimentare (becuri cu neon etc.). Lumina de la becurile obişnuite (lumina
incandescentă) cuprinde raze galbene, roşii şi infraroşii şi are puţine raze albastre şi violete.
Această lumină provoacă alungirea plantelor şi creşterea slabă a aparatului foliar. Dirijarea
luminii pentru spaţiile protejate se poate realiza în următoarele direcţii:
a. Mărirea intensităţii luminii naturale prin. utilizarea unei sticle de calitate
specială, cu grad mare de transparenţă; elementele de susţinere (şproturile) să ocupe cât
mai puţin spaţiu, menţinerea curată a sticlei etc.
b. Mărirea duratei luminii prin: iluminarea artificială în continuarea perioadei de
lumină, respectând fotoperiodismul specific plantelor (dimineaţa şi seara), folosind mai
multe tipuri de lămpi electrice, în instalaţii speciale, fixe sau mobile.
c. Diminuarea intensităţii luminii prin stropirea sticlei la exterior cu emulsii din
praf de cretă, var stins, rezidii cu calciu de la industria zahărului, humă etc.
d. împiedicarea accesului luminii (pentru etioîarea unor părţi de plantă: lăstari de
sparanghel, cicoarea de Bruxelles, peţioli de ţelină etc.) prin: acoperirea sticlei cu
materiale opace, netransparente.
10. Crearea unui aflux suplimentar de CO:. în spaţii protejate, sere, solarii, răsadniţe, prin
îngrăşarea cu cantităţi mari de îngrăşăminte organice, care prin descompunere eliberează CO 2, se
creează un aflux suplimentar de dioxid de carbon. O cantitate mai mare de CO 2 în jurul plantelor
sporeşte procesul de fotosinteză.
CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Căldura este o condiţie obligatorie pentru viaţa plantelor şi are o importanţă deosebit de
mare şi variată. Căldura ca factor de vegetaţie condiţionează, în mod direct sau în corelaţie cu alţi
factori de
vegetaţie, desfăşurarea proceselor fundamentale din plantă şi din sol, delimitează aria de
răspândire a fiecărei specii cultivate şi nivelul producţiilor obţinute.
Surse de energie calorică şi factorii de influenţă
Sursele de energie calorică utilizabile în activitatea de producţie agricolă sunt următoarele.
2
Tema V
1. Radiaţia solară - reprezintă principala sursă de căldură, a cărei valoare de 0,8-1,5

calorii/cm2/minut, în drumul spre sol este valorificată astfel: 40% rămâne în spaţiul cosmic, 17%
este absorbită de către atmosfera mai apropiată de sol (îndeosebi în straturile cu mult praf, nori,
ceaţă), 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă, 33% contribuie la încălzirea solului.
Radiaţiile solare care emit căldură (radiaţiile calorice) sunt cele cu lungime de undă mare: roşii
(0,65- 0,75 p), infraroşii (0,76-600 p), electromagnetice (2 mp).
2. Descompunerea microbiologică a materiei organice Căldura de care beneficiază
plantele provine şi ca urmare a unor procese exoderme din sol: descompunerea resturilor organice,
a gunoiului de grajd, condensarea vaporilor de apă etc. Din descompunerea unei tone de gunoi de
grajd rezultă 3-4 milioane calorii energie.
3. Utilizarea unor surse de încălzire sau de reducere a pierderilor de căldură din sol. In
spaţii protejate: sere, solarii, răsadniţe se folosesc diferite surse pentru reglarea factorului căldură.
Folosirea perdelelor de protecţie, mulcirea solului, irigarea etc., sunt măsuri indirecte de reglare a
regimului termic al solului şi atmosferei apropiate.
Cantitatea de căldură pe care o primeşte şi o înmagazinează solul depinde de un număr
mare de factori, cum sunt: latitudinea, altitudinea, expoziţia terenului, umiditatea atmosferică,
nebulozitatea, curenţii de aer, ploile, stratul de zăpadă, alternanţa zi - noapte, anotimpul, însuşirile
termice ale solului (capacitatea de absorbţie a razelor solare, căldura specifică, conductivitatea
termică).
In cursul zilei versânţii vestici sunt mai calzi după amiaza decât cei estici. Pe versanţii
estici şi sudestici, plantele suferă mai mult din cauza îngheţului decât pe cei vestici. în consecinţă,
primăvara semănatul culturilor sensibile la temperaturi scăzute se va realiza în ordinea: versanţii
sudici, vestici, sud-vestici, sudestici, terase, terenurile plane, lunci şi văi, versanţii nordici.
Umiditatea atmosferică şi nebulozitatea diminuează atât afluxul de căldură către sol, cât şi
pierderea acesteia, diminuând fluctuaţiile de temperatură, micşorând astfel riscul de îngheţ la sol.
Curenţii de aer şi ploaia, contribuie la modificarea temperaturii în funcţie de natura
acestora (calzi sau reci).
Stratul de zăpadă - fiind slab conducător de căldură, constituie un strat izolator. Cu cât este
mai gros (10-30 cm) şi mai afinat, cu atât efectele lui pozitive sunt mai evidente. Un strat de
zăpadă prea gros, peste 60-80 cm şi tasat poate avea efecte negative asupra stării fitosanitare a
culturii.
Capacitatea solului de absorbţie a radiaţiilor solare influenţează temperatura din sol.
Solurile închise la culoare absorb mai multă căldură decât cele deschise la culoare, terenul lucrat
se încălzeşte mai bine decât cel cu mirişte, iar solul acoperit cu zăpadă proaspătă mai puţin decât
cel acoperit cu zăpadă veche, murdară.
Prezenţa mulciului diminuează amplitudinea oscilaţiilor termice în alternanţa zi-noapte sau
perioade climatice. Fluxul termic provenit din radiaţia solară şi pătruns în sol se răspândeşte în
cuprinsul acestuia şi produce modificări în temperatura solului în condiţii care depind de unele
caracteristici specifice ale solului.
Comportarea sub aspect termic a solului este influenţată în principal de două însuşiri
termice ale acestuia: capacitatea calorică (căldura specifică) şi conductibilitatea termică
(difusibilitatea termică sau capacitatea de încălzire a solului).
Tema V
Metode agrotehnice de dirijare a regimului de căldură.

Pentru ca influenţele temperaturii asupra plantelor de cultură şi, în consecinţă asupra
mărimii şi calităţii recoltei să fie cât mai favorabile este necesar să se intervină prin metode de
dirijare. Pornind de la faptul că există anumite limite de temperatură în care plantele se dezvoltă,
că acţiunea căldurii este complexă, directă sau indirectă, prin intermediul atmosferei şi a solului
metodele de dirijare vizează două direcţii:
♦> folosirea cât mai eficientă a radiaţiei solare,
*> reglarea regimului termic al solului.
Metode de folosire eficientă a radiaţiei solare:
1. Zonarea şi amplasarea plantelor pe teritoriu în concordanţă cu cerinţele acestora faţă
de resursa energetică. Astfel plantele cu cerinţe mari faţă de căldură se vor cultiva în zonele de
stepă şi silvostepă sau în alte microzone, în care este mai cald şi se realizează suma gradelor utile
de temperatură necesare. In cadrul zonelor şi microzonelor se face chiar o zonare a soiurilor şi
hibrizilor cultivaţi, urmărindu-se asigurarea căldurii necesare pentru a ajunge la maturitate. In
zonele colinare cantitatea maximă de energie calorică se realizează pe terenurile cu expoziţie
sudică.
2. Semănatul la epoca optimă şi desimi normale. Corelarea datei de începere a
semănatului la culturile de primăvară cu temperatura minimă de germinaţie şi pregătirea
corespunzătoare a patului germinativ pentru a semăna la aceeaşi adâncime, asigură o răsărire
“explozivă” şi plantele nu se umbresc în fazele tinere când sunt foarte sensibile la lipsa de lumină
şi temperatura aerului, de regulă, este scăzută.
Dispunerea uniformă pe rând a plantelor prăşitoare evită autoumbrirea şi concurenţa
interspeeifică, a două plante apropiate.
3. Combaterea buruienilor şi orientarea rândurilor de plante prăşitoare pe direcţia N-S
favorizează ajungerea la plantele de cultură a unor cantităţi mai mari de energie calorică.
Orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S (dacă terenul permite) favorizează un plus de
căldură dimineaţa şi spre seară, când razele de soare cad perpendicular pe rânduri şi fereşte
culturile de călduri excesive la amiază când plantele de pe acelaşi rând se umbresc reciproc, în
solele îmburuienate temperatura solului este mai mică cu 2-3OC, decât în cele fără buruieni.
4. Adaptarea adâncimii de semănat, în funcţie de mersul vremii. Astfel toamna când solul
începe să se răcească de la suprafaţă, dacă se întârzie cu semănatul şi atmosfera s-a răcit, se
seamănă mai adânc, către limita maximă a adâncimii de semănat pentru ca seminţele să
beneficieze de căldura solului. Pentru cerealele de toamnă adâncimea de semănat influenţează şi
modul cum acestea suportă temperaturile scăzute din timpul iernii. Grâul de toamnă semănat mai
adânc, formează nodul de înfrăţire la o adâncime mai mare şi astfel rezistă mai bine la ger.
Primăvara procesul de încălzire se face de la suprafaţă spre adâncime, încât dacă se seamănă
timpuriu, adâncimea va fi mai mică. întârzierea semănatului din motive obiective impune
semănatul mai adânc pentru a asigura seminţelor umiditatea necesară, temperatura fiind asigurată
în această perioadă.
Semănatul se poate realiza cu 5-6 zile mai repede pe versanţii sudici şi ia o adâncime mai
mare, decât pe versanţii nordici, unde se seamănă la adâncimea minimă din intervalul recomandat
fiecărei culturi.
Adâncimea de semănat trebuie astfel corelată cu cerinţele plantei, intensitatea pierderii
apei din sol şi riscul de eroziune. La cartofi, în zonele mai puţin favorabile pentru cultura acestei
plante, din cauza temperaturilor ridicate în perioada iulie - august, plantarea tuberculilor la o
adâncime mai mare (15-16 cm) diminuează acţiunea temperaturilor ridicate.
4
Tema V
5. încolţirea seminţelor şi tuberculilor la cartofi permite scurtarea perioadei de vegetaţie

şi modificarea regimului termic în care sunt puse să crească şi să se dezvolte plantele. Prin
scurtarea perioadei de vegetaţie din teren, materialul de semănat şi plantat încolţit foloseşte mai
bine condiţiile de temperatură şi precipitaţiile din lunile mai-iunie şi ca urmare producţiile sunt
mai sigure, mai mari şi obţinute într-un interval de timp mai scurt.
6. Menţinerea în regim optim a celorlalţi factori de vegetaţie concomitent cu folosirea de
soiuri şi hibrizi de plante care să valorifice mai bine resursa calorică. Spre exemplu, porumbul are
nevoie de o temperatură activă mai mare de 8 OC, ceea ce face ca prima parte a sezonului de
vegetaţie, în anumite zone, să nu fie utilizată. Unele soiuri de cereale păioase îşi încetează ciclul
vital prea repede în vară (datorită lipsei umidităţii) când potenţialul termic al zonei rămâne
deosebit de activ pentru multe plante de cultură.
Metode de reglare a regimului termic al solului.
1. Incorporarea în sol a gunoiului de grajd nefermentat şi a altor materii organice care
prin descompunere eliberează căldură. Gunoiul de grajd pe lângă eliberarea a 2-4 milioane
calorii/tonă, favorizează şi îmbunătăţirea structurii, a drenajului intern al solului, determinând
încălzirea acestuia (inclusive prin culoarea mai închisă a solului).
2. Drenarea solului de un eventual exces de apă determină creşterea temperaturii din sol.
Solurile cu un raport echilibrat între porozitatea capilară şi cea pentru aer se încălzesc mai uşor
asigurând în acelaşi timp şi circulaţia corespunzătoare a apei în sol. Pe solurile umede reglarea
regimului termic se face prin lucrări de afanare adâncă, drenaj, şanţuri de scurgere etc.
3. Lucrările solului contribuie, în generai, la încălzirea solului ca urmare a faptului că în
urma aratului, a lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi a celor de întreţinere, solul se
afinează, se modifică raportul apă/aer, solul devine mai permeabil pentru aerul mai cald din
atmosferă. Arătura afinează solul pe adâncimea 15-30 cm şi astfel înlesneşte schimbul dintre aerul
din sol şi aerul atmosferic, care contribuie la încălzirea sau răcirea solului în funcţie de
temperatura pe care o are aerul atmosferic. Un rol important pentru încălzirea solului, revine
arăturii pe solurile argiloase, nestructurate, umede şi compacte. Tăvălugitul, prin îndesarea ce o
realizează în stratul de la suprafaţă, modifică termoconductibilitatea şi capacitatea calorică a
solului, diminuând amplitudinea oscilaţiilor termice între noapte şi zi. Lucrările de grăpat şi prăşit
ce se fac pentru îngrijirea culturilor, prin afanarea pe care o realizează contribuie la încălzirea
stratului lucrat de sol. în ceea ce priveşte prăşitul acesta este indicat să fie mai adânc pe solurile
umede şi reci şi mai puţin adânc pe solurile situate în zonele calde şi secetoase. în primul caz, prin
praşile mai adânci se urmăreşte distrugerea buruienilor, încălzirea şi zvântarea unui strat mai
profund de sol, iar în al doilea caz praşilele urmăresc pe lângă distrugerea buruienilor şi crearea la
suprafaţă a unui strat izolator pentru păstrarea umidităţii şi a unei temperaturi moderate.
4. Reţinerea zăpezii, cu ajutorul parazăpezilor, are efecte favorabile în protejarea
semănăturilor de toamnă împotriva îngheţului. Datorită slabei sale conductibilităţi, care este
aproape de zero, zăpada are un efect izolator foarte bun. Stratul de zăpadă constituie un strat rău
conducător de căldură, menţine o temperatură mai ridicată în sol şi la suprafaţa solului şi astfel
protejează semănăturile împotriva gerurilor puternice. în plus zăpada reţinută îmbunătăţeşte
regimul apei din sol. Ca urmare a condiţiilor ce le creează în zona de stepă de unde zăpada căzută
este puţină şi uşor spulberată de vânt şi unde se înregistrează temperaturi foarte scăzute, reţinerea
zăpezii duce la obţinerea de sporuri de recoltă. Adunarea zăpezii la sfârşitul iernii, în jurul
pomilor, menţine pământul mai rece ceea ce face ca aceştia să pornească mai târziu în vegetaţie şi
să fie feriţi de îngheţurile târzii de primăvară.
Tema V
5. Mulcirea solului (acoperirea solului) cu diverse materiale modifică regimul termic.

Dacă materialele sunt de culoare închisă: folii de material plastic, mraniţă, gunoi, turbă
etc. solul absoarbe căldura în plus şi se încălzeşte. Dacă materialele împrăştiate sunt albe: var,
cuarţ etc. datorită indicelui de refracţie a acestora, solul absoarbe mai puţină căldură. Acoperirea
solului cu strat de muici (resturi vegetale tocate) fereşte solul de variaţii mari ale temperaturii şi
reduce amplitudinea oscilaţiilor termice. Folia de polietilenă măreşte temperatura solului cu cel
puţin 30C pe timpul zilei şi diminuează intervalul de oscilaţie dintre noapte şi zi cu 20C (Catherine
de Silguy, 1994). Culoarea foliei de polietilenă influenţează comportarea în relaţie cu radiaţia
solară. Când se doreşte încălzirea solului se foloseşte folie de culoare neagră, roşie, cărămizie,
verde şi transparentă, iar când se urmăreşte numai menţinerea umidităţii şi combaterea buruienilor
se foloseşte folia de culoare aibă.
6. Irigarea cu apă cu temperatura mai ridicată decât a solului sau mai scăzută
modifică regimul termic al solului. Este de dorit ca apa de irigaţie să aibă temperatura mediului
înconjurător, folosirea unei ape mai reci duce la prelungirea perioadei de vegetaţie. Irigaţia
micşorează amplitudinea variaţiilor de temperatură a solului şi menţine solul mai rece, datorită
capacităţii calorice a apei mai mare decât a aerului.
Intensificarea evaporaţiei, ca urmare a irigaţiei duce la micşorarea temperaturii stratului
superior de sol.
7. Plantarea de perdele de protecţie a câmpului. Perdelele de protecţie formate din fâşii de
arbori de 6-8 m lăţime, asigură adăpost împotriva vânturilor reci din timpul iernii, favorizează
depunerea zăpezii în strat mai gros şi apără solul de îngheţ.
8. Semănatul sau plantarea pe biloane are avantajul că temperatura solului din bilon creşte
mai repede, ca urmare a scurgerii apei din partea superioară a acesteia, fiind posibil semănatul cu
6-7 zile mai devreme decât pe terenul cultivat în sistem clasic.
9 Pentru spaţiile protejate (sere, solarii) se pot folosi diferite surse de încălzire. Vopsirea
cu var alb a trunchiurilor de copaci determină întârzierea pornirii timpurii în vegetaţie a pomilor şi
evită distrugerea mugurilor de îngheţurile târzii din primăvară. De asemenea în livezi, în
primăverile când există pericolul îngheţurilor târzii, se ard substanţe fumigene care formează nori
de fum ce opresc radiaţia căldurii şi, ca urmare, în livadă se menţine o temperatură mai ridicată.
AERliL CA FACTOR DE VEGETAŢIE Aerul ca factor de vegetaţie îşi manifesta
acţiunea, direct sau indirect, condiţionând desfăşurarea proceselor vitale din plantă şi sol. Fără aer
viaţa plantelor nu poate exista, fiind necesar atât aerul atmosferic, cât şi aerul din sol.
Atmosfera conţine cantităţi suficiente de aer, pentru ca plantele să vegeteze, dar nu
întotdeauna corespunzătoare sub aspectul calităţii, care este afectată de poluare. în sol aerul se
constituie în una din cele trei faze, respectiv gazoasă, fiind în permanentă mişcare ca urmare a
interacţiunii cu celelalte două faze: solidă şi lichidă, şi cu ceilalţi factori de vegetaţie.
Aerul din sol ocupa spaţiul poros lăsat liber de apa întrucât între apa şi aerul din sol exista
o relaţie antagonistă. Volumul aerului scade sau creşte în măsura în care volumul apei scade,
respectiv creşte.
Aerul îşi manifestă rolul de factor de vegetaţie prin cantitate şi prin componentele
calitative, îndeosebi oxigen, dioxid de carbon şi azot. Componentele calitative acţionează prin
mărime, raportul dintre ele,^ intensitatea de primenire şi rolul specific al fiecărei componente a
aerului pentru plantă şi sol. în privinţa limitelor de mărime, se apreciază că un conţinut de oxigen
de sub 10% reprezintă limita inferioara, sub care procesele din sol şi din plantă sunt afectate, iar un
conţinut de dioxid de carbon ce depăşeşte 5% reprezintă limita la care plantele suferă. Rolul
specific al componentelor aerului este pus în evidenţă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie a
plantelor. Metode agrotehnice de dirijare a regimului de aer.
6
Tema V
Metodele de reglare a regimului de aer urmăresc:

- asigurarea calităţii şi cantităţii de aer din atmosferă,
- asigurarea calităţii şi cantităţii de aer din sol.
Pentru aerul din atmosferă nu se pune problema reglării cantităţii, aceasta fiind suficientă,
ci numai a calităţii. îmbunătăţirea calităţii aerului din atmosferă porneşte de la înlăturarea treptată a
surselor de poluare şi îmbunătăţirea sistemelor de reducere a noxelor şi limitarea răspândirii
acestora în teritoriu.
întrucât aerul din sol este în relaţie strânsă cu apa, reglarea cantităţii şi calităţii aerului se
face prin mijloace agrotehnice asemănătoare cu reglarea factorului apă, cu următoarele
particularităţi:
1. Lucrările solului ca aratul, grăpatul, discuitul, prăşitul, urmăresc scopuri bine precizate
în procesul de producţie vegetală. Unul din scopurile principale este alinarea solului, primenirea
aerului din sol, prin distrugerea crustei, a hardpanului, reducerea densităţii aparente, refacerea
structurii solului. în special în perioadele de încolţire a seminţelor, trebuie să se asigure oxigenul
prin patul germinativ creat. Aceasta presupune să realizăm până la adâncimea de semănat un strat
de sol afanat, bine aerisit care să aibă la bază un strat ceva mai îndesat şi umed, care conduce
umiditatea spre sămânţă. Germinaţia decurge în condiţii optime dacă introducem sămânţa între
cele două straturi. Afânarea adâncă îmbunătăţeşte condiţiile de aeraţie ale solului. Lucrărilor
solului şi cele de recoltare trebuie executate la momentul optim de umiditate pentru a evita tasarea
şi compactarea solului. Reducerea aeraţiei se realizează prin lucrarea de tăvălugire.
2. Menţinerea şi îmbunătăţirea structurii solului. Toate măsurile agrotehnice care
contribuie la crearea în sol de agregate stabile sau la menţinerea celor existente au indirect o
acţiune favorabilă şi asupra regimului aerului din sol.
3. Folosirea îngrăşămintelor organice şi a amendamentelor ameliorează starea fizică a
solului şi în acelaşi timp regimul de aer.
4. Lucrări de afanare a orizonturilor de sol cu compactare de adâncime. Aceste soluri au
un regim aerohidric defectuos, suferă în perioadele ploioase de deficit de aer, iar în cele secetoase
de deficit de apă. Afânarea adâncă (periodică) a acestora contribuie la creşterea capacităţii de
acumulare a fazei lichide şi gazoase şi reglarea regimului aerohidric.
5. Favorizarea activităţii biologice din sol prin sistemul de lucrare şi de cultivare a solului
astfel încât prin activitatea acesteia (râme, larve etc.) să se asigure o structură stabilă şi o reţea de
pori care să contribuie la aerisirea solului.
6. îndepărtarea excesului de apă prin desecare şi drenaj, îndiguiri împotriva revărsărilor de
apă, metode agrotehnice de eliminare a excesului de apă şi reglarea regimului aero-hidric al
solului.
7. Irigarea raţională cu norme mici caracteristice fiecărei specii de plante cultivate şi
evitarea umezirii în exces a solului. 8. Măsuri agrotehnice de înlăturarea a acţiunii vătămătoare a
vânturilor, cum sunt: culturii în fâşii, perdele de protecţie etc.
APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE
Apa este indispensabilă plantelor, fiind şi un component de bază al celulelor şi al
ţesuturilor vii. Procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie şi schimbul de gaze pot avea loc numai în
prezenţa apei.
Apa, conţine în permanenţă o cantitate de săruri dizolvată cu care formează soluţii (la
soluri normale concentraţia soluţiei solului este de 0,05% sau 0,5 g /1) foarte diluate.
Soluţia solului este absorbită de plante în cantităţi mari, servind în acest fel la transportul
substanţelor nutritive din sol în plante.
Apa astfel absorbită participă la asimiiaţia clorofiliană şi în procesele de biosinteză şi
7
Tema V
transformare a produşilor organici în corpul plantelor, precum şi ca regulator al temperaturii prin

procesul de transpiraţie.
Eliminând apa prin transpiraţie, plantele vor trebui să absoarbă din sol cantităţi mult mai
mari de apă decât aceea necesară pentru creştere.
Plantele au cerinţe diferite pentru apă în cursul perioadei de vegetaţie, între specii sau
chiar între soiurile sau hibrizii aceleaiaşi specii.
Pentru a germina, seminţele au nevoie de apă să se îmbibe.
Cantitatea de apă absorbită de seminţele diferitelor plante de cultură este cuprinsă între
25% şi 120% din greutatea lor.
Seminţele de leguminoase, cu un procent ridicat de substanţe proteice, absorb mai multă
apă decât seminţele care conţin un procent ridicat de amidon, aşa cum întâlnim la cereale.
In perioada de vegetaţie sunt anumite faze când apa are efecte foarte mari asupra
vegetaţiei şi implicit asupra producţiei, acestea poartă numele de " faze critice ". La cerealele
păioase, fazele critice sunt la înfrăţire, la formarea organelor florale şi la formarea fructelor.
In general la toate plantele care înfloresc şi rodesc în primul an, formarea organelor florale
şi formarea şi dezvoltarea fructelor reprezintă faze critice.
Cunoaşterea fazelor critice serveşte pentru planificarea aplicării udărilor, pentru a acoperi
necesarul de apă în aceste faze. Seceta care survine în fazele critice, duce la apariţia unor
modificări morfologice şi fiziologice ireversibile, plantele nemaiputând valorifica condiţiile
favorabile care apar mai târziu.
SUBSTANŢELE NUTRITIVE CA FACTOR DE VEGETAŢIE
Hrana plantelor o reprezintă elementele chimice, numite şi nutritive, care sunt absorbite
sub formă de anioni şi cationi sau combinaţii ale acestora. Elementele nutritive, alături de apă, aer,
lumină şi căldură participă la realizarea recoltei, determinând cantitatea şi calitatea acesteia. Din
cele circa 60 de elemente chimice detectate în compoziţia plantelor, aproximativ 15 sunt
considerate esenţiale pentru nutriţia plantelor.
In funcţie de locul de unde sunt procurate şi cantităţile în care sunt necesare elementele
nutritive se pot clasifica astfel:
* procurate din aer şi apă: carbonul, hidrogenul şi oxigenul;
* procurate din sol:
- macroelemente: azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, sulful;
- microelemente: manganul, cuprul, zincul, molibdenul, borul, clorul, fierul;
-ultramicroelemente: celelalte elemente chimice inclusiv unele elemente
radioactive (U, Th, Ac).
Cele trei elemente luate din aer şi apă: C, H şi O reprezintă 90% din greutatea
uscată a plantelor. Aceste elemente sunt necesare în special în fotosinteză. Plantele de cultură au
cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Metode
agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie al plantelor. 1. Folosirea îngrăşămintelor - este
principala metodă ue completare a elementelor nutritive din sol; alături de cantitatea şi felul
acestora, modul şi perioada de administrare asigură creşterea coeficientului de folosire a acestora.
Pentm îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole se folosesc
următoarele categorii mari de îngrăşăminte: - îngrăşăminte organice naturale, - produse reziduale
de natură minerală sau organică, - îngrăşăminte minerale (chimice), - îngrăşăminte complexe şi
mixte.
Ingrăşămintele organice naturale rezultă din diferite produse reziduale naturale, de origine
organică, printr-o anumită pregătire sau prelucrare. Exemple sunt: gunoiul de grajd, urina, mustul
de gunoi, compostul, gunoiul de păsări, apele uzate, turba, îngrăşăminte verzi etc. Produse
8
Tema V
reziduale de natură minerală sau organică, rezultă de la diferite industrii, cu compoziţie chimică
complexă şi care sunt folosite sub formă de pulberi sau făinuri. Ingrăşămintele chimice se obţin în
urma prelucrării prin procedee fizice sau chimice a unor produse de natură anorganică.
Ingrăşămintele complexe se obţin prin reacţii chimice, iar cele mixte, prin amestec, conţin
două sau mai multe elemente, condiţionate sub formă lichidă sau solidă rezultate din produse
organice, minerale, reziduale.
La alcătuirea sistemului de fertilizare trebuie să se ţină seama de o serie de factori locali,
printre care:
- însuşirile fizice, chimice şi biologice ale parcelei,
- caracteristicile nutriţiei plantelor din asolament,
- condiţiile climatice şi favorabilitatea de cultură pentru fiecare plantă,
- particularităţile tehnologice ale fiecărei culturi,
- compoziţia şi caracteristicile agrochimice ale îngrăşămintelor folosite,
- măsurile organizatorice şi economice legate de utilizarea, păstrarea şi aplicarea
îngrăşămintelor.
Criterii de diagnosticare a nevoii de îngrăşare a sistemului sol-plantă sunt: analiza
agrochimică a solului, simptoamele de carenţă a plantelor şi diagnoza foliară a plantelor. Utilizarea
îngrăşămintelor, dozele aplicate trebuie încadrate în contextul general al agrotehnicii aplicate în
contextul armonizării sistemului de fertilizare cu organizarea asolamentului, cu dirijarea factorilor
de vegetaţie, trofici şi tehnologici, în scopul optimizării relaţiei: sol - plantă - tehnologie de cultură
- eficienţă.
Dozele de îngrăşăminte organice se calculează în funcţie de asolament, însuşirile
agrochimice şi compoziţia granulometrică a solului întrucât acestea influenţează favorabil atât
starea de aşezare cât şi compoziţia chimică a solului. Pentru a avea efecte maxime fertilizarea
organică se asociază cu cea minerală.
Recolta creşte cu creşterea cantităţii de îngrăşământ adăugat solului până la o valoare
maximă după care scade (adaosul excesiv de îngrăşământ având efect negativ).
Folosirea de produse bacteriene. Acestea constau din culturi de bacterii care duc la
îmbogăţirea solului în azot pe seama azotului fixat din aer (azotobacterinul, nitraginul), în fosfor
pe seama solubilizării fosforului din compuşii greu solubili (fosfobacterium) şi în potasiu pe seama
descompunerii aluminosilicaţilor din sol (silicobacterium).
Aplicarea de amendamente. Amendamentele sporesc cantitatea de calciu din soi (calciul
măcinat, oxidul de calciu), de sulf (sulfatul de fier, sulfatul de aluminiu etc.), de calciu, azot, fosfor
şi potasiu (spuma de defecaţie) de calciu şi de fosfor (fosfogipsul etc.). în acelaşi timp,
amendamentele îmbunătăţesc însuşirile chimice (reacţia solului) şi fizice (structura solului) şi
astfel, indirect, regimul mineral al plantelor.
Rotaţia culturilor. Prin consumul diferit cantitativ şi calitativ al plantelor din rotaţii se
asigură păstrarea unui echilibru în sol între substanţele nutritive; sunt explorate straturile diferite
de sol, în funcţie de adâncimea la care se dezvoltă masa principală de rădăcini şi se evită epuizarea
solului pentru o anumită substanţă nutritivă preferată, spre exemplu, de planta din
monocultură.
Cultivarea plantelor în cadrul unor asolamente adecvate, cu rotaţii raţionale, asigură
valorificarea efectului prelungit al gunoiului de grajd şi folosirea de către anumite plante (muştar,
lupin, hrişcă, ovăz, secară, mazăre) a substanţelor nutritive din compuşii greu solubili.
Introducerea în asolament după leguminoase, care lasă în sol cantităţi mari de azot, a culturilor cu
cerinţe mari faţă de acest element (cereale păioase) asigură producţii mari şi eficienţă economică
ridicată.
9
Tema V
Lucrările solului - modifică însuşirile fizice, termice, chimice şi biologice ale solului cu
repercusiuni favorabile asupra absorbţiei elementelor nutritive; încorporează îngrăşăminte şi
amendamente la adâncimea la care absorbţia de către rădăcinile plantelor este maximă; favorizează
dezvoltarea sistemului radicular al plantei şi acumularea apei în sol, ceea ce conduce la absorbţia
unor cantităţi mai mari de elemente nutritive.
Combaterea buruienilor - înlătură principalul concurent al plantelor de cultură pentru
substanţele nutritive. In medie buruienile extrag din sol de două ori mai multe substanţe nutritive:
azot, potasiu şi fosfor, decât plantele cultivate.
Combaterea eroziunii solului pe terenurile în pantă, aceasta constituind cel mai drastic
proces de îndepărtare a stratului bioacumulativ şi de scădere a fertilităţii solului.
MICROORGANISMELE DIN SOL; CORELAŢIA LOR CU FERTILITATEA
In sol se află un număr mare de microorganisme, dar şi macroorganisme, precum şi
rădăcini şi alte organe subterane.
Solul conţine:
- 93% partea minerală
- 7% partea organică, reprezentată de:
85% humus,
=> 10% rădăcini de plante,
=> 5% totalitatea vieţuitoarelor din sol (edafon), reprezentat de: I
40% bacterii, ] 40% ciuperci, ] 12% râme, ] 8% macro şi microfaună.
Totalitatea vieţuitoarelor din sol reprezintă astfel 0,35% din greutatea totală a solului, dar
importanţa ei esenţială pentru fertilitatea solului, justifică preocupările majore de protejare a
echilibrului biologic din sol.
Reprezentanţii vieţuitoarelor din sol aparţin atât florei cât şi faunei din sol şi se pot grupa
astfel:
* microflora. alge, ciuperci, actinomicete şi bacterii;
■ macroflora: plantele prin organele lor subterane (rădăcini, tulpini);
* microfauna: protozoare (rhizopode, flagelate, ciliate);
* macrofauna: viermi plaţi şi cilindrici, nematozi, enchitreide, lumbricide, insecte,
vertebrate.
Procesele care se petrec ca urmare a activităţii organismelor din sol au influenţă
hotărâtoare asupra fertilităţii acestuia şi, ca urmare, asupra producţiei vegetale. Astfel din
multitudinea de procese biologice şi biochimice, deosebit de dinamice, din sol esenţiale din punct
de vedere agrotehnic sunt:
o procesul de formare a humusului (humificare),
o mineralizarea materiei organice şi eliberarea de elemente folosite în nutriţia plantelor
(amoniftcarea, nitrificarea, denitrificarea), o activitatea enzimatică a solului,
o relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol (fixarea azotului
atmosferic),
o relaţiile dintre microorganismele din sol (comensualismul, protocoperarea,
simbioza, competiţia, amensaismul, parazitismul, predatorismul), o relaţiile
dintre rădăcinile diverselor plante (favorabile sau antagoniste,
allelopatie).
Cunoaşterea vieţuitoarelor din sol, a proceselor şi relaţiilor care le determină permite
aplicarea măsurilor agrotehnice de dirijare şi reglare a factorului biologic şi implicit să asigure
menţinerea sau ameliorarea fertilităţii biologice a solului şi prin urmare obţinerea unor producţii
stabile în timp.
10
Tema V
Metodele agrotehnice de dirijare şi reglare a activităţii biologice din sol sunt extrem de
complexe, efectul acestora se observă doar pe timp mediu şi lung şi din acest motiv aceste metode
sunt uneori neglijate în practica agricolă, atunci când se urmăreşte producţia din anul curent şi nu
se ia în considerare şi o altă caracteristică a tehnologiei aplicate şi anume conservarea în timp a
fertilităţii solului.
Deşi aceste metode se intercondiţionează iar efectele lor sunt în interdependenţă, în scop
practic reglarea activităţii biologice poate fi diferenţiată astfel:
- metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării vieţuitoarelor din sol,
- metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării rădăcinilor plantelor de cultură şi a
relaţiilor cu microorganismele,
- metode agrotehnice de dirijare a proceselor biologice din sol.
Metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării vieţuitoarelor din sol. Dezvoltarea
microorganismelor din sol depinde de o serie de factori dintre care importanţă deosebită prezintă:
prezenţa hranei, reacţia solului, umiditatea, porozitatea (aeraţia, conţinutul de €02 şi 02),
temperatura, lipsa substanţelor inhibitoare etc.
Dacă numărul de microorganisme din sol sunt influenţate în special de cantitatea de hrană
şi rădăcinile plantelor (prin rizosferă), calitatea şi proporţia dintre microorganisme precum şi
consecinţa acestora, adică activitatea enzimatică, sunt influenţate mai mult de aeraţie, reacţia
solului şi calitatea compuşilor organici şi minerali.
. Asigurarea materialului energetic — hrana. Lipsa de hrană sau sursă accesibilă pentru
energie este factorul limitativ principal al dezvoltării microorganismelor. De aceea, orice adaos de
material energetic (resturi vegetale, îngrăşăminte organice, îngrăşăminte verzi etc.) ca şi a
îngrăşămintelor minerale determină intensificarea activităţii microorganismelor.
Esenţial este stimularea activităţii bacteriilor folositoare(simbiotice şi a celor
nitrificatoare). Activitatea acestora poate fi limitată de insuficienţa unuia sau a mai multor
elemente nutritive esenţiale. Acest fenomen se constată mai ales în procesul de descompunere a
hidraţilor de carbon sau a resturilor organice cu un raport mare C/N. De aceea, adaosul de
elemente minerale (azot, fosfor, sulf etc.) în procesul descompunerii stimulează activitatea
microbiologică.
In descompunerea resturilor bogate în hidraţi de carbon elementul principal solicitat de
bacterii este azotul. O parte însemnată din resturile organice conţin peste 1,5% N ceea ce satisface
cerinţele bacteriilor. în procesul descompunerii substanţelor sărace în azot, cum sunt paiele,
cocenii etc. (care conţin circa 0,5% N) bacteriile îşi procură azotul din sol, lipsind plantele de
cultură în sezonul respectiv de acest element.
In asemenea situaţii, adaosul de îngrăşăminte cu azot este o măsură obligatorie.
Rotaţia culturilor, aplicarea amendamentelor etc., au ca scop evitarea fenomenului de
“oboseală a solului”.
Oboseala solului apare ca urmare a practicării monoculturii şi acumulării
microorganismelor fitopatogene şi dăunătoare (bacterii şi ciuperci parazite) în rizosferă.
Alte cauze ale fenomenului de oboseală a solului mai pot fi: consumul unilateral al
substanţelor nutritive din sol şi acumularea de substanţe toxice secretate de către microorganismele
inhibitoare sau ca rezultat al descompunerii incomplete a materiei organice (metan, hidrogen
sulfurat, indol şi alţi acizi organici dăunători).
Aplicarea amendamentelor şi corectarea reacţiei acide a solurilor, eliminarea excesului de
umiditate a solului determină dezvoltarea bacteriilor folositoare, algelor şi protozoarelor în
detrimentul ciupercilor fitopatogene.
Reglarea regimului de umiditate, a porozităţii şi temperaturii solului. Pentru majoritatea
11
Tema V
organismelor din sol cerinţele legate de aceşti factori sunt aproape aceleaşi ca şi pentru plantele
superioare. Activitatea maximă se desfăşoară la o umiditate optimă cuprinsă între 50-80% din
intervalul umidităţii active şi la o temperatură de 25-35 0C. Porozitatea şi aeraţia solului trebuie să
asigure în volumul aerul din sol 10- 20% oxigen şi 0,5-5% C02.
Combaterea organismelor dăunătoare. Combaterea microorganismelor fitopatogene, a
nematodelor, a insectelor etc., dăunătore plantelor de cultură se face prin diverse metode
agrotehnice de ameliorare a însuşirilor fizice şi hidrice ale solului, prin metode fitopatologice şi
entomologice specifice.
Metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării rădăcinilor plantelor de cultură şi a
relaţiilor cu microorganismele. Pentru a realiza funcţia de absorbţie rădăcinile plantelor trebuie să
fie foarte bine dezvoltate şi în contact intim cu solul. Volumul şi masa rădăcinilor este în general
specific speciei, soiului sau hibridului cultivat.
Prin lucrările de ameliorare se pot crea soiuri sau hibrizi cu diferite însuşiri ale sistemului
radicular.
Prin sistemul de lucrare al solului trebuie să se asigure un grad de afânare corespunzător
dezvoltării rădăcinilor pe toată durata perioadei de vegetaţie a culturii. In general sistemul
radicular la majoritatea plantelor de cultură se dezvoltă bine la o densitate aparentă de 1-1,4 g/cm3
. La aceste valori ale densităţii aparente se asigură o porozitate corespunzătoare şi o compoziţie
normală a aerului din sol în privinţa O2 şi a CO2.
Prezenţa fosforului asimilabil în sol, în cantitate suficientă şi a microelementelor
(molibden, fier, bor, cobalt) determină dezvoltarea mai intensă a sistemului radicular şi a
bacteriilor simbiotice. Corectarea reacţiei acide a solului şi menţinerea unei umidităţi adecvate a
solului sunt esenţiale pentru favorizarea activităţii bacteriilor simbiotice. Metode agrotehnice de
dirijare a proceselor biologice din sol. Anual solul primeşte materie organică: rădăcini, frunze,
resturi vegetale, animale moarte etc. care se descompun, se transformă într-un proces continuu.
Aceste transformări au loc mai mult sau mai puţin rapid dependente de o serie de factori cu acţiune
directă ca: existenţa microorganismelor, condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, prezenţa
aerului, a oxigenului etc.), compoziţia chimică şi structura anatomică a resturilor organice, precum
şi de factori cu influenţă indirectă cum sunt cei climatici şi agrotehnici care intervin şi îi modifică
pe cei precedenţi, aşa sunt: precipitaţiile, aportul de fertilizanţi azotaţi, de materie organică,
sistemul de lucrare a solului, irigarea etc.
Sistemul de lucrare a solului şi aportul de materie organică modifică procesele biologice
din sol. Aceasta se realizează prin factorii fizici, hidrofizici şi alte elemente specifice sistemului.
Aportul de materie organică trebuie să fie corespunzător producţiei recoltate. Sistemul clasic de
12
Tema V
lucrare a solului folosit în agricultura convenţională foloseşte preponderent îngrăşarea

minerală, coroborat cu afânările energice repetate conduce la intensificarea proceselor de oxidare a
rezervelor de materie organică, mineralizarea şi nitrificarea fiind intense, de asemenea şi levigarea
nitraţilor pe profilul solului.
Lipsa materiei organice determină organismele din sol să consume şi să epuizeze rezerva
de humus a solului. Ionul N03 - nu este fixat în sol datorită faptului că sarcinile negative ale
acestuia sunt respinse de sarcinile negative ale complexului argilo-humic, fiind supus levigării.
Aceasta este relativ redusă sub culturile permanente şi mai mare la culturile cu acoperire
discontinuă a terenului (sistemul radicular al plantei controlează nitraţii din sol). Levigarea este
intensificată de lucrarea excesivă a solului în perioada “nudă” a solului.
Arătura de vară, comparativ cu arătura de toamnă, conduce la o cantitate mai mare de
nitraţi în sol. Denitrificarea creşte mult la culturile irigate unde se întâlnesc mai multe condiţii
optime, cum sunt: nivelul mai ridicat al umidităţii, a fertilizanţilor minerali şi a resturilor organice.
Sistemele de conservare a solului (neconvenţionale) susţin prelucrarea minimă a solului şi
creşterea procentului de resturi vegetale rămase şi încorporate în sol, la cel puţin 30-50%.
Procentul mai mare de resturi vegetale, o stare de aşezare mai puţin afanată a solului, o mai bună
structurare şi deci o creştere a porozităţii capilare au ca rezultat o echilibrare între humifieare şi
mineralizare, cu creşterea procentului de carbon organic.
Rotaţia culturilor, eliminarea excesului de apă, corectarea reacţiei solului, combaterea
eroziunii solului şi folosirea îngrăşămintelor sunt măsuri agrotehnice de echilibrare a raporturilor
dintre humifieare şi mineralizare de dirijare a activităţii enzimatice din sol.
Folosirea îngrăşămintelor cu eliberare lentă a azotului (ureoform, izodur, crotodur) sunt
măsuri de evitare a poluării cu azot. Textura solului are influenţă mare asupra acumulării azotului
din sol.
Un sol argilos sau lutoargilos conţine în general de trei-patru ori mai mult azot, decât
conţine în aceleaşi condiţii climatice un sol nisipos.
Aplicarea amendamentelor cu calciu pentru corectarea reacţiei acide până la slab acid-
neutru, are ca urmare creşterea activităţii ureazei, proteazei, dehidrogenazei, polifenoloxidazei şi
scăderea activităţii invertazei şi peroxidazei.
Aplicarea îngrăşămintelor organice determină sporirea activităţii enzimelor hidrolitice şi a
enzimelor oxido-reducătoare şi prin urmare a proceselor biochimice care participă la sinteza
humusului. Efecte similare se constată şi în cazurile practicării unor rotaţii raţionale a culturilor şi
îndeosebi când se cultivă leguminoase perene.
Terna 6 '
Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia

Solul, formaţiunea naturala de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin
transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugata a factorilor fizici, chimici şi
biologici. Fiind locul de transformare continuă a materiei organice, având o compoziţie biochimică
complexă, într-un corp poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o proprietate nouă faţă de roca din
care s-a format şi anume “fertilitatea”.
Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin acumularea progresivă în roca
dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor. Fertilitatea este însuşirea solului de
a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin acumularea factorilor de vegetaţie
(lumină, apă, aer, căldură, elemente nutritive şi activitate biologică) şi asigurarea condiţiilor pentru
ca aceşti factori să fie folosiţi în cantităţi îndestulătoare.
Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-1 deosebeşte
radical de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub impactul activităţii umane.
Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor însuşirilor
sale. Fertilitatea fiind rezultanta tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-mecanice,
hidrofizice, chimice, biologice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de vegetaţie şi plantele
cultivate este studiată şi de alte discipline (pedologie, agrochimie etc).
Din punct de vedere al economiei mediului este importantă abordarea unitară, sistemică a
fertilităţii solului în vederea modelării conservative a acesteia, cu accent pus pe cerinţele plantelor
de cultură si protecţia mediului. Abordarea unitară a corelaţiei dintre fertilitatea solului, cerinţele
plantelor şi măsurile agrotehnice presupune cunoaşterea următoarelor: - categoriile şi indicatorii
fertilităţii solului, - aprecierea în teren, determinarea în laborator şi parametrizarea indicatorilor
fertilităţii solului în raport cu cerinţele plantelor de cultură, - monitorizarea şi modelarea fertilităţii
solului.
Categorii de fertilitate. în literatura de specialitate se întâlnesc formulate mai multe
categorii de fertilitate a solului printre care: naturală, artificială, relativă şi potenţială.
Fertilitatea naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de
formare a solului şi depinde de toţi factori naturali care au condus la formarea solului respectiv:
roca mamă, clima, vegetaţia, timpul etc.
Prin fertilitatea naturală sau iniţială se înţelege deci fertilitatea solului respectiv înainte ca
acesta să fie luat în cultură.
fertilitatea artificială (culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma
intervenţiei omului prin diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau agrofitotehnice: fertilizare,
amendare, irigare, desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în scopul potenţării
fertilităţii naturale. însă dacă aplicarea acestor măsuri este defectuoasă, neraţională, se produce
diminuarea fertilităţii naturale a solului prin diferite procese nedorite (salinizare secundară,
acidifiere, înmlăştinire, eroziune etc ).
Fertilitatea relativă apare în urma raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante
cultivate, la condiţiile de climă, la verigile tehnologice de cultură aplicate etc. De exemplu,
psamosolurile sunt mai puţin recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr, porumb etc. şi mai
favorabile pentru arahide, sorg, pepeni, năut, viţă de vie etc. Solurile halomorfe se pretează numai
pentru anumite culturi (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc ).
Deci fertilitatea este relativă, adică un sol este mai puţin fertil pentru unele specii de
plante de cultură şi mai fertil pentru altele. Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea maximă a
unui sol de a asigura plantele de cultură cu apă, substanţe nutritive, căldură şi aer, dar numai după
anumite intervenţii ale omului.
De exemplu, solurile mlăştinoase, cu o bogată rezervă de materie organică, după desecare
(sau drenare), după lucrarea lor energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu cele realizate
1
r Tema 6
Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia pe solurile fertile. în
acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în exces, care după eliminare permite solului
să-şi manifeste întregul potenţial.
Indicatorii fertilităţii solului. Fertilitatea solului poate fi caracterizată printr-o serie de
indicatori care, pentru sistematizare, se pot încadra în patru grupe:
• agrofizici: textura, structura, porozitatea, compactarea (densitatea aparentă,
rezistenţa la penetrare,gradul de tasare, rezistenţa specifică la arat), volum edafic
util, indicele agrofizic al fertilităţii solului;
• hidrofizici: indicii hidrofizici şi relaţiile cu apa, mişcarea apei în sol,
permeabilitatea pentru apă (infiltraţia, filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva
de apă utilă), ascensiunea capilară a apei (aport freatic);
• agrochimici: reacţia solului, capacitatea de schimb ionic, gradul de saturaţie în
baze, conţinutul de elemente nutritive;
• agrobiologici: humusul, activitatea biologică (numărul organismelor din sol,
activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al fertilităţii solului),
starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare - rezerva de seminţe de buruieni şi
cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor şi a agenţilor fitopatogeni).
DETERMINAREA, INTERPRETAREA ŞI AMELIORAREA INDICATORILOR

AGROFIZICI AI FERTILITĂŢII SOLULUI
Volumul edafic util (VE) sau grosimea fiziologic utilă, reprezintă grosimea solului până
la rocile compacte şi masive sau stratele de materiale cu peste 90% fragmente scheletice, având
grosimea peste 20 cm.
Cunoaşterea VE este necesar pentru numeroase scopuri practice agrotehnice (amplasarea
culturilor, adâncimea intervenţiilor tehnologice etc.) fiind un indice de ansamblu pe profilul
cultural al solului care ne arată conţinutul de material fin util plantelor pentru a le furniza apă şi
elemente nutritive şi pentru a asigura pătrunderea sistemului radicular.
Odată cu creşterea conţinutului de material scheletic (bolovani, pietre şi pietriş) şi/sau
micşorarea adâncimii la care apare roca dură, adică odată cu micşorarea VE, condiţiile de creştere
a plantelor devin din ce în ce mai precare.
în acelaşi VE, în zonele mai puţin umede, scade nu numai spaţiul de dezvoltare al
rădăcinilor ci şi posibilitatea de aprovizionare a plantelor cu apă şi substanţe nutritive. în stratul
arabil (0 - 30 cm) se întâlnesc majoritatea rădăcinilor plantelor, însă, în cazul culturilor perene, al
celor cu sistem radicular profund, o parte din rădăcini explorează stratul subarabil. Dezvoltarea în
profunzime a solului şi creşterea volumului edafic util este un proces pedogenetic evolutiv
îndelungat care este influenţat în mică măsură de tehnologiile agricole.
Este important însă ca agrotehnica aplicată să regleze în favoarea plantelor de cultură
însuşirile edaficului util şi mai cu seamă să evite diminuarea acestuia prin eroziunea părţii
superioare fertile.
Textura constituie una din însuşirile cele mai importante şi mai stabile ale solului. Aceasta
influenţează regimul termic, hidric, de aer şi nutritiv, capacitatea de adsorbţie, acumularea
humusului, condiţiile de executare a lucrărilor solului, dozele şi epocile de aplicare a
îngrăşămintelor, amplasarea culturilor etc.
Deoarece textura solului influenţează în mare parte agrotehnica aplicată este important să
cunoaştem textura solului prin apreciere în teren şi analiza granulometrică în laborator, încadrarea
unui sol într-o clasă texturală se face în funcţie de proporţia de argilă (cu o mai mic de 0,002 mm),
praf (0,02 - 0,002 mm) şi nisip (2 - 0,02mm).
în teren textura solului se determină diferenţiat pe straturile solului sau numai în arabil şi
subarabil, prin examinarea probei cu ochiul liber, sub lupă şi supunând-o la diferite încercări
simple (consistenţă la uscat, senzaţie la frecare în stare umedă, aderenţă, plasticitate, rulare şi
modelare la umed etc ).
2
r Tema 6
Textura grosieră (nisipoasă, nisipo-lutoasă) determină conţinut mic de humus şi substanţe
nutritive, structură slab dezvoltată, permeabilitate mare pentru apă şi aer, dar capacitate mică de
reţinere a apei, complex coloidal slab reprezentat etc.
Pe astfel de soluri lucrările solului se reduc la minim posibil, terenul se menţine cât mai
mult acoperit pentru a evita eroziunea eoliană şi pierderea apei din sol, fertilizarea predominant
organică şi cu îngrăşăminte verzi, completată cu fertilizare minerală în doze mici şi repetate.
Plante care valorifică bine solurile nisipoase: cartoful, sfecla, viţa de vie, tutun, ricin, sorg,
orz, pepeni, fasoliţă, pomi (piersic, cais, vişin, nuc).
Textura mijlocie (luto-nisipoasă, lutoasă, luto-argiloasă) conferă cele mai bune condiţii
tuturor proceselor din sol şi respectiv plantelor de cultură. Majoritatea plantelor de cultură se
dezvoltă cel mai bine în cazul solurilor cu textură mijlocie.
Solurile care au o textură mijlocie prezintă o structură stabilă, bine dezvoltată, porozitate,
permeabilitate şi capacitate de înmagazinare a apei corespunzătoare unui bun regim aerohidric, se
lucrează relativ uşor într-un interval larg de umiditate.
Textura fină (argilo-lutoasă, argiloasă) prezintă permeabilitate mică pentru apă şi aer,
conţinut mare de humus şi elemente nutritive, dar compactitate mare şi capacitate mică de
încălzire a solului. Pe profdul solurilor cu textură fină însuşirile hidrofizice sunt din ce în ce mai
puţin favorabile ca urmare a creşterii conţinutului de argilă.
Adâncimea de lucrare a acestor soluri trebuie să fie corelată cu grosimea orizontului
bioacumulativ, completat cu mobilizarea fără întoarcere a stratelor mai profunde, O permeabilitate
scăzută, care provoacă deseori băltirea apei la suprafaţa solului, poate fi îmbunătăţită prin
scarificare, afânare adâncă sau desfundare.
Plantele de cultură care valorifică solurile cu textură fină sunt: grâul, orzul, porumbul,
leguminoasele perene (trifoi, lucernă) sau anuale (soia, mazăre).
Dintre metodele agrotehnice de modificare a texturii menţionăm arătura foarte adâncă şi
desfundarea (când textura stratului subarabil e diferită de cea a stratului arabil), aducerea de
material nisipos (pe terenul argilos) sau de material argilos (pe terenul nisipos), însă aceasta din
urmă este o lucrare extrem de costisitoare.
Când textura, structura, reacţia etc. stratului subarabil sunt mai puţin favorabile, arătura se
va adânci treptat de la un an la altul. Structura solului. Fertilitatea unui sol este strâns legată de
starea lui structurală. Prin lucrările agrotehnice trebuie să îmbunătăţim starea structurală sau cel
puţin să prevenim degradarea structurii solului.
Cercetarea structurii solului sub aspect agrotehnic se face în mod direct, în teren unde se
apreciază: forma (tipul) structurii, gradul de dezvoltare (degradare) etc., sau în laborator unde se
determină stabilitatea hidrică (hidrostabilitatea) şi mecanică a elementelor structurale.
Aprecierea indirectă a structurii solului este posibilă prin intermediul unor însuşiri cum ar
fi: permeabilitatea pentru apă, porozitatea, compactarea, rezistenţa la penetrare etc. (vezi lucrările
practice). în câmp cercetarea structurală a solului se face, în primul rând, prin observare a modului
de revărsare a brazdei în urma plugului precum şi după felul de mărunţire a solului în urma
uneltelor şi maşinilor cu care se lucrează. Cele mai corecte observaţii în câmp asupra structurii se
fac la starea de umiditate reavănă a solului prin palparea, presarea şi desfacerea (individualizarea)
agregatelor din masa solului.
Formarea structurii este favorizată de fertilizarea cu îngrăşăminte organice, de coloizii
organici şi minerali, de activitatea vieţuitoarelor din sol, de alternanţa dintre îngheţ şi dezgheţ, de
rădăcinile plantelor. Degradarea, pulverizarea structurii, are loc prin lucrarea excesivă a solului,
îndeosebi când este prea uscat sau prea umed, prin tasare, salinizare, fertilizare minerală cu
îngrăşăminte cu cationi monovalenţi etc.
în procesul de cultivare a plantelor structura solului este supusă la aceste două fenomene
contrare: de distrugere şi de refacere. în funcţie de caracteristicile tehnologiei aplicate poate
domina unul dintre fenomene.
3
Tema 6
Prevenirea proceselor de degradare presupune o serie de măsuri tehnologice, care pot fi
rezumate astfel: rotaţia culturilor şi un mod adecvat de lucrare a solului, menţinerea unei “proporţii
de humus” suficiente şi evitarea epuizării solului, prevenirea acidifierii solului prin cultivare,
favorizarea activităţii mezofaunei, evitarea rămânerii “dezgolite” a solului în perioada ploilor
torenţiale.
Stmctura solului se poate reface prin: aplicarea sistematică a îngrăşămintelor organice
(gunoiului de grajd, gunoiului de păsări), a îngrăşămintelor verzi, a resturilor vegetale tocate, a
amendamentelor calcaroase; practicarea asolamentelor cu solă săritoare (cu lucernă, trifoi, sparcetă
sau graminee perene); cultivarea leguminoaselor anuale pentru boabe şi în general a plantelor
semănate în rânduri apropiate (la 12,5 cm); executarea corectă a lucrărilor solului, la umiditatea
potrivită, printr-un număr de treceri cât mai redus etc.; folosirea unor substanţe chimice (tip
crilium) etc.
Porozitatea totală reprezintă totalitatea spaţiilor capilare (cu 0 sub 1 mm, prin care circulă
de obicei apa - porozitatea capilară) şi necapilare (cu 0 peste 1 mm, prin care circulă de obicei
aerul - porozitatea necapilară, de aeraţie) din masa solului.
Porozitatea totală a solului se determină indirect pe baza unei formule cunoscând
densitatea aparentă şi specifică a solului respectiv, iar porozitatea capilară şi necapilară se
determină în mod direct, folosind metoda cu probe în aşezare naturală, recoltate în cilindrii.
Valorile porozităţii totale oscilează, în general, între limitele de 40-60 %; cu cât un sol este
mai tasat, cu atât valorile porozităţii totale sunt mai mici (42 - 45 %). In stratul arabil, atănat,
valorile sunt reprezintă, în general, 48 - 50%.
Valorile cresc simţitor pe măsură ce creşte conţinutul de materie organică. Ele sunt de
ordinul a 60-70 % în solurile organo-minerale (soluri de sere sau pajişti din zonele umede) şi pot
ajunge la peste 80% la turbe. Valori mari ale porozităţii totale indică o capacitate ridicată de
reţinere a apei, permeabilitate mare şi aeraţie bună, dar uneori valori reduse ale portanţei. Se
apreciază, în general, că stratul arat este bine lucrat, afânat, când porozitatea totală este între
valorile de 48-55 % din care 2/3 (30-36 %) reprezintă porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi
1/3 (18-24 %) reprezintă porozitatea necapilară (de aeraţie).
Ameliorarea porozităţii solului se realizează prin: lucrările solului pentru porozitatea
necapilară (lucrări de afânare sau de tăvălugire) şi prin măsuri de refacere a structurii solului
pentru porozitatea capilară.
Compactarea solurilor este o adevărată problemă a agriculturii din ţara noastră. Ea se
produce fie natural, în cazul solurilor argiloase, aluviale, nisipoase etc., fie din cauze antropice,
prin trecerile repetate ale agregatelor agricole, mai ales când solul este umed Compactarea se
exprimă prin densitatea aparentă, gradul de tasare şi rezistenţa la penetrare. Ea înrăutăţeşte
permeabilitatea pentru apă şi aer, limitează pătrunderea rădăcinilor, măreşte rezistenţa specifică la
arat etc
Determinarea densităţii aparente se bazează pe prelevarea de probe de sol în aşezare
nemodificată folosind cilindri metalici cu volum cunoscut şi raportând masa solului uscat în etuvă
la volumul total al probei. Valorile acesteia oscilează în general între 0,9-1,5 g/cm3 . Interpretarea
densităţii aparente trebuie să se finalizeze din punct de vedere agrotehnic prin precizarea
intervenţiilor necesare, ţinând cont totodată de beneficiarul acestor intervenţii: optimul pentru
plante, procese ce dorim să le dirijăm, ameliorarea fertilităţii solului etc.
în stratul arat această însuşire se modifică direct prin lucrările solului, scade la arat,
discuit, culţivaţie, lucrat cu freza, grapa şi creşte (solul se tasează) la lucrarea cu tăvălugul, sau
indirect funcţie de calitatea lucrărilor solului, modul de fertilizare, de organizare a asolamentelor
etc La efectuarea intervenţiilor agrotehnice de modificare a densităţii aparente trebuie avut în
vedere tendinţa solului de revenire la o densitate de echilibru, specifică proprietăţilor intrinseci ale
solului şi efectului culturalizării (degradant, conservativ, ameliorator).
în orizontul subarabil densitatea aparentă este de regulă mărită de talpa plugului şi
trecerile repetate pe teren, reducerea acesteia se face prin lucrări de scormonire, scarificare şi
Tema46
Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia desfundare. Valorile
densităţii aparente preferate de majoritatea plantelor de cultură variază între 1,0-1,4 g/cm3 . Se
consideră că solul este prea afânat când densitatea aparentă este sub 1,0 g/cm3 şi este prea tasat
când aceasta este peste 1,4 g/cm3 .
Valorile de 1,0-1,2 sunt optime pentru cartofi, sfeclă, morcovi, pătrunjel, ridichi iar
valorile de 1,2-1,3 g/cm3 sunt preferate de cereale păioase, porumb, floarea soarelui. Activitatea
biologică din sol se desfăşoară normal în solurile afanate şi bine aerate. Nitrificarea are o
intensitate maximă la densităţi aparente de 1,1 1-1,15 g/cm3 şi este foarte scăzută la valori mai
mari de 1,5 g/cm3 . 5 Determinarea rezistenţei la penetrare este o metodă simplă şi eficientă de
evaluare a stării de tasare a solului, corelată cu umiditatea solului.
Determinarea rezistenţei la penetrare reprezintă de asemenea o cale simplă de estimare
indirectă a rezistenţei la arat sau altor lucrări ale solului, precum şi dezvoltarea şi pătrunderea în
sol a sistemului radicular. Asemănarea dintre vârful de penetrare al penetrometrului şi rădăcini
este evidentă.
Gradul de tasare reprezintă un indicator complex care include atât densitatea aparentă
(porozitatea totală, porozitatea minim necesară) cât şi textura. Porozitatea minim necesară este
considerată ca valoarea minimă a porozităţii totale, care la un conţinut de argilă dat, poate asigura
în sol condiţii fizice satisfăcătoare.
Gradul de tasare, pe lângă utilizarea lui ca indicator general al stării de aşezare se
foloseşte în practică pentru stabilirea necesităţii lucrărilor de afânare a solurilor excesiv tasate.
Valorile negative ale gradului de tasare şi în special sub -17 arată un sol prea afinat, valoarea “o”
separă solurile afanate de cele tasate, iar valorile pozitive şi în special peste 18 arată un sol
puternic tasat.
Criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea necesităţii de permeabilizare a solului
pentru ai regla regimul hidrofizic sunt: argilă în Ap peste 40%, densitatea aparentă frecvent
pestei,4 g/cm3 , rezistenţa la penetrare peste 30-50 daN/cm2 , gradul de tasare a solului mai mare
de 0. Pe solurile compacte, indiferent de originea acestui proces, se ridică problema combaterii
compactării. Aceasta se poate realiza pe cale mecanică, prin lucrări executate la adâncimea
stratului compactat: lucrări de subsolaj (scormonire) la 35-40 cm adâncime pe solurile cu
compactare de mică adâncime şi lucrări de scarificare (afânare adâncă) la adâncime de 60-70 cm
pe soluri cu compactare de adâncime. Cercetările efectuate au arătat că această lucrare trebuie
repetată la intervale de 5-6 ani.
Lucrările de afânare pe cale mecanică a solurilor compacte nu reprezintă un remediu de
durată, deoarece solurile astfel afanate se recompacteză uşor, ceea ce face necesară revenirea
periodică cu astfel de lucrări şi prezintă pericolul ca, în timp, intensitatea recompactării şi
destructurării să crească.
Lucrările mecanice de afânare şi reafânare a solurilor compactate trebuie de aceea însoţite
de măsuri de prevenire a compactării. Este necesar să se adopte rotaţii de lungă durată cu culturi
amelioratoare, să se asigure fertilizare raţională şi bilanţ pozitiv al humusului, să se optimizeze
sistemul de lucrare al solului asigurându-se calitate superioară a lucrărilor.
Totodată sistema de maşini trebuie astfel concepută încât să se reducă efectele negative
asupra solului, îndeosebi prin limitarea presiunii pe sol.
în exploatare se va urmări reducerea numărului de treceri şi în mod deosebit eliminarea
lucrărilor şi traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate, dar şi folosirea tractoarelor cu
balonaj mărit şi presiune joasă în anvelope.
Cauzele compactării solului sunt multiple, din acestea derivă si metodele de corectare a
acesteia, în sinteză fiind următoarele: prelucrarea solurilor la umiditatea adecvată, reducerea
numărului de treceri pe suprafaţa solului, scăderea presiunii utilajelor agricole pe unitate de
suprafaţă, asolamente cu un număr mare de culturi neprăşitoare, variaţia adâncimii de lucrare a
solului, îmbunătăţirea drenajului solului, creşterea materiei organice din sol.
Rezistenţa specifică la arat, adezivitatea, gonflarea, contracţia, consistenţa, plasticitatea,
indicele agrofizic al solului etc., sunt alţi indicatori care urmăresc evaluarea şi parametrizarea
Tema 6
Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia optimului agrofizic al
solului în raport cu planta şi tehnologia de cultură. Aceşti indicatori sunt utilizaţi în special în
activitatea de cercetare, iar metodele de determinare şi interpretare sunt prezentate la lucrările
5
practice de agrotehnică.
HIDROFIZICI AI FERTILITĂŢII SOLULUI
Indicatorii hidrofizici ai fertilităţii solului utilizaţi în practica agricolă sunt. indicii
hidrofizici şi relaţiile solului cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea pentru apă (infdtraţia,
filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva de apă utilă), ascensiunea capilară a apei (pentru
solurile cu aport freatic) etc.
Indicii hidrofizici ai solului reprezintă valorile umidităţii la care se petrec schimbări
evidente în ceea ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei din sol. Dintre indicii
hidrofizici unii au legătură cu intervalul umidităţii active (IUA), având o importanţă practică
deosebită - coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp - iar alţii
ne dau orientare în privinţa repartizării spaţiului lacunar din sol - capacitatea capilară, capacitatea
totală pentru apă.
Importanţa practică a indicilor hidrofizici ai solului este dată de precizarea relaţiilor care
există între sol - umiditatea acestuia şi tehnologia aplicată 6 (limitele şi intervalele de
traficabilitate, lucrabilitate).
Indicii hidrofizici se pot materializa prin indicarea conţinutului de apă al solului în
momentul apariţiei unei schimbări privind proprietăţile amintite. Valoarea umidităţii
corespunzătoare diferiţilor indici hidrofizici este dependentă de o serie de factori: textură,
structură, conţinut de humus, starea de aşezare a solului etc.
Din această cauză încadrarea în limite de favorabilitate universal valabile a indicilor
hidrofizici este foarte dificilă având în vedere diversitatea tipurilor de soluri la nivel naţional,
regional sau chiar local. în acest sens, şi în scop practic, determinarea acestora se finalizează prin
interpretarea lor diferenţiată pe însuşirile intrinseci ale solului analizat la nivel de teritoriu ecologic
omogen.
Mişcarea apei în sol este un fenomen deosebit de important pentru definirea
caracteristicilor şi fertilităţii solului. Ea condiţionează pătrunderea în sol a apei din precipitaţii sau
irigaţie (permeabilitatea), răspândirea ei în sol, drenarea excesului de apă, consumul productiv de
către plante, pierderile neproductive prin evaporaţie etc.
Permeabilitatea pentru apă a solului este proprietatea acestuia de a permite circulaţia mai
lentă sau mai rapidă a apei. Ea mai este definită ca proprietatea solului de a fi lăsat să fie străbătut
de un curent descendent de apă.
Permeabilitatea se exprimă prin cantitatea de apă care poate trece printr-o probă de sol,
într-un timp dat. Permeabilitatea pentru apă a solului depinde în principal de doi factori: mărimea
porozităţii totale şi diametrul porilor.
în mod indirect permeabilitatea solului pentru apă este influenţată şi de textura, structura
solului, conţinutul de humus, gradul de afânare al solului etc. care de fapt influenţează direct
porozitatea şi diametrul porilor. Pătrunderea apei din precipitaţii în sol şi creşterea rezervelor de
apă pe profilul solului depinde sau este influenţată de cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor, de
temperatura apei şi solului, de panta şi expoziţia terenului, de diferenţierea texturală a profilului de
sol etc.
în cazul solurilor cu stratificaţii permeabilitatea pentru apă depinde de proprietăţile
hidrofizice ale orizontului cel mai puţin permeabil, de textura şi compactitatea acestuia. In
procesul de pătrundere şi trecere a apei prin sol se disting două faze: infiltraţia - sau
permeabilitatea solului nesaturat şi filtraţia - sau permeabilitatea solului saturat. Infiltraţia are
valori mari la început, când solul este uscat; pe măsura saturării solului cu apă, a gonflării acestuia
etc. valoarea vitezei de infiltraţie scade
Tema 6
în cazul când aportul apei gravitaţionale continuă, procesul infiltraţiei trece direct în
procesul de filtraţie. în mod obişnuit, viteza filtraţiei este de zeci de ori mai mică decât cea de
infiltraţie. Viteza de filtraţie reprezintă viteza de percolare a apei gravitaţionale.
Cunoaşterea permeabilităţii pentru apă a solului prezintă importanţă pentru stabilirea
măsurilor agrotehnice de îmbunătăţire a acesteia (scarificări, afanări, drenuri, amendări etc.) şi o
mai bună dirijare a regimului apei în sol, pentru irigaţii
6 (calculul duratei udării, calculul mărimii
debitului de apă) etc.
Permeabilitatea este excesivă la solurile nisipoase şi foarte mică la solurile argiloase.
Solurile bogate în humus, structurate şi afanate, au o porozitate bună fiind permeabile, în timp ce
solurile cu conţinut redus de humus, cu predominarea proceselor de argiloiluviere, cu structură
distrusă, formează strate impermeabile. Pătrunderea apei în sol este favorizată pe terenurile plane
sau cu pantă redusă de afânările efectuate, de continuitatea pe verticală a porilor, de ameliorarea
indicilor agrofizici ai solului etc., iar pe terenurile în pantă de prezenţa vegetaţiei ierboase, a
mulciului, a brazdelor pe direcţia curbelor de nivel etc. ^
Creşterea permeabilităţii şi a capacităţii de înmagazinare a apei în sol se realizează în
primul rând prin lucrările de bază ale solului şi prin lucrări pedoameliorative, dar şi în mod
indirect prin fertilizare organică şi asolamente adecvate.
Umiditatea momentană, rezerva de apă totală şi utilă existentă la un moment dat în sol
permite aprecierea posibilităţilor de aprovizionare a plantelor cu apă, serveşte în tehnica irigaţiei,
la determinarea regimului hidric al solului şi pentru a preciza măsurile agrotehnice care trebuie
luate. Acestea se determină pe adâncimea care interesează, de regulă pentru stratul de sol în care
se dezvoltă majoritatea rădăcinilor. Apa capilară circulă în sol, sub acţiunea forţelor capilare, în
toate sensurile. Mişcarea are loc întotdeauna dinspre zonele mai umede spre cele mai puţin umede
Apa din precipitaţii sau irigaţie se înmagazinează în straturile mai profunde ale solului, în
perioadele secetoase apa capilară se mişcă în sens ascendent de la nivelul pânzei de apă freatică
sau a straturilor mai umede din adâncime, spre straturile de la suprafaţă, mai uscate. Apa capilară
circulă, de asemenea, lateral pentru egalarea diferenţelor de potenţial al apei.
Pentru practica agricolă există următoarele trei fenomene legate de ascensiunea capilară a
apei în sol cu semnificaţie deosebită:
• Ascensiunea capilară în solurile la care apa freatică se găseşte la adâncime
suficient de redusă pentru ca ridicarea prin capilaritate să atingă profilul de sol.
• Prezenţa franjului capilar în cuprinsul stratului de sol explorat de sistemul
radicular al plantelor de cultură conduce la folosirea unei părţi din apa care ajunge
la nivelul rădăcinilor prin ascensiune capilară. Această cantitate de apă se numeşte
aport freatic şi ea se ia în calcul la stabilirea necesarului de apă.
• Ascensiunea capilară a apei din straturile superioare ale solului poate conduce la
pierderea prin evaporare a apei din sol.
Execuţia unei afanări superficiale cu spaţii largi necapilare şi întreruperea corespondenţei
porilor cu aerul atmosferic împiedică urcarea apei prin capilaritate până la suprafaţă, deci se
micşorează evaporaţia apei.
Cunoaşterea caracteristicilor ascensiunii capilare a unui sol, a înălţimii şi vitezei de urcare
a apei, prezintă importanţă practică. Se pot face astfel aprecieri privind posibilitatea folosirii de
către plante a apei din pânza freatică sau din straturile umede mai profunde ale
solului „ w
La majoritatea solurilor ascensiunea capilară nu depăşeşte 2 m. In aceste cazuri dacă
pânza de apă freatică este la o adâncime mai mare de 2 m faţă de ramificaţiile radiculare, apa
freatică nu poate fi folosită de plante
La solurile nisipoase apa urcă prin capilare numai 0,5-1 m şi până la 4 m la solurile
argiloase. De mare importanţă este şi viteza de urcare a apei capilare în sol. Astfel, la o viteză mică
chiar dacă în sol există rezervă de apă accesibilă, afluxul ei spre rădăcini are loc prea încet faţă de
cerinţele plantelor.
Tema 6
De asemenea când capilaritatea solului este prea mare, peste 70% din porozitatea totală
(caracteristic solurilor degradate, tasate, nestructurate) se deplasează către suprafaţa solului o
cantitate prea mare de apă şi se intensifică evaporarea. Ascensiunea capilară cea mai favorabilă se
întâlneşte la solurile mijlocii, bine structurate.
Ameliorarea indicatorilor hidrofizici ai fertilităţii solului se realizează prin măsurile de
reglare a regimului de apă al solului, măsuri care să asigure înmagazinarea şi păstrarea apei în sol,
îndepărtarea excesului de apă şi a cauzelor acestuia etc.
7
AGROCHIMICI Al FERTILITĂŢII SOLULUI
Indicatorii agrochimici sunt reacţia solului, capacitatea de reţinere şi schimb a ionilor
aflaţi în soluţia solului, conţinutul în elemente nutritive etc. Reacţia solului este una din cele mai
importante proprietăţi ale solului ca mediu pentru creşterea plantelor.
Ea poate fi acidă, neutră sau alcalină şi este determinată de ionii H+ şi OHaflaţi în soluţia
solului. Reacţia solului se exprimă prin indicele pH şi reprezintă logaritmul negativ al
concentraţiei ionilor de hidrogen. pH-ul apei pure reprezintă punctul de neutralitate al scării pH şi
are valoarea 7. Prin acidulare valoarea acestui indice se micşorează de la 7 spre 1, iar prin
alcalizare creşte de la 7 spre 14. Intervalul de variaţie este astfel de la 1 la 14 ^
Mediul optim pentru plante, sub aspectul reacţiei, este foarte diferit. în general, plantele
nu suportă un pH mai mic de 4-5 sau unul mai mare de 9.
Majoritatea plantelor preferă reacţia neutră (pH = 6,8 - 7,2), altele pe cea slab acidă (pH =
5,8 - 6,8) şi puţine pe cea slab alcalină (pH = 7,2 - 8,4).
Valorile extreme ale pH-ului trebuie corectate cu ajutorul amendamentelor. Pe solurile
acide se folosesc piatra de var măcinată, var nestins, var stins, marnă, tuf calcaros, carbonat de
calciu rezidual, spumă de defecaţie de la fabricile de zahăr, zgură metalică de furnal etc. Pe
solurile alcaline se aplică fosfogips, gips, praf de lignit, sulf nativ, celolignină, clorură de calciu
etc. Cunoaşterea reacţiei solului şi ameliorarea acesteia este deosebit de importantă deoarece de
aceasta depinde: comportarea plantelor de cultură şi a microorganismelor din sol, mobilitatea
elementelor nutritive, efectul erbicidelor aplicate la sol etc.
Criteriile care stau la baza stabilirii necesităţii corectării reacţiei acide a solurilor şi
cuantificarea concretă a urgenţei de aplicare a amendamentelor sunt următoarele:
- pH-ul solului (pHH20) mai mic de 5,8,
- gradul de saturaţie în baze (VAh) sub 75% şi care conţin aluminiu schimbabil.
Practica agricolă a arătat că cele mai valoroase informaţii cu privire la nevoia de
amendamente se obţin prin analiza chimică a solului: pH-ul, aciditatea hidrolitică (Ah), conţinutul
de hidrogen schimbabil (SH) şi în baze schimbabile (SB), gradul de saturaţie în baze (V), textura
precum şi conţinutul de A13+ şi Mn2+ forme schimbabile.
Pe baza acestor determinări, literatura de specialitate evidenţiază numeroase posibilităţi,
de stabilire a dozelor de amendamente, şi anume:
- în funcţie de pH(HCl) şi textura solului,
- în funcţie de aciditatea hidrolitică (Ah),
- în funcţie de gradul de saturaţie în baze existent, gradul de saturaţie în baze dorit a fi
realizat şi suma bazelor schimbabile.
în mod obişnuit dozele de amendamente calcaroase folosite pentru corectarea acidităţii
solurilor sunt cuprinse între 2 şi 8 t/ha. Se consideră că pentru a schimba reacţia solului cu o
unitate pH, în condiţii obişnuite sunt suficiente în medie 2-2,5 t/ha CaC03 pentru solurile cu
textură uşoară şi 3,0-3,5 t/ha CaC.03 pentru solurile grele.
Criteriile de stabilire a oportunităţii ameliorării solurilor saline şi alcaline sunt, în general,
următoarele:
- pH(H20) peste 8,5;
- PSA - procentul de sodiu adsorbit (Na+ schimbabil) mai mare de 10% din T,
Tema 6
- conţinutul de carbonaţi şi bicarbonaţi (C03 2- + HC03 - ) mai mare de 1 me / 100 g
sol;
- conţinutul de săruri uşor solubile depăşeşte 0,8-1% începând din orizontul superior şi se
menţine la conţinut ridicat pe întreg profdul; conţinutul de săruri uşor solubile din orizontul
superior depăşeşte 0,3 % şi solul prezintă pericol de intensificare a salinizării prin ridicarea
nivelului apelor freatice mineralizate.
înlăturarea însuşirilor rele ale solurilor saline şi alcaline se realizează printr-un complex de
măsuri care cuprind: amendarea gipsică, spălarea sărurilor, cultivarea unor plante tolerante la
sărăturare şi altele
Solonceacurile cer mai ales lucrări de spălare 8 şi drenaj, soloneţurile cer pe lângă aceste
măsuri şi aplicarea amendamentelor cu gips (materiale cu reacţie fiziologică acidă care conţin şi
calciu în vederea înlocuirii sodiului din complex).
Dozele de amendamente se calculează ţinând cont de conţinutul solului în sodiu
schimbabil, alcalinitatea dată de carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu, de capacitatea de schimb
cationic a solului ca şi de valoarea de acidifiere a materialului utilizat ca amendament.
Capacitatea de reţinere şi schimb a ionilor aflaţi în soluţia solului reprezintă principala
proprietate a coloizilor solului (particule cu diametrul sub 2 microni, de natură organică, minerală
sau organo-minerală, care nu se dizolvă, formează suspensii coloidale, conţin particule încărcate
electric etc.).
La baza alcătuirii coloizilor stau micelele coloidale. Principalele forme de reţinere
(adsorbţie) sunt: mecanică (bazată pe principiul sitei), prin care se reţin substanţe minerale sau
organice mai mari decât diametrul porilor, fizică (se reţin moleculele de apă, de amoniac), fizico -
chimică (se reţin cationi) şi chimică (se reţin anioni).
O importanţă deosebită prezintă adsorbţia cationică sau reţinerea fizico - chimică (sorbţia
nespecifică sau schimbul de cationi), care reprezintă capacitatea cationilor din stratul difuz al
coloizilor din sol de a putea fi schimbaţi în condiţii de echivalenţă de către cationii din soluţia
solului. Sunt reţinuţi adsorbtiv cationii: Ca, Mg, K, NH4, Na, Mn, Fe, H, Al, Li etc., fiind feriţi de
levigare. Din complex, cationii trec treptat în soluţia solului conform legilor proporţiilor
echivalente, echilibrului, reversibilităţii şi energiei de reţinere.
Pentru caracterizarea acestei forme de reţinere se folosesc noţiunile de SB, SH, T şi V.
Suma bazelor schimbările (SB) reprezintă totalitatea cationilor bazici adsorbiţi de
complexul coloidal
Suma cationilor acizi (SH), este totalitatea cationilor de hidrogen şi de aluminiu, reţinuţi
adsorbtiv de complexul argilo - humic.
Capacitatea totală de schimb cationic (T) înseamnă suma cationilor bazici şi acizi
adsorbiţi (SB+SH).
SB, SH, T se exprimă în me/lOOg sol uscat la 105
Gradul de saturaţie în baze (V) reprezintă ponderea cationilor bazici din capacitatea totală
de schimb cationic şi se exprimă în procente. 100.x 100 = SB/(SB + SH) xV (%) = SB/T Se
observă că dacă SH = 0, atunci T = SB şi V = 100%.
Reţinerea chimică sau cu schimb anionic sau adsorbţia anionilor se referă, în principal, la
adsorbţia anionului fosforic care, având sarcina negativă, este adsorbit de către coloizii pozitivi sau
amfolitoizi. El poate fi însă fixat şi de către argilă sau humus (coloizi electronegativi) prin
intermediul unor cationi care joacă rolul de „punţi” între particulele coloidale şi anioni.
Cunoaşterea chemosorbţiei serveşte la alegerea formei de îngrăşământ fosfatic (primar, secundar
sau terţiar).
Conţinutul de elemente nutritive mobile (accesibile sau asimilabile) reprezintă un factor
de vegetaţie indispensabil plantelor. Pentru completarea deficitului de elemente nutritive, se
folosesc îngrăşăminte naturale şi chimice, biopreparate, îngrăşăminte verzi, asolamente cu solă
săritoare etc.
Tema 6
Necesitatea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se stabileşte pe baza analizei
agrochimice a solului şi stabilirea elementelor care sunt în carenţă.
AGROBIOLOGICI AI FERTILITĂŢII SOLULUI
Indicatorii agrobiologici sunt substanţa organică (humusul), activitatea biologică (numărul
organismelor din sol, activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al fertilităţii
solului), starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare - rezerva de seminţe de buruieni şi
cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor, a agenţilor fitopatogeni, poluarea cu elemente toxice
etc).
Toţi aceşti indicatori se determină prin metode de precizie în laboratoare de specialitate.
Humusul reprezintă sursa energetică principală a solurilor, cu o influenţă benefică asupra
majorităţii proprietăţilor lor. Terenul fără humus nu9poate fi considerat sol.
Solurile au un conţinut în humus foarte diferit, atât cantitativ cât şi calitativ, în funcţie de
vegetaţia naturală sub care s-au format, clima, relieful, tipul de sol, tehnologia de cultură etc.
Substanţele humice acordă solului culori cenuşii, brune până la negru.
După nuanţa de culoare poate fi apreciată în teren următoarea scară în conţinut de humus:
soluri lipsite practic de humus sau conţinut de humus sub 1% prezintă în Ap culori deschise:
albicioase, gălbui, cenuşii-albicioase; soluri sărace în humus (cca. 2%) sunt: gălbui-brune, brune-
gălbui, brune-roşcate; solurile bogate în humus (cca. 3-4 %) sunt: brune- închis, negricioase, negre
Sunt situaţii când soluri sărace în materie organică au culoare închisă, datorită compuşilor de fier
şi humus, carbonatului elementar, compuşilor de mangan, magnetitului etc.
Adâncimea culorii depinde de natura şi distribuţia materiei organice ca şi de cantitatea
totală în soloneţurile puternic alcaline, materia organică foarte dispersată acoperă fiecare particulă
de sol, conferind solului o culoare aproape neagră la conţinuturi relativ reduse de materie organică
totală.
Dacă ne referim la întreg teritoriu arabil al ţării, cantitatea de humus reprezintă aproape un
miliard de tone pe adâncimea de 0-20 cm şi două miliarde de tone, pe adâncimea de 0-50 cm. în
medie, terenurile agricole din ţara noastră au rezerve mijlocii de humus, valoarea mediei ponderate
a acestora fiind de 136 tone/ha. Materia organică constituie substratul energetic pentru viaţa din
sol.
Dintre consecinţele bilanţului negativ a humusului din sol amintim următoarele:
degradarea structurii, intensificarea tasării, reducerea permeabilităţii, creşterea nevoii aplicării
îngrăşămintelor minerale şi mai ales organice, apariţia carenţei unor microelemente, scăderea
activităţii microorganismelor, creşterea rezistenţei solului la efectuarea lucrărilor agricole,
micşorarea capacităţii de tamponare, creşterea efectului fitotoxic al unor metale grele şi a eroziunii
pe versanţi, micşorarea eficienţei irigaţiei etc. 10 Humusul are şi o importanţă energetică. O tonă
de humus echivalează, din punct de vedere energetic, cu 0,6 tone de petrol, cu 666,7 tone gaz
metan şi cu o tonă de cărbune. Humusul are şi o mare importanţă ecologică, prin diminuarea
poluării mediului înconjurător cu substanţe xenobiotice.
Humusul constituie un rezervor de elemente nutritive pentru plante şi microorganisme, pe
care le pune la dispoziţia acestora în urma proceselor biochimice de mineralizare, de schimb de
ioni şi de solubilizare. între conţinutul de humus şi producţiile agricole este o corelaţie pozitivă,
acestea fiind cu atât mai mari cu cât rezerva de humus este mai bună.
De aceea conţinutul de humus reprezintă o problemă de importanţă majoră. Ameliorarea
conţinutului de humus al solului se realizează în special prin introducerea în sol a materiei
organice sub formă de: gunoi de grajd, îngrăşământ verde, resturi vegetale etc.
Procesul de humificare este însoţit de cel de mineralizare şi împreună constituie două
procese antagoniste care asigură circuitul biologic al materiei în natură.
10
r
Tema 6
în condiţiile bioclimatice specifice ţării noastre cantitatea de humus care se mineralizează
anual reprezintă între 1 - 3 % din rezervele de humus ale solului. în agricultura intensivă conţinutul
de humus în stratul arabil scade anual cu 0,01-0,02% adică cu 0,5-5 t/ha.
Pentru menţinerea proporţiei de humus, în sol, trebuie să se încorporeze anual circa 7-10
t/ha de materie organică, iar pentru un bilanţ pozitiv este necesar a aplica anual 10-15 t/ha. în
prezent, pierderile de humus sunt „mascate” de folosirea îngrăşămintelor, a tehnologiilor moderne
de cultură, a soiurilor (hibrizilor) de mare randament etc.
Utilizarea îngrăşămintelor organice, dozele aplicate trebuie încadrate în contextul general
al agrotehnicii aplicate pentru armonizarea sistemului de fertilizare cu organizarea asolamentului,
cu dirijarea factorilor de vegetaţie, trofici şi tehnologici, în scopul optimizării relaţiei , sol - plantă
- tehnologie de cultură - eficienţă.
Dozele de îngrăşăminte organice se calculează în funcţie de asolament, însuşirile
agrochimice şi compoziţia granulometrică a solului întrucât acestea influenţează favorabil atât
starea de aşezare cât şi compoziţia chimică a solului.
Activitatea biologică, procesele care se petrec ca urmare a activităţii organismelor din sol
au influenţă hotărâtoare asupra fertilităţii acestuia şi, ca urmare, asupra producţiei vegetale. Astfel
din multitudinea de procese biologice şi biochimice, deosebit de dinamice, din sol esenţiale din
punct de vedere agrotehnic sunt: procesul de formare a humusului (humificare), mineralizarea
materiei organice şi eliberarea de elemente folosite în nutriţia plantelor (amonificarea, nitrificarea,
denitrificarea), activitatea enzimatică a solului, relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi
microorganismele din sol (fixarea azotului atmosferic), relaţiile dintre microorganismele din sol
(comensualismul, protocoperarea, simbioza, competiţia, amensulaismul, parazitismul,
predatorismul), relaţiile dintre rădăcinile diverselor plante (favorabile sau antagoniste).
Cunoaşterea vieţuitoarelor din sol, a proceselor şi relaţiilor care le determină permite
aplicarea măsurilor agrotehnice de dirijare şi reglare a factorului biologic şi implicit să asigure
menţinerea sau ameliorarea fertilităţii biologice a solului şi prin urmare obţinerea unor producţii
stabile în timp. Activitatea biologică a solului poate fi cunoscută şi apreciată după mai multe
criterii, unul dintre acestea este şi numărul de indivizi dintr-o anumită grupă de organisme (nr.
bacteriilor, nr. râmelor etc.).
Număail de indivizi nu poate fi întotdeauna un indicator sigur, deoarece, deseori, o parte
dintre aceştia se află în stare de repaus. O evaluare mai exactă se obţine dacă pe lângă numărul
organismelor se determină activitatea acestora (enzimatică, respiratorie) şi efectele proceselor care
le induc (schimbul de substanţe).
Starea fitosanitară a solului se referă la frecvenţa buruienilor, agenţilor fitopatogeni,
dăunătorilor şi poluarea cu elemente toxice.
Cunoaşterea stării fitosanitare a solului presupune determinarea potenţialului de
îmburuienare a terenului prin determinarea rezervei de seminţe de buruieni din sol, determinarea
gradului de îmburuienare al culturilor (speciile de buruieni şi dominanţa acestora), cartarea
buruienilor, identificarea cauzelor şi surselor de îmburuienare (fertilizare neadecvată, asolament
neraţional, exces temporar de apă, lucrări agrotehnice necorespunzătoare, rezerva de seminţe din
sol, lipsa măsurilor preventive etc ), determinarea dăunătorilor, a agenţilor fitopatogeni şi a
elementelor toxice.
Datorită cantităţii mari de seminţe de buruieni pe care o deţine solul şi a facultăţii
germinative a seminţelor care se păstrează mult timp, solul reprezintă principala sursă de
îmburuienare a culturilor agricole. De asemenea solul reprezintă principalul depozitar al bolilor şi
dăunătorilor plantelor de cultură precum şi a poluanţilor eliminaţi de industrie în mediul
înconjurător. Refacerea stării fitosanitare a solului se realizează prin mijloace specifice, complexe,
prezentate de discipline ca: herbologie, fîtopatologie, entomologie, depoluarea solului etc.
11
Tema VII
Lucrările solului
LUCRĂRILE SOLULUI
Importanţa lucrărilor solului
In toate sistemele de agricultură lucrările prin efectele lor asupra însuşirilor fizice, chimice
şi biologice ale solului au reprezentat una dintre cele mai importante verigi de sporire a producţiei
Prin lucrările solului trebuie să se realizeze un strat afânat, în care plantele să găsească
condiţii optime creşterii şi dezvoltării. Intr-un sol afânat rădăcinile se dezvoltă mai mult şi pătrund
mai uşor în sol, mai ales în primele faze de vegetaţie. In acest scop trebuie ca prin lucrări să se
realizeze un raport echilibrat între faza solidă a solului şi porozitate, raport care trebuie să fie de
1/1.
Cel mai pronunţat efect asupra porozităţii îl are arătura care poate determina creşterea
volumului porilor stratului afânat cu 20-30%. Odată cu creşterea porozităţii are loc şi modificarea
densităţii aparente.
Majoritatea plantelor de cultură găsesc condiţii, favorabile pentru dezvoltarea sistemului
radicular dacă densitatea aparentă este cuprinsă între 1,07-1,45 g/cm3 . (C. Pintilie şi colab.,
1985).
Lucrările solului efectuate la momentul optim influenţează favorabil starea structurală a
acestuia, în timp ce repetarea şi efectuarea la un conţinut de umiditate necorespunzător determină
deteriorarea structurii.
Prin lucrările solului se crează condiţii favorabile pentru acumularea şi reţinerea unor
cantităţi mari de apă în sol în regiunile secetoase, iar în zonele mai umede atât acumularea cât şi
drenarea în adâncime, astfel încât se evită excesul de umiditate în stratul arabil.
Lucrările solului influenţează şi asupra însuşirilor chimice prin amplificarea acţiunii
factorilor ce contribuie la procesele de alterare minerală şi de descompunere a materiei organice,
într-un sol afânat, procesul de nitrificare este mai intens. Nitrificarea atrage după sine accentuarea
unor procese chimice favorabile prin care fosforul, potasiul, calciul şi alte elemente nutritive trec
din forme greu solubile în forme accesibile plantelor.
îmbunătăţirea însuşirilor chimice ale solului este condiţionată în mare măsură şi de
activitatea microbiologică din sol, care la rândul ei devine intensă într-un sol afânat şi bine aerat.
Microorganismele din sol folosesc 16 oxigenul pentru oxidarea substanţelor organice , din care îşi
procură C02 şi energia necesară.
Procesele tehnologice ce se produc în sol în timpul executării lucrărilor
Prin lucrările solului (arat, desfundat, grăpat, tăvălugit etc.) stratul arabil este supus unui
şir de operaţiuni ce au ca efect modificarea înşuşirilor acestuia. în funcţie de maşinile agricole cu
care se efectuează lucrările, solul este supus următoarelor procese tehnologice: întoarcerea sau
răsturnarea solului care se realizează cu ajutorul plugului şi se execută în mod obişnuit odată pe
an.
Prin răsturnarea stratului arabil sunt încorporate în sol miriştea, îngrăşămintele,
amendamentele etc. şi este adus la suprafaţă stratul de sol din adâncime, structurat, cu însuşiri
superioare.
Mărunţirea şi afanarea solului se realizează odată cu răsturnarea brazdei. Stratul arabil
poate fi afânat cu ajutorul pieselor de subsolaj. Mărunţirea şi afânarea stratului superficial al
solului se poate realiza cu grape, cultivatoare etc.
Amestecarea stratului de sol. Prin acest proces se urmăreşte crearea unui strat de sol
omogen, cu însuşiri fizice, chimice şi biologice asemănătoare. Prin amestecare se distribuie
uniform în sol îngrăşămintele, resturile organice, amendamentele. T
asarea solului se realizează prin lucrarea cu tăvălugul, care măreşte porozitatea capilară în
detrimentul celei necapilare favorizând urcarea apei către suprafaţa solului în zona de germinare a
seminţelor.
Tema VII
Lucrările solului
Tasarea se foloseşte mai frecvent în zonele 1secetoase.
Nivelarea se face cu scopul de a reduce pierderile de apă din sol prin evaporare, de a uşura
efectuarea lucrărilor de semănat, întreţinere şi recoltat, pentru distribuirea uniformă a apei de
irigaţie etc. Nivelarea se realizează cu ajutorul nivelatoarelor, a grapelor, netezitoarelor şi uneori
cu tăvălugul, caz în care se realizează şi o tasare a solului.
Prin lucrări speciale ale solului, în funcţie de cerinţele plantelor cultivate şi condiţiile
pedoclimatice, pot avea loc şi alte procese tehnologice cum ar fi: crearea de brazde pentru irigat
sau pentru îndepărtarea excesului de apă, formarea de coame, modelarea terenului în
legumicultură etc.
Clasificarea lucrărilor solului
Lucrările solului se pot clasifica după mai multe criterii: După uneltele cu care se execută:
lucrări cu plugul, cultivatorul, freza, grapa, tăvălugul etc
După adâncimea la care se execută: lucrări adânci ori superficiale.
După epoca efectuării: lucrări de vară, toamnă, iarnă şi primăvară.
După plantele pentru care se execută : lucrări pentru grâul de toamnă, porumb, cartof etc.
Aratul Aratul este cea mai importantă lucrare a solului, fiind considerată lucrarea de bază.
în condiţiile din ţara noastră în mod obişnuit, pe acelaşi teren arătura se execută odată pe an şi
numai în anumite cazuri de două ori.
Prin arat, un strat mai gros sau mai subţire de sol, numit brazdă, se mărunţeşte, se
amestecă şi se afânează. Printre cele mai importante efecte ale arăturii amintim: îngroparea
stratului de sol pulverizat şi aducerea la suprafaţă a solului structurat; încorporarea resturilor de
plante, a buruienilor şi îngrăşămintelor; afanarea prin care se realizează aerarea şi încălzirea
solului în profunzime; înmagazinarea unor cantităţi mari de apă în sol, etc.
Ca urmare a influenţelor pozitive ale arăturii asupra proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice în solurile arate creşte conţinutul de substanţe chimice accesibile plantelor se reduce
conţinutul de substanţe incomplet oxidate, sporesc numărul de microorganisme folositoare etc.
Modul de executare a arăturii în vederea efectuării arăturii terenul trebuie delimitat în
parcele sau fâşii, a căror lăţime trebuie să fie un multiplu cu soţ al lăţimii de lucru a agregatului şi
în acelaşi timp să se reducă la minimum deplasările în gol la capete.
Lăţimea optimă a parcelei la care se realizează cea mai mică deplasare a agregatului în gol
se poate calcula cu ajutorul formulei: L = 2( 8 ) 2 DA + R în care: L = lăţimea parcelei; D=
lungimea parcelei; A = lăţimea agregatului; R = raza minimă de întoarcere a agregatului.
Arătura se poate executa în mai multe moduri şi anume. Arătura în lături. Agregatul intră
în lucru la marginea din dreapta parcelei răstumând brazda spre dreapta, pe teren nelucrat,
formându-se astfel o coamă, iar la capăt agregatul se deplasează în gol şi începe a doua cursă în
sens inves pe cealaltă margine a parcelei, unde aruncă brazda tot spre dreapta, pe teren nelucrat şi
formează a doua coamă. Tractorul se deplasează apoi tot în gol la capăt până la prima margine şi
intră în lucru lângă prima brazdă unde execută brazda a treia. Lucrarea continuă astfel pe cele două
părţi ale parcelei până se ajunge la mijloc unde în final va rămâne o rigolă. La arătura în lături, pe
suprafaţa parcelei se formează trei denivelări: două coame la marginile parcelei şi o rigolă la
mijlocul parcelei.
Arătura la cormană. Agregatul efectuează prima brazdă la mijlocul parcelei, în aşa fel ca
brazda a doua rezultată să cadă peste prima brazdă. în felul acesta se va forma la mijloc o creastă.
în continuare, se va efectua brazda a treia lângă brazda întâi, a patra lângă a doua şi aşa mai
departe, până se ajunge la marginile laterale ale parcelei. în acest caz pe marginile parcelei rămân
deschise două rigole, deoarece pământul rezultat de la ultima brazdă cade în interiorul parcelei.
Deci la arătura la cormană rezultă tot trei denivelări ca şi la arătura în lături dar, în acest caz la
mijlocul parcelei se formează o creastă iar pe margini rămân două rigole. Datorită denivelărilor
care rezultă, dacă s-ar lucra mai mult timp terenul numai prin una din aceste metode, rigolele şi
coamele s-ar mări prea mult, ceea ce ar duce, după câţiva ani, la denivelarea terenului cultivat.
Acest lucru se poate evita dacă într-un an arătura se face “în lături”, iar în anul
2
r
Tema VII
Lucrările solului
următor “la cormană”. Pentru a reduce numărul denivelărilor sola se va împărţi în mai multe
parcele egale ca lăţime şi se va alterna arătura la cormană cu arătura în lături. Se ară la cormană
parcelele cu număr fără soţ şi în lături parcelele care au un număr cu soţ. In felul acesta prima
brazdă rezultată la arătura în lături va acoperi rigola rămasă deschisă la marginea parcelei arată la
cormană. Arătura netedă sau într-o singură parte.
Pentru realizarea acestei arături se foloseşte plugul reversibil prevăzut cu două trupiţe, una
răstoarnă brazda la dreapta şi alta răstoarnă brazda la stânga, schimbul dintre cele două trupiţe
facându-se la capătul tarlalei. In felul acesta plugul va răsturna brazdele numai într-o singură parte
a parcelei, realizând o arătură uniformă, fără şanţuri şi coame. Lucrând în felul acesta agregatul nu
are de parcurs curse în gol iar în final va rezulta un singur şanţ la marginea tarlalei. 19 Această
metodă de executare a arăturii se foloseşte în special pe terenurile în pantă, supuse eroziunii, unde
arătura se execută de-a lungul curbelor de nivel. 2.4.2 Condiţiile care determină calitatea arăturii
Pentru ca o arătură să rezulte de bună calitate este necesar în primul rând ca agregatul cu care se
lucrează să fie bine reglat şi piesele active bine ascuţite. De asemenea, un rol important îl prezintă
şi forma cormanei. Cormanele pot fi: elicoidale, cilindrice şi culturale. Cormanele elicoidale
răstoarnă complet brazda (cu cca 180o ) şi din acest motiv sunt recomandate la executarea
arăturilor pe terenurile argiloase şi înţelenite. Spre deosebire de acestea, cormanele cilindrice nu
răstoarnă complet brazda dar mărunţesc mai bine încât se recomandă a fi folosite pe solurile mai
uşoare.
Cormanele culturale au forme intermediare şi realizează atât efectul cormanelor elicoidale
cât şi al celor cilindrice, dând rezultate bune pe soluri cu textură mijlocie. Asupra calităţii arăturii
are importanţă covârşitoare umiditatea solului. Astfel, solurile argiloase care au adeziune şi
coeziune mare se lucrează bine la un conţinut de umiditate de 50-65% din capacitatea solului
pentru apă. La aceste soluri, momentul optim de lucru este de scurtă durată. Dacă solul se lucrează
la un conţinut prea mare de umiditate rezultă brazde sub formă de fâşii (curele), care se mărunţesc
foarte greu, cu multă cheltuială de energie şi timp. Dacă umiditatea solului este prea scăzută
rezultă bolovani a căror mărunţire necesită de asemenea, lucrări repetate cu grapa cu discuri şi
tăvălugul.
Solurile nisipoase cu adeziunea şi coeziunea reduse, se lucrează bine atât în stare uscată
cât şi în stare umedă. Limitele de lucru în ceea ce priveşte umiditatea, la aceste soluri sunt cuprinse
între 30-85% din capacitatea solului pentru apă. Solurile lutoase ocupă, din acest punct de vedere,
un loc intermediar. Prezenţa grapei în agregatul de arat constituie o altă condiţie care determină
calitatea arăturii. Grapa are rolul de a mărunţi bulgării rezultaţi prin arătură şi de a nivela terenul
lucrat. Calitatea arăturii este influenţată şi de adâncimea la care se execută în fiecare an pe aceeaşi
parcelă. Dacă arătura se execută mai mulţi ani în şir pe aceeaşi parcelă, la aceeaşi adâncime, se
formează hardpanul sau talpa plugului (stratul de sol tasat) care se interpune între stratul arabil şi
cel subarabil, care împiedică pătrunderea 20 rădăcinilor în straturile mai profunde şi este
impermeabil pentru apă şi aer. Din această cauză adâncimea arăturii trebuie să difere de la un an la
altul.
Terenurile puternic îmburuienate, miriştile, porumbiştile, terenurile pe care sa cultivat
floarea-soarelui etc., înaintea executării arăturii se vor lucra cu grapa cu discuri, cu scopul de a
fragmenta resturile organice asigurându-se în felul acesta încorporarea lor în sol prin arături,
Calitatea arăturii depinde şi de relief. Cele mai bune condiţii pentru obţinerea unor arături de
calitate le oferă terenurile plane.
Alegerea unei viteze corespunzătoare de înaintare a agregatului la arat, condiţionează de
asemenea calitatea arăturii. După St. Dimancea, 1966 viteza agregatului la arat pe solurile mijlocii
şi grele poate fi până la 7 km/oră, cu media cuprinsă între 5,5-6 km/oră, iar pe solurile uşoare
viteza variază între 5-5,5 km/oră. Dacă viteza depăşeşte 7 km/oră se înrăutăţeşte calitatea
încorporării resturilor vegetale şi se înregistrează variaţii mari în ceea ce priveşte adâncimea de
lucru
Tema VII
Lucrările solului
Adâncimea de executare clasifică arăturile în cinci grupe şi anume: superficiale, normale,
adânci şi de desfundare. Arătura superficială, se execută la adâncimea de 14-17 cm, în următoarele
3
cazuri: la pregătirea terenului pentru culturi succesive, pentru cereale de toamnă după
premergătoare tâtzii în situaţia când umiditatea solului nu permite executarea unor arături normale;
când într-un an se execută pe acelaşi teren două arături, una din ele va ti superficială, primăvara
devreme pe terenurile care din diferite motive au rămas nearate din toamnă, în sistemul de lucrări
pentru combaterea pirului, când se recomandă pentru început o arătură superficială; în zonele
umede dacă arătura executată toamna s-a tasat până în primăvară datorită ploilor şi zăpezilor;
uneori în cazul luării în cultură a pajiştilor naturale şi artificiale (arătura de decojire) sau pentru
încorporarea îngrăşămintelor organice şi amendamentelor. ^
Arătura normală, se execută la adâncimea de 18-20 cm, atât vara după premergătoare
timpurii cât şi toamna după premergătoare târzii, pentru culturi care nu necesită arături mai adânci
(cereale păioase, leguminoase pentru boabe).
Arătura adâncă se execută vara sau toamna la adâncimea de 22-30 cm pentru culturile care
necesită afânarea mai profundă a solului cum ar fi: cartoful, sfecla, porumbul, lucerna etc. Printre
avantajele arăturii adânci amintim: favorizează acumularea unor cantităţi mai mari de apă în sol,
contribuie la distrugerea unor buruieni greu de combătut (pir, pălămidă, costrei etc.,), se
încorporează în sol mai 21 bine îngrăşămintele organice şi amendamentele etc. Se recomandă ca
pe aceeaşi solă arăturile adânci să alterneze de la un an la altul cu arăturile normale, fapt ce se
poate realiza numai în cazul unor rotaţii raţionale.
Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 31-40 cm, fiind necesară pe solurile
argiloase, compacte care necesită afânare profundă pentru a li se îmbunătăţi însuşirile fizice. Pe
astfel de terenuri arătura foarte adâncă se va executa la 3-5 ani. Arătura de desfundare, se execută
cu pluguri speciale la adâncimea de 40- 80 cm în scopul înfiinţării pepinierelor, plantaţiilor de vii
şi pomi, hameiştilor etc. Deoarece prin desfundare stratul cu humus se îngroapă la adâncime mare
şi se scoate la suprafaţă sol din orizontul B şi C, nefertil, este necesar să se administreze cantităţi
mari de îngrăşăminte organice şi chimice, iar pe solurile acide şi amendamente. Arătura de
desfundare măreşte permeabilitatea solului pentru apă şi aer, intensifică activitatea biologică şi
degradarea compuşilor incomplet oxidaţi, încorporează buruienile şi dăunătorii, etc.
Epoca de executare a arăturii

După epoca executării arăturile pot fi: de vară, de toamnă şi în anumite situaţii de iarnă şi
de primăvară. Arătura de vară, se execută după recoltarea culturilor timpurii (mazăre, cartofi de
vară, cereale de toamnă etc ). Aceste arături se execută atât pentru culturi de toamnă cât şi pentru
cele de primăvară, în funcţie de rotaţia stabilită în cadrul asolamentului. Arătura de vară prezintă
multe avantaje printre care amintim: contribuie la înmagazinarea şi păstrarea apei provenită din
precipitaţii, favorizează creşterea conţinutului de nitraţi, contribuie la combaterea buruienilor,
dăunătorilor şi agenţilor fitopatogeni etc. Pentru ca arătura de vară, să fie de calitate este necesar
să se execute imediat după recoltare în agregat cu grapa stelată, pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea şi aşezarea solului. în ceea ce priveşte adâncimea de executare a arăturii aceasta depinde
de umiditatea solului, de plantele ce urmează a fi cultivate şi de alţi factori. în general pentru
culturile succesive se execută arături superficiale, pentru culturi de toamnă arături normale, iar
pentru culturi de primăvară arături normale sau adânci în funcţie de cerinţele acestora.
Arătura de toamnă, se execută după premergătoare târzii (porumb, floarea soarelui,
cartof, sfeclă etc.) pentru culturi de toamnă sau de primăvară. Pentru culturi de toamnă (cereale de
toamnă) se execută, imediat după recoltarea plantei premergătoare, efectuându-se arături normale
sau superficiale în funcţie de umiditatea solului, în agregat cu grapa stelată. Pentru culturile de
primăvară, adâncimea arăturii variază între 20-30 cm, în funcţie de planta ce urmează a fi
însămânţată, de starea solului, gradul de îmburuienare etc. Arătura de toamnă
Tema VII
Lucrările solului
prezintă multe avantaje faţă de arătura de primăvară, printre care amintim: se acumulează apa din
precipitaţiile căzute în sezonul rece, seminţele buruienilor şi dăunătorii se încorporează în
profunzime încât se distrug iar seminţele de buruieni scoase la suprafaţă sunt distruse de gerurile
din timpul iernii, în terenul arat toamna se acumulează de 2-3 ori mai mulţi nitraţi decât în cel arat
primăvara, arăturile de toamnă uşurează executarea 4
în bune condiţii a lucrărilor solului şi a
semănatului în primăvară etc.
Arătura de iarnă se execută în situaţii extreme, când condiţiile din toamnă sunt
nefavorabile (secetă sau precipitaţii excesive) Această arătură se poate executa în ferestrele iernii,
când solul nu este acoperit de zăpadă şi când nu este îngheţat de loc sau numai la suprafaţă. Din
punct de vedere al calităţii această arătură este inferioară arăturii de toamnă, dar superioară arăturii
de primăvară.
Arătura de primăvară, este contraindicată pentru condiţiile din ţara noastră. în situaţia când
totuşi nu s-au efectuat din anumite motive arăturile de toamnă, se va executa arătura de primăvară,
cât mai timpuriu, în agregat cu grapa stelată şi la adâncimea de 16-18 cm, pentru a reduce
pierderile de apă din sol.
Lucrarea solului cu grapa

Grăpatul realizează nivelarea solului la suprafaţă, afânarea şi mărunţirea acestuia pe
adâncimea de 3-12 cm. Pentru efectuarea acestei lucrări se folosesc diferite tipuri de grape: cu
discuri, cu colţi rigizi sau reglabili, rotative simple ori stelate etc. Lucrarea cu grapa se execută
îndeosebi în următoarele situaţii:
- pentru mărunţirea arăturilor concomitent cu executarea lor, grapa stelată făcând parte
obligatoriu din agregat; la întreţinerea arăturilor de vară, când se folosesc grapele cu colţi reglabili
sau cu discuri, (uneori ambele în agregat) în funcţie de gradul îmburuienării şi de grosimea crustei
formată în urma ploilor;
- la îngrijirea culturilor de primăvară, (sapa rotativă sau grapa cu colţi reglabili) înainte
sau după răsărire, pentru distrugerea crustei şi a buruieniulor în curs de răsărire;
- la îngrijirea pajiştilor, lucernierelor şi trifoiştilor, primăvara devreme sau după cosit, cu
grapele cu colţi reglabili, cu scopul de a strânge resturile organice şi de a atana solul favorizându-
se lăstărirea plantelor; pentru regenerarea lucernierelor vechi se foloseşte grapa cu discuri.
Grapa cu discuri poate fi folosită şi în următoarele situaţii, pentru dezmiriştire atunci când
nu se poate executa imediat arătura de vară după recoltarea plantelor timpurii, la pregătirea
terenului pentru culturi succesive, înaintea efectuării arăturii de toamnă dacă pe teren rămân multe
resturi vegetale, pentru pregătirea solului în vederea însămânţării cerealelor de toamnă după
premergătoare care lasă terenul afânat (sfeclă, cartof) sau când umiditatea solului nu permite
executarea arăturii Viteza de lucru cu grapele variază, în general, între 4-10 km/oră, în raport cu
forţa de tracţiune, felul grapei, umiditatea solului, adâncimea de lucru etc.
Lucrarea solului cu cultivatorul

Cultivatorul execută lucrarea caracterizată prin efect intermediar între arat şi grăpat
deoarece realizează: tăierea buruienilor, mărunţirea şi afânarea solului fată răsturnarea straturilor.
Cultivatoarele pot fi echipate cu organe active diferite în funcţie de scopul urmărit prin lucrare.
Cultivatoarele se folosesc îndeosebi în următoarele situaţii:
- la pregătirea solului arat în vederea însămânţării, când cultivatorul este echipat cu piese
pentru cultivaţie totală,
- la pregătirea patului germinativ când pe lângă cultivator se mai ataşează grapa rotativă
sau cu colţi rigizi şi grapa elicoidală (agregatul purtând denumirea de combinator);
- la îngrijirea culturilor prâşitoare, efectuându-se după caz prăşitul, muşuroitul,
concomitent şi cu fertilizarea suplimentară;
Tema VII
Lucrările solului
- la deschiderea rigolelor în vederea irigării pe brazde;
- pe solurile grele (ex. luvisol albie) unde este necesar să se lucreze solul mai profund (la
20-22 cm), fără întoarcerea brazdei, când se foloseşte cultivatorul cizel echipat cu piese active
puternice şi în formă de daltă. Viteza de lucru la cultivaţia totală este de 6-8 km/oră.
Când se lucrează la îngrijirea culturilor, la prima praşilă viteza de lucru este de 4-5 km/oră,
iar la praşilele următoare de 6-8 km/oră. La sfecla de zahăr viteza se reduce cu circa 20% .
Lucrarea solului cu tăvălugul

Tăvălugul se foloseşte atât pentru tasarea şi nivelarea solului cât şi pentru mărunţirea
bulgărilor. Tasarea solului se poate realiza până la 5-10 şi chiar 12 cm în funcţie de greutatea
tăvălugilor. Acţiunea tăvălugilor asupra solului este
5 determinată şi de modul cum se prezintă
suprafaţa acestora. Astfel, tăvălugii netezi execută îndeosebi tasarea solului fără să sfărâme
bolovanii pe care-i împinge în sol, în timp ce tăvălugii inelari pe lângă tasarea solului contribuie şi
la mărunţirea bulgărilor şi la distrugerea crustei.
Tăvălugul se foloseşte îndeosebi în următoarele situaţii.
- la tasarea arăturii prea afanate în situaţia când trebuie să se însămânţeze imediat, - la
mărunţirea arăturilor bolovănoase pentru a uşura lucrarea solului cu grapele cu discuri, în vederea
pregătirii unui pat germinativ corespunzător cerealelor de toamnă;
- înaintea însămânţării seminţelor mici (lucernă, trifoi, mac, muştar etc) şi după
însămânţarea seminţelor mari dacă solul nu conţine umiditate corespunzătoare;
- la îngrijirea cerealelor de toamnă în situaţia că au ieşit dezrădăcinate din iarnă
(“descălţate”);
- la plantele cultivate pentru îngrăşământ verde, lucrarea cu tăvălugul neted înaintea
executării arăturii, culcă plantele în direcţia deplasării plugului, uşurând încorporarea lor sub
brazdă.
Viteza de deplasare a tăvălugului depinde de scopul urmărit, astfel: când se urmăreşte
tasarea solului afanat cu tăvălugul inelar, viteza de deplasare este de 3-4 km/oră, iar când
obiectivul îl constituie mai mult mărunţirea bulgărilor, viteza de deplasare poate fi de 5-7 km/oră.
Pregătirea patului germinativ

Această lucrare trebuie să realizeze crearea unui strat de sol bine mărunţit pe adâncimea de
semănat, aşezat în profunzime şi afanat la suprafaţă, ca să poată fi încorporată sămânţa în contact
intim cu solul, să germineze într-un timp scurt şi uniform pe tot lanul.
Pregătirea patului germinativ trebuie efectuată în preziua sau chiar în ziua semănatului, iar
ultima lucrare de pregătire se va executa perpendicular pe direcţia semănatului cu grapele cu
discuri, cultivatoare sau extirpatoare, iar când se foloseşte combinatorul se poate lucra în aceeaşi
direcţie cu semănatul.
Concomitent cu pregătirea patului germinativ se încorporează în sol îngrăşăminte chimice
cu azot, erbicide şi insecticide şi totodată se distrug buruienile răsărite sau în curs de răsărire.
Prin afanarea solului numai pe adâncimea de semănat se crează condiţii ca maşina de
semănat să distribuie uniform seminţele în solul mai aşezat cu suficientă umiditate. In astfel de
condiţii seminţele rămân acoperite cu sol afanat, aerat şi încălzit creându-se mediul favorabil
declanşării încolţirii.
Pregătirea corespunzătoare a patului germinativ permite însămânţarea în bune condiţii,
răsărirea uniformă a lanului şi creşterea viguroasă a plantelor înaintea buruienilor. Pe terenurile
uşoare fără buruieni, cu arătură nivelată şi îngrijită corespunzător, patul germinativ se poate
pregăti numai prin lucrarea cu garpele cu colţi sau prin folosirea combinatorului.
Pe arăturile slab îmburuienate, patul germinativ se realizează cu grapa cu discuri în
Tema VII
Lucrările solului
agregat cu grapa cu colţi, când terenul este suficient de afânat şi zvântat şi cu cultivatorul echipat
cu cuţite în formă de labă de gâscă, în agregat cu grapa cu colţi, pe solurile mai grele şi mai
umede. Pentru culturile cu seminţe mici (lucernă, trifoi, graminee perene, mac etc.) când solul este
prea afânat, după pregătirea patului germinativ se lucrează cu tăvălugul neted înaintea semănatului
spre a evita semănatul prea adânc.
Tăvălugul neted se foloseşte uneori şi după semănat, când solul este uscat şi rămâne prea
afânat în urma semănătorilor. în toate cazurile, când se pregăteşte patul germinativ în condiţii de
secetă excesivă, mai ales primăvara se va urmări cu precădere păstrarea apei în sol. In acest caz,
operaţiile de mărunţire şi afânare a terenului vor fi mult reduse ca număr spre a nu favoriza
evaporarea apei şi uscarea solului, urmărindu-se ca printr-o singură sau cel mult două treceri să se
pregătească corespunzător patul germinativ acordându-se atenţie reglajelor utilajelor.
6
Tema VI I I -I X- X
Sistemele de lucrare a solului

Prin sistem de lucrare a solului se înţelege modul de aplicare în complex a mai multor
lucrări, cu indicarea numărului lor, succesiunea şi timpul când se execută.
Principalele sisteme de lucrare a solului sunt: sistemul de lucrări pentru culturile de
toamnă, pentru culturi de primăvară, pentru culturi succesive şi sisteme de lucrări minime.
Sisteme de lucrări pentru culturile de toamnă

Culturile de toamnă (grâu, secară, orz, rapiţă de toamnă, pot fi semănate după
premergătoare timpurii (mazăre, fasole, cartof timpuriu, in, etc.) sau după plante care se recoltează
târziu (porumb, floarea soarelui, sfeclă, soia, etc ).
în primul caz (după premergătoare timpurii) imediat după recoltarea plantei premergătoare se
execută arătura de vară în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 20-22 cm. Până în toamnă
arătura se va menţine curată de buruieni şi tară crustă prin lucrări cu grapa cu discuri sau
cultivatorul, în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
Ultima lucrare se va face la adâncimea de însămânţare, perpendicular pe direcţia
semănatului.
în cazul în care datorită secetei excesive nu se poate executa arătura imediat după
recoltarea premergătoarelor se va face mai întâi dezmiriştirea (lucrarea cu grapa cu discuri 8-12
cm), iar după 2-3 săptămâni se va efectua arătura de vară.
în al doilea caz (după premergătoare târzii) imediat după recoltarea acestora se execută
arătura în agregat cu grapa stelată la adâncimea de 15-20 cm. Condiţia esenţială este ca prin arătură
să nu rezulte bulgări. Când culturile de toamnă urmează după porumb, sorg sau floarea soarelui,
înaintea arăturii terenul se va discui pentru a mărunţi resturile vegetale şi a uşura încorporarea lor
complet sub brazdă. După arătură solul se lucrează cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi
reglabili, ultima lucrare executându-se perpendicular pe direcţia de semănat.
în toamnele extrem de secetoase după premergătoare târzii, se renunţă la arătura care ar
rămâne bulgăroasă şi se lucrează solul de mai multe ori cu grapele cu discuri, până se realizează un
pat germinativ corespunzător.
Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară.

Culturile de primăvară la rândul lor pot fi semănate după plante care se recoltează devreme
sau după cele care se recoltează târziu.
După premergătoare timpurii lucrările solului sunt în general aceleaşi ca şi pentru culturile
de toamnă care urmează după plante ce se recoltează în vară.
Pentru culturile de primăvară ce urmează după premergătoare târzii, după recoltarea
acestora se face arătura de toamnă, conform regulilor generale cunoscute. în zonele de stepă,
pentru a menţine apa în sol, arătura de toamnă se grăpează.
Arătura de toamnă se nivelează şi se grăpează indiferent de zonă, când terenul urmează a fi
cultivat cu plante care se însămânţează primăvara timpuriu.
Referitor la adâncimea arăturii aceasta variază între 20-30 cm în funcţie de planta ce
urmează a fi cultivată, de condiţiile climatice ale anului (secetos sau ploios) de grosimea stratului
de humus, de gradul de lucrare a solului şi alţi factori, aşa de exemplu, în funcţie de cerinţele faţă
de adâncimea arăturii, culturile de primăvară se clasifică în două grupe şi anume:
a) plante ce necesită afânarea solului la adâncimea de 20-25 cm (ex.leguminoasele pentru
boabe);
b) plante care necesită afânarea la adâncimea de 25-30 cm (sfeclă, cartof porumb, floarea-
soarelui).
1
Primăvara până la semănat, lucrările superficiale cu grapa cu colţi, grapa cu discuri sau
combinatorul, urmăresc păstrarea apei în sol, combaterea buruienilor, încorporarea
îngrăşămintelor, erbicidelor şi insecticidelor în sol şi pregătirea unui pat germinativ corespunzător
în mod obişnuit pentru plantele care se seamănă primăvara devreme (mazăre, lucernă, trifoi, in,
sfeclă etc.) se execută 1-2 lucrări, iar pentru cele care se însămânţează mai târziu (porumb, soia,
dovleci etc.) sunt necesare 2-3 lucrări.
Alegerea agregatului de lucru cât şi a numărului de lucrări se face în funcţie de modul cum
se prezintă arătura în primăvară (nivelată sau denivelată, afanată sau tasată), de gradul de
îmburuienare, de cerinţele plantelor de cultură privind adâncimea de încorporare a seminţelor, de
mersul vremii etc. Ca regulă generală, aşa cum s-a mai arătat, numărul lucrărilor în primăvară
trebuie să fie cât mai redus pentru a împiedica pierderea apei din sol şi tasarea acestuia cât şi
pentru a reduce consumul de carburanţi şi lubrifianţi. în acest scop se vor folosi agregate complexe
cu ajutorul cărora odată cu pregătirea patului germinativ să se administreze îngrăşămintele,
erbicidele, etc.
Sistemul de lucrări pentru culturi succesive.

După culturile care se recoltează devreme, (borceag, rapiţă de toamnă, orz de toamnă,
cartof timpuriu etc.) se poate însămânţa a doua cultură (porumb pentru boabe, siloz sau masă
verde, iarbă de Sudan, secară pentru nutreţ, soia, floarea soarelui, sfeclă, in pentru fibre, etc ).
Aceste culturi succesive sau duble reuşesc cu siguranţă în zonele cu precipitaţii mai
abundente în cursul verii sau în condiţii de irigare. O altă condiţie pentru ca aceste culturi să
reuşească, este, ca lucrările de pregătire a solului şi semănatul să se facă în timp cât mai scurt,
pentru a nu se pierde apa din sol şi pentru a asigura timpul şi suma temperaturilor necesare culturii
a doua.
în acest scop imediat după recoltarea culturilor timpurii solul se fertilizează şi apoi se face
o lucrare superficială. Pe solurile mai uşoare, afânate şi curate de buruieni este suficientă lucrarea
cu grapa cu discuri. în celelalte situaţii se va executa arătura superficială cu plugul în agregat cu
grapa stelată după care se însămânţează.
Sistemul de lucrări minime.

Pornindu-se de la faptul că datorită numeroaselor lucrări ce se practică în actualele
tehnologii, solul se tasează, se deteriorează structura, scade conţinutul în humus, iar în cazul
terenurilor în pantă se accentuează eroziunea, s-a conturat ideea aplicării unui număr mai redus de
lucrări pe aceeaşi suprafaţă. Primele cercetări în această direcţie s-au făcut la începutul deceniului
cinci al veacului nostru în statul Ohio din S.U.A., la cultura de porumb. Acest sistem a fost numit
“minimum tillage” şi s-a răspândit şi în alte state.
Acest sistem prezintă o serie de avantaje atât din punct de vedere agrotehnic cât şi
economic şi anume: se înmagazinează şi se conservă mai bine apa în sol, solul se tasează în mai
mică măsură ca urmare a reducerii numărului de lucrări, structura se menţine mai bună, se
conservă mai bine humusul în sol, iar în final se reduc cheltuielile de producţie şi agricultura
devine mai rentabilă.
Folosirea acestui sistem este condiţionată de existenţa unor agregate de maşini complexe
care să permită executarea combinată a mai multor operaţii, de folosirea unor cantităţi mai mari de
îngrăşăminte, insecto-fungicide, erbicide, de cunoaştere a particularităţilor plantelor de cultură şi a
condiţiilor pedoclimatice locale.
în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de planta cultivată, de sistemul de fertilizare şi
combatere a buruienilor, s-au elaborat mai multe variante ale sistemului de lucrări minime dintre
care cele mai folosite sunt:
Sistemul arat-semănat se caracterizează prin aceea că lucrările de arat şi semănat se
execută într-o singură operaţie. Agregatul poate fi prevăzut şi cu dispozitiv de administrat
îngrăşăminte, erbicide şi de tasat solul pe rândul semănat. în perioada de vegetaţie se efectuează
una sau două lucrări de cultivaţie, cu care ocazie se face şi fertilizarea suplimentară cu azot. Acest
sistem se foloseşte în zonele mai umede şi reci.
Sistemul cultivat-semănat, în cadrul căruia arătura se execută separat, iar pregătirea patului
germinativ, semănatul, aplicarea îngrăşămintelor, a insecticidelor şi a erbicidelor se efectuează
concomitent folosindu-se agregate complexe.
Sistemul de agricultură fără arătură, care este cunoscut şi sub numele de “zero lucrări”
■j
Acest sistem nu prevede nici o lucrare mecanică a solului, cu excepţia prelucrării unor fâşii înguste
de teren în care se introduc seminţele şi îngrăşămintele.
SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

Semănatul reprezintă lucrarea prin care se încorporează în sol seminţele, unde în condiţii
favorabile de umiditate, căldură şi aeresire încolţesc dând naştere unor plante noi.
Metode de semănat
Acestea diferă în raport cu planta, modul de cultură, scopul culturii, condiţiile naturale etc.,
putând fi clasificate în două grupe: semănatul prin împrăştiere şi semănatul în rânduri
Semănatul prin împrăştiere, având unele neajunsuri faţă de semănatul în rânduri se
practică pe suprafeţe reduse. Dintre dezavantaje se impun amintite: repartizarea neuniformă a
seminţelor, răsărirea eşalonată, îmburuienarea mai pronunţată, creşterea cantităţii de sămânţă cu
15-20% etc. Semănatul manual prin împrăştiere se mai utilizează încă în orezării, la unele plante
legumicole (spanac, ridiche de lună şi de vară, arpagic, etc.) la supraînsămânţarea pajiştilor
naturale etc.
Semănatul prin împrăştiere se poate executa şi cu maşini echipate cu brăzdare speciale ori
cu mijloace avio.
Semănatul în rânduri este metoda răspândită la toate plantele de cultură datorită
multiplelor avantaje pe care le prezintă dintre care amintim: repartizarea uniformă a seminţelor în
rânduri echidistante, asigurarea pentru fiecare plantă a unei suprafeţe de nutriţie relativ egală, ceea
ce asigură creşterea şi dezvoltarea uniformă a plantelor, crearea posibilităţii de a mecaniza lucrările
de îngrijire a plantelor prăşitoare etc.
In funcţie de biologia plantelor, de scopul pentru care se cultivă etc,, se practică mai multe
metode de semănat în rânduri.
Semănatul în rânduri obişnuite cu distanţa dintre rânduri de 12,5 cm, se realizează
pentru a asigura fiecărei plante o suprafaţă de nutriţie sub forma unui dreptunghi alungit. Această
metodă se practică pe scară largă la cerealele păioase, mazăre, borceag, in, cânepă pentru fuior,
graminee şi leguminoase perene, furajere, etc.
Semănatul în rânduri dese sau apropiate, se execută cu semănători speciale sau
semănători universale la care se ataşează brăzdare suplimentare, în aşa fel încât distanţa dintre
rânduri să nu depăşească 6-7 cm. Pentru realizarea semănatului în rânduri dese este absolut necesar
ca terenul să fie uniform afânat la adâncimea de semănat, mărunţit şi nivelat. Prin reducerea
distanţei dintre rânduri, creşte distanţa dintre plante pe rând, astfel că suprafaţa de nutriţie a unei
plante se apropie de forma pătratică, creându-se astfel, condiţii pentru utilizarea deplină a tuturor
factoriilor de vegetaţie. Această metodă se foloseşte cu bune rezultate la toate culturile care în mod
obişnuit se însămânţează la 12,5 cm distanţă între rânduri.
Semănatul în rânduri simple distanţate se foloseşte la plantele prăşitoare, distanţa între
rânduri fiind de 25-70 cm. In acest scop se utilizează maşini de semănat speciale sau maşini de
plantat cartof, răsaduri, etc.
Această metodă prezintă avantaje multiple printre care se impune subliniată posibilitatea
efectuării mecanizate a tuturor lucrărilor de îngrijire. Pentru eliminarea lucrărilor de rărit se
practică semănatul în cuiburi prin echiparea corespunzătoare a semănătorilor cu dispozitive de
repartiţie a seminţelor.
Semănatul în fâşii sau benzi se practică la culturile însămânţate în rânduri obişnuite cât şi
în rânduri distanţate. Aşa de exemplu, loturile semincere de cereale păioase, din verigi
superioare (superelită, elită) se însămânţează în benzi de 1,5 m cu distanţa între rânduri de
12,5 cm, iar între benzi se lasă o distanţă de 25-35 cm pentru deplasarea muncitorilor care execută
lucrări de purificare biologică. La alte culturi (sfecla de zahăr, soia, fasole etc.) distanţa dintre
rânduri în cadrul benzii este de 45 cm, iar între rândurile pe unde circulă roţile tractorului se lasă
60-70 cm pentru a înlesni efectuarea lucrărilor de îngrijire.
Semănatul în rigole se practică în zonele secetoase, pe soluri nisipoase sau pe terenuri
situate în pantă. „, .
Semănatul în coame se practică în soluri cu exces de umiditate, sămânţa fiind aşezată în biloane
confecţionate anterior cu rariţa sau concomitent cu însămânţarea.
Epoca de semănat
Prin epocă de semănat se înţelege intervalul de timp în care seminţele plantelor de cultură pot fi
încorporate în sol pentru a se asigura încolţirea şi răsărirea uniformă a acestora în vederea
obţinerii de plante viguroase. w
Epoca de semănat depinde de particularităţile biologice ale plantelor de cultură, a
soiurilor şi hibrizilor, de temperatura solului şi aerului, scopul pentru care se cultuivă etc.
Dintre culturile de toamnă cel mai devreme se seamănă rapiţa (spre sfârşitul lunii august),
după care urmează în ordine secara, orzul şi orzoaica de toamnă, grâul
de toamnă. „ ...
Primăvara se seamănă majoritatea plantelor de cultură. In funcţie de temperatura minimă de
germinare (tabelul 2), culturile de primăvară se însămânţează în mai multe epoci, după cum
urmează: _.
Epoca I, (timpurie) când temperatura solului se menţine între l-3oC (lucernă, trifoi,
mazăre, cereale păioase de primăvară etc ); ^ ^
Epoca I (mai târzie), la temperatura solului de 3-7oC (in, cânepă, linte, sfeclă, cartof
floarea soarelui etc ); __
Epoca Il-a, când temperatura solului s-a ridicat la 8-lOoC (soia, porumb, fasole etc ),
Epoca a IIl-a, începe când temperatura solului a urcat la peste lloC (orez, bumbac, bostănoase, se
plantează tutunul etc ).
Semănatul se mai poate executa şi în timpul verii pentru culturi succesive, avându-se grijă
să se efectueze concomitent cu eliberarea terenului de planta premergătoare.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat depinde de particularităţile plantelor, de starea de pregătire a
terenului, de textura şi umiditatea solului şi alţi factori. în general se apreciază că seminţele
plantelor trebuie introduse în sol la o adâncime de circa 10 ori mai mare decât diametrul lor. Aşa
de exemplu, seminţele mici (trifoi, lucernă, in, mac etc.) se seamănă la adâncimea de 2-3 cm, iar
cele mai mari mai adânc (de ex grâul la 5-7 cm, porumbul la 7-8 cm etc ).
Pe solurile mai uşoare, în zonele mai aride se seamănă mai adânc (la limita maximă) iar
pe solurile argiloase şi mai umede se însămânţează mai superficial.
La plantele dicotiledonate cu germinaţie hipogeică (mazăre, etc.) se poate semăna mai
adânc decât la cele cu germinaţie epigeică (fasole, soia etc ).
Lucrările de îngrijire a culturilor
Lucrările de îngrijire se aplică diferenţiat, în funcţie de felul plantei (de toamnă sau
primăvară) de distanţa dintre rânduri, gradul îmburuienării terenului, gradul tasării sau afanării
solului, condiţiile climatice din cursul perioadei de vegetaţie etc.
Lucrările de îngrijire la culturile de toamnă.
De la semănatul culturilor de toamnă şi până la intrarea în iarnă pot apărea ca necesare
următoarele lucrări: udarea de răsărire pentru zonele secetoase, combaterea dăunătorilor (ex.
Zabrus tenebrioides) în cazul apariţiei acestora şi eliminarea eventualului exces de umiditate,
provocat de ploile abundente.
în perioada de primăvară, dacă este cazul, se elimină surplusul de umiditate şi se

efectuează fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor, precum şi
4
irigarea culturilor. De asemenea, la desprimăvărare pe parcelele cu plante dezrădăcinate
(“descălţate”) se va lucra cu tăvălugul neted pentru a pune în contact cu solul rădăcinile plantelor.
Pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire şi a crustei, în tehnologia culturilor de toamnă s-
au practicat mult timp lucrările cu grapa şi sapa rotativă. Cercetări recent efectuate (C. Pintilie şi
colab. 1985) au constatat că aceste lucrări nu numai că nu influenţează pozitiv asupra producţiei,
dar în multe cazuri, determină rezultate negative.
Lucrările de îngrijire pentru culturile de primăvară se diferenţiază pentru culturi
neprăşitoare şi respectiv prăşitoare.
Pentru plantele neprăşitoare, care se seamănă în rânduri obişnuite, se pot efectua după caz,
următoarele lucrări : tăvălugirea imediat după semănat dacă solul este uscat sau când se seamănă
seminţe mici, grăpatuI pentru distrugerea crustei înainte de răsărirea plantelor, combaterea
buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, îngrăşarea suplimentară etc.
Pentru culturile de prăşitoare, în funcţie de condiţiile climatice şi de cerinţele plantelor se
pot executa: grăpatul, completarea golurilor, răritul, muşuroitul, mulcitul etc.
Grăpatul se face numai la anumite culturi putându-se efectua atât înainte cât şi după
răsărirea plantelor cu scopul de a distruge crusta şi buruienile în curs de răsărire.
Completarea golurilor. Golurile pot să apară datorită semănatului defectuos, a atacului
dăunătorilor şi altor cauze. Golurile trebuiesc completate imediat după răsărirea culturilor,
folosindu-se sămânţa înmuiată.
Prăşitul, urmăreşte în primul rând distrugerea buruienilor şi realizarea unui strat de sol
afanat la suprafaţa solului, care să contribuie la păstrarea apei în sol, aerisirea acestuia etc în
funcţie de gradul de îmburuienare, de însuşirile solului, de regimul precipitaţiilor şi de felul plantei
în cursul perioadei de vegetaţie se execută 2- 5 praşile
Răritul se execută la culturile semănate prea des şi constă în smulgerea plantelor până la
realizarea desimii optime. Răritul trebuie efectuat în faza de 2-4 frunze, deoarece orice întârziere
influenţează negativ creşterea plantelor şi în final producţiile scad. Se aplică la sfecla pentru zahăr,
floarea soarelui, porumb şi alte plante. întrucât este o lucrare costisitoare şi anevoioasă semănatul
trebuie executat astfel încât să se evite răritul.
Muşuroitul sau răriţatul se execută cu cultivatoarele echipate cu corpuri de rariţă iar pe
suprafeţe mici se poate efectua manual cu sapa. Muşuroitul se recomandă să fie aplicat numai la
cartoful cultivat în zone umede cu scopul de a intensifica formarea tuberculilor.
Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie tocate, gunoi de grajd, turbă, folii de
polietilenă sau alte materiale în scopul îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană din sol.
în momentul de faţă se practică pe suprafeţe restrânse în legumicultura, în căpşunării etc.
La plantele prăşitoare, în funcţie de cerinţele acestora se mai pot executa şi alte lucrări cum ar fi:
ciupitul, cârnitul, copilitul, polenizarea suplimentară, irigarea.
5
r COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR
Generalităţi
Se numesc buruieni speciile sălbatice de plante adaptate să trăiască împreună cu plantele
cultivate pe care le stânjenesc în creştere şi uneori le distrug sau le elimină din lan.
Sub numele de buruieni în sens mai larg se înţeleg toate plantele străine dintro cultură.
De exemplu plantele de secară dintr-o cultură de grâu sunt considerate buruieni.
în fiecare zonă pedoclimatică, există un anumit grad de îmburuienare, predomină o
anumită grupă biologică de buruieni, anumite specii.
Buruienile reprezintă calamitatea principală a agriculturii şi din această cauză este necesar
să se folosească întreg complexul de măsuri pentru combaterea lor.
Pentru ca aceste măsuri să ducă la rezultatele scontate este necesar să se dea o atenţie
deosebită cunoaşterii biologiei buruienilor.
Pagubele aduse de buruieni agriculturii
Prezenţa buruienilor în culturi influenţează preţul de cost al lucrărilor agricole, a
produselor agro-alimentare şi textile şi în general veniturile agricultorilor.
Dacă se iau din timp măsurile tehnice necesare se pot reduce substanţial unele cheltuieli şi pierderi.
Buruienile sunt mult mai bine adaptate la condiţiile de mediu şi mult mai rezistente la condiţiile
neprielnice decât plantele cultivate. Sistemul radicular al acestora este foarte bine dezvoltat, adânc,
cu mare putere de absorbţie a elementelor nutritive şi apei.
Unele buruieni ajută la răspândirea bolilor şi dăunătorilor plantelor cultivate. De pildă,
ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (t apsella bursa pastoris) şi multe
alte buruieni crucifere sunt plante gazdă pentru hernia verzei. Loboda (Lhetiopodium album) are
aceleaşi boli pe care le are şi sfecla pentru zahăr. în ceea ce priveşte dăunătorii, se poate arăta că
volbura (Convolvidus cirvensis) serveşte ca plantă gazdă pentru buha semănăturilor, o insectă
foarte primejdioasă pentru unele plante de cultură. Pirul (Agropiron repens) este o buruiană gazdă
atât pentru viermele sîrmă cât şi pentru rugina cerealelor. Din această cauză lanurile îmburuienate
sunt mai puternic atacate de dăunători şi boli criptogamice decât lanurile curate.
Datorită buruienilor, agricultorii sunt nevoiţi să folosească un volum mai mare de muncă,
să facă investiţii suplimentare pentru procurarea uneltelor, maşinilor, erbicidelor etc.
Buruienile îngreuiază sau împiedică executarea lucrărilor de pregătire a solului în vederea
semănatului, semănatul propriu-zis, lucrările de îngrijire a culturilor şi recoltatul, micşorând în
felul acesta randamentul muncii.
Sursele de îmburuienare
Spre deosebire de plantele cultivate, care nu se pot menţine în lanuri decât semănate şi
îngrijite de om, buruienile se răspândesc spontan şi se menţin pe câmpuri mult mai bine decât
plantele cultivate. Principalele surse de îmburuienare sunt:
- Rezerva de seminţe de buruieni din sol
- Sămânţa plantelor cultivate însăşi, când este amestecată cu seminţe de buruieni
- Locurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite
- Gunoiul de grajd
- Mişcarea seminţelor dmtr-un loc în altul cauzată de om
- Factorii naturali, fizici sau biologici care transportă seminţele de buruieni, la distanţe
foarte mari
Clasificarea buruienilor
în afara criteriului strict sistematic, buruienile se pot clasifica: după modul de răspândire a
seminţelor, după locul unde se dezvoltă în proporţie mare, după preferinţele faţă de hrană, după
modul de înmulţire, perioada de înflorire şi modul de desfăşurare a ciclului biologic şi clasificarea
după modul de procurare a hranei.
Clasificarea buruienilor după modul de răspândire a seminţelor
6
î e VI *! : A. A
7J: /1: 's J.’.M ’■ ■ A f / ' W / f / 7 ! oh. < It \: i! :,t tUits J! \t t ■ ; V olt ‘ < I <; A< ■'fî
Se deosebesc mai multe categorii: auto hore la care seminţele au dispozitive proprii de
răspândire şi alohore la care seminţele se răspândesc cu ajutorul unor mijloace străine. In cea din
urmă grupă în funcţie de mijloacele prin care se răspândesc distingem: buruieni anemohore la care
seminţele se răspândesc prin vînt; hidrohore, răspândirea se face prin apă; zoohore, răspândirea se
face prin animale şi antropohore când seminţele se răspândesc cu ajutorul omului.
Clasificarea buruienilor după locul unde cresc
După locul unde cresc deosebim buruieni ruderale, din semănături (segetale), din grădinile
de legume şi din pajişti.
Buruieni ruderale sunt acelea care cresc pe marginea drumurilor, prin curţi, pe lângă
garduri etc. Din această grupă amintim: nalba sălbatică (Malva neglecta), cătuşele (Ballola nigra),
talpa gâştei (Leonurus cardiaca), urzica moartă (Lamium purpureum) etc.
Buruieni din semănăturile de câmp (segetale). Sunt cele mai numeroase buruieni şi le
întâlnim în diferite culturi. Amintim din această grupă: pirul (Agropyron repens) pirul gros
(Cynodon daciy/on)., pălămida (Cirsium arvense), muştarul sălbatic (Sinapis arvensis) ş a.
Buruieni din grădinile de legume măselariţa (Hyoscyamus niger), laurul sau ciumătaia
(.Datina siramomum) etc.
Buruieni din pajişti laptele câinelui (Kuphorhia sp,), păpădia (Taraxacum officina/e),
pelinul (Artemisia ahsinthium) etc.
Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană: azototile, calcicole,
calcifuge halofile. ^
Azotofile, sunt buruienile care preferă soluri bogate în azot. în această categorie intră:
ştirul (Amaranthus retroflexns), urzica (Urtica dioica), loboda (Chenopodium album) etc.
Calcicole, sunt buruienile care preferă solurile bogate în calciu. Din această grupă tac
parte: rugii (Rubus caesius ), sul fina (Melilotus oj/iciiialis), linariţa (Lmaria vulgar is) etc.
Calcifuge, buruieni care cresc şi se dezvoltă bine pe soluri acide. Din această grupă
amintim: măcrişul mic (Rumex acetosel/a), coada calului (Equisetum arvense) etc.
Halofde, sunt buruienile care preferă solurile saline şi alcaline. Din această grupă
amintim: Lacluca saligna, Statice gnielini, Sa/ichornia herbacea etc. Plantele cuprinse în primele
3 grupe sunt facultative, nu obligate, ele pot trece şi pe soluri mai sărace în substanţele nutritive pe
care le preferă. Plantele din ultima grupă, acelea care cresc pe terenurile saline sau alcaline sunt
obligate.
Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi
modul de desfăşurare a ciclului biologic
Această clasificare este cea mai importantă din punct de vedere agronomic deoarece ne dă
posibilitatea să cunoaştem particularităţile de înmulţire a buruienilor şi durata vieţii lor, în vederea
stabilirii celor mai corespunzătoare măsuri de combatere.
Clasificarea a fost întocmită de Raunkiaer, adoptată şi completată ulterior de numeroşi alţi
autori. Această clasificare cuprinde 6 grupe principale de buruieni (N. Şarpe şi colab., 1976).
Grupa Terofite (T). Cuprinde buruieni anuale ale căror organe vegetative apar şi dispar
în fiecare an.
Grupa Hemiterofite (HT), cuprinde buruienile bianuale, care răsar primăvara mai târziu.
în primul an vegetează cu multă intensitate acumulând cantităţi însemnate de substanţe de rezervă
în rădăcini. Iernează sub formă de plantă şi în anul următor formează tulpini floritere, după care
pier. Aceste buruieni le întâlnim în mod obişmuit în culturile de mai lungă durată, în pajiştile
naturale, vii, livezi, terenuri virane, unde lucrările agrotehnice se execută rar, sau lipsesc.
Grupa Criptofite (K), cuprinde buruieni multianuale ale căror organe vegetative de
înmulţire sunt situate în sol la diferite adâncimi. Când aceste organe se găsesc în soluri uscate,
7
r plantele se încadrează în subgrupa Geofite (G), iar când se găsesc în soluri submerse sau turbării,
se încadrează în subgrupa Hidrofite (Hy).
Grupa Hemicriptofite (H) cuprinde buruieni perene cu tulpini incomplet lignificate ale căror
organe vegetative de înmulţire sunt situate în imediata apropiere a nivelului solului şi ale căror
surse de regenerare pot fi mugurii de la baza tulpinilor aeriene întinse la suprafaţa solului sau din
partea superioară a rădăcinilor.
Grupa Camefite (Ch). Sunt buruieni multianuale de climă rece, mai extinse în zona
montană.
Grupa Fanerofite (F). în această grupă sunt considerate ca buruieni
plantele multianuale cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbori, (mega şi
mezofanerofite), arbuşti (nanofanerofite) a căror organe generative (mugurii) sunt
protejate în timpul iernii de către frunzele solzoase. Populează pajiştile naturale,
terenurile degradate şi luncile râurilor .
Clasificarea buruienilor după modul de procurare a hranei
După acest criteriu, buruienile se clasifică în specii neparazite, semiparazite şi parazite.
Buruieni neparazite - au capacitatea de a se hrăni independent, prin propriile organe,
concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie. Din această grupă fac parte majoritatea
speciilor de buruieni prezentate în clasificările anterioare.
Buruieni semiparazite - au clorofilă, producându-şi hrana prin fotosinteză proprie, dar
pot parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din flora spontană. Unele specii pot trăi
independent şi fructifică tară să paraziteze, formându-şi rădăcini normale; în cazul în care întâlnesc
rădăcinile unei plante gazdă, capetele lor se fixează de rădăcinile acesteia, de unde absorb
substanţele nutritive brute. Aceste buruieni îşi formează pe rădăcinile plantei parazitate organe de
sugere sub forma unor negi.
Buruieni total parazite - sunt lipsite de clorofilă, hrănindu-se cu substanţe nutritive gata
elaborate de către speciile pe care le parazitează. După organul pe care parazitează se deosebesc
buruieni total parazite pe tulpină şi buruieni total parazite pe rădăcină.
Metode de combatere a buruienilor
Prin combaterea buruienilor se înţelege, după Koch W. (cit. Gh. Angliei şi col. 1972) o
reducere a gradului de îmburuienare până la nivelul la care acesta nu mai produce pagube.
Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de metode şi mijloace.
Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost grupate de diverşi autori după cum
urmează: metode preventive, metode agrotehnice, metode fizico-mecanice, metode biologice şi
metode chimice.
Alegerea şi folosirea acestor metode este în funcţie de gradul de îmbumienare a culturilor,
de raportul între planta de cultură şi speciile de buruieni, particularităţile biologice ale buruienilor,
sursele de îmburuienare, modificarea îmburuienării iniţiale prin utilizarea diferitelor măsuri
precum şi de eficienţa economică a metodei de combatere. Dar, este unanim recunoscut faptul că
în lupta cu buruienile nu poate fi vorba de folosirea unilaterală a unei singure măsuri ci a unui
complex de metode sau mijloace.
Metodele preventive
Acestea se referă în general la sursele de îmburuienare a culturilor şi se pot enumera
următoarele metode preventive:
curăţarea materialului de semănat,
- pregătirea raţională a gunoiului de grajd,
- evitarea transportului seminţelor de buruieni prin intermediul maşinilor agricole,
- curăţarea apelor de irigat de seminţe de buruieni,
- distrugerea diferitelor focare de infestare cu seminţe de buruieni (întreţinerea corectă a
marginilor de drumuri agricole, neagricole, a canalelor, a suprafeţelor de teren din
preajma stâlpilor de telegraf sau de transport a energiei electrice, a zonei căilor ferate
etc.),
8
- organizarea serviciilor de carantină şi controlul seminţelor.
Metodele agrotehnice
Se referă în special la: îngrăşămintele chimice şi amendamente, lucrările solului, tehnica de
semănat, folosirea mulciului, lucrări de întreţinere (prăşit şi plivit), irigarea şi desecarea precum şi
cositul şi păşunatul raţional
Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează mult lupta cu
buruienile întrucât unele culturi înăbuşă buruienile iar altele luptă mai greu cu buruienile. De
asemenea, în orice cultură (sau grup de culturi cu însuşiri asemănătoare) se întâlnesc anumite
buruieni caracteristice care sunt adaptate la particularităţile biologice ale plantei cultivate şi la
tehnologia care-i este specifică.
în cadrul asolamentului plantele fiind într-o continuă succesiune în timp şi în spaţiu, se
realizează o reducere evidentă a numărului de buruieni. (Această problemă va fi analizată
amănunţit la capitolul “Asolamente”).
îngrăşămintele chimice şi amendamentele. Influenţa îngrăşămintelor asupra gradului de
îmburuienare este în general mult discutată în literatura de specialitate. Astfel, după Rademacher
B, (cit Gh Anghel şi col. 1972), speciile de măzăriche (Vicia sp.) pot fi puternic stânjenite în
culturile de cereale prin aplicarea unor doze masive de îngrăşăminte cu azot. Aceiaşi autori citează
cercetările efectuate de Kott în U.R.S.S. care a întâlnit atât cazuri când prin aplicarea
îngrăşămintelor plantele de cultură s-au dezvoltat puternic, înăbuşind buruienile cât şi cazuri în
care mazărea fertilizată a fost mai puternic îmburuienată decât cea nefertilizată.
Unele îngrăşăminte chimice printre care cianamida de calciu şi cainitul au fost folosite şi
se mai folosesc încă pentru combaterea buruienilor Ele intră în categoria îngrăşămintelor- erbicide.
Aplicarea amendamentelor cu calcar pe solurile acide micşorează gradul de îmburuienare.
în acest caz se împuţinează în special buruienile calcifuge ca:
Equisetum arvense, Po/ygomm convolvtdus, Spergu/a arvemis etc. Pe de altă parte
amendamentele favorizând dezvoltarea plantelor cultivate, acestea luptă mai bine cu buruienile
Lucrările solului. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere a arăturilor de vară ca
semiogor cât şi lucrările de pregătire a patului germinativ au un rol deosebit în combaterea
buruienilor Astfel, prin efectuarea, în anumite condiţii a dezmiriştirii în vară, după recoltarea
culturilor semănate des, se crează posibilitatea germinării unui număr mare de seminţe de buruieni,
care vor fi distruse printr-o lucrare ulterioară. Dar efectul cel mai pronunţat asupra combaterii
buruienilor îl are aratul, operaţie prin care se asigură tăierea şi încorporarea buruienilor în sol. De
asemenea, seminţele de buruieni sunt introduse la adâncimi mari unde unele îşi pierd viabilitatea
iar altele, din cauza slabei capacităţi de străbatere a stratului de deasupra, pier între germinare şi
răsărire.
Din cercetările tăcute de L. Lungu (1953) rezultă că prin arătura combinată cu lucrarea de
discuire se pot combate cu destulă eficienţă buruienile care se înmulţesc prin rizomi (Agropyron
repcns, Cynudon dactylon, ş.a.J, Arătura se va executa până la adâncimea de unde se găseşte
densitatea mare a rizomilor, aceştia sunt scoşi în cea mai mare parte la suprafaţă apoi sunt
fragmentaţi prin două discuiri. După lăstărirea în masă se execută o nouă arătură la 20-22 cm prin
care se îngroapă sub brazdă fragmentele de rizomi, ajunse la epuizare.
In combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara timpuriu un rol important îl
are lucrarea cu grapa care se execută imediat ce se poate intra cu agregatul pe teren. In anumite
situaţii grăpatul poate fi folosit şi înaintea răsăririi culturilor prăşitoare pentru distrugerea
buruienilor apărute după semănat.
Lucrarea solului cu grapa cu discuri, cultivatorul sau combinatorul, după caz, în vederea
pregătirii patului germinativ, are un rol deosebit în combaterea buruienilor
Tehnica de semănat. însămânţarea în mod raţional şi la timp a fiecărei culturi creează
condiţii mai bune pentru plante în sensul că acestea acoperă repede terenul putând concura mai
uşor cu buruienile.
Densitatea plantelor, sporită până la limitele ei optime, contribuie substanţial la
combaterea buruienilor, acestea fiind stânjenite din cauza umbririi mai puternice a terenului.
Dimpotrivă, semănatul prea rar, ca şi greşurile din lanuri, favorizează îmburuienarea.
Prăşitul şi plivitul, sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal îl constituie
combaterea buruienilor. Numărul praşilelor depinde de gradul de îmburuienare. De regulă, la
culturile de câmp, se execută 2-5 praşile. Distrugerea buruienilor trebuie să se facă imediat după
apariţia lor. Acest lucru este necesar pentru că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi
9
pentru făptui că la începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de
concurenţa buruienilor.
Plivitul se foloseşte la culturile semănate des, care nu pot fi prăşite. Fiind o lucrare foarte
costisitoare, care necesită un volum mare de muncă, se execută astăzi doar în răsadniţe, în procesul
de ameliorare a plantelor şi de producere de sămânţă din verigile superioare, precum şi la culturi de
o mare valoare economică.
Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irigate există tendinţa de creştere a gradului de
îmburuienare. înmulţindu-se speciile de hchinochloa crus-galli, ( irsium arvense, $.a. Din această
cauză pe astfel de terenuri lupta cu buruienile trebuie foarte bine organizată.
După Kott (cit. Gh. Anghel şi colab., 1972) irigarea de aprovizionare stimulează
germinarea în masă a buruienilor anuale, acestea putând fi distruse apoi prin lucrări superficiale.
Totodată, ea împiedică uscarea fragmentelor de rădăcini şi rizomi ale buruienilor perene,
rezultate în urma arăturii. Din această cauză irigarea de aprovizionare se va aplica mai timpuriu pe
terenurile unde predomină buruienile anuale şi ceva mai târziu - după uscarea fragmentelor
vegetative - pe suprafeţele puternic infestate cu buruieni perene.
în orezării, prin aplicarea de lucrări raţionale şi reglarea corectă a nivelului apei de irigat,
se pot combate în mod eficace cele mai dăunătoare buruieni ca: iarba bărboasă {hchinochloa crus-
galli), costreiul orezului {K. oryzicola), stuful {Phragmites cumunis) etc. Pe terenurile umede, cu
drenaj natural slab, se dezvoltă buruieni caracteristice ca: Ranunculus sp., Carex sp., G/yceria
aquatica, Slachys palustris, etc. Prin desecarea acestor terenuri gradul de îmburuienare se reduce
simţitor favorizându-se dezvoltarea normală a plantelor cultivate şi în acelaşi timp şi puterea de
concurenţă a acestora cu buruienile.
Cositul şi păşunatul raţional. Cositul fâneţelor la epoca optimă de dezvoltare a plantelor furajere
permite să se împiedice formarea şi răspândirea mai multor specii de buruieni. Sunt însă şi cazuri
când momentul cositului trebuie stabilit tinându-se seama de creşterea buruienilor şi nu de cea a
plantelor furajere.
De asemenea, păşunatul raţional, pe parcele, combinat cu distrugerea prin cosire a vetrelor
rămase neconsumate de către animale, contribuie la combaterea buruienilor.
Metodele flzico-mecanice au la bază utilizarea forţei mecanice sau termice.
Prin folosirea unor maşini şi utilaje speciale sau a uneltelor obişnuite se poate distruge
mecanic vegetaţia lemnoasă de pe pajişti sau din luncile râurilor. Prin această metodă sunt distruse
specii ca: Roşa canina, Primus spinosa, Craiaegus sp., Amorpha sp., Salix, Alnus ş.a.
S-a încercat combaterea buruienilor dintre rândurile plantelor prăşitoare, a vetrelor de
cuscută din culturile de leguminoase perene după cosiri, a buruienilor din plantaţiile de pomi, de pe
canalele de irigaţie sau de desecare cu ajutorul unor maşini speciale prevăzute cu arzătoare a căror
poziţie poate fi reglată. Flăcările sunt produse cu un amestec de propan şi parafină Datorită
temperaturii ridicate sucurile vegetale se încing, fierb şi sparg pereţii celulelor. Astfel circulaţia
substanţelor nutritive de la rădăcini spre frunze se întrerupe şi planta piere (Cattabriga, cit. N.
Şarpe şi col, 1976). Din cauza multor inconveniente, printre care şi acela că flăcările dăunează şi
plantelor de cultură, această metodă nu s-a generalizat în practică.
10
\
Metodele biologice se referă la folosirea organismelor vii pentru combaterea buruienilor,

aceste metode fiind considerate ca foarte economice.
Folosirea acestor metode presupune însă studii temeinice asupra biologiei organismului
viu folosit în combatere, asupra menţinerii vitalităţii sale, asupra arealului său de acţiune
momentan şi de perspectivă cât şi a consecinţelor determinate. Acest lucru este absolut necesar,
deoarece lupta biologică odată declarată nu poate fi nici oprită la dorinţă şi nici circumscrisă la o
anumită arie.
în lupta biologică se utilizează diferiţi agenţi patogeni ca virusuri, bacterii, ciuperci
precum şi insecte, peşti, melci, etc. Până în prezent cele mai bune rezultate s-au obţinut în
combaterea buruienilor acvatice. N. Şarpe şi col. (1976) citează în acest sens cercetările întreprinse
de Yeo şi Pischer (1970).
Astfel, în canalele de irigaţie sau heleştee, în combaterea speciei Meriophyllum spicatum
se folosesc diferiţi fungi şi virusuri. Două specii de busarium au redus populaţia aceleaşi
buruieni în estuarele Iugoslaviei cu 50-100%. ^
Buruiana Polamogeton foliosus atacată de alga epifită Oedogoniuny dispare din apa în
curs de câteva zile. bemna minor elimină, de asemenea, toate algele în mediul în care se instalează.
Alisma germinenm este un concurent păgubitor al plantelor submerse din canalele de
irigare . . . .
în combaterea buruienilor de baltă un rol important îl au diferitele specii de peşti. Dintre
aceştia se evidenţiază în mod deosebit specia aproape “polifagă ( tenopharyugodon idellu,s (crapul
chinezesc).
Cu toate rezultatele obţinute, metodele biologice de combatere a buruienilor nu au fost
generalizate în practică, în special în cultura mare. Printre cauzele care determină acest lucru
există şi teama justificată că înmulţind o insectă sau o ciupercă, care atacă anumite specii de
buruieni, să atace şi plantele cultivate după ce buruiana preferată a dispărut.
Metodele chimice de combatere a buruienilor, prin folosirea erbicidelor, reprezintă o
revoluţie în tehnologia de cultivare a plantelor.
Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor care au determinat de altfel şi extinderea lor
pe scară largă sunt:
- eficacitatea lor asupra buruienilor;
- în anii şi în zonele cu precipitaţii abundente, aplicarea erbicidelor protejează culturile de
concurenţa buruienilor, în perioadele critice, când nu se pot utiliza alte mijloace de combatere,
- creează premise favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor;
- se reduce număail de treceri al tractoarelor şi utilajelor pe teren evitându-se tasarea şi
formarea bulgărilor;
- amplifică coeficientul de valorificare de către plantele cultivate a factorilor de
vegetaţie,
- eficienţă economică mare;
- degrevarea unei părţi a mâinii de lucru din activităţi mai puţin intensive şi canalizarea
disponibilului rezultat în alte direcţii mai productive şi altele.
Pe considerentele prezentate mai sus în ţara noastră producţia de erbicide precum şi
suprafeţele pe care s-au aplicat acestea au crescut an de an.
BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE, HORTICOLE ŞI COMBATEREA LOR
PAGUBELE CAUZATE DE BURUIENI AGRICULTURII
Ierna XI
Buruienile din culturile agricole
Pagubele provocate de buruieni plantelor de cultura sunt aproape egale cu cele cauzate de
boli si dăunători, iar in unele cazuri, pot fi chiar mai mari.
a) Creşterea costurilor de producţie si procesare
Toate lucrările executate pentru distrugerea buruienilor, incepand cu cele manuale,
continuând cu aplicarea erbicidelor si pana la combaterea integrata, contribuie la creşterea
costurilor de producţie. Aceste costuri sunt necesare pentru a preveni pierderile importante de
recolta sau chiar distrugerea completa a acesteia, fiind considereate masuri indispensabile pentru
obţinerea unui profit.
Se inregistreaza cheltuieli indirecte legate de curăţirea masei de boabe de seminţe de
buruieni cu care s-au amestecat in timpul recoltării. Prin utilizarea selectoarelor, trioarelor,
vanturatorilor sau prin lucrări de sortare, cresc consumurile de energie si munca pe tona de produs
obtinut, iar odata cu acestea si cheltuielile totale.
De asemenea, greutatea suplimentara a masei de buruieni care trece prin combine si alte
maşini agricole duce la uzura prematura a acestora si la apariţia frecventa a unor defecţiuni pentru
a căror remediere sunt necesare cheltuieli suplimentare.
h) Buruienile creeaza dificultăţi in executarea lucrărilor agricole
Prezenta buruienilor impiedica executarea la timp si de buna calitate a lucrărilor de baza
ale soluli, de pregătire a patului germinativ, de semanat, intretinerea culturilor si recoltat. S-a
demonstrat ca pe terenurile imburuienate, mai ales cu buruieni perene, rezistenta opusa la
efectuarea lucrărilor solului creste cu peste 30%, iar randamentul combinelor la recoltare scade cu
25-30%.
Buruienile diminuează si eficienta unor lucrări agricole ca : aplicarea masurilor de
combatere a bolilor si dăunătorilor, administrarea ingrasamintelor, irigarea. In foarte multe situaţii,
lucrările nu pot fi realizate la timpul optim, ceea ce poate determina pierderi mari de recolta.
c) Diminuarea cantitativa a recoltelor
Buruienile reprezintă concurenţi de temut ai plantelor de cultura pentru factorii de
vegetaţie:
- buruienile consuma apa din stratul arabil si subarabil, , concurând plantele de cultura si
amplificând acţiunea secetei.
~ buruienile consuma mari cantitati de elemente nutritive in detrimentul plantelor
cultivate.
buruienile stânjenesc creşterea rădăcinilor plantelor cultivate cu care convieţuiesc
- buruienile umbresc plantele de cultura si solul, sustragand astfel lumina.
- infiasurandu-se in jurul tulpinilor, unele specii de buruieni stânjenesc creşterea si
dezvoltarea plantelor, inabusind porţiuni intregi de cultura sub forma de vetre foarte largi.
Tema XI
-buruienile, prin dezvoltarea lor, stânjenesc procesele microbiologice din sol. Astfel,
scade intensitatea proceselor de amonifîcare si nitrificare, datorita scăderii umidităţii si a
temperaturii solului.
d) Deprecierea caii tatii produselor agricole
Ca urmare a imburuienarii, se reduce conţinutul in substanţe proteice al boabelor de grâu
si mazare cu 0,5-2,3%, procentul de zahar din sfecla cu 0,1-0,4%, iar rezistenta fibrelor de in scade
cu 4-5 unitati. Prin imburuienare se măreşte raportul intre paiele si boabele de grâu in favoarea
paielor, precum si procentul de plevi, cu 5% la ovăz si 4% la secara. Datorita umbririi si culcării
cerealelor infestate de buruieni, masa a 1000 boabe de cereale poate scadea cu 25-30%. Multe
buruieni au un gust si un miros neplăcut, pot tl chiar otrăvitoare, fiind foarte periculoase daca
ajung in faina sau in hrana animalelor.
e) Intoxicaţii produse animalelor
Exista buruieni la care intreaga planta este toxica, si pe care, in general, animalele le evita
la pasunat. Daca aceste buruieni toxice ajung in fan, animalele nu le mai pot evita si apar cazuri de
intoxicare. Cele mai frecvente burueni toxice, sunt: Atropa beUadona (mătrăgună), Datura
,sTrawow'M/?7(ciumafaie), Hyosciamus niger (maselarita), Conium maculatum (cucuta), Galtum
aparine (turtită), Euphorbia cyparissias (laptelecainelui), Veratrumalhum (stirigoaie), Colchicum
autumnale (brandusa de toamna), Equisetumpalustre (coada calului), Ranunculus arvensis
(piciorul cocosului).
f) B unt ie tu le sunt gazde pentu diferiţi agenţi patogeni si dăunători ai plantelor de
cultura, contribuind la inmultirea si raspandirea acestora.
g) Efecte negative asupra sanatatii oamenilor
Polenul unor specii de buruieni ca Sorghum halepense(cQStrçï), Ambrosia artemisiifolia
(iarba pârloagelor), Cynodon dac ty ion (pir gros), Amaram lins retrqflexus (ştir), Chenopodim
album (loboda), Anthémis colula (romanita puturoasa), Salsola ruthenica (ciurlan), provoacă ractii
alergice ca strănutul, curgerea ochilor si a nasului, febra etc.
Particularităţile biologice ale buruienilor
Pentru ca lupta împotriva buruienilor să de-a rezultate corespunzătoare este necesar să se
cunoască particularităţile lor biologice.
Modul de înmulţire. Spre deosebire de plantele cultivate, buruienile au proprietatea de a se
înmulţi foarte puternic, atât pe cale sexuată, cât şi pe cale vegetativă. Cele mai multe buruieni se
înmulţesc prin seminţe.
După Gh. Ionescu-Siseşti, Anghel, Salsburg, Ujvarosi ş a. (cit. N. Şarpe, 1976) număail de
seminţe de buruieni produs de o singură plantă poate fi: Amaranthus retroflexus 500.000-
1.000.000, Chenopodium album 72.000-100.000, Erigeron canadensis 100.000-243.000,
Galinsoga parviflora 2.500-300.000, Sysimbrium sp., 60,000-1.500.000 etc.
De asemenea, pentru aceeaşi specie există variaţii foarte mari şi acest fenomen se petrece
foarte frecvent ca urmare a concurenţei dintre plante sau datorită condiţiilor de climă şi sol în
general însă, în comparaţie cu plantele de cultură, numărul de seminţe produs de speciile de
buruieni este de la zece la câteva mii de ori mai mare. Multe plante sunt capabile să producă
Tema XI
seminţe la numai câteva săptămâni de la răsărire. Aşa de exemplu o plantă de Galinsoga parviflora
are la şase săptămâni aproximativ 50-100 capitule care conţin fiecare 20-25 seminţe mature
(Ivany, cit. N. Şarpe şi colab. 1976).
O comportare identică au Capsela bursa pastoris, Senecio vulgaris, Urtica urens, care sunt
capabile să producă 3-4 generaţii pe an.
în privinţa maturării seminţelor unele specii ale genurilor Taraxacum, Sonchus, Bellis,
Tussilago au seminţe capabile să germineze înainte de scuturarea totală a petalelor. Alte specii ca
Galeopsis tetrahit, Stachis annua, Cerinthe minor, Symphitum officinale au multe seminţe
scuturate în timp ce în raceme există boboci nedeschişi.
Această maturare timpurie după înflorit şi coacere eşalonată sunt prezente la majoritatea
speciilor de buruieni cu excepţia câtorva specii: din familia Crucifere la care maturarea se face mai
grupat (Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, ş a. în afară de seminţe, foarte multe buruieni se
pot înmulţi şi prin organe vegetative
Unele buruieni se înmulţesc prin seminţe şi prin muguri de pe rizomi, cum ar fi de
exemplu: pirul (Agropyron repens), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum halepense),
etc.
Buruieni ca: pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvense), volbura
(Convolvulus arvensis) etc., se înmulţesc prin seminţe şi prin mugurii de pe rădăcină. La aceste
buruieni capacitatea de reproducere prin formarea de noi muguri capabili de a da tulpinii
asimilatoare şi producătoare de seminţe este relativ mare. După Sagar (cit. N. Şarpe şi col., 1976),
o plantă de Agropyron repens poate produce anual 400-800 noi muguri auxiliari, greutatea totală a
rizomilor ajungând la zeci de tone/ha. Ujvarosi (1973), citează date după Korsmo care a găsit pe
hectar 166 milioane muguri la Sonchus arvensis, 5,2 milioane la Cirsium arvense, 9,1 milioane la
Polygonum amphibium, 26 milioane la Tusilago farfara, 70 milioane la Stachis palustris şi 260
milioane la Agropyron repens.
Alte buruieni se înmulţesc pe lângă seminţe şi prin bulbi cum ar fi Allium rotundum, Poa
bulbosa ş a. sau prin stoloni şi tulpini târâtoare ca: Glechoma hederacea, Potentila reptans, Rubus
caesius ş a.
Germinaţia. Majoritatea seminţelor de buruieni germinează la adâncimea cuprinsă între
0,5-5 cm. Sunt însă seminţe de buruieni care pot germina şi la adâncimi mai mari. Astfel,
seminţele de volbură (Convolvulus arvensis) şi cele de hrişcă urcătoare (Polygonum convolvulus)
germinează la o adâncime cuprinsă între 8-10 cm, iar odosuî (Avena fatua) poate să germineze
chiar la 20 cm adâncime.
Pentru germinare, seminţele de buruieni au nevoie de o anumită umiditate, temperatură,
oxigen şi în unele cazuri de lumină. Seminţele care se găsesc în stratul superficial al solului,
germinează bine când umiditatea este de circa 40% din capacitatea capilară iar pentru cele care se
găsesc mai în profunzime cantitatea de apă necesară germinării este mai mică. în ceea ce priveşte
temperatura minimă de germinare, aceasta este diferită în funcţie de specie.
Aşa de exemplu, unele specii germinează la l-5o C (Thlapsi 46 arvense, Capsella bursa
pastoris etc.), altele la 5-lQo C (Amaranthus albuş, Chenopodium album etc ), iar altele la peste
Tema XI
10-12o C (Cuscuta epilinum, Echinochloa crus-gaîii, Digitaria sanguinalis, Galinsoga

parviflora etc). Din cauză că temperatura de germinare este diferită, apariţia în câmp a diferitelor
specii este eşalonată. Timpul când apar diferitele specii cât şi adâncimea la care germinează
constituie criterii de bază în alegerea celor mai eficace metode de combatere.
O particularitate biologică a seminţelor de buruieni, deosebit de importantă, este
germinaţia lor eşalonată.
Datorită germinării eşalonate a seminţelor de buruieni, lupta împotriva buruienilor este
îngreuiată şi ea trebuie continuată cu perseverenţă ani de zile până când se va reuşi să se reducă cât
mai mult rezerva de seminţe din sol.
Vitalitatea şi longevitatea După Gh Ionescu Şişeşti şi Ir. Staicu (1958) prin vitalitate se
înţelege proprietatea pe care o au seminţele de buruieni de a rezista la condiţiile de mediu fără să-
şi piardă puterea de germinaţie, iar longevitatea este capacitatea seminţelor de buruieni de a-şi
păstra puterea de germinaţie timp foarte îndelungat în condiţii de mediu determinate. Seminţele de
buruieni au vitalitatea mai mare când au membrane groase, greu permeabile.
Seminţele care au ca substanţe de rezervă grăsimi, cum sunt cele din familia Umbelifere,
au o vitalitate mai mare. Seminţele de buruieni păstrate în condiţii de laborator, la umiditate redusă
şi la o temperatură constantă şi scăzută, au o vitalitate mai mare decât atunci când se găsesc în sol.
Vitalitatea seminţelor se micşorează când sunt variaţii de temperatură în sol. Au o
vitalitate mai mică seminţele de buruieni care nu au ajuns la maturitate deplină. Seminţele care se
găsesc la adâncimi mai mari în sol, au o vitalitate mai mare, decât acelea care sunt la suprafaţa
solului, supuse variaţiilor de temperatură.
SURSELE DE IMBURUIEN ARE A CULTURILOR AGRICOLE

Principalele surse de imburuienare a culturilor agricole sunt: solul, terenurile necultivate,
samanta folosita la semanat, gunoiul de grajd si transportul produselor agricole.
Solul. Cea mai importanta sursa de imburuienare a culturilor agricole o reprezintă solul cu
rezerva sa imensa de seminţe si organe vegetative de inmultire.
Numărul de seminţe de buruieni din sol depinde de :
a) Natura plantelor cultivate. Predominarea in cultura a paioaselor favorizează
imburuienarea.
b) Agrotehnica folosita. Acolo unde se foloseşte o rotatie raţionala , samanta condiţionată,
lucrări de baza si de ingrijire a culturilor corespunzătoare etc., numărul de seminţe de buruieni din
sol este redus.
c) Tipul de sol. In solurile lutoase si luto-nisipoase, unde condiţiile de aeratie si de
păstrare a seminteleor sunt mai bune, numărul acestora este mai mare decât in solurile argiloase.
d) Condiţiile climatice. Umiditatea ridicata, in special atunci când este insotita si de
temperatura mai ridicata, favorizează putrezirea seminţelor si ca urmare, reducerea numărului
acestora din sol.
e) Natura buruienilor. Structura buruienilor, in funcţie de prezenta unor specii care
produc seminţe multe sau seminţe puţine, influenţează si ea rezerva de seminţe din sol. Rezerva de
seminţe de buruieni din sol nu este constanta, ci cunoaşte o continua dinamica.
Terenurile necultivate. Pe suprafeţele ramase necultivate, marginile de drum, terasametele
4
Tema XI
Buruienile din culturile apicole
de cale ferata, canalele de desecare sau irigaţii, zonele de la capetele parcelelor sau greşurile
ramase nesemanate etc., cresc si ajung la maturitate un număr foarte mare de buruieni. Seminţele
lor dispersate de vânt, animale, apa etc., ajung in parcelele invecinate, pe care apoi le infestează.
Samanta folosita la semanat. Un număr insemnat de seminţe de buruieni pot ajunge in recolta.
Daca se folosesc la semanat seminţele ca atare, necondiţionate (necertificate), odata cu ele se
introduc in sol si se pun in condiţii de germinare si seminţele de buruieni.
Gunoiul de grajd. In gunoiul de grajd se regasec nu număr mare de seminţe de buruieni
provenite din furaje sau aşternutul folosit la animale, din gozurile de la magazii aruncate pe
platformele de gunoi, de la buruienile ce cresc in apropierea zonelor de depozitare a gunoiului etc.
S-a constatat ca multe din seminţele de buruieni (10-25%) pot tranzita tubul digestiv al animalelor
fara a-si pierde facultatea germinativa. Gunoiul de grajd, in special nefermentat, transportat si
imprastiat pe câmp, poate duce la o creştere a imburuienarii culturilor agricole cu 20-25%. Prin
fermentarea gunoiului de grajd in platforme bine organizate, seminţele de buruieni isi pierd
capacitatea de a germina ca urmare a temperaturii de 60-70°C care se degaja in timpul acestui
proces.
Odata cu cu gunoiul de grajd se răspândesc seminţele unor specii de buruieni ca:
Chenopodium album (loboda), Amaaranlhus sp. (ştir), Solanum nigrum (zarna), Setaria sp.
(mohor), Planlago media (patlagina) etc.
Transportul produselor agricole. Circulaţia si transportul produselor agricole si
seminţelor comercializate din diferite tari, constituie surse de imburuienare, mai ales pentru
buruienile de carantina (care nu se găsesc in tara respectiva). Mai multe specii de buruieni au fost
aduse si apoi s-au adaptat si s-au aclamatizat la noi in tara. Astfel, ştirul (Amaranthus sp ),
busuiocul (Galinsoga parriflora), batranisul (Conyza canadensis) sunt de origine americana,
pungulita (Thlaspi arvense), este de origine mediteraneeana, tataneasa (Symphitum qfficmale), este
de origine asiatica etc.
CLASIFICARE A BURUIENILOR
Clasificarea după habitat
- ruderale care se întâlnesc lângă drumuri, garduri, curţi, locuri necultivate aici întâlnim
urzica moartă-Lamium sp. şi nalba sălbatică-Malva neglecta.
- segetale cum sunt: muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), pălămida (Cirsium arvense),
pirul gros (Cynodon dactylon), susaiul (Sonchus arvensis), odosul (Avena fatua), zâzania
(Lolium temulentum).
- buruieni de pajişti, cum sunt: laptele câinelui (Euphorbia sp), pelinul (Artemisia
absinthium), păpădia (Taraxacum officinale), acestea apar de obicei pe
pajiştile naturale sau cultivate.
3. Clasificare după preferinţele buruienilor fată de hrană.
- azotofile-ştirul (Amarantus retroflexus), loboda, spanacul alb (Chenopodium album),
urzica (Urtica dioica), -preferă solurile bogate în azot
- calcicole-sulfina (Meiilotus officinalis), rugii (Rubus cesius), linariţa (Linaria
vulgaris)-preferă solurile bogate în calciu.
- calcifuge preferă pH acid- măcrişul (Rumex acetosella) şi coada calului (Equisetum
arvense)
4. Clasificarea după biologie, are în vedere modul de înmulţire, data răsăririi şi a
înfloririi, durata vieţii şi de desfăşurare a ciclului biologic este cea mai importantă, deoarece
5
Ierna XI
permite luarea celor mai eficiente măsuri de combatere.

Buruieni parazite. In această grupă intră speciile de buruieni care îşi procură hrana gata
elaborată de la alte specii de plante.
In cadrul grupei buruienilor parazite se deosebesc :
Specii de buruieni care parazitează pe rădăcinile altor specii de plante. Aşa sunt speciile
de Jupoaie (Orobanche cumana, Orobanche ramosa etc) care parazitează cu
deosebire pe floarea soarelui, tutun, tomate, cânepă. Ele se înmulţesc prin seminţe (până la 140.
000 la o plantă), care fiind foarte mici sunt răspândite uşor de către vânt şi apă. Plantele parazitate
cresc slab şi dau producţii mici, iar uneori pier.
Specii de buruieni care parazitează pe tulpinile altor specii de plante. Din această grupă
fac parte speciile de cuscută (Cuscuta trifoiii, C monogyna, C europea etc.) care parazitează pe un
număr mare de specii de plante şi mai ales pe trifoi, lucernă, cartofi, tomate etc. Se înmulţesc prin
seminţe (produc un număr însemnat de seminţe şi anume 3000-4000 la o plantă), precum şi prin
fragmente de tulpini.
Buruieni semiparazite Din această grupă fac parte specii de buruieni care îşi procură
seva brută de la plantele gazdă pe care o prelucrează, având clorofilă proprie.
Şi în această grupă se deosebesc .
Specii de buruieni ce se fixează pe rădăcinile plantelor gazdă. Aşa sunt: ciormoiogul
(Melampyrum arvense), care parazitează pe cerealele păioase şi pe gramineele din pajişti;
clocoticiu (Rhinanthus minior, R glabra, R. rumelicus), care parazitează
gramineele cultivate şi de pe pajişti şi Silurul (Euphrasia rostkoviana), care parazitează pe
graminee, în special din pajişti de munte.
Specii de buruieni ce se găsesc fixate pe tulpinile plantelor gazdă. Din această categorie
fac parte, vâscul ( Vîscum album) şi Loranthus europaeus.
Buruieni neparazite. Din această grupă fac parte speciile de buruieni care se folosesc de
factorii de viaţă din mediul înconjurător, din care motiv ajung în concurenţă cu plantele cultivate.
Buruienile neparazite, care cuprind marea majoritate a speciilor de buruieni, se împart în două
categorii mari: terestre şi acvatice.
Buruieni terestre. Sunt speciile de buruieni care îşi duc viaţa pe sol. Buruienile terestre,
după durata vieţii lor, pot fi anuale, bienale şi perene.
Buruieni anuale sunt speciile de buruieni care au nevoie de un singur ciclu de viaţă sau de
o singură perioadă de vegetaţie pentru a ajunge să producă seminţe.
In funcţie de data la care răsar, ele pot fi de toamnă, de primăvară timpurii, umblătoare şi
de primăvară târzii.
a. Buruienile anuale de toamnă răsar toamna, iernează sub formă de rozetă şi ajung la
maturitate în primăvară sau vara anului următor. Din această grupă biologică face parte obsiga
(Bromus secaiinus şi Bromus arvensis) care infestează cerealele de toamnă,
b. Buruienile anuale de primăvară timpurii cuprind specii efemere şi specii cu o perioadă
de vegetaţie mai lungă.
Buruienile anuale de primăvară efemere răsar primăvara şi au o perioadă de vegetaţie
foarte scurtă. Sunt răspândite în special pe terenurile cultivate mai mulţi ani la rând cu păioase.
Din această grupă biologică fac parte: şopârliţa (Veronica hederifolia, Veronica triphyllos),
rocoina (Stellaria media), trei fraţi pătaţi (Viola arvensis), flămânzi ca (Draba verna), cuişoriţa
(Holosteum umbellatum), ciocul berzei (Erodium cicutarium) şi altele. Se înmulţesc prin seminţe
care se scutură la suprafaţa solului. Prin faptul că sunt mici şi au o perioadă de vegetaţie scurtă
dăunează mai puţin plantelor cultivate, cu excepţia cazurilor când ating un număr foarte mare.
6
Tema XI
Buruienile de primăvară timpurii cu o perioadă de vegetaţie mai lungă, aşa cum le arată
însăşi denumirea, răsar primăvara devreme şi ajung la maturitate cam în acelaşi timp cu plantele
cultivate. Din această grupă biologică fac parte: ovăzul sălbatic, foarte răspândit în culturile de
cereale păioase şi mazăre, muştarul de câmp (Sinapis arvensis), foarte răspândit în culturile de
primăvară, în special în anii cu precipitaţii multe, piciorul cocoşului (Ranunculus arvensis),
răspândit pe solurile mai umede; cocoşeii de câmp (Adonis aestivalis), ridichea sălbatică
(Raphanus raphanistrum), buruiana puturoasă (Bifora radians), zâzania (Lolium temulentum),
turiţa (Galium aparine), troscotul (Poligonum aviculare) şi altele. Buruienile din această grupă,
având o perioadă de vegetaţie mai lungă, concurează cu plantele cultivate pentru factorii de viaţă
mai mult decât buruienile efemere.
c. Buruienile anuale umblătoare alcătuiesc un grup important, atât ca număr cât şi în ceea
ce priveşte concurenţa pe care o fac plantelor cultivate. Acestea pot răsări fie toamna, fie
primăvara şi se găsesc atât în culturile de toamna cât şi în culturile de primăvară. Când răsar
toamna, formează rozeată şi iernează ca şi buruienile specifice de toamnă. Când răsărirea are loc
primăvara, ele cresc şi se dezvoltă ca şi buruienile specifice de primăvară timpurii. Principalele
specii de buruieni din această grupă biologică sunt: traista ciobanului (Capsella bursa pastoris),
rapiţa sălbatică (Brassica rapa), măzărichea de primăvară (Vicia sativa). Toate aceste buruieni sunt
mai răspândite în culturile de cereale păioase.
d. Buruienile anuale de primăvară târzii sau de vară germinează primăvara târziu, când în
sol s-a realizat o temperatură de peste 7°C. Ele ocupă terenul în tot cursul perioadei de vegetaţie şi
concurează puternic plantele de cultură. Principalele specii de buruieni din această grupă biologică
sunt: spanacul alb (Chenopodium album), talpa gâştii (Chenopodium hybridum), meişoru
(Digitaria sanguinalis), spanacul sălbatic (Chenopodium polyspermum), loboda (Atriplex patula),
loboda sălbatică (Atriplex tatarica), iarba grasă (Portulaca oleracea), zârna (Solanum nigrum),
mohorul (Setaria glauca, S. viridis şi S. vericillata) şi altele. Aceste buruieni sunt răspândite mai
ales în culturile de prăşitoare, precum şi pe terenurile virane.
Buruienile bienale sunt reprezentate prin speciile care răsar primăvara şi formează în
primul an numai o rozetă de funze sau tulpini scurte şi fructifică abia în anul al doilea. Din această
grupă biologică fac parte: sulfina albă (Meliiotus albuş), ciulinul (Carduus nutanus) etc.
Buruienile perene sunt reprezentate prin speciile cu o durată de viaţă de mai mulţi ani. Ele
se înmulţesc prin semninţe şi mai mult sau mai puţin pe cale vegetativă (stoloni, rizomi, bulbi,
lăstari din rădăcini).
Buruienile perene se pot grupa în :
a) , buruieni cu rădăcina pivotantă, cum sunt, tătăneasa (Symphytum officinale), răstligul
(Chondrilla juncaea), cicoarea (Cichorium intybus);
b) . buruieni cu rădăcini fasciculate, ca pătlagina (Plantago major)
c) . buruieni cu drajoni, cum sunt pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvensis),
urda vacii (Cardaria draba), volbura (Convolvuius arvensis);
d) . buruieni cu stoloni, ca de exemplu, silnicul (Glechoina hederacea), cinci degete
(Potentilla reptans), rugii (Rubus caesius) care au şi drajoni şi altele;
e) . buruieni cu rizomi, cum sunt coada calului (Equisetum arvense), pirul târâtor
(Agropyron repens), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul mare (Sorghum halepense) şi altele;
f) . buruieni cu bulbi, ca de exemplu ceapa ciorii (Gagea arvensis);
g) . buruieni cu bulbo-tuberculi, cum este brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale).
Buruienile acvatice. Sunt speciile de buruieni la care mediul de viaţă este reprezentat prin
apă sau exces de apă. Unele sunt specii de suprafaţă (specii de Phragmites, Typha, Carex,
Cyperus, Scirpus, etc), altele sunt specii plutitoare (Lemna, Salvinia, etc.) unele sunt specii
7
Ierna XI
submerse (Potamogeton, Caratophtllum etc ), iar altele sunt reprezentate prin alge (Cladophora,
Spyragyra etc). Acestea fiind întâlnite în orezării, canale de irigaţii şi desecări.
CARTAREA BURUIENILOR
Pentru combaterea eficientă a buruienilor şi utilizarea integrată a metodelor de combatere

este necesară cunoaşterea răspândirii buruienilor pe un anumit teritoriu şi finalizarea studiilor
asupra florei şi vegetaţiei segetaîe prin lucrări de cartare.
Cartarea buruienilor-consta în stabilirea gradului de îmburuienare cantitativ şi calitativ, a
terenurilor agricole. Lucrarea se execută anual având mare importanţă pentru organizarea,
planificarea şi desfăşurarea eficientă a activităţii de combatere. Prin această lucrare se cunoaşte
numărul speciilor de buruieni şi în special cele problemă.
Hărţile de îmburuienare-încheie acţiunea de cartare, sunt foarte utile prezentând o imagine
sintetică a gradului de îmburuienare, indică speciile dominante, scot în evidenţă existenţa vetrelor
cu buruienile cele mai periculoase Face posibilă planificarea şi utilizarea eficientă a erbicidelor, a
mijloacelor mecanice terestre şi aviaţiei.
Tipuri de hărţi de îmburuienare.
Hărţile ana/iiice-reprezintă răspândirea pe o anumită suprafaţă a unei specii sau a unui
număr restâns de specii, cele mai răspândite sunt:
• metoda punctelor care arată răspândirea pe un teritoriu în anumite puncte a unei specii;
• metoda pătratelor ce se realizează prin divizarea suprafeţei în pătrate egale, cu cât
pătratele sunt mai mici cu atât precizia este mai mare.
Hărţile sintetice-prezintă. gradul global de îmburuienare a unei suprafeţe, cu evidenţierea
asociaţiilor şi subasociaţiilor de buruieni, gaipele de buruieni cu aceeaşi durată a perioadei de
vegetaţie.
Pentru prezentarea pe hartă a asociaţiilor şi grupelor de buruieni se utilizează suprafeţe
divers colorate sau haşurate.
In cadrul suprafeţelor mai reduse se utilizează semne convenţionale.
Hărţile mixte-cuprind asociaţiile sau grupele biologice, dar evidenţiază şi răspândirea unor
specii de buruieni mai periculoase.
Tehnica elaborării hărţilor de îmburuienare-are 3 faze.
1. Faza de pregătire-începe cu documetare amănunţită privind condiţiile pedoclimatice,
hidrologice şi geobotanice ale suprafeţei de cercetat, modul de folosinţă al terenului,
măsurile agrotehnice aplicate şi producţiile realizate în anii anteriori.
Se foloseşte scara 1: 5000 şi 1: 200000
2- Faza de teren se poate face prin 3 metode de apreciere: vizuală, numerică
şi gravimetrică.
a), metoda vizuală nu este foarte precisă, dar este expeditivă şi dă o imagine destul de
fidelă a realităţii din teren. Pentru a aprecia frecvenţa buruienilor se dau note de la 1 la 4 :
1- buruieni izolate ce ocupă sub 5 %;
2- bumieni rare prezente pe toată suprafaţa între 5-20 %;
3- buruieni frecvente dar care nu înăbuşă plantele de cultură;
4- buruieni frecvente care înăbuşă plantele de cultură.
b) . metoda numerică este mai exactă, se numără buruienile în puncte pe diagonale cu
8
Tema XI
rama metrică.
La 20 ha se vor lua 10-20 puncte, iar la suprafaţă mai mare de 20 ha se vor lua 30 de
puncte.
c) . metoda gravimetrică dă cele mai exacte rezultate şi constă în numărarea tuturor
speciilor în interiorul unei rame metrice care apoi se taie de la colet, se separă pe specii, se usucă
la aer sau la etuvă la 40°C. apoi se cântăresc. Avem astfel numărul de buruieni / m 2 şi cantitatea
de substanţă uscată / m2.
Pragul economic de daunare-reprezintă gradul de imburuienare a unei culturi de la care
începe scăderea producţiei şi se justifica utilizarea erbicidelor sau praşila manuală şi mecanică,
chiar plivitul.
Ghe. Budoi (1996) recomandă ca limite pentru pragul economic de dăunătoare
următoarele densităţi:
• la cereale de toamnă 10-12 anuale şi 2-3 perene;
• la cereale de primăvară 10-30 anuale şi 2-4 perene;
• la cartof 5-10 anuale şi 1-3 perene;
• la inul de ulei 5-15 anuale şi 1 -2 perene.
9
Tema XII
METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR
Prin combaterea buruienilor se înţelege, după Koch W (cit. Gh. Anghel şi col. 1972) o
reducere a gradului de îmburuienare până la nivelul la care acesta nu mai produce pagube.
Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de metode şi mijloace.
Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost grupate de diverşi autori după cum
urmează: metode preventive, metode agrotehnice, metode fizico-mecanice, metode biologice şi
metode chimice.
Alegerea şi folosirea acestor metode este în funcţie de gradul de îmburuienare a culturilor,
de raportul între planta de cultură şi speciile de buruieni, particularităţile biologice ale buruienilor,
sursele de îmburuienare, modificarea îmburuienării iniţiale prin utilizarea diferitelor măsuri
precum şi de eficienţa economică a metodei de combatere Dar, este unanim recunoscut faptul că în
lupta cu buruienile nu poate fi vorba de folosirea unilaterală a unei singure măsuri ci a unui
complex de metode sau mijloace.
Metodele preventive
Se pot enumera următoarele metode preventive: curăţarea materialului de semănat,
pregătirea raţională a gunoiului de grajd, evitarea transportului seminţelor de buruieni prin
intermediul maşinilor agricole, curăţarea apelor de irigat de seminţe de buruieni, distrugerea
diferitelor focare de infestare cu seminţe de buruieni (întreţinerea corectă a marginilor de drumuri
agricole, neagricole, a canalelor, a suprafeţelor de teren din preajma stâlpilor de telegraf sau de
transport a energiei electrice, a zonei căilor ferate ete.), precum şi organizarea serviciilor de
carantină şi controlul seminţelor.
Metodele agrotehnice
Se referă în special la: îngrăşăminte le chimice şi amendamente, lucrările solului, tehnica
de semănat, folosirea mulatului, lucrări de întreţinere (prăşit şi plivit), irigarea şi desecarea
precum şi cositul şi păşunaiul raportai
Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează mult lupta cu
buruienile întrucât unele culturi înăbuşă buruienile iar altele luptă mai greu cu buruienile.
De asemenea, în orice cultură (sau grup de culturi cu însuşiri asemănătoare) se întâlnesc
anumite buruieni caracteristice care sunt adaptate la particularităţile biologice ale plantei cultivate
şi la tehnologia care-i este specifică.
In cadrul asolamentului plantele fiind într-o continuă succesiune în timp şi în spaţiu, se
realizează o reducere evidentă a numărului de buruieni. (Această problemă va fi analizată
amănunţit la capitolul “Asolamente”).
Ingrăşămintele chimice şi amendamentele. Influenţa îngrăşămintelor asupra gradului de
îmburuienare este în general mult discutată în literatura de specialitate
Unele îngrăşăminte chimice printre care cianamida de calciu şi cainitul au fost folosite şi
se mai folosesc încă pentiu combaterea buruienilor. Ele intră în categoria îngrăşămintelor-
erbicide. Aplicarea amendamentelor cu calcar pe solurile acide micşorează gradul de îmburuienare.
1
Tema XII
In acest caz se împuţinează în special buruienile calcifuge ca: Equisetum arvense, Polygonum
convolvulus, Spergula arvensis etc.
Pe de altă parte amendamentele favorizând dezvoltarea plantelor cultivate, acestea luptă
mai bine cu buruienile. N. Şarpe şi col., (1976) arată că pe solurile puternic acide şi neamendate,
prin aplicarea azotatului de amoniu se reduce valoarea pH, ceea ce favorizează înmulţirea
puternică a unor specii ca: Oxalis acetosella, Raphanus raphanistrum, Spergula arvensis ş.a.
Majoritatea cercetărilor arată că folosirea raţională a îngrăşămintelor chimice şi
amendamentelor influenţează pozitiv puterea de concurenţă a plantelor cultivate şi ca urmare se
realizează o reducere a gradului de îmburuienare.
Lucrările solului. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere a arăturilor de vară ca
semiogor cât şi lucrările de pregătire a patului germinativ au un rol deosebit în combaterea
bumienilor.
Astfel, prin efectuarea, în anumite condiţii a dezmiriştirii în vară, după recoltarea culturilor
semănate des, se crează posibilitatea germinării unui număr mare de seminţe de buruieni, care vor
fi distruse printr-o lucrare ulterioară. Dar efectul cel mai pronunţat asupra combaterii buruienilor îl
are aratul, operaţie prin care se asigură tăierea şi încorporarea buruienilor în sol. De asemenea,
seminţele de buruieni sunt introduse la adâncimi mari unde unele îşi pierd viabilitatea iar altele,
din cauza slabei capacităţi de străbatere a stratului de deasupra, pier între germinare şi răsărire.
Din cercetările făcute de 1. Lungu (1953) rezultă că prin arătura combinată cu lucrarea de
discuire se pot combate cu destulă eficienţă buruienile care se înmulţesc prin rizomi (Agropyron
repens, Cynodon dactvlon, ş.a.). Arătura se va executa până la adâncimea de unde se găseşte
densitatea mare a rizomilor, aceştia sunt scoşi în cea mai mare parte la suprafaţă apoi sunt
fragmentaţi prin două discuiri. După lăstari rea în masă se execută o nouă arătură la 20-22 cm prin
care se îngroapă sub brazdă fragmentele de rizomi, ajunse la epuizare.
In combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara timpuriu un rol
important îl are lucrarea cu grapa care se execută imediat ce se poate intra cu agregatul pe teren. In
anumite situaţii grăpatul poate fi folosit şi înaintea răsăririi culturilor prăşitoare pentru distrugerea
buruienilor apărute după semănat. Lucrarea solului cu grapa cu discuri, cultivatorul sau
combinatoriii, după caz, în vederea pregătirii patului germinativ, are un rol deosebit în combaterea
buruienilor.
Tehnica de semăna!. însămânţarea în mod raţional şi la timp a fiecărei culturi creează
condiţii mai bune pentru plante în sensul că acestea acoperă repede terenul putând concura mai
uşor cu buruienile. Densitatea plantelor, sporită până la limitele ei optime, contribuie substanţial la
combaterea buruienilor, acestea fiind stânjenite din cauza umbririi mai puternice a terenului.
Dimpotrivă, semănatul prea rar, ca şi greşurile din lanuri, favorizează îmbuauenarea.
Prăsind si plivind, sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal îl constituie
combaterea buruienilor. Numărul praşiielor depinde de gradul de îmburuienare. De regulă, la
culturile de câmp, se execută 2-5 prăşi le. Distrugerea buruienilor trebuie să se facă imediat după
apariţia lor. Acest lucru este necesar pentru că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi
pentru faptul că la începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de
2
Tema XII
concurenţa bumienilor.
Plivitul se foloseşte la culturile semănate des, care nu pot fi prăşite. Fiind o lucrare foarte
costisitoare, care necesită un volum mare de muncă, se execută astăzi doar în răsadniţe, în procesul
de ameliorare a plantelor şi de producere de sămânţă din verigile superioare, precum şi la culturi de
o mare valoare economică.
Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irigate există tendinţa de creştere a gradului de
îmburuienare. Inmulţindu-se speciile de Echinochloa crus-galli, Cirsium arvense, ş.a. Din această
cauză pe astfel de terenuri lupta cu buruienile trebuie foarte bine organizată. După Kott (cit. Gh
Anghel şi colab,, 1972) irigarea de aprovizionare stimulează germinarea în masă a buruienilor
anuale, acestea putând fi distruse apoi prin lucrări superficiale. Totodată, ea împiedică uscarea
fragmentelor de rădăcini şi rizomi ale bumienilor perene, rezultate în urma arăturii
Din această cauză irigarea de aprovizionare se va aplica mai timpuriu pe terenurile unde
predomină buruienile anuale şi ceva mai târziu - după uscarea fragmentelor vegetative - pe
suprafeţele puternic infestate cu buruieni perene. 58 In crezării, prin aplicarea de lucrări raţionale şi
reglarea corectă a nivelului apei de irigat, se pot combate în mod eficace cele mai dăunătoare
buruieni ca: iarba bârboasă (Echinochloa crus-galli), costreiul orezului (E. oryzicola), stuful
(Phragmites cumunis) etc.
Pe terenurile umede, cu drenaj natural slab, se dezvoltă buruieni caracteristice ca:
Ranunculus sp., Carex sp., Glyceria aquatica, Stachys palustris, etc. Prin desecarea acestor terenuri
gradul de îmburuienare se reduce simţitor favorizându-se dezvoltarea normală a plantelor cultivate
şi în acelaşi timp şi puterea de concurenţă a acestora cu buruienile.
('ositul şi păşunatul raţional. Cositul fâneţelor la epoca optimă de dezvoltare a plantelor
furajere permite să se împiedice formarea şi răspândirea mai multor specii de buruieni. Sunt însă şi
cazuri când momentul cositului trebuie stabilit tinându-se seama de creşterea bumienilor şi nu de
cea a plantelor furajere. Aşa de exemplu, Gh Anghel şi col., (1972 ) citează date din literatura de
specialitate din care rezultă că pentru combaterea clocoticiului (Rinanthus sp ) este necesar ca 2-3
ani la rând faneţele să fie cosite cu mult înaintea epocii optime obişnuite
De asemenea, păşunatul raţional, pe parcele, combinat eu distrugerea prin cosire a vetrelor
rămase neconsumate de către animale, contribuie la combaterea buruienilor.
Metodele fizico-mecanice au la bază utilizarea forţei mecanice sau termice Prin folosirea
unor maşini şi utilaje speciale sau a uneltelor obişnuite se poate distmge mecanic vegetaţia
lemnoasă de pe pajişti sau din luncile râurilor. Prin această metodă sunt distruse specii ca: Roşa
canina, Primus spinosa, Crataegus sp., Amorpha sp., Salix, Alnus ş.a.
S-a încercat combaterea bumienilor dintre rândurile plantelor prăşitoare, a vetrelor de
cuseută din culturile de leguminoase perene după cosiri, a bumienilor din plantaţiile de pomi, de pe
canalele de irigaţie sau de desecare cu ajutorul unor maşini speciale prevăzute cu arzătoare a căror
poziţie poate fi reglată. Flăcările sunt produse cu un amestec de propan şi parafină. Datorită
temperaturii ridicate sucurile vegetale se încing, fierb şi sparg pereţii celulelor Astfel circulaţia
substanţelor nutritive de ia rădăcini spre frunze se întrerupe şi planta piere (Cattabriga, cit. N.
Şarpe şi col, 3976).
3
Tema XII
Din cauza multor inconveniente, printre care şi acela că flăcările dăunează şi plantelor de
cultură, această metodă nu s-a generalizat în practică.
Metodele biologice se referă la folosirea organismelor vii pentru combaterea buruienilor,
aceste metode fiind considerate ca foarte economice.
Folosirea acestor metode presupune însă studii temeinice asupra biologiei organismului
viu folosit în combatere, asupra menţinerii vitalităţii sale, asupra arealului său de acţiune
momentan şi de perspectivă cât şi a consecinţelor determinate Acest lucru este absolut necesar,
deoarece lupta biologică odată declarată nu poate fi nici oprită la dorinţă şi nici circumscrisă la o
anumită arie. In lupta biologică se utilizează diferiţi agenţi patogeni ca virusuri, bacterii, ciuperci
precum şi insecte, peşti, melci, etc.
Până în prezent cele mai bune rezultate s-au obţinut în combaterea buaiienilor acvatice. N.
Şarpe şi col. (1976) citează în acest sens cercetările întreprinse de Yeo şi Pischer (1970). Astfel, în
canalele de irigaţie sau heleştee, în combaterea speciei Meriophyllum spicatum se folosesc diferiţi
fungi şi virusuri. Două specii de Fusarium au redus populaţia aceleaşi buruieni în estuarele
Iugoslaviei cu 50-100%.
Buruiana Potamogeton foliosus atacată de alga epifită Oedogonium, dispare din apa în
curs de câteva zile. Lemna minor elimină, de asemenea, toate algele în mediul în care se instalează.
Alisma germineum este un concurent păgubitor al plantelor submerse din canalele de irigare In
combaterea buruienilor de baltă un rol important îl au diferitele specii de peşti. Dintre aceştia se
evidenţiază în mod deosebit specia aproape “polifagă” Ctenopharyugodon idellus (crapul
chinezesc).
Metodele chimice de combatere a buruienilor, prin folosirea erbicidelor, reprezintă o
revoluţie în tehnologia de cultivare a plantelor. Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor care
au determinat de altfel şi extinderea lor pe scară largă sunt: - eficacitatea lor asupra buruienilor; -
în anii şi în zonele cu precipitaţii abundente, aplicarea erbicidelor protejează culturile de
concurenţa buruienilor, în perioadele critice, când nu se pot utiliza alte mijloace de combatere; -
creează premise favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor; - se reduce numărul de
treceri al tractoarelor şi utilajelor pe teren evitându-se tasarea şi formarea bulgărilor; - amplifică
coeficientul de valorificare de către plantele cultivate a factorilor de vegetaţie; - eficienţă economică
mare; - degrevarea unei părţi a mâinii de lucru din activităţi mai puţin intensive şi canalizarea
disponibilului rezultat în alte direcţii mai productive şi altele.
(lasificarea erbicidelor
Deoarece în ultimul timp sortimentul de erbicide s-a lărgit foarte mult s-a resimţit nevoia
să se facă o clasificare a lor. N. Şarpe şi col. (1976, 1981) sistematizând clasificările tăcute de
numeroşi cercetători arată că erbicidele se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
După spectrul de acţiune:
a. erbicide cu acţiune totală; acestea distrug toate plantele de pe suprafaţa tratată şi din
această cauză ele se aplică pe locuri necultivate (căi ferate, marginea şoselelor, curţi, etc.). Aceste
erbicide sunt cele pe bază de: Paraquat, Diquat, Glyphosat, etc
b. erbicide selective, care distrug numai unele plante şi din această cauză se aplică în
4
Tema XII
culturi agricole.
Erbicidele selective se împart în erbicide antigramineice (toluidine, carbamaţi,
tiocarbamaţi etc.) şi erbicide active faţă de dicotiledonate (2,4 D şi compuşii înrudiţi, aminotriazine
etc ).
După epoca de administrare:
a. erbicide care se aplică înainte de semănat (pre plant incorporated), cum sunt cele pe
bază de: Benefin, Butilate, EPTC, Molinat, Trifluralin, Atrazin etc,
b. erbicide care se aplică în perioada dintre semănat şi răsărire (preemergence) In această
grupă intră erbicidele pe bază de Prometrin, Linuron, Monolinuron, Terbutryn etc.; c. erbicide care
se aplică după răsărire (post-emergence) cum sunt cele pe bază de 2,4 D, MCPA, Barban,
Dicamba, Bromoxynil, etc.
După modul de acţiune:
a. erbicide de contact, care se aplică prin stropiri pe plantă şi acţionează în principal numai
asupra locurilor atinse de erbicid; eficienţa lor este puţin influenţată de condiţiile meteorologice,
iar acţiunea asupra buruienilor este foarte rapidă; cele mai frecvent folosite sunt erbicidele pe bază
de: Dinosebacetat, Bentazon, Bromophenoxim, etc.
b. erbicide sistemice care se absorb în plante prin rădăcini sau prin frunze, circulă în
sistemele conducătoare (sunt translocate) şi acţionează asupra diferitelor organe vegetative;
eficienţa lor depinde foarte mult de condiţiile meteorologice şi acţiunea asupra buruienilor este mai
lentă decât la erbicidele de contact.
In funcţie de locul pe unde pătrund în plantă se grupează în:
- erbicide care se absorb prin frunze (2,4 D, MCPA, Dicamba, Flurenol, etc.);
- erbicide care se absorb prin frunze şi prin rădăcini (Atrazin, Prometryn, Linuron,
Monolinuron, Terbutryn, etc );
- erbicide care se absorb în exclusivitate prin rădăcini (Trifluralin, But viate, Cycloate,
Benefm, Nitralin, Simazin, EPTC, etc);
- erbicide care se absorb prin hipocotil, coleoptil şi radicele (Alachlor, Metolachlor,
Ethofumesate etc.).
După procesele metabolice pe care le blochează pentru a cauza moartea plantei:
a. erbicide care inhibă respiraţia (erbicide pe bază de DNOC, Dinoseb, Bromoxinil, etc).
b. erbicide cu acţiune similară hormonilor vegetali (2,4 D şi compuşii înrudiţi);
c. erbicide care inhibă fotosinteza şi producerea clorofilei (Atrazin, Simazin, Terbutryn,
Prometryn, Terbaciî, Bentazol etc.);
d. erbicide care inhibă germinaţia (Benefin, Trifluralin, Nitralin, Butylate, EPTC etc).
Din punct de vedere fizic, erbicidele se pot prezenta ca:
a. soluţii, amestecuri moleculare de substanţe, în stare lichidă şi care nu pot fi separate prin
mijloace fizice (de pildă prin centrifugare) Din această grupă fac parte erbicidele: Amiben,
Basagran, Gramoxone, Reglone, etc.
b. emulsii, amestecuri de lichide la nivel superior celui molecular şi care se pot separa prin
mijloace fizice, cum sunt de exemplu erbicidele: Eradicane, Lasso, Eptam, Şutau, Betanal,
5
Tema XII
Brominal, etc.
c. pulberi muiabile, care prin amestec cu apa dau suspensii (amestecuri solid-lichid, la
nivel supramolecular), cum sunt erbicidele pe bază de Nitralin, Oryzalin, Diclorbenil, Monuron,
Linuron, Atrazin, Cyanazin etc.
d. granule, care se aplică direct, tară apă, ca de exemplu erbicidele: Walop G pe bază de
Propachlor, Ordram G pe bază de Molinat etc.
Absorbţia erbicidelor si translocarea lor în plante
Erbicidele ajung în plantă pe două căi principale: prin toată suprafaţa lor aeriană şi prin
organele subterane Pentru erbicidele care se aplică postemergent ne interesează absorbţia foliară,
iar pentru cele care se aplică preemergent, absorbţia radicularâ.
Reţinerea şi absorbţia erbicidelor pe cale foliară este diferenţiată în funcţie de mărimea
suprafeţei foliare, de prezenţa sau absenţa perilor sau a unui strat de ceară pe frunze precum şi de
gradul de dezvoltare a cuticulei.
Aşa de exemplu, buruienile cu frunza lată sunt în general mai sensibile la erbicidele de
contact şi sistemice, decât gramineele, iar când frunzele sunt prevăzute cu perişori, erbicidul nu
vine în contact cu suprafaţa frunzei, ci numai cu vârful perişorilor, ceea ce face ca suprafaţa de
absorbţie să fie micşorată. Stratul de ceară, care acoperă frunzele la unele specii de plante
micşorează suprafaţa de aderenţă a picăturilor de apă ce conţin erbicid.
La unele plante cuticula este dezvoltată, formată din substanţe impermeabile la apă In
astfel de situaţii se vor folosi erbicide solubile în solvenţi organici (exemplu: esterii 63 2,4 D). La
alte plante, pereţii celulari sunt formaţi din celuloză şi pectine (substanţe amorfe şi puternic
hidrofile), caz în care se preferă erbicidele solubile în apă (exemplu, sarea DMA, sarea de sodiu a
2,4 D).
Un rol important în pătrunderea erbicidelor în plante îl au stornatele dacă tratamentul se
face când acestea sunt deschise. Cunoaşterea factorilor care influenţează reţinerea şi absorbţia
erbicidelor pe cale foliară, dă posibilitatea specialiştilor să aleagă erbicidele cele mai adecvate şi
momentul cel mai potrivit de aplicare, asigurându-se în felul acesta succesul tratamentului.
Absorbţia radicularâ a erbicidelor este mai rapidă (ureice, triazine) sau mai lentă (aminotriazol,
dalapon) (N. Şarpe şi col. 1976). Absorbţia poate fi pasivă (odată cu apa) sau activă, planta
consumând energie pentru a absorbi toxicul (2,4 D). Unele erbicide, aşa cum sunt de exemplu
triazinele, sunt absorbite prin rădăcini atât de buaiieni cât şi de plantele cultivate (porumb, sorg). !n
timp ce buruienile sunt intoxicate (distruse) plantele de cultură amintite, descompun aceste
erbicide şi în acelaşi timp datorită absorbţiei unor cantităţi mari din aceste erbicide fac să se reducă
şi efectul lor remanent. Efectul erbicidelor aplicate în sol este influenţat evident de precipitaţiile
căzute. Astfel, triazinele de exemplu, au un efect puternic numai când cad precipitaţii suficiente,
iar în cazul prometrinului, dacă precipitaţiile depăşesc o anumită cantitate, poate deveni fitotoxic şi
pentru plantele de cultură.
De asemenea, efectul erbicidului depinde de condiţiile de vegetaţie create pentru
dezvoltarea plantelor. Astfel, plantele de cultură mai slab dezvoltate sunt mai sensibile la efectul
toxic al erbicidelor.
6
Tema XII
Erbicidele odată ajunse în plante, pătrund în sistemul circulator al acestora. în mod

obişnuit erbicidele absorbite prin frunze circulă (sunt translocate) spre rădăcină odată cu seva
elaborată de acestea adică prin vasele liberiene (prin floem); erbicidele care se absorb prin rădăcină
(exemplu triazinele) circulă odată cu apa încărcată cu ioni minerali spre frunze, prin vasele
lemnoase (prin xilem). Sunt însă şi unele erbicide, ca: aminotriazolul, hidrazida mal ei că etc., care
circulă cu mare uşurinţă în plantă în ambele sensuri. Cât priveşte erbicidele de contact, acestea au o
translocare foarte limitată. Aşa de exemplu erbicidele Gramoxone şi Reglone, distrug în mod
obişnuit ţesuturile verzi numai în locui unde intră în contact cu acestea.
Modul de acţiune al erbicidelor asupra plantelor
Pentru stabilirea erbicidului, a dozei, epocii precum şi a metodei de tratare este necesar să
cunoaştem mecanismele prin care erbicidele provoacă oprirea creşterii sau chiar moartea plantelor.
In acest scop se prezintă în continuare efectele pe care principalele categorii de erbicide le
produc asupra plantelor.
a. Erbicidele cu acţiune hormonală. Modul de acţiune al acestor erbicide este asemănător
fitohormonilor naturali şi în funcţie de doza aplicată provoacă sau opresc creşterea plantelor.
Aceste erbicide provoacă apariţia de anomalii morfologice, de căluşuri şi tumori care rup scoarţa
plantei dezechilibrându-i balanţa hidrică şi oferind căi de acces paraziţilor. Aceste modificări
anatomice şi histologice la plantele sensibile se datoresc închiderii vaselor liberiene împiedicându-
se în felul acesta circulaţia sevei de la frunze spre celelalte organe ale plantei. Ca reprezentanţi
tipici ai acestei grupe cităm derivaţii acidului fenoxiacetic, 2,4 D, care în ţara noastră se produce
sub denumirea de Diclorodon sodic (sarea de sodiu a acidului 2,4 D), DMA (sarea de amine a
acidului 2,4 D), MCPA (cu mai multe denumiri comerciale: Dicotex, Raphone, Methoxone,
Agroxone etc.), 2,4,5 T etc.
Cu efecte similare erbicidelor hormonale sunt şi derivaţii flurenoiului (morfactinele),
derivaţi benzoici (cloramben, dieamba) acizii alifatici halogenaţi şi picloramul.
b. Erbjcjde.care inhibă fotosinteză (ureice, triazine, diazine, etc.) Aceste erbicide ajunse în
corpul plantelor sensibile fiziologic, provoacă un dezechilibru al metabolismului producând
Perturbări în procesul de fotosinteză. Se cunoaşte că reducerea C02 în corpul plantei se realizează
de către atomii de hidrogen care rezultă în urma descompunerii apei de către lumina solară.
Descompunerea (fotoliza) apei este reacţia cheie în procesul de fotosinteză şi acest proces este
denumit “reacţia Hill”. Ori, aceste erbicide împiedică oxidarea manganului bivalent la mangan
trivalent, proces indispensabil fotolizei apei. S-a observat că triazinele inhibă şi unele ţesuturi
lipsite de clorofilă, indiferent de prezenţa sau absenţa luminii. Printre aceste efecte fitotoxice cel
mai bine cunoscut este efectul asupra rădăcinii buruienilor Efectul erbicidelor care inhibă
fotosinteza depinde de nivelul activităţii hormonale a plantelor Plantele mari producătoare de
fitohormoni (porumbul, sorgul) 65 sunt rezistente la acţiunea acestora întrucât le inactivează
metabolic, în timp ce plantele care produc cantităţi mici de fitohormoni sunt sensibile.
c. Erbicide care inhibă germinaţia (carbamaţi, acilanilide, fenoli substituiţi, toluidine etc.).
Din acest grup carbamaţii şi acilanilidele au şi acţiune de inhibitori de fotosinteză (N. Şarpe şi col.,
1976). Dar acţiunea predominantă a lor este însă inhibarea germinaţiei şi a diviziunii mitotice.
7
Tema XII
Deoarece ele blochează diviziunile au acţiune tipic antagonistă faţă de erbicidele din prima grupă,
fapt pentru care orice fel de asociere cu erbicidele hormonale este contraindicată. Spectrul de
acţiune pentru aceste erbicide este în special antigramineic.
Selectivitatea erbicidelor şi cauzele care o determină
Ţinând cont de cauzele care o determină, selectivitatea erbicidelor a fost clasificată în mai
multe tipuri (Wurgler W., cit. de Gh. Anghe! şi col. 1972).
a. Selectivitatea chimică, întâlnită în literatura de specialitate şi sub numele de selectivitate
biochimică şi selectivitate fiziologică. Aceasta este tipul de selectivitate adevărat deoarece
diferenţierea efectului erbicidelor se datoreşte unor procese fiziologice şi biochimice specifice
anumitor plante.
Astfel, procesele cu care s-a tratat pot fi metaholizate de către plantele de cultură rezistente
- în substanţe inactive sau de către unele buruieni - în substanţe fitotoxice. Pentru primul caz,
exemplu tipic îl reprezintă selectivitatea unor erbicide triazinice faţă de porumb. Porumbul, spre
deosebire de multe buruieni transformă atrazinuî într-o hidroxitriazină, substanţă care nu mai este
fitotoxică. Pentru al doilea caz se menţionează selectivitatea faţă de leguminoase a produselor
fenoxibutirice. Aceste produse nu posedă proprietăţi erbicide dar, odată ajunse în plante pot fi uşor
degradate prin acţiunea P~ oxidazelor în produse fitotoxice cunoscute pentru fitotoxicitatea lor.
Enzimeie amintite lipsind la culturile leguminoase, metabolizarea nu poate avea loc astfel că aceste
culturi nu sunt afectate. Dimpotrivă buruienile conţin de regulă fermenţi necesari şi ca urmare sunt
distruse în urma tratamentului.
b. Selectivitatea fizică este cauzată de poziţia, forma şi mărimea suprafeţei frunzelor
plantei cultivate şi a buruienilor Aşa de exemplu în cazul tratării cerealelor păioase cu produse din
grupa fenolilor substituiţi (DNGC, DNBF), acestea nu le reţin pe frunzele lor, din cauza tensiunii
superficiale ridicate a soluţiei, picăturile scurgându-se jos. In schimb pe frunzele late, adesea
întinse sub formă de rozetă ale 66 buruienilor dicotiledonate, picăturile lichidului aplicat se adună,
staţionează pe limb şi produc necrozarea acestuia.
c. Selectivitatea fizico-chimică este oarecum specifică tratamentelor făcute cu unele
fracţiuni petroliere la culturile din familia Umbeliferae. Sub aspect fizic efectul diferit se datoreşte
deosebirilor dintre morfologia frunzelor, iar sub aspect chimic, prezenţei la plantele umbelifere a
uleiurilor eterice care împiedică pătrunderea produsului petrolier în interiorul celulelor. In schimb
la buruienile din alte familii, uleiurile eterice lipsind, fracţiunea petrolieră pătrunde uşor în
interiorul celulelor şi planta este distrusă.
d. Selectivitatea anatomică se datoreşte structurii anatomice mai favorabile (sub aspectul
rezistenţei) pe care o au suprafaţa frunzelor la unele plante de cultură faţă de cea a frunzelor de
buruieni Un exemplu tipic îl prezintă mazărea la care prezenţa pe frunze a unui strat de ceară
diminuează sensibil pătrunderea erbicidelor.
e. Selectivitatea localizată (de poziţie), care este cauzată de poziţia diferită a rădăcinilor
plantelor în raport cu stratul ce conţine erbicid. Acest tip de selectivitate îl întâlnim de exemplu în
cazul erbicidului Prometrin aplicat la floarea-soarelui şi alte culturi. Floarea-soarelui se
însămânţează normal la 6-7 cm, iar erbicidul se administrează concomitent cu semănatul pe
8
Tema XII
suprafaţa solului. Selectivitatea se datoreşte în cazul acesta stratului de pământ ce se înterpune

între erbicid şi seminţele plantei de cultură. Buruienile însă care răsar de la adâncime mică (în zona
de concentraţie maximă a erbicidului) absorb uşor produsul chimic şi pier. Pentru reuşita
tratamentului este necesar ca textura solului să nu fie nisipoasă, iar după tratament să nu cadă
precipitaţii abundente care ar determina antrenarea erbicidului până la seminţele plantei de cultură,
f. Selectivitatea periodică, se referă la faptul că plantele de cultură sunt sensibile la erbicide în
anumite faze ale dezvoltării şi rezistente în altele. Aşa de exemplu, la cerealele păioase erbicidele
hormonale se pot aplica numai în intervalul dintre înfrăţirea deplină şi mijlocul fazei de împăiere.
De asemenea, erbicidul Pyramin se poate aplica la sfeclă numai de la semănat până la răsărire şi
apoi din nou, după ce primele două frunze tipice au mărimea unui bob de mazăre
Erbicidele în sol (volatilizarea, levigarea şi adsorbţia) a. Volatilizarea erbicidelor din sol.
Unele erbicide, aşa cum sunt cele din grupa toluidinelor, au proprietatea de a se volatiliza foarte
uşor. Volatilizarea lor are loc atât în sol cât şi în afara solului. Prin volatilizarea lor în sol aceste
erbicide acţionează asupra seminţelor de buruieni în special ca inhibitori ai germinaţiei. în cazul
când volatilizarea erbicidelor are loc în afara solului (proces nedorit) are loc o reducere a
eficacităţii tratamentului şi o creştere a poluării atmosferei. Odată cu ploile care survin ulterior
erbicide revin pe sol şi pot distruge culturile sensibile. Efectul acestor erbicide depinde de măsura
în care se poate opri volatilizarea lor în afara solului. în acest scop erbicidele se încorporează
imediat în sol unde se fixează pe suprafaţa agregatelor argilo-humice.
Odată încorporate în sol erbicidele volatile acţionează mai mult sau mai puţin intens, pe o
perioadă mai scurtă sau mai îndelungată de timp, în funcţie de o serie de factori. Aşa de exemplu,
adâncimea de încorporare poate influenţa asupra remanenţei în sol a acestor erbicide. Când
trifluralinul se încorporează la o adâncime mai mare de 5 cm, acesta persistă mai mult de 6 luni. N.
Şarpe şi col. (1976) citează date din literatura de specialitate când uneori chiar o doză de 2,2 kg/ha
trifluralin a avut o remanenţă de peste 2 ani, reducând recolta de ovăz.
Efectul erbicidelor volatile este influenţat şi de gradul de tasare a solului. în solurile mai
tasate, datorită creşterii masei de sol, precum şi datorită creşterii mai rapide a tensiunii de vapori în
spaţiile mici, volatilizarea este mai slabă. Prin urmare, în astfel de situaţii efectul erbicidelor
volatile este îmbunătăţit dar cresc posibilităţile de remanenţă şi deci riscul de fitotoxicitate asupra
culturilor următoare. în solurile umede erbicidele se fixează mai slab şi ca atare se volatilizează
mai repede. Un alt factor care influenţează volatilizarea erbicidelor îl constituie temperatura. Din
această cauză, cu cât solul este mai cald şi mai umed cu atât erbicidele trebuie încorporate în sol
mai repede.
Levigarea erbicidelor Prin levigarea erbicidelor se realizează o scădere a reziduurilor din
sol, dar în acelaşi timp ele pot ajunge în apele freatice şi de suprafaţă poluându-le. Din această
cauză levigarea erbicidelor constituie adesea un fenomen negativ. Se citează date din literatura de
specialitate (N. Şarpe şi col., 1976) când în urma antrenării erbicidului 2,4 D în apa freatică într-o
regiune a S.U.A. apa potabilă a căpătat un gust neplăcut care s-a menţinut timp de 4-5 ani. In
condiţii de irigare, levigarea este şi mai periculoasă deoarece pe lângă fauna şi flora acvatică pot fi
afectate şi diferite culturi sensibile. 68 Levigarea depinde însă, şi de solubilitatea erbicidelor.
9
Tema XII
Majoritatea erbicidelor au o solubilitate foarte redusă fapt pentru care în mod obişnuit
rămân concentrate în primii 5-10 cm de la suprafaţă Totuşi în cazul acestor erbicide, aşa cum sunt
triazinele, dacă se aplică în doze mari şi repetat în timp de mai mulţi ani, pot fi levigate până la
adâncimea de 30-70 cm. în acest caz cantitatea de erbicid antrenată în profunzime este direct
proporţională cu conţinutul solului în humus. Levigarea erbicidelor poate avea efecte foarte
nefavorabile asupra plantelor de cultură în special la erbicidele care posedă o selectivitate de
poziţie (exemplu prometrinului aplicat la floarea soarelui).
Adsorbţia erbicidelor Adsorbţia erbicidelor la suprafaţa particulelor de sol constituie
unul din factorii principali care determină doza mai mare sau mai mică ce trebuie aplicată pe sol.
Acest fenomen este în totalitate negativ deoarece se ştie că distrugerea buruienilor nu depinde de
cantitatea de erbicid aplicată pe sol ci de ceea ce rămâne liber în soluţia solului, după ce o parte se
adsoarbe. Dar, ca şi cationii minerali, erbicidele pot intra la un moment dat în reacţii de schimb,
favorizate de o multitudine de factori, putând provoca fenomene fitotoxice chiar la câţiva ani de la
tratarea cu astfel de substanţe. Adsorbţia erbicidelor de către sol este caracteristică, într-o măsură
mai mare sau mai mică, pentru toate produsele cu caracter bazic, intensitatea de adsorbţie fiind
determinată de pH, temperatută, structură, umiditate, capacitate de schimb cationic, natura
mineralogică şi gradul de saturare cu diferiţi cationi ai argilelor din sol precum şi de conţinutul
solului în humus
Astfel, pe măsură ce creşte temperatura ca şi în cazul creşterii umidităţii, creşte şi
cantitatea de erbicid care se solubilizează, împiedicându-se astfel adsorbţia acestora. Solurile fără
structură, tasate, au capacităţi superioare de adsorbţie. De asemenea, capacitatea de schimb
cationic se corelează foarte adesea cu capacitatea solului de a fixa erbicidele. Dar, dintre toţi
factorii amintiţi, humusul joacă rolul principal în adsorbţia erbicidelor, în sensul că adsorbţia este
direct corelată cu conţinutul solului în humus. în acest caz, orice măsură care duce la creşterea
procentului de humus, măreşte fixarea erbicidelor pe sol şi le reduce eficacitatea. Din această
cauza, !a stabilirea dozelor de erbicid este absolut necesar să se ţină cont de procentul de h u mu s în
sol, tratamentele facându-se diferenţiat.
Influenţa erbicidelor asupra calităţii recoltei
Influenţa erbicidelor asupra recoltei precum şi modificările produse de acestea au
constituit şi constituie o preocupare pentru majoritatea cercetătorilor. în primul rând a fost pus în
alifatici halogenaţi, dicamba, diazine ureice, triazine, etc.) influenţează în mod pozitiv sinteza
proteinelor reducând în acelaşi timp cantităţile de zaharuri şi alte substanţe energetice. Cât priveşte
inhibitorii de germinaţie aceştia au un efect contrar comparativ cu erbicidele care produc stimulări
ale plantelor.
Metode de aplicare a erbicidelor
Pe lângă cunoaşterea mecanismului de acţiune al fiecărui erbicid, a selectivităţii lui faţă de
plantele cultivate, a spectrului de combatere al buruienilor, în tehnologia utilizării erbicidelor
metodele de aplicare a acestora au un rol deosebit de important. Prin alegerea celei mai potrivite
metode de aplicare se realizează o eficacitate mare a erbicidului asupra buruienilor şi în acelaşi
timp se înlătură eventualele efecte negative asupra culturilor.
10
Tema XII
în funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două metode principale de

aplicare a erbicidelor;
a) aplicarea pe sol înainte de semănatul sau răsăritul culturilor;
b) aplicarea în cursul perioadei de vegetaţie, adică după răsăritul culturii. Prima metodă de
aplicare (pe sol), are un caracter preventiv şi este specifică erbicidelor reziduale, cum sunt cele pe
bază de atrazin, metolaclor, simazin, butylat, benefin, cycloat, trifluralin etc.
A doua metodă (aplicarea pe vegetaţie) are un caracter curativ şi este specifică erbicidelor
de contact, cu acţiune totală sau selectivă, precum şi erbicidelor cu acţiune hormonală,
aminotriazolului, dinoseb-acetatului, picloramului, morfactinelor etc. Unele erbicide se pot
administra prin ambele metode, atât pe sol cât şi pe vegetaţie, ca; atrazinul, prometrinul, pyrazonul,
şi unii substituienţi ureici (cloroxuron, diuron, monolinuron etc. în cadrul fiecărei metode de
aplicare există o serie de variante determinate de: perioada din ciclul anual al culturii, lucrarea
agrotehnică care precede sau succede tratamentul, fazialitatea plantelor cultivate şi a buruienilor,
cerinţele erbicidului utilizat, corelate îndeosebi cu condiţiile pedoclimatice şi nivelul agrotehnicii
practicate.
Pentru situaţia când erbicidele se aplică pe vegetaţie, pătrunderea acestora in plantă poate
fi favorizată, în funcţie de situaţie cu ajutorul unor substanţe ajutătoare ca: muianţi, activanţi, sau
adezivi. Dintre muianţi amintim: petrolul în concentraţie de 0,25-0,50%, polietilen glicocolii,
uleiurile minerale emulsionabile etc.
Aceste substanţe determină micşorarea tensiunii superficiale favorizând formarea unei
pelicule continue pe suprafaţa frunzei. Printre activanţi cităm: sulfatul de amoniu, clorura de sodiu
sau potasiu, ureea etc., substanţe care modifică permeabilitatea cuticulei şi amplifică sensibilitatea
buruienilor. Pentru plantele ce au pe frunze un strat ceros sau perişori, în vederea aderenţei mai
bune a soluţiei se folosesc anumite substanţe adezive cum ar fi: polimerii solubili în apă, a unor
uleiuri, diferite îngrăşăminte ş a.
Eficacitatea unor erbicide reziduale este dependentă în cea mai mare măsură de umiditatea
solului. Precipitaţiile căzute după tratament favorizează dispersarea erbicidelor reziduale până la
adâncimea de germinare a seminţelor de buruieni.
După N. Şarpe şi col. (1964), pentru condiţiile din ţara noastră, necesarul de apă pentru
primele 10-20 zile după tratament este de 30-50 mm. în această grupă intră în special triazinele.
Eficacitatea unor erbicide reziduale ca: butylatul, nitralinui, cycloatul, trifluralinul, nu este
dependentă de regimul de precipitaţii. Spre deosebire de tratamentele ce se aplică pe sol, la
tratamentele efectuate pe plante este necesar să nu avem precipitaţii nici înainte şi nici după
aplicare.
După aplicare nu trebuie să plouă cel puţin 6-12 ore, timp în care are loc absorbţia şi
translocarea aproape completă a acestor erbicide.
Rouă căzută după 10-12 ore de la tratament influenţează pozitiv acţiunea erbicidelor
foliare. Eficacitatea metodelor de aplicare a erbicidelor este influenţată şi de alte elemente
climatice cum ar fi: temperatura, lumina, umiditatea relativă a aerului etc.
In vederea asigurării unei eficacităţi sporite a produselor volatile cât şi pentru
11
Tema XII
îmbunătăţirea parametrilor de productivitate şi a economiei de carburanţi, este necesar ca

administrarea şi încorporarea acestor erbicide să se realizeze într-un singur parcurs, prin folosirea
de agregate complexe. în astfel de condiţii administrarea şi încorporarea erbicidelor în sol se face
simultan.
Stabilirea dozei de erbicid
Stabilirea corectă a dozei are implicaţii atât asupra efectului erbicid cât şi asupra plantei
cultivate. Rezultate negative pot să apară atât în cazul micşorării dozelor când nu se realizează
efectul scontat şi eficienţa combaterii chimice este pusă sub semnul întrebării, cât şi în situaţia
măririi dozelor, când este afectată planta cultivată sau chiar planta postmergătoare, atunci când se
folosesc erbicide cu remanenţă îndelungată. Stabilirea dozei se face în funcţie de proprietăţile
erbicidului respectiv, metoda de aplicare, gradul de îmburuienare (pe specii şi faze de vegetaţie),
faza de vegetaţie a plantelor de cultură etc.
Pentru erbicidele aplicate la sol se va ţine cont în mod deosebit de conţinutul în humus şi
argilă deoarece, aşa cum se cunoaşte, o parte din erbicid este imobilizată în complexul adsorbtiv al
solului.
De obicei, produsele erbicide se comercializează sub formă de concentrate în care
substanţa activă participă într-un anumit procent, iar dozele recomandate de regulă sunt indicate în
kg, litri s a./ha.
Specialistul trebuie să calculeze doza de produ c în kg — 1/ha ce trebuie administrată pe
benzi sau fâşii; Dt = Doza de produs tehnic în kg - 1/ha, calculată pentai aplicare integrală; 1 =
Lăţimea fâşiei sau benzii tratate, în cm; L = Distanţa între rândurile de plante, în cm.s tehnic
(comercial).
Cantitatea de produs tehnic care trebuie administrată, în cazul când tratamentul se face pe
toată suprafaţa (integral), se calculează cu ajutorul formulei:
D.s.a x 100
Dt — ------------
sa
în care. Dt = doza de preparat tehnic în kg - 1/ha;
D.s.a. = doza recomandată exprimată în substanţă activă;
s a. = conţinutul în substanţă activă a erbicidului în %
12
r Tema XII
în situaţia aplicării erbicidelor în benzi sau fâşii pe rândurile de plante, cum este cazul la
unele culturi prăşitoare sau pe rândurile de pomi, viţă de vie, cantitatea de erbicid se va stabili
după formula:
în care:
Dtrr Doza de produs tehnic în kg - l/'ha ce trebuie administrată pe benzi sau fâşii;
EH = Doza de produs tehnic în kg - 1/ha, calculată pentru aplicare integrală;
1 = Lăţimea fâşiei sau benzii tratate, în cm;
L = Distanţa între rândurile de plante, în cm.
13
Tema XII
Asolamente
ASOLAMENTE
Consideraţii generale
Asolamentul reprezentă o primă verigă în tehnologia unei plante de cultură, care
influienţează în bună măsură producţia realizată, prin influienţa ce o detemină asupra însuşirilor
solului, combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
în decursul timpului s-au înregistrat şi puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte
succesiunea culturilor. Unele dintre acestea s-au datorat faptului că nu s-a avut în vedere de
fiecare dată condiţiile pedoclimatice şi plantele luate în studiu. Astfel, în unele situaţii speciale
monocultura dă rezultate bune,în timp ce în multe alte situaţii producţia scade de la an la an de
monocultură.
Odata cu folosirea irigaţiilor, îngrăşămintelor, erbicidelor, insecticidelor şi fungicidelor sa
redus mult din efectele negative ale monoculturii. Cu toate aceste posibilităţi de completare a
deficitului de apă, îngrăşăminte, de combatere a buruienilor, dăunătorilor şi bolilor, totuşi efectul
benefic al asolamentelor nu poate fi înlocuit.
IMPORTANŢA ASOLAMENTELOR
în agricultura moderna noţiunea de asolament are un sens mai larg, reprezentând nu
numai succesiunea culturilor în timp şi în spaţiu, ci şi sistemul de fertilizare şi de lucrare care se
aplică fiecărei culturi.
Astfel, că asolamentul se poate defini ca: succesiunea culturilor în timp şi spaţiu însoţită
de un sistem corespunzător de lucrare şi fertilizare care asigură creşterea fertilităţii solului şi
sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE ASOLAMENTE

în limbajul privind organizarea, cercetarea şi practicarea asolamentelor se întâlnesc
noţiuni specifice cum ar fi: solă, rotaţia culturilor, durata (ciclul) rotaţiei, monocultură, cultură
repetată, asolament, structura culturilor, solă combinată, schemă de rotaţie, culturi succesive, ce
sunt prezentate în continuare.
Sola, este o suprafaţă de teren cu sol omogen, delimitată în mod obişnuit de drumuri sau
de unele obstacole ca fir de apă, vale, cale ferată. în mod obişnuit într-un asolament se folosesc 4-
6 sole. Acestea la rândul lor pot fi formate din una sau mai multe parcele, datorită unor
fragmentări impuse de anumite abstacole.
Rotaţia culturilor, reprezintă succesiunea de cultivare a plantelor în timp, pe o anumită
solă din cadrul asolamentului. Fiecare cultură va avea un număr de ordine. Această ordonare a
culturilor se face pe criterii strict ştiinţifice. în exemplificări didactice s-a convenit a se începe
rotaţia cu o cultură care are cea mai puternică influienţă asupra solului, cum ar fi soia, iar
asolamentul ar fi ordonat astfel :
1. soia;
2. grâu de toamnă;
3. floarea soarelui;
4. orz de toamnă;
5. porumb boabe.
Durata rotaţiei, reprezintă numărul de ani după care o cultură revine pe acelaşi loc. în
exemplele prezentate, durata rotaţiei este de 5 ani, începând cu anul al 6-lea începe un nou ciclu
de rotaţie.
Rotaţia de 2 ani grâu-porumb este inferioară rotaţiilor de 3-5 ani. Rotaţiile cu peste 5 ani
sunt mai greu de urmărit şi respectat din punct de vedere organizatoric
Planta premergătoare, este planta care a fost cultivată în anul anterior. Dacă luăm
primul exemplu prezentat, soia este planta premergătoare pentru grâul de toamnă, iar grâul de
toamnă reprezintă planta premergătoare pentru floarea soarelui şi aşa mai departe.
1
Tema XII
Asolament
e
Monocultura, reprezintă cultivarea unei plante mai mulţi ani consecutiv pe aceeaşi solă,
Monocultura are multe dezavantaje comparativ cu respectarea unei rotaţii a culturilor în
cadrul solelor. In monocultură apare ca efect nefavorabil oboseala solului.
Cultura repetată, este cultivarea consecutivă timp de 2-4 ani a unei plante pe o solă
Acest sistem de cultură este admis numai pentru anumite plante care se autosuportă, cum ar fi
porumbul pentru 2-3 ani, orezul 3-4 ani, grâul 2 ani, soia 2 ani, etc.
Sunt şi interdicţii ce trebuiesc respetate cu stricteţe şi anume floarea soarelui nu poate
reveni pe aceeaşi solă decât la 5 ani, iar ovăzul, mazărea şi sfecla de zahăr la 4-5 ani, inul la 5-6
ani, trifoiul la 4-5 ani, lucerna la acelaşi număr de ani cât a stat în vegetaţie (în cultură), iarba de
Sudan 4-5 ani, etc.
Astfel de rotaţii cu culturi repetate pot fi :
a) .
1 grâu de toamnă;
2. porumb boabe;
3, porumb boabe.
b)
1. soia;
4. porumb boabe;
5. sfeclă de zahăr.
b) -
1 mazăre;
2 orez;
3. orez;
4. orez.
Cultura repetată se deosebeşte de monocultură prin faptul că plantele se cultivă

consecutiv pe aceeaşi solă un număr mai mic de ani, în rest urmând o schemă de rotaţie.
Verigă a rotaţiei, reprezintă un grup de două culturi ce se succed în rotaţie. Astfel soia şi
grâul reprezintă o verigă, ca de altfel şi floarea soarelui şi grâul, sau grâul şi porumbul.
Asolamentul, constă în împărţirea terenului dintr-o exploataţie agricolă în câteva sole pe
care se va practica aceeaşi rotaţie a culturilor într-un decalaj, prin care culturile se succed riguros
în timp şi spaţiu.
Uneori noţiunile de rotaţie a culturilor şi asolament se confundă. De aceea, în exprimare
trebuie precizat că asolamentul cuprinde "x" sole cu următoarea rotaţie :
Odată cu rotaţia culturilor se rotesc şi sistemele de lucrări ale solului, de fertilizare, de
aplicare a amendamentelor, erbicidelor, insecticidelor şi fungicidelor, deci toate aceste elemente
trebuiesc luate în consideraţie la stabilirea rotaţiei culturilor.
Perioada sau ciclul de rotaţie într-un asolament. reprezintă numărul de ani în care toate
plantele din rotaţie ajung să fie cultivate în cadrul solelor asolamentului.
Structura culturilor, este ponderea ocupata de fiecare cultură în suprafaţa totală a
asolamentului. De exemplu, suprafaţa totală a asolamentului este de 300 ha, iar o cultură ocupă
însumat în cele 5 sole 60 ha, iar procentual reprezintă 20% din suprafaţa luată în asolament.
Sola combinată, este sola ocupată cu 2-3 culturi datorită unor cauze economice. Aceste
culturi se vor păstra an de an grupate pe cât posibil.
Rotaţia culturilor poate fi cu 1,2 sau chiar 3 sole combinate sau mixte astfel :
1. fasole, mazăre, soia;
2. grâu de toamnă; 2
3. porumb boabe;
4. grâu de toamnă, orz de toamnă;
Tema XII
Asolamente
5. sfeclă de zahăr, cartof
Tip si schemă de rotaţie. Tipul rotaţiei este atunci când într-o rotaţie se prezintă culturile
şi succesiunea lor. Dacă specifică numai grupele de culturi, fără a se da succesiunea, avem de-a
face cu o schemă de rotaţie care dă fermierului posibilitatea să se orienteze mai uşor în
amplasarea culturilor pe sole.
Cultura succesivă sau cultura a doua, reprezintă cultura care urmează pe anumită
suprafaţă de teren după recoltarea culturii principale şi de la care în acelaşi an se obţine o altă
recoltă de boabe, furaje sau legume.
Aceste culturi reuşesc în anii ploioşi sau în condiţii de irigare. Rotaţia culturilor într-un
asolament de 5 ani cu o a doua cultură (după orz), arată astfel :
1. soia;
3. floarea soarelui;
4. orz de toamnă (cultura I.) + porumb boabe (cultura a Il-a);
5. porumb boabe.
REGULI PENTRU ÎNTOCMIREA ROTAŢIEI CULTURILOR (FACTORII

ROTAŢIEI )
Fiecare plantă are particularităţi biologice şi agrotehnice de cultură ce influienţează
fertilitatea, asigurând o anumită stare culturală mai mult sau mai puţin favorabilă pentru plantele
care se cultivă în anul următor. Cunoaşterea acestor inconveniente, ne ajută să stabilim cea mai
raţională rotaţie a culturilor şi să intervenim prin măsuri agrotehnice specifice (irigaţie,
îngrăşăminte, pesticide), pentru corectarea neajunsurilor.
a) . Consumul de substanţe de nutriţie. Fiecare plantă de cultură foloseşte în mod diferit
substanţe nutritive, atât cantitativ cât şi ca proporţie între acestea.
Astfel cerealele păioase folosesc mai mult azot şi fosfor, iar porumbul şi mult potasiu pe
lângă azot şi fosfor.
Floarea soarelui, sfecla şi cartoful consumă mult potasiu, de aceea este indicat a se
amplasa după cereale păioase.
Plantele leguminoase lasă în sol cantităţi mari de azot, fixat din aerul atmosferic prin
simbioză cu bacteriile Rhizobium, de aceea este indicat a fi urmate în rotaţie de grâul de toamnă
care este o plantă de consum mare de azot.
Unele plante cum sunt muştarul, lupinul, hrişcă şi în bună măsură mazărea, ovăzul, pot
folosi fosforul din compuşii greu solubili, în timp ce grâul, fasolea, orezul, inul folosesc numai
din compuşii uşor solubili.
Adâncimea rădăcinilor este un alt factor demn de luat în seamă. Unele plante ca inul şi
cerealele păioase îşi dezvoltă rădăcinile în stratul superficial de sol, ele trebuiesc să alterneze în
rotaţie pe cât posibil cu plante cu înrădăcinare mai profundă.
b) . Consumul de apă este diferit de la o plantă la alta, factor de care trebuie ţinut cont la
neirigat şi mai ales în condiţii de secetă. Astfel, după lucernă se va cultiva porumb pentru
refacerea rezervei de apă până în primăvară.
c) . lnfluienta asupra însuşirilor fizice ale solului. Prin sistemul radicular diferit, plantele
lasă în sol cantiăţi variate de resturi vegetale. De asemenea, măsurile agrofitotehnice specifice
influienţează în mod diferit însuşirile fizice ale solului.
Astfel, plantele semănate în rânduri distanţate se prăşesc mecanic de mai multe ori,
afectând în mod negativ structura solului, de aceea se recomandă alternarea acestora cu culturi în
rânduri dese care ocrotesc structura solurilor, atât prin lipsa lucrărilor de prăşit în timpul
vegetaţiei cât şi prin acoperirea şi protejarea solului de picăturile de ploaie care nu mai lovesc
direct solul.
d) . Protecţia împotriva eroziunii. Cea mai bună protecţie împotriva eroziunii o asigură
ierburile perene, apoi cerealele păioase, leguminoasele anuale. Plantele prăşitoare favorizează
3
Tema XII
Asolament
e
eroziunea. La stabilirea structurii de culturi şi a rotaţiei culturilor pe terenurile în pantă, va trebui
să se ţină cont cu prioritate de aceste proprietăţi.
e) . Bilanţul substanţei organice din sol. în timpul perioadei de vegetaţie în plante are loc
sinteza materiei organice iar de la recoltare până la înfiinţarea culturii următoare are loc
descompunerea materiei organice.
In funcţie de materia organică lăsată în sol de plantele de cultură, acestea se pot aşeza în
ordinea descrescătoare astfel: ierburi perene, porumb, grâu, cereale păioase de primăvară, floarea
soarelui, leguminoase anuale. Inul, bumbacul, cânepa, tutnul etc., lasă în sol cantităţi mici de
materie organică.
La fel sfecla de zahăr, folosind ca furaje frunzele şi coletul, o parte din substanţele extrase
din sol se vor întoarce în sol odată cu gunoiul de grajd. Acelaşi lucru se întâmplă la sfecla furajeră
şi alte plante furajere.
Materia organică se descompune cel mai repede în cazul ogorului negru, apoi sub
prăşitoare, păioase şi ierburi perene. Bilanţul humusului este condiţionat în primul rând de
cantitatea de resturi organice rămase în sol şi intensitatea lucrărilor solului.
Ierburile perene favorizează acumulările humusului, de aceea este necesar a fi introduse în
rotaţie chiar şi ca solă săritoare, având rol important în menţinerea şi refacerea fertilităţii solului.
Conţinutul de humus sub cereale păioase se stabilizează, iar sub prăşitoare se micşorează.
Descompunerea humusului este mai puternică sub prăşitoare, în zonele umede sau în condiţii de
irigare.
f) . îmburuienarea. Rotaţia culturilor trebuie să asigure şi combaterea buruienilor. Sunt
buruieni care însoţesc grupe de culturi. Astfel, buruienile care pot ierna îmburuienează culturile de
toamnă, iar buruienile de primăvară se înmulţesc în culturile de primăvară.
în cultura repetată de grâu de toamnă după grâu de toamnă se înmulţesc: Polygonum
convolvulus, Veronica sp., Sisymbrium sophia, Anthemis arvensis, Chelidonium sp., Cirsium
arvense, Centaurea cyanus, Sinapis arvensis etc.
în cultura repetată de porumb după porumb se înmulţesc: Digitaria sanguinalis,
Echinochloa crus-galli, Setaria sp., etc.
Cerealele de toamnă luptă mai bine cu buruienile decât cerealele de primăvară. Dintre cele
de primăvară orzul şi ovăzul luptă mai bine decât meiul şi grâul de primăvară. Orzul ajungând mai
repede la maturitate, seminţele de buruieni nu apucă să se scuture, tiind colecate prin separarea de
către combine la curăţirea a Il-a şi înlăturate din lan. De asemenea, culturile recoltate pentru fân
sau masă verde nu mai dă posibilitatea înmulţirii prin seminţe.
Culturile păşitoare lasă solul mai curat de buruieni decât cele la care nu se fac lucrări de
prăşit în timpul vegetaţiei.
Culturile parazitate de Orobanche sp. (lupoaie) nu se pot cultiva succesiv pe acelaşi teren,
ar duce la înmulţirea acestei plante parazite până la compromiterea culturilor de floarea soarelui şi
tutun.
Toate aceste aspecte trebuiesc avute în vedere la stabilirea rotaţiilor, pentru evitarea şi
diminuarea pericolului înăbuşirii culturilor.
g) . Combaterea dăunătorilor si bolile plantelor. Fiecare plantă de cultură îşi are dăunătorii
şi bolile specifice. Utilizarea monoculturii duce la înmulţirea exagerată a acestora. Astfel, grâul de
toamnă este atacat puternic de ciuperci din genul Ophiobolus, Fusarium, Helminthosporium,
Cercosporella herpotricoides ce duce la formarea de boabe mici, puţine şi cu conţinut redus de
proteine şi amidon.
Floarea soarelui este atacată de ciuperca Plasmopara hastedii care produce mana, când
plantele rămân pitice şi nu înfloresc. De asemenea, ciuperca Sclerotinia sclerotiorum care produce
putregaiul florii soarelui, când la baza tulpinii apar 4pete brune unde vasele se astupă.
Cartoful este atacat de virusuri (Solanum virus), mozaicul rugos, râia comună, nematozi
(Heterodera rostochinensis). Din această cauză cartoful poate reveni pe acelaşi loc numai după 34
ani.
5
r
Tema XII
Asolament
e
Porumbul este atacat de gândacul Tanymecus dillaticolis şi de sfredelitorul porumbului
(Ostrinia nubilalis).
Deci plantele care au boli sau dăunători comuni să nu alterneze unele după altele, ideal
este să fie amplasate culturi care nu sunt atacate sau sunt atacate foarte puţin.
h) . Suportabilitatea, reprezintă particularitatea plantelor de a se autosuporta în cultură
repetată pe aceeaşi solă. Sunt şi plante care nu se autosuportă din cauza înmulţirii exagerate a unor
agenţi fitopatogeni, în special ciuperci şi nematozi sau alţi dăunători. Sunt ]i fenomene de
alelopatie, când unele plante secretă în sol prin rădăcini substanţe ce pot frâna dezvoltarea
plantelor ce urmează. Uneori frânarea dezvoltării plantei postmergătoare se datorează înmulţirii
bolilor şi dăunătorilor comune plantelor din aceeaşi familie.
De aceea nu se poate cultiva grâu după orz, ovăz după orz de primăvară şi invers, sfeclă
după rapiţă şi invers, varză după rapiţă şi invers, in după mazăre şi invers, floarea soarelui după
soia şi invers (au în comun sclerotinia) bobul după trifoi, tutunul după cânepă şi floarea soarelui
dacă sunt infestate cu lupoaie. De asemenea, varza nu se amplasează în parcele vecine cu rapiţa,
orzul de primăvară lângă orzul de toamnă, etc.
i) . Perioada de timp dintre două culturi succesive. Acest interval de timp trebuie să
permită efectuarea în bune condiţiuni a fertilizării, efectuarea arăturii şi lucrărilor de pregătire a
patului germinativ. Pentru grâu sunt bune premergătoare plantele care eliberează terenul foarte
timpuriu.
Nu se pot cultiva cu grâu solele ocupate cu o cultură dublă (succesivă) de porumb, care
eliberează terenul foarte târziu.
j) . Oboseala solului, apare în caz de monocultură, de cultivarea repetată a unor plante
care nu se autosuportă, precum şi într-o rotaţie neraţională. Este un fenomen foarte complex şi
care are mai multe cauze:
• acumularea în sol a unor substanţe toxice secretate de rădăcini sau rezultate în urma
descompunerilor care au loc din resturile de materii organice şi care sunt inhibitoare pentru
microorganismele folositoare, cât şi pentru planta de cultură.
• consumul de substanţe nutritive din sol de la aceeaşi adâncime;
• înmulţirea ciupercilor şi bacteriilor, protozoarelor, nematozilor, insectelor şi buruienilor
specifice unei culturi;
• acumularea de aluminiu, fier, mangan, etc.
Una din cauzele importante ale oboselii solului o reprezintă înmulţirea în sol a
nematozilor, astfel:
• la sfecla-Heterodera schachtii, atacă plante din familia crucifere şi chenopodiaceae;
• la mazăre, soia şi lupin-H. gottingiana;
Având în vedere faptul că într-un sol fertil creşte rezistenţa plantelor la boli, se poate
aprecia că aplicarea amendamentelor, îngrăşămintelor şi lucrărilor solului reduce frecvenţa bolilor
(ciupercilor patogene).
Totuşi oboseala solului poate fi preîntâmpinată numai printr-o rotaţie raţională a
culturilor.
k) . Reguli generale privind rotaţia culturilor :
• rotaţia corectă a culturilor contribuie la combaterea dăunătorilor şi buruienilor, la
păstrarea şi chiar ridicarea gradului de fertilitate a solului, cât şi asupra cantităţii şi
calităţii recoltei;
• culturile ce luptă mai greu cu buruienile sunt mai uşor atacate de boli şi dăunători, dau
recolte mai mici atunci când se cultivă repetat sau dacă revin prea des pe acelaşi teren;
• calitatea plantelor ca premergătoare poate diferi mult în funcţie de condiţiile de sol şi
climă dar mai ales de agrotehnica aplicată.
6 Prin măsuri agrotehnice suplimentare o
plantă rea premergătoare poate fi ameliorată şi invers, o plantă foarte bună
premergătoare poate deveni mai puţin bună în condiţiile aplicării unei agrotehnici
necorespunzătoare;
7
Tema XII
Asolamente
• rotaţia culturilor şi asolamentele se elaborează pentru anumite condiţii concrete, de sol,
climă, condiţii tehnice organizatorice, economice. Nu trebuie considerat că există
asolamente fixe, valabile pentru toate condiţiile, pentru toate unităţile economice.
•
CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR
Asolamentele se pot clasifica din mai multe puncte de vedere şi anume: după numărul de
sole, după producţia principală obţinută (culturi pentru boabe, furajere, legumicole, tehnice,
aromatice şi medicinale etc.) .
Cea mai corespunzătoare clasificare este cea care are la bază structura culturilor.
Distingem asolamente pentru cultura mare, furajere, legumicole şi mixte.
Pentru condiţii particulare se elaborează şi asolamente care pot fi de protecţie (pentru
solurile cu pantă mare), cu plante aromatice şi medicinale, cu orez, etc.
Durata rotaţiei poate varia între 2 şi 6 ani sau chiar mai mult. în rotaţiile scurte durata de
revenire pe aceeaşi suprafaţă a plantelor este mică, astfel că nu se beneficiază de avantajele
agrotehnice ale rotaţiei constând în combaterea agenţilor patogeni, dăunătorilor, buruienilor, etc.
Rotaţiile mai lungi, cu număr mare de plante şi de sole creează dificultăţi în organizarea
muncii. Cele mai avantajoase sunt asolamentele cu rotaţii de 4-6 ani.
Asolamente agricole
Sunt acele asolemante în care predomină plante din cultura mare. Pe grupe de plante se
pot forma asolamente cu cereale păioase şi prăşitoare, cu prăşitoare şi cereale păioase, cu ierburi
perene, cu solă săritoare amelioratoare, etc.
Exemple de rotaţii pentru câteva asolamente agricole se prezintă în cele ce
urmează.
I. Rotaţii de doi ani pentru un asolament cu două sole :
a) . 1 cereale de toamnă; 2 prăşitoare.
1 grâu de toamnă; 2 porumb boabe, este cea mai simplă rotaţie fiind practicată în
gospodăriile individuale. Aceste plante de cultură au agenţi fitopatogeni şi dăunători
comuni, fapt ce reprezintă un mare dezavantaj.
Se poate folosi în ambele sole culturi combinate reprezentând o astfel de rotaţie :
b) . 1. grâu de toamnă + orz de toamnă; 2 porumb boabe + floarea soarelui, cartoful sau
sfecla.
Trebuie avut în vedere ca la revenirea în aceeaşi solă a culturilor de floarea soarelui, cartof
sau sfeclă să fie amplasate în cealaltă jumătate de suprafaţă ce a fost cultivată cu porumb. La
floarea soarelui trebuie avut în vedere şi faptul ca să nu fi fost infestate cu lupoaie în rotaţia
anterioară.
II. Rotaţii de trei ani pentru asolamentul cu trei sole :
a) . 1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale de toamnă; 3 prăşitoare.
Sub aspectul culturilor utilizate poate avea mai multe variante folosind culturi combinate
şi anume:
1 soia + fasole, 2 grâu; 3 porumb;
1 soia + mazăre; 2 grâu; 3 porumb;
1 mazăre + fasole; 2 grâu + orz; 3 porumb.
Pentru condiţii de irigare se poate folosi una din următoarele scheme de rotaţie :
a) . 1 cereale păioase + culturi succesive; 2 prăşitoare, 3 prăşitoare;
b) . 1 leguminoase pentru boabe; 2 prăşitoare; 3 păşitoare.
Ca tipuri de rotaţie în schemele de mai sus pot fi :
a) 1. grâu (cultura I) + porumb masă verde (cultura a Il-a); 2 porumb; 3 porumb sau
porumb + sfeclă;
b) 1 soia; 2 porumb; 3 porumb sau porumb 8
+ sfeclă.
III. Rotaţii de 4 ani cu asolamente cu 4 sole Scheme de rotaţii (exemple) :
a). 1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale păioase; 3 prăşitoare; 4 prăşitoare;
Tema XII
Asolament
e
b) . 1 leguminoase pentru boabe + plante tehnice; 2 cereale păioase; 3 prăşitoare; 4
prăşitoare.
Tipuri de rotaţii pentru schemele prezentate mai sus (exemple) :
a) . 1 mazăre + fasole; 2 grâu; 3 porumb; 4 porumb sau porumb + floarea soarelui sau
porumb + sfeclă;
b) . 1 mazăre + fasole + floarea soarelui; 2 grâu; 3 porumb; 4 porumb + sfeclă.
IV. Rotaţii de 5 ani pentru asolamentele cu 5 sole. Scheme de rotaţie (exemple) :

a) . 1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale păioase; 3 prăşitoare; 4 cereale păioase; 3
prăşitoare;
b) . leguminoase pentru boabe + plante tehnice; 2 cereale păioase; 3 cereale păioase; 4
prăşitoare; 5 prăşitoare;
c) . 1 leguminoase + plante tehnice; 2 cereale păioase; 3 prăşitoare; 4 prăşitoare; 5 cereale
păioase.
Asolamente cu ierburi perene

Denumirea acestor asolamente provine de la faptul că în rotaţia culturilor participă şi
ierburi perene, leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă) sau / şi graminee (golomăţ, obsigă, ovăscior,
etc). în cazul când ierburile perene ocupă un procent mai mare în structura culturilor (peste 40%),
aceste asolamente pot fi considerate furajere sau mixte (agricol-furajer).
Exemple de rotaţii cu lucernă :
a) . 1-3 lucernă; 4 prăşitoare; 5 cereale de toamnă; 6 prăşitoare;
b) . 1-3 lucernă; 4-5 prăşitoare; 6 cereale de toamnă.
în aceste două exemple, lucerna ocupă anual 3 sole, deci 50% din structura culturilor.
Aceste asolamente se practică în unităţi cu ferme zootehnice.
Lucerna poate fi cultivată şi în amestec cu graminee.
Schema de rotaţii cu trifoi (exemple) :
a) . 1-2 trifoi; 3 cereale de toamnă; 4 prăşitoare; 5 cereale de toamnă;
b) . 1-2 trifoi, 3-4 cereale de toamnă; 5 prăşitoare;
c) . 1-2 trifoi; 3-4 cereale de toamnă; 5 prăşitoare + plante tehnice; 6 prăşitoare etc.
Trifoiul se include în asolamentul pentru zonele mai umede şi răcoroase, unde contribuie
la sporirea fertilităţii solurilor şi a recoltei.
în anul I trifoiul vegetează foarte lent, de aceea se obţine o recoltă mică. Pentru a înlătura
acest inconvenient se practică realizarea trifoiului în cultură ascunsă. Se seamănă primăvara într- o
cultură semănată toamna (de regulă grâul), mai rar în ovăz de primăvară ca plantă protectoare.
Pentru a nu fi înăbuşit, densitatea cerealei păioase este diminuată cu 5-10%. Nu trebuie întârziată
recoltarea. Producţia la cereala păioasă este aproape de normal, iar trifoiul vegetează după
recoltare, astfel că în anul următor realizează o producţie foarte bună.
Exemple de rotaţii :
a) . 1 grâu + trifoi; 2 trifoi; 3 grâu; 4 porumb; 5 porumb + floarea soarelui;
b) . 1 ovăz + trifoi; 2 trifoi; 3 grâu; 4 porumb; 5 cartof + sfeclă de zahăr;
c) . 1 grâu + trifoi; 2 trifoi; 3 grâu; 4 orz; 5 porumb; 6 culturi tehnice;
. Asolament cu solă săritoare amelioratoare
în cadrul asolamentelor cu plante de câmp şi legumicole se pot introduce şi plante
amelioratoare ca lucerna, trifoiul şi chiar ierburi perene, în funcţie şi de cerinţa de furaje.
Lucerna rămâne 3-4 ani în cultură, timp în care sola respectivă nu participă la rotaţia
obişnuită, de aici şi noţiunea de solă săriotare. După 3-4 ani sola se ară, intra în rotaţie, dar va fi
semănată lucernă în altă solă. 9
Ex. Asolament cu 6 sole din care una se cultivă cu lucernă (solă săritoare amelioratoare) :
1 soia + fasole; 2 grâu de toamnă; 3 porumb boabe; 4 grâu de toamnă; 5 porumb boabe +
floarea soarelui + sfeclă de zahăr; 6 lucernă.
10
Tema XII
Asolamente
Asolamente furajere
In aceste asolamente ponderea culturilor sunt plante furajere. Se mai utilizează ca furaje
şi porumb pentru siloz, lanuri, culturi de masă verde, porumbul şi orzul boabe.
Aceste asolamente cu plante furajere se amplasează de obicei în zonî irigată sau cu apă
freatică mai la suprafaţă (aport freatic) in lunci, depresiuni şi cât mai aproape de locul de consum.
Asolamentele pot fi cu ierburi perene dar şi cu plante anuale furajere.
Asolamente mixte
Aceste asolamente cuprind în cultură atât plante specifice asolamentelor din cultura mare,
cât şi plante pentru furaj sau legumicole.
Aceste asolamente se organizează de obicei în exploataţii mici private, unde pe suprafeţe
mici trebuie să satisfacă cerinţe cât mai diversificate.
în funcţie de ponderea grupelor de plante pe care le cuprind, asolamentele pot fi: agricol-
furajer, furajer-agricol, furajer-legumicol, legumicol-furajer, legumicol-fiirajer-agricol, etc.
Exemplu de rotaţie de culturi pentru astfel de solament:
1 leguminoase pentru boabe + plante tehnice (floarea soarelui, in, rapiţă, etc); 2 cereale de
toamnă; 3 cereale de toamnă (orz) cultura 1 + plante legumicole (cultura a 11-a); 4 porumb boabe
+ porumb siloz.
Asolamente legumicole
Culturile legumicole au o serie de particularităţi de care va trebui să se ţină cont la
întocmirea asolamentelor şi anume :
• asigurarea necesarului de apă pentru irigat;
• asigurarea necesarului foarte ridicat de forţă de muncă manuală prin amplasarea lângă
oraşe, comune, căi de comunicaţie;
• amplasarea pe soluri fertile, profunde, lutoase, luto-nisipoase, afânate;
• folosirea de sole combinate, cu două sau mai multe plante în cadrul aceleiaşi sole,
plante ce se aseamănă sub aspectul fertilizării, lucrărilor de îngrijire şi al perioadei de
vegetaţie;
• asigurarea refacerii structurii solului prin introducerea unei sole cu ierburi perene
(lucernă sau trifoi), deoarece prin irigare şi treceri repetate a utilajelor se degradează
însuşirile solului;
• asigurarea în cadrul rotaţiei plantelor a timpului necesar de rotaţie pentru a
preîntâmpina transmiterea bolilor şi dăunătorilor de la o cultură legumicolă a aceleiaşi
familii la alta postmergătoare.
a) . 1 tomate de toamnă; 2 ceapă şi usturoi; 3 morcov + păstârnac; 4 varză;
b) . 1 tomate de toamnă; 2 ceapă şi usturoi; 3 salată şi spanac cultura I şi varză de toamnă
cultura a Il-a; 4 morcov şi păstârnac;
c) . 1 orz de toamnă cultura 1, fasole verde + salată cultura a Il-a; 2 varză de toamnă; 3
morcov + pătrunjel + păstârnac; 4 mazăre cultura I, castraveţi de toamnă şi varză roşie cultura a
Il-a; 5 tomate de vară.
Asolamente speciale
Aceste asolamente cuprind condiţiile speciale din orezării, terenurile ocupate cu plante
medicinale, terenurile în pantă unde trebuie prevenită eroziunea.
Asolamentele pentru orez cuprind suprafeţe amenajate cu parcele delimitate de diguleţe
pentru a asigura culturii de orez stratul de apă necesar creşterii şi dezvoltării.
11
Tema XII
Asolamente
a) . 1-3 orez; 4-5 plante anuale;
b) . 1-3 lucerna; 4-6 orez;
c) . 1-3 orez; 4 cultură pentru îngrăşământ verde, 5-6 orez.
Asolamente pentru plante medicinale şi aromatice

Particularităţile plantelor medicinale sunt şi suprafeţele mici şi variate pe care se cultivă.
De asemenea, unele plante medicinale şi aromatice sunt anuale (coriandru, muştar alb,
muştar negru, mac, etc,),-altele bienale (salvia, fenicul, mentă, degeţel, chimion, etc), iar altele
perene (rozmarin, levănţică, tarhon, revent, etc.). Din această cauză se utilizează mai mult
asolamente mixte :
a) . 1 leguminoase pentru boabe şi plante anuale de nutreţ; 2-3 plante medicinale bienale;
4 cereale de toamnă; 5 porumb sau floarea soarelui; 6 plante anuale medicinale; 7 porumb; 8 grâu
de toamnă; 9 solă săritoare cu plante perene;
b) . 1 cereale de primăvară sau de toamnă cu trifoi ca plantă ascunsă; 2 trifoi; 3-4 plante
medicinale bienale; 5 cartofi; 6 plante medicinale anuale; 7 porumb; 8 solă săritoare cu plante
medicinale perene;
Asolamente pentru terenurile în pantă

Scopul principal este prevenirea eroziunii solurilor. în acest sens se va adapta structura
culturilor şi amplasarea solelor paralel cu curbele de nivel.
Se va schimba ponderea culturilor în funcţie de modificarea pantei, astfel încât la pantă
mare vor avea pondere culturile care protejează cel mai bine solul împotriva eroziunii.
Astfel, pe terenurile cu panta până la 5% se pot cultiva plante prăşitoare până la 50% din
structura culturilor, având în vedere ca lucrările să fie efectuate pe direcţia curbelor de nivel, la fel
şi orientarea rândurilor de plante.
Când panta terenului creşte la 21-25%, ponderea maximă la care sunt admise plantele
prăşitoare se reduce la 25%, crescând în acelaşi timp ponderea plantelor bune şi foarte bune
protectoare a solului împotriva eroziunii. Asolamentul în acest caz poartă numele de " asolament
de protecţie ".
Se pot folosi următoarele culturi în rotaţie :
1 ovăz + ierburi perene; 2-3 ierburi perene; 4 porumb; 5 grâu de toamnă; 6 orz de toamnă;
7 mazăre + fasole.
ORGANIZAREA ASOLAMENTELOR
Organizarea asolamentelor reprezintă o parte componentă a acţiunii de organizare a
teritoriului. Orice grupare de teren prin organizarea de ferme, asociaţii familiale, asociaţii agricole,
societăţi comerciale, începe prin activităţi de organizare a teritoriului, care în mare constă din mai
multe etape.
1. Delimitarea masivelor de teren pe categorii de folosinţă (arabil, plantaţii de pomi şi
vie, păşuni şi fâneţe, păduri, lacuri, etc.) şi apoi sistematizarea teritoriului în ansamblul zonei, a
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (a sistemelor de irigare, desecare, combaterea eroziunii solului).
în acest scop se fac studii cu privire la relief, sol, apă freatică, căi de comunicaţie, a forţei
de muncă, etc.
La stabilirea categoriilor de folosinţă a terenurilor se va avea în vedere asigurarea unor
condiţii şi priorităţi:
• Terenul arabil este considerat o categorie superioară de folosinţă ce cuprinde soluri cu
condiţii bune de cultură;
• Fiecare masiv va fi apreciat şi din punct de vedere al pretabilităţii pentru o anumită
folosinţă (arabil, plantaţii etc.);
• Modul de exploatare a terenului, trebuie să asigure prevenirea eroziuniii solului, a
9
Tema XII
Asolamente
inundaţiilor, a poluării, protejarea florei şi faunei naturale, etc.
2. Structura culturilor. La stabilirea structurii culturilor la nivelul exploataţiilor agricole se
vor avea în vedere unele condiţii:
• Culturile utilizate să fie solicitate de piaţa internă pentru industria alimentară şi pentru
consumul populaţiei, cât şi pentru export, alături de asigurarea unui profit
corespunzător;
• Utilizarea unor culturi corespunzătoare condiţiilor locale de climă şi sol, atât sub
aspectul speciilor, cât şi al soiurilor şi hibrizilor;
• Plantele furajere să fie amplasate în vecinătatea fermei zootehnice deoarece rezultă
volum şi greutate mare de transportat;
• Culturile legumicole să fie amplasate în apropierea căilor de comunicaţie, de sursa de
apă, de localităţi rurale sau urbane;
• Numărul plantelor din rotaţie trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura o rotaţie
raţională;
• Să fie introduse în rotaţie, plante care contribuie la menţinerea şi îmbunătăţirea
fertilităţii solului;
• Utilizarea unui număr mare de plante şi mai ales de soiuri şi hibrizi vor reduce efectul
unor calamităţi naturale, prin starea de vegetaţie diferită în care se găsesc, fiind afectate
diferit;
• Utilizarea unui număr mare de plante în asolament evită vârfurile de muncă,se
utilizează raţional forţa de muncă, recoltarea,livrarea şi încasarea banilor va fi ritmică.
3. Stabilirea sistemului de asolamente. în funcţie de suprafaţa de teren deţinută în cadrul
unei exploataţii agricole şi de cerinţe, se pot organiza mai multe asolamente, care pot fi agricole,
legumicole, mixte, etc.
La organizarea asolamentelor se are în vedere suprafaţa masivelor de teren, corelarea cu
lucrările de îmbunătăţiri funciare, de sistematizare a zonei, de apărare şi bună gospodărire a
teritoriului.
Pe cât posibil solul să fie omogen din punct de vedere al fertilităţii, reliefului, adâncimii
apei freatice şi să aibă posibilitatea delimitării de sole apropiate ca mărime. Această analiză se face
întâi la nivelul exploataţiei, apoi pe ferme, după care se trece la stabilirea sistemului de
asolamente.
în funcţie de suprafaţa totală, numărul de ferme, diferenţele calitative ale solului pe
masivele cu teren arabil se poate ajunge la 1-3 asolamente agricole, unul furajer şi unul legumicol
sau 1-2 asolamente agricole şi 1-2 mixte sau alte raporturi.
în funcţie de cerinţe se vor delimita la început asolamentul legumicol pe sol lutos, luto-
nisipos, afanat, profund, aproape de sursa de apă pentru irigat, lângă căi de acces şi localităţi.
Apoi se vor delimita solele asolamentului furajer care, de asemenea va fi amplasat cât mai
aproape de ferma zootehnică, căi de acces, condiţii de irigat, etc.
4. Numărul, forma şi mărimea solelor. Numărul de sole trebuie să asigure efectuarea unei
rotaţii corespunzătoare, solele să fie pe cât posibil egale ca mărime, să permită lucrarea mecanizată
şi cu randament.
Asolamentele cu 4-6 sole au cele mai mari avantaje agrotehnice, organizatorice şi ca
eficienţă economică.
Lungimea potrivită a solelor este de 1000-2000 m. şi o lăţime de 3 ori mai mică decât
lungimea (3: 1).
Forma dreptunghiulară, cu laturile drepte. Orice capete rotunjite sau cu unghiuri ascuţite
înseamnă consum de combustibil, tasare, uzură în plus la maşinile agricole.
Forma şi dimensiunile solelor sunt impuse uneori de forma de relief, canale de desecare,
de amenajarea pentru irigat de instalaţia de udare utilizată.
10
Folosirea solelor mici înseamnă suprafaţă multă pierdută cu drumuri între sole şi
randament mai mic la efectuarea lucrărilor mecanice.
Tema XII
Asolamente
în funcţie de condiţiile enumerate, mărimea solelor poate varia între 5-50 ha la
asolamentele legumicole, între 10-100 ha la cele furajere şi între 20-200 ha pentru asolamentele
agricole.
Delimitarea solelor se face cu o precizie de ± 3-5 %, fiind utilizată aparatură modernă
pentru măsurat.
Sola poate fi formată şi din câteva parcele, atunci când este fragmentată de şosele, căi
ferate, canale de desecare, de irigaţii, diguri, cursuri de apă, etc.
Pe terenurile în pantă, parcelele se trasează cu latura lungă de-a lungul curbelor de nivel.
Suprafaţa optimă a parcelei (solei) pe terenurile cu panta mijlocie este de 10-100 ha, cu
lungimea de 500-1500 m. La pantă mai mare de 18% suprafaţa optimă a parcelei (solei) variază
între 2 şi 30 ha
Lăţimea parcelelor în funcţie de pantă variază între 20 şi 200 m, rareori mai mare.
STABILIREA ROTA|IEI CULTURILOR

Pornind de la cerinţele impuse de climă, relief, sol, cerinţe economice, asigurarea forţei de
muncă, etc. se întocmesc mai multe variante de rotaţie a culturilor, din care se va alege cea mai
corespunzătoare.
Pentru întocmirea asolamentului şi rotaţiei culturilor cât mai corespunzătoare din toate
aspectele şi cerinţele prezentate, este nevoie de o bună pregătire profesională a celui care le
stabileşte.
Deci nu se lucrează după scheme rigide, ci se adaptează la condiţiile concrete ale
exploataţiei.
REGISTRUL CU ISTORIA ASOLAMENTULUI

Măsurile agrotehnice aplicate, influienţează mai mult sau mai puţin însuşirile solului şi
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Unele au influienţă pe mai mulţi ani, cum sunt: lucrările adânci
de arat, de afânat, drenaj cârtiţă, doze mari de îngăşăminte cu fosfor şi potasiu, amendamente,
erbicide cu remanenţă aplicate în doză mare (triazinele) etc.
Evidenţierea tuturor lucrărilor în acest registru, permite aprecierea eficacităţii tehnologiilor
aplicate, justificarea producţiilor realizate, stabilirea cauzelor unor nereuşite şi evitarea lor în
viitor, permite perfecţionarea tehnologiilor aplicate în mod diferenţiat pe sole, parcele, plante de
cultură şi chiar la nivel de soi şi hibrid.
Sunt foarte utile şi la plecarea definitivă sau temporară a specialiştilor, astfel înlocuitorii
acestora au posibilitatea de a continua activitatea tară a face greşeli în tehnologia aplicată.
în prima parte a registrului se înscriu date principale referitoare la organizarea
asolamentului, numărul de sole, suprafaţa lor, (însuşirile solului, tipul de sol, textura, conţinutul de
humus, pH, capacitatea de câmp pentru apă, aprovizionarea cu elemente nutritive), date climatice
şi de rotirea culturilor.
în partea a doua a registrului, fiecare solă are rezervate mai multe pagini. Aici, anual se
notează planta cultivată, data şi indicii de executare a fiecărei lucrări (lucrări ale solului, aplicarea
îngrăşămintelor, pesticidelor, semănatului, lucrărilor de îngrijire), accidentele petrecute în
vegetaţie, recoltarea şi producţia realizată.
înregistrările se fac în momentul efectuării lor.
Solele cu mai multe culturi au notările separate şi delimitate ca poziţie în solă. Evidenţa
este obligaţia fiecărui administrator de terenuri care ar trebui să fie specialist agricol.
Tema XIV
Agrotehnica diferenţiată
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ
Pe teritoriul unei ţâri se distinge o mare diversitate de tipuri climatice, o gamă variată de
soluri şi asociaţii vegetale. Diferenţieri se întâlnesc şi în cadrul aceleaşi zone şi uneori chiar pe
teritoriul aceleiaşi unităţi agricole, în funcţie de relief, expoziţie, adâncimea apei freatice şi alţi
factori. De aici rezultă că în scopul asigurării de condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor de cultură este necesar ca şi măsurile agrofitotehnice să se aplice diferenţiat. Se prezintă
în continuare agrotehnica diferenţiată recomandată pentru principalele zone pedoclimatice din ţara
noastră (zona de stepă, zona de silvostepă şi zona forestieră) cât şi pe solurile slab productive.
Agrotehnica în zonele de stepă şi silvostepă
în această zonă climatul este temperat-continental caracterizat prin temperaturi medii
anuale cuprinse între 10- 11° C şi 400-550 mm precipitaţii anual.
Solurile caracteristice stepei sunt cernoziomurile, iar pentru zona mai aridă solurile bălane
(brun deschis sau castanii de stepă). Zonei de silvostepă îi sunt caracteristice cernoziomurile
cambice.
în stepă şi silvostepă se mai întâlnesc lăcovişti, psamosoluri, soluri saline, soluri
aluvionare, nisipoase etc.
Plantele cultivate. Stepa este o zonă cerealieră în care se cultivă cu preponderenţă grâul de
toamnă şi porumbul. Producţii mari se obţin şi la culturile de orz de toamnă, floarea soarelui,
mazăre, soia, in pentru ulei ş a. Tot aici se recomandă extinderea culturilor rezistente la secetă cum
ar fi sorgul şi iarba de Sudan.
în zona de stepă, pe terenurile amenajate pentru irigat după recoltarea orzului, grâului şi a
altor culturi care eliberează terenul în vară, reuşesc foarte bine culturile în mirişte (succesive) cum
ar fi: porumb pt. masă verde, porumb siloz, şi chiar porumb pentru boabe, iarba de Sudan
şa. ^
în structura culturilor ponderea cea mai mare o deţine porumbul şi grâul care ocupă cca.
70% din suprafaţă. Spre deosebire de stepă, în silvostepă sunt condiţii favorabile şi pentru
cerealele de primăvară.
în zona de stepă şi silvostepă cele mai răspândite asolamente sunt asolamentele cerealiere,
cu predominarea porumbului şi grâului de toamnă. Problema care trebuie rezolvată în aceste zone
este să se asigure grâului şi porumbului plantele premergătoare cele mai potrivite şi să se evite
cultivarea porumbului şi grâului de toamnă în monocultură.
în zona de silvostepă se folosesc cu succes şi asolamente cu solă săritoare ocupată cu
lucernă. De asemenea, în această zonă pomii fructiferi, viţa de vie cât şi legumele găsesc condiţii
optime pentru creştere şi dezvoltare. Legumele protejate şi irigate, mai ales în zonele preorăşeneşti
şi în bazinele specializate din luncile râurilor, contribuie la aprovizionarea regiunilor învecinate şi
îndepărtate.
Folosirea îngrăşămintelor. Pe solurile brun deschise de stepă necesitatea de îngrăşăminte
este, în general, moderată. Valorificarea îngrăşămintelor este condiţionată însă de regimul de
precipitaţii. Aşa de exemplu, eficacitatea îngrăşămintelor cu azot este mult diminuată sau chiar
anulată în anii cu precipitaţii scăzute. îngrăşămintele cu fosfor, fiind încorporate în sol cu arătura
de vară sau toamnă, sunt mai bine valorificate, deoarece beneficiază de un regim de umiditate mai
favorabil.
Cernoziomurile care predomină în această zonă prezintă însuşiri fizice, chimice şi
biologice bune, având un conţinut normal de humus şi substanţe nutritive. Deşi fertilizarea acestor
soluri este în general ridicată, cernoziomurile reacţionează favorabil la aplicarea gunoiului de grajd
şi a îngrăşămintelor cu azot.
1
Tema XIV
In aceste soluri cantitatea de fosfor accesibilă plantelor este, în general, scăzută, din cauza
reacţiei neutre sau slab alcaline a solului, cât şi prezenţei CaC03 la suprafaţă.
Eficacitatea îngrăşămintelor cu fosfor creşte dacă acestea sunt administrate împreună cu

îngrăşămintele cu azot şi dacă regimul precipitaţiilor este favorabil. Cât priveşte îngrăşămintele cu
potasiu, nu sunt folosite de către plante în mod eficient, deoarece aceste soluri sunt formate pe
loess şi conţin minerale bogate în acest element.
In silvostepă, pe cernoziomurile cambice argilice, îngrăşămintele sunt bine valorificate de
majoritatea plantelor de cultură şi în mod deosebit de cele însămânţate toamna.
Lucrările solului. Solurile din zonele de stepă şi silvostepă, cu excepţia lăcoviştilor şi a
celor formate pe marne şi argile, prezintă, în general, însuşiri fizice care permit efectuarea
lucrărilor în bune condiţiuni. în aceste zone însă insuficienţa apei este unul din factorii principali
care limitează producţia la multe culturi.
Din această cauză prin lucrările solului se urmăreşte să se înmagazineze cantităţi cât mai
mari de apă în orizonturile active ale solului şi să se împiedice pe cât posibil pierderea acesteia
prin evaporaţie directă la suprafaţa solului. Cu alte cuvinte solul trebuie să fie mereu deschis
pentru a înmagazina apa în adâncime şi în acelaşi timp închis, cu capilaritatea închisă la suprafaţă,
pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie. Pentru realizarea acestor obiective arăturile de
vară trebuie să se execute imediat după recoltarea culturilor, de preferat în flux continuu, adică
concomitent cu recoltarea. Aceste arături trebuie bine grăpate şi să se menţină în permanenţă
suprafaţa solului bine afanată, prin lucrări efectuate cu grape cu discuri sau cultivatorul în agregat
cu grapa sau numai cu grapa, în funcţie de situaţie.
Arăturile de toamnă se execută de obicei adânc (25-30 cm) contribuind la înmagazinarea
unor importante cantităţi de apă din precipitaţiile căzute toamna şi din apa provenită din topirea
zăpezilor. Spre deosebire de zonele unde iarna cad cantităţi suficiente de zăpadă, aceste arături se
grăpează însă din toamnă. în aceste zone trebuie luate toate măsurile pentru a evita efectuarea
arăturilor de primăvară, a căror neajunsuri se manifestă cu pregnanţă asupra producţiilor obţinute
la majoritatea plantelor de cultură.
De asemenea, în primăvară, lucrările de pregătire a solului în vederea semănatului trebuie
să se execute la adâncimi mici pentru a reduce la maximum pierderea apei din sol prin evaporare.
Pe lăcovişti, lucrările solului trebuie executate mai energic, arăturile în general se execută mai
adânc pentru a îmbunătăţi regimul aerohidric al solului.
Epoca optimă de lucru este mai restrânsă decât pe alte soluri. De asemenea,
cernoziomurile levigate formate pe marnă sau argilă, formează uşor hardpan şi din această cauză
atât adâncimea cât şi direcţia de executare a arăturilor trebuie alternată de la un an la altul. Alte
măsuri agrotehnice. în aceste zone semănatul se face mai timpuriu iar seminţele se vor încorpora în
sol mai adânc pentru a folosi umiditatea din stratul 0-10 cm. După semănat, în primăverile
secetoase, mai ales pentru culturile de cereale de primăvară, mazăre ş a. culturi, apare necesară
lucrarea cu tăvălugul, în vederea punerii seminţelor în contact intim cu solul. Atenţie deosebită
trebuie acordată desimii de semănat, numărul de plante la unitatea de suprafaţă reglându-se în
funcţie de condiţiile de climă din anul respectiv şi în funcţie de fertilizarea solului. Pentru
împiedicarea pierderii apei din sol, în cursul perioadei de vegetaţie la culturile de prăşitoare, solul
trebuie păstrat curat de buruieni, nivelat, fără crustă şi mărunţit la suprafaţă. în aceste zone seceta
poate fi combătută radical prin irigaţii.
Agrotehnica în zona forestieră

Zona forestieră în ordinea creşterii altitudinii reliefului cuprinde trei subzone: a -
stejarului, b - fagului, c - coniferelor. Dintre acestea primele două prezintă importanţă pentru
agricultură.
Plantele cultivate. Subzona forestieră cu veri calde, în general, este favorabilă majorităţii
plantelor de cultură, grâul şi porumbul ocupând 60-65% din suprafaţa asolamentelor. Grâul are
2
r
Tema XIV
însă calităţile de panificaţie mai slabe decât cel obţinut în stepă şi silvostepă, iar porumbul dă
producţii mai mici. Cu rezultate bune se cultivă şi secara, orzul, ovăzul, sfecla pentru zahăr, floarea
soarelui, mazărea, fasolea, lintea, etc.
Dintre culturile de nutreţ reuşesc bine borceagul, porumbul pentru siloz, sfecla furajeră,
trifoiul, lucerna, etc.
In această subzonă pomicultura şi viticultura găsesc cele mai prielnice condiţii. în subzona
forestieră cu veri reci, condiţii bune de creştere şi dezvoltare întâlnesc un număr mai restrâns de
plante şi anume: secara, ovăzul, orzoaica de primăvară, sfecla pentru zahăr şi nutreţ, inul pentru
fuior, cartoful.
Plantele termofile: porumbul, fasolea, cânepa, soia şi altele găsesc condiţii mai puţin
favorabile, aceste culturi întâlnindu-se pe suprafeţe mai mari în zona de contact cu solurile brune şi
brun-roşcate de pădure.
Dintre plantele de nutreţ întâlnim pepenele furajer, varza şi gulia furajeră, borceagul de
toamnă şi primăvară, porumbul de nutreţ. în această subzonă sunt condiţii favorabile pentru
dezvoltarea zootehniei.
Folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor în zona forestieră folosirea îngrăşămintelor
şi amendamentelor capătă o mare importanţă faţă de celelalte zone, deoarece solurile au o
fertilitate mai scăzută. Dintre solurile din această zonă, solurile brun-roşcate sunt cele mai fertile.
Datorită însă gradului de levigare mai accentuat fertilitatea este ceva mai scăzută decât a
cernoziomurilor cambice fapt pentru care efectul îngrăşămintelor este mai pronunţat Şi fertilitatea
solurilor cenuşii şi bruneargilice este bună, dar necesitatea îngrăşămintelor pe aceste soluri în
comparaţie cu cernoziomurile cambice este mult mai mare. Producţiile cele mai mari se obţin prin
aplicarea îngrăşămintelor de azot şi fosfor împreună, în raport de 1,5-1: 2-1. La culturile cu
perioadă de vegetaţie mai lungă este utilă fracţionarea îngrăşămintelor cu azot. Gunoiul de grajd
este valorificat de majoritatea plantelor cultivate recomandându-se doze medii de 20-30 t/ha.
Solurile podzolice sunt acide, sărace în humus, levigate şi cu un conţinut scăzut în calciu, azot şi
fosfor. De asemenea, au un conţinut redus în microelemente.
Aceste soluri reacţionează puternic la îngrăşămintele minerale cu azot, întrucât regimul
azotului este foarte deficitar. Deşi conţinutul în fosfor al solului este mic, îngrăşămintele cu fosfor
administrate singure sunt, în general, slab valorificate.
Eficacitatea acestora creşte considerabil când sunt administrate împreună cu cele cu azot
pe fond amendat. Pe solurile podzolice, îngrăşămintele organice au mare eficacitate, contribuind
atât la îmbogăţirea solului în substanţe nutritive cât şi la ameliorarea stratului arabil.
Pe solurile podzolice argilo-iluviale se pot folosi cu succes şi îngrăşămintele verzi, efectul
lor fiind apropiat de cel al gunoiului de grajd.
Lucrările solului. Solurile brun-roşcate pe măsura podzolirii şi pseudogleizării prezintă
proprietăţi fizice şi fizico mecanice din ce în ce mai puţin favorabile, care se reflectă în regimul de
apă şi aer al solului. Cu toate că climatul este mai umed, asigurarea culturilor cu apă constituie
uneori o problemă şi în zona solurilor brun-roşcate. întrucât aceste soluri sunt mai puţin
permeabile, în special cele podzolite, şi deoarece relieful prezintă denivelări, apa din precipitaţii
pătrunde numai în stratul superior al solului, uneori stagnează la suprafaţă fiind supusă pierderii
prin evaporaţie. Din această cauză, lucrările solului trebuie făcute în aşa fel încât să permită atât
pătrunderea apei în sol cât şi micşorarea pierderilor prin evaporare.
Solurile cenuşii, cu toate că au proprietăţi fizice inferioare cernoziomurilor levigate,
asigură o mai bună aprovizionare a plantelor cu apă deoarece sunt situate în zone mai umede. Pe
aceste soluri o atenţie deosebită trebuie acordată adâncimii la care trebuie să se efectueze arăturile,
pentru a nu scoate la suprafaţă material mai puţin fertil din stratul subarabil.
Pentru mobilizarea stratului arabil se va folosi un subsolier sau se vor face arături fără
întoarcerea brazdelor. Solurile brune deşi nu au proprietăţi fizice şi fizico-mecanice din cele mai
bune, fiind situate în zone umede, asigură o bună aprovizionare cu apă a plantelor.
3
Tema XIV
Pe aceste soluri se poate realiza îmbunătăţirea regimului aerohidric exclusiv prin măsuri
agrotehnice prin afanare adâncă sau scarificări, lucrări ce se execută periodic, la un interval de
timp mai mare sau mai mic în funcţie de condiţiile concrete precum şi de eficienţa acestora.
Solurile podzolice argilo-iluviale prezintă proprietăţi fizice şi fîzico-mecanice mai
nefavoravile decât solurile precedente. Afanarea acestor soluri se face prin lucrări mecanice şi
arături cu sau fără întoarcerea brazdei
Afanarea solurilor argilo-iluviale trebuie făcută, cu discernământ deoarece, efectuată tară a
ţine cont de anumite principii poate duce la rezultate contrarii scopului urmărit, apărând fenomenul
băltirii apei. Afanarea adâncă prin desfundare totală cu întoarcerea brazdei se poate efectua pe
solurile podzolice de luncă, cu orizonturi mai grele la suprafaţă, aşezate pe straturi mai uşoare, care
conţin nisip şi pietriş.
Prin spargerea cu plugul de desfundat a hardpanului argilos de sub orizontul arabil se
asigură trecerea apei în straturile inferioare, evitându-se în felul acesta fenomenul băltirii. In cazul
solurilor argilo-iluviale grele, aşezate pe podişuri, platouri şi terase, deoarece în subarabil se
acumulează compuşi nocivi pentru plante (ex. oxizi de fier şi mangan, oxizi de aluminiu etc ) nu se
recomandă afanarea adâncă prin desfundarea totală cu întoarcerea brazdei. în acest caz se vor
executa lucrările de subsolaj, folosind pluguri de desfundare fără cormană.
Alte măsuri. Respectarea epocii de semănat are mare importanţă Calendaristic, semănatul
culturilor de toamnă se face mai devreme, iar primăvara mai târziu, comparativ cu zonele de stepă
şi silvostepă.
Trebuie avut în vedere că semănatul sau plantatul primăvara prea timpuriu, este tot atât de
păgubitor ca şi cel executat prea târziu, mai ales pentru plantele care au nevoie mai mare de
căldură. Semănatul culturilor de toamnă în special pe solurile lutoase şi luto-argiloase se va efectua
mai adânc pentru ca plantele tinere să nu fie expulzate din sol, prin dezrădăcinare (“descălţare”).
Sistemul de combatere al buruienilor trebuie să se adapteze condiţiilor edafo-climatice
specifice care, în unele subzone creează exces de umiditate prelungit, până în mai-iunie, o stare de
îmburuienare bogată şi caracteristică precum şi dificultăţi frecvente în executarea la timp a
lucrărilor de îngrijire a culturilor.
La stabilirea dozelor de erbicide aplicate la sol se va avea în vedere conţinutul mai redus în
humus şi argilă şi solubilizarea acestora mai accentuată datorită regimului de precipitaţii,
împotriva gerurilor se poate lupta prin cultivarea de soiuri rezistente, semănate la epoca optimă,
prin aplicarea îngrăşămintelor organice etc. Pentru combaterea eroziunii solului se va aplica
întreaga gamă de măsuri agrotehnice specifice pentru terenurile situate în pantă.
Agrotehnica pe terenurilor arabile situate în pantă

Eroziunea este fenomenul prin care solul îşi pierde parţial sau total orizontul A, sau sunt
distruse toate orizonturile până la roca mamă, ca urmare a desprinderii particulelor materiale de sol
sau rocă şi apoi transportarea lor de la locul de origine sub influenţa apei sau vântului. Existenţa
unei mari suprafeţe de teren situat în pantă, regimul precipitaţiilor, precum şi practicarea
neraţională a păşunatului, au favorizat manifestarea fenomenului de eroziune pe suprafeţe mari.
Cele mai favorabile condiţii pentru manifestarea fenomenului de eroziune se întâlnesc în
regiunile de munte şi regiunile deluroase. Dar în timp ce în regiunile de munte vegetaţia lemnoasă
şi ierbasă protejează solul împotriva eroziunii, în regiunile deluroase acest fenomen afectează
suprafeţe foarte mari, întâlnindu-se atât eroziunea de suprafaţă cât şi eroziunea de adâncime
Precipitaţiile, sub raportul cantităţii, repartiţiei şi intensităţii, joacă un mare rol în
reducerea sau amplificarea procesului de eroziune. Picăturile de ploaie, prin acţiunea mecanică de
izbire a solului, în prima fază dispersează particulele de pământ, iar în faza a doua favorizează
transportul lor. Cele mai mari cantităţi de sol erodat se înregistrează la acele ploi la care cade o
Tema XIV
4
cantitate mare de apă într-o perioadă scurtă de timp. Solul joacă un rol deosebit în procesul de
erodare, rezistenţa acestuia fiind determinată de permeabilitatea, acoperirea terenului, starea în
care se găseşte suprafaţa solului, conţinutul său în umiditate, compoziţia chimică şi roca mamă.
Solurile lutoase şi luto-nisipoase, structurate, sunt cele mai rezistente la eroziune. Atât solurile
nisipoase cu permeabilitate mare şi coeziune mică, cât şi cele argiloase cu o mică capacitate de
infiltraţie a apei, se erodează mai uşor.
Solurile subţiri formate pe roci tari sau soluri formate pe calcar ca şi cele nestructurate sunt
cel mai mult afectate de fenomenul de eroziune. Vegetaţia condiţionează în mare măsură procesul
de eroziune
Dacă covorul vegetal este bine încheiat, cu o densitate mare, acoperind solul în proporţie
de 100%, cum este cazul cu ierburile de pe pajiştile încheiate, eroziunea este practic egală cu zero.
O rezistenţă mare asupra fenomenului de eroziune o asigură structura solului, deoarece aceasta
măreşte permeabilitatea şi ca urmare capacitatea de infiltraţie, în timp ce solurile cu structură
deteriorată sunt foarte puţin rezistente la eroziune întrucât reţin puţină apă pe care o pierd uşor prin
evaporare, iar crusta care se formează favorizează scurgerea apei pe versanţi.
Din această cauză solurile bogate în humus şi calciu, care au rol important în formarea
structurii sunt mai rezistente la fenomenul de eroziune decât solurile al căror complex absorbtiv
este saturat cu sodiu. Accelerarea procesului de eroziune poate fi determinată şi de activitatea
omului. Astfel, prin defrişări neraţionale, parcelarea pe linia de cea mai mare pantă, desţelenirea
pajiştilor naturale, păşunatul neraţional şi agrotehnica necorespunzătoare pot deteriora într-un timp
relativ scurt, imense suprafeţe de teren, care sunt scoase din circuitul agricol.
Eroziunea provoacă pagube foarte mari agriculturii şi silviculturii precum şi altor sectoare
din economie. Eroziunea influenţează negativ structura şi textura. Stabilitatea hidrică a structurii se
înrăutăţeşte ca urmare a îndepărtării orizontului cu humus de către apă. De asemenea, ca urmare a
scurgerii apei la suprafaţa solului se modifică şi textura acestuia, în sensul că particulele fine de sol
sunt transportate mai uşor decât cele grosiere. Datorită acestui fenomen, solurile erodate îşi măresc
proporţia de schelet.
Distrugerea structurii şi modificarea texturii, paralel cu pierderea unor cantităţi mari de
sol, duc la înrăutăţirea regimului de apă din sol. Acest lucru se datoreşte apariţiei la suprafaţă a
orizonturilor mai tasate şi mai puţin structurate care determină o reducere treptată a infiltraţiei, fapt
pentru care apa din precipitaţii se scurge la suprafaţă. Din această cauză nu are loc alimentarea
pânzei de apă freatică, izvoarele seacă, regiunea devine aridă. Eroziunea afectează în primul rând
orizontul A ducând la scăderea conţinutului de humus şi azot din sol; conţinutul de fosfor se
modifică mai puţin în timp ce conţinutul de potasiu rămâne aproape neschimbat.
Organizarea antierozională a teritoriului. Pentru folosirea raţională a fondului funciar este
necesar să se aplice un complex de măsuri organizatorice, tehnice şi economice pe bazine
hidrografice In cadrul lucrărilor de organizarea teritoriului trebuie să se stabilească categoriile de
folosinţă în funcţie de pretabilitatea terenului, pentru vegetaţia forestieră sau agricolă (arabile,
pajişti, plantaţii pomicole etc.) ţinând cont de necesitatea protecţiei antierozionale. în aceste studii
şi proiecte se prevăd şi lucrări de îmbunătăţiri funciare, nivelarea terenului, defrişări şi desţeleniri,
amplasarea reţelei de drenuri, lucrări speciale de terasare, benzi înierbate, culturi în fâşii etc La
parcelarea terenului se va ţine seama de relief, expoziţia pantelor, iar mărimea şi forma parcelelor
trebuie să permită mecanizarea lucrărilor agricole şi aplicarea măsurilor antierozionale.
Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente. Unul din mijloacele sigure de stăvilire a
procesului de eroziune pe terenurile în pantă este alegerea celor mai potrivite culturi şi gruparea lor
în asolamente raţionale. Primul criteriu de alegere a culturilor pentru terenurile în pantă este
considerat gradul de protecţie pe care îl pot realiza plantele cultivate împotriva eroziunii.
Ţinându-se cont de această grupare se vor alege culturile cele mai potrivite pentru
terenurile în pantă avându-se în vedere tipul de sol, panta terenului şi cerinţele economice din
fiecare unitate agricolă. în condiţiile ţării noastre, rezultatele experimentale au arătat că se pot
Tema XIV
cultiva pe terenurile în pantă, fără măsuri diferenţiate5 de combatere a eroziunii, prăşitoarele până la
panta de 6%, leguminoasele anuale până la panta de 10-14%, cerealele păioase până la panta de
15-18%, iar leguminoasele şi gramineele perene la orice pantă, dacă se asigură o vegetaţie
încheiată. în astfel de situaţii sunt obligatorii însă lucrările pe curbele de nivel şi celelalte măsuri
de combatere a eroziunii solului recomandate pentru anumite limite de pantă.
La alegerea culturilor ce vor fi amplasate pe terenurile în pantă trebuie să ţinem seama şi
de posibilitatea efectuării lucrărilor mecanizat. în acest sens, culturile neprăşitoare necesită cele
mai puţine lucrări şi deci trebuie să aibă ponderea cea mai mare.
Cât priveşte culturile de prăşitoare acestea vor fi cultivate cu prudenţă, aplicându-se în
acelaşi timp măsuri agrotehnice speciale. O importanţă deosebită la alegerea culturilor pe
terenurile în pantă o prezintă şi criteriul organizatoric economic. El constă în buna organizare şi
eşalonare a lucrărilor din unitate precum şi îndeplinirea sarcinilor izvorâte din planul economic ce
ni l-am propus. La alegerea plantelor ce se vor cultiva pe terenurile în pantă, trebuie luat în
considerare şi criteriul tehnic, adică aplicarea tuturor mijloacelor, măsurilor şi metodelor puse la
îndemână de ştiinţă. ^ ^
Introducerea asolamentelor raţionale pe terenurile în pantă joacă un rol hotărâtor în ceea
ce priveşte menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului, îmbogăţirea acestuia în
substanţe nutritive, prevenirea atacului de boli şi de dăunători şi în mod special prevenirea
eroziunii solului.
La introducerea asolamentelor pe terenurile în pantă să avem în vedere că până la panta
de 10% prăşitoarele pot avea aceeaşi pondere ca şi culturile dese, iar pe terenurile cu panta până la
15%, ponderea culturilor trebuie să se schimbe în favoarea acelora care asigură o protecţie mai
bună. Pe terenurile în pantă de obicei asolamentele cuprind 2-5 sole, deci rotaţii scurte.
Folosirea îngrăşămintelor. Pe terenurile în pantă, comparativ cu terenurile plane solul nu
mai este omogen. Astfel, în partea superioară a versantului solul este mai subţire şi mai puţin fertil,
iar în partea inferioară solul este mai greu şi mai fertil.
Solul format la piciorul pantei este un sol coluvial. Relieful influenţează fertilitatea
solului şi în raport cu expoziţia versanţilor. în zonele cu precipitaţii mai abundente solurile mai
fertile se găsesc pe versanţii sudici, iar în zonele secetoase cele mai fertile se găsesc pe versanţii
nordici. Este necesar să se precizeze că toate terenurile în pantă sunt în deficit de materie organică
faţă de terenurile plane.
Este necesar însă ca îngrăşămintele pe terenurile în pantă să se administreze diferenţiat, în
funcţie de sol, de condiţiile climatice şi de planta cultivată.
Lucrările solului. Rolul principal al lucrărilor solului constă în a înmagazina o cât mai
mare cantitate de apă din precipitaţii şi în acelaşi timp de a reduce la maxim scurgerile de apă şi
sol. Prin lucrări se urmăreşte să se creeze la suprafaţa solului un microrelief, care să fie capabil să
stăvilească şi să divizeze scurgerile superficiale de apă. Pentru ca lucrările solului să-şi atingă
scopul trebuie să se execute diferenţiat, în funcţie de condiţiile pedoclimatice corespunzătoare
fiecărei zone.
Ca regulă generală, lucrările de bază, de pregătire pentru semănat, semănatul precum şi
lucrările de îngrijire a culturilor pe terenurile în pantă trebuie să se execute pe direcţia curbelor de
nivel
Dacă aceste lucrări se execută pe direcţia deal-vale, se formează în urma ploilor mici
canale care contribuie la concentrarea scurgerii şi favorizează eroziunea solului. Dintre lucrările
solului cel mai mult poate influenţa scurgerea şi eroziunea, arătura.
La executarea arărurilor pe terenurile în pantă nu se admit abateri mai mari de 2-3% faţă
de direcţia curbelor de nivel, deoarece denivelările rămase în urma plugului ar favoriza
concentrarea scurgerilor şi ca urmare s-ar declanşa mai puternic eroziunea.
De menţionat că pe măsură ce panta terenului creşte, eficienţa antierozională a arăturii pe
direcţia curbelor de nivel scade. Pentru efectuarea arăturilor pe curba de nivel cea mai indicată
Tema XIV
unealtă este plugul reversibil. Cu plugul reversibil6 brazda se poate răsturna numai într-un singur
sens. De obicei, când se ară cu acest fel de plug, brazda se răstoarnă în amonte.
Pe pantele cu înclinaţii mai mari, începând de la 15%, răsturnarea brazdei în amonte nu
mai este preferată, o parte din pământul întors răsturnându-se în brazdă. Prin răsturnarea brazdei în
aval arătura prezintă o uniformitate mai mare şi lucrările ulterioare, care se fac în vederea
Pe solurile îmburuienate rezultate mai bune se obţin când arătura se execută cu plugul cu
subsolier. Pe lângă faptul că se combat mai bine buruienile comparativ cu plugul tară cormană, se
poate regla adâncimea de întoarcere a brazdei, fără a se scoate la suprafaţă suborizonturile mai
puţin fertile. Pentru sporirea capacităţii de reţinere a scurgerilor de suprafaţă pe terenurile în pantă
se mai folosesc unele procedee de lucrare a solului, care modifică microrelieful suprafeţei, cu
scopul de a dispersa şi încetini scurgerile. Astfel, arătura se poate executa cu plugul cu cormană
prelungitoare. în acest caz la plugul obişnuit cu trei brăzdare se adaugă la cormana brăzdarului al
doilea încă o cormană prelungitoare. în momentul când se execută arătura pe direcţia curbelor de
nivel se creează, cu ajutorul acestei cormane prelungitoare un bilon de pământ, mai înalt cu 15-20
cm decât restul arăturii. Aceste biloane constituie obstacole în calea scurgerii apelor
Opus acestei metode se poate executa aşa numita arătură în rigole care se 120 realizează
prin scoaterea unei cormane de la plug. Astfel se crează rigole paralele care joacă acelaşi rol în
dispersarea şuvoaielor, acumulării apei şi combaterii eroziunii. Anihilarea în bună parte a
scurgerilor pe pantă se poate realiza şi prin executarea arăturii în benzi. în acest caz unele tractoare
ară pe direcţia curbelor de nivel la adâncimea de 20 cm, iar altele care vin după primele, execută
arătura la 30 cm. Astfel se va realiza pe versanţi o succesiune de valuri de pământ, datorită
gradului diferit de afânare a solului prin variaţia adâncimii arăturii şi în acelaşi timp pe fundul
brazdei se vor crea benzi cu adâncimi diferite. Pe terenurile în pantă, în special pe cele amenajate
antierozional, lucrările superficiale în vederea pregătirii patului germinativ (ex. lucrarea cu grapa
cu discuri, combinatoriii etc.) nu se pot efectua decât pe direcţia curbelor de nivel. O importanţă
deosebită pe terenurile în pantă o prezintă direcţia de semănat, mai ales pentru culturile de
prăşitoare.
Agrotehnica pe solurile nisipoase

Pe astfel de soluri descompunerea materiei organice se produce mai repede, datorită
abundenţei oxigenului şi lipsei mineralelor argilice care pot fixa acizii humici. Ca urmare a
conţinutului redus de apă şi substanţe nutritive şi activitatea microbiologică este mult stânjenită.
Din această cauză nisipurile şi solurile nisipoase sunt, în general, slab productive,
necesitând măsuri speciale pentru crearea de condiţii favorabile în vederea valorificării acestora în
aşa fel încât să se obţină producţii satisfăcătoare la principalele plante de cultură. 126 Sortimentul
de plante şi gruparea lor în asolamente.
Pe solurile nisipoase sortimentul de plante ce urmează a fi cultivat este determinat de
faptul dacă astfel de soluri sunt neirigate sau irigate. Pe nisipurile şi solurile nisipoase, în condiţii
de neirigare pot fi cultivate: secara, grâul, porumbul, sorgul hibrid pentru boabe, fasolea, fasoliţa,
tutunul, cartoful, floarea soarelui, ricinul, lupinul, bostănoasele şi borceagul (L. Pop şi col. 1977).
"
Secara este indicată a se cultiva pe nisipurile semimobile şi mobile, ca urmare a
pretenţiilor mai scăzute şi a posibilităţilor pe care le oferă de a asigura producţii satisfăcătoare. De
asemenea, secara îndeplineşte un rol foarte important de fixare a nisipurilor.
Grâul şi porumbul pot fi cultivate pe nisipurile fixate, cu un procent mai mare de argilă şi
humus. Sorgul hibrid pentru boabe poate fi cultivat pe toate terenurile nisipoase, dând producţii în
general mai mari decât porumbul.
Fasolea, soiuri timpurii de păstăi, reuşesc pe nisipuri cu fertilitate naturală mai bună.
Fasoliţa (Vigna sinensis) este o plantă specifică terenurilor aride şi calde. Se cultivă pentru boabe
Tema XIV
sau ca îngrăşământ verde. Floarea soarelui se poate cultiva numai pe terenurile nisipoase fixate şi
cu fertilitate bună.
Ricinul este indicat a se cultiva pe nisipuri şi soluri nisipoase mai fertile, din incinta
aşezărilor omeneşti şi a fermelor zootehnice, deoarece 7 nu este distrus de nici o specie de animale
Tutunul poate fi cultivat pe toate terenurile nisipoase, fiind foarte rezistent la secetă, puţin
pretenţios la condiţiile de fertilitate şi foarte receptiv la condiţiile de căldură şi luminozitate.
Lupinul este recomandat pentru îngrăşământ verde, dând rezultate bune în condiţii de
neirigare numai în cultură principală. Pepenele verde poate fi cultivat pe toate solurile nisipoase
dacă i se asigură o fertilitate organică sau organo-minerală la cuib sau chimică pe toată suprafaţa.
Borceagul de toamnă (secara + măzărichea de toamnă) se poate cultiva pe toate nisipurile inclusiv
pe cele semifixate şi zburătoare.
Pe nisipurile şi solurile nisipoase irigate, sortimentul de plante ce poate fi cultivat se
îmbogăţeşte substanţial deoarece fiecare plantă în parte găseşte condiţii mult îmbunătăţite pentru
creştere şi dezvoltare. De asemenea, în condiţii de irigare cunosc o mare extindere, culturile
succesive în mirişte, ca urmare a eliberării devreme a terenului, a verilor calde şi toamnelor lungi.
Cât priveşte asolamentele pe nisipuri şi soluri nisipoase trebuie să asigure condiţii
favorabile de mediu pentru fiecare plantă şi în plus să împiedice dezvoltarea procesului de
eroziune eoliană.
Prin introducerea de asolamente raţionale putem împiedica spulberarea nisipului prin
următoarele căi:
- solele să fie de formă dreptunghiulară, orientate cu latura lungă perpendicular pe direcţia
vântului dominant;
- alternarea plantelor în cadrul asolamentelor astfel încât în perioadele de spulberare
intensă a nisipului, terenul să fie acoperit cât mai bine cu vegetaţie;
- prezenţa culturilor succesive care asigură acoperirea terenului în a doua jumătate a
verii;
- folosirea culturilor ascunse în condiţii de irigare, care după recoltarea plantelor
protectoare asigură acoperirea solului;
- prezenţa culturilor intermediare de toamnă (secară, borceag de toamnă, rapiţă, măzăriche
de toamnă etc), care realizează acoperirea terenului în perioada toamnă-primăvară;
- utilizarea culturilor în fâşii, alternând plante bune protectoare cu mai puţin bune
protectoare.
Aplicarea îngrăşămintelor modifică direct şi indirect conţinutul solurilor în elemente
chimice nutritive, precum şi regimul apei din sol şi posibilităţile de folosire a acestora. Acţiunea
indirectă a îngrăşămintelor este determinată de cantitatea mai mare de mirişte şi rădăcini şi de
adâncimea sporită de pătrundere a acestora în sol.
Ca importanţă, pe primul loc, dintre îngrăşămintele chimice se situează cele cu azot, care
aplicate singure aduc sporuri mari de recoltă. îngrăşămintele cu fosfor, aduc sporuri de recoltă
numai când se folosesc alături de cele cu azot iar cele cu potasiu numai uneori şi numai atunci
când se administrează împreună cu cele de azot şi fosfor.
Pe nisipuri şi soluri nisipoase apare necesitatea aplicării diferenţiate a îngrăşămintelor în
funcţie de forma de relief şi respectiv fertilitatea acestor soluri (ex. vârfurile de dună cu o fertilitate
mai scăzută).
în acelaşi timp trebuie avut în vedere că pe astfel de soluri un proces care pune probleme
este acidifierea, care se înregistrează odată cu folosirea îngrăşămintelor chimice cu azot şi în mod
deosebit când acestea se utilizează unilateral. Din această cauză este absolut necesar ca pe lângă
îngrăşămintele cu azot să se administreze şi doze mici de îngrăşăminte cu fosfor, îngrăşămintele
chimice cu azot grăbesc parcurgerea fazelor de vegetaţie a plantelor pe nisipuri, reducând într-o
oarecare măsură pagubele produse de secetă în zonele aride.
Tema XIV
Dintre îngrăşămintele organice, gunoiul de grajd ocupă primul loc ca importanţă întrucât
sub influenţa acestuia, în general, toate plantele cultivate pe nisipuri înregistrează sporuri de
recoltă. Eficacitatea gunoiului de grajd depinde foarte mult de adâncimea la care este încorporat în
sol. încorporat la 0-20 cm eficacitatea lui este redusă deoarece în urma spulberării nisipului,
gunoiul rămâne la suprafaţă şi se descompune aerob.
De asemenea, sistemul radicular al plantelor 8 se dezvoltă în stratul superficial, iar
mineralizarea materiei organice se face cu întreruperi datorită perioadelor de uscăciune, încorporat
adânc, gunoiul are rol deosebit în reţinerea elementelor nutritive supuse levigării, iar plantele îşi
dezvoltă sistemul radicular mai profund, în stratul în care a fost încorporat gunoiul.
Pe terenurile nisipoase pe lângă crearea de condiţii favorabile pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor, prin lucrările solului trebuie să urmărim şi prevenirea procesului de eroziune
eoliană.
Realizarea acestor obiective trebuie să aibă loc în condiţiile specifice pe care le oferă
nisipurile şi anume: - lucrările solului se execută cu un efort mai mic de tracţiune ca urmare a
valorilor scăzute pe care le prezintă adeziunea şi coeziunea. - datorită capacităţii mici de reţinere a
apei şi a conţinutului scăzut de material fin coloidal, lucrările solului se pot executa corespunzător
atât în condiţii de secetă cât şi de precipitaţii bogate; - ca urmare a adeziunii şi coeziunii mici
tractoarele patinează ceea ce influenţează negativ asupra randamentului de lucru; - uzura mare a
tuturor pieselor active ale maşinilor agricole ca urmare a alcătuirii nisipurilor şi solurilor nisipoase
din particule grosiere şi predominării cuarţului în constituţia lor
Pe nisipuri se recomandă alternarea arăturilor adânci cu cele superficiale. Efectuarea de
arături adânci se recomandă numai la fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi pe terenurile puternic
îmburuienate, în special cu buruieni perene.
Arăturile se vor executa perpendicular pe direcţia vântului dominant. Crăpatul arăturilor se
va efectua numai atunci când este cazul înainte de semănat, deoarece prin nivelare se favorizează
eroziunea eoliană.
în situaţia când lucrarea cu tăvălugul apare strict necesară se va folosi tăvălugul care lasă
terenul denivelat. Pentru pregătirea patului germinativ se foloseşte grapa cu discuri. Cultivatorul
nu este indicat deoarece nu taie bine buruienile, ca urmare a rezistenţei mici opuse de nisip la
acţiunea de înaintare a pieselor active.
Alte măsuri agrotehnice. Semănatul se va face perpendicular pe direcţia vântului dominant
şi se va efectua mai devreme decât pe celelalte terenuri. De asemenea, adâncimea de însămânţare
va fi mai mare pe terenurile unde nisipul este luat de vânt şi mai mică în zonele unde are loc o
depunere a nisipului transportat de vânt.
Pe terenurile nisipoase, ca urmare a capacităţii tampon reduse, dozele de erbicide şi
insecticide care se administează la sol vor fi mai mici. Folosirea raţională a irigaţiei, însoţită de
măsuri agrofitotehnice corespunzătoare, determină realizarea pe nisipuri de sporuri de producţie la
toate culturile.
Alte măsuri speciale se referă la fixarea nisipurilor nivelarea acestora şi îmbogăţirea lor în
material fin. Fixarea nisipurilor se poate realiza prin perdele forestiere, prin semănatul culturilor în
culise, folosirea de paranisipuri (garduri de nuiele, trestie, coceni de porumb, tulpini de floarea
soarelui etc.) sau prin utilizarea de substanţe chimice care leagă particulele de nisip între ele.
Nivelarea şi modelarea terenului. Modelarea se referă la reducerea diferenţelor de nivel
între dune şi interdune prin decopertarea şi translocarea nisipului din părţile superioare ale dunelor
în interdune. Nivelarea se referă la modelarea suprafeţelor dunelor şi interdunelor la diferenţe de
nivel foarte mici, sub 5 m, şi pante cu înclinaţii mai mici de 0,2%. Aceste lucrări sunt necesare
pentru efectuarea mecanizată a tuturor lucrărilor şi pentru efectuarea irigării prin aspersiune în
condiţii optime. îmbogăţirea nisipului în material fin este un alt mijloc de folosire intensivă a
acestor soluri.
9
Tema XIV
Agrotehnica pe solurile sărăturate

Solurile sărăturoase au proprietăţi fizice, chimice şi biologice nefavorabile pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor, fapt pentru care, în vederea luării lor în cultură, sunt necesare
măsuri agrotehnice diferenţiate.
Aceste soluri sunt în general compacte, cu o coeziune mare şi o permeabilitate foarte
redusă pentru apă şi aer. Datorită capacităţii de hidratare foarte mare a Na volumul solului prin
înhibare cu apă creşte mult, iar dacă solul se usucă volumul lui scade proporţional şi se formează
crăpături mari.
Solurile saline şi alcaline conţin cantităţi mari de săruri uşor solubile, cum sunt: NaCl,
Na2S04, MgCl2; Na2C03, NaHC03; MgS04, Mg(HC03)2; CaCl2, CaC03, Ca(C03H)2 etc.
Cele mai dăunătoare dintre aceste săruri sunt: Na2C03, NaCl, Na2S04, MgCl2, MgS04,
care nu pot fi suportate decât de un număr restrâns de plante adaptate.
Activitatea microorganismelor pe sărături este mult stânjenită datorită influenţei negative
exercitate de sărurile din soluţia solului asupra însuşirilor fizice şi chimice ale protoplasmei
microorganismelor. Toate aceste însuşiri fac ca solurile saline şi alcaline să fie slab productive
până la neproductive.
Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente. Pe sărături se pot cultiva plante care
rezistă la concentraţii mari de săruri şi la secetă, precum şi plante cu o perioadă scurtă de
vegetaţie care se dezvoltă în perioada când solul conţine mai multă umiditate. In general, plantele
nu se pot dezvolta în solurile saline a căror soluţie are o presiune osmotică ce depăşeşte 10-12
atmosfere.
Efectul negativ al sărurilor asupra plantelor depinde însă nu numai de concentraţia
soluţiei, ci şi de natura sărurilor. Astfel, ionii de clor sunt mai toxici pentru plante decât cei de
sulf, ionii de magneziu mai toxici decât cei de calciu sau sodiu, iar cei de bor au efect nociv în
special asupra pomilor fructiferi.
Toleranţa plantelor la săruri este în funcţie de faza de vegetaţie, climă, concentraţia
sărurilor, raportul între diferiţi ioni, textura solului, regimul hidric al solului etc. Mai sensibile la
concentraţia mare de săruri sunt plantele în primele faze de vegetaţie.
Unele plante ca: ovăzul, mazărea, fasolea, floarea soarelui etc. sunt foarte sensibile la
prezenţa sărurilor în sol. Altele ca: orezul, sfecla pentru zahăr, etc. sunt rezistente, iar altele ca:
sorgul, secara, etc ocupă un loc intermediar.
Porumbul este foarte sensibil la condiţiile vitrige de pe sărături. Nu creşte decât în
sărături ameliorate şi bine îngrăşate cu gunoi de grajd
Pe solurile saline şi alcaline trebuie să se acorde o atenţie deosebită amendamentelor, tară
de care îngrăşămintele nu pot avea efectul scontat. Atât amendamentele cât şi îngrăşămintele
urmăresc sporirea productivităţii solurilor sărăturate.
Pentru ameliorarea solurilor saline şi alcaline, cu excepţia solodiilor şi solurilor
solodizate, se folosesc amendamente ghips (CaS04 + 2 H20). In urma reacţiilor de schimb rezultă
Na2S04, o sare cu reacţie alcalină mai redusă decât Na2C03, şi totodată foarte solubilă, putând fl
eliminată uşor cu apa de spălare,
întrucât gipsul este folosit în cantităţi mari în industrie, amendamentul cel mai utilizat în
prezent este fosfogipsul, deşeu de la fabricile de îngrăşăminte cu fosfor şi acid sulfuric, cu
următoarea compoziţie chimică: 75-80% CaS04+2H20; 5- 8% P205.
Se administrează în doză de 10-20 t/ha, după efectuarea arăturii cu care se încorporează
gunoiul de grajd. Fosfogipsul se împrăştie la suprafaţă şi se introduce în sol prin discuire.
Fosfogipsul contribuie la desalinizarea solului şi în acelaşi timp se îmbunătăţeşte permeabilitatea
acestuia pentru apă şi ca urmare se măreşte capacitatea de înmagazinare a apei accesibile
plantelor.
Alături de amendamente, îngrăşămintele organice au un rol important în îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice şi biologice. Dintre îngrăşămintele organice importanţă deosebită prezintă
10
Tema XIV
gunoiul de grajd şi îngrăşămintele verzi.

Gunoiul de grajd contribuie la creşterea conţinutului de materie organică, la ameliorarea
structurii, la îmbunătăţirea porozităţii, reducerea alcalinităţii şi stimularea activităţii
microbiologice. CO2 care se degajă în timpul descompunerii gunoiului, împreună cu apa
formează acid carbonic, care reduce alcalinitatea solurilor sărăturate, favorizând în acelaşi timp
anumite procese de transformare chimică a materiei minerale.
Gunoiul de grajd se administrează în doze mari, 40-50 t/ha, care se încorporează în sol cu
arătura de bază.
Ca îngrăşăminte verzi se pot cultiva, sulfina, floarea soarelui şi sorgul. Fertilizarea cu
îngrăşăminte verzi se asociază cu îngrăşăminte chimice. Dintre îngrăşămintele chimice se
recomandă în primul rând cele cu azot şi dintre acestea sulfatul de amoniu Acest îngrăşământ este
fiziologic acid, astfel că radicalul SO4 rămas în sol în urma folosirii azotului amoniacal, formează
cu sărurile din sol sulfaţi, care sunt solubili şi pot fi spălaţi de către apa din precipitaţii in condiţii
de neirigare şi pe soluri unde s-au aplicat amendamente se recomandă 200-300 kg/ha sulfat de
amoniu, iar în condiţii de irigare doza trebuie să fie mai mare, ajungând până la 500 kg/ha.
Azotatul de amoniu are o reacţie fiziologic neutră încât poate fi folosit atât pe soluri
saline cât şi alcaline. îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu administrate singure nu aduc sporuri de
producţie pe solurile sărăturoase. în cazul folosirii fosfogipsului ca amendament nu mai este
necesară fertilizarea cu îngrăşăminte cu fosfor.
Lucrările solului.
Pe solurile sărăturoase rolul arăturii este acela de a contribui la evacuarea excesului de
apă de la suprafaţa solului, îmbunătăţirii însuşirilor hidrofizice prin afanare şi a creării unui pat
germinativ corespunzător pentru însămânţare.
Pentru eliminarea excesului de umiditate de la suprafaţă se recomandă, printre alte
măsuri, executarea arăturilor în spinări, repetat, în mai mulţi ani. Prin afânarea treptată în
profunzime, se realizează o aerisire a stratului arabil şi totodată se declanşează şi se intensifică
procesele biologice, se crează o permeabilitate mai bună pentru apă, care va determina o spălare
în adâncime a unor cantităţi mai mari de săruri etc.
Pentru efectuarea lucrărilor de afanare, plugurile trebuie să fie prevăzute cu subsoliere
pentru a împiedica aducerea la suprafaţă a sărurilor nocive din profunzime sau a stratului de sol
sărac în substanţe nutritive. Pe soloneţurile cu coloane de adâncime mică şi mijlocie, adâncimea
stratului arat se va face progresiv, anual cu câţiva cm.
Arăturile pe soloneţurile sulfatoclorurice este necesar să asigure pe cât posibil rămânerea
pe loc a orizontului eluvial, şi afânarea orizontului compact cu coloane. De asemenea, pe solurile
sărăturate arătura cu plugul fără cormană s-a dovedit superioară arăturilor cu întoarcerea stratului
arabil (C V. Oprea şi col., 1971). în ceea ce priveşte lucrările de pregătire a patului germinativ, pe
solurile sărăturate ameliorate, ele sunt, în general, aceleaşi ca şi pe solurile zonale.
Alte măsuri. Pe sărături este necesar să se întreprindă o serie de lucrări de îmbunătăţiri
funciare printre care: nivelarea şi amenajarea terenurilor pentru efectuarea lucrărilor ameliorative,
spălarea sărurilor, irigaţia şi cultura orezului. în urma efectuării lucrărilor de drenaj se intensifică
scurgerea apelor freatice şi a soluţiilor saline spre drenuri, asigurându-se astfel colectarea şi
evacuarea apelor freatice şi a soluţiilor de sol mineralizate.
Prin nivelare se mobilizează solul, se mărunţesc bulgării, se omogenizează fertilitatea
învelişului de sol şi se îmbunătăţesc condiţiile pentru infiltrarea unifiormă a apei pe profilul
solului Prin lucrările de spălare se urmăreşte reglementarea regimului salin al solurilor. O
11
Tema XIV
măsură eficientă este ameliorarea solurilor saline şi alcaline prin cultura orezului. La semănat, pe
sărături, se foloseşte o cantitate de sămânţă cu cca. 20% mai mare, comparativ cu cea utilizată pe
solurile normale.
De asemenea, adâncimea de semănat este mai mică datorită predispoziţiei sărăturilor la
compactarea şi formarea de crustă. Lucrările de îngrijire, care contribuie la afânarea solului,
prezintă o importanţă sporită faţă de alte soluri, dat fiind tendinţa de tasare şi de formare a crustei.
Agrotehnica pe terenurile îndiguite şi desecate

Solurile din aceste zone sunt foarte diferite din cauza condiţiilor particulare în care s-au
format şi anume: exces de umiditate, datorită scurgerilor de apă de pe terenurile înconjurătoare, a
inundaţiilor frecvente, a apelor freatice aproape de suprafaţă şi din cauza depunerilor frecvente de
material purtat de apele de inundare.
Solurile diferă mult din punct de vedere textural. In general predomină solurile cu un
conţinut ridicat de argilă. Conţinutul în materie organică este mare ca urmare a condiţiilor
favorabile de creştere a vegetaţiei naturale.
Apa freatică fiind aproape de suprafaţă nu permite descompunerea decât parţial, a
matetriei organice acumulate. Excesul de umiditate din aceste soluri are efecte nefavorabile
asupra proceselor microbiologice din sol. Procesele de amonificare şi nitrificare sunt stânjenite
dacă nu se fac lucrări de desecare.
Apa în exces şi insuficienţa aerului stânjenesc creşterea plantelor cultivate dar înlesnesc
înmulţirea unor specii de buruieni şi ciuperci parazite care produc boli ale plantelor agricole.
Volumul solului se modifică mult în timpul iernii datorită îngheţului şi dezgheţului şi culturile de
toamnă suferă în urma fenomenului de dezrădăcinare (“descălţare”).
Datorită insuficienţei oxigenului în solurile cu exces de umiditate are loc procesul de
gleizare; fosfaţii de fier şi aluminiu care se formează sunt inaccesibili plantelor, iar nitraţii sunt
descompuşi până la azot elementar. Pe solurile inundabile şi mlăştinoase nu se pot aplica
tehnologii modeme dacă nu se iau măsuri de îndiguire şi desecare. Sortimentul de plante. Pe
terenurile îndiguite, după îndepărtarea excesului de umiditate se cultivă diferite plante în funcţie
de condiţiile de sol şi climă. Astfel, terenurile mai joase, cu apa freatică mai la suprafaţă şi
umiditate mai mare în sol până vara târziu se folosesc ca păşuni şi faneţe.
Pe terenurile mai ridicate se cultivă floarea soarelui, soia, grâu şi ovăz, iar pe cele
nisipoase culturi timpurii şi semitimpurii. Pe terenurile cu permeabilitate redusă se cultivă orezul.
Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi. Solurile din incintele
îndiguite şi desecate sunt în general bine aprovizionate în materie organică, dar aceasta nu este
descompusă şi contribuie în mai mică măsură la dezvoltarea plantelor.
Deoarece mineralizarea substanţelor organice se produce într-un ritm mai lent decât
absorbţia elementelor nutritive de către plante, se simte nevoia aplicării pe aceste soluri a
îngrăşămintelor azotate şi fosfatice uşor solubile, iar cele potasice se administrează la culturile
care consumă cantităţi mari din acest element.
In situaţia în care solurile îndiguite şi desecate au pH-ul acid sau alcalin se vor aplica,
odată cu primele lucrări şi amendamentele necesare în doze determinate de reacţia solului şi în
funcţie de planta care urmează a se cultiva. Dintre microelemente prezintă importanţă în special
cuprul şi borul
JMcrările solului. După îndepărtarea excesului de umiditate prima lucrarea care se
execută este defrişarea tufişurilor şi a peticelor de pădure care invadează unele părţi ale zonelor
cu exces de umiditate. Defrişarea se face manual sau mecanic şi constă în scoaterea rădăcinilor
groase, inclusiv nivelarea gropilor ce se face cu această ocazie. Pe terenurile desecate se va
executa în timpul verii sau toamnei o arătură adâncă la 28-30 cm. Odată cu arătura sunt scoşi la
suprafaţă rizomii şi rădăcinile
12
Tema XIV
Acestea trebuie adunate prin grăpări şi apoi arse. în primăvară, terenul se lucrează de mai
multe ori cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. în primul an este indicat să se
cultive o plantă prăşitoare, iar dintre acestea mai potrivite sunt porumbul şi floarea soarelui.
Arăturile adânci, lucrările repetate cu grapa cu discuri şi cu grapa cu colţi reglabili,
precum şi cultivarea unei plante prăşitoare, contribuie în mare măsură la stârpirea buruienilor şi
la îmbunătăţirea regimului de aer din sol, necesar activităţii biologice, cu efecte pozitive asupra
descompunerii materiei organice şi oxidării compuşilor chimici.
Pe terenurile îndiguite şi desecate lucrările solului, în general, sunt numeroase, mai greu
de executat creând eforturi cu 20-50% mai mari. Pe solurile grele, impermeabile, cu băltiri de
apă, lucrările de afanare au o deosebită importanţă
Prin aceste lucrări se contribuie la eliminarea parţială a excesului de umiditate, a
băltirilor în crovuri, dar în acelaşi timp se îmbunătăţeşte porozitatea şi aeraţia solului, mărindu-se
capacitatea de reţinere a apei.
Alte măsuri. O măsură importantă o constituie nivelarea terenului. Prin această lucrare se
urmăreşte umplerea unor microdepresiuni, rigole, crovuri, în vederea realizării unei pante
continue pe direcţia generală a terenului.
Pe terenurile îndiguite şi desecate semănatul se face, în general, mai târziu decât pe
celelalte terenuri, datorită menţinerii adesea primăvara a unui conţinut mai ridicat de apă în sol,
precum şi datorită pericolului mai mare pe care-1 prezintă aici brumele şi îngheţurile târzii de
primăvară. Ca urmare a condiţiilor favorabile de aprovizionare cu apă se recomandă ca densitatea
plantelor să fie mai mare
O atenţie deosebită se va acorda combaterii buruienilor şi menţinerii afânate a stratului
superficial al solului. Pentru evitarea fenomenului de salinizare secundară se va folosi drenajul,
utilizarea de norme mai mici de udare în cazul culturilor irigate, practicarea de culturi succesive
care să folosească în tot cursul perioadei de vegetaţie apa din sol, precum şi plantarea de perdele
forestiere, care contribuie la micşorarea evaporaţiei şi în acelaşi timp măresc consumul de apă din
pânza freatică.

Agrotehnica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agrotehnica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prelegerea 2

Bazele agrotehnice ale producţiei agricole

Bazele agrotehnice ale producţiei agricole

1. Agrotehnica în relaţia sistem şi agroecosistem

Agricultura durabilă (integrată)- are raporturi armonioase, prietenoase cu mediul

intensităţi activitatea bioproductivă a diferitelor culturi. Ca biotop constitutiv al ecosistemului

de a primi şi acumula informaţii, resurse, de a le selecţiona, transforma şi apoi transmite in exterior

3 Factorul biologic al producţiei agricole este reprezentat de soi sau hibrid.

FONDUL FUNCIAR AL REPUBLICII MOLDOVA

Destinaţia terenurilor in Republica Moldova

1. 3384,6 3384,6 3384,6

Categoria de terenuri cu destinaţie agricolă

contemporane 1 ere nun te productive

AGROTEHNICA ÎN RELAŢIA CU FENOMENELE DE DEGRADARE A

Degradarea terenurilor agricole este definită ca un declin cantitativ şi calitativ al acestora

Reducerea populaţiei de macro şi mezofaună are aceleaşi cauze cu reducerea

saiimzării şi sau în acumularea de sodiu schimbabil, în proporţie de peste 10-15% din

MEDIUL DE VIAŢĂ AL PLANTELOR

Plantele de cultură se află în continuă şi strânsă interdependenţă cu mediul înconjurător.

Figura 1 - Profite ale versanţilor

FACTORII DE VEGETAŢIE - BAZE ŞTIINŢIFICE ALE PRODUCŢIEI VEGETALE

CARACTERISTICILE FACTORILOR DE VEGETAŢIE

LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

umbresc reciproc şi sunt ferite în acest fel de efectul căldurii excesive.

CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

1. Radiaţia solară - reprezintă principala sursă de căldură, a cărei valoare de 0,8-1,5

Metode agrotehnice de dirijare a regimului de căldură.

5. încolţirea seminţelor şi tuberculilor la cartofi permite scurtarea perioadei de vegetaţie

5. Mulcirea solului (acoperirea solului) cu diverse materiale modifică regimul termic.

Metodele de reglare a regimului de aer urmăresc:

transformare a produşilor organici în corpul plantelor, precum şi ca regulator al temperaturii prin

lucrare a solului folosit în agricultura convenţională foloseşte preponderent îngrăşarea

Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia

DETERMINAREA, INTERPRETAREA ŞI AMELIORAREA INDICATORILOR

Epoca de executare a arăturii

Lucrarea solului cu grapa

Lucrarea solului cu cultivatorul

Lucrarea solului cu tăvălugul

Pregătirea patului germinativ

Sistemele de lucrare a solului

Sisteme de lucrări pentru culturile de toamnă

Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară.

Sistemul de lucrări pentru culturi succesive.

Sistemul de lucrări minime.

SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

în perioada de primăvară, dacă este cazul, se elimină surplusul de umiditate şi se

Metodele biologice se referă la folosirea organismelor vii pentru combaterea buruienilor,

10-12o C (Cuscuta epilinum, Echinochloa crus-gaîii, Digitaria sanguinalis, Galinsoga

SURSELE DE IMBURUIEN ARE A CULTURILOR AGRICOLE

permite luarea celor mai eficiente măsuri de combatere.

Pentru combaterea eficientă a buruienilor şi utilizarea integrată a metodelor de combatere

METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Erbicidele odată ajunse în plante, pătrund în sistemul circulator al acestora. în mod

suprafaţa solului. Selectivitatea se datoreşte în cazul acesta stratului de pământ ce se înterpune

în funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două metode principale de

îmbunătăţirea parametrilor de productivitate şi a economiei de carburanţi, este necesar ca

NOŢIUNI GENERALE DESPRE ASOLAMENTE

Cultura repetată se deosebeşte de monocultură prin faptul că plantele se cultivă

5. sfeclă de zahăr, cartof

REGULI PENTRU ÎNTOCMIREA ROTAŢIEI CULTURILOR (FACTORII

IV. Rotaţii de 5 ani pentru asolamentele cu 5 sole. Scheme de rotaţie (exemple) :

Asolamente cu ierburi perene

Asolamente pentru plante medicinale şi aromatice

Asolamente pentru terenurile în pantă