ION DRAGOMAN NICOLAE PURDĂ

DAVID UNGUREANU

MANUAL DE DREPT
INTERNAŢIONAL UMANITAR

1
ARGUMENT.............................................................................................................................5
CAPITOLUL I
CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNAŢIONALUMANITAR........................10
1.Geneza, evoluţia, denumirea şi definiţia dreptului internaţional umanitar..........10
2. Izvoarele dreptului internaţional umanitar.............................................................12
2.1. Izvoarele principale ale dreptului umanitar contemporan.....................................12
2.2. Izvoare secundare ale dreptului umanitar contemporan........................................16
3. Principiile dreptului internaţional umanitar...........................................................17
4. Subiectele şi obiectul dreptului internaţional umanitar.........................................26
4.1. Subiectele..................................................................................................................26
4.2. Obiectul dreptului internaţional umanitar..............................................................28
C. Conflictul armat destructura (state eşuate)........................................................................31
5. Raportul dintre dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului..................33
6. Protecţia umanitară şi relevanţa sa contemporană................................................38
6.1. Regulile de comportament umanitar pentru militari şi poliţişti.............................38
6.2. Aspecte operaţionale umanitare...............................................................................41
6.3. Asistenţa juridică a acţiunilor militare, poliţieneşti şi drept operaţional...............41
6.4. Consilierul juridic militar.........................................................................................42
CAPITOLUL II
FOLOSIREA FORŢEI ARMATE ÎN SISTEMUL ACTUAL AL SECURITĂŢII
INTERNAŢIONALE............................................................................................................445
1. Legitimitatea utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale al începutului
mileniului al treilea.............................................................................................................44
1.1. Legitimitatea utilizării forţei în ordinea juridică statală.........................................44
1.2. Legitimitatea utilizării forţei în cadrul comunităţii internaţionale........................45
1.3. Utilizarea forţei în mod anticipat sau preventiv......................................................47
2. Consideraţii juridice asupra legitimei apărări........................................................49
2.1. Legitima apărare în dreptul internaţional...............................................................49
2.2. Legitima apărare individuală...................................................................................50
2.3. Legitima apărare colectivă.......................................................................................51
2.4. Legitima apărare în sistemul universal de securitate colectivă..............................52
3. Raporturile dintre „jus ad bellum” şi „jus in bello” adică dintre dreptul la pace
şi securitate şi dreptul internaţional umanitar.................................................................53
3.1. Relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello..............................................................53
3.2. Necesitatea şi proporţionalitatea în jus ad bellum şi jus in bello...........................55
3.3. Dezvoltări jurisprudenţiale ale relaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello...........55
3.4. Reguli individuale de utilizare sau angajare a forţei..............................................56
5. Utilizarea forţei în ştiinţa dreptului internaţional..................................................58
CAPITOLUL III
CONDUCEREA OSTILITĂŢILOR MILITARE ŞI OPERAŢIILOR POLIŢIENEŞTI
ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR................................................................61
1. Reguli generale de conducere a ostilităţilor.............................................................65
2. Statutul combatanţilor...............................................................................................66
2.1. Persoane autorizate să comită acte de ostilitate......................................................66
2.2. Combatanţi ilegali.....................................................................................................68
3. Reguli de angajare a forţei........................................................................................70
4. Reguli de folosire a armelor şi a sistemelor de arme..............................................74
5. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive.................................................................79

2
CAPITOLUL IV
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU ROL ÎN PROMOVAREA ŞI AFIRMAREA
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR.................................................................82
1. Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie...................................82
1.1. Apariţia şi evoluţia Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie……………………83
1.2. Structura Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie..................83
2. Locul şi rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în sistemul
dreptului umanitar...............................................................................................................87
3. Acţiunile Comitetului internaţional al Crucii Roşii în timp de pace............................88
3.1. C.I.C.R. – promotorul dreptului internaţional umanitar.............................................88
3.2. Rolul C.I.C.R. în aplicarea dreptului internaţional umanitar......................................89
3.3. Difuzarea dreptului internaţional umanitar şi a principiilor Crucii Roşii...................89
4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict armat........90
4.1. Atragerea atenţiei părţilor la conflict asupra obligaţiei de respectare a dreptului
internaţional umanitar...........................................................................................................90
4.2. Substitut al Puterilor protectoare...............................................................................90
4.3. Protecţia şi asistenţa pentru victimele de război..........................................................90
5. Activităţi desfăşurate de C.I.C.R. în diferite zone de pe glob................................92
CAPITOLUL V
PROTECŢIA PERSOANELOR ŞI BUNURILOR ÎN TIMP DE CONFLICT ARMAT
.................................................................................................................................................105
1. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor.....................................................105
1.1. Conţinutul protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor..................................105
1.2. Persoane dispărute şi decedate...........................................................................107
2. Prizonierii de război................................................................................................108
2.1. Definiţie şi statut.....................................................................................................108
2.2. Captivitatea..............................................................................................................110
2.3. Eliberarea................................................................................................................112
3. Populaţia civilă şi persoanele civile........................................................................113
3.1. Evoluţia şi conţinutul protecţiei.............................................................................113
3.2. Copii, femei şi reîntregirea familiilor.....................................................................115
3.3. Refugiaţi şi apatrizi.................................................................................................118
3.4. Ziariştii....................................................................................................................119
3.5. Protecţia civilă........................................................................................................120
3.6. Garanţii fundamentale........................................................................................124
4. Protecţia bunurilor..................................................................................................125
4.1. Bunurile civile.........................................................................................................125
4.2. Bunurile cu caracter sanitar...............................................................................128
4.3. Bunuri culturale.....................................................................................................129
4.4. Protecţia specială a unor zone şi localităţi............................................................132
5. Protecţia mediului....................................................................................................134
5.1. Efectele războiului asupra mediului......................................................................134
5.2. Dreptul umanitar al mediului................................................................................136
5.3. Eficienţa protecţiei mediului prin dreptul umanitar.............................................140
CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR..........................................................................................................................143
1. Consideraţii introductive.........................................................................................143
1.1. Principii generale...................................................................................................143
1.2. Administraţia tranziţională şi transformarea guvernării în mediul geopolitic....145

3
 1.3. Justiţia tranziţională ca element al bunei guvernări în societăţile posttotalitare 149
2. Răspunderea morală, politică şi materială............................................................154
2.1. Răspunderea morală...............................................................................................154
2.2. Răspunderea politică..............................................................................................154
2.3. Răspunderea materială...........................................................................................155
3. Răspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului internaţional umanitar
156
3.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii internaţionale penale........................156
3.2. Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha......................................163
4. Instituirea unei jurisdicţii internaţionale penale de către Naţiunile Unite.........173
4.1. Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale.....................................................174
4.2. Compunerea şi structura Curţii.............................................................................175
4.3. Competenţa materială a Curţii...............................................................................175
4.4. Competenţa personală a Curţii..............................................................................176
4.5. Complementaritatea între jurisdicţiile naţionale şi Curte.....................................177
4.6. Independenţa şi imparţialitatea Curţii...................................................................177
4.7. Procedura în faţa Curţii.........................................................................................179
4.8. Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională...........................................180
5. Infracţiuni la dreptul internaţional umanitar. Crimele de război şi crimele
contra umanităţii...............................................................................................................186
5.1. Crimele de război....................................................................................................186
5.2. Crimele contra umanităţii......................................................................................190
5.3. Imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii...........192
CAPITOLUL VII
ÎNDATORIRILE STATELOR ÎN IMPLEMENTAREA DREPTULUI
INTERNAŢIONAL UMANITAR.......................................................................................194
1. Aspecte politico-strategice în aplicarea dreptului internaţional al conflictelor
armate................................................................................................................................194
2. Ratificarea convenţiilor umanitare........................................................................196
3. Difuzarea convenţiilor umanitare...........................................................................198
4. Implementarea convenţiilor umanitare.................................................................200
5. Implementarea dreptului internaţional umanitar prin intermediul Statutului de
la Roma al Curţii Penale Internaţionale.........................................................................204
5.1. Introducere..............................................................................................................204
5.2. Încorporarea violărilor grave ale dreptului internaţional umanitar în legislaţia
internă............................................................................................................................205
5.3. Analiza art.8 din Statutul de la Roma....................................................................209
5.4. O abordare integrată a implementării dreptului internaţional umanitar............212
5.5. Rolul primei Conferinţe de evaluare a Curţii Penale Internaţionale...................213
5. 6. Concluzii................................................................................................................214
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................................................................................215

4
 ARGUMENT

Ideea elaborării acestui manual a fost inspirată de existenţa, pe lângă lucrările de drept
internaţional umanitar cu caracter general, a unor tratate specializate din acelaşi domeniu dar având ca
public ţintă pe membrii forţelor armate. În al său Manual de drept al războiului pentru forţele armate 1,
Frédéric de Mulinen explică realitatea conform căreia „forţele armate fiind formate, organizate şi
instruite pentru război este de preferat să fie folosită expresia dreptul războiului într-un manual special
conceput pentru militari, termenul respectiv fiind mai bine înţeles decât cel de drept umanitar care ar
necesita explicaţii şi este adesea confundat cu drepturile omului”. La fel, autorii Manualului –model al
CICR de drept al conflictelor armate pentru ofiţerii combatanţi 2 au definit dreptul conflictelor armate
cu o diferenţă specifică misiunilor militare şi anume ca fiind „ o parte a dreptului internaţional care
reglementează relaţiile dintre state pe timpul conflictelor armate, cu scopul de a reduce pe cât posibil
suferinţele, pierderile şi pagubele cauzate de război, stabilind anumite obligaţii persoanelor din statele
respective, în primul rând membrilor forţelor armate şi fără a avea obiectivul de a impiedica eficienţa
militară”. Referindu-se la metodologia şi sistematizarea învăţării dreptului internaţional umanitar, alte
tratate de specialitate au propus diferite scheme de instruire şi educare a juriştilor şi jurnaliştilor în
domeniul cunoaşterii şi promovării valorilor, principiilor şi normelor degajate din convenţiile
umanitare3 iar organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale specializate la nivel internaţional şi
naţional în acest domeniu au propria viziune faţă de această problematică 4.
De altfel, în împlinirea acestor iniţiative de învăţare profesionistă a dreptului internaţional, au
apărut şi lucrări dedicate poliţiştilor şi jandarmilor, aşa cum este cea agreată de CICR, A servi şi a
proteja, Drepturile omului şi Drept Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate 5 din 1998,
tradusă şi în limba română, ori Manualul de informare şi instruire a personalului Jandarmeriei
Române în domeniul dreptului umanitar şi drepturilor omului6 din 2007. Cu toate acestea, era necesară
elaborarea unei lucrări de ansamblu pentru personalul tuturor structurilor Ministerului Administraţiei
şi Internelor, care să evidenţieze utilitatea însuşirii dreptului internaţional umanitar ca expresie a
profesionalismului poliţiştilor, jandarmilor, poliţiştilor de frontieră şi a celor cu atribuţii în situaţii de
urgenţă. Cu antecedente meritorii în studierea dreptului internaţional umanitar, ca instituţie de
învăţământ superior principală a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” era în măsură să răspundă acestui deziderat, elaborarea manualului de
specialitate respectiv având scopul de a servi drept lucrare de referinţă la cursurile naţionale şi
internaţionale de drept umanitar pentru structurile MAI dar şi ca un cod de conduită pentru personalul
ministerului aflat în formare în amfiteatrele academice. Într-un astfel de manual specializat, viitorii
profesionişti ai MAI, indiferent de atribuţiile specifice, vor găsi imediat ceea ce îi interesează conform
situaţiei şi funcţiei în structura în care sunt încadraţi.
Şi totuşi, de ce era nevoie de un alt manual special de drept internaţional umanitar în condiţiile
în care literatura acestui subiect este oarecum satisfăcătoare 7? Opţiunea pentru această abordare
1
Frédéric de Mulinen, Manual de drept al războiului pentru forţele armate, CICR, Genève, 1999.
2
A.P.V. Rogers, P. Malherbe, Manual – model de drept al conflictelor armate pentru ofiţerii combatanţi CICR, Geneva,
1999.
3
M. Sassoli, A. A. Bouvier, Haw does law protect in war, CICR, Geneva, 1999, p. 1451 şi urm.
4
Comisiile naţionale de drept internaţional umanitar(DIU), Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), Institutul
Internaţional de Drept Umanitar, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului, Asociaţia Română de Drept
Umanitar(ARDU) sunt câteva din organismele de specialitate cu preocupări în difuzarea DIU.
5
C. de Rover, A servi şi a proteja Drepturile omului şi Drept Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate , CICR,
Geneva, 1998.
6
C. Silion, I. Crânguş, L. Rotaru, Manualul de informare şi instruire a personalului Jandarmeriei Române în domeniul
dreptului umanitar şi drepturilor omului, Ed. MAI, Bucureşti 2007.
7
În afara capitolelor de DIU din manualele de drept internaţional public şi drepturile omului şi a cursurilor de uz intern ale
diferitelor instituţii de învăţământ, după anul 1990 au fost publicate: I. Cloşcă, I.Suceavă, Dreptul internaţional umanitar,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992; Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul păcii, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2006; I. Dragoman, Dreptul internaţional umanitar, Editura Fundaţiei Andrei „Şaguna”, Constanţa, 1999; Nicolae
Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în dreptul internaţional umanitar, Editura „Cartega”, Bucureşti, 1999; I.Didoiu, D.
Codiţă, D.Toma, Prevederile DIU şi comportamentul militarilor români pe timp de conflict armat, Editura Fundaţiei
„Andrei Şaguna”, Constanţa, 1999; D.Toma, Crucea Roşie şi DIU, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1999; I.
Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, ARDU, Bucureşti, 2000; I. Dragoman, Contribuţii la studiul

5
particulară are un dublu temei; primul rezultat din chiar cuprinsul prevederilor convenţiilor umanitare
referitoare la aplicarea legilor şi obiceiurilor războiului iar al doilea din specificul personalului MAI de
a fi investit cu putere publică, de a utiliza forţa publică în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi de a
aplica legile în toate împrejurările. În ceea ce priveşte primul temei, învăţarea dreptului internaţional
umanitar nu este monopolul forţelor armate, Convenţiile de la Geneva şi protocoalele lor adiţionale
subliniind rolul statelor în întregul lor pentru îndeplinirea obligaţiilor umanitare (art.80 din Protocolul
Adiţional I, din 8 iunie 1977), importanţa încurajării studierii DIU de către populaţia civilă pentru a
putea fi cunoscut şi îndatorirea autorităţilor civile care în perioada conflictului armat îşi vor asuma
responsabilităţi în aplicarea dreptului internaţional umanitar de a poseda o cunoaştere deplină a acestor
instrumente (art.83 din Protocolul Adiţional I, din 8 iunie 1977); din această perspectivă au atribuţii
specifice de aplicare a DIU toate puterile principale ale statului (legislativă, executivă şi
judecătorească) iar în cadrul administraţiei publice atât autorităţile centrale (guvern, ministere, organe
autonome) cât şi cele locale (până la nivelul tuturor serviciilor publice). Din perspectiva celui de-al
doilea, personalul MAI nu are numai rolul de a respecta drepturile omului în timp de pace ci şi pe
acela de a participa la soluţionarea crizelor şi situaţiilor excepţionale, în timp de conflict armat
misiunile sale fiind adecvate necesităţii de aplicare a regimului stării de asediu, mobilizare şi război. În
acest sens, misiunile unor structuri ale MAI sunt sistematizate separat pentru situaţii de pace, criză şi
război (ca în cazul, spre exemplu, al Legii nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea
Jandarmeriei Române) iar codurile de conduită etică şi deontologică ale personalului fac referire nu
numai la principiile legalităţii şi profesionalismului operaţional ci şi la folosirea forţei armate pe
criterii de necesitate, gradualitate şi proporţionalitate (ca în cazul Codului poliţistului aprobat prin HG
nr.991/2005).
În acest sens se pronunţă şi Strategia naţională de apărare a ţării 8 care obligă la cooperarea
interinstituţională a tuturor autorităţilor publice cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul apărării şi
securităţii atât în domeniul decizional cât şi în cel executiv, evidenţiind că susţinerea şi materializarea
obiectivelor sale solicită angajare responsabilă şi patriotism din partea cetăţenilor, organizaţiilor
guvernamentale şi neguvernamentale, operatorilor economici din sectorul public ori privat, a societăţii
româneşti în ansamblul ei. Iar pentru structurile MAI, Strategia naţională de ordine publică9 prevede
ca o direcţie principală de acţiune în realizarea obiectivului strategic de consolidare a managementului
integrat al crizelor de ordine publică şi situaţiilor excepţionale profesionalizarea întregului personal în
sensul eficientizării operaţiunilor, ceea ce înseamnă şi dobândirea şi asumarea cunoştinţelor, practicilor
şi standardelor în domeniul dreptului internaţional umanitar. Mai explicită şi detaliată în acest sens
este Strategia naţională a României de aplicare a dreptului internaţional umanitar 10 care, pe lângă
difuzarea organizată a dreptului internaţional umanitar în toate sferele de activitate interesate
(legislativă, justiţie, cultură şi culte, sanitar-medicală, comunicare publică şi jurnalism, politică
externă, infrastructură etc) impune instruirea personalului autorităţilor civile, militare şi poliţieneşti
pentru calificarea acestuia în ceea e priveşte aplicarea DIU; putem nota în acest sens că reprezentanţii
dreptului războiului în perioada interbelică, Editura ASIM, Bucureşti 2000; S. Scăunaş, Drept internaţional umanitar,
Editura „BURG”, Sibiu, 2001; Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Studii de DIU, Bucureşti 2001; M. A. Teodorescu, Dreptul
internaţional umanitar în forţele armate ale României în pragul mileniului III, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002; D.
Toma, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002; I. Dragoman, E. Străinu,
Armele interzise şi armele neletale în dreptul internaţional umanitar; Ed. Focus, Bucureşti 2002; V.S. Bădescu, Evoluţii ale
DIU în ultimul deceniu al secolului XX, Editura Academiei Tehnice Militare, 2002; S. Scăunaş, Răspunderea internaţională
pentru violarea dreptului umanitar, Editura All Beck, Bucureşti 2002; I Dragoman, C. Militaru, 7 studii de drept
internaţional umanitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003; I.M. Anghel, V.I. Anghel, Regulile războiului şi dreptul umanitar,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003; Dreptul Internaţional Umanitar la începutul secolului XXI, ARDU, Bucureşti 2003; C.
Iordache, Drept operaţional, Ed. UNAP, Bucureşti 2003; N. Purdă, Drept internaţional umanitar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2004; I. Dragoman, M. Radu Modernitate în problemele fundamentale de drept internaţional umanitar – Teze şi
sinteze, Editura „Zedax”, Focşani, 2005; Mari probleme umanitare în dezbaterea oamenilor de ştiinţă, ARDU, Bucureşti
2006; V.S. Bădescu, Umanizarea dreptului umanitar, Ed. CH Beck, Bucureşti 2007; Dreptul internaţional umanitar în era
globalizării, CDIU, Bucureşti 2007; I. Pălşoiu, Dreptul păcii şi al războiului, Ed. Universitaria, Craiova 2007; G.
Ungureanu, D. Codiţă, DIU-coordonate contemporane, Ed. Omega Lux, Bucureşti 2008; D. Codiţă, Dreptul internaţional
umanitar în armata României, CDIU; I. Dragoman, N. Purdă, D. Ungureanu, Drept internaţional umanitar, Ed. Sitech,
Craiova 2010; D. Coman, V. Ponta, Răspunderea în dreptul internaţional umanitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2010.
8
Publicată în Monitorul Oficial nr. 799/2008.
9
Publicată în Monitorul Oficial nr. 721/2010.
10
Publicată în Monitorul Oficial nr. 871/2007.

6
MAI fac parte din Comisia Naţională de drept internaţional umanitar 11 iar Asociaţia Română de Drept
Umanitar (ARDU) a avut iniţiativa de a propune Ministerului Educaţiei Naţionale extinderea ofertei
educaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar la toate formele de învăţământ şi în cadrul
tuturor specializărilor profesionale12.
Necesitatea şi importanţa unui curs de drept internaţional umanitar pentru structurile M.A.I.
decurge şi din realitatea de necontestat a creşterii complexităţii conflictelor armate moderne, în care pe
de o parte asistăm la complicarea regulilor de comportament umanitar pe măsura noilor ameninţări şi
riscuri la nivel local, naţional, regional şi global, şi, pe de altă parte, la apropierea tot mai evidentă
dintre funcţiile militare, poliţieneşti şi umanitare a operaţiunilor de sancţionare a agresorilor ori de
reconstrucţie instituţională a păcii şi stabilităţii decise de organismele legitime ale guvernării
supranaţionale. Într-adevăr, de la începutul secolului XXI pare mai puţin importantătă diviziunea
funcţiilor statale după criteriul pericolelor externe şi interne, forţele armate fiind specializate până
atunci în apărarea securităţii comunităţilor organizate de ameninţările externe, în timp ce personalul
MAI era însărcinat cu asigurarea siguranţei interne; până în spre sfârşitul secolului XX se accepta cu
dificultate de unele autorităţi publice ca Poliţia şi Jandarmeria să îndeplinească misiuni externe, în
afara atribuţiilor lor clasice de apărare a ordinii publice interioare. Era însă îndreptăţită cooperarea
dintre forţele armate şi cele de ordine publică în situaţii excepţionale, ceea ce justifica întrucâtva
încadrarea lor în acelaşi sector al serviciilor publice naţionale decisive pentru supravieţuirea statului şi
societăţii prin utilizarea forţei publice, acela al apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii
naţionale. De fapt, rolul armatei era de contracarare a ameninţării cu războiul din partea altor state 13 pe
când cel al poliţiei era îndreptat împotriva faptelor ilegale din interior, de unde şi denumirea forţelor de
ordine publică de „agenţi de aplicare a legii”. În societăţile democratice, spre deosebire de cele
totalitare în care accentul cade pe utilizarea forţei, armata este asociată mai degrabă cu politica externă
a statului, pe când Poliţia şi Jandarmeria cu justiţia, după cum putem observa şi în organizarea
serviciilor publice la nivel UE în care distingem între „politica externă şi de securitate comună” şi
„cooperarea în justiţie şi afaceri interne” sau, mai nou, „spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” al
guvernării comunităţii europene; urmând acest ultim model, poliţia s-a demilitarizat şi în România în
ultimii ani, protecţia civilă a trecut de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul Administraţiei şi
Internelor şi urmează să fie demilitarizate şi alte sectoare de „afaceri interne” care nu mai au nicio
justificare de a rămâne militarizate, precum pompierii. Tot în cadrul acestei tendințe s-a intensificat
cooperarea dintre polițiile naționale și s-au înființat în cadrul misiunilor diplomatice birourile atașaților
de afaceri interne.
Este mai mult decât evident că în noul mediu geopolitic de securitate al ultimului deceniu s-a
diminuat pericolul conflictelor armate internaţionale astfel încât rolul, locul şi misiunile forţelor
armate s-au transformat profund, aceste fiind angajate nu numai în operaţiuni de război ci şi în acţiuni
de stabilitate, pace şi reconstrucţie a instituţiilor democratice şi a ordinii publice deteriorate de
conflicte prelungite ori disoluţia autorităţii statale; astfel, militarii au ajuns să îndeplinească, cu
aceleaşi mijloace proprii clasice dar cu alte reguli de angajare, misiuni de ordine publică, în special în
operaţiile de menţinere a păcii. În acelaşi timp, a crescut impetuos nevoia ca în astfel de misiuni
multinaţionale să fie constituite importante componente poliţieneşti, specializate în mod tradiţional în
protecţia ordinii publice, uneori având misiunea de a forma şi instrui forţele de poliţie şi jandarmerie,
mai ales în cadrul administraţiei tranzitorii, aşa cum a existat în Congo, Namibia, Cambogia, Timorul
de Est, Kosovo, Sierra Leone, Afganistan, Irak s.a. Apropierea funcţiilor militare de cele poliţieneşti în
operaţiunile multinaţionale ale epocii pe care o trăim este mai evidentă în cazul conflictelor armate
fără caracter internaţional, care reprezintă azi, indubitabil, principala formă de manifestare a obiectului
dreptului internaţional umanitar14; pretinzându-se fie o acţiune de aplicare a legii (de forţele
guvernamentale) sau de reinstaurare a statului de drept (de către forţele rebele), astfel de conflicte îi

11
Vezi HG nr. 420/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 332/2006, precum şi Regulamentul de funcţionare a Comisiei.
12
Amănunte în suplimentul Revistei române de drept umanitar (RRDU), nr.33-34/2000.
13
Necesităţile războiului făceau ca beligeranţii să folosească poliţia în timp de război astfel încât art. 44 din Protocolul
Adiţional I din 1977 să le oblige să notifice adversarului această situaţie de încorporare în forţele armate a organizaţiilor
paramilitare ori a serviciilor însărcinate cu menţinerea ordinii, evident în scopul legitimităţii lor în război şi beneficierii de
statutul de prizonier de război.
14
Astfel, din cele 35 de conflicte armate înregistrate după 1990, 32 erau fără caracter internaţional, celelalte trei fiind între
Etiopia şi Eritreea, între India şi Pakistan şi între Georgia şi Azerbaidjan.

7
introduc şi pe poliţişti în vârtejul lor în calitate de „combatanţi”, ceea ce constituie încă un argument în
favoarea cunoaşterii dreptului internaţional umanitar. Tot acesta este motivul pentru care Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii a elaborat în 2001 Codul de comportament în conflictele neinternaţionale
în care se regăsesc toate dispoziţiile recente ale convenţiilor umanitare pentru acest tip de război, de un
interes deosebit pentru formarea şi instruirea profesională atât a militarilor cât şi a poliţiştilor.
Congruenţa dintre componentele militare şi poliţieneşti ale operaţiilor multinaţionale este mult
mai vizibilă în cadrul ameninţărilor de tip nou la adresa securităţii, terorismul internaţional,
proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată transnaţional, statele eşuate şi mai
ales, posibila combinaţie nefastă a acestor pericole, cu consecinţe devastatoare sub aspect umanitar. În
timp ce în dreptul internaţional public clasic războiul nu era neapărat un fapt ilicit (el fiind o crimă de
agresiune abia după interzicerea sa ca instrument al politicii naţionale prin Carta ONU din 1945) iar
războiul civil putea apare ca o „necesitate revoluţionară”de reformare a societăţii (revoluţiile neputând
fi reglementate juridic), ameninţările de tip nou reprezintă în sine infracţiuni internaţionale contrare
ordinii politice şi juridice mondiale, astfel încât cei angajaţi în prevenirea şi combaterea lor, atât
militari cât şi poliţişti, ne apar în dublă ipostază de „utilizatori de forţă” şi de „aplicatori de lege”.
Lupta globală împotriva terorismului internaţional, a proliferării armelor de distrugere în masă sau a
criminalităţii organizate transfrontalier este legitimă nu numai prin efectul deciziilor politice ale
autorităţilor abilitate la nivel operaţional dar şi prin acela al convenţiilor internaţionale de combatere şi
prevenire a comiterii acestor infracţiuni internaţionale, indiferent de cine ar fi săvârşite, persoane
fizice, asociaţii criminale sau chiar state care nu-şi îndeplinesc obligaţiile asumate în acest sens ori îi
favorizează pe criminali. De aceea, „războiul” purtat de militari şi poliţişti pentru eradicarea acestor
ameninţări de tip nou are consecinţe nu numai sub aspectul statutului lor juridic dar şi asupra
regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de contracarare, fiind utilizate atât proceduri clasice
militare cât şi proceduri şi standarde poliţieneşti, ceea ce impune cunoaşterea şi aplicarea dreptului
internaţional al drepturilor omului dar şi a dreptului internaţional umanitar, fiind imperios necesar ca
acesta din urmă să adaptat noilor realităţi.
Nevoia cunoaşterii şi aplicării principiilor şi normelor dreptului internaţional umanitar de către
personalul structurilor M.A.I. rezultă şi din imperativele guvernării globale şi regionale. Astfel,
Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii a ONU a considerat întotdeauna ca esenţială pentru
eficacitatea acţiunilor organizaţiei universale de pace cooperarea dintre componentele militară,
poliţienească şi umanitară a operaţiunilor,în multe cazuri având preponderenţă latura poliţienească 15,
care trebuie să cunoască şi să aplice dreptul internaţional umanitar dar şi se află sub protecţia
principiilor fundamentale şi regulilor de drept internaţional umanitar aplicabile forţelor Naţiunilor
Unite care desfăşoară operaţiuni sub comanda şi controlul ONU, principii şi reguli ce pot fi regăsite şi
în Convenţia din 1994 asupra siguranţei personalului ONU, în Buletinul Secretarului General din 1999
pentru respectarea dreptului internaţional umanitar de către forţele ONU şi în acordurile de participare
între ONU şi statele membre contributoare cu personal şi echipament la operaţiunile ONU, în aceasta
din urmă precizându-se că în acţiunile respective se aplică şi se respectă principiile şi spiritul
convenţiilor umanitare internaţionale aplicabile conduitei personalului. În cadrul OSCE, Codul de
conduită din 1995 privind aspectele politico- militare ale securităţii 16 are o viziune integrată asupra
militarilor şi poliţiştilor stabilind că fiecare stat membru va asigura permanent şi va menţine
conducerea efectivă şi controlul asupra forţelor lui militare, paramilitare şi de securitate internă , ca şi
asupra serviciilor de informaţii şi poliţiei, de către autorităţile stabilite pe cale constituţională şi
învestite cu legitimitate democratică, controlul exercitându-se pentru a asigura ca aceste servicii
publice să-şi îndeplinească responsabilităţile în cadrul constituţional şi legal, potrivit regulilor
dreptului internaţional şi naţional astfel încât personalul respectiv să fie conştient că fiecare este
răspunzător de acţiunile sale în faţa justiţiei şi a autorităţilor ierarhic superioare. La rândul său, NATO
se referă la poliţie utilizând expresia „structuri civile” în noul Concept Strategic adoptat la Lisabona în
2010, în contextul măsurilor de securitate prin gestionarea crizelor, propunându-şi crearea din
învăţămintele altor operaţii a unei structuri civile de gestionare a crizelor în scopul interacţiunii mai
eficace cu partenerii civili, cu atribuţii de planificare, desfăşurare şi coordonare a activităţilor civile
până la realizarea condiţiilor de transferare a acestor responsabilităţi către alţi actori; Organizaţia
15
Amănunte în N. Neagu, Teoria şi practica întrebuinţării poliţiei civile în operaţiunile de pace ale ONU, Ed. Triumf, 2003
şi O. Antonescu, Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Ed. CTEA, Bucureşti, 2006.
16
Publicat în RRDU nr. 35/2000.

8
Nord-Atlantică de securitate îşi propune pentru aceasta identificarea şi formarea de specialişti civili
care să lucreze alături de militarii Alianţei în anumite misiuni precum şi perfecţionarea planificării
civil-militare integrate pentru gama completă a crizelor. În ceea ce o priveşte, UE desfăşoară în cadrul
Politicii Externe şi de Securitate şi Comună (PESC) pe lângă operaţiile militare şi operaţii de
gestionare civilă a crizelor, tipologia acestora incluzând misiuni tip stat de drept, administraţie (ceea ce
înseamnă eventuala implicare a părţii administrative a M.A.I.), poliţe şi protecţie civilă. Difuzarea
dreptului internaţional umanitar pentru personalul operaţiunilor NATO şi UE se asigură nu numai de
statele membre ci şi de instituţiile membre ale organizaţiilor respective precum Colegiul NATO,
Consorţiul Academiilor Militare şi Forţelor de Securitate, Colegiul de Poliţie al UE sau Colegiul
European de Securitate şi Apărare.
Faţă de această nouă realitate a mediului geopolitic combinată cu emergenţa guvernării supra
naţionale şi cu necesităţile practice de asigurare a ordinii în teatrele de operaţii, structurile M.A.I. vor
îndeplini misiuni alături de forţele armate 17 astfel încât au obligaţii tot mai importante rezultate din
dreptul internaţional umanitar, mai ales că în boxa acuzaţilor din tribunalele penale internaţionale s-au
aflat şi se află nu numai politicieni şi militari ci şi poliţişti şi funcţionari civili care aveau atribuţii de
aplicare a dreptului internaţional umanitar. Pe de altă parte este dificil să separi partea dreptului
internaţional umanitar aplicabilă poliţiştilor de cea utilă militarilor, astfel încât manualul propus de
Academia de Poliţie „Al. I. Cuza” va conţine problematica întregului drept internaţional umanitar cu
accente de particularitate pentru studenţii M.A.I. De altfel, distincţia dintre forţele armate şi cele de
ordine publică nu dispare cu totul azi, în zilele noastre, militarii având un statut juridic separat de cel al
poliţiştilor ca şi un regim juridic particular al metodelor şi mijloacelor de acţiune, cu toată apropierea
dintre forţele militare şi cele poliţieneşti; manualul va prezenta, în consecinţă atât aspectele generale
cât şi cele particulare ale dreptului internaţional umanitar astfel încât absolvenţii Academiei să fi în
măsură să-şi cunoască şi să-şi îndeplinească cu responsabilitate atribuţiile în toate situaţiile de aplicare
a convenţiilor umanitare, de la prinderea, deţinerea şi interogarea suspecţilor de crime de război până
la acordarea asistenţei umanitare şi formarea forţelor naţionale de poliţie, administrative şi protecţie
civilă. Formarea şi instruirea personalului M.A.I. în domeniul dreptului internaţional umanitar n-ar
trebui să întâmpine dificultăţi dacă avem în vedere calitatea acestuia de „aplicator de legi”, mai ales
că sunt deja familiarizaţi cu problematica protecţiei juridice a drepturilor omului care prin „nucleul său
dur” are valabilitate şi în situaţii excepţionale ori de conflict armat. Toate acestea constituie motive şi
argumente puternice pentru ca Manualul de Drept Internaţional Umanitar pentru personalul structurilor
M.A.I. să devină o carte de învăţătură de căpătâi pentru perfecţionarea pregătirii poliţiştilor în sensul
responsabilităţii, legalităţii, eficacităţii şi umanitarismului.

17
Participarea M.A.N şi M.A.I. la combaterea terorismului, proliferării armelor şi crimei organizate este prevăzută atât de
convenţiile internaţionale cât şi de legile interne care au ca obiect aceste noi ameninţări la adresa ordinii publice.

9
 CAPITOLUL I
CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR

1. Geneza, evoluţia, denumirea şi definiţia dreptului internaţional umanitar

Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat în relaţii unele cu altele, la
început sporadic şi accidental, pentru ca, pe măsura trecerii timpului, raporturile dintre ele să se
extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale, care cuprind toate domeniile vieţii social-economice,
politic, cultural, medical, sportiv, etc. Aceste relaţii au îmbrăcat de la început două forme principale:
de colaborare şi de luptă, de confruntare. Relaţiile de colaborare sunt guvernate de norme juridice,
făcând parte din dreptul internaţional public, cele de luptă, de norme ce alcătuiesc dreptul internaţional
umanitar.18
Sun Tzu în „ Arta Războiului” precizează că: „Războiul este o problemă de o importanţă vitală
pentru stat, domeniul vieţii şi al morţii, calea care duce spre nimicire sau supravieţuire 19”. Este evident
că natura şi modalităţile de purtare ale războiului au evoluat în funcţie de evoluţia generală a societăţii
omeneşti, iar consecinţele sale au fost diferite pe parcursul istoriei 20. Alvin şi Heidi Toffer21 disting trei
moduri de utilizare a violenţei armate organizate. Chiar şi în comuna primitivă, colectivităţile umane
se luptau pentru a răzbuna omoruri, pentru a răpi femei sau pentru accesul la vânat; această violenţă
însă era sinonimă cu războiul22. Abia când revoluţia agricolă a lansat primul mare rol de schimbări în
istoria omenirii şi s-au constituit statele antice au apărut şi războaiele ca ciocniri sângeroase între state.
Până în Evul Mediu, războaiele din primul val poartă pecetea inconfundabilă a economiilor agrare care
le-au dat naştere, nu numai în sens tehnologic, ci şi în sens al organizării, comunicaţiilor, logisticii,
administraţiei, structurilor de recompensare, stilurilor de comandă şi ipotezelor culturale23.
Cel de-al Doilea Val de schimbări istorice lansat de revoluţia industrială a făcut ca distrugerile
de masă să devină esenţa beligeranţei din epoca producţiei industriale de masă bazată pe tehnologia
coşului de fum. Elementele acestei schimbări revoluţionare a războiului au fost: înlocuirea războiului
„limitat” cu cel „nelimitat”; transformarea lui dintr-o ciocnire între conducători într-o ciocnire între
popoare, între armate regulate bazate pe serviciul militar obligatoriu; organizarea şi doctrina; creşterea
puterii de foc a armamentelor şi apariţia unor noi tactici; extinderea teatrului de război. Punctul
culminant al celui de-al Doilea Val a fost apariţia armelor de distrugere în masă 24.
Cu rădăcini anterioare acestui eveniment, războiul din Golf din 1991 a fost expresia tipului de
violenţă armată a celui de-al Treilea Val, războiul epocii informaţionale bazată pe cunoaştere,
demasificare, accelerarea schimbărilor. În fapt, în Golf, s-au purtat simultan două războaie, unul vizibil
de tip industrial şi altul invizibil, radical diferit, cu o natură a beligeranţei complet modificată.
Rezultatul a fost o imagine foarte aseptizată a războiului, o formă de luptă aparent scutită de carnagii,
dusă cu arme ale celui de-al Treilea Val, concepute pentru o precizie maximă, distrugere specializată şi
minime pagube colaterale. În ultima perioadă de timp se discută tot mai des despre conceptul de
„război bazat pe reţea” ca fiind expresia tipului de violenţă specifică celui de-al Patrulea Val, dar
această noţiune nu este delimitată şi clarificată complet încă.
S-a încercat definirea răboiului încă din antichitate. Cicero îl defineşte ca înfruntare violentă
iar Hugo Groţius sesizează că prin cuvântul bellum (cu origine în duellum) se înţelege nu numai
acţiunea ci şi starea celor care se înfruntă în mod violent 25. Pentru epoca modernă, cea mai cunoscută
definiţie aparţine lui Karl von Clauservitz, potrivit căruia războiul este un act de violenţă destinat
constrângerii adversarului de a se supune voinţei noastre, fiind o continuare a politicii cu alte

18
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. Print, Bucureşti 2000, p. 12.
19
Sun Tzu, Arta Războiului, p. 7.
20
Ion Dragoman, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei, Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p. 6-8.
21
Alvin şi Heidi Toffer, Război şi antirăzboi. Supravieţuire în zorii secolului XXI, Editura Antet 1995, p 46-101.
22
Ion Dragoman, op. cit. p.6.
23
Dumitru Toma, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2005, p.4.
24
Ion Dragoman, op. cit., p.6.
25
Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Basel, Bucureşti 1995, p.104.

10
mijloace26. Iar fondatorul polemologiei remarca faptul că războiul este o formă de violenţă, cu
trăsătura esenţială de a fi metodic şi organizat în ceea ce priveşte grupările luptătoare şi modalităţile de
ducere; mai mult, el este limitat în timp şi spaţiu fiind supus unor reguli speciale foarte variabile, o altă
caracteristică a sa fiind aceea că este sângeros, căci dacă nu implică distrugeri de vieţi umane, el
rămâne doar un schimb de ameninţări27.Conceptul juridic de război se referă la recursul la forţă şi
obiectivul de a înfrânge adversarul, fiind fie un procedeu de autoapărare, un mod coercitiv de
executare a dreptului internaţional (H. Kelseu), fie o luptă armată între state, voită de cel puţin un stat
şi dusă în vederea unui interes naţional (L. Delbz), un element psihologic (voinţa de a face război), un
element material (lupta armată), şi un element teleologic (servirea interesului naţional) 28. Toate aceste
definiţii insistă pe utilizarea mijloacelor violenţei armate ca esenţă a războiului, iar expresiile
metaforice „război economic”, „război psihologic”, „război informaţional” exced conceptului propriu
zis. Oricum el rămâne un fenomen deosebit de complex care antrenează diferitele aspecte ale vieţii
sociale, fapt pentru care în jurul lui s-au creat adevărate ramuri de cercetare precum arta războiului,
politica militară, sociologia războiului, istoria artei militare, polemologia 29, dreptul războiului.
Analizele militare, istorice, psihologice, economice sociologice, etc., nu pot fi complete fără
cercetarea normelor juridice referitoare la război, norme al căror ansamblu formează dreptul
războiului. Dacă războiul este un fenomen curent al raporturilor dintre state, este normal ca dreptul
internaţional să normeze această stare şi să se preocupe de protecţia oamenilor în astfel de situaţii 30.
Ca urmare dreptul internaţional a fost definit ca fiind chiar un „drept al războiului”, concept care are
două sensuri.
Într-un sens subiectiv prin dreptul războiului se înţelege facultatea statelor de a-şi reglementa
raporturile reciproce prin intermediul acestui adevărat instrument al politicii naţionale care presupune
utilizarea mijloacelor violenţei armate. Încă de la apariţia şi formarea comunităţii statale incipiente, s-a
recunoscut entităţilor statale prerogativa de a recurge la război în promovarea intereselor ca o
continuare a politicii cu alte mijloace. Mai mult, s-a considerat că aceasta ar fi un adevărat „drept”, un
act licit derivat din suveranitate şi, ca atare, o reală procedură „legală” de soluţionare a litigiilor dintre
state. Romanii numeau acest drept „jus ad bellum”(dreptul la război). În susţinerea acestui drept,
doctrinele politico-juridice formulează justificări „juridice”, ca autoconservarea, necesitatea,
autoprotecţia, menţinerea echilibrului de forţe, ş.a. 31. În practica statelor se concretizează astfel
concepţia că războiul constituie o procedură legitimă, ultimul mijloc la care politica statelor este
îndreptăţită să recurgă în rezolvarea disputelor dintre ele ca să-şi apere şi să-şi asigure realizarea
drepturilor lor. Evoluţia concepţiilor şi instituţiilor juridice privind recurgerea la război în relaţiile
interstatale a parcurs mai multe etape istorice până în prezent când în dreptul internaţional s-a
consacrat ca o normă imperativă de jus cogens gentium, principiul fundamental al nerecurgerii la forţă
şi la ameninţarea cu folosirea forţei împotriva suveranităţii, integrităţii şi independenţei politice a
statelor sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite 32.
Cea de-a doua semnificaţie a noţiunii de „dreptul războiului” este cea de totalitate de norme
juridice care reglementează declanşarea, desfăşurarea şi încheierea ostilităţilor militare, ceea ce la
romani echivala cu expresia „jus in bello” (dreptul în război). În acest înţeles obiectiv, dreptul
războiului este o parte a dreptului internaţional care cuprinde regulile create prin acordul de voinţă al
statelor având ca scop reglementarea conflictelor armate în vederea atenuării efectelor distructive ale
acestora, fiind susceptibile a fi duse la îndeplinire prin utilizarea constrângerii exercitate tot de state,

26
Karl von Clauservitz, De la Guerre, Editions du Minuit, Paris 1950, p.51.
27
Gaston Bouthoul, Le phénomène guerre, Poyot, 1962.
28
Julia Motoc, Interpreter la guerre, les exceptions de l’article 2 par. 4 de la Charte de l’ONU.
29
Termenul provine din limba greacă (“polema”-război şi “logos”-ştiinţă) şi îşi propune ca obiect cercetarea fenomenului
războiului, studiind structurile beligere şi periodicitatea conflictelor.
30
Ion Dragoman, op. cit., p.9.
31
Hugo Grotius afirma că dreptul material sau dreptul ginţilor încuviinţează ca legitim războiul drept căci este îngăduit să se
răspundă la forţă prin forţă, acest drept fiind statornicit chiar de la natură şi găsea nenumărate argumente în acest sens, vezi
Hugo Groţius, op. cit. p.119-152. De asemenea, în “De spiritual legilor”, Montesquieu afirma că, între societăţi, dreptul de
legitimă apărare implică uneori necesitatea de a ataca, atunci când un popor vede că o pace de o lungă durată ar da altui popor
putinţa să-l distrugă şi să-l distrugă şi că atacul este în acel moment singurul mijloc de a preîntâmpina această distrugere, în
Montesquieu, „Despre spiritul legilor, Editura ştiinţifică 1964, vol I, p. 174.
32
Art. 2, Carta O.N.U.

11
individual sau colectiv asupra beligeranţilor 33. În acest înţeles, încă din 1625, Hugo Grotius analiza
regulile generale cu privire la ceea ce este îngăduit într-un război după dreptul natural 34. Concret, în
această accepţiune, dreptul războiului a însemnat întotdeauna impunerea de restricţii juridice acţiunilor
militare prin intermediul cutumei sau convenţiilor şi protejarea unor valori în caz de conflict armat 35;
încălcarea lor a constituit şi constituie infracţiuni grave care sunt denumite crime de război sau crime
împotriva umanităţii.
Expresiile echivalente ale conceptului de „drept al războiului” în sens obiectiv sunt: „dreptul
de la Haga”, care fixează drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în conducerea acţiunilor militare
precum şi „dreptul de la Geneva” care cuprinde normele referitoare la protecţia victimelor conflictelor
armate, a populaţiei şi bunurilor civile, a organismelor care au grija acestora 36. Observăm că dreptul de
la Haga se completează cu cel de la Geneva astfel încât împreună formează dreptul războiului
tradiţional, dreptul de la Haga conţinând şi norme umanitare iar cel de la Geneva reglementând, într-o
anumită măsură, comportamentul forţelor armate în acţiune. Conflictele de codificare de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au consacrat dreptul războiului în formula „legile şi
obiceiurile războiului”. În sfârşit, ultima mare codificare din anul 1977 reuneşte cele două ramuri –
dreptul războiului (Haga) şi dreptul umanitar (dreptul de la Geneva) – într-un nou concept: „dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate”, aceasta fiind denumirea oficială 37.
Cea mai simplă definiţie a dreptului internaţional umanitar este aceea de ansamblu al normelor
care asigură protecţia omului în conflictul armat 38. Dar definiţia dată în literatura de specialitate este
aceea că dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este ansamblul de norme de drept
internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţiile de conflict armat internaţional 39.
Dreptul umanitar propriu-zis, care din titlu subliniază scopurile umanitare ale dreptului
aplicabil în conflictele armate a fost elaborat exclusiv în profilul victimelor, având drept prioritate
omul şi principiile umanitare, ca elemente primordiale de pace şi civilizaţie. Normele din această
categorie sunt în prezent concretizate în cele patru Convenţii elaborate la Geneva la 12 august 1949 şi
cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii, adoptate la 8 iunie 1977.

2. Izvoarele dreptului internaţional umanitar

2.1. Izvoarele principale ale dreptului umanitar contemporan

A. Acordurile internaţionale
Încă înainte de cea de-a doua jumătate a secolului XIX, când legile războiului au început să fie
codificate în tratate multilaterale, anumite principii referitoare la conducerea ostilităţilor armate au fost
incluse în tratate bilaterale, un exemplu în acest sens fiind Tratatul de prietenie şi comerţ din 1785
dintre SUA şi Prusia, în care există două articole explicite şi detaliate asupra respectării unor anumite
reguli fundamentale dacă războiul izbucneşte între cele două părţi; primul dintre ele defineşte
imunitatea comercianţilor, femeilor, copiilor, profesorilor, agricultorilor şi altora iar celălalt
particularizează tratamentul uman al prizonierilor de război. Se consideră că prima înţelegere
multilaterală asupra codificării legilor războiului este Declaraţia de la Paris din 1856 asupra războiului
maritim, urmată de Convenţia de la Geneva din 1864 asupra răniţilor şi bolnavilor şi Declaraţia de la

33
Ion Dragoman, op. cit., p. 10.
34
Hugo Groţius, op. cit., p. 605.
35
Jean Pictet, Dévelopment et principes du droit international humanitarie, Paris 1983, p. 28-29.
36
Ion Dragoman, Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti,
1993, p 8-9.
37
În cuprinsul Protocolului, sunt utilizate şi alte expresii, precum: “reguli de drept internaţional privind relaţiile
diplomatice”(art.5); “Orice altă regulă de drept internaţional aplicabilă acestei Înalte Părţi Contractante” (art. 36); “reguli
existente generalmente recunoscute de drept internaţional aplicabile spionajului şi folosirii pavilioanelor şi conducerea
conflictelor armate pe mare”(art. 33, par.3);” reguli de drept internaţional aplicabile în conflictele armate pe mare sau în
aer”(art. 49, par. 3); “alte rguli de drept internaţional aplicabile”(art. 51, par. 1); “drept internaţional”(art.56, par 3); “alte
norme de drept internaţional care guvernează protecţia drepturilor fundamentale ale omului în timpul unui conflict armat cu
caracter internaţional”(art.72); “reguli de drept internaţional aplicabile”(art. 75, par.7);
38
Humanitarian Law in Armed Conflicts Manual, The Federal Ministry of Defence of the Federal Republic of Germany ,
1992.,p 11.
39
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.14.

12
Sankt Petersburg din 1868 asupra proiectilelor explozive. Procesul de codificare a legilor şi
obiceiurilor războiului s-a accelerat la cumpăna dintre secolele XIX şi XX prin adoptarea convenţiilor
elaborate de Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907. Tratatele de la Paris din 1919 de la terminarea
primului război mondial au recunoscut expres că anumite metode de război erau interzise iar în
perioada interbelică s-au încheiat mai multe înţelegeri pentru interzicerea gazelor şi armelor biologice,
pentru protecţia prizonierilor sau pentru reglementarea războiului submarin. La fel, după cel de-al
doilea război mondial s-au adoptat multiple acorduri internaţionale, între altele pentru incriminarea
genocidului, protecţia civililor şi a bunurilor culturale, interzicerea tehnicilor de modificare a
mediului, limitarea anumitor arme clasice, scoaterea în afara legii a minelor antipersonal, înfiinţarea
Curţii Penale Internaţionale.
Astăzi dispunem de un sistem complex de convenţii internaţionale asupra legilor războiului,
chiar dacă el mai are numeroase imperfecţiuni: existenţa unor interpretări diferite ale diferitelor
dispoziţii legale care afectează înţelegerea universală a dreptului existent; nepunerea în practică a unor
prevederi prea ambiţioase ale unor reguli care altfel sunt deosebit de precise (ex. furnizarea către
prizonieri de tutun, instrumentar ştiinţific sau obiecte sportive); arbitrariul unor norme prea detaliate,
cum ar fi referirea la mamele cu copii „sub şapte ani”; inexistenţa unor dispoziţii exprese la unele
aspecte ale operaţiilor militare, precum războiul aerian; dificultatea de aplicare a unor reguli relative
care fac apel la atribute precum ,,rezonabil”, „necesar” ori „proporţional” astfel încât lasă deschisă
calea abuzurilor; imposibilitatea ca dreptul scris să ţină pasul cu perfecţionările deosebit de rapide ale
mijloacelor şi metodelor de război; dificultăţile legate de aplicarea unor distincţii importante şi
fundamentale precum cele dintre ţintele militare şi civile, dintre conflictele internaţionale şi
neinternaţionale ori dintre operaţiile de menţinere şi cele de impunere a păcii; greutăţile legate de
certificarea şi demonstrarea crimelor de război şi, după aceea, urmărirea lor penală şi sancţionarea
vinovaţilor.

B. Principiile şi regulile cutumiare

În pofida importanţei acordurilor internaţionale în dezvoltarea modernă a dreptului
internaţional, principiile şi regulile cutumiare ale războiului deduse din practica generală şi repetată a
statelor rămân deosebit de importante măcar pentru motivul că ele sunt obligatorii pentru toate statele.
În general, şi astăzi este posibilă apariţia unor obiceiuri ale războiului în domenii în care convenţiile
internaţionale nu conţin reglementări, practica statelor însemnând nu numai comportamentul
diplomatic, politic şi militar ci şi declaraţiile oficiale, jurisprudenţa şi actele administrative. Dreptul
cutumiar reprezintă un complement al dreptului convenţional în mai multe feluri: prevederile
cutumiare din convenţiile internaţionale sunt obligatorii şi pentru statele care nu le-au ratificat încă
(astfel, SUA, care nu este încă parte la Protocolul 1 din 1977, aplică regulile acestuia care reflectă
dreptul cutumiar); unele reguli cutumiare le prefigurează pe cele convenţionale (cum a fost cazul
principiilor la Nurnberg incluse în Statutul Curţii Penale Internaţionale); dreptul cutumiar poate fi
deosebit de util în interpretarea dispoziţiilor convenţionale şi chiar le poate suplimenta; deşi dreptul
cutumiar poate întări regimul juridic scris al tratatelor, uneori, practica statală ar putea deroga atât de
la convenţii mai vechi cât şi de la dreptul cutumiar astfel încât, dacă o astfel de practică e generală şi
repetată se pune problema de a şti când vechiul drept a cedat locul celui nou. Există şi posibilitatea ca
dreptul convenţional să se transforme în drept cutumiar în sensul că, spre exemplu, convenţiile de la
Geneva din 1949 au fost acceptate de toate statele, ceea ce înseamnă obligativitatea acestora pentru
orice nou subiect de drept internaţional.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie defineşte dreptul internaţional cutumiar ca fiind „dovada
unei practici generale, acceptată ca normă de drept” 40. Este general acceptat că existenţa unei reguli de
drept internaţional cutumiar necesită prezenţa a două elemente, respectiv practica statelor (usus) şi
convingerea statelor că o astfel de practică este obligatorie, interzisă sau permisă - în funcţie de natura
regulii - datorită unei reguli de drept (opinio juris sive necessitatis). Conform celor stabilite de Curtea
Internaţională de Justiţie în cazul Platoului continental: „Este evident, desigur, că substanţa dreptului
internaţional cutumiar trebuie căutată, în primul rând, în practica efectivă şi în opinio juris a
statelor”41. Înţelesul şi conţinutul exact al acestor două elemente au făcut obiectul unor numeroase
40
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, articolul 38 (1) (b).
41
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazul privind platoul continental (Jamahiria Arabă Libiană v. Malta), hotărâre, 3 iunie
1985, Rapoartele CIJ 1985, pag. 29 - 30, §27.

13
lucrări academice. Studiul a recurs la abordarea clasică pentru a determina existenţa unei reguli de
drept internaţional cutumiar general, respectiv abordarea stabilită de Curtea Internaţională de Justiţie,
mai ales în cazurile privind Platoul continental al Mării Nordului 42.
Practica statelor trebuie analizată din două perspective. În primul rând, este vorba de a şti care
sunt practicile ce contribuie la crearea regulilor de drept internaţional cutumiar (selectarea practicii
statelor) şi, în al doilea, rând trebuie determinată măsura în care aceste practici dau naştere efectiv unei
reguli de drept internaţional cutumiar (evaluarea practicii statelor) 43.
Atât actele materiale, cât şi cele verbale ale statelor reprezintă practică ce contribuie la crearea
de reguli de drept internaţional cutumiar. Actele materiale includ, de exemplu, comportamentul pe
câmpul de luptă, folosirea anumitor arme şi tratamentul acordat diferitelor categorii de persoane.
Actele verbale includ manualele militare, legislaţia internă, jurisprudenţa naţională, instrucţiunile date
forţelor armate şi de poliţie, comunicatele militare pe timp de conflict armat, protestele diplomatice,
opiniile consilierilor juridici oficiali, comentariile autorităţilor pe marginea proiectelor de tratate,
deciziile organelor executive şi regulamentele de aplicare a acestora, pledoariile în faţa instanţelor
internaţionale, declaraţiile în cadrul forumurilor internaţionale, declaraţiile de poziţie ale autorităţilor
pe marginea rezoluţiilor adoptate de organizaţiile internaţionale. Această listă demonstrează că
practica organelor executive, legislative şi judecătoreşti ale unui stat poate contribui la formarea de
reguli de drept internaţional cutumiar44.
Negocierea şi adoptarea rezoluţiilor în cadrul organizaţiilor sau conferinţelor internaţionale,
coroborate cu explicaţiile date modului de exercitare a votului, reprezintă acte ale statelor respective.
Este general recunoscut faptul că, cu puţine excepţii, rezoluţiile nu sunt, în mod normal, obligatorii
prin ele însele. În consecinţă, valoarea acordată unei anumite rezoluţii din perspectiva formării unei
reguli de drept internaţional cutumiar, depinde de conţinutul său, de măsura în care ea este acceptată şi
de coerenţa practicii statelor în domeniul respectiv 45. Cu cât este mai mare sprijinul acordat unei
rezoluţii, cu atât este mai mare importanţa acesteia.
Deşi deciziile instanţelor internaţionale reprezintă surse auxiliare de drept internaţional 46, ele nu
reprezintă practică a statelor. Motivul este că, spre deosebire de instanţele naţionale, instanţele
internaţionale nu sunt organe ale statului. Cu toate acestea, deciziile instanţelor internaţionale au o
importanţă semnificativă deoarece, dacă o instanţă internaţională stabileşte existenţa unei reguli de
drept internaţional cutumiar, aceasta reprezintă o dovadă convingătoare privind existenţa respectivei
reguli. În plus, datorită valorii de precedent a acestor decizii, instanţele internaţionale pot, de
asemenea, să contribuie la apariţia unei reguli de drept internaţional cutumiar, prin influenţarea
practicii ulterioare a statelor şi a organizaţiilor internaţionale 47.
Practica grupurilor armate de opoziţie, cum ar fi codurile de conduită, asumarea de angajamente
cu privire la respectarea anumitor reguli de drept internaţional umanitar sau alte declaraţii, nu
reprezintă practică a statelor ca atare. Deşi o astfel de practică poate conţine elemente care dovedesc
acceptarea unor reguli aplicabile în conflictele armate neinternaţionale, semnificaţia lor juridică este
neclară şi, în consecinţă, ea nu a fost considerată ca argument pentru dovedirea existenţei unei reguli
de drept internaţional cutumiar48.
Practica statelor trebuie să fie evaluată pentru a determina dacă este suficient de „densă” pentru
a da naştere unei reguli de drept internaţional cutumiar 49. Pentru a da naştere unei reguli de drept
internaţional cutumiar, practica statelor trebuie să fie cât mai uniformă, frecventă şi reprezentativă 50. În
cele ce urmează, vom analiza aceste condiţii.

42
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazurile privind platoul continental al Mării Nordului, hotărâre, 20 februarie 1969,
Rapoartele CIJ 1969, pag. 3
43
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.4.
44
Ibidem
45
Importanţa acestor condiţii a fost subliniată de Curtea Internaţională de Justiţie, Legalitatea ameninţării cu sau a folosirii
armelor nucleare, aviz consultativ, 8 iulie 1996, Rapoartele CIJ 1996, pag. 254 - 255, §§ 70-73.
46
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, articolul 38 (1) (d).
47
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.5.
48
Idem.
49
În acest context, noţiunea de "densă" provine din lucrarea lui Sir Humphrey Waldock "Curs general de drept internaţional
public", Colecţie de cursuri a Academiei de Drept Internaţional de la Haga, voI. 106, 1962, pag. 44.
50
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazurile privind platoul continental al Mării Nordului, op. cit. (nota 7), pag. 43, § 74.

14
 În primul rând, pentru ca practica statelor să dea naştere unei reguli de drept internaţional
cutumiar, ea trebuie să fie cât mai uniformă. Este nevoie ca state diferite să nu fi adoptat conduite
substanţial diferite. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie demonstrează că o practică opusă
care, la prima vedere, pare a afecta uniformitatea, nu împiedică neapărat formarea unei reguli de drept
internaţional cutumiar, în cazul în care practica opusă este condamnată de alte state sau negată de
autorităţile respective. Dimpotrivă, astfel de condamnări sau negări confirmă regula respectivă 51.
Acest fapt este şi mai relevant pentru unele dintre normele dreptului internaţional umanitar, în
cazul cărora există numeroase elemente care demonstrează o practică a statelor în sprijinul respectivei
reguli, dar şi repetate cazuri de încălcare a aceleiaşi reguli. În cazurile în care încălcările au fost
urmate de scuze sau justificări provenind de la partea respectivă şi/sau de condamnări din partea altor
state, existenţa respectivei reguli nu este pusă sub semnul întrebării. Statele care doresc să schimbe o
regulă existentă de drept internaţional cutumiar, trebuie să facă acest lucru prin practica lor oficială şi
susţinând că acţionează conform unei reguli de drept 52.
În al doilea rând, pentru apariţia unei reguli de drept internaţional cutumiar general, respectiva
practică a statelor trebuie să fie atât frecventă, cât şi reprezentativă. Cu toate acestea, nu este nevoie ca
respectiva practică să fie universală; este suficientă o practică "generală 53. Nu este nevoie de un anumit
număr sau procentaj de state. Unul dintre motivele pentru care este imposibil a se stabili o cifră exactă
pentru amploarea participării necesare, este faptul că acest criteriu are mai degrabă o natură calitativă,
nu cantitativă. Cu alte cuvinte, nu se pune numai problema numărului statelor care participă la această
practică, fiind important şi care sunt aceste state 54. În termenii stabiliţi de Curtea Internaţională de
Justiţie, în cazurile privind Platoul continental al Mării Nordului, este nevoie ca practica să includă
acele state „interesate în mod special”55.
Această perspectivă are două implicaţii: (l) dacă toate statele „interesate în mod special” sunt
reprezentate, nu este esenţial ca majoritatea statelor să fi participat în mod activ, dar este necesar cel
puţin ca ele să fi achiesat la practica statelor „interesate în mod special” şi (2) dacă statele „interesate
în mod special”nu acceptă practica, aceasta nu se poate transforma într-o regulă de drept internaţional
cutumiar, chiar dacă, aşa cum am explicat, unanimitatea nu este necesară 56. În cazul dreptului
internaţional umanitar, depinde de împrejurări care sunt statele „interesate în mod special”. De
exemplu, în cazul armelor laser care produc orbirea, statele „interesate în mod special” sunt inclusiv
acelea identificate ca aflându-se în proces de dezvoltare a unor astfel de arme, deşi altele sunt statele
care ar putea suferi în urma utilizării acestor arme. În mod similar, statele a căror populaţie are nevoie
de asistenţă umanitară sunt „interesate în mod special”, la fel ca şi statele care oferă în mod frecvent
astfel de asistenţă. Cu privire la orice normă de drept internaţional umanitar, ţările care au luat parte la
un conflict armat sunt „interesate în mod special” în cazul în care practica lor analizată în raport cu o
anumită regulă a fost relevantă pentru acel conflict armat. Deşi în anumite domenii ale dreptului
internaţional umanitar, anumite state pot fi interesate în mod special, este la fel de adevărat că toate
statele, chiar dacă nu sunt parte la conflict, au un interes juridic să solicite respectarea dreptului
internaţional umanitar de către alte state 57. În plus, toate statele pot suferi datorită mijloacelor şi
metodelor de război utilizate de alte state. Ca urmare, trebuie avută în vedere practica tuturor statelor,
indiferent dacă acestea sunt sau nu „interesate în mod special” în sensul strict al expresiei 58.
Deşi, în mod normal, apariţia unei norme de drept internaţional cutumiar necesită timp, această
perioadă nu este precizată. Factorul determinant este mai degrabă acumularea unei practici suficient de
densă ca uniformitate, răspândire şi reprezentativitate 59.

51
Vezi Curtea Internaţională de Justiţie, Cazul privind activităţile militare şi paramilitare din Nicaragua şi împotriva acesteia
(Nicaragua v. Statele Unite ale Americii), fond, hotărâre, 27 iunie 1986, Rapoartele C1J 1986, pag. 98, § 186.
52
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.6.
53
Asociaţia de Drept Internaţional, Raportul final al comitetului privind formarea dreptului internaţional cutumiar (general),
Declaraţia privind principiile aplicabile formării dreptului internaţional cutumiar general, Raportul celei de a 69-a conferinţe,
Londra, 2000, Principiul 14, pag 734
54
Ibidem, comentariile (d) şi (e) la Principiul 14, pag. 736 - 737.
55
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazurile privind Platoul continental al Mării Nordului, op. cit. (nota 7), pag.43,§74
56
Raportul ADI, op. cit. (nota 13), comentariul (e) la Principiul 14, pag. 737.
57
Vezi dreptul internaţional cutumiar , op.cit, p. 114
58
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.7.
59
Idem.

15
 2.2. Izvoare secundare ale dreptului umanitar contemporan
A. Jurisprudenţa
Sentinţele judiciare ale instanţelor naţionale şi internaţionale au fost întotdeauna importante în
clarificarea şi dezvoltarea dreptului ca şi în aplicarea acestuia. Există astăzi un număr destul de mare
de decizii juridice naţionale importante referitoare la ocupaţia militară şi tratamentul civililor în timp
de ocupaţie, la prizele maritime ori la alte aspecte ale dreptului războiului. După 1945 au fost emise
astfel de decizii de instanţe internaţionale precum tribunalele de la Nurnberg şi Tokyo pentru cel de-al
doilea război mondial, tribunalul de la Haga pentru războaiele din fosta Iugoslavie sau cel de la
Arusha pentru genocidul din Ruanda. Există, de asemenea, mai multe sentinţe şi avize consultative ale
Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga care, deşi nu e o instanţă penală, s-a referit adesea la legile
războiului în cazuri precum Strâmtoarea Corfu ( 1949), Nicaragua (1986), Rezervele la Convenţia
genocidului (1951), legalitatea ameninţării cu utilizarea armei nucleare (1996). Aşteptări majore există
faţă de nou intrată în funcţiune Curte Penală Internaţională cu caracter permanent, astfel încât
credibilitatea dreptului umanitar să crească în războaiele ce vor veni.

B. Lucrările specialiştilor în drept

Ceea ce teoreticienii dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate au inclus în
operele lor este adesea invocat ca probă a existenţei dreptului în ansamblu sau pe probleme specifice.
Deşi azi astfel de opere sunt mult mai numeroase decât la finalul celui de-al doilea război mondial,
importanţa acestora nu s-a diminuat şi chiar a crescut datorită necesităţii evidente de a clarifica un
număr din ce în ce mai mare de reguli codificate, de a le explica prin relaţionarea lor cu ansamblul
celorlalte dispoziţii ale dreptului internaţional umanitar existente în alte izvoare juridice dar şi de a
preciza cum se aplică dreptul conflictelor armate în situaţiile cu totul noi ale vremurilor noastre ori
noilor arme şi metode de luptă. E adevărat însă şi faptul că interpretările doctrinare ale dreptului s-ar
putea îndepărta de la litera şi spiritul legii, unii dintre specialiştii în drept fiind în dezacord în zone
controversate ale convenţiilor internaţionale umanitare. Totuşi, lucrările specialiştilor în drept au
influenţat crearea unui «soft law» în rezoluţiile organizaţiilor internaţionale de securitate.

C. Manualele de Drept Militar şi Poliţienesc

Manualele naţionale de drept militar şi regulile de angajament reprezintă legătura cea mai
directă dintre legile războiului şi forţele armate, conţinând regulile cutumiare şi convenţionale ale
dreptului umanitar al conflictelor armate. Unul din primele exemple timpurii în acest sens, subliniind
dreptul războiului pentru uzul forţelor armate şi reprezentând prima încercare de codificare a legilor
războiului terestru, a fost Instrucţiunile din 1863 ale Guvernului SUA pentru Armata de Uscat,
cunoscute sub denumirea de «Codul Lieber », după numele profesorului care l-a elaborat pe timpul
războiului civil american. EI a devenit, după aceea, modelul după care s-au adoptat manuale militare
naţionale în Olanda (1871), Franţa (1877), Serbia (1879), Spania (l882), Portugalia (1890), Italia
(1896). Manuale naţionale continuă să se publice şi astăzi, alături de manuale ale unor organizaţii
internaţionale guvernamentale (cum e Buletinul ONU din 1999) sau neguvernamentale (Manualul
CICR sau Manualul de la San Remo pentru războaiele maritime). Şi manualele de drept militar au
influenţat elaborarea rezoluţiilor organizaţiilor internaţionale şi probleme de DIU (cunoscute sub
denumirea de «soft-law»). În ceea ce-i priveşte strict pe poliţişti, în 1998 a fost editat sub auspiciile
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii Manualul de drepturile omului şi drept umanitar pentru
forţele de poliţie şi securitate, autorul, Cees de Rover, poliţist de meserie, fiind şeful mai multor
misiuni de formare a poliţiştilor în peste 40 de ţări din America Latină, Africa, Europa de Est şi Asia.

3. Principiile dreptului internaţional umanitar

În timp ce dreptul umanitar este aplicabil în mod legal în situaţii de conflict armat, principiile
dreptului umanitar - care se referă la grija şi protecţia pentru victimele situaţiilor de conflict armat -
sunt relevante în mod egal şi pentru alte situaţii decât cele de conflict armat, care pot fi cel mai bine
caracterizate drept tulburări şi tensiuni.

16
Situaţiile de conflict armat nu erup în mod spontan. Ele sunt produsul deteriorării statului de drept şi a
ordinii dintr-o ţară, deteriorare pentru care organizaţiile însărcinate cu asigurarea aplicării legii poartă
responsabilitatea primară, Implicarea practică, prin însăşi natura îndatoriri lor, a persoanelor oficiale
însărcinate cu asigurarea aplicării legii, în situaţii de demonstraţii violente, tulburări şi tensiuni care
pot escalada către război civil le solicită să fie conştiente - şi capabile - de integrarea principiilor de
drept umanitar şi de drepturile omului în operaţiunile şi pregătirea lor. De aceea, pentru o executare
corectă a propriilor lor sarcini, este indispensabil pentru persoanele însărcinate cu asigurarea aplicării
legii să aibă un anumit nivel de cunoştinţe în domeniul dreptului umanitar. Deşi funcţia de asigurare a
aplicării legii poate fi suspendată în mod temporar în timpul situaţiilor de conflict armat, problema
investigaţii lor ulterioare a încălcărilor grave ale prevederilor dreptului războiului va necesita în mod
natural o responsabilitate in ceea ce priveşte asigurarea aplicării legii. Acesta poate fi considerat un
motiv în plus pentru ca persoanele oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii să fie familiarizate
cu principiile dreptului umanitar. Ori de câte ori va fi cazul, în acest Manual, se va face referire la
prevederile relevante ale dreptului umanitar care pot (sau trebuie) să aibă un impact asupra practicii
pentru asigurarea aplicării legii.Principiile umanităţii, respectul pentru viaţă, libertate şi securitate a
persoanei principiile pentru protecţia victimelor crimelor şi/sau abuzului de putere, precum şi
prevederile speciale pentru protecţia grupurilor vulnerabile (deci femei, copii, refugiaţi), pot fi găsite şi
în drepturile omului şi în dreptul umanitar.Ori de câte ori şi oriunde persoanele oficiale însărcinate cu
asigurarea aplicării legii îşi exercită puterea şi autoritatea, ele trebuie să respecte şi să protejeze
drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor - fie că sunt exprimate în drepturile omului sau în dreptul
umanitar. Faptul că un stat se întâmplă să se găsească într-o situaţie de conflict armat sau de tulburări
sau tensiuni interne, sau sub o stare de urgenţă proclamată, nu anulează această obligaţie, iar astfel de
situaţii nici nu pot servi drept justificare a nerespectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale 60.
Se apreciază că dreptul internaţional umanitar contemporan se compune din aproximativ 200
de tratate internaţionale care conţin, la rândul lor, circa 4.000 de reguli distincte; este evident că, în
această situaţie, ar fi deosebit de dificil să fie cunoscute toate regulile de către cei interesaţi, în special
de către cei care au atribuţii în aplicarea convenţiilor internaţionale. Totuşi, situaţiile de conflict armat
impun aplicarea tuturor normelor dreptului conflictelor armate astfel încât, înţelegerea de ansamblu a
acestora a fost facilitată prin desprinderea unor reguli esenţiale, fundamentale, din care decurg o
multitudine de reguli concrete. Acest lucru uşurează înţelegerea generală a dreptului şi în alte ramuri
de drept, aşa cum e cazul cu „principiile fundamentale” ale dreptului internaţional public prevăzute în
Carta ONU; metoda generalizării normelor în principii generale este proprie şi altor ştiinţe, în arta
militară vorbindu-se, de exemplu, de „principiile luptei armate” ca idei călăuzitoare în organizarea
acţiunilor militare şi obţinerea victoriei. În limba latină „principium” înseamnă început, origine,
element fundamental iar în teoria dreptului principiile reprezintă ideile conducătoare ale întregului
sistem de drept; ele sunt elaborate teoretic sub impulsurile realităţii, constituindu-se în osatura
sistemului de drept printr-un proces de maximă abstractizare şi generalizare a tuturor regulilor din
întreg dreptul sau dintr-o ramură de drept.
Şi principiile dreptului internaţional umanitar prezintă caracteristicile enumerate mai sus,
fiind nişte axiome rezultate din conştiinţa juridică a societăţii despre modul de comportament în timp
de conflict armat astfel încât se poate spune că deşi sunt „descoperite” de specialişti, principiile au o
natură juridică identică cu cea a normelor pe care le generalizează, fiind expresia acordului de voinţă
al statelor prin includerea lor expresă în textele convenţiilor de drept umanitar sau prin validarea lor de
către cutuma internaţională, prin practica generală şi repetată a statelor. Mai cunoscută în acest sens
este clauza Martens din Preambului Regulamentului de la Haga, care se referă la „principiul dreptului
ginţilor”, preluată, după aceea, şi în alte instrumente de drept umanitar ca linie directoare în cazuri
neprevăzute, ca o coloană vertebrală a dezvoltării şi difuzării ansamblului de reguli umanitare. Aşa se
face că principiile dreptului internaţional umanitar, încercând să echilibreze necesităţile militare cu
prescripţiile umanitare, impun ca în timpul războaielor să se dea dovadă de un minim de umanitate
oricând, oriunde şi în toate împrejurările astfel încât ele sunt obligatorii chiar şi pentru statele care n-ar
fi părţi la Convenţii, căci ele exprimă obiceiurile popoarelor şi natura universală a dreptului umanitar.
De fapt, nimeni nu pretinde că principiile se substituie regulilor convenţionale, fiecare principiu având
un caracter relativ şi nu unul absolut, ele aplicându-se ca ansamblu de principii în care încălcarea şi
60
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Geneva 1998, p.132-133.

17
respectarea unuia înseamnă încălcarea şi respectarea celorlalte, mai ales că de la fiecare principiu pot
exista şi nenumărate derogări şi excepţii.
Din păcate, formalismul şi logoreea caracteristică unor manifestări ştiinţifice sau la unele
conferinţe au generat şi idei prolixe şi obscure care nu au nimic de a face cu principiile dreptului
umanitar. De aceea, vom face apel la principiile clare şi concise degajate de un specialist veritabil, un
adevărat patriarh al dreptului internaţional umanitar, elveţianul Jean Pictet care s-a preocupat şi a scris
despre acest fenomen, mai întâi în 1966, pe baza Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi apoi în 1983,
având în vedere Protocoalele adiţionale din 1977 şi Convenţia din 1980 asupra interzicerii sau limitării
anumitor arme clasice. Studiul său din 1983 are forma unei convenţii, fiind structurat pe un preambul
urmat de prezentarea, pe rând, a principiilor fundamentale, principiilor comune dreptului de la Geneva
şi drepturilor omului, principiilor proprii victimelor războiului (Geneva), principiilor proprii dreptului
războiului (Haga). Putem spune fără a comite vreo eroare că studiul elveţianului este un adevărat
rezumat al dreptului internaţional umanitar care facilitează înţelegerea şi aplicarea acestei discipline
deoarece esenţializează ansamblul legilor şi obiceiurilor războiului concepute de-a lungul mileniilor,
având o importanţă deosebită şi pentru vremurile pe care le trăim precum şi pentru conflictele
viitorului. Este însă mai mult decât evident că a apela numai la principii fără a cunoaşte multiplele
reguli cutumiare şi convenţionale care decurg din acestea este întotdeauna insuficient astfel încât
profesioniştii dreptului umanitar au obligaţia de asimilare profundă a legilor şi obiceiurilor războiului.
Aceasta nu diminuează cu nimic locul, rolul şi importanţa fundamentală a principiilor în sistemul
dreptului internaţional umanitar şi nu înseamnă renunţarea la permanentul efort de adaptare a acestora
la provocările şi condiţiile noilor războaie. Cu toate acestea, generalitatea principiilor dreptului
umanitar le asigură o mai mare rezistenţă în timp iar dacă în noile conflicte ale începutului de secol se
produc şi adevărate dezastre umanitare, acestea nu se datorează lipsei de relevanţă a principiilor ci
tocmai neaplicării lor de către beligeranţi neanderthalieni. Ceea ce însemnă că trebuie depus un efort
permanent de revitalizare şi aplicare a principiilor în orice război.

Principiile dreptului internaţional umanitar61

În cazurile neprevăzute de Convenţii, persoanele civile şi combatanţii rămân sub

imperiul principiilor dreptului ginţilor, aşa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite, din
legile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice.
Clauza de mai sus, datorită geniului lui Frederic de Martens şi-a demonstrat după 1899,
când a fost elaborată, profunda sa înţelepciune. Deoarece ea a fost reluată în Protocoalele din
1977 şi în Convenţia din 1980, credem că ea trebuie să fie înscrisă de acum ca un preambul la
principiile dreptului umanitar.
Aplicarea dreptului umanitar nu are efect asupra statutului juridic al Părţilor
O formulare de acest gen figurează din 1949 în celebrul articol 3 comun al Convenţiilor de
la Geneva referitor la conflictele fără caracter internaţional, experienţa demonstrând importanţa
sa. Ea reprezintă o „supapă de siguranţă” destinată aplanării neînţelegerilor politice: a se
conforma dreptului umanitar nu implică pentru un stat nici o recunoaştere a beligeranţei
adversarilor săi ci doar acceptarea unei situaţii din motive umanitare.
Se ştie, de asemenea, că Protocolul 1 a întărit măsurile ce favorizează desemnarea Puterilor
protectoare, căci, de la cel de-al doilea război mondial, beligeranţii au recurs puţin la această instituţie,
totuşi fundamentală, şi aceasta pentru motive adesea politice, nevrând să-şi recunoască juridic
adversarii. Iată de ce Protocolul stipulează că „desemnarea şi acceptarea Puterilor protectoare în
scopul aplicării Convenţiilor şi Protocolului nu vor avea efect asupra statutului juridic al Părţilor la
conflict” (art.5 par.5). Protocolul merge chiar mai departe, statuând, într-o manieră şi mai generală, că
„aplicarea Convenţiilor şi Protocolului, ca şi încheierea de acorduri prevăzute de aceste instrumente,
nu vor avea efect asupra statutului juridic al Părţilor la Conflict” (art.4). Ceea ce înseamnă că această
dispoziţie a căpătat deja valoare de principiu.
A. Principii fundamentale
Ca în orice disciplină, dreptul umanitar posedă principii fundamentale din care decurg alte
noţiuni. Neputându-se pretinde să se înlăture dintr-o dată catastrofele războiului, s-a încercat mai întâi
61
După Jean Pictet, Développement et principes du droit international humanitaire, Editions A. Pedone, Paris,1983, p.73-
94.

18
să se atenueze suferinţele inutile. Iar interesul reciproc al beligeranţilor i-a obligat pe aceştia să
respecte în conducerea ostilităţilor anumite „reguli ale jocului”.
Acestea sunt originile dreptului războiului şi dreptului umanitar. Dar epoca modernă se
caracterizează prin impunerea ideologiilor politice care pretind să-şi subordoneze totul obiectivelor
lor, la nevoie prin forţă. În contrapartidă, au proliferat mişcările subversive care-şi propun, utilizând,
de asemenea, violenţa, să răstoarne regimurile stabilite. Din ce în ce mai mult se crede că o anumită
parte a dreptului internaţional, pe care am putea s-o numim dreptul uman, acoperă în acelaşi timp
dreptul conflictelor armate şi drepturile omului, având vocaţia de a asigura un minimum de garanţii şi
de umanitate tuturor oamenilor atât în timp de pace cât şi în timp de război.
Se poate formula astfel PRINCIPIUL DREPTULUI UMAN: exigenţele militare şi
menţinerea ordinii publice sunt întotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane.
Opoziţia fundamentală dintre omenie şi necesitate reprezintă drama eternă care se joacă între
Creon şi Antigona. Prin raţiunea de Stat, Creon are datoria de a menţine ordinea în cetate. În ceea ce o
priveşte, Antigona respectă legea nescrisă, care este deasupra legii scrise şi care afirmă
primordialitatea individului. În vremurile tulburi de astăzi, conducerea ostilităţilor şi, în toate timpurile
menţinerea ordinii publice, n-ar putea fi realizate fără a avea în vedere imperativele ireductibile ale
dreptului umanitar.
Din principiul deja enunţat mai sus rezultă PRINCIPIUL DREPTULUI UMANITAR (sau
dreptului conflictelor armate): Părţile la conflict nu vor cauza adversarului lor pierderi decât în
raport de scopul războiului care este de a distruge sau de a slăbi potenţialul militar al
adversarului.
Războiul este o stare de fapt contrară stării normale a societăţii, care este pacea. El nu se
justifică decât prin necesitate; el nu trebuie să-şi servească sieşi ca scop. Într-adevăr, războiul este un
mijloc - ultimul mijloc - pentru ca un stat să-şi impună voinţa altui stat.. El constă în folosirea
constrângerii necesare pentru obţinerea acestui rezultat. Orice violenţă care nu e necesară pentru
atingerea acestui scop este, deci, fără obiect, devenind pur şi simplu crud şi stupid. Pentru atingerea
obiectivului său, care este de a învinge, un stat angajat într-un conflict va căuta să distrugă sau să
slăbească, cu preţul celor mai mici pierderi proprii, potenţialul de război al adversarului. Acest
potenţial cuprinde două elemente, resursele umane şi cele materiale. Pentru a uza potenţialul uman -
prin care se înţeleg indivizi care contribuie direct la efortul de război - există trei mijloace: a-i omorî,
a-i răni sau a-i captura. Dar aceste trei metode sunt cu toate echivalente predării militare; ca să fim
cinici: toate cele trei metode elimină la fel de bine forţele vii ale adversarului. Raţionamentul este
diferit în plan umanitar: omenia impune ca preferabilă capturarea faţă de rănire, rănirea faţă de moarte,
ferirea combatanţilor de rănire sau moarte; toate acestea pentru că rănirea ar putea fi vindecabilă şi mai
puţin dureroasă iar captivitatea ar putea fi acceptabilă pe cât posibil. Şefii militari pot înţelege acest
limbaj pentru că el nu le cere să renunţe la îndeplinirea datoriei lor de soldaţi şi patrioţi. Ei pot obţine
acelaşi rezultat producând suferinţe mai mici. Prelungirea suferinţelor inamicului scos din luptă prin
lipsa de îngrijire sau rele tratamente rămâne inutilă chiar după părerile celor mai realişti oameni.
Din principiul susmenţionat rezultă PRINCIPIUL DREPTULUI DE LA GENEVA cu
următorul conţinut: persoanele scoase din luptă şi care nu participă direct la ostilităţi vor fi
respectate, protejate şi tratate cu umanitate.
Faţă de cea mai formidabilă desfăşurare de forţe pe care lumea a cunoscut-o şi care se cheamă
într-un cuvânt război, Crucea Roşie a ridicat barierele dreptului umanitar, bariere încă fragile căci ele
sunt construite din cuvinte. Principiul de la Geneva prescrie trei îndatoriri faţă de victimele războiului:
respectarea, protejarea şi tratarea acestora cu umanitate, îndatoriri care se completează reciproc. Ar fi
periculos să defineşti în detaliu ce înseamnă tratament omenos căci ar fi întotdeauna în întârziere faţă
de imaginaţia scelerată. A-l determina este o chestiune de bun simţ şi de bună credinţă. Să ne
mulţumim să spunem că este minimum ce trebuie rezervat individului pentru a putea să aibă o
existenţă acceptabilă.
Din principiul dreptului umanitar decurge şi PRINCIPIUL DREPTULUI RĂZBOIULUI
(HAGA): dreptul Părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de război nu este nelimitat.
Regulamentul de la Haga din 1907 dispunea că „beligeranţii n-au un drept nelimitat de a alege
mijloacele de vătămare a inamicului” (art.22). Acest precept a primit deplina sa confirmare în
Protocolul I sub forma pe care am menţionat-o mai sus.

19
 B. Principii comune
Aşa cum am precizat, din principiile fundamentale decurg altele şi, mai întâi, principiile
comune dreptului de la Geneva şi drepturilor omului.
În fruntea acestora se afla PRINCIPIUL INVIOLABILITĂŢII: individul are dreptul la
respectarea vieţii sale, a integrităţii fizice şi morale şi a atributelor inseparabile personalităţii .
Acest postulat este ,”discutabil prin principiile de aplicare pe care le presupune:
1. Omul care se găseşte în luptă este inviolabil; inamicul care se predă are dreptul la
salvarea vieţii sale. Acest principiu se referă, în mod natural, doar la combatanţi, fiind piatra
unghiulară a Convenţiilor de la Geneva, precizând că nu poate fi ucis decât soldatul care, la rândul lui,
e în măsură de a ucide. Protocolul I a confirmat şi dezvoltat salvgardarea adversarului „care-şi exprimă
clar intenţia de a se preda” sau care este în afara luptei, adică „şi-a pierdut cunoştinţa sau este în alt fel
în stare de incapacitate, ca urmare a rănilor sau bolii şi, în consecinţă, incapabil să se apere”(art.41).
De asemenea, e înscrisă negru pe alb o regulă până atunci cutumiară, conform căreia „nici o persoană
care sare cu paraşuta dintr-o aeronavă în pericol nu trebuie să facă obiectul unui atac în timpul
coborârii” (art.42). În sfârşit, „cruţarea” este definită clar în următoarea formulă: „este interzis a se
ordona să nu existe supravieţuitori, a ameninţa cu aceasta adversarul sau a conduce ostilităţile în
funcţie de această decizie” (art. 40).
2. Nimeni nu va fi supus torturii, fizice sau mentale, nici la pedepse corporale sau
tratamente crude ori degradante. Printre practicile condamnabile, tortura, folosită mai ales pentru
stoarcerea de informaţii, apare ca cea mai dezgustătoare şi periculoasă. Pentru cei care îi cad victime,
ea este sursa unor suferinţe de nespus fiind, de asemenea, o gravă atingere a demnităţii omului,
constrângându-l la acte sau declaraţii contrare voinţei sale, obligându-l să-şi trădeze tovarăşii, familia,
aducându-l la starea de sclavie a epocilor barbare şi chiar la starea de animal uman, de subom. Dar ea
degradează încă mai mult pe cei care torturează - călăii şi şefii lor - decât pe victimele acestora. De la
sfârşitul secolului XVIII, când tortura judiciară a fost abolită în Europa, se putea spera la dispariţia
unei asemenea practici pe care toate marile spirite au condamnat-o. Totuşi n-a fost aşa; nu numai că ea
n-a dispărut dar a şi renăscut în forme mai mult sau mai puţin clandestine, luând o nouă înfăţişare şi
vigoare. De fapt, tortura e aplicată în numeroase ţări, pe o asemenea scară largă şi cu o tehnică
perfecţionată încât cel mai adesea nu lasă urme. Cel mai grav este că unii pretind că tortura e legitimă
şi necesară salvgardării statului! Tortura e deja interzisă juridic pe plan naţional ca şi pe plan
internaţional prin convenţiile de la Geneva şi drepturile omului. În noul şi capitalul art.75, intitulat
„Garanţii fundamentale”, Protocolul I interzice „tortura sub toate formele sale, fie fizice, fie mentale,
pedepsele corporale şi mutilările, atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales
tratamentele umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare”. Ceea ce
înseamnă că efortul nu trebuie îndreptat în continuare către noi interdicţii ci către aplicarea dreptului.
Trebuie, deci, întărite măsurile de control şi sistemul de sancţiuni. Tortura este adeseori practicată cu
complicitatea autorităţilor superioare; este, aşadar, necesar ca acestea să nu mai închidă ochii la faptele
subordonaţilor lor.
3. Fiecăruia i se va recunoaşte personalitatea sa juridică. Nu e suficient să protejezi
integritatea fizică şi morală a omului ci trebuie respectată, de asemenea, personalitatea lui juridică, şi
să i se garanteze exercitarea drepturilor civile, în special cele judiciare şi de încheiere a contractelor,
fără de care existenţa sa ar risca să fie compromisă. Această recunoaştere fără restricţii figurează în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului iar în Convenţiile de la Geneva ea comportă rezerva
exercitării limitate a drepturilor civile pe măsura în care captivitatea o impune.
4. Fiecare are dreptul la respectarea onoarei sale, a drepturilor familiale, a convingerilor
şi obiceiurilor. Omul este sensibil în special la capitolul onoarei şi amorului-propriu, existând indivizi
care pun aceste valori morale deasupra propriei lor vieţi. E inutil a se insista şi asupra valori i fără
pereche a legăturilor familiale, aceasta fiind aşa de importantă încât sceleraţii nu se tem să o
exploateze pentru a-i constrânge pe oameni la acte reprobabile. A ameninţa oamenii în sentimentele lor
cele mai dragi este acţiunea cea mai laşă şi mai josnică ce se poate concepe. În ceea ce priveşte
convingerile filozofice, politice sau religioase, acestea sunt înscrise în inima omului astfel încât el n-ar
mai fi întreg dacă ar fi deposedat de ele. Aceiaşi remarcă este valabilă şi pentru obiceiuri căci
popoarele zise primitive, care ,fiind supuse prin forţă unei civilizaţii stereotipe, dezrădăcinate de
obiceiurile lor ancestrale prin care-şi puneau în valoare energia lor creatoare, au fost adesea aruncate
pe panta declinului civilizaţional. Pentru aceste motive, tot art.75, Protocolul I a confirmat că statele

20
„vor respecta persoana, onoarea, convingerile şi practicile religioase”.
5. Orice om care suferă va fi adăpostit şi va primi îngrijirile pe care le cere starea sa. În
1864 a fost încheiată prima Convenţie de la Geneva tocmai pentru a urma acest imperativ care a fost
reconfirmat până în zilele noastre. Conceput prima dată pentru militari în timp de război, acest
principiu este valabil a fortiori pentru civili şi pentru vreme de pace. În acest ultim caz, el capătă
aspectul şi mai profund de menţinere a sănătăţii şi prevenire a bolilor.
6. Fiecare are dreptul de a cunoaşte soarta membrilor familiei sale şi de a primi
ajutoarele expediate. Nimic nu macină mai mult moralul decât teama asupra sorţii fiinţelor dragi.
Când circumstanţele sau chiar războiul separă membrii unei familii, trebuie ca aceştia să poată
coresponda. Aceasta este motivul existenţei Agenţiei Centrale de Cercetări pe care CICR a creat-o la
Geneva pe baza mandatului pe care Convenţiile i l-au încredinţat. În Protocolul I este recunoscut
„dreptul familiilor de a cunoaşte soarta membrilor lor” care este prevăzut într-o serie de măsuri pentru
căutarea persoanelor dispărute şi decedate (art.32-34). În virtutea Protocolului II, persoanele deţinute
vor fi autorizate să corespondeze cu familiile lor (art.5). Iar Protocolul I a dezvoltat dispoziţiile
favorizând organizarea de acţiuni de asistenţă internaţională în caz de foamete ca şi trecerea
convoaielor cu ajutoare, personalul de asistenţă fiind protejat ( art.69-71).
7. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa. Acest principiu nu are
semnificaţia atestării unei valori exagerate bunurilor materiale ci reprezintă concepţia actuală a
societăţii democratice că proprietatea este inseparabilă vieţii omului.
Al doilea între principiile comune, este cel al NEDISCRIMINĂRII: persoanele vor fi tratate
fără nici o distincţie fondată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii politice,
filozofice sau religioase ori pe un alt criteriu analog. Formulări în această direcţie au fost introduse
în mai multe dispoziţii ale Protocoalelor din 1977, în special în preambul şi în art.l0 şi 75 din
Protocolul I ca şi în art.2 al Protocolului II. Este drept să adăugăm că acest principiu nu poate fi înţeles
într-o manieră absolută, necesitând un corectiv, căci există distincţii zise „favorabile” legitimate de
necesităţi practice. Astfel, în cadrul dreptului umanitar, sunt legitime discriminările fondate pe
suferinţă, pericole sau slăbiciune naturală, spre exemplu, femeile fiind tratate cu atenţia datorată
sexului lor. Protocoalele conţin o serie de măsuri ce acordă o protecţie specială femeilor şi copiilor. În
ceea ce priveşte răniţii şi bolnavii, este prevăzut că, „nici o distincţie bazată pe alte criterii decât cele
medicale nu trebuie făcută între aceştia” (art.10). Rezultă că marele principiu al nediscriminării trebuie
completat cu un principiu de aplicare definit astfel: vor fi practicate totuşi diferenţieri de tratament
în beneficiul indivizilor, în scopul eliminării inegalităţilor ce rezultă din situaţia lor personală,
din nevoile lor sau din nenorocirile în care se află.
Al treilea principiu comun este PRINCIPIUL SECURITĂŢII, conform căruia individul are
dreptul de securitate a propriei persoane, principiile de aplicare care-l definesc fiind:
1. Nimeni nu va fi considerat responsabil pentru un act pe care nu l-a comis.
2. Sunt interzise represaliile, pedepsele colective, luarea de ostatici şi deportările, acest
din urmă principiu decurgând direct din primul. În ceea ce priveşte represaliile, ele fuseseră interzise
contra persoanelor protejate încă de Convenţiile de la Geneva dar rămâneau încă admise în
conducerea ostilităţilor deoarece unele state considerau că reprezintă singurul mijloc de care dispune
pentru a obliga adversarul recalcitrant să-şi respecte angajamentele. Dar aceasta este o practică
contrară principiului general de drept conform căruia un inocent nu trebuie să plătească pentru un
vinovat. Mai mult, ele provoacă mari suferinţe şi sunt aproape întotdeauna fără finalitate. Protocolul
din 1977 a făcut pasul decisiv în acest domeniu, constând în interzicerea represaliilor contra
populaţiilor civile chiar şi în domeniul bombardamentelor aeriene. Problema aceasta a fost îndelung
dezbătută la Conferinţa diplomatică din 1974-1977 şi a triumfat ideea interzicerii totale a
represaliilor. Care ar fi atunci situaţia juridică a unui beligerant care ar recurge totuşi la represalii?
Răspunsul la această întrebare este acela că el ar comite o violare egală ca şi adversarul său iar cele
două părţi ar fi pe picior de egalitate sub acest aspect. În amplul articol 75 al Protocolului, ce prevede
garanţiile fundamentale, există şi confirmarea interzicerii luării de ostateci şi a pedepse lor colective.
3. Fiecare va beneficia de garanţiile juridice obişnuite. Sub acest aspect, acelaşi art.75
conţine un veritabil cod al garanţiilor judiciare la care trebuie să ne raportăm în viitor căci el este
complet.
4. Nimeni nu poate renunţa la drepturile pe care i le recunosc convenţiile umanitare.
Aceasta este o dispoziţie destul de curioasă deoarece protejează victimele conflictelor chiar faţă de

21
ele însele. Dar ea e justificată deoarece persoanele aflate în puterea inamicului nu se află într-o
situaţie de independenţă şi de obiectivitate care să le permită evaluarea propriului interes real şi
deplina cunoştinţă de cauză. Cel de-al doilea război mondial a arătat nenumărate cazuri în care
deţinătorul a oferit persoanelor protejate un statut în aparenţă mai favorabil dar care le priva de fapt
de regimul convenţional.

C. Principii aplicabile victimelor războiului (Geneva)

Primul principiu aplicabil victimelor războiului este cel al NEUTRALITĂŢII cu următoarea
formulare: asistenţa umanitară nu reprezintă niciodată o ingerinţă în conflictul armat. Încă din 1864,
prima Convenţie de la Geneva a formulat o idee formidabilă care va depăşi după aceea cadrul limitat
pe atunci la protecţia răniţilor şi anume aceea că asistenţa acordată, chiar şi adversarului, este
întotdeauna licită şi ea nu poate fi niciodată un act ostil ori o denaturare a neutralităţii. Această idee
rezultă după cum ştim din evidenţierea dispoziţiilor care plasează personalul sanitar în afara luptelor,
de asemenea, pot fi aduse în sprijinul acestei interpretări şi prevederile exprese ale art. 27 par.3 ale
primei Convenţii din 1949 cu referire la asistenţa neutră ca şi art. 64 par.1 al Protocolului I relativ la
organismele de protecţie civilă ale statelor neutre: „în nici o circumstanţă, această activitate nu va fi
considerată ca o ingerinţă în conflict”. Şi mai semnificativ încă este art.70 al Protocolului care vizează
acţiunile de asistenţă în favoarea populaţiei civile a unei Părţi la conflict, în care se stipulează că
ofertele de acţiuni de ajutor umanitare şi imparţiale „nu vor fi considerate nici ca o ingerinţă în
conflictul armat şi nici ca acte ostile”. Desigur că principiul neutralităţii e deosebit de util Crucii Roşii
şi favorizează intervenţiile sale de asistenţă mutuală. Principiul neutralităţii are următoarele principii
de aplicare:
1. În schimbul imunităţii care îi este acordată, personalul sanitar trebuie să se abţină de
la orice act ostil. Imunitatea conferită stabilimentelor şi personalului sanitar militar ca şi celor ale
Crucii Roşii, impune ca membrii acestui personal să se abţină, cu o perfectă loialitate, de la orice
ingerinţă, directă sau indirectă, în ostilităţi. În 1977 a intervenit o mare inovaţie în sensul că de acum
personalul sanitar civil este protejat cu acelaşi titlu ca şi personalul sanitar militar. Sub imperiul
textelor din 1949, numai personalul spitalelor civile beneficiază de imunitate; de asemenea, membrii
organismelor denumite de „protecţie civilă”, adică serviciile care asigură apărarea populaţiei contra
pericolelor materiale rezultând practic din bombardamente aeriene, vor beneficia de acum de protecţie
umanitară în anumite condiţii, ceea ce reprezintă o noutate.
2. Membrii personalului sanitar sunt protejaţi ca vindecători.
Dacă medicilor şi sanitarilor li se acordă chiar şi pe câmpul de luptă privilegii atât de mari,
acestea nu sunt pentru ei înşişi ci numai pentru că ei îngrijesc victimele, dincolo de ei fiind vizaţi
răniţii. De aceea, medicii şi ajutoarele lor sunt protejaţi ca vindecători, ceea ce reprezintă cel mai
frumos omagiu pe care ei l-ar fi putut primi. Protocolul din 1977 a dezvoltat pe larg protecţia misiunii
medicale. Astfel „Puterea ocupată nu poate cere de la personalul sanitar ca această misiune să se
îndeplinească cu prioritate în folosul cuiva, cu excepţia cazurilor impuse de raţiuni medicale” (art.l5
al.3). „Personalul exercitând o activitate cu caracter medical nu vor fi constrânse să îndeplinească acte
sau să efectueze lucrări contrare deontologiei ... „ (art.l6, al.2).
3. Nimeni nu va fi constrâns să dea informaţii asupra răniţilor şi bolnavilor pe care-i
îngrijeşte dacă aceasta i-ar prejudicia. Aceasta este substanţa art.l6 al.3 din Protocolul I care
reglementează chestiunea delicată a ,,nedenunţării” răniţilor, atât de mult timp discutată. O dispoziţie
analoagă există şi în Protocolul II (art.10 al.4). Din nefericire, Conferinţa diplomatică din 1974-1977 a
introdus în cele două articole o rezervă referitoare la exceptarea cazurilor prevăzute de legislaţia
naţională, ceea ce privează textul de o parte însemnată a efectului său dar valoarea principiului este
neîndoielnică.
4. Nimeni nu va fi anchetat sau pedepsit pentru că a acordat îngrijiri răniţilor şi
bolnavilor. Aproape cu acest text, acest principiu e prevăzut în art.l8 al.3 al Convenţiei I de la Geneva
din 1949 care dă un răspuns problemelor dureroase din timpul celui de-al doilea război mondial şi
imediat după aceea în multe ţări răvăşite fizic şi moral de conflict. Într-adevăr, unii oameni au fost
ucişi, încarceraţi sau anchetaţi pentru că au acordat îngrijiri partizanilor ori paraşutiştilor răniţi sau
chiar pentru că au lucrat în serviciile de sănătate sau în societăţile de Cruce Roşie ale unei ţări ocupate.
Astfel de. măsuri constrângătoare erau contrare spiritului Convenţiilor de la Geneva şi principiului
neutralităţii. Acest principiu de aplicare a fost pe deplin şi expres confirmat în 1977: „Nimeni nu va

22
putea fi pedepsit pentru că a exercitat o activitate cu caracter medical conform deontologiei, oricare ar
fi fost împrejurările sau beneficiarii acestei activităţi” (art.l6 al.1). ,,Nimeni nu va fi ameninţat,
urmărit, condamnat sau pedepsit pentru astfel de acte umanitare” (art.l7 al. 1).
După neutralitate, urmează principiul NORMALITĂŢII: persoanele protejate trebuie să
poată duce o viaţă pe cât posibil normală. Acest principiu rezultă din marea idee a necesităţii stabilirii
unui compromis rezonabil între aspiraţiile umanitare şi necesităţile războiului, din el decurgând şi un
principiu de aplicare: captivitatea de război nu este o pedeapsă ci numai un mijloc de a menţine
adversarul în afara capacităţii de a distruge. Orice constrângere care ar depăşi acest principiu este
inutilă şi condamnabilă astfel încât prizonierul nu trebuie considerat un sclav căci captivitatea nu este
infamantă, neimplicând ca în antichitate capitis diminutio. De asemenea, prizonierii vor fi eliberaţi şi
repatriaţi de îndată ce motivele captivităţii au încetat, adică la sfârşitul ostilităţilor active.
Al treilea principiu de la Geneva este cel al PROTECŢIEI: Statul trebuie să asigure protecţia
naţională şi internaţională, a persoanelor căzute în puterea sa, cu următoarele principii de
aplicare:
1. Prizonierul nu este în puterea trupelor care l-au capturat ci în aceea a Puterii de care
acestea aparţin.
2. Statul inamic este responsabil de soarta şi întreţinerea persoanelor pe care le păzeşte şi,
în ţările ocupate, de menţinerea ordinii şi a vieţii publice.
3. Victimele conflictului vor fi încredinţate unui protector internaţional de îndată ce nu mai
dispun de un protector natural. Primele două principii de aplicare se înţeleg prin ele însele. În ce-l.
priveşte pe al treilea, trebuie precizat că protectorul natural este statul de origine şi că protectorul
internaţional este Puterea protectoare şi, în subsidiar, CICR care îi asumă controlul neutru al aplicării
Convenţiilor de la Geneva. Prizonierii de război şi internaţii civili au dreptul de a-şi adresa plângeri le
organelor de control iar delegaţii acestora sunt autorizaţi să viziteze lagărele şi să discute cu captivii
fără martori.

D. Principii proprii dreptului războiului

Acest domeniu capital al reglementării războiului rămăsese nedezvoltat după 1907 iar când în
1966 s-a încercat degajarea principiilor dreptului umanitar nu s-a putut decât încerca să se formuleze o
cutumă care, adesea; nu era prea clară şi uneori chiar desuetă. După 1977 există un ansamblu de reguli
demne de acest nume care acoperă o lacună intolerabilă, în special în ceea ce priveşte protecţia
populaţiei civile contra atacurilor aeriene. Această recentă codificare a confirmat pe deplin principiile
enunţate în 1966 şi, de asemenea, le-a dezvoltat şi completat prin adăugarea mai multor noţiuni noi,
extrem de clarificatoare. Din marele principiu al dreptului războiului expus mai înainte decurg alte trei
principii.
Primul este PRINCIPIUL LIMITĂRII „RAŢIONE PERSONAE”; populaţia civilă
şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiile
militare. Dreptul războiului se bazează pe distincţia fundamentală dintre combatanţi şi necombatanţi
în sensul că în timp ce primii sunt obiectul războiului prin excelenţă, ceilalţi nu trebuie să fie implicaţi
în ostilităţi şi nici n-au dreptul de a participa la ele. Această imunitate generală a populaţiei civile
rezulta înainte din cutumă şi din principiile generale dar nu avea până în 1977 o formulare expresă
într-un text de drept pozitiv. Acest lucru s-a realizat, textul principiului enunţat mai înainte fiind,
cuvânt cu cuvânt, cel al art.51 par.1 din Protocolul adiţional I din 1977. Din acest principiu general
decurg mai multe principii de aplicare.
1. Părţile la conflict vor face tot timpul distincţia între populaţia civilă şi combatanţi în
scopul protecţiei populaţiei şi bunurilor civile. Întreaga importanţă a secţiunii din Protocol care
asigură în sfârşit o protecţie eficace a populaţiei civile, în special contra bombardamentelor aeriene, se
fondează pe această distincţie. Această noţiune de bază este exprimată în art.48 al Protocolului.
2. Nici populaţia civilă ca atare şi nici persoanele civile nu vor face obiectul atacurilor şi
nici al represaliilor. Acest text e prevăzut în par.2 şi 6 din art.51 al Protocolului. Marea inovaţie rezidă
în interzicerea completă a represaliilor contra civililor chiar şi în domeniul bombardamentelor aeriene.
3. Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este de a
răspândi teroarea în rândul populaţiei civile. În 1966 se propusese să se interzică „bombardarea
populaţiei civile ca atare în special în scop de a o teroriza” dar textul acceptat al acestui principiu este
prevăzut în art.51 al.2 al Protocolului I din 1977.

23
 4. Părţile la conflict vor lua toate precauţiile în scopul protejării populaţiei civile şi cel
puţin, de reducere la minimum a pierderilor şi pagubelor ce le-ar putea fi produse incidental.
Protocolul I consacră un capitol detaliat „măsurilor de precauţie” (art.57 şi 58), rezumat la ideile de
mai sus. Este evident că civilii care se găsesc în apropierea imediată a zonelor de operaţii şi a
obiectivelor militare se expun anumitor riscuri. Dar, cum deja a spus teoreticianul spaniol Vitoria,
moartea inocenţilor, dacă ea se produce, va fi totdeauna accidentală; niciodată ea nu trebuie să fie
căutată, ,deliberată şi intenţionată.
5. Numai membrii forţelor armate au dreptul de a ataca adversarul şi de a-i rezista. Acesta
este corolarul regulii generale care precizează că numai statele fac război pentru nevoile politicii lor şi
nu simplii particulari; dacă necombatanţii sunt feriţi de efectele luptelor este pentru că ei rămân în
afara acestora. Regula de aplicare menţionată aici este cutumiară, ca şi dreptul de a sancţiona
„franctirorii”, făcând aluzie la art.43 par.2 al Protocolului. De la această regulă există rezerva
excepţională făcută „ridicării în masă” în care populaţia unui teritoriu ocupat, luând armele pentru a
combate trupele de invazie, este considerată ca beligerantă dacă poartă armele la vedere şi respectă
legile şi obiceiurile războiului.
Urmează, după aceea, PRINCIPIUL DE LIMITARE „RATIONE LOCI”; atacurile trebuie să
se limiteze strict la obiectivele militare. Protocolul a confirmat pe deplin regula cutumiară formulată
în special în 1966 şi i-a adăugat definiţia detaliată a obiectivelor militare, ca fiind „bunurile care prin
natura lor, prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a
căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare oferă în împrejurările date un avantaj
militar precis". (art.52 par.2). Pot fi degajate în continuare şi şase principii de aplicare:
1. Este interzisă atacarea localităţilor neapărate. Aceasta este regula prevăzută în art.25 al
Regulamentului de la Haga, regulă care a fost mult timp unul din fundamentele dreptului clasic al
războiului. Atunci când localităţile nu opun nici o rezistenţă adversarului iar acesta le poate ocupa fără
luptă trebuie, în interesul primordial al locuitorilor, ca ei să fie feriţi de pericolele şi distrugerile
inutile. Obiceiul care s-a stabilit este de a declara „oraşe deschise” aglomerările umane lipsite de orice
caracter militar. Protocolul I a reluat regula de la Haga în art.59 par. I adăugând un ansamblu de
dispoziţii reglementând protecţia localităţilor neapărate şi zonelor demilitarizate.
2. Nici un act de ostilitate nu va fi dirijat contra edificiilor consacrate ştiinţelor şi
binefacerii, monumentelor istorice, lucrărilor de artă sau locurilor de cult ce constituie patrimoniul
cultural ori spiritual al popoarelor. Această prescripţie îşi are originea în art.27 al Regulamentului de
la Haga din 1907, reprodus mai sus în ceea ce priveşte edificiile consacrate ştiinţelor şi binefacerii
deoarece aceste elemente rămân valabile şi azi. Celelalte elemente din acest principiu de aplicare
provin din art.53 al Protocolului din 1977, inspirat la rândul său din Convenţia de la Haga din 1954
adoptată sub auspiciile UNESCO şi relativă la protecţia bunurilor culturale. Deoarece Convenţia din
1954 nu este universală, Conferinţa diplomatică din 1974 a considerat necesar să-i introducă esenţa în
Protocol. În ceea ce priveşte protecţia spitalelor, militare şi civile, acestea fac obiectul unei
reglementări speciale în Convenţiile I şi IV din 1949.
3. Este interzisă atacarea lucrărilor şi instalaţiilor ce ar putea elibera forţe periculoase
pentru populaţie. Este vorba de baraje, diguri şi centrale nucleare producând energie electrică. În acest
domeniu, Conferinţa diplomatică din 1974-1977 a inovat puternic demonstrând astfel că dreptul
trebuie să se adapteze descoperirilor ştiinţifice. Art.56 al Protocolului 1, care conţine acest principiu de
aplicare, reglementează în detaliu, de asemenea, regimul juridic al acestor bunuri dispunând anumite
restricţii speciale ale protecţiei în caz de utilizare militară a lucrărilor respective.
4. Populaţia nu va fi niciodată utilizată pentru a pune obiectivele militare la adăpost de
atacuri. Şi acest principiu este o inovaţie din 1977, norma juridică având în acest caz o natură
particulară deoarece nu se adresează numai inamicului ci de asemenea şi mai degrabă
guvernământului de care ţine populaţia respectivă. Dacă adversarului i se impune să ia măsuri de
protecţie convenţională în favoarea civililor săi, beligeranţii nu mai trebuie să abuzeze de această
protecţie în scopuri inadmisibile şi nu trebuie să-şi expună propria populaţie. Deşi excepţională, o
dispoziţie de acest gen, nu e singulară în dreptul umanitar. Luată în interesul civililor, ea se justifică pe
deplin, înscriindu-se în concepţia modernă care tinde să acorde popoarelor drepturi individuale, chiar
în contra propriului lor stat. Să notăm că regula, care mai sus a fost foarte rezumată, a făcut obiectul
unui paragraf destul de lung în art.5l al Protocolului I.
5. Bunurile cu caracter civil nu trebuie să facă obiectul nici al atacurilor şi nici al

24
represaliilor. Este interzis să se distrugă sau să se scoată din uz bunurile indispensabile
supravieţuirii populaţiei civile. Conferinţa diplomatică din 1974 a făcut un mare pas înainte acordând
în mod expres protecţie „bunurilor civile” pe care le-a definit ca fiind „toate bunurile care nu sunt
obiective militare”. Prima frază a acestui principiu menţionat mai sus reproduce textual art.52 par. 1
din Protocolul I, menţiunile relative la represalii fiind deosebit de semnificative şi importante. Cea de-
a doua frază a principiului este extrasă din art.54 a1.2, Conferinţa introducând aici o noţiune nouă şi
interesantă, cea de „supravieţuire a populaţiei”, care se regăseşte, de asemenea, în art. 55 al 1. Într-
adevăr, un conflict armat impune totdeauna locuitorilor restricţii mai mult sau mai puţin întinse; ele
însă nu trebuie să le compromită niciodată supravieţuirea. Deosebit de util este şi faptul că art.54 al. 2
formează şi o serie de exemple în acest sens.
6. Jaful este interzis. Acest principiu rezultă din art.28 şi 47 ale Regulamentului de la Haga
din 1907 şi din art.32 al. 2 al celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, fiind confirmat implicit
şi de Protocolul I din 1977.
Ajungem la PRINCIPIUL LIMITĂRII „RATIONE CONDITIONIS”, cel de-al
treilea principiu specific al dreptului războiului, cu următoarea formulare: armele şi metodele de
război de natură a cauza pierderi inutile sau suferinţe excesive sunt interzise împotriva oricui ar fi
folosite. În acest domeniu, norma juridică are o altă natură juridică în sensul că nu mai e vorba de
protejarea numai a persoanelor care nu participă la ostilităţi ci de evitarea chiar şi faţă de combatanţi a
producerii de pierderi inutile sau de suferinţe care depăşesc ceea ce este necesar pentru a scoate
adversarul în afara luptei. Textul a fost prezent şi în Regulamentul de la Haga din 1907 care, în art.23,
vorbeşte de „rău superfluu” (şi de „suferinţe inutile” în textul englez). Protocolul I din 1977 are o
dispoziţie analoagă în art.35 a1.2. Problema este în acest principiu de a şti care este limita permisă:
care pierderi sunt „inutile”, care rele sunt „superflue” şi care suferinţe sunt „excesive”? Pentru fiecare
armă, este vorba de a pune în balanţă avantajele militare, pe de o parte, şi exigenţele umanitare, pe de
alta. Dacă un militar poate fi scos în afara luptei prin capturare, el nu trebuie rănit; dacă acelaşi rezultat
poate fi obţinut prin rănire, el nu mai trebuie ucis. Dacă, pentru acelaşi avantaj militar se dispune de
două metode, din care una cauzează un rău mai mic, aceasta trebuie aleasă. În general, ceea ce s-a
dorit să se condamne sunt armele şi metodele care depăşesc un anumit grad tolerabil de suferinţă.
Convenţiile de la Haga şi de la Sankt Petersburg au proclamat interdicţii specifice ale unor arme
considerate în mod special crude, fie că sunt armele albe zimţate sau armele otrăvitoare, gloanţele
explozive sau cele, zise dum-dum, care se turtesc uşor în corpul uman. Iar Convenţia din 1980, prin
intermediul Protocolului său I a interzis la rândul său proiectilele ale căror schije nu sunt localizabile
prin radiografiere în corpul uman; prin Protocolul .II, ea a condamnat utilizarea faţă de oricine a
capcanelor concepute pentru a cauza răni inutile ori suferinţe superflue, în special cele care ar lua
aparenţa unor obiecte inofensive; şi, mai ales, prin Protocolul III, aceeaşi convenţie a restrâns
utilizarea armelor incendiare care sunt ilicite în atacuri aeriene chiar contra obiectivelor militare dacă
acestea sunt situate în interiorul concentrărilor de civili. Din acest principiu al dreptului războiului
decurge de fapt nu numai interzicerea armelor crude în mod inutil dar şi a armelor nediscriminate
precum şi a metodelor de război total, prin următoarele principii de aplicare:
1. Atacurile fără discriminare sunt interzise. Acesta este chiar textul art.5l par. A al
Protocolului I din 1977 care defineşte în detaliu respectivele atacuri. Este vorba de metode şi de arme
care, datorită preciziei lor insuficiente, nu reuşesc să operaţionalizeze distincţia fundamentală între
militari şi civili sau, mai mult, ale căror efecte riscă să se extindă într-o manieră incontrolabilă în timp
şi în spaţiu. Anumite arme de acest fel sunt deja vizate de Convenţiile de la Haga şi de Protocolul de la
Geneva din 1925, cum sunt minele marine neancorate şi mai ales gazele asfixiante şi agenţii
bacterigeni.
2. Sunt interzise armele şi metodele care ar cauza civililor şi bunurilor lor pagube
excesive în raport cu avantajul militar concret şi aşteptat. În capitolul măsurilor de precauţie
(art.57 par.2) al Protocolului I din 1977 a fost consacrat principiul proporţionalităţii reprodus mai sus.
Convenţia din 1980 asupra interzicerii sau limitării anumitor arme clasice, prevede acelaşi principiu
prohibând armele de la care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi în vieţi umane la populaţia
civilă sau pagube bunurilor civile „care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat”, fiind vorba în special de mine terestre plasate în afara zonelor militare.
3. Se va veghea la respectarea mediului natural

25
 4. Este interzisă utilizarea foametei împotriva civililor ca metodă de război. Nefiind
suficientă condamnarea armelor nediscriminate, căci se pot utiliza arme clasice într-o manieră la fel de
periculoasă pentru populaţie, după cum nemaifiind suficientă prohibirea specifică a armelor
considerate în mod special crude, trebuie interzise, de asemenea, metodele de război total şi acesta e
unul din marile merite ale Conferinţei diplomatice din 1974. De asemenea, s-a inclus în sfera
protecţiei o concepţie modernă, aceea a mediului natural. Astfel, art.55 din Protocolul 1 statuează că
„războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra pagubelor întinse, durabile şi
grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război concepute
pentru a cauza sau de la care se poate aştepta să cauzeze astfel de pagube mediului natural,
compromiţând prin aceasta sănătatea ori supravieţuirea populaţiei”. Art. 54 menţionează printre
bunurile astfel protejate zonele agricole, recoltele, şeptelul. Pe de altă parte, Convenţia din 1980
interzice folosirea armelor incendiare contra pădurilor şi zonelor vegetale. O altă noţiune nouă şi
importantă ce poate fi considerată un principiu de aplicare a dreptului războiului, rezultă din textul
lapidar al art.54 par. 1 care interzice utilizarea înfometării ca metodă de război contra civililor, ceea ce
reprezintă, fără dubiu, o cucerire a umanismului.
5. Sunt interzise actele de război fondate pe trădare şi perfidie. Încă din timpul cavalerilor
medievali, s-a impus de către dreptul războiului ideea loialităţii între combatanţi, ceea ce punea în
afara legii perfidia, fără a aduce atingere legitimităţii stratagemelor (şireteniilor) de război. Protocolul
1 din 1977 a consacrat o dispoziţie destul de amplă (art.37) perfidiei, aducând şi precizările oportune.
Aşa cum am menţionat deja, şi Convenţia din 1980 a condamnat, în acelaşi sens, utilizarea de capcane
care au aparenţa unor obiecte inofensive.

4. Subiectele şi obiectul dreptului internaţional umanitar

4.1. Subiectele
A. Comunităţile
Câmpul de aplicare „ratione persoanae” al dreptului internaţional umanitar pune, în primul
rând problema comunităţilor umane ca subiecte ale raporturilor juridice de drept umanitar şi, în al
doilea rând, problema indivizilor ca participanţi la raporturi juridice guvernate de dreptul umanitar. În
ceea ce priveşte subiectele dreptului internaţional umanitar, acestea sunt în principiu aceleaşi cu ale
dreptului internaţional public, principala lor caracteristică fiind capacitatea de a fi titulare de drepturi
şi obligaţii internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului în caz de conflict armat. Subiectele
originare şi cu capacitate deplină de drept internaţional umanitar sunt comunităţile statale, indiferent
de forma de guvernământ, forma de stat, regimul politic, mărirea teritoriului şi a populaţiei, puterea
economică sau militară ori alte criterii.
Ipostazele în care statele participă la relaţiile juridice guvernate de dreptul umanitar sunt
acelea de semnatare a convenţiilor internaţionale, de beligeranţi (cobeligeranţi) în cadrul ostilităţilor
militare, de nebeligerante (neutre), din rândul acestora din urmă recrutându-se şi puterile protectoare
dispuse să exercite funcţii de mediere între beligeranţi în scopul realizării protecţiei victimelor
războiului. Potrivit concepţiei predominante în prezent, reflectând şi practica internaţională, pe lângă
state există şi subiecte derivate sau secundare de drept internaţional umanitar. Acestea sunt:
organizaţiile internaţionale, în măsura în care statele care le-au creat le-au conferit o anumită
capacitate de a fi titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor
omului în timp de conflict armat (ONU şi NATO, de exemplu, în măsura în care deţin „jus ad bellum”-
dreptul la război - trebuie să respecte şi „jus in bello – dreptul războiului -”); naţiunile care luptă
pentru realizarea dreptului de a-şi hotărî singure soarta, din momentul în care mişcarea de eliberare a
reuşit să-şi constituie un guvern şi o armată capabile să exercite funcţii de putere publică controlând în
mod efectiv o parte din teritoriul viitorului stat (comunităţi parastatale cum ar fi Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei din 1969 când a renunţat la terorism şi a început procesul de transformare treptată
într-un stat); beligeranţii de facto din conflictele interne, dacă s-au constituit autorităţi sau guverne
de facto locale cu un caracter de stabilitate şi dispunând de bază teritorială, fără ca recunoaşterea
beligeranţei, care antrenează aplicarea legilor şi obiceiurilor războiului, să însemne şi recunoaşterea
personalităţii juridice a mişcărilor insurgente (cum ar fi UNITA în Angola sau rezistenţa din Irak).
Există discuţii asupra calităţii de subiect de drept internaţional şi a comunităţii internaţionale în
ansamblu (omenirea) şi această tendinţă este argumentată de dreptul pe care îl are comunitatea

26
internaţională de a acorda asistenţă umanitară victimelor unui conflict armat oricând şi oriunde s-ar
afla acestea; evident că această tendinţă va fi validată doar de „dreptul transnaţional” al viitorului
deoarece în acest moment în numele comunităţii internaţionale acţionează ONU ca organizaţie
internaţională cu vocaţie universală.

B. Statutul juridic al indivizilor

Sunt câteva decenii de când, numeroşi specialişti în drept internaţional public consideră că în
domeniul protecţiei internaţionale a drepturilor omului în caz de conflict armat (şi nu numai), pot fi
subiecte de drept şi persoanele fizice şi juridice 62. Motivaţia acestei extinderi a sferei subiectelor de
drept internaţional umanitar rezidă atât în posibilitatea pe care o au organizaţiile umanitare şi indivizii
de a acorda asistenţă victimelor conflictelor armate, care, la rândul lor, pot solicita protecţia
internaţională prin diferite mecanisme de apărare a drepturilor omului cât şi în posibilităţile de
sancţionare internaţională a autorilor încălcărilor dreptului internaţional umanitar. Nefiind o chestiune
tranşată definitiv, ne mărginim la a opina că, într-adevăr, prin drepturile ce le sunt conferite, persoanele
fizice pot participa la astfel de raporturi; totuşi, drepturile acestora sunt şi astăzi realizabile în cea mai
mare măsură doar în limitele în care statele înţeleg să admită indivizilor participarea efectivă şi directă
la realizarea acestor drepturi deoarece asumarea de drepturi şi obligaţii internaţionale este considerată
a fi o prerogativă statală în actuala ordine juridică internaţională. Indivizii apar în raporturi de drept
internaţional umanitar ca organe de stat (în special combatanţii) dar şi ca persoane private în
raporturile cu puterea inamică.
Conflictul armat este o situaţie excepţională care afectează în mod fundamental viaţa
indivizilor indiferent dacă sunt combatanţi sau civili, mulţi dintre aceştia ajungând victime ale
războiului. Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de dreptul internaţional
umanitar, atribuindu-i-se drepturi şi obligaţii specifice care creionează adevărate statute juridice.
Clasificarea acestor statute juridice diferite, realizată de către un autor elveţian, a determinat existenţa
unor categorii fundamentale de persoane, a persoanelor aflate sub protecţie specială şi a victimelor
războiului63; deşi se bazează pe prevederile instrumentelor internaţionale, clasificarea respectivă nu
este normativă ci reprezintă rezultatul încercării de sistematizare doctrinară.
În indicarea categoriilor fundamentale de persoane, se operează cu o primă distincţie,
primordială, în disjungerea statutelor juridice generale în timpul războiului. Criteriul acestei prime
disjungeri este dreptul de a se împotrivi adversarului cu mijloace armate şi creează două statute
juridice opuse: pe de o parte, combatanţii, care au dreptul (şi obligaţia) de a desfăşura acţiuni armate
împotriva obiectivelor militare ale adversarului (dar nu şi împotriva civililor acestuia) şi, pe de altă
parte, persoanele civile, care, în schimbul neparticipării lor la ostilităţile militare, nu trebuie să fie
atacate în timpul războiului ci, dimpotrivă, trebuie să fie protejate; acestea din urmă îşi pierd protecţia
dacă au comis acte ostile împotriva combatanţilor.
Persoanele sub protecţie specială sunt categorii determinate de indivizi pentru care dreptul
umanitar instituie un regim de protecţie derogator de la protecţia generală acordată persoanelor civile
şi combatanţilor. Această protecţie specială înseamnă o grijă sporită ce trebuie să o manifeste
beligeranţii faţă de categoriile respective. Precizăm că sunt protejate în mod special şi anumite
persoane aparţinând forţelor armate care, în acest fel, nici nu sunt considerate ca fiind combatanţi deşi
pot purta arme şi uniformă; este cazul personalului serviciului sanitar şi religios precum şi a celui
detaşat să exercite activităţi de protecţie civilă. În domeniul civil, protecţia specială vizează:
permiterea funcţionării normale a unităţilor sanitare civile şi a organismelor de protecţie civilă;
evitarea producerii de pagube bunurilor culturale şi de cult; evitarea pericolelor la care ar fi expusă
populaţia civilă în cazul atacării mediului natural, lucrărilor ori instalaţiilor conţinând forţe periculoase
(baraje, diguri, centrale atomo-electrice) ca şi a zonelor de securitate.

62
Mai mult, Kelsen apreciază că adevăraţii subiecţi de drept internaţional sunt indivizii iar opinia tradiţională conform căreia
dreptul internaţional, prin însăşi natura sa. este incapabil să oblige sau să autorizeze acţiuni ale indivizilor este eronată; statul,
afirmă el, ca subiect de drept internaţional este în realitate o persoană juridică, adică el nu este decât o colectivitate, ceea ce
semnifică, într-o concepţie realistă, că, juridiceşte, nu statul este cel ce acţionează, ci indivizii. Kelsen îşi argumentează teoria
aceasta pe baza analizei pirateriei, contrabandei de război şi blocadei. După Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea
normativismului kelsian. Editura All Beek, Bucureşti, 1998, p.113.
63
Frédéric de Mulinen Manual sur le droit de la guerre pour les forces armées. CICR, Gvénève, 1989, p.3.

27
 Victime ale războiului sunt: prizonierii de război; răniţii, bolnavii şi naufragiaţii; persoanele
dispărute; refugiaţii, morţii. Dreptul internaţional umanitar conferă tuturor acestor categorii de
persoane un tratament umanitar diferenţiat care constă în respect, asistenţă, protecţie şi îngrijiri. În
ultimele trei decenii, Adunarea Generală a ONU a adoptat un număr de rezoluţii în care se
fundamentează principiile fundamentale de protecţie a persoanelor în perioada de conflict armat
vizând atât persoanele care fac parte din forţele armate, prizonierii de război dar, mai ales, populaţia
civilă, femeile şi copiii şi ziarişti 64..
Toţi indivizii care intră în câmpul de aplicare ratione persoanae al dreptului internaţional
umanitar intră în raporturi juridice guvernate de acesta fie acţionând în conformitate cu legile şi
obiceiurile războiului, fie abţinându-se de la acţiunile prohibite de normele umanitare, fie, în sfârşit, ca
subiecte ale răspunderii penale internaţionale consfinţite în convenţiile de drept internaţional umanitar.

4.2. Obiectul dreptului internaţional umanitar

Formează obiectul dreptului internaţional umanitar, relaţiile dintre părţile la un conflict armat
internaţional referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de
război, la tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile, relaţiile dintre părţile beligerante şi
cele care rămân în afara conflictului armat respectiv, precum şi cele dintre părţile la un conflict armat
cu caracter neinternaţional65.
Izvoarele dreptului umanitar, evidenţiază, existenţa a patru tipuri de conflicte armate care intră
sub incidenţa lor66.
a) Conflictele armate internaţionale între state, guvernate de Convenţiile de la Haga şi
menţionate şi în articolul 2, comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi în
articolul 1, paragraful 3 din Protocolul I din 1977.
b) Războaiele de eliberare de sub dominaţia colonială, ocupaţia străină, şi războaiele împotriva
regimurilor rasiste, prevăzute în articolul 1, paragraful 4 din Protocolul I.
c) Conflictele armate neinternaţionale stipulate în articolul 3 comun celor patru Convenţii de
la Geneva din 1949 şi
d) Conflictele armate neinternaţionale, după articolul 1 din Protocolul II de la Geneva din
1977.
După 1990 a mai apărut un nou tip de conflict armat – conflictul destructurat, care este un
conflict intern, dar de un fel deosebit. Mai nou acest tip de conflict armat intră în categoria a ceea ce
specialişti denumesc „state eşuate”, cu referire la acele zone lipsite de prezenţa unei autorităţi publice,
statale, capabile să impună ordinea şi siguranţa într-un anumit stat.
Tipurile respective se încadrează în două mari categorii: conflicte armate internaţionale,
care se desfăşoară între două sau mai multe subiecte de drept internaţional – state şi/sau mişcări de
eliberare naţională -, şi conflictele armate fără caracter internaţional, care se desfăşoară in
interiorul unui stat, între forţe armate organizate – forţele armate regulate şi forţele armate insurgente.
Ambele categorii de conflicte sunt guvernate de normele dreptului internaţional umanitar. În afară de
acestea, există şi alte forme de violenţă armată, cum ar fi tensiuni interne, dezordini, tulburări ale
ordinii publice, stări de urgenţă şi de necesitate, revoluţii, insurecţii care nu intră în sfera de
competenţă a dreptului internaţional umanitar 67.

A. Conflictul armat internaţional

Convenţiile de la Geneva din 1949 sunt aplicabile în cazuri de: „război declarat sau de orice
alt conflict armat ivit între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu
este recunoscută de una dintre ele. Convenţiile se aplică, de asemenea, tuturor cazurilor de ocupaţie
parţială sau totală a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină
nici o rezistenţă militară (articolul 2 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 1949) 68.

64
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. PRINT, Bucureşti 2000, p.49.
65
Nicolae Purdă, Drept internaţional umanitar, Editura Universitară, Bucureşti 2008, p.29.
66
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.50.
67
Idem, p.50.

28
 Protocolul I Adiţional din 1977(PA I), care suplimentează Convenţiile de la Geneva din 1949,
se aplică în situaţiile la care se face referire în articolul 2 comun al acestor Convenţii (PA I, articolul
1.3). Situaţiile la care se referă la PA I, articolul 1.3, includ conflictele armate în care popoarele luptă
împotriva dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste în exercitarea
drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia
referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state în
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite. (PAI, articolul l.4) 69.
În cazurile care nu sunt acoperite de Convenţii, Protocolul sau alte acorduri internaţionale, sau
în eventualitatea denunţării acestor acorduri, civilii şi combatanţii rămân sub ocrotirea şi sub
autoritatea principiilor dreptului internaţional, aşa cum rezultă din uzanţele stabilite, din principiile
umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice. (PA I, articolul 1.2; Convenţia I, articolul 63;
Convenţia II, articolul 62; Convenţia III, articolul 142; Convenţia IV, articolul 158).
În ceea ce priveşte situaţiile de conflict armat internaţional, este făcută o distincţie importantă
între combatanţi şi necombatanţi. Conform articolului 43.2 al Protocolului Adiţional I din 1977:
„Membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict (alţii decât personalul sanitar şi religios prevăzut în
art. 33 al celei de-a III-a Convenţii) sunt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la ostilităţi”.
Cei care nu sunt calificaţi drept combatanţi, sunt necombatanţi, care nu au dreptul de a participa la
ostilităţi, dar care, dimpotrivă, au dreptul la protecţie împotriva pericolelor care se pot ivi din
operaţiunile militare. (Protocolul I, articolul 51). Combatanţii care cad în mâinile părţii adverse sunt
prizonieri de război. (Protocolul I, articolul 44.1). Articolul 4 al celei de-a Treia Convenţii din 1949
defineşte cine este îndreptăţit la statutul de prizonier de război. Convenţia stabileşte regulile pentru
tratamentul prizonierilor de război în timpul captivităţii. Premisa de bază pentru tratamentul
prizonierilor de război este că ei trebuie să fie trataţi în tot timpul în mod uman şi că ei trebuie
protejaţi, în special împotriva actelor de violenţă sau intimidare şi împotriva insultelor şi a curiozităţii
publice (CG III, articolul 13). Combatanţii primesc o anumită protecţie în timpul ostilităţilor prin
măsuri dezvoltate pentru a regulariza metodele şi mijloacele de luptă permise. 70
Persoanele care nu au statutul de combatant sunt clasificate drept civili. În cazurile în care
există îndoială dacă o persoană este sau nu un civil, el sau ea va trebui să fie tratat şi considerat ca
civil. Civilii nu au dreptul de a lua parte la ostilităţi şi nu sunt îndreptăţiţi la statutul de prizonieri de
război. Cea de a Patra Convenţie de la Geneva din 1949 stabileşte regulile pentru protecţia persoanelor
civile în timp de război. Protocolul Adiţional I din 1977 stabileşte regulile pentru protecţia victimelor
conflictelor armate internaţionale. Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I din
1977 la acestea recunosc in mod implicit statutul civil al agenţiilor pentru asigurarea aplicării legii. În
conformitate cu articolul 43.3. al Protocolului I, părţile într-un conflict pot decide încorporarea unei
agenţii paramilitare sau militare pentru asigurarea aplicării legii în forţele lor armate, cu condiţia ca ele
să informeze celelalte părţi în conflict. În astfel de situaţii, oficialii pentru asigurarea aplicării legii vor
obţine statutul de combatant şi vor fi supuşi în mod efectiv regimului stabilit pentru persoanele care au
statutul de combatant. Articolul 54 al celei de-a Patra Convenţii de la Geneva din 1949 conţine o
prevedere importantă pentru Puterile Ocupante, menţionând că acestora nu le este permis să schimbe
statutul oficialilor publici sau al judecătorilor din teritoriile ocupate, sau să aplice vreun fel de
sancţiuni sau să ia măsuri coercitive sau discriminatorii împotriva lor, în cazul în care aceste persoane
s-ar abţine de la îndeplinirea funcţiilor lor pe motive de conştiinţă 71.

Probleme de ordine publică

În general, situaţiile de conflict armat au un mare efect de dezbinare asupra vieţii publice, a
securităţii publice şi a ordinii publice. De asemenea, situaţiile de conflict armat rezultă în mod obişnuit
într-un număr foarte mare de oameni care se decid (în mod temporar) să-şi părăsească locuinţele şi să
caute refugiu în altă parte, fie în propria lor ţară, fie în ţările învecinate. Conflictele armate moderne
68
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Geneva 1998, p.132-133.
69
Idem, p.210-212.
70
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Geneva 1998, p.210-212..
71
Ibidem.

29
sunt responsabile pentru crearea a milioane de persoane dislocate pe plan intern şi de refugiaţi. Este
important ca oficialii pentru asigurarea aplicării legii să fie familiarizaţi cu drepturile acestor persoane,
care sunt în mod special vulnerabile şi care au nevoie de asistenţă şi protecţie. Ei trebuie, în mod
special, să realizeze că persoanele dislocate pe plan intern sunt naţionali ai ţării în care se află şi, ca
atare, sunt îndreptăţite la toate drepturile, libertăţile şi protecţia derivate din această naţionalitate.
Pentru informaţii mai detaliate asupra drepturilor şi poziţiei acestor grupuri vulnerabile, vă rugăm să
consultaţi capitolul despre Refugiaţi şi Persoanele dislocate pe plan intern.
De asemenea, situaţiile de conflict armat tind să dea naştere tuturor felurilor de delicte legate
de război şi unei stări generale de anarhie şi de impunitate percepută (sau chiar reală). Pe cât posibil,
agenţiile pentru asigurarea aplicării legii trebuie să-şi continue activitatea. Acest fapt este important,
nu numai pentru a combate diferitele tipuri de delicte legate de război, ci, de asemenea, pentru a
menţine funcţia lor de serviciu în slujba publicului. Acestea sunt două sarcini pentru care forţele
armate nu sunt nici pregătite şi nici echipate. Trebuie să fie clar că, ori de câte ori astfel de
responsabilităţi sunt încredinţate forţelor armate, calitatea asigurării aplicării legii şi menţinerea ordinii
publice vor avea de suferit.

B. Conflictul armat fără caracter internaţional Situaţiile de tulburări şi tensiuni interne pot
escalada până la punctul în care un guvern se decide să implice forţele armate în operaţiunile pentru
reinstaurarea ordinii pe tot teritoriul său. Acolo unde se întâmplă aceasta, confruntările armate dintre
membri ai forţelor armate şi forţele armate disidente sau alte grupuri armate organizate pot fi
menţionate ca constituind o situaţie „de conflict armat fără caracter internaţional” sau „război civil”.
Drept aplicabi Sub titlul de conflict armat fără caracter internaţional trebuie considerate două
cazuri: Orice situaţie în care, în cadrul teritoriului unui stat, izbucnesc ostilităţi clare şi neîndoielnice
între forţele armate şi forţe armate disidente sau alte grupuri armate organizate. În situaţiile în care
acest tip de conflict armat fără caracter internaţional are loc pe teritoriul unuia dintre statele parţi la
cele patru Convenţii de la Geneva din 1949, părţile în acest conflict sunt obligate să aplice prevederile
articolului 3, comun acestor Convenţii. Articolul 3 comun urmăreşte să acorde protecţie 72:
• persoanelor care nu iau parte activă la ostilităţi; inclusiv
• membrilor forţelor armate care au predat armele; şi
•celor care au fost scoşi din luptă din cauză de boală, rănire, detenţie sau din orice altă cauză
menţionând că: Mai sus menţionatele categorii de persoane „vor fi, în toate împrejurările, tratate cu
omenie,fără nici o deosebire cu caracter advers bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex,
naştere sau avere, sau orice alt criteriu similar”. În acest scop, „următoarele acte sunt şi rămân
interzise oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus”:
(a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele,
mutilările, tratamentele crude şi tortura;
(b) luarea de ostatici;
(c) atingerile aduse persoanelor; mai ales tratamentele umilitoare şi degradante
d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de o instanţă
constituită în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către
popoarele civilizate,
„Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi „.
Cel de al doilea caz care necesită consideraţie sub titlul conflictul armat fără caracter
internaţional este:orice situaţie în care forţele disidente sau alte grupuri armate organizate se află sub
conducerea unui comandament responsabil şi exercită un asemenea control asupra unei părţi a
teritoriului astfel încât să le permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să
aplice prezentul Protocol {Protocolul II).

72
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Geneva 1998, p.210-212., 208-2010

30
 În cel de al doilea caz, şi în lipsa unei declaraţii a stării de război care să implice aplicarea
întregului drept al războiului, se aplică prevederile articolului 3 comun (menţionate mai sus).
Adiţional, trebuie respectate regulile Protocolului Adiţional Convenţiilor de la Geneva din ]949,
privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional (Protocolul II din 1977).
Conflictele armate fără caracter internaţional sunt, de asemenea, guvernate de principiile
dreptului internaţional cutumiar, precum şi de acele prevederi ale convenţiilor pentru drepturile omului
de la care statele părţi nu au derogat în mod legal sub o stare de urgenţă proclamată.

Probleme de ordine publică

În perioade de conflict armat, este o problemă de decizie naţională dacă agenţiile pentru
asigurarea aplicării legii existente vor continua să-şi îndeplinească responsabilităţile, sau dacă aceste
responsabilităţi vor fi transferate forţelor armate. Din punct de vedere al adecvării lor (pregătire,
echipament şi înfăţişare) este clar că forţele armate nu trebuie folosite pentru asigurarea aplicării legii
şi menţinerea ordinii publice. Pentru motive strategice, responsabilităţile de bază pentru asigurarea
aplicării legii trebuie lăsate, pe cât posibil, în mâna agenţiilor pentru asigurarea aplicării legii.
Conflictele armate interne pot conduce la situaţii de "nesupunere publică" pe scară largă, în care
respectul pentru regulile de drept sunt periclitate în mod serios. Dacă nu este contracarată în mod
prompt, nesupunerea publică se poate dezvolta într-o creştere a impunităţii, aşa cum s-a arătat mai sus.
În astfel de situaţii, este important ca agenţiile pentru asigurarea aplicării legii să continue să
muncească şi să reuşească într-adevăr să ia măsuri pentru prevenirea şi detectarea delictelor.
Delincvenţii penali trebuie aduşi în faţa justiţiei, iar regulile de drept trebuie să prevaleze. Altfel,
democraţia şi regulile de drept vor deveni, în ultimă instanţă, ele însele victime ale conflictelor armate.

C. Conflictul armat destructura (state eşuate)73

Evenimentele care au avut loc pe plan internaţional, în special după prăbuşirea comunismului
în Europa, caracterizate prin destrămarea unor state multinaţionale şi exacerbarea disensiunilor
interetnice şi interreligioase, au determinat apariţia unui nou tip de conflict armat, a conflictului
intern destructurat74. El provoacă adevărate catastrofe umanitare şi se întinde pe vaste zone
geografice din Europa, Africa, Asia, devenind un fenomen caracteristic epocii contemporane.
Conflictul destructurat se deosebeşte radical de conflictul neinternaţional în care există două părţi
beligerante distincte – pe de o parte autorităţile statele şi comandamentele militare centrale, iar pe de
altă parte forţele insurgente ostile organizate şi ele, care deţin controlul asupra unei suprafeţe de
teritoriu şi dispun de forţe armate proprii. În cazul unui conflict destructurat, autorităţile statale nu mai
reuşesc să stăpânească situaţia, în ţară se instaurează haosul, se comit acte de genocid, asasinate în
masă, epurări etnice, exoduri masive de populaţii etc. şi nimeni nu mai poate fi tras la răspundere 75.
Procesul de destructurare cunoaşte mai multe etape76:
1. Guvernul rămâne în funcţiune, dar nu reuşeşte să exercite decât un control slab şi
ineficient (cazul Zairului);
2. Statul există în mod formal, dar se descompune în mai multe forţe combatante
adversare (cazul Bosnia-Herţegovina, Afghanistan, Cambodgia);
3. Structurile statale se dizolvă complet şi se instituie un haos general (cazul Somaliei
sau Liberiei).
Care sunt efectele din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar? Există opinii
potrivit cărora nu se mai pune problema aplicării dreptului umanitar, pentru că, dacă structurile statale
se dezintegrează, situaţia nu mai poate fi calificată ca un conflict armat în accepţiunea tratatelor
umanitare. Pentru a aplica dreptul umanitar sunt necesare structuri statale civile şi militare care să
garanteze aplicarea pe plan intern a normelor umanitare. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate al

73
Nicolae Purdă, op.cit., p. 39-42.
74
Michael Hoffman, Război, pace şi conflict armat intervenţional; rezolvarea paradoxului păcii impuse, în RRDU, nr.
1(19)/1998, p. 31.
A se vedea de asemenea Yves Sandoz, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor provocare umanitară, RRDU nr.
1(15)/1997, p. 11-14.
75
I. Cloşcă. I. Suceavă, op.cit., p. 60.
76
Ionel Cloşcă, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996, p. 9 .

31
ONU a stabilit77 că grupurile care se confruntă într-un stat destructurat pot fi considerate părţi la
conflict şi, prin urmare, are aplicaţie cel puţin art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949.
Rezultă că asemenea situaţii sunt foarte delicate şi pun mari probleme în aplicarea regulilor de
protecţie a victimelor. Practic, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este pus în imposibilitatea să
intervină pe baza unei „prezumţii” de acord al unei părţi care, în lipsa autorităţii, nu-l poate da. De
asemenea, statele sunt în dificultate de a-şi îndeplini obligaţia de „a face să fie respectat” dreptul
umanitar.
Din păcate, conflictele de destructurare au luat o amploare destul de mare şi dreptul
internaţional umanitar, aşa cum este consacrat în Convenţiile de la Geneva, nu răspunde acestor
situaţii decât într-o mică măsură. De aici decurge necesitatea ca statele şi organizaţiile internaţionale să
colaboreze pentru găsirea unor soluţii favorabile protecţiei umanitare. Se afirmă că nu ar fi nevoie să
se adopte reglementări noi pentru acest tip de conflict 78. În acest sens au fost invocate două argumente:
1) în situaţii de destructurare, când unele grupuri acţionează pentru purificarea etnică, pentru umilirea
altor grupuri etnice şi pentru distrugerea moştenirii culturale a adversarului, este foarte dificil să se
asigure respectarea legii şi 2) că nu este nevoie de nici o lege pentru a-ţi da seama că n-ai voie să ucizi
femei şi copii, să le distrugi locuinţele etc.
Pe de altă parte se consideră că definirea (identificarea) conflictului de destructurare trebuie să
facă obiectul normelor de drept umanitar, iar construcţia unor reguli minimale de acţiune a
organismelor şi organizaţiilor umanitare, chiar a ONU, a militarilor şi civililor, acţiuni care s-ar putea
derula cu scop preventiv încă din timp de pace, ar fi, de asemenea, necesară 79.
Pentru a face faţă acestor adevărate catastrofe umanitare, Consiliul de Securitate s-a văzut
nevoit să intervină pentru a impune pacea80.
El şi-a orientat activitatea în trei direcţii principale, şi anume: a) în elaborarea de norme de
drept internaţional umanitar; b) în aplicarea dreptului umanitar şi c) a acţionat în calitate de combatant
în anumite conflicte armate.
a) Această activitate, timidă, de altfel, poate fi ilustrată de Convenţia asupra securităţii
personalului Naţiunilor Unite şi a personalului asociat din 1994, prin care s-a urmărit să se asigure
militarilor din forţele multinaţionale aceeaşi protecţie ca şi personalului umanitar;
b) Activitatea de aplicare a dreptului internaţional umanitar de către ONU se
evidenţiază în principal prin crearea celor două Tribunale Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavie
şi Rwanda, prin care se introduce o inovaţie discutabilă în jurisdicţionarea dreptului internaţional
umanitar81 şi, mai recent, prin Convenţia asupra statutului Curţii Internaţionale Penale, realizare
remarcabilă, dar cu unele lacune;
c) Implicarea Naţiunilor Unite în conflictele armate;
Este pentru prima oară în existenţa sa de peste cinci decenii când acest organ principal al
Naţiunilor Unite se implică în mod direct în conflicte armate neinternaţionale cu caracter destructurat,
asumându-şi funcţii şi puteri politice, militare, de poliţie, juridice, inclusiv umanitare. Ca atare,
forţelor militare multinaţionale, pe care le-a creat, li s-a încredinţat misiunea de a soluţiona toate
problemele întâlnite pe teren: să folosească forţa armată împotriva anumitor facţiuni beligerante; să
demineze câmpurile de mine antipersonal; să aresteze persoane bănuite a fi comis acte de genocid şi
crime de război; să participe la acţiuni de asistenţă umanitară; să instaureze democraţia; să impună
anumite persoane sau autorităţi publice ş.a.m.d. În structura acestor forţe multinaţionale au fost incluse
şi componente militare ale NATO şi UEO.
Principial, din punctul de vedere al dreptului internaţional general, intervenţia Consiliului de
Securitate în conflictele armate cu caracter neinternaţional are un temei legal: capitolul VII din Carta
77
De exemplu, Rezoluţiile 751, 752, 775, 787, 788, 792, 794, 804, 811, 812, 853, 866 A şi 876 din 1992 şi 1993 adoptate în
legătură cu conflictele din Somalia, Bosnia-Herţegovina, Liberia, Cambodgia, Rwanda şi Georgia.
78
I. Cloşcă, op. cit. p. 9 şi urm.
79
Dr. Yves Sandoz, Dreptul umanitar, priorităţi pentru anii ’90 şi următorii, în R.R.D.U. nr. 7, 8/95, p. 3
80
Conceptul de impunere a păcii nu a fost omologat până în prezent nici de dreptul pozitiv nici de doctrină. În manualul
militar al SUA, FM 100-23, p. 111 el a fost definit ca „utilizarea forţei militare sau a ameninţării folosirii acesteia, de obicei
ca urmare a unei autorizaţii internaţionale, pentru a impune aplicarea întocmai a rezoluţiilor sa a sancţiunilor menite să
asigure menţinerea sau restaurarea păcii şi ordinii” – apud. Michael Hoffman, op. cit.,p. 31.
81
Ionel Cloşcă, Dreptul umanitar într-o lume în schimbare, în „RDDU”, nr. 2/1993, p. 8-9; Staicovici, - CICR şi Tribunalul
de la Haga, în RRDU nr. 2(4)/1994, p. 28; Carl-Gustav Jacobsonn, Crimele de război din Bosnia. Aspecte ale definirii şi
urmăririi lor, RRDU nr. 3(5)/1994, p. 22-23.

32
ONU, care-l autorizează să invoce încălcarea gravă a drepturilor omului, fapt ce constituie o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte
organizaţii regionale – NATO, UEO şi UE ale căror acţiuni sunt, după opinia unor autori, în afara
ordinii juridice actuale82.
În tendinţa actuală tot mai accentuată de universalizarea a dreptului umanitar, pe lângă
cerinţele de realizare a unei adeziuni universale la tratatele umanitare şi de coerenţă a instrucţiunilor
militare la scară mondială, chiar prin încorporarea lor în dreptul umanitar, apare şi o a treia cerinţă –
adaptarea dreptului umanitar la noile realităţi 83. Fără a urmări o revizuire masivă a dreptului, pentru că
regulile umanitare fundamentale rămân valabile pentru orice situaţie şi în orice timp care va veni,
creatorii dreptului internaţional umanitar trebuie să-şi îndrepte atenţia spre două direcţii principale:
reglementări mai precise de protecţie a victimelor în noile tipuri de conflicte armate şi acceptarea
universală a regulilor referitoare la limitarea sau interzicerea folosirii anumitor arme 84.

5. Raportul dintre dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului

Sub denumirea de dreptul războiului, DIU există de când există state şi conflicte armate între
ele, fiind una din manifestările primordiale, originare ale dreptului internaţional care, în epoca
modernă s-a materializat în convenţiile de la Haga şi de la Geneva. Semnificaţia şi dezvoltarea
acestora în lumea contemporană au fost marcate de două tendinţe contradictorii. Pe de o parte s-a putut
constata un enorm progres al DIU în ultima jumătate a secolului XX şi, pe de altă parte, omenirea s-a
confruntat frecvent cu masive violări ale Convenţiilor de la Geneva. cu creşterea îngrijorătoare a
cruzimilor şi actelor inumane comise în războaiele de tot felul ale ultimilor ani. În ceea ce priveşte
evoluţia DIU în epoca contemporană, am putea distinge trei perioade de evoluţie. Prima, de la sfârşitul
războiului mondial până la debutul anilor 60, în care s-au actualizat Convenţiile de la Geneva sub
influenta considerabilă şi indubitabilă a ONU care, din anumite motive justificate nu s-a implicat şi în
revizuirea dreptului de la Haga. În timpul celei de-a doua perioade, între anii 60 şi 80, au avut loc o
serie de războaie importante, precum cel din Vietnam, războiul civil din Nigeria (Biafra), cele dintre
statele arabe şi Israel şi războaiele de eliberare naţională din Africa, ceea ce a provocat creşterea
interesului Naţiunilor Unite faţă de reglementarea conflictelor armate astfel încât Adunarea Generală a
adoptat numeroase rezoluţii prin care se cerea ca războaiele de eliberare naţională să fie considerate
drept conflicte armate internaţionale iar luptătorii pentru libertate să fie trataţi ca prizonieri de război;
în 1968, Conferinţa Internaţională asupra Drepturilor Omului de la Teheran şi Adunarea Generală a
ONU au adoptat rezoluţiile care introduceau noul concept de „drepturile omului în conflictele armate”,
organizaţia mondială dând un nou avânt reafirmării şi adoptării de noi instrumente de DIU şi
combinării graduale a dreptului de la Geneva, de la Haga şi de la New York în Protocoalele adiţionale
din 1977 şi în Convenţia din 1980 asupra anumitor arme clasice. Cea de-a treia perioadă, începută în
1989, a provocat o dezvoltare intensivă a DIU la care şi-a adus o contribuţie însemnată deciziile
Consiliului de Securitate prin care violările masive ale drepturilor omului şi ale DIU au fost
considerate ameninţări ale păcii şi securităţii internaţionale care justifică aplicarea măsurilor coercitive
prevăzute în capitolul VII al Cartei astfel încât s-a trecut la crearea tribunalelor penale internaţionale,
s-a diminuat gradual distincţia dintre conflictele armate internaţionale şi neinternaţionale în ceea ce
priveşte aplicarea DIU, a crescut importanţa dreptului cutumiar şi influenţa drepturilor omului asupra
DIU şi prin aceşti paşi s-a putut ajunge ca în avizul său consultativ din 1996, CIJ să statueze că
principiile fundamentale ale dreptului umanitar constituie principii intransgresabile ale dreptului
cutumiar internaţional, făcând parte din normele imperative de la care nu sunt admise derogări 85.
Toate acestea demonstrează strânsele legături dintre drepturile omului şi DIU în ultima
jumătate de secol. De fapt, chiar dacă despre drepturile omului vorbim încă din antichitate,
constituirea lor ca ramură distinctă a dreptului internaţional se datorează tot ONU şi evoluţiei sale prin
intermediul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactelor Internaţionale asupra unor drepturi
specifice, pentru ca în ultimii ani să putem vorbi de drepturile de solidaritate precum dreptul la pace, la
82
Pentru detalii - Ionel Cloşcă, Conflicte şi combatanţi, în RRDU nr. 1-2/2000, p. 3-4.
83
Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura „Burg” Sibiu, 2001, p. 55.
84
Nicolae Purdă, op.cit., p. 42.
85
Ion Dragoman, Mircea Radu, Modernitate în problemele fundamentale de drept internaţinal umanitar, Editura Zedax,
Focşani 2005, p. 297.

33
dezvoltare sau la un mediu sănătos. Aşa se face că orice analiză comparativă a convenţiilor de DIU şi
instrumentelor de drepturile omului nu poate decât să demonstreze interdependenta acestora. Astăzi,
aceste două ramuri ale dreptului internaţional au principii şi scopuri comune vizând protecţia şi
apărarea fiinţelor umane. Rezoluţia din august 1999 adoptată la Berlin de Institutul de Drept
Internaţional subliniază această interdependenţă arătând că dacă drepturile omului au influenţat
dezvoltarea DIU, în aceeaşi măsură principiile DIU au sprijinit apariţia dreptului internaţional al
drepturilor omului, o dovadă a legăturii dintre ele fiind art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din
1949. Cu toate acestea, există şi diferenţe specifice între DIU şi drepturile omului, dreptul umanitar
rămânând în continuare o ramură foarte particulară a dreptului internaţional, aplicându-se numai
situaţiilor de război; de asemenea, este diferită şi structura protecţiei care depinde de faptul dacă
norma protectoare respectivă face parte din DIU sau din DIDO. Se consideră că nerespectarea
drepturilor omului în timp de conflict armat la acest nou început de secol se datorează faptului că în
cele mai multe conflicte armate sunt implicate grupuri de oameni cărora le lipsesc atât structurile
precise de comandă cât şi instruirea în domeniul conducerii ostilităţilor, nefiind familiarizate cu
principiile şi regulile DIU iar spirala violenţei creşte deoarece reciprocitatea de tratament nu şi-a
pierdut pe deplin semnificaţia ancestrală; iar comunitatea internaţională arată un interes scăzut pentru
măsurile preventive astfel încât lumea globală şi interdependentă nu va putea supravieţui fără valori
comune împărtăşite de toţi, astfel de valori recunoscute universal fiind chiar principiile DIU şi DIDO.
Este deci necesar ca, dincolo de diferenţele specifice dintre aceste două ramuri ale dreptului
internaţional, să se depună rapid eforturi universale pentru a crea spaţii reunite între ele astfel încât
aspectele umanitare comune ambelor ramuri să prevaleze în toate situaţiile ce pot apare în viitor 86.
Deşi s-a afirmat că DIU şi DIDO fac parte împreună din ceea ce s-a denumit a fi „dreptul
uman”, dreptul umanitar a evoluat ca drept internaţional al conflictelor armate, scopul său principal
fiind întotdeauna de a proteja indivizii, chiar dacă această protecţie nu s-a exprimat în formarea
drepturilor subiective ale victimelor ci a fost consecinţa regulilor de comportament ale statelor şi
agenţiilor statale; în acest sens, DIU este cu necesitate un drept internaţional tradiţional, aparţinând
ordinii juridice obiective ce guvernează relaţiile dintre state, în schimb, drepturile omului au fost doar
recent protejate de dreptul internaţional şi sunt şi astăzi considerate ca o problemă guvernată de
dreptul naţional dacă nu chiar exclusiv a legislaţiei interne; ele au fost întotdeauna privite şi formulate
ca drepturi subiective ale indivizilor (sau mai recent ale colectivităţilor locale), drepturi care cereau
obligaţii ale statelor astfel încât proclamarea lor reprezenta un act îndreptat împotriva statelor, în
principal chiar împotriva propriului stat atunci când rezultau din instrumente internaţionale,
La ora actuală, ambele ramuri ale dreptului internaţional sunt amplu codificate, Totuşi, DIU
este codificat într-un sistem internaţional coerent de instrumente juridice obligatorii ce au legături
destul de strânse între ele, atât cele vechi cu cele mai noi cât şi cele particulare cu cele generale, în
timp ce DIDO, din contră, a fost codificat într-un număr extrem de mare de documente diverse,
universale şi regionale, obligatorii şi declarative, referitoare la întreaga problematică a drepturilor
omului sau numai la implementarea acestora, la drepturi specifice sau numai la aplicarea lor, toate
acestea făcându-şi apariţia, dezvoltându-se, fiind implementate sau dispărând chiar într-un mod relativ
natural şi necoordonat, nesistematizat. Datorită propriei filosofii care decurge din instrumentele de
drepturile omului, ele se aplică oricui şi oriunde şi se referă la toate aspectele vieţii umane astfel încât
DIDO are un impact mult mai mare asupra opiniei publice şi politicilor internaţionale decât DIU care
se aplică numai în conflictele armate, o situaţie pe care unii cred că o pot evita deşi Alvin Toffler ne
avertizează că s-ar putea ca războiul să nu ne intereseze dar el e interesat de persoana noastră. Am
putea spune că în raportul dintre DIDO şi DIU primul este aspectul general iar cel de-al doilea doar
specia, astfel încât el e influenţat din ce în ce mai mult de cultura şi filozofia drepturilor omului.
Pe de altă parte, cu toate strânsele legături dintre ele, cele două ramuri ale dreptului
internaţional nu se suprapun, ele fiind doar complementare. În timp ce DIU este operabil doar în timp
de conflicte armate, DIDO se aplică în toate situaţiile, atât în timp de pace cât şi la crize şi război, de
la unele din drepturile omului putându-se face derogări în situaţiile care ameninţă viaţa naţiunii; totuşi,
există un „nucleu dur” al drepturilor omului de la care nu sunt admise excepţii nici în timp de război.
Astfel, art. 4 din Pactul internaţional din 1966 asupra drepturilor civile şi politice prevede că nu sunt
admise derogări de dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a sclaviei şi servituţii, a întemniţării pentru

86
Ion Dragoman, Mircea Radu, op.cit., p. 298.

34
datorii contractuale, de la neretroactivitatea legii penale, de la dreptul la recunoaşterea personalităţii
juridice şi de la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei iar art. 15 din Convenţia europeană a
drepturilor omului nu autorizează nici o derogare de la dreptul la viaţă (în afară de cazul de deces ce
rezultă din acte licite de război). Ambele articole menţionate consideră că celelalte drepturi prevăzute
în instrumentele respective pot fi supuse unor măsuri derogatorii în caz de război sau în cazul unui alt
pericol public care ameninţă viaţa naţiunii, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca
măsurile respective să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. În
această situaţie, spre deosebire de ostilităţile dintre combatanţi în timp de război, operaţiunile
poliţieneşti de ordine publică împotriva civililor rămân tot timpul guvernate de standardele specifice
ale DIDO iar în situaţiile de tulburări şi tensiuni interne se poate aplica legislaţia specifică stării de
asediu. Unele diferenţe specifice între DIU şi DIDO există şi în ceea ce priveşte persoanele protejate.
În vreme ce în DIDO se aplică principiul că toate fiinţele umane beneficiază în mod egal de drepturile
recunoscute în legislaţia internaţională, în DlU, conform evoluţiei sale ca drept interstatal, abordarea
internaţională tinde în special să protejeze adversarul prin definirea categoriilor de „persoane
protejate” în care se includ de obicei cetăţenii statului inamic care se bucură în întregime de protecţia
umanitară; totuşi, victimele conflictelor armate care nu sunt „persoane protejate” în sensul menţionat
nu sunt lipsite total de protecţie şi, în conformitate şi sub influenţa DIDO, beneficiază de un număr
crescând de reguli protectoare (spre exemplu personalul ONU şi asociat, refugiaţii şi apatrizii). În ceea
ce priveşte relaţiile dintre indivizi şi state, trebuie subliniat şi faptul că DIDO prevede sau recunoaşte
drepturi individuale sau colective împotriva eventualelor abuzuri ale statului sau altor autorităţi
publice proprii, iar DIU protejează în mod tradiţional indivizii împotriva statului inamic şi autorităţilor
beligerante, reglementând relaţii între state dar conţinând, în plus, reguli de comportament pentru
indivizi (care pot fi pedepsiţi dacă le violează) în beneficiul altor indivizi 87.
Şi în ceea ce priveşte drepturile protejate există anumite diferenţe, orice comparaţie între
drepturile protejate de DIU şi cele prevăzute de DIDO evidenţiind că DIU are ca obiect al protecţiei
numai, anumite drepturi ale omului, spre exemplu, dreptul la viaţă al adversarilor scoşi din luptă (art.
41 din Protocolul I din 1977), dreptul la sănătate şi igienă publică al locuitorilor teritoriului ocupat
(art. 56 din Convenţia IV din 1949) sau dreptul la un mediu sănătos (art. 55 din Protocolul I din 1977).
De fapt, instrumentele de drept al conflictelor armate protejează doar acele drepturi care sunt puse în
pericol de desfăşurarea ostilităţilor militare (spre exemplu, deoarece războiul periclitează mult mai
direct integritatea fizică a victimelor războiului decât libertatea lor de opinie, este normal ca DIU să
conţină mai multe reguli în primul caz decât în al doilea) şi care nu sunt incompatibile cu adevărata
natură a războiului, cu necesităţile militare cu care protecţia umanitară trebuie să fie în echilibru
(dreptul popoarelor la pace este, spre exemplu, încălcat prin definiţie atunci când poporul respectiv
este nevoit să se apere prin recurgerea la forţa armată iar dreptul la autodeterminare este chiar unul din
motivele legale ale conflictelor armate. ceea ce înseamnă că DIU nu poate proteja nici unul din aceste
drepturi, ele fiind obiectul DIDO). Dar drepturile omului în timp de conflict armat sunt protejate prin
reguli mult mai detaliate, mult mai mult adaptate la specificul problemelor ridicate de situaţia
excepţională a războiului decât garanţiile prea vagi formulate de DIDO; de pildă, conform art. 57 din
Protocolul I din 1977, beligeranţii trebuie să ia măsuri detaliate de precauţie în atac, ceea ce constituie
o transpunere a dreptului la viaţă şi la integritate fizică a civililor (Dreptul de la Geneva) în reguli
amănunţite ale comportamentului acelora care planifică şi desfăşoară ostilităţile care ar putea afecta
civilii (Dreptul de la Haga), în timp ce DIDO conţine mult mai multe detalii asupra altor dreptul, cum
ar fi cazul „garanţiilor juridice care sunt recunoscute ca indispensabile de popoarele civilizate
existente în art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949”. În plus, DIU reglementează anumite
probleme vitale pentru protecţia victimelor războiului care nu sunt deloc prevăzute în DIDO nici
măcar implicit, cum ar fi art. 44 din Protocolul I asupra statutului combatantului care este crucial în
protecţia civililor deoarece indică categoriile de persoane care pot folosi forţa în timp de conflict
armat.
În ceea ce priveşte cele trei generaţii de drepturi ale omului existente în DIDO, instrumentele
de drept ale conflictelor armate se referă atât la drepturile civile şi politice (ex. dreptul la viaţă al
persoanelor scoase din luptă), la drepturile economice, sociale şi culturale (ex. dreptul la sănătate a
locuitorilor teritoriului ocupat) cât şi la drepturile colective din generaţia a treia (ex. dreptul la mediu

87
Ion Dragoman, Mircea Radu, op.cit., p. 299.

35
sănătos). Într-adevăr, încă de la începuturile codificării sale, DIU n-a făcut nici o distincţie artificială
între drepturile civile şi politice, pe de o parte, şi drepturile economice, sociale şi culturale, pe de alta,
ori între drepturile ce impun statelor o obligaţie pozitivă de a le respecta şi cele care cer acestora să se
abţină de la un anume comportament; acest ultim aspect este reliefat de faptul că adevăratul spirit
umanitar propus de Henry Dunand la codificarea realizată în prima Convenţie de la Geneva din 1864
era de a prescrie mai degrabă o obligaţie internaţională decât ca bolnavii şi răniţii să fie nu numai
respectaţi ci şi, în special, adunaţi şi îngrijiţi. De altfel, acest spirit umanitar originar s-a păstrat până în
zilele noastre astfel încât DIU prevede obligaţii legale atât în ceea ce priveşte acţiunea pozitivă a
statelor cât şi abţinerea acestora de la un anume comportament prin omisiunea de a acţiona. Spre
exemplu, în conflictele armate nu există o protecţie eficace a drepturilor omului fără furnizarea
asistenţei umanitare către cei care au nevoie de aceasta şi invers, nu poate exista asistenţă umanitară
fără grija simultană la protecţia celor asistaţi împotriva abuzurilor, violenţelor şi pericolelor care ar
putea decurge chiar din faptul furnizării asistenţei umanitare. Sistematizând principiile celor două
ramuri ale dreptului internaţional general în privinţa protecţiei drepturilor omului, putem concluziona
că deşi există drepturi protejate atât de DIDO cât şi de DIU, acesta din urmă este mult mai detaliat şi
adaptat la specificul conflictelor armate (ex. dreptul la viaţă, interzicerea tratamentelor inumane şi
degradante, dreptul la sănătate, dreptul la hrană) iar primul oferă mai multe detalii în ceea ce priveşte
garanţiile judiciare, utilizarea armelor de foc de către oficialii însărcinaţi cu aplicarea legii, etica
medicală sau definiţia torturii; de asemenea, concluziile rezultate din compararea drepturilor protejate
demonstrează că regulile DIU nu sunt acoperite în totalitate de DIDO care, la rândul lor, au o sferă de
cuprindere mai mare88.
Diferenţe între DIU şi DIDO există şi în ceea ce priveşte aplicarea tratatelor internaţionale din
fiecare din aceste două ramuri ale dreptului internaţional public. Într-adevăr, chiar dacă scopul
amândurora. este de a obţine respectarea indivizilor de către state, fiecare au mecanisme de
implementare proprii, concepute pentru a răspunde situaţiilor specifice pentru care au fost create.
Astfel, în timp ce violările DIU se produc de obicei pe câmpul de luptă şi pot fi reprimate doar printr-o
reacţie imediată, DIDO este încălcat adesea prin decizii judiciare, administrative şi legislative sau prin
omisiunea de a acţiona împotriva acestor decizii prin proceduri de apel şi revizuire care ar fi adecvate
şi utile. Dacă în dreptul umanitar alinarea suferinţelor victimelor este problema centrală astfel încât
abordările confidenţiale şi cooperative sunt adesea mai practice şi mai adecvate, în cazul încălcării
tradiţionale a drepturilor omului în timp de pace, oamenii doresc reconfirmarea drepturilor printr-o
condamnare publică a vinovaţilor ceea ce face necesară o abordare juridică a implementării DIDO: se
spune, de aceea că aplicarea convenţiilor umanitare de drept al războiului e mai eficace dacă e
realizată cu mentalitatea „bunului Samaritean” pe când aplicarea drepturilor generale ale omului se
face mai bine cu neutralitatea judecătorului. În practică, DIU se realizează prin investigarea atentă,
permanentă, preventivă şi corectivă pe teren în timp ce DlDO este implementat printr-un control
posterior, la cerere, într-o procedură cvasi- judiciară 89.
Este interesant de observat că astăzi acţionează în teren diferite organisme de verificare a
respectării DIDO în special în situaţia violării grave şi pe scară largă a drepturilor omului, într-un mod
similar activităţii tradiţionale adoptate de CICR pentru aplicarea DIU. Organisme de monitorizare a
drepturilor omului aparţinând ONU sunt adesea desfăşurate în zone critice şi vizitează deţinuţii la fel
cum procedează CICR cu prizonierii iar raportorii speciali ai Comisiei Naţiunilor Unite pentru
Drepturile Omului se deplasează în locurile unde sunt raportate încălcări. Pe de altă parte violările
DIU sunt din ce în ce mai mult reprimate prin intermediul instanţelor penale internaţionale ceea ce
presupune un control posterior în cadrul unei proceduri judiciare. Convergenţa inerentă a
instrumentelor internaţionale ale drepturilor omului face ca multe drepturi, cu excepţia celor
considerate fundamentale aparţinând „nucleului dur”, să fie derogabile în situaţii de urgenţă în măsura
în care este necesar şi proporţional şi dacă derogarea este conformă cu alte obligaţii internaţionale;
convenţiile umanitare ale războiului conţin altfel de obligaţii internaţionale asfel încât, atunci când se
confruntă în timp de conflict armat cu derogări admisibile cu instrumentele de DIDO, organismele de
aplicare a acestuia trebuie să verifice dacă măsurile derogării respective sunt compatibile cu DIU iar
dacă nu sunt atunci este încălcat şi DIDO.
O altă faţetă a aceleiaşi probleme rezultă din faptul că DIDO consideră că dreptul la viaţă ca
88
Ion Dragoman, Mircea Radu, op.cit., p. 301.
89
Idem, p. 302.

36
fiind nederogabil nici măcar în timp de război deşi există în anumite instrumente şi excepţia expresă
sau implicită a actelor legitime de război. Dar numai DIU prevede explicit care sunt actele licite de
război, ceea ce înseamnă că atunci când se confruntă cu omoruri săvârşite pe seama statului în timp de
conflict armat tribunalele şi comisiile de drepturi ale omului sau chiar organizaţiile neguvernamentale
trebuie să verifice dacă acţiunile respective au fost conforme cu convenţiile umanitare de drept al
războiului înainte de a stabili dacă ele au încălcat DIDO. Din contra, CICR, ca principal organism
internaţional de implementare a DlU este tot timpul confruntat cu acţiuni de violenţă internă similare
cu acelea care se produc în conflictele armate internaţionale; pe timpul unor asemenea situaţii de
tulburări interne CICR nu verifică aplicarea DIU dar, conform abordării sale pragmatice şi
cooperative orientată spre protecţia victimelor, el trebuie să se raporteze la instrumentele drepturilor
omului în scopul implementării standardelor internaţionale aplicabile.
Toate acestea ne arată că dincolo de specificul activităţilor legat mai strâns de DIU, în ceea ce
priveşte învăţarea, instruirea şi difuzarea celor două ramuri ale dreptului internaţional, militarii trebuie
să cunoască şi DIDO. Că lucrurile stau aşa o demonstrează utilizarea din ce în ce mai amplă a forţelor
armate în timp de pace pentru operaţiuni poliţieneşti în care se aplică dreptul drepturilor omului. Şi
forţele de poliţie trebuie să cunoască ambele ramuri de drept internaţional ca şi raporturile dintre ele.
Oricum, oricine încearcă să înveţe relaţia dintre forţă şi drepturile omului nu va putea înţelege
noile dezvoltări ale DIU, în special importantele reguli ale drepturilor omului („Human Rights – like”)
din dreptul conflictelor armate neinternaţionale, fără înţelegerea filozofiei şi interpretărilor DIDO. Şi
invers, dacă cineva are o viziune incompletă asupra protecţiei pe care dreptul internaţional o oferă
oamenilor este doar pentru că a studiat doar DIDO fără a asimila şi principiile ori punctul fundamental
diferit de vedere al DIU, adică regulile ce acordă protecţie oamenilor în cele mai periculoase situaţii şi
anume în timp de conflict armat. Concluzia asupra aplicării celor două ramuri ale dreptului
internaţional general este că există în acest domeniu atât diferenţe, datorită specificităţii păcii şi
conflictelor armate (care presupune ca în mod tradiţional abordarea DIU să se bazeze pe caritate şi pe
o acţiune permanentă, preventivă şi de control corectiv pe teren iar abordarea DIDO să fie
fundamentată pe justiţie, control posterior la cerere şi cu proceduri cvasi-judiciare) cât şi convergenţe,
prin implementarea DIU pe baza procedurilor DIDO(prin clauzele tratatelor de drepturi ale omului
referitoare la dreptul la viaţă şi drepturile derogabile) dar şi prin implementarea drepturilor omului de
către principalul organism umanitar(CICR) atât în conflicte armate cât şi în afara acestora. Tendinţa
contemporană tot mai accentuată este ca organismele de drepturi ale omului să adopte şi abordările de
drept umanitar aşa cum se poate observa în cooperarea dintre CICR şi instituţiile specializate în
drepturile omului, mai ales în domeniul difuzării instrumentelor internaţionale, doctrinei asistenţei
umanitare şi operaţiunilor practice cu finalitate umanitară.
Insistenţa învăţării dreptului internaţional umanitar trebuie să se canalizeze în special pe ideea
că respectarea DIU corespunde, dacă nu pe deplin într-o măsură considerabilă, cu interesul militar
tactic şi strategic. O unitate militară care aplică regulile umanitare în toate acţiunile este o trupă
disciplinată, în timp ce aceea care jefuieşte şi comite violuri este lipsită de orice valoare militară. Nu
se greşeşte deloc în aprecierea DIU ca factor multiplicator de forţă armată deoarece doar
comportamentul umanitar în luptă poate asigura o victorie de necontestat, ceea ce înseamnă că
respectarea DIU este o chestiune de eficienţă militară: atacurile asupra civililor constituie nu numai
crime de război ci şi o risipă de forţe şi mijloace necesare pentru angajarea adevăratelor obiective
militare. Multe reguli ale DIU asupra conducerii ostilităţilor nu fac altceva decât aplicarea principiilor
luptei armate şi artei militare ale economiei forţelor şi proporţionalităţii mijloacelor, ale
angajamentului selectiv de precizie sau ale concentrării eforturilor pe direcţii de efort şi pe puncte
critice.
Mai mult decât atât, într-o societate informaţională globală, opinia publică naţională şi
internaţională contribuie din ce în ce mai mult la respectarea DIU deşi, din păcate, în unele locuri şi
situaţii ea ar putea avea ca efect contrar chiar violări ale legilor războiului. Beligeranţii au întotdeauna
nevoie de simpatia şi încrederea opiniei publice naţionale şi internaţionale, la fel cum au nevoie de
resurse umane, materiale şi financiare. Mai ales în conflictele armate fără caracter internaţional, bătălia
pentru câştigarea sufletului populaţiei reprezintă unul din obiectivele primordiale. Nimic nu este mai
eficient în pierderea sprijinului opiniei publice decât imaginile televizate ale atrocităţilor care, din
nefericire, pot fi câteodată rezultat al manipulării informatice. De aceea, accesul liber al presei la
adevărata stare de lucruri poate fi împiedicat sau manipulat de beligeranţi, spre exemplu, prin

37
inventarea atrocităţilor adversarului. Au existat chiar cazuri când unii beligeranţi şi-au bombardat
propria populaţie numai pentru a provoca intervenţii din exterior împotriva inamicului. De asemenea,
asistenţa umanitară devine din ce în ce mai mult o scuză pentru a nu fi adoptate soluţii politice
definitive iar populaţia inocentă aflată în suferinţă este luată ostatică pentru a atinge obiective politice.
Manipulate sau nu, anumite mijloace de presă incită la ură şi atrocităţi prin dezorganizarea membrilor
unor grupuri etnice, privându-i de protecţia umanitară, în sensul că populaţii fanatizate demonstrează
împotriva asistenţei umanitare furnizate populaţiei inamice. Chiar şi parlamente alese în mod liber pot
adopta legi de lipsire a adversarilor sau „teroriştilor” de garanţiile judiciare fundamentale sau trec cu
vederea torturile împotriva acestora din motive de securitate naţională.
Respectarea multor reguli de DIU corespunde imperativelor etice, culturale şi religioase ale
celor mai multe societăţi. Se ştie că toate religiile conţin reguli asupra respectului ce trebuie datorat
creaţiei naturii sau al lui Dumnezeu, multe cărţi sfinte având interdicţii speciale aplicabile în timp de
război astfel încât şi cei care nu au citit Convenţiile de la Geneva ştiu că e interzis să ucizi copiii sau să
violezi femei. Când cei cu preocupări profesionale în studierea şi difuzarea DIU încearcă să-şi
ancoreze efortul instructiv în cultura destinatarilor lecţiilor respective, analizează diferitele culturi
regionale şi locale şi găsesc adeseori principii şi reguli detaliate, asemănătoare cu cele din convenţiile
umanitare.
Dacă reciprocitatea negativă de tratament, adică aceea bazată pe răspunsul la încălcări cu alte
încălcări, nu este un argument legal pentru a înceta respectarea DIU oricare ar fi violările pe care
adversarul le-ar fi comis, atunci numai reciprocitatea pozitivă, bazată pe aplicarea neutrală a normelor
umanitare, trebuie să joace cu siguranţă un rol important ca factor nejuridic în încurajarea
beligeranţilor de a respecta dreptul conflictelor armate. Astfel, fiecare soldat şi comandant, fiecare
unitate militară şi stat care va aplica un comportament deontologic în luptă îşi va obliga astfel
adversarul să procedeze la fel. Cu toate acestea, chiar în cazul în care un stat sau un militar au îndoieli
asupra faptului dacă adversarul va respecta DIU, nu dispar toate celelalte motive pentru ca ei să-l
aplice.
Până la urmă, sfârşitul tuturor conflictelor armate este pacea. La încheierea fiecărui război
rămân multiple probleme teritoriale, politice şi economice care trebuie rezolvate. Şi este mult mai uşor
să ne reîntoarcem la starea de pace şi să sfârşim cu ura faţă de adversar dacă în timpul războiului nu s-
au comis violări ale DIU. Deci obişnuinţa de a avea un comportament uman, interesul militar
(disciplina, eficacitatea militară şi principiile luptei armate), opinia publică, factorii religioşi şi morali,
reciprocitatea pozitivă de comportament şi necesităţile revenirii stării de pace reprezintă principali
factori nejuridici ai respectării DIU. Dar dincolo de factorii juridici şi nejuridici ai necesităţii
respectării DIU în condiţiile contemporaneităţii, dacă e adevărat că avem a face sub ochii noştri cu o
ciocnire a civilizaţiilor aceasta nu poate fi decât aceea dintre falsa civilizaţie care nu pune nici un preţ
pe comportamentul umanitar în timp de conflict armat şi vechea civilizaţie a celor mai mulţi care,
considerând recurgerea la forţa armată ca o necesitate dureroasă a relaţiilor internaţionale moderne,
împărtăşesc cu tenacitate, convingere şi vigoare cultura respectului dreptului internaţional umanitar,
sperând ca în viitor acesta să nu mai fie necesar într-o lume fără ameninţări şi pericole marţiale 90.

6. Protecţia umanitară şi relevanţa sa contemporană

6.1. Regulile de comportament umanitar pentru militari şi poliţişti

Ca în toate timpurile, protecţia umanitară este şi în conntemporaneitate o problemă care-i
vizează în primul rând pe militari şi poliţişti. Astfel, art. 42 al Doctrinei acţiunilor întrunite ale forţelor
armate precizează că regulile de comportament sunt stabilite prin dispoziţii, ordine sau instrucţiuni
elaborate de autoritatea competentă care vizează modalităţile de conduită tactică în diferite situaţii şi
faţă de diferite situaţii sau categorii de persoane şi bunuri. O indicaţie precisă asupra posibilelor reguli
de comportament ce trebuie elaborate de comandamentele strategice şi/sau operative pentru uzul
eşaloanelor tactice putem găsi în statutul juridic al indivizilor, reglementat de dreptul operaţional al
conflictelor armate.
Aşa cum am văzut deja anterior, sunt câteva decenii de când, numeroşi specialişti în drept

90
Ion Dragoman, Mircea Radu, op.cit., p. 306.

38
internaţional public consideră că în domeniul protecţiei internaţionale a drepturilor omului în caz de
conflict armat (şi nu numai), pot fi subiecte de drept şi persoanele fizice şi juridice . Motivaţia acestei
extinderi a sferei subiectelor de drept internaţional umanitar rezidă atât în posibilitatea pe care o au
organizaţiile umanitare şi indivizii de a acorda asistenţă victimelor conflictelor armate, care, la rândul
lor. pot solicita protecţia internaţională prin diferite mecanisme de apărare a drepturilor omului cât şi
în posibilităţile de sancţionare internaţională a autorilor încălcărilor dreptului internaţional umanitar.
Nefiind o chestiune tranşată definitiv, ne mărginim la a opina că, într-adevăr, prin drepturile ce le sunt
conferite, persoanele fizice pot participa la astfel de raporturi; totuşi, drepturile acestora sunt şi astăzi
realizabile în cea mai mare măsură doar în limitele în care statele înţeleg să admită indivizilor
participarea efectivă şi directă la realizarea acestor drepturi deoarece asumarea de drepturi şi obligaţii
internaţionale este considerată a fi o prerogativă statală în actuala ordine juridică internaţională.
Indivizii apar în raporturi de drept internaţional umanitar ca organe de stat (în special combatanţii) dar
şi ca persoane private în raporturile cu puterea inamică.
Într-adevăr, conflictul armat este o situaţie excepţională care afectează în mod fundamental
viaţa indivizilor indiferent dacă sunt combatanţi sau civili, mulţi dintre aceştia ajungând victime ale
războiului; dreptul conflictelor armate stabileşte regulile de comportament distincte funcţie de statutul
individual. Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de dreptul internaţional
umanitar, atribuindu-i-se drepturi şi obligaţii specifice care creionează adevărate statute juridice:
categoriile fundamentale de persoane (combatanţi şi civili), persoane aflate sub protecţie specială
(medici, preoţi, ziarişti etc.) şi victime (prizonieri, răniţi, morţi, dispăruţi, refugiaţi). Clasificarea
acestor statute juridice diferite, realizată de către un autor elveţian, a determinat existenţa unor
comportamente diferite ale combatanţilor faţă de populaţia civilă, persoanele aliate sub protecţia
specială şi victimele războiului ; deşi se bazează pe prevederile instrumentelor internaţionale,
clasificarea respectivă nu este normativă ci reprezintă rezultatul încercării de sistematizare didactică.
În indicarea categoriilor fundamentale de persoane, se operează cu o primă distincţie, primordială, în
disjungerea statutelor juridice generale în timpul războiului.
Distincţia fundamentală între combatanţi şi civili se bazează pe criteriul esenţial al participării
la ostilităţile militare şi pe consecinţa directă ce rezultă de aici că cei care se menţin în afara luptelor
nu trebuie să fie atacaţi, spre deosebire de membrii forţelor armate ale inamicului. Criteriul acestei
prime disjungeri este dreptul de a se împotrivi adversarului cu mijloace armate şi crează două statute
juridice opuse: pe de o parte, combatanţii, care au dreptul (şi obligaţia) de a desfăşura acţiuni armate
împotriva obiectivelor militare ale adversarului (dar nu şi împotriva civililor acestuia) şi, pe de altă
parte, persoanele civile, care, în schimbul neparticipării lor la ostilităţile militare, nu trebuie să fie
atacate în timpul războiului ci, dimpotrivă, trebuie să fie protejate; acestea din urmă îşi pierd protecţia
dacă au comis acte ostile împotriva combatanţilor. Persoanele sub protecţie specială sunt categorii
determinate de indivizi pentru care dreptul umanitar instituie un regim de protecţie particular de la
protecţia generală acordată persoanelor civile şi combatanţilor. Această protecţie specială înseamnă o
grijă sporită ce trebuie să o manifeste beligeranţii faţă de categoriile respective. Precizăm că sunt
protejate în mod special şi anumite persoane aparţinând forţelor armate care, în acest fel, nici nu sunt
considerate ca fiind combatanţi deşi pot purta arme şi uniformă: este cazul personalului serviciului
sanitar şi religios precum şi a celui detaşat să exercite activităţi de protecţie civilă. Ca să nu dăm decât
un exemplu recent, militarilor americani din cadrul celei de-a 101-a Divizii aeropurtate le-a fost
distribuit la începutul lunii martie 2003 câte un exemplu din "Ghidul militarului în Republica Irak",
conţinând recomandări de comportament în special faţă de populaţia civilă (ziarul "Adevărul" din 20
martie 2003).
În domeniul civil, protecţia specială vizează: permiterea funcţionării normale a unităţilor
sanitare civile şi a organismelor de protecţie civilă; evitarea producerii de pagube bunurilor culturale şi
de cult: evitarea pericolelor la care ar fi expusă populaţia civilă în cazul atacării mediului natural,
lucrărilor ori instalaţiilor conţinând forţe periculoase (baraje, diguri, centrale atomo-electrice) ca şi a
zonelor de securitate. Victime ale războiului sunt prizonierii de război; răniţii, bolnavii şi naufragiaţii;
persoanele dispărute; refugiaţii; morţii. Dreptul internaţional umanitar conferă tuturor acestor categorii
de persoane un tratament umanitar diferenţiat care constă în respect, asistenţă, protecţie şi îngrijiri. În
ultimele trei decenii, Adunarea Generală a ONU a adoptat un număr de rezoluţii în care se
fundamentează principiile fundamentale de protecţie a persoanelor în perioadă de conflict armat
vizând atât persoanele care fac parte din forţele armate, prizonierii de război dar, mai ales, populaţia

39
civilă, femeile şi copii. ziariştii .
Toţi indivizii care intră în câmpul de aplicare rationae personae al dreptului internaţional
umanitar intră în raporturi juridice guvernate de acesta fie acţionând în conformitate cu legile şi
obiceiurile războiului, fie abţinându-se de la acţiunile prohibite de normele umanitare, fie, în sfârşit, că
subiecte ale răspunderii penale internaţionale consfinţite în convenţiile de drept internaţional umanitar;
este absolut necesar ca fiecare luptător să primească de la eşalonul superior dispoziţii sau instrucţiuni
de comportament care să permită forţei: să evolueze cu uşurinţă în mediul său; să se facă acceptată şi
respectată de diferiţi participanţi în teatrul de acţiuni militare sau să se impună; să gestioneze, la
nivelul său situaţiile conflictuale şi, astfel să participe la reuşita misiunii prin controlul mediului uman.
Foarte adevărat este că toate aceste instrucţiuni de comportament umanitar pot fi şi sunt adesea
încălcate. Mai mult decât atât. în războiul de tip terorist, ele sunt încălcate frecvent prin planificarea
deliberată a unor atacuri contra civililor (chiar a propriilor naţionali), a personalului şi bunurilor Crucii
Roşii şi fără a se ţine cont nici de viaţa combatanţilor, dacă avem în vedere atentatele şi operaţiunile de
tip sinucigaş. Regulile de comportament se pot diferenţia şi funcţie de specificul teatrului de război.
Declanşarea conflictului armat pune problema determinării spaţiilor geografice pe care se pot
desfăşura ostilităţile militare şi, în consecinţă, câmpul de aplicare "rationae loci" al dreptului
internaţional umanitar. Tratatele internaţionale utilizează, în acest sens, diferite concepte ca: teatru de
război, teatru de acţiuni militare, zone de operaţiuni, zone de luptă, zone interzise ş.a. De obicei,
tratatele impun statelor obligaţii faţă de ansamblul teritoriului lor în desfăşurarea conflictelor armate,
forţele militare ale unui stat se pot găsi şi pe teritoriul altor state sau în marea liberă; este evident că, în
astfel de cazuri, convenţiile de drept umanitar au deplină aplicabilitate şi în afara teritoriului
beligeranţilor, oriunde s-ar găsi forţele armate . Fiind o condiţie esenţială de existenţă a statelor,
spaţiile geografice sunt reglementate de dreptul internaţional public, care utilizează termeni ca:
teritoriul de stat; zone în care statul riveran exercită drepturi suverane; zone demilitarizate, neutralizate
sau denuclearizate; marea liberă; fundul mărilor şi oceanelor; spaţiul extraatmosferic ş.a. Aceeaşi
problematică a spaţiului geografic este abordată de ştiinţele militare, în cadrul cărora, geografia
militară studiază teritoriile din perspectiva influenţei asupra organizării şi ducerii ostilităţilor militare
utilizând noţiuni ca teatrul de acţiuni militare şi zonele de operaţii. Diversitatea de abordare a
determinat imprecizie şi confuzie în utilizarea noţiunilor respective. Ceea ce ne interesează este modul
în care dreptul internaţional umanitar reglementează problematica spaţiilor geografice în care el îşi
găseşte aplicarea şi influenţa acestora asupra comportamentului uman.
Teatrul de război cuprinde totalitatea teritoriilor statelor angajate în conflictul armat (spaţiul
terestru, aerian şi maritim al acestora) precum şi marea liberă. Dacă spaţiile terestre sunt bine
delimitate prin frontiere, în ceea ce priveşte spaţiul aerian acesta reprezintă coloana aeriană de
deasupra teritoriilor terestre şi maritime naţionale până acolo unde densitatea aerului este destul de
mică pentru a permite utilizarea sateliţilor (80-110 km). Iar în ceea ce priveşte spaţiile maritime,
Manualul de la San Remo apreciază că forţele navale pot întreprinde acţiuni ostile în: a) marea
teritorială, apele zonei economice exclusive, platoului continental şi apele arhipelagice ale statelor
beligerante; b) în marea liberă; c) în zona economică exclusivă şi platoul continental al statelor neutre
cu respectarea drepturilor acestora privind explorarea şi exploatarea resurselor economice ca şi
protecţia şi conservarea mediului marin. Se manifestă şi tendinţa de a include în teatrul de război şi
spaţiul extraatmosferic (teritoriu aparţinând întregii omeniri), un exemplu în acest sens fiind Iniţiativa
de Apărare Strategică a SUA.
Regimuri juridice speciale în timp de conflict armat au şi unele spaţii geografice determinate
ca fluviile internaţionale, canale şi strâmtorile internaţionale, zonele arctice etc. Acţiunile de luptă nu
pot fi deci duse pe teritoriile statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict şi nici în
zonele neutralizate. Acestea sunt spaţii pe care tratatele internaţionale interzic acţiunile militare chiar
dacă statul care exercită jurisdicţia asupra lor este beligerant; aşa este cazul cu arhipelagul Spitsberg,
regiunea insulelor Aland, Canalul Suez, Canalul Panama, Antarctica. În practică s-a manifestat totuşi
tendinţa de a extinde ostilităţile militare dincolo de limitele teritoriale licite. Teatrul de război poate
cuprinde mai multe teatre de acţiuni militare în care luptele se desfăşoară efectiv dar statele pot
exclude din ele zonele demilitarizate, zonele sanitare şi de securitate, zonele neutralizate; în schimb,
localităţile neapărate fac parte din teatrul de acţiuni militare dar se bucură de o protecţie specială.
Funcţie de diferitele momente ale conflictului armat teatrele de acţiuni militare au o întindere mai
mică sau mai mare, indicând caracterul dinamic, în continuă schimbare al acestora, spre deosebire de

40
teatrul de război care rămâne acelaşi până la sfârşitul ostilităţilor, dacă nu intervin alţi beligeranţi. în
cadrul teatrelor de acţiuni militare există zonele de operaţiuni şi de luptă în care ostilităţile au loc
efectiv şi zone în care se fac numai pregătiri pentru declanşarea ostilităţilor. Această delimitare este
importantă deoarece legile şi obiceiurile războiului care determină diferitele reguli de comportament
ale combatanţilor şi necombatanţilor se aplică în mod diferit pe câmpul de luptă, în spatele frontului
sau în teritoriile ocupate. Dreptul internaţional umanitar are o aplicabilitate generală pe teatrul de
război dar conţine şi norme speciale care vor fi aplicate pe teatrul de acţiuni militare, în zonele de
operaţii şi de luptă, pe front şi în spatele frontului; există, de asemenea, norme specifice aplicabile pe
teritoriul naţional, în zonele controlate de fapt de inamic ca şi în teritoriile ocupate.
Trebuie subliniat în concluzie că în funcţie de specificul misiunii şi al teatrului de acţiuni
militare, comandantul forţei emite ordine prin care indică o anumită atitudine faţă de beligeranţi,
populaţia civilă, obiectivele istorice, culturale, religioase, socio-economice, etc. Este însă evident că
regulile de comportament diferă de la caz la caz, după cum avem de a face cu acţiuni militare în război
sau în operaţii altele decât războiul, după intensitatea rezistenţei sau ofensivei adversarului, după tipul
de conflict armat (în războiul de gherilă fiind aplicabile reguli speciale, ca şi faţă de partizani), după
modul în care adversarul cunoaşte şi respectă legile şi obiceiurile războiului (atitudini diferite faţă de
mercenari, spioni, adversari care comit acte perfide, criminale şi de teroare). în toate cazurile, regulile
de comportament reprezintă unul din fundamentele acţiunii militare întrunite.

6.2. Aspecte operaţionale umanitare

Normele de drept internaţional umanitar reprezintă acele reguli de conduită obligatorie pentru
subiectele de drept internaţional stabilind drepturile şi îndatoririle lor în protecţia omului în timp de
conflict armat. Ca orice normă juridică, ele au un anumit grad de generalitate, se formează prin
acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional ca reguli cutumiare sau convenţionale şi sunt
susceptibile să fie aduse la îndeplinire prin constrângerea individuală şi colectivă a statelor. Dreptul
internaţional conţine reguli care, deşi sunt specifice războiului, sunt compatibile cu alte reguli ale
dreptului internaţional sau intern; spre exemplu, cu regulile drepturilor omului, cu dreptul păcii sau, în
caz de ocupaţie militară cu legile statului ocupat deoarece ocupantul are această obligaţie . Deşi nici o
regulă de drept umanitar nu e calificată expres ca fiind imperativă (jus congens gentium), se consideră
că multe dintre ele corespund definiţiei normelor imperative date de art. 63 din Convenţia de la Viena
din 1969 asupra dreptului tratatelor ca norme de la care nu e permisă nici o derogare şi care nu poate fi
modificată decât printr-o normă de drept internaţional general având acelaşi caracter imperativ;
intangibilitatea regulilor dreptului umanitar este relevată de utilizarea unor expresii care prevăd
încriminarea violărilor sale, prohibirea represaliilor sau obligaţia respectării "în orice împrejurări", "în
orice circumstanţe" sau "în toate situaţiile". În acelaşi timp, dreptul umanitar conţine şi norme
supletive, de la care statele pot deroga prin acordul lor de voinţă; mai mult, eficacitatea normelor de
drept umanitar este de asemeni diminuată de aşa-numitele clauze eşapatorii ; exprimând echilibrul
dintre principiile umanitare şi necesitatea militară, acestea precizează că orice privilegiu convenţional
nu este acordat decât celui care "se abţine de la orice act ostil" ceea ce înseamnă că nu se poate prevala
de protecţie persoana care desfăşoară activităţi dăunătoare părţii adverse. De asemenea, protecţia
acordată de dreptul umanitar este câteodată diminuată de numeroase formulări de genul "în măsura
posibilităţilor" ori "pe cât o permit împrejurările" prin care se încearcă să se concilieze necesitatea
militară cu umanitatea în timp de război.

6.3. Asistenţa juridică a acţiunilor militare, poliţieneşti şi drept operaţional

Dreptul operaţional este definit ca fiind acea parte a dreptului internaţional şi intern care
reglementează aspectele legale ale planificării şi desfăşurării acţiunilor militare desfăşurate de forţele
armate atât în timp de pace cât şi în război. Mai concret, dreptul operaţional este ansamblul măsurilor
militare luate la nivel strategic, operativ şi tactic pentru aplicarea fundamentului juridic ale conflictelor
armate pe perioada desfăşurării ostilităţilor militare; ele se iau de autorităţile publice militare ale
statului atât la nivelul comandamentului suprem cât şi la diferitele eşaloane ale forţelor armate cu
respectarea, în toate împrejurările, a prescripţiilor convenţiilor internaţionale. Astfel, activitatea de
cunoaştere, respectare şi aplicare a regulilor dreptului internaţional al conflictelor armate reprezintă o
adevărată formă de sprijin a acţiunilor militare întrunite deoarece îşi aduce o contribuţie importantă la
îndeplinirea scopurilor acestora în condiţii de legalitate; ea este o "asigurare" în sensul originar al

41
cuvântului, acela de "punere în siguranţă", garantând comandanţilor şi combatanţilor că acţiunile lor
sunt legale şi că nu vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor săvârşite în concordanţă cu legile şi
obiceiurile războiului. Iată de ce Regulamentul general al acţiunilor militare A.N.l din 1996 consacră
un articol special al acestei probleme: "Art. 203. Asistenţa juridică constă în totalitatea măsurilor şi
acţiunilor întreprinse pentru a asigura respectarea în acţiunile militare a cerinţelor legilor ţării,
regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Prin asistenţa
juridică trebuie să se realizeze concordanţa între necesităţile militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea
misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor colaterale în raport cu aşteptările,
discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele şi metodele folosite în
raport cu necesităţile militare. Prin asistenţa juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul
moral al armatei şi, implicit victoria acesteia, prin eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor
inutile" . Aşa se face că la toate planurile de operaţii trebuie să existe o anexă juridică în care să se
cuprindă elemente ca: obiective civile aflate sub protecţie, lucrări şi instalaţii conţinând forţe
periculoase; bunuri cu imunitate culturală; localităţi neapărate şi zone demilitarizate; localităţi şi zone
sanitare şi de securitate, amplasarea lagărelor de prizonieri şi internaţi civili, a spitalelor şi
organismelor de apărare civilă; rute de comunicaţii pentru transporturi sanitare; statutul combatanţilor
şi regimul mijloacelor de război; proceduri pentru realizarea raporturilor non-ostile cu adversarul prin
notificări şi acorduri prevăzute în convenţii; procedura de ridicare a imunităţii bunurilor în caz de
necesitate militară; modul de marcare a persoanelor şi bunurilor protejate; procedurile de
comportament faţă de răniţi, prizonieri, morţi; cooperarea cu organismele umanitare; sancţionarea
abaterilor disciplinare şi infracţiunilor; condiţiile în care s-ar putea recurge la represalii; regulile de
angajare şi de conduită tactică etc.
În concluzie, toate deciziile militare consemnate în actele juridice emise de comandamentele
militare în timp de război trebuie să fie elaborate şi executate în conformitate cu principiile şi normele
dreptului conflictelor armte; practic, nu trebuie să existe directive, dispoziţiuni, hotărâri, planuri,
proceduri sau ordine prin care să se încalce regulile de drept al războiului.

6.4. Consilierul juridic militar

Responsabilitatea aplicării dreptului operaţional revine comandanţilor de pe diferite trepte
ierarhice, care sunt asistaţi în luarea deciziilor de către statul major. Dar, în situaţia actuală, în care
volumul dat de diversitatea regulilor juridice care trebuie aplicate în timp de război a ajuns atât de
mare încât cere chiar o specializare în domeniu, s-a impus firesc necesitatea ca, la anumite nivele ale
forţelor armate, unde aplicarea dreptului conflictelor armate este mai complexă, comandantul să fie
ajutat în luarea deciziilor legale specifice de către un consilier juridic militar . Existenţa acestuia apare
ca fiind absolut necesară, între altele datorită faptului că multe din normele dreptului războiului lasă
unui comandant latitudinea de a aprecia oportunitatea aplicării lor sau pe aceea de interpreta singur
care ar fi modalitatea concretă de aplicare. Astfel, formulări ca: "a lua toate precauţiile posibile", "în
măsura în care aceasta este practic posibil", "atunci când situaţia o permite", destul de des folosite în
instrumentele juridice internaţionale, în încercarea de a păstra echilibrul dintre necesităţile militare şi
cele umanitare, sunt elocvente în acest sens; scoase însă din context, ele ar putea conduce la unele
interpretări eronate care l-ar îndepărta pe comandant de spiritul umanist al convenţiilor internaţionale
unde se află înscrise. Este deci nevoie de o viziune globală asupra dreptului internaţional umanitar (în
sens larg), viziune pe care nu o poate avea decât un specialist în domeniu. Prin urmare, consilierul
juridic militar este, la modul cel mai general, un cunoscător în profunzime al regulilor de drept
internaţional aplicabil în conflictele armate care, în procesul elaborării hotărârii comandantului pentru
îndeplinirea misiunii primite, prezintă estimări cu date, concluzii şi propuneri privitoare la asigurarea
respectării şi aplicării legilor şi obiceiurilor războiului. De altfel, asistenţa juridică a acţiunilor militare
nu poate fi realizată decât prin existenţa unui compartiment de specialitate format din consilieri
juridici, afectat pe lângă comandant şi statul major.
Poziţia consilierului juridic militar în cadrul comandamentului este aceeaşi cu a celorlalţi şefi
de armă şi specialişti care-l asistă pe comandant în luarea deciziilor, informându-l şi propunându-i
soluţii în diverse domenii. Lucrările se specialitate definesc consilierii juridici ca fiind specialiştii de
care trebuie să dispună comandanţii militari, la anumite eşaloane, în scopul de a fi consiliaţi competent
în ceea ce priveşte aplicarea dreptului conflictelor armate şi învăţarea normelor acestuia de către
membrii forţelor armate .

42
 Izvorul juridic al existenţei şi acţiunii consilierilor juridici în forţele armate este art. 82 din
Protocolul I din 1977 a cărui analiză arată că statutul acestuia nu e strict determinat convenţional, ceea
ce prezintă avantajul că lasă statelor libertatea de a-l reglementa aşa cum îl doresc, dar şi dezavantajul
că nu obligă statele să includă în structurile forţelor lor armate şi funcţia de consilier juridic deşi
nimeni nu se îndoieşte de necesitatea şi utilitatea lui. Lipsa unor norme amănunţite care să
reglementeze activitatea consilierului juridic a cauzat vii dezbateri în mediile de specialitate. Astfel în
cadrul Congresului din 1982 al Societăţii Internaţionale de Drept Militar şi Dreptul Războiului s-a
apreciat că în pofida unei formulări ambigue, art. 82 conţine totuşi o normă imperativă, în sensul că
statele au obligaţia de a pune consilieri juridici la dispoziţia comandanţilor militari; această obligaţie
este relativă doar în sensul că se încadrează în categoria obligaţiilor de rezultat . Dacă art. 82 are şi un
caracter supletiv, acesta se referă doar la nivelul ierarhic la care trebuie să funcţioneze aceşti specialişti
ai dreptului internaţional. Practica generală în acest sens este aceea a încadrării consilierilor juridici de
la eşalonul brigadă în sus ceea ce nu exclude posibilitatea existenţei acestora şi la nivele inferioare.
Considerăm că acest "sfătuitor" al comandantului, poate fi fie un jurist civil care este
specializat şi în domeniul militar fie un ofiţer de profesie care este format în domeniul juridic prin
cursuri de specializare; dacă există, ofiţeri de carieră licenţiaţi în drept sunt compatibili în cea mai
mare măsură să îndeplinească sarcina de consilier juridic. Atribuţiile concrete ale acestuia se stabilesc
de fiecare stat; spre exemplu, atribuţiile principale ale consilierului juridic în armata germană sunt: să
ofere consultanţă comandantului în toate problemele care au legătură cu dreptul militar şi dreptul
internaţional; să examineze ordinele şi dispoziţiile care sunt emise asigurând constituţionalitatea şi
legalitatea acestora; să participe la luarea deciziilor în aplicaţiile tactice şi în timp de război prezentând
comandantului soluţii şi propuneri în chestiuni legate de dreptul internaţional; să asigure instruirea
juridică a tuturor militarilor şi, în special, a ofiţerilor . În ce priveşte problema răspunderii
consilierului juridic pentru calitatea propunerilor pe care le face şi posibilele urmări ale acestora se
pleacă de la ideea că nimic nu limitează pe teatrul de operaţii dreptul comandantului de a adopta, pe
propria răspundere, hotărârile care i se par oportune în îndeplinirea misiunii primite. De aceea,
responsabilitatea consilierului juridic nu ar putea fi angajată decât în cazul în care a dat un aviz în mod
vădit eronat, atunci când refuză fără motivaţie să-şi îndeplinească atribuţiile sau în caz de neglijenţă.
În situaţia în care comandantul militar nu ţine seama de consilierul său juridic şi violează grav dreptul
războiului, consilierul este obligat să raporteze despre aceasta superiorului său de specialitate; pentru a
nu afecta raporturile de subordonare el nu se va adresa, în nici un caz, direct superiorului ierarhic al
comandantului său. A institui un regim de responsabilitate penală pentru consilierul juridic ar putea fi
un demers care ar asigura autoritatea ştiinţifică, morală şi personală a acestuia dându-i, în acelaşi timp,
o mare eficacitate. Oricum, comandanţii sunt conştienţi că legalitatea deciziilor lor depinde şi de
consilierii juridici şi de aceea îi consultă în aplicarea dreptului operaţional. Astfel, în cursul războiului
din Golf din anul 1991, responsabilii militari ai coaliţiei antiirakiene au făcut o serie de declaraţii din
care a reieşit că avizele consilierilor juridici au fost luate în consideraţie la fiecare nivel al procesului
de luare a deciziei, apreciindu-se că juriştii au dovedit că pot fi de mare ajutor în cadrul operaţiei; iar
responsabilii politici ai coaliţiei au precizat că nici o ţintă n-a fost stabilită fără consultarea juriştilor,
astfel încât putem concluziona că prin instituţia consilierilor juridici putem vorbi şi în timp de conflict
armat că "inter arma leges" având în vedere contribuţia lor la cunoaşterea şi respectarea dreptului
operaţional. Suntem siguri că situaţia s-a repetat cu şi mai mare acurateţe în cel de-al doilea Război din
Golf din 2003.
De altfel în unele armate, pe lângă regulamentele care preiau dispoziţiile convenţiilor
internaţionale de drept umanitar (cum sunt cele menţionate deja pentru armata americană - FM 27 -
10/1956 sau pentru armata germană ZDV 15/2 din 1992) există şi regulamente speciale pentru
operaţiile juridice; este cazul regulamentului american FM 27-100/1991 care se adresează atât
comandanţilor de la toate eşaloanele cât şi personalului Serviciului Juridic Militar sau al publicaţiei
„Comandantul militar şi dreptul" editată pentru a cincea oară în anul 2000 de către Şcoala Serviciului
Juridic al Forţelor Aeriene din SUA.

CAPITOLUL II
FOLOSIREA FORŢEI ARMATE ÎN SISTEMUL ACTUAL AL
SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE

43
 Problematica utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale este veche încă de la apariţia
societăţilor organizate în stat şi a sistemului internaţional de state bazat pe relaţii de cooperare şi
confruntare între state ca elemente ale sale. Fiindcă în antichitate războiul era forma cea mai vizibilă a
raporturilor dintre state dreptul care reglementa aceste raporturi s-a denumit dreptul războiului,
distingându-se însă între dreptul subiectiv al statelor de a face război de regulile şi obiceiurile de
purtare a războiului; la romani, această distincţie s-a materializat în folosirea unor expresii diferite
pentru dreptul subiectiv şi obiectiv al războiului, primul fiind denumit jus ad bellum iar cel d-al doilea
jus in bello denumiri cu semnificaţie până în zilele noastre. Chiar şi astăzi când dreptul subiectiv al
statelor de a recurge la forţa armată s-a transformat în jus ad pacem, dreptul păcii fundamentat pe
interdicţia folosirii de către state a forţei ca instrument al politicilor naţionale şi pe monopolul
Consiliului de Securitate asupra utilizării forţei armate, continuă să se manifeste conflictele armate,
pentru limitarea efectelor distructive ale acestora existând dreptul internaţional umanitar care
reprezintă protecţia drepturilor omului în situaţii excepţionale ale războiului, de fapt, străvechiul jus in
bello al romanilor. În aceste condiţii, înţelegerea de către personalul structurilor M.A.I. a fenomenului
complex al folosirii forţei armate în sistemul securităţii internaţionale, fără de care n-ar mai exista nici
dreptul internaţional umanitar, presupune analizarea unor aspecte esenţiale precum: legitimitatea
utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale de la începutul mileniului al III - lea; consideraţii
juridice asupra legitimei apărări; raporturile dintre jus ad bellum şi jus in bello, adică dreptul la război
şi cel în conflictele armate; regulile individuale de utilizare sau de angajare a forţei; ştiinţa dreptului
internaţional public referitoare la folosirea forţei armate în sistemul actual al securităţii internaţionale.

1. Legitimitatea utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale al începutului

mileniului al treilea

În societăţile organizate, utilizarea forţei este în general repudiată dar se admite că prevenirea şi
stoparea violenţei ilegale este posibilă doar prin folosirea forţei de constrângere a statului împotriva
infractorilor, astfel încât legea să sancţioneze încălcarea dreptului; oarecum asemănător deşi cu
diferenţe notabile se pune problema şi în sistemul internaţional de state în care, în funcţie de evoluţia
guvernării supranaţionale a existat şi sistemul „războiului just”, ce permitea statului să recurgă la
forţă în promovarea intereselor de supravieţuire a comunităţii, pentru ca astăzi să se manifeste
principiul fundamental al nerecurgerii la forţă prin instituirea monopolului Consiliului de Securitate,
ca autoritate a guvernării globale, asupra uzului internaţional de forţă.

1.1. Legitimitatea utilizării forţei în ordinea juridică statală

Că violenţa este intrinsecă personalităţii umane e un fapt ce nu trebuie demonstrat, oamenii fiind
o sinteză de bine şi rău în proporţii diferite. Fiind un dat natural, nici n-am putea spune că violenţa e
"rea" în sine, o anume agresivitate fiind necesară pentru eficacitate şi evoluţie. În aceste condiţii,
expresia "violenţă inumană" ne apare a fi uşor pleonastică, ceea ce nu înseamnă c-ar trebui să
acceptăm fără rezerve că "scopul scuză mijloacele"; oricum, alături de cooperarea paşnică fraternală,
violenţa s-a dovedit de multe ori a fi una din metodele eficiente de atingere a unor obiective. Aşa se
face că omul, ca fiinţă socială, a comis întotdeauna nu numai acte prieteneşti în raporturile cu semenii
săi ci şi fapte de violenţă fizică şi armată, individuală sau colectivă, la nivelul tuturor tipurilor de
comunitate umană, de la cel familial la cel internaţional. Deşi există şi "violenţă politică", se crede că
primul scop al politicii este de a evita violenţa; acest lucru este adevărat în sensul că politica trebuie să
interzică utilizarea violenţei de către particulari. Aşa se face că, prin intermediul dreptului, statele au
monopolizat folosirea forţei armate, actele de violenţă fiind în afara legii indiferent că sunt individuale
sau colective iar organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale a fost
prohibită. Singura posibilitate pe care un individ o are în ordinea juridică statală de a mai folosi
mijloace ale violenţei armate este legitima apărare, cauză justificativă prevăzută de legea penală prin
care faptele violente săvârşite în anumite condiţii nu constituie infracţiune şi exonerează de răspundere
legală; altfel, cei care recurg la forţa armată, indiferent de motivaţie, sunt sancţionaţi penal, modalitate

44
prin care comunităţile organizate statal încearcă să limiteze utilizarea violenţei în societate, statul fiind
singurul legitimat să o facă. Monopolul statului asupra utilizării forţei armate, înseamnă că numai
acesta poate recurge la constrângerea legitimă, atât împotriva infractorilor, cât şi în situaţii de tulburări
grave ale ordinii legale.

1.2. Legitimitatea utilizării forţei în cadrul comunităţii internaţionale

La nivelul comunităţii internaţionale, violenţa este asociată, de obicei, cu războiul internaţional,
adică, cu violenţa fizică, cu confruntarea forţelor armate ale statelor şi numai în epoca relativ recentă,
s-a conştientizat că există şi alte mijloace violente decât războiul propriu-zis, ceea ce înseamnă că
războiul nu e decât una din formele violenţei internaţionale, cea mai extremă şi ucigătoare, decurgând
din anarhia internaţională; aşa se face că institutele de cercetare strategică mondială şi-au lărgit
câmpul de studiu şi analiză de la problemele războiului de cele ale violenţei în toate formele sale căci,
alături de violenţa vizibilă, există şi una structurală, inerentă structurii sociale şi internaţionale. La
rădăcina violenţei există întotdeauna o voinţă de constrângere în scopul exercitării unui efect de
dominaţie (sau invers, în scopul de a se opune acestui efect) chiar dacă constrângerea nu este aparentă
şi chiar dacă nu este directă. Utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale n-a fost niciodată
instinctivă şi pasională (chiar în regimurile totalitare sau teroriste) ci, dimpotrivă, există întotdeauna în
ea un aspect raţional, în măsura în care cei care recurg la violenţă vizează un rezultat determinat,
cântărind riscurile şi costurile, pe de o parte şi beneficiile, pe de alta, fiecare stat având despre aceasta
o apreciere personală în relaţia respectivă. Din această cauză se spune că războiul este o continuare a
politicii cu alte mijloace, utilizarea forţei armate între state având ca fundamente o multitudine de
consideraţii politice, militare şi juridice.
Din punct de vedere juridic, din cele mai vechi timpuri până în secolul XX, războiul a fost
considerat ca o activitate licită a statului suveran, utilizarea forţei armate fiind un act voluntar al
statelor, bazat pe puterea discreţionară a acestora de a-şi conserva existenţa şi de a-şi promova
interesele; libertatea de a face război era o prerogativă esenţială a suveranităţii, tot atât de naturală ca
şi capacitatea statelor de a încheia tratate de pace, singurele limitări ale recursului la forţa armată fiind
de natură etică, aşa cum o demonstrează teoria războiului just. Intrarea în război crea starea de
beligeranţă, caracterizată prin întreruperea regulilor obişnuite de drept internaţional în raporturile
dintre beligeranţi şi aplicarea unui drept internaţional special, dreptul războiului. Utilizarea forţei
armate fără limite în timp şi spaţiu nu reprezenta o infracţiune ci, doar un "fapt internaţional"
susceptibil de a face obiectul unei calificări juridice. Am văzut deja că sistemele juridice naţionale
monopolizaseră încă de la apariţie uzul de forţă în favoarea instituţiilor guvernamentale, în sensul că
cetăţenii au cedat dreptul lor de a utiliza forţa (cu excepţia legitimei apărări) în schimbul garanţiei
oferite de autorităţile publice că le vor proteja persoana şi proprietatea. Inexistenţa în societatea
internaţională a unei autorităţi politice superioare statelor suverane a făcut ca în relaţiile internaţionale
să nu ia fiinţă acest monopol asupra folosirii forţei, iar libertatea deplină a statelor de a recurge la
violenţa armată în apărarea intereselor lor vitale a făcut ca dreptul internaţional să fie considerat, în
raport cu dreptul intern, ca fiind un drept slab, imperfect şi primitiv.
Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca în secolul XX, statele suverane să-şi dea
consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei pentru a asigura coexistenţa paşnică,
armonioasă şi mutual avantajoasă a naţiunilor în societatea internaţională. Primii paşi au fost făcuţi la
a doua conferinţă de pace de la Haga din 1907 când s-au codificat regulile cutumiare ale legitimităţii
deschiderii ostilităţilor militare şi ale neutralităţii armate. Globalizarea confruntării armate din primul
război mondial a demonstrat riscurile libertăţii statelor de a face război astfel încât, prin Pactul
Societăţii Naţiunilor, prima încercare de instituţionalizare a societăţii internaţionale, s-a convenit că
războiul este ilicit în caz de agresiune (art.10), când impune rezolvarea unui diferent ce nu fusese
supus în prealabil unei proceduri paşnice (art.12.1), când se declanşează pentru a contesta o decizie
judiciară sau arbitrală internaţională (art.13.4) şi când e contrar unei recomandări adoptată în
unanimitate de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Eficacitatea acestei limitări a dreptului statelor de a
recurge la forţă era întărită printr-o procedură de "moratoriu de război" (art.12) prin care se interzicea
declanşarea ostilităţilor în termen de trei luni de la adoptarea recomandărilor Consiliului sau de la
pronunţarea unei sentinţe internaţionale. Principala imperfecţiune a Pactului Societăţii Naţiunilor era
că garanta legitimitatea tuturor războaielor care nu fuseseră interzise expres; încercând s-o corijeze,
Pactul Briand-Kellogg din 1928 a consacrat o interdicţie generală de recurgere la război ca instrument

45
al politicii naţionale a statelor scoţând în afara legii utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale pe
baza regulii că ceea ce nu este autorizat expres este interzis. Chiar dacă între cele două tratate
internaţionale interbelice n-a existat suficientă coerenţă pentru a opri uzul ilegitim de forţă, ele au
demonstrat că sistemul juridic internaţional se îndreaptă în aceeaşi direcţie a interzicerii violenţei
armate ca şi sistemul juridic naţional.
Într-adevăr, inconvenientele reglementărilor interbelice ale folosirii forţei au putut fi eliminate în
împrejurările sfârşitului celui de-al doilea război mondial. Depăşind renunţarea la război formulată de
Pactul din 1928 (căreia i se recunoaşte o valoare cutumiară), Carta Naţiunilor Unite impune în art.2
par.4 o interdicţie şi mai generală, vizând orice folosire de forţă de o manieră incompatibilă cu
scopurile acestui tratat, rămânând legitimă doar utilizarea forţei "paşnice" dacă nu contravine
principiilor O.N.U. Nu se greşeşte deci,când se afirmă că astfel s-a realizat cea mai importantă şi,
desigur, ce mai ambiţioasă modificare a dreptului internaţional şi că scoaterea în afara legii a uzului de
forţă reprezintă piatra unghiulară a sistemului comunitar interstatal bazat în continuare pe
suveranitatea şi autonomia statelor dar declarând pacea şi securitatea internaţională ca fiind valoarea
supremă a sistemului juridic mondial. În acest fel a crescut şi solidaritatea internaţională, în sensul că
ilegalizarea oricărui recurs la forţă armată nu e o simplă obligaţie contractuală şi înseamnă că fiecare
stat trebuie să înţeleagă că interesele sale esenţiale sunt încălcate prin violarea sa; de aceea, nu numai
victima uzului ilegitim de forţă dar şi orice alt stat este îndreptăţit să-şi reclame responsabilitatea
deoarece interdicţia vizează comunitatea internaţională în întregul ei.
Cu toate acestea, spre deosebire de sistemele juridice naţionale, interdicţia utilizării forţei în
relaţiile internaţionale nu se poate fundamenta tot atât de mult pe impunerea aplicării legii, ci pe alte
mijloace, precum buna credinţă a statelor, consimţământul acestora şi reciprocitatea de tratament. Iar
preferinţele politice ca şi interesele vitale ale statelor fac, ca interpretarea art.2 par.4 să nu fie încă fără
ambiguităţi. A trebuit să se ajungă în diferite situaţii şi probleme internaţionale şi să se dea
nenumărate sentinţe internaţionale ori să fie confruntate diverse păreri doctrinare ca să se înţeleagă
faptul că termenul "forţă" este limitat la forţa militară(şi nu include constrângerea politică, economică
sau psihologică) sau că "ameninţarea cu forţa" poate rezulta din perspectiva utilizării armelor
(prezentând aceleaşi caracteristici de presiune ilicită ca şi folosirea forţei); de asemenea, dezbateri
aprinse s-au purtat asupra semnificaţiei interzicerii utilizării forţei "împotriva integrităţii teritoriale sau
independenţei politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite",
justificând numeroase intervenţii "umanitare" şi "prodemocratice" ori alte uzuri "altruiste" de violenţă
armată, uitându-se astfel că prin Carta O.N.U. statele sunt apărate împotriva oricărei utilizări ilegitime
de forţă, Consiliul de Securitate trebuind să se asigure că forţa armată nu va fi folosită în interesul
egoist al vreunui stat ci în interesul colectiv al întregii umanităţi.
Numeroase aspecte problematice au creat şi excepţiile de la prohibiţia utilizării şi ameninţării cu
utilizarea forţei în relaţiile internaţionale. Ca orice principiu juridic fundamental şi în acest domeniu
există două excepţii statuate chiar de Cartă. Prima o găsim în capitolele VII şi VIII din Cartă şi se
referă la monopolul Consiliului de Securitate de a decide asupra uzului internaţional de forţă. Având în
vedere experienţa negativă a Societăţii Naţiunilor, Carta O.N.U. a stabilit un sistem de securitate
colectivă mai eficace şi mai avansat pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională, dar şi pentru
a-i sancţiona pe cei care folosesc forţa ilegitim, încălcând interdicţia violenţei armate. În filozofia
Cartei, Consiliul de Securitate ne apare ca instituţia politică, care are dreptul de a adopta deciziile
necesare nu numai pe baza argumentelor legale ci şi pe baza unor argumente politice şi militare,
rezoluţiile sale având totuşi caracter obligatoriu asupra membrilor O.N.U.; deţinând totala supremaţie
în ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, Consiliul de Securitate determină, conform
capitolului VII al Cartei situaţiile când există o ameninţare sau o violare a păcii, ori un act de agresiune
şi autorizează uzul de forţă prin mandatarea acţiunilor militare colective. Dincolo de faptul că regulile
capitolului VII n-au fost puse în totalitate în aplicare (inexistenţa Comitetului de Stat Major) şi de
blocarea repetată a deciziilor sale din cauza dreptului de veto al membrilor permanenţi (ceea ce
impune cu necesitate reformarea sa pentru a reflecta realităţile secolului XXI), intervenţia sa politico-
militară nu e arbitrară ci se face în numele comunităţii mondiale, chiar dacă nu poate obliga un stat să
participe la operaţiile militare deoarece astăzi mandatul pe care-l oferă este mai mult o recomandare
sau o justificare a uzului de forţă decât un ordin; de aceea, cu excepţia operaţiilor de menţinere a păcii,
organizate de Secretariatul O.N.U., de obicei, după adoptarea rezoluţiei de utilizare a forţelor militare,
statele participante se autoorganizează într-o coaliţie de bunăvoinţă, care este sub controlul liderului

46
coaliţiei şi nu al O.N.U. Pe de altă parte, statul agresor nu poate invoca dreptul internaţional nici în
această situaţie. De asemenea, în capitolul VIII al Cartei se arată că în acţiunile sale, Consiliul de
Securitate poate folosi acorduri şi organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub
autoritatea sa dar acţiunile acestora trebuie să aibă girul Consiliului de Securitate. Monopolul acestuia
asupra folosirii internaţionale a forţei este complet dacă avem în vedere că nici dreptul inerent la
autoapărare individuală sau colectivă a statelor nu poate fi exercitat decât până în momentul în care
Consiliul va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii mondiale.
A doua excepţie de la principiul fundamental al nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în
relaţiile internaţionale este în art.51 al Cartei (ultimul articol al capitolului VII) în care se prevede
legitima autoapărare individuală şi colectivă a statelor. După modelul sistemelor juridice statale ale
legitimităţii utilizării forţei coercitive de către particulari pentru a se apăra împotriva atacurilor, şi
Carta O.N.U. a preluat principiul cutumiar al recunoaşterii legitimei apărări a statelor împotriva
agresiunilor comise de alte state; dacă doctrinele de drept penal intern arată că, în realitate, fapta
săvârşită în legitimă apărare este comisă fără vinovăţie, admiţându-se posibilitatea exercitării apărării
şi în cazul atacului iminent, în dreptul internaţional problema se pune diferit datorită calităţii pe care o
au destinatarii normei de drept - statele - care sunt în acelaşi timp şi creatorii ei. Din acest motiv, al
inexistenţei unor organe judiciare suprastatale, analogia cu dreptul intern, deşi atrăgătoare la prima
vedere, se reduce în principal la similitudinea unor trăsături ce privesc simetria acestei instituţii
(raportul atac-apărare, condiţiile atacului, apărării etc.); ceea ce înseamnă că dreptul de autoapărare
individuală şi colectivă al statelor urmează a fi apreciat şi înţeles în lumina principiilor specifice
ordinii juridice internaţionale aplicabile relaţiilor dintre state suverane şi egale în drepturi care, de
regulă, nu pot fi "vinovate" cu nimic.
E în afara oricărui dubiu că a nu recunoaşte dreptul de legitimă apărare al statelor ar transforma
ordinea juridică internaţională într-o ordine sinucigaşă pentru statele atacate, motiv pentru care toate
instrumentele care au limitat sau interzis uzul de forţă l-au recunoscut explicit sau implicit. Oricum, în
concepţia Cartei O.N.U., dreptul la legitimă apărare poate fi exercitat în timp de la începerea unui atac
armat până la intervenţia Consiliului de Securitate, statele având obligaţia de a-l informa pe acesta
despre recurgerea la forţă armată; dreptul respectiv nu dispare dacă Consiliul nu acţionează, deoarece
doar măsurile intervenţioniste eficace ale acestuia ar face inadecvat şi lipsit de necesitate răspunsul
armat al victimei agresiunii. Majoritatea statelor şi specialiştilor cred că dreptul la legitimă apărare
trebuie interpretat strict, astfel încât să corespundă unui atac armat actual, iar reacţia victimei, pentru a
fi legitimă, trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului şi limitată la restabilirea situaţiei
dinaintea agresiunii.

1.3. Utilizarea forţei în mod anticipat sau preventiv

La începutul mileniului al treilea, în special după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, au
apărut chestiuni problematice bazate pe interpretarea extensivă a art.51 al Cartei, argumentându-se că
statele pot exercita atacuri anticipate şi preventive şi chiar războaie preventive, fără să se fi produs un
act de agresiune şi fără ca reacţia prezumtivei victime să mai fie condiţionată de proporţionalitate cu
atacul deoarece acesta din urmă nici nu s-a produs. Este simptomatic în acest sens nu numai faptul că
unele state au adoptat doctrine militare bazate pe ideea războiului preventiv, dar şi că N.A.T.O. şi-a
propus ca acţiunea sa să fie preemptivă pentru a face faţă cu eficacitate noilor tipuri de riscuri şi
ameninţări cu care se confruntă la începutul noului mileniu. În aceste dezvoltări recente ale
interpretării dreptului de legitimă apărare este pusă în discuţie chiar şi subordonarea faţă de deciziile
Consiliului de Securitate.
Deşi art.51 vorbeşte de "atac armat", ilegitimitatea recursului la forţă are în vedere şi
"ameninţarea cu atacul armat", astfel încât Carta O.N.U. ar trebui actualizată în această privinţă, căci
Consiliul de Securitate a admis în rezoluţiile 1368 şi 1373 din 2001 că atacul armat include şi atacul
terorist. Pe de altă parte, deşi art. 51 nu admite decât implicit ca atacul armat să aibă la origine un stat,
din definiţia agresiunii dată de Rezoluţia 3314/1974 a Adunării Generale a O.N.U. (care nu are forţă
juridică obligatorie ci este expresia unor reguli cutumiare) rezultă că implicarea unui stat într-un atac
armat nestatal echivalează cu un act statal, ceea ce face parte din logica juridică a dreptului
internaţional. De altfel, Curtea Internaţională de Justiţie a apreciat că un atac armat nestatal atrage
dreptul la legitimă apărare, dacă atacul este de o suficientă gravitate iar implicarea statului este
evidentă, fiind de o amploare suficientă. Încă din 1837 în cazul "Carolina" care a opus Marea Britanie

47
şi S.U.A., prin formula "Webster" s-a recunoscut că dreptul de legitimă apărare nu depinde de faptul
dacă Marea Britanie a făcut obiectul unui atac armat şi s-a acceptat că există un drept de legitimă
apărare anticipată în faţa ameninţării cu un atac armat; această necesitate a autoapărării datorată
circumstanţelor momentului a intrat deja în cutuma şi jurisprudenţa internaţională ca izvoare ale
dreptului internaţional contemporan şi a fost frecvent invocată de state şi instanţe judiciare, inclusiv la
Nurnberg, când s-a respins apărarea germană că invadarea Norvegiei fusese impusă de un act de
autoapărare preventivă.
În aceste condiţii, acţiunea militară anticipată, se referă la acţiunile desfăşurate împotriva unui
atac care nu s-a produs dar este iminent, în sensul că există informaţii certe despre organizarea
dispozitivului ofensiv şi începerea atacului în scurt timp. În Carta ONU nici ameninţarea cu forţa şi
nici atacul iminent nu justifică uzul de forţă, ceea ce înseamnă că nu există un drept la legitimă apărare
anticipată. Argumente în sens contrar se găsesc însă în dreptul cutumiar, în special în cazul "Carolina"
invocat mai înainte, dar se pune problema dacă el mai este valabil şi astăzi când funcţionează
principiul fundamental al nerecurgerii la forţă; interpretarea strictă a Cartei ONU ar spune că nu, dar
adepţii interpretării extensive susţin că art.51 a lăsat neschimbat dreptul cutumiar, în special pentru că
vorbeşte despre dreptul inerent la autoapărare. Deşi are mai multe slăbiciuni, teoria "dreptului inerent"
al legitimei apărări a fost invocată de state; ea n-a fost încă recunoscută de către Consiliul de
Securitate deoarece poate genera erori sau abuzuri, ceea ce este extrem de periculos pentru pacea
mondială. Totuşi, într-o situaţie în care ameninţarea cu atacul armat este directă şi de nestăvilit, mai
ales în condiţiile riscurilor pe care le presupune noul mileniu, n-ar fi natural ca viitoarea victimă să
aştepte ca atacul să devină actual. Chiar Carta O.N.U. ar fi un pact sinucigaş dacă n-ar admite
interpretarea că în anumite circumstanţe dreptul la apărare anticipată poate fi singura cale legitimă de
exercitare a supravieţuirii. Pentru a satisface formula Webster, astfel de cazuri excepţionale pot exista
când atacul armat de o suficientă gravitate este iminent sau dacă există dovezi convingătoare că după
ce s-a săvârşit deja un atac, inamicul se pregăteşte să atace din nou; aceste condiţii au fost îndeplinite
şi de războiul global împotriva terorismului declanşat în octombrie 2001, după atacurile din 11
septembrie, ceea ce înseamnă că el n-a fost nici represalii şi nici pedepsire armată a teroriştilor.
În schimb, acţiunea militară preventivă se referă la operaţiunile desfăşurate împotriva unei
ameninţări care nu s-a materializat încă şi care este incertă în timp, spre exemplu cea desfăşurată
împotriva unui stat care se înarmează masiv sau achiziţionează chiar arme de distrugere în masă. Aşa a
fost cazul atacului Israelului din 1981 împotriva reactorului nuclear irakian, când s-a invocat art.51,
deşi era vorba doar de o ameninţare ipotetică, motiv pentru care toţi membrii Consiliului de Securitate
au sprijinit fără rezerve rezoluţia prin care atacul militar israelian era calificat ca o violare clară a
Cartei O.N.U. şi a normelor comportamentului internaţional; este adevărat, Consiliul nu a respins
explicit legitima autoapărare anticipată, dar a putut concluziona că Israelul a omis să demonstreze
iminenţa unui atac armat irakian. Această interpretare subzistă şi în condiţiile începutului noului
mileniu, când doctrinele militare ale statelor (sau organizaţiilor de securitate regională) bazate pe ideea
războiului preventiv (în caz de dubiu, loveşte) sunt contrare, atât dreptului internaţional actual, cât şi
jurisprudenţei, specialiştilor şi dreptului cutumiar, deschizând calea erorilor şi abuzurilor, fără a
contribui ci dimpotrivă, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pe de altă parte, nimic în Carta
O.N.U. nu sugerează că autoritatea Consiliului de Securitate de a lua măsuri preventive este limitată
la acele ameninţări care sunt iminente; art.39 (constatarea ameninţărilor şi deciderea de măsuri) şi art
50 (măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat) demonstrează că o acţiune militară
preventivă este legitimă atunci când este hotărâtă de Consiliul de Securitate, ca instituţie colectivă ce
reprezintă cel mai bine interesele şi nevoile comunităţii internaţionale. Numai din acest motiv,
N.A.T.O., în 1999, în războiul din Iugoslavia şi S.U.A., în 2003, în războiul din Golf şi-au legitimat
acţiunile prin invocarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate nerespectate de către cele două state.
Concluzia este că reglementarea juridică a uzului de forţă a parcurs o evoluţie considerabilă
până în mileniul al treilea, începând cu doctrina războiului just în timpurile străvechi, continuând cu
completa libertate de a utiliza forţa până în secolul XX şi sfârşind cu instituirea principiului
fundamental al nerecurgerii la forţă, în care sunt legitime doar actele decise de Consiliul de Securitate
sau cele ale statelor în autoapărare. Astfel, ordinea juridică internaţională a ajuns să fie echivalentă
ordinii juridice statale care interzice violenţa între particulari şi monopolizează constrângerea armată
la nivelul instituţiilor publice în folosul întregii comunităţi. Lipsa unor organe superioare statelor în
relaţiile internaţionale continuă să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este

48
necesară o mai mare cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale
momentului. Oricum, cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate amplifica
voinţa şi puterea militarilor şi poliţiştilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi multinaţionale sub
conducerea autorităţilor legitime la nivel naţional şi supranaţional

2. Consideraţii juridice asupra legitimei apărări

Când într-o societate organizată se ripostează împotriva atacului se răspunde, de fapt, la o

agresiune cu o agresiune, săvârşindu-se, astfel, o infracţiune prevăzută de dreptul penal naţional sau
internaţional, care interzic actele de răzbunare şi uzul individual de forţă. Totuşi, potrivit prescripţiilor
legale, această faptă nu este săvârşită cu vinovăţie, deoarece făptuitorul, fie el individ sau stat, nu a
acţionat cu voinţă liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale protejate de ordinea
juridică şi ameninţate grav prin agresiunea ilicită. Din acest motiv, în cazul legitimei apărări, legea
dispune că vinovăţia şi caracterul penal al faptei sunt înlăturate atât în cazul indivizilor, cât şi al
statelor care folosesc forţa împotriva unei agresiuni.
Între legitima apărare91 prevăzută de dreptul public intern şi cea reglementată în relaţiile
internaţionale există asemănări şi deosebiri semnificative. Doctrina penală justifică, prin diferite teorii,
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare, unele fiind subiective (teoria
instinctului de conservare şi teoria constrângerii morale), iar altele obiective (teoria negaţiei injustului,
a reacţiei la rău prin rău, a coliziunii de drepturi şi obligaţii, a apărării publice subsidiare, a unităţii
sociale, a exercitării funcţiei publice a dreptului subiectiv cu caracter public). Pentru militari şi
poliţişti, ca autorităţi publice statale cu atribuţii esenţiale în salvgardarea ordinii şi existenţei naţionale,
legitima apărare are conotaţii specifice atât în legea internă, cât şi în cea internaţională, cu trăsături
distincte în cazul apărării individuale, al securităţii colective ori în operaţiunile de sprijinire a păcii.

2.1. Legitima apărare în dreptul internaţional

În dreptul internaţional, legitima apărare se referă la subiectele ordinii legale mondiale şi este
un principiu juridic care postulează dreptul unui stat de a reacţiona imediat şi spontan, cu forţele
armate, în cazul unei agresiuni, fiind consacrat în articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite: „Nici o
dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau
colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până
când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale“. Se observă că, la fel ca în dreptul naţional, legitima apărare înlătură răspunderea
internaţională a statului care reacţionează la o agresiune armată cu folosirea forţei armate, fiind o
acţiune utilă şi necesară, o excepţie de la principiul fundamental al dreptului internaţional public
contemporan de nerecurgere la forţă şi la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale ori a
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod, incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite;
specificul dreptului internaţional de a crea o ordine juridică de tip orizontal, fără existenţa unor
autorităţi mondiale supranaţionale, superioare statelor suverane, face ca războiul purtat în legitimă
apărare să fie întotdeauna legitim şi legal în următoarele condiţii şi limitări obiectiv determinate: 1)
existenţa unui act de agresiune cu folosirea forţei armate; 2) anterioritatea actului de agresiune în
raport cu apărarea; 3) gravitatea actului de agresiune (simplele incidente de frontieră nu constituie
agresiune şi pot antrena, eventual, doar contramăsuri proporţionale); 4) exercitarea legitimei apărări,
din momentul declanşării actului de agresiune şi până în momentul în care intervine Consiliul de
Securitate cu măsuri de natură a-i pune capăt; 5) proporţionalitatea măsurilor de apărare faţă de
intensitatea atacului.
Din păcate, în pofida repetatelor încercări de definire a agresiunii, nici până astăzi nu s-a
putut adopta un tratat internaţional acceptat de către state pentru a se putea stabili care situaţii de
folosire a forţei în relaţiile mondiale dau dreptul la legitimă apărare; chiar Statutul Curţii Penale

91
Legitima apărare este considerată, în general, ca o ripostă pe care o persoană sau un stat o dă împotriva unui atac ce ar pune
în pericol grav persoana, statul, drepturile acestora ori interesul public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor
sociale periclitate.

49
Internaţionale cu caracter permanent, adoptat la Roma, în 1998, şi intrat în vigoare în 2002, deşi
include în competenţa acestei instanţe şi crima de agresiune, lasă definiţia acesteia în sarcina unei
conferinţe ulterioare. Totuşi, putem şi acum să ne orientăm în acest domeniu după Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr. 3314/1974 prin care sunt calificate ca fiind acte de agresiune armată următoarele:
1) bombardarea, invadarea sau atacarea teritoriului unui stat; 2) blocada porturilor sau litoralului; 3)
punerea la dispoziţie a teritoriului pentru ca un alt stat să comită un asemenea act; 4) atacarea forţelor
armate terestre, navale şi aeriene sau a navelor şi aeronavelor civile ale unui stat (chiar în afara
teritoriului propriu); 5) folosirea forţelor armate din bazele militare aflate în străinătate, contrar
acordurilor de staţionare; 6) trimiterea de bande înarmate şi mercenari împotriva altui stat. Această
tipologie exclude posibilitatea legitimei apărări prin recursul la forţă armată în cazul „agresiunilor“
economice, psihologice sau informaţionale. Ea nu conţine, în mod expres, nici calificarea terorismului
ca fiind act de agresiune armată, dar Rezoluţia Consiliului de Securitate ce a urmat atacurilor teroriste
asupra SUA, din 11 septembrie 2001, le-a calificat ca atare, legitimând războiul antiterorist. Conferinţa
statelor părţi la Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI) de la Kampala din 2010 a decis ca definiţia
crimei de agresiune să se facă la următoarea reuniune din 2017, inspirându-se după Rezoluţia
3314/1974; până atunci, situaţiile în care s-ar fi comis un act de agresiune ar putea fi deferite Curţii de
Consiliul de Securitate în virtutea Capitolului VII al Cartei de un stat parte ori un stat neimplicat,
Procurorul CPI fiind autorizat să deschidă o anchetă din oficiu sau la cererea unui stat parte,
subordonată autorizării Camerei Preliminare a CPI; totuşi, potrivit Declaraţiei din 2010 a Conferinţei
de revizuire, CPI nu va avea competenţă în acest domeniu în situaţia agresiunilor comise pe teritoriul
statelor care n-au acceptat Statutul din 1998 sau faţă de statele părţi care au declarat expres că nu
acceptă competenţa Curţii faţă de crima de agresiune. Probleme deosebite pune, în actuala ordine
juridică aflată în schimbare, şi problema legitimei apărări preventive, inclusă în strategia de securitate
a SUA. Complexitatea legitimei apărări în dreptul internaţional impune analizarea ei sub trei aspecte:
legitima apărare individuală, colectivă şi în sistemul de securitate al ONU.

2.2. Legitima apărare individuală

Imperfecţiunea dreptului internaţional în raport cu dreptul naţional a făcut ca reacţia unui stat
faţă de încălcarea drepturilor sale să se manifeste sub forma retorsiunilor, represaliilor şi a războiului,
acţiuni incluse în ceea ce s-a numit autoajutor, autoapărare sau autoprotecţie. Retorsiunea cuprinde
măsurile fără caracter ilegal luate de stat în vederea constrângerii altui stat pentru a pune capăt actelor
sale neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale, cum ar fi, spre exemplu, sporirea taxelor vamale
sau expulzarea unor diplomaţi. Represaliile, în schimb, sunt acte de constrângere adoptate de un stat
prin derogare de la normele dreptului internaţional (deci ilegale) împotriva altui stat, în scopul de a-l
obliga să reintre în legalitate şi să-i repare prejudiciul cauzat. S-ar putea spune, în acest sens, că
războiul este forma extremă de represalii la care poate recurge un stat aflat în legitimă apărare
individuală în cazul producerii unui atac armat. Autoajutorul constituie, în dreptul internaţional,
situaţia unui stat împotriva căruia are loc o acţiune ilicită, din afara teritoriului său, de a întreprinde
misiuni de constrângere militară, economică sau de altă natură pentru a se apăra; dacă acţiunea ilicită
împotriva căreia statul în cauză se apără constituie o agresiune armată, autoajutorul se numeşte
legitimă apărare individuală şi se încadrează în prevederile articolului 51 al Cartei ONU, statele având
dreptul inerent suveranităţii de a-şi organiza sistemul apărării naţionale după cum cred de cuviinţă. În
sfârşit, autoprotecţia, specifică dreptului internaţional clasic, reprezenta, în trecut, dreptul natural al
statelor de a recurge la forţă pentru a-şi proteja interesele prin represalii, cu condiţia existenţei unui
risc pentru interesele sale vitale, chiar în absenţa vreunei violări a dreptului internaţional.
Având o origine cutumiară, dar fiind consacrată convenţional în Carta ONU, legitima apărare
este considerată individuală, dacă statul care recurge la ea este victima directă a unei agresiuni armate.
Chiar în ipoteza în care două sau mai multe state sunt agresate de un stat sau o coaliţie de state,
acţionând simultan sau succesiv, statele care se apără îşi exercită, întotdeauna, dreptul lor individual la
legitimă apărare, deşi s-ar putea sprijini reciproc. Recursul la legitimă autoapărare nu este legitim
decât pentru a face faţă unui pericol sigur şi iminent, reprezentat de o agresiune armată, fapt pentru
care doctrina legitimei apărări preventive, prin care s-ar putea lua măsuri destinate să anticipeze un
simplu pericol potenţial, este condamnată. Este însă de discutat dacă terorismul de astăzi, organizat
global, este un simplu pericol potenţial, iar războiul împotriva acestuia este pe deplin justificat. Curtea
Internaţională de Justiţie s-a referit, în mai multe rânduri, la acest drept natural al statelor, precizând,

50
spre exemplu, că nu se poate concluziona definitiv dacă ameninţarea sau folosirea armelor nucleare ar
fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi în cauză chiar
supravieţuirea unui stat. Esenţa instituţiei juridice respective constă în faptul că statul care trece la
legitimă apărare individuală nu face decât să-şi exercite drepturile legale, nu comite infracţiuni
internaţionale şi, în consecinţă, responsabilitatea sa internaţională nu va fi angajată. Ca reacţie la o
agresiune, legitima autoapărare pune probleme deosebite în ceea ce priveşte anterioritatea actului de
agresiune (de multe ori beligeranţii aruncând vina unii pe alţii), agresiunea indirectă (inclusiv
terorismul) şi proporţionalitatea dintre atac şi apărare, aşa cum se poate observa şi în situaţia din
Orientul Mijlociu, ceea ce impune un control al comunităţii internaţionale asupra invocării dreptului
de legitimă autoapărare individuală. Astfel, instituirea sistemului de securitate colectivă n-a suprimat
dreptul statului de a-şi apăra supravieţuirea şi integritatea teritoriului prin utilizarea forţei, dar articolul
51 al Cartei dispune că măsurile luate de state în exercitarea dreptului lor la autoapărare vor fi aduse
imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta, în nici un fel, puterea şi îndatorirea
acestuia de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau
restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

2.3. Legitima apărare colectivă

Corolar al principiului fundamental al nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
legitima apărare colectivă este prevăzută tot în articolul 51 al Cartei ONU – bazându-se pe ideea de
solidaritate internaţională în sancţionarea agresorului şi sprijinirea mutuală a victimei actelor de
agresiune armată –, dar are rădăcini istorice adânci în coaliţiile militare instituite ad-hoc la declanşarea
unui atac sau în alianţele militare cu caracter de permanenţă. În acest caz, este vorba de principiul
„unul pentru toţi şi toţi pentru unul“, în sensul că, deşi nu e victima directă a atacului, statul care s-a
aliat cu victima agresiunii va participa alături de aceasta la lupta împotriva agresorului, legitimitatea
acţiunii sale provenind nu numai dintr-un spirit de solidaritate internaţională, ci dintr-un tratat de
alianţă. Conservarea instituţională a legitimei apărări colective la nivel regional s-a făcut în capitolul
VIII al Cartei ONU, care, în articolul 52, dispune că „nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu se opune
existenţei unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu
condiţia ca asemenea acorduri sau organisme, precum şi activitatea lor, să fie compatibile cu scopurile
şi principiile ONU“. Ca şi în cazul legitimei apărări individuale, este reiterată obligaţia aliaţilor de
informa în permanenţă şi în totalitate Consiliul de Securitate asupra acţiunilor întreprinse sau
preconizate în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele regionale (articolul 54), dar şi
posibilitatea Consiliului de Securitate de a folosi asemenea acorduri sau organisme pentru aplicarea
acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa, organizaţiile regionale neputând însă face acest lucru fără
autorizarea ONU (articolul 53).
Chiar dacă are un fundament juridic comun şi trăsături apropiate de legitima apărare
individuală, apariţia unui stat terţ în ecuaţia juridică şi aşa destul de complicată dintre agresor şi
apărător complică şi mai mult situaţia. O mare parte a doctrinei juridice internaţionale consideră că
legitima apărare (self-help) poate fi colectivă numai dacă mai multe state sunt atacate sau dacă între
statele respective există o relaţie de proximitate suficientă (care în trecut a fost una ideologică).
Realitatea şi persistenţa alianţelor militare, dar şi posibilitatea unor coaliţii ad-hoc au infirmat astfel
de teorii, iar Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat că există un drept la ripostă armată colectivă
împotriva actelor de agresiune cu următoarele două condiţii suplimentare faţă de legitima apărare
individuală: cererea statului victimă a agresiunii armate şi declaraţia acestuia prin care se proclamă
agresat. Nu e, deci, întâmplător că pactele de asistenţă mutuală reiau termenii articolului 51 al Cartei
referindu-se, în special, la legitima apărare colectivă. Aşa este şi cazul Tratatului Atlanticului de Nord,
din 1949, care, în articolul 5, prevede: „Părţile au convenit că un atac armat contra uneia sau mai
multora dintre ele survenind în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac dirijat
contra tuturor părţilor şi, în consecinţă, ele sunt de acord că, dacă un astfel de atac s-a produs,
fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut
de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va asista partea sau părţile astfel atacate şi vor întreprinde
de îndată, individual şi în acord cu celelalte părţi, acele acţiuni pe care le vor considera necesare,
inclusiv folosirea forţei armate pentru restabilirea şi asigurarea securităţii în regiunea Atlanticului de

51
Nord“. În acelaşi articol este reiterată şi obligaţia aducerii imediate la cunoştinţa Consiliului de
Securitate a oricărui atac armat de această natură şi a măsurilor luate în consecinţă, acestea încheindu-
se când Consiliul de Securitate va întreprinde măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale. Bineînţeles că dispoziţiile respective sunt în vigoare şi în contextul Noului
Concept Strategic al NATO, cu menţiunea că, datorită globalizării ameninţărilor la adresa statelor
membre, organizaţia va acţiona nu numai în spaţiul consacrat iniţial, ci oriunde în lume se vor produce
riscuri la adresa securităţii lor, beneficiind, în acest scop, de o forţă de răspuns a NATO, interoperabilă,
flexibilă şi avansată tehnologic. În contextul integrării României în NATO s-a pus şi problema
raportului dintre apărarea naţională şi apărarea colectivă. Ceea ce am prezentat anterior demonstrează
că legitima apărare colectivă nu desfiinţează legitima apărare individuală, astfel încât în sistemul
NATO coexistă atât forţe comune, cât şi forţe naţionale de autoapărare.

2.4. Legitima apărare în sistemul universal de securitate colectivă

Creşterea conştiinţei apartenenţei la comunitatea mondială şi a sentimentului solidarităţii
internaţionale a determinat crearea în cadrul Societăţii Naţiunilor a sistemului de securitate colectivă
cu caracter universal în care orice recurs la forţa armată contra unui stat interesează comunitatea
internaţională în întregul ei. După cum am văzut deja, chiar în cazul legitimei apărări individuale şi
colective este prevăzut primatul Consiliului de Securitate în gestionarea crizelor şi utilizarea forţei
armate şi a măsurilor de constrângere; ceea ce înseamnă că securitatea colectivă ar fi trebuit să
contrabalanseze sistemul anterior al securităţii internaţionale, fondat pe legitima apărare şi alianţe
defensive. Într-un sistem în care străvechiul drept la război al statelor nu mai există, Consiliul de
Securitate ar fi trebuit să joace un rol primordial: răspunderea principală în menţinerea păcii şi
securităţii (art. 24); acceptarea şi executarea de către state a rezoluţiilor sale (art. 25); constatarea
existenţei ameninţărilor contra păcii (art. 39); invitarea părţilor interesate să se conformeze măsurilor
provizorii (art. 40); deciderea de măsuri care nu implică folosirea forţei armate (art. 41); întreprinderea
oricăror măsuri necesare cu forţe armate (art. 42); obligaţia statelor de a-i pune la dispoziţie forţe
armate (art. 43); asistarea Consiliului de Securitate de către un Comitet de Stat Major în toate
problemele militare (art. 47); asocierea statelor pentru executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de
Securitate (art. 49). În fapt, doar o parte a acestui sistem a putut fi pusă în practică, iar astăzi
reconsiderarea sistemului universal de securitate colectivă este cerută tot mai insistent, mutaţiile
survenite în peste şaizeci şi cinci de ani făcând necesară o nouă ordine politică şi juridică mondială,
adaptată realităţilor şi ameninţărilor mileniului al treilea, inclusiv în domeniul legitimei apărări.
Chiar dacă sistemul universal de securitate colectivă n-a fost la înălţimea aşteptărilor
generaţiilor de după cel de Al Doilea Război Mondial, care s-ar fi vrut izbăvite de flagelul războiului,
trebuie să recunoaştem că el a fost oglinda lumii, a statelor şi a oamenilor care au trăit în această
perioadă, iar o atitudine realistă (şi nu neapărat optimistă, nici măcar ponderată) ne îndeamnă să
credem că se vor găsi resurse pentru perfecţionarea lui tocmai prin analizarea critică a experienţelor
uneori tragice, alteori fructuoase. Un exemplu pozitiv în acest sens îl constituie operaţiunile de
menţinere a păcii, în cadrul cărora legitima apărare există într-o conotaţie specială, în sensul că
regulile de angajare conţin posibilitatea utilizării forţei în caz de legitimă apărare, oarecum asemănător
cu situaţiile prevăzute în dreptul intern al statelor; astfel, personalul militar şi de poliţie al ONU poate
folosi armele din dotare pentru a se apăra personal, a apăra alţi membri ai personalului ONU sau
persoane plasate sub protecţia lor, contra atacurilor directe, numai la ordinul unui ofiţer sau superior în
grad aflat la faţa locului. Fie în operaţiuni de menţinere a păcii sau în cele de război propriu-zis,
militarii şi poliţişti aflaţi într-o acţiune legală şi legitimă sunt întotdeauna consideraţi a fi în legitimă
apărare (individuală sau statală) astfel încât li se aplică regulile dreptului conflictelor armate, conform
cărora nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru faptele lor nici chiar de adversarul căruia i-au
produs pierderi şi pagube, cu singura condiţie de a nu fi comis crime de război.

3. Raporturile dintre „jus ad bellum” şi „jus in bello” adică dintre dreptul la pace
şi securitate şi dreptul internaţional umanitar

52
 Relaţiile dintre dreptul de a utiliza forţa armată şi dreptul umanitar sunt reciproce şi dialectice şi
se referă la guvernare, legitimitate şi legalitate. În societăţile organizate indivizii sunt de acord prin
contractul social fundamental că guvernarea va avea atribuţia de a decide asupra folosirii violenţei
armate legitime împotriva violenţei armate ilegitime după cum dispun atât constituţiile naţionale ale
statelor cât şi tratatelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale precum ONU, NATO sau UE.
Legitimitatea, însemnând îndrituirea de a acţiona în interes public, presupune că numai anumite
autorităţi ale guvernării, de obicei autorităţi de reprezentare ale societăţii în întregul său, să poată
decide trecerea la folosirea forţei, după o procedură strictă şi precisă, aşa cum este cazul Consiliului de
Securitate al ONU, Consiliului Nord-Atlantic, Consiliului European ori a parlamentelor naţionale,
celelalte autorităţi publice trecând după aceea la executarea rezoluţiilor sau hotărârii respective.
Legalitatea, cu semnificaţie de conformitate cu dreptul, reprezintă cerinţa utilizării responsabile a
forţei în acord cu legislaţia dreptului internaţional umanitar şi a drepturilor omului. Personalul
structurilor M.A.I. este familiarizat cu acest mecanism dialectic de folosire a forţei din dreptul naţional
şi trebuie să conştientizeze că şi în sistemul securităţii internaţionale va fi constrâns să treacă la acţiune
tot în condiţii de responsabilitate, legitimitate şi legalitate, sub controlul politic şi judiciar al
autorităţilor abilitate în acest sens. Importanţa şi consecinţele uzului internaţional de forţă a determinat
studii ample şi numeroase în literatura de specialitate străină 92 şi românească93, atenţia îndreptându-se
asupra unor aspecte esenţiale precum relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello, particularităţile
necesităţii şi proporţionalităţii în cadrul acestora şi dezvoltările jurisprudenţiale ale relaţiilor dintre ele.

3.1. Relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello

Unul din autorii citaţi anterior în notele de subsol consideră, pe bună dreptate, că dreptul
internaţional în întregul său reprezintă, în esenţă, o luptă împotriva subiectivităţii şi arbitrariului
politicii, mai ales în dreptul conflictelor armate care-şi propune să reglementeze comportamentul
statelor într-o situaţie care pare să nu poată fi normată juridic, după cum spunea şi Cicero în celebrul
său dicton „inter arma silent leges”. Această stare de lucruri era valabilă în trecut în teoria războiului
just în care dreptul umanitar (jus in bello) era subordonat considerentelor rezultate din dreptul statelor
de a face război (jus ad bellum). După abolirea războiului ca instrument al politicii naţionale a statelor,
Carta ONU consacrând un adevărat jus contra bellum, posibilitatea utilizării forţei în relaţiile
internaţionale nu a dispărut cu totul ci a fost monopolizată în mâinile Consiliului de Securitate iar
relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello s-a modificat deşi dreptul umanitar continuă să lege toţi
beligeranţii, inclusiv pe cei care ar putea fi consideraţi agresori; intenţia de a aplica dreptul
internaţional umanitar pe considerente actuale de jus ad bellum ar putea conduce la inevitabile tensiuni
între state şi organizaţii internaţionale şi ar putea lipsi de eficacitate protecţia drepturilor omului în
timp de conflict armat. Teoretic, jus ad bellum şi jus in bello sunt două ramuri distincte ale dreptului
internaţional public, cu origini istorice şi evoluţii distincte dar şi cu obiective şi valori diferite de
protejat, astfel încât consecinţele violării uneia sunt separate de cele ale violării celeilalte, după cum
avem crime contra păcii şi crime de război, chiar dacă între ele ar putea fi posibile legături. Este
adevărat, de asemenea, că interzicerea uzului naţional de forţă pin Carta ONU a făcut din dreptul
internaţional umanitar o ramură de drept oarecum inutilă, realitate care a determinat multiple ezitări
ale Comisiei de Drept Internaţional în codificarea legilor războiului, chiar dacă în ciuda interzicerii
forţei conflictele armate există în continuare şi impun reglementarea lor juridică.
Dacă la origine cele două ramuri de drept analizate nu erau total despărţite, distincţia dintre ele
se amplifică în teoria războiului just94 elaborată odată cu apariţia statelor-naţiune moderne şi a „raţiunii
de stat” prin care războiul nu era o stare juridică ci o stare de fapt a cărui cauză nu e relevantă, ceea ce
a condus, în fine, la elaborarea legilor moderne de comportament umanitar cu specificul garantării
92
Spre exemplu G. Scelle, Jus in bello, jus ad bellum, în Revista de Drept Militar şi Dreptul Războiului, Nr. IV-1/1965,
p.174 sau J. Moussa, Can jus ad bellum override jus in bello?Reafirming the separation of the two bodies of law, în RICR nr.
872, p. 963.
93
I. Motoc, Interpréter la guerre, Edition Babel, Bucharest 1997. Vezi şi F. Chiţu, Legitimitatea şi legalitatea utilizării
forţei armate în operaţii militare multinaţionale, Teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2010.
94
Hugo Grotius, Dreptul războiului şi al păcii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 120, în care se arată că principiile
primordiale ale naturii nu interzic războiul iar dreapta raţiune şi natura societăţii nu osândesc orice violenţă ci numai pe aceea
care este potrivnică dreptului naturei.

53
drepturilor indivizilor necombatanţi ai adversarului de a fi protejaţi de beligeranţi, astfel încât, spre
deosebire de jus ad bellum care-i separa, jus in bello are o aplicare umanitară egală faţă de aceştia. În
acest fel se asigură conducerea şi desfăşurarea războiului de combatanţi legali ce nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru faptele lor conforme cu legea şi se recunoaşte că războiul ca stare de fapt
„naturală” poate cauza prin violenţa sa un anumit grad de suferinţă, moarte şi distrugere care ar trebui
să fie admisă şi tolerată între beligeranţi 95. Argumentele umanitare în favoarea separării dreptului
internaţional umanitar de dreptul de a folosi forţa au fost convingătoare la timpul respectiv chiar dacă
în realitate există şi posibilitatea unor războaie juste cu mijloace ilegale şi a unor războaie nedrepte
duse după regulile prescrise ale războiului. Pe de altă parte, aplicarea simultană a celor două ramuri de
drept astfel separate nu înseamnă că ele nu sunt interdependente şi relaţionane. Interdependenţa dintre
jus in bello şi jus ad bellum în actuala ordine juridică internaţională este demonstrată de faptul că
actele de violenţă armată conforme cu dreptul internaţional umanitar nu pot fi interzise de dreptul păcii
şi securităţii internaţionale şi, pe de altă parte, atacurile care nu respectă dreptul internaţional umanitar
nu vor afecta legalitatea utilizării forţei împotriva celor care le-au comis. În felul acesta vom înţelege
de ce în obiectul de reglementare al dreptului internaţional umanitar intră conflicte armate altă dată
permise dar azi interzise de dreptul păcii, cum sunt cele din art. 2 al Convenţiei de la Geneva din 1949
şi anume războaiele internaţionale declarate ori nerecunoscute de una din părţi ca şi ocupaţia totală sau
parţială a teritoriului chiar fără rezistenţă militară. De asemenea vom înţelege extinderea obiectului
dreptului internaţional umanitar la conflictele neinternaţionale prin art. 3 al Convenţiilor de la Geneva
şi Protocolul Adiţional II din 1977 sau la conflictele armate în care popoarele luptă împotriva
dominaţiei coloniale, ocupaţiei străine şi regimurilor rasiste în exercitarea dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele, legitimate prin Carta ONU, declaraţiile ONU şi art. 1 par. 4 din Protocolul I din
1977. Tot aşa vom putea reinterpreta Clauza Martens prin care în cazurile neprevăzute de dreptul păcii
prin tratatele internaţionale, persoanele civile combatanţii rămân în cadrul dreptului internaţional
umanitar , fiind sub autoritatea şi ocrotirea principiilor dreptului internaţional, aşa cum rezultă din
uzanţele stabilite, din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice; concluzia este că
principiul separaţiei dintre dreptul păcii şi dreptul internaţional umanitar permite aplicarea acestuia din
urmă şi în toate războaiele de tip nou cum sunt cele identitare sau destructurate, asimetrice şi de luptă
globală împotriva noilor ameninţări, cum sunt terorismul, proliferarea ilegală a armelor, combaterea
crimei organizate şi a efectelor eşuării statelor sau în operaţiunile multinaţionale de sancţionare a
agresiunilor şi actelor de violare a păcii. Aceleiaşi relaţii de relativă autonomie între dreptul păcii şi
dreptul internaţional umanitar i se datorează formulările „eşapatorii” din convenţiile umanitare, prin
care se arată că, cel puţin în unele situaţii, anumite dispoziţii ale acestora se aplică „când este practic
posibil din punct de vedere practic”, „când circumstanţele o permit”, când măsurile de precauţie sunt
„rezonabile” ori nu intervine un caz de necesitate militară, formulări prin care se tinde la concilierea
dintre dreptul militar de la Haga şi cel umanitar de la Geneva. Chiar dacă nu am considerat că Avizul
Consultativ din 1996 al Curţii Internaţionale de Justiţie asupra ameninţării cu arma nucleară 96 ar
însemna o reîntoarcere la teoria războiului just în care exista o împletire strânsă între jus ad bellum şi
jus in bello, doctrina a apreciat în marea sa majoritate că nici în cazurile extreme de autoapărare nu
poate fi înlăturată răspunderea statelor pentru violările dreptului internaţional umanitar, idee preluată şi
în art. 21 din Proiectul de Articol asupra responsabilităţii statelor, în care dreptul internaţional
umanitar nu este subordonat dreptului păcii.

3.2. Necesitatea şi proporţionalitatea în jus ad bellum şi jus in bello

Utilizate în ambele ramuri de drept analizate, necesitatea şi proporţionalitatea ne arată
apropierea şi diferenţa dintre ele, Curtea Internaţională de Justiţie statuând în afacerea sus-citată că „o
folosire a forţei proporţională din perspectiva dreptului la autoapărare trebuie, pentru a fi legală, să
îndeplinească cerinţele dreptului aplicabil în conflictele armate, inclusiv, în special, principiile şi
normele dreptului umanitar”. Proporţionalitatea în legitima apărare înseamnă că forţa poate fi folosită
numai defensiv şi numai în conformitate cu obiectivele operaţiei defensive, pe când în dreptul
95
Cum precizează şi Preambulul Convenţiei de la Haga din 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru de a-şi
propune să impună anumite limite menite să reducă pe cât cu putinţă cruzimile.
96
C. Poenaru, Legalitatea armelor nucleare în Dreptul internaţional umanitar, RRDU, nr. 17/1997, p. 4.

54
internaţional umanitar are o logică diferită, fiind un raport între efectele cauzate de atac ca pierderi şi
pagube civile colaterale şi avantajul militar concret şi direct aşteptat de către beligeranţi; observăm că
deşi între cele două specii de proporţionalitate există o suprapunere parţială, există situaţii în care
aplicarea strictă a standardelor de proporţionalitate specifice jus ad bellum, ar putea face imposibilă
realizarea proporţionalităţii în jus in bello, cum a fost cazul campaniei militare împotriva Irak-ului din
1991 dincolo de frontierele Kuweit-ului în care, spre a se evita comiterea eventuală a unor crime
contra păcii s-au comis excese împotriva civililor irakieni, situaţie similară în 1999 din Kosovo 97
situaţie nefericită deoarece conform principiului proporţionalităţii în jus ad bellum ar trebui, de fapt, să
se limiteze gradul de pierderi şi pagube civile cauzate adversarului.
Deşi au semnificaţii deosebite în dreptul internaţional umanitar şi în dreptul subiectiv la
autoapărare, termenii ca „necesitate”, „necesitate militară”, „necesitate militară urgentă” şi
„autoapărare” sunt adesea confundaţi şi utilizaţi unul în locul celorlalte pentru a justifica crimele de
război, fapt pentru care s-a propus 98 a se diferenţia între „necesitatea utilizării forţei în autoapărare” şi
„necesitatea militară în timp de război”, relativă la ducerea ostilităţilor. Într-adevăr, în dreptul
internaţional umanitar, necesitatea militară (denumită uneori urgentă sau ineluctabilă) reprezintă
situaţiiile în care prescripţiile umanitare de protecţie pot fi eludate de comandanţii militari (uneori
specificaţi la un anumit nivel al ierarhiei, spre exemplu la divizie); dacă în trecut ea constituia adesea
justificarea unor crime de război, distrugând toate restricţiile legale şi permiţând forţei brute,
nelimitate şi necontrolate să obţină victoria, astăzi ea nu poate fi invocată pentru legitimarea violărilor
dreptului internaţional umanitar, interzicând acele acte care nu sunt esenţiale pentru obţinerea
avantajului militar concret şi direct aşteptat. Astfel, necesitatea militară în război este conciliată cu
necesitatea proprie dreptului la autoapărare legitimă care ne indică faptul că un stat nu poate recurge la
forţa armată decât dacă nu are alte mijloace de autoapărare şi, oricum, după utilizarea mijloacelor de
reglementare paşnică a diferendelor. Folosind forţa potrivit principiilor necesităţii, gradualităţii şi
proporţionalităţii, poliţiştii sunt familiarizaţi cu aceste principii, dar trebuie să înţeleagă la fel de bine
ce înseamnă ele în jus in bello şi în jus ad bellum, pentru a le putea aplica prompt şi corect în operaţiile
multinaţionale în care ar fi implicaţi prin decizia autorităţilor legitime ale statului român.

3.3. Dezvoltări jurisprudenţiale ale relaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello.
S-ar putea spune, la prima vedere, că Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg a
subordonat jus in bello consideraţiilor de jus ad bellum, deşi se preciza în sentinţa din 1946: „doctrina
autoapărării şi necesităţii militare n-a permis niciodată Germaniei să încalce dreptul internaţional”.
Astfel, în „procesul ostaticilor”, tribunalul a respins ideea că Germania nu poate invoca dreptul
ocupaţiei belice din moment ce ocupaţia era bazată pe un uz ilegal de forţă, iar în cazul „Înaltul
Comandament” acuzarea a precizat că nu se poate admite justificarea crimelor prin necesitatea militară
deoarece era vorba de un război criminal de agresiune; reafirmarea distincţiei dintre jus ad bellum şi
jus in bello s-a făcut, deci, prin respingerea pretenţiei acuzării că Germania, ca agresoare nu poate
invoca argumente de drept internaţional umanitar ori de drepturi ale beligeranţilor dar şi prin aplicarea
conceptului de necesitate militară pentru a limita încercarea acuzaţilor de a-şi justifica violarea
dreptului internaţional umanitar prin regulile de la Haga ale conducerii şi comportamentului în timp de
război.
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie se referă la relaţia analizată în raportul
final adresat procurorului de comitetul înfiinţat pentru studierea bombardamentelor NATO împotriva
Iugoslaviei din 1999, considerate de unii ca intervenţie ilegală, iar de alţii ca intervenţie armată
legitimă; procurorul a respins părerea conform căreia cauza conflictului ar fi avut urmări asupra
aplicării dreptului internaţional umanitar, adică lipsa autorizaţiei Consiliului de Securitate şi a situaţiei
de autoapărare pentru NATO nu a făcut războiul ilegal şi din punctul de vedere al dreptului
internaţional umanitar şi nici nu a calificat taberele adverse ca fiind „bune” sau „rele”. Problema
relaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello s-a pus şi în cazul Kordic şi Cerchez în care avocaţii au
pretins că acţiunile croaţilor bosniaci erau justificate deoarece se apărau de agresiunea musulmanilor
bosniaci, tribunalul respingând pretenţia respectivă pe motiv că art.31.(3), (C) al statutului dispune că
implicarea unei persoane într-o acţiune defensivă nu reprezintă în sine un motiv de exonerare de

97
V. Kroning, Kosovo şi dreptul internaţional umanitar, RRDU, nr. 31-32/2000, p. 22
98
N.C.H, Dunbar, Military necesity în war crimes trial, British Yearbook of International Law, vol. 29/1952, p. 443.

55
răspundere penală99; în acelaşi caz procurorul a susţinut că necesitatea militară nu poate justifica
violarea dreptului internaţional umanitar. În acelaşi sens, în cazul Blaskic tribunalul a apreciat ca
eventuala acceptare că necesitatea militară poate fi deasupra principilor dreptului internaţional
umanitar ar distruge protecţia acordată civililor sub jus in bello şi ar contrazice practica instanţelor
penale.
Cel mai mare pericol care ameninţă principiul separaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello
este reprezentat de războiul asimetric între state şi actori nestatali, deseori etichetaţi ca terorişti aceste
grupări nestatale îmbrăţişează cauze imorale şi nedrepte şi sunt judecate, de aceea, cu standarde
morale şi legale diferite, actele lor fiind adesea criminale şi subversive astfel încât nu li se acordă
dreptul de a se bucura de statutul de combatanţi prevăzut de dreptul internaţional umanitar. Prevalenţa
logicii „războiul just” în conflictele asimetrice ameninţă validitatea separaţiei dintre jus ad bellum şi
jus in bello, dar modificarea acestui principiu al separaţiei în cazul unui război dintre un stat şi un
actor nestatal ar periclita şi mai mult lucrurile pentru protecţia oferită de dreptul internaţional
umanitar. Poate şi din acest motiv Consiliul de Securitate al ONU a evitat să facă în întreaga sa istorie
o delimitare precisă a agresiunii, lăsând problema la puterea discreţionară a statelor astfel încât
raportul dintre jus ad bellum şi jus in bello rămâne şi azi controversat. Oricum, faptul că un grup armat
implicat în terorism duce sau nu o luptă legitimă nu ar trebui să justifice ignorarea standardelor
umanitare.

3.4. Reguli individuale de utilizare sau angajare a forţei

Dreptul autorităţilor reprezentative ale statelor şi organizaţiilor internaţionale de a folosi forţa
în sistemul actual al securităţii internaţionale se materializează în mandate şi directive strategice care
permit organelor executive să treacă la organizarea aplicării acestora. Pe linie ierarhică, dreptul de a
folosi forţa se transmite din treaptă în treaptă prin planuri şi ordine de operaţii pentru a asigura
legitimitatea acţiunii până la nivel individual unde responsabilitatea şi legalitatea se implementează
prin reguli de utilizare sau angajare a forţei. Literatura de specialitate 100 învederează faptul că,
schimbându-se în ultimul secol normele acceptate de societate privind folosirea forţei, comandanţii
operaţionali au fost obligaţi să limiteze aplicarea forţei; deoarece liderii politici nu se află în zona de
operaţii era nevoie de un mijloc de transmitere către comandantul operaţional nu doar a ordinelor
generale şi specifice privind ducerea operaţiunilor pentru îndeplinirea obiectivelor politice şi militare
dar şi pentru întrebuinţarea controlată a forţei armate. Pe de altă parte, din punct de vedere
administrativ, erau necesare în sfera executării ordinelor ierarhice a unor reguli procedurale care să
presupună uniformitate şi obligativitatea necondiţionată în care să se regăsească spiritul autorităţilor
emitente ale ordinelor şi precizările necesare pentru aplicarea lor.
Aşa au apărut reguli de utilizare sau de angajare a forţei din nevoia de ordine specifică
societăţilor organizate democratic, ca proceduri standard ce au valoarea unor acte normative specifice
cu caracter executiv. În ce priveşte natura juridică a Regulilor de Angajare ( Rules of Engagement
-ROE), remarcăm că acestea sunt instrumente cu care operează dreptul administrativ în general,
orientând practica autorităţilor publice în exercitarea competenţelor conferite; în domeniul militar, ele
sunt instrumente ale dreptului administrativ militar şi, în special, proceduri utilizate de dreptul
operaţional, disciplină aflată la intersecţia ştiinţelor juridice cu cele militare sau poliţieneşti. Originile
ROE pot fi identificate încă din cele mai vechi timpuri, dar ele au apărut în cadrele formale cunoscute
azi, în perioada războiului rece, literatura americană considerând că primele reguli de angajare au fost
întrebuinţate în războiul din Coreea din 1950, în conflictul din Liban din 1958, în timpul intervenţiei
americane din Republica Dominicană din perioada 1965-1966 şi în războiul din Vietnam. După aceea,
ele au cunoscut unele dezvoltări ca urmare a evoluţiei artei operative şi a dreptului internaţional
umanitar ori dreptului internaţional al drepturilor omului care au impus căutarea de soluţii viabile
pentru controlul mai atent al aplicării forţei armate. Opinăm, de aceea, că deşi au fost manifestări
brutale ale forţei, conflictele din timpul Războiului Rece au reprezentat paşii importanţi în adoptarea
generală a regulilor de angajare, grăbind inducerea unor noi instrumente de jus in bello, (între care cele
mai importante au fost Protocoalele Adiţionale din 1977) şi de jus ad bellum (Rezoluţia 3314/1974 a
Adunării Generale privind definiţia agresiunii armate).
99
Vezi textul în Drept Internaţional Umanitar, Instrumente Juridice Internaţionale, RAMO, Bucureşti, 2003, p.500.
100
A. Bodescu, Reguli de angajare în contextul limitării forţei în acţiunile militare, Teză de doctorat, Universitatea Naţională
de Apărare „Carol I”, Bucureşti 2008.

56
 Pe tărâmul lui jus ad bellum, operaţiile militare din Somalia în 1992 şi mai apoi din Kosovo
din 1999 au demonstrat că lumea se grăbeşte să rezolve urgenţele umanitare sau încălcările drepturilor
fundamentale ale omului prin intervenţii militare în pofida cerinţelor formulate de unii privind
suveranitatea absolută şi neamestecul în treburile interne ale statului. În domeniul jus in bello, regulile
de angajare au reprezentat, într-o anumită măsură soluţia de reducere a decalajului între evoluţia
necesităţii militare şi prevederile dreptului internaţional, fiind instrumente ce permit accesul gradual şi
doar ca o ultimă soluţie la folosirea mijloacelor violente de rezolvare a diferendelor. Regulile de
angajare au ca domeniu de aplicare, intenţia ostilă, acţiunea ostilă şi forţele ostile, fiind asociate cu
teoria răspunsului flexibil, gradual, necesar, proporţional şi responsabil la aceste fenomene care pot fi
diferite în conflictele internaţionale faţă de cele interne, în război faţă de operaţiunile de menţinere a
păcii, în acţiunile naţionale faţă de cele multinaţionale şi în sfârşit, în războaiele clasice faţă de noile
tipuri de utilizare legitimă a forţei pentru combaterea ameninţărilor actuale la adresa păcii şi stabilităţii
internaţionale. Oricum, relativ recentele conflicte din Irak (1991,2003), Afganistan (2001) şi Libia
(2011) au scos în evidenţă, pe de o parte importanţa aplicării controlate a forţei armate pentru
îndeplinirea obiectivelor politice, iar pe de altă parte, dificultatea pe care executanţii din teren o au în
transpunerea în practică a restricţiilor formulate de planificatorii militari, ceea ce înseamnă că regulile
de angajare vor evolua, în continuare, pe măsura progresului înregistrat de politicile naţionale şi
globale, de diplomaţie, de ştiinţă militară şi a managementului eficient şi, nu în ultimul rând de dreptul
internaţional atât în forma dreptului păcii cât şi a dreptului umanitar.
Sensul termenului „angajare” din expresia „reguli de angajare” are semnificaţia acţiunii
îndreptate împotriva forţei ostile, cu intenţia de a o descuraja, degrada sau neutraliza, ceea ce poate
însemna, dincolo de gradul de reţinere în folosirea forţei, chiar şi distrugere, ucidere, scoatere
definitivă din luptă aşa cum presupune scopul acceptat al războiului în declaraţia de la Sankt-
Petersburg din 1868; iar termenul „folosire” din expresia „reguli de folosire a forţei” se întrebuinţează
într-un sens larg pentru a exprima recurgerea la violenţa armată de către o entitate, care ar putea fi un
stat, dar şi un poliţist pentru îndeplinirea unor scopuri publice şi juridice, în sens restrâns însemnând
recursul la mijloace militare (arme, acţiuni cinetice ) pentru aplicarea fizică şi efectivă a coerciţiei de
stat. Compunerea celor doi termeni ne permite să observăm că sfera termenului „angajare” o depăşeşte
pe cea a „folosirii” forţei, prin referire la unele activităţi care deşi nu implică o aplicare fizică a forţei,
se bazează pe constrângere, premerg sau sunt în strânsă legătură cu aceasta. Ca urmare doctrina
juridico-militară americană a implementat un nou concept derivat din cel al regulilor de angajare, şi
anume Reguli pentru Folosirea Forţei (RUF) în situaţiile de aplicare a constrângerii urmate de violenţă
armată legitimă în acţiunile militare pe teritoriul naţional (asemănătoare cu procedurile poliţieneşti ale
responsabililor cu aplicarea legii), dar şi pentru alte măsuri; furnizând îndrumări pentru utilizarea
forţei de către militari, RUF sunt întrebuinţate în mod particular pentru acţiuni militare în situaţii
excepţionale de sprijinire a autorităţilor civile ( Civil Support) şi a agenţiilor de impunere a legii,
inclusiv măsuri de apărare împotriva terorismului, interzicerea traficului ilicit de arme, droguri şi
persoane ori protecţia forţelor legitime pe teritoriul SUA până la limita apelor teritoriale. Aceste RUF
controlează politic şi juridic folosirea forţei de către armată în acţiunile de protecţie a teritoriului
naţional fiind aplicabile şi angajaţilor civili şi companiilor civile angajate pentru impunerea legii şi
protecţia forţei la facilităţile şi instalaţiile militare naţionale din afara teritoriului naţional pe timpul
tulburărilor şi tensiunilor interne şi a activităţilor sporadice şi izolate de violenţă ilegitimă. Şi legislaţia
militară franceză conţine referiri la RUF pentru operaţiuni interne în situaţii excepţionale, apărarea
teritoriului naţional, menţinerea ordinii publice, lupta împotriva terorismului şi orice altă participare a
armatei la asigurarea evenimentelor importante le care se solicită sprijin militar pentru agenţiile de
aplicare a legii.
În armata României nu există documente oficiale similare celor occidentale referitoare la RUF
dar, după aderarea la NATO şi UE se preconizează elaborarea unei legi speciale cu privire la regimul
armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele
armate străine pe teritoriul României (aflată încă în fază de anteproiect) care va abroga legea nr.
17/1996 (M. Of. nr. 74/1996) privind regimul armelor şi muniţiilor şi va completa Legea nr. 295/2004
(M. Of. 583/2004 ) cu acelaşi subiect de reglementare; anteproiectul de lege respectiv utilizează pentru
acţiunile militare din afara teritoriului naţional expresia ROE (rules of engagement) iar pentru cele de
pe teritoriul naţional expresia tradiţională de „uz de armă” pentru paza şi protecţia obiectivelor militare
şi a persoanelor, împotriva celor care atacă sau împiedică militarii să execute măsuri de luptă, în

57
executarea intervenţiei contrateroriste, împotriva navelor şi aeronavelor care utilizează neautorizat
spaţiul maritim şi aerian naţional, în asigurarea siguranţei zonelor militare restricţionate şi în alte
situaţii prevăzute de lege. În concluzie, diferenţa dintre ROE şi RUF se rezumă la aplicarea primelor în
operaţii multinaţionale sau cu caracter internaţional, în timp ce celelalte se referă la situaţiile interne de
factură poliţienească şi sprijinire a măsurilor autorităţilor civile naţionale de aplicare a legii ori în
situaţii de protecţie a forţei cu caracter „non-operaţional”. Izvorâte din necesităţi determinate de jus ad
bellum dar cu un conţinut ce reflectă jus in bello, ROE şi RUF reprezintă un argument puternic pentru
susţinerea apropierii funcţiilor militare de cele poliţieneşti şi un instrument eficace de limitare a
utilizării forţei.

5. Utilizarea forţei în ştiinţa dreptului internaţional

În marea majoritate a ţărilor occidentale democratice literatura ştiinţifică a dreptului

internaţional public101 conţine capitole distincte referitoare la folosirea forţei în relaţiile internaţionale.
Astfel, într-o lucrare universitară franceză, reglementarea generală a recursului la forţă, conţinând atât
consacrarea interdicţiei folosirii forţei cât şi câmpul ei de aplicare, inclusiv excepţiile privind legitima
apărare şi intervenţia licită a Consiliului de Securitate al ONU, se găseşte în partea rezervată
„dreptului internaţional material” în capitolul „dreptului păcii şi securităţii internaţionale”, alături de
alte subiecte, precum relaţiile diplomatice şi consulare, dreptul conflictelor armate, securitatea
colectivă şi dezarmarea102. În literatura română, autorii clasici de drept internaţional public 103 tratau
recurgerea la forţă într-un mod similar celei occidentale; după interzicerea folosirii forţei şi ameninţării
cu forţa prin Carta ONU din 1945, unii autori moderni n-au mai alocat un capitol special utilizării
forţei, probabil sub influenţa ideii care a impus o atitudine rezervată faţă de jus ad bellum şi jus in
bello imediat după adoptarea constituţiei guvernării globale după cel de-al doilea război mondial,
preferând, aşa cum a procedat şi Grigore Geamănu, să prezinte această materie doar în contextul
principiului fundamental al dreptului internaţional public al nerecurgerii la forţă şi parţial în capitolul
destinat mijloacelor de constrângere pentru rezolvarea diferendelor ori al celui dedicat ONU 104, situaţie
care s-a menţinut până în zilele noastre 105. Cu toate acestea, au existat şi tratate care au analizat în
profunzime teoria utilizării forţei în sistemul actual al securităţii internaţionale cum ar fi cele elaborate
de D. Mazilu în 1983 (cu capitole distincte pentru dreptul la război, interzicerea acestuia ca mijloc de
soluţionare a diferendelor internaţionale, dreptul şi construcţia păcii, răspunderea pentru acţiunile
contra păcii)106 sau de A. Bolintineanu şi A. Năstase în 1995 (cu capitol referitor la organizaţiile
internaţionale şi folosirea forţei)107, şi de D.L. Cândea în 2008 (cu analize distincte privind separaţia
dintre jus ad bellum şi jus in bello, agresiunea şi războiul ca delicte internaţionale, crima de agresiune
şi instanţele penale internaţionale, intervenţia de democratică ) 108.
Atât în literatura occidentală cât şi în cea română s-au publicat studii complexe asupra folosirii
forţei în relaţiile internaţionale, exemple în acest sens fiind J. Zourek care-şi începe analiza cu originea
interdicţiei recursului la forţă pentru a o sfârşi cu posibilitatea folosirii forţei pentru încetarea violării
drepturilor omului109, sau la noi, I. Motoc, mai sus citată, investigâng utilizarea forţei în legitimă
apărare, ca recurs colectiv şi ca expresie a dreptului la autodeterminare ori în intervenţiile umanitare.
Articole de mai mică amploare pe aceeaşi temă au fost publicate în revistele Dreptul (I. M. Anghel),
Revista de Drept Public (D. Popescu), Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” (I.
Ioana, A. Bodescu), Caietul Ştiinţific al I.S.A. « Paul Negulescu » (S. Scăunaş, M. Andreescu, E.
101
Vezi, ca exemple, Nguyen Quoc Dinh, Droit international publique, 5emme Edition, L.G.D.J., Paris, 1994, p.889 sau
R.M.M. Wallace, International law, 3rdEdition, Sweet and Maxwell, London, 1997, p.397.
102
D. Alland, Droit international publique,PUF, Paris 2000.
103
Pot fi citaţi în acest sens G. Plastara, G. Meitani, M. Antonescu, G. Sofronie şi N. Daşcovici.
104
G. Geamănu, Drept Internaţional Public, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. I, 1981, vol. II, 1983, Bucureşti.
105
Vezi tratatele de drept internaţional public semnate de L. Takacs în 1976, I. Diaconu în 1993, M.I. Niciu în 1997, R.
Miga Beşteliu în 1997, D. Popescu şi A. Năstase în 1997, C. Grigore, I. Suceavă şi I. Cloşcă In 2001, A. Năstase, B.
Aurescu şi C. Jura în 2002, S. Scăunaş în 2002 etc.
106
D Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
107
A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995.
108
D.L. Cândea; Curtea Penală Internaţională – o analiză interdisciplinară, Ed. Militară, Bucureşti, 2008.
109
J. Zourek, L' interdiction de l'emploi de la force en droit international, Institute Henry Dunant, Genéve, 1974.

58
Beţian), Geopolitica ( M. Cornel, I. Dragoman, G. Nicolescu, D. Codiţă), Romanian Journal of
International Afaires (M. Costache) şi Revista Română de Drept Umanitar (C. Silion, N. Neagu, V.
Bădescu, I. Suceavă, C. Voicu). Literatura specifică de drept internaţional umanitar s-a preocupat nu
numai de analiza lui jus in bello dar şi a lui jus ad bellum. Astfel, atât în Manualul din 1992 cât şi în
Tratatul din 2000, profesorii I. Cloşcă şi I. Suceavă alocă o întreagă parte a amplului lor studiu
problemei recurgerii la forţă în sistemul securităţii internaţionale, analizând succesiv şi aprofundat
procesul ilegalizării forţei în dreptul internaţional, situaţiile în care se poate recurge în mod legal la
folosirea forţei şi limitarea mijloacelor de exercitare a forţei 110. Într-un mod oarecum asemănător
procedează I.M. Anghel şi V.I. Anghel, focalizându-şi atenţia pe folosirea forţei în relaţiile
internaţionale în raporturile dintre state, de către organizaţiile internaţionale precum şi în ceea ce
priveşte controlul înarmării şi dezarmarea 111. La rândul său N. Purdă112 şi I. Pâlşoiu113 se concentrază
pe chestiunea recursului la forţă în sistemul securităţii şi păcii internaţionale, analizând dreptul apărării
şi dreptul războiului atât din perspectiva lui jus ad bellum şi jus in bello. Analize la fel de laborioase şi
importante regăsim în volumele publicate de ARDU, cum ar fi Probleme umanitare la sfârşitul
secolului şi mileniului (1998), Lumea în care trăim (volumul I din 1998 şi II din 1999), Dreptul
Internaţional Umanitar la începutul secolului XXI (2003) şi Mari probleme umanitare în dezbaterile
oamenilor de ştiinţă (2006).
Problematica recursului la forţă nu este apanajul ştiinţei dreptului internaţional public. Astfel,
ştiinţa dreptului penal atât naţional cât şi internaţional ca şi cea a dreptului poliţienesc, constituie o
bună platformă pentru înţelegerea utilizării forţei în special în legitimă apărare 114. De asemenea, un
exemplu clasic în teoria relaţiilor internaţionale este Hans J. Morgenthau a cărui operă principală 115 are
ca subtitlu „lupta pentru putere şi lupta pentru pace”, analizând interdisciplinar şi limitările impuse de
dreptul internaţional recursului naţional şi internaţional la forţa armată. Dintre studiile mai recente
putem aminti Sistemul ONU în contextul globalizării, de Paul Dumitriu116, unde se vorbeşte despre
legitimitatea ca sursă de autoritate (pag. 111) şi rolul ONU în sistemul bunei guvernări globale (pag.
343), Dicţionarul de Securitate Internaţională al lui Paul Robinson117 în care se explică teoria
războiului just (pag. 225) şi a păcii democratice (pag. 223) şi Securitatea umană a lui Mary Kaldor118,
care în capitolul intitulat Războiul drept şi pacea dreaptă (pag. 183-213) consideră că în era
globalizării, în loc de teoria războiului drept este nevoie de o nouă abordare etică, bazată pe noţiunea
conform căreia drepturile individuale sunt prioritare drepturilor statului şi că, de aceea, dreptul
internaţional care se aplică persoanelor individuale este mai presus de legile războiului; cu alte
cuvinte, jus in pace nu poate fi suspendat în timpul războiului în favoarea lui jus ad bellum sau jus in
bello. Autoarea, profesor de guvernanţă globală la LONDON SCHOOL OF ECONOMICS AND
POLITICAL SCIENCE, consideră pe bună dreptate că „forţa militară legitimă are încă un rol dar
modul în care este folosită ţine mai mult de aplicarea legii la nivel intern decât de război; desigur,
unele dintre principiile teoriei războiului drept sunt relevante pentru forţa poliţienească, aşa cum e şi
majoritatea dreptului umanitar. Teoria războiului drept oferă un cadru pentru a reflecta folosirea
justificată a forţei dar acest lucru e diferit de războiul drept.” Iată de ce credem şi noi, în final, că
umanitatea nu are nevoie de un nou drept internaţional umanitar ci de un nou jus in pace.

110
I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Bucureşti, 2000, p.601-676.
111
I.M. Anghel, V.I. Anghel, Regulile războiului şi dreptul umanitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2003, p.5-44.
112
N. Purdă, Drept internaţional umanitar – curs universitar, Ed. Lumina Lex, bucureşti, 2004, p. 57-99.
113
I. Pâlşoiu, Dreptul păcii şi al războiului, Ed. Universitaria, Craiova, 2007, p. 81-103.
114
Vezi în acest sens, spre exemplu, C. Voicu, Conflictele şi tensiunile interne, Bucureşti, 2007 şi B. Onica-Jarca,
Jurisdicţia penală internaţională, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2008.
115
Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni, Ed. Polirom, 2007.
116
Paul Dumitriu, Sistemul ONU în contextul globalizării, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
117
Paul Robinson, Dicţionarul de Securitate Internaţională, Ed. Publishing, 2010.
118
Mary Kaldor, Securitatea umană, Ed. Publishing, 2011.

59
 CAPITOLUL III
CONDUCEREA OSTILITĂŢILOR MILITARE ŞI OPERAŢIILOR
POLIŢIENEŞTI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

Globalizarea şi integrarea internaţională, inclusiv sub aspectul noilor ameninţări şi

vulnerabilităţi la adresa securităţii au obligat forţele armate să îndeplinească misiuni de ordine publică
internă şi, pe de altă parte, ca forţele de ordine şi siguranţă să execute misiuni internaţionale. Atunci

60
când poliţia şi armata acţionează în acelaşi context, intern sau internaţional, distincţia tradiţională
dintre misiunile poliţieneşti şi cele militare s-a estompat în ultimele decenii, astfel încât, uneori,
ambele categorii de forţe realizează funcţii oarecum asemănătoare în menţinerea ordinii publice
naţionale, regionale sau globale.
Statul reprezintă principala instituţie prin care se exercită puterea politică în societate, în
limitele unui anume teritoriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun voinţa membrilor
societăţii privind modul de organizare şi de conducere a acesteia 119. În compunerea sa intră un
ansamblu de instituţii, a căror menire este să asigure funcţionarea normală a societăţii, adică potrivit
unor principii, valori, norme şi reguli proprii, conţinute în acte normative şi cutume 120. Printre
scopurile declarate ale oricărui stat se află şi asigurarea ordinii constituţionale, garantarea drepturilor şi
bunurilor cetăţenilor săi, crearea şi menţinerea unui climat de siguranţă, de securitate a individului, a
comunităţilor ce îl compun. În realizarea acestui scop, statul de drept acţionează potrivit principiului
separaţiei puterilor în cadrul său, atât la nivel central, cât şi local. Astfel, există o delimitare strictă a
competenţelor şi o separare riguroasă a atribuţiilor componentelor sale, adică a puterii legislative, a
puterii executive şi a puterii judecătoreşti. La rândul său, fiecare dintre aceste componente de putere
din stat are în alcătuirea sa un aparat specializat compus din diferite instituţii (parlament,guvern,
tribunal, ministere, armată, poliţie).
Armata şi forţele de poliţie, prin modul lor de organizare, prin obiectivele urmărite, prin
formele de activitate proprii reprezintă două subsisteme ale sistemului social. Ambele stabilesc
raporturi atât cu sistemul global, cât şi între ele. Ca subsistem social, armata este constituită din
totalitatea subunităţilor, unităţilor, marilor unităţi, comandamentelor, care au ca misiune fundamentală,
pe plan intern, apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei naţionale, iar pe plan
extern, apărarea colectivă a partenerilor din Alianţa Nord-Atlantică a cărei membră este şi România
din 2004 şi executarea unor misiuni militare şi nonmilitare sub egida NATO şi ONU. Ea este o formă
de organizare socială ai cărei membri acţionează pe baza corelaţiei dintre normele instituţionalizate şi
executarea rolurilor121. De asemenea, potrivit Constituţiei ţării noastre, armatei îi revine, printre altele
şi misiunea de a garanta democraţia constituţională. Aceasta presupune următoarele:
1) armata să răspundă prompt, adecvat şi flexibil, întrebuinţând toate mijloacele şi
instrumentele specifice de care dispune, prin voinţa societăţii, tuturor ameninţărilor externe care ar
pune în pericol existenţa statului român, a ordinii constituţionale, a securităţii indivizilor şi grupurilor
umane122. De fapt, aceasta ar fi funcţia de apărare pe care armata o are de îndeplinit prin însuşi statutul
său social.
2) armata să se implice activ în viaţa societăţii, desigur, atunci când puterea civilă decide acest
lucru. În principal, armata participă la garantarea democraţiei constituţionale în: situaţia decretării
stării de urgenţă sau a stării de asediu; cazurile în care forţele de ordine ar fi depăşite de evenimente,
nemaiputând restabili ordinea publică; în situaţia în care autorităţile locale ordonă intervenţia
militarilor din zona lor de responsabilitate, fie în sprijinul forţelor de ordine, a protecţiei civile, fie a
intervenţiei umanitare, în cazul unor calamităţi naturale în localitatea de reşedinţă şi împrejurimi.
Este esenţial de menţionat că orice participare a armatei la acţiuni menite să garanteze
democraţia constituţională se face potrivit prevederilor legale în vigoare. De asemenea, pe timpul
acestor activităţi, militarii au drepturile conferite tot prin lege. Altfel spus, ei trebuie să acţioneze
numai în perimetrul competenţelor date de lege şi nu trebuie manifestat, sub nici o formă, excesul de
zel, care, de fapt, ar însemna încălcarea mandatului pe care armata l-a primit pentru îndeplinirea
misiunii respective. De exemplu, arestarea unor persoane, percheziţia unor locuinţe, în timpul
îndeplinirii unor sarcini de restabilire a ordinii publice, se execută doar de către cei abilitaţi prin lege
să facă acest lucru123. Militarii nu au acest drept. În plus, se cere ca pe timpul participării la executarea
misiunilor menţionate anterior, militarii să coopereze cu forţele de ordine (poliţie, jandarmerie, poliţie
de frontieră), să le acorde sprijinul solicitat, fără a depăşi competenţele legale şi fără să-şi atribuie
119
Maria Bulgaru (coord.), Sociologie, vol.I, Chişinău, CE USM, 2003, p.167.
120
Constantin Moştoflei, Petre Duţu, Armata României şi garantarea democraţiei constituţionale, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2005, p. 11.
121
Nicolae Dolghin, Petre Duţu, Alexandra Sarcinschi, Raporturile dintre Armata României şi Societatea civilă, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2005, p. 5-6.
122
Strategia militară a României, Bucureşti 2007, p.12.
123
Nicolae Dolghin, Petre Duţu, Alexandra Sarcinschi, op. cit, p. 7

61
roluri pe care nu sunt împuterniciţi să le îndeplinească.
Se cuvine făcută menţiunea că participarea unor structuri ale armatei la asemenea misiuni
înseamnă doar susţinerea de către acestea, nu substituirea forţelor de ordine şi siguranţă publică.
Aceasta pentru că armata nu are competenţa legală, dotarea şi calificarea necesare executării eficace a
unor astfel de sarcini, pe de o parte, şi i-ar dăuna semnificativ imaginii sale publice, ca instituţie a
statului agreată şi apreciată de populaţie, pe de altă parte. Dimpotrivă, implicarea activă şi consistentă
a armatei în acţiuni umanitare, în caz de dezastre naturale, la solicitarea autorităţilor publice, nu este
doar o acţiune legitimă, ci şi una cu un puternic impact pozitiv asupra populaţiei. De asemenea, armata
îşi poate oferi sprijinul de specialitate şi tehnice necesară în cazul unor accidente chimice, biologice
sau nucleare. Implicarea armatei în activităţi pe timpul decretării stării de asediu sau stării de urgenţă
se face în conformitate cu prevederile actului normativ referitor la astfel de situaţii de excepţie 124.
Organizarea activităţilor de ordine şi siguranţă publică se realizează pentru menţinerea,
asigurarea şi restabilirea ordinii publice. Menţinerea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor,
activităţilor şi acţiunilor organizate şi desfăşurate cotidian de către forţele de ordine şi siguranţă
publică, pentru funcţionarea normală a instituţiilor statului, protejarea şi respectarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor, a normelor de conduită civică, regulilor de convieţuire socială, a
celorlalte valori supreme, precum şi a avutului public şi privat.
Asigurarea ordinii publice cuprinde măsurile ce se întreprind pentru respectarea legalităţii,
prevenirea şi descurajarea unor acţiuni care vizează tulburări sociale sau manifestări de violenţă pe
timpul adunărilor şi manifestaţiilor publice, activităţilor culturale şi sportive, precum şi altor
manifestări similare cu participare numeroasă şi se asigură de forţele principale(poliţie, jandarmerie) şi
de sprijin(poliţie de frontieră, pompieri, protecţie civilă), potrivit competenţelor.
Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor legale întreprinse pentru repunerea
acesteia în situaţia iniţială, atunci când a fost tulburată grav, cu mijloace paşnice ori prin folosirea
exclusivă a forţei.
Atribuţiile forţelor de poliţie în timp de pace 125: se referă la un registru larg de acţiuni care
cuprind organizarea şi executarea activităţilor de asigurare/restabilire a ordinii publice, de combatere a
manifestărilor de violenţă, precum şi de prevenire şi combatere a corupţiei, criminalităţii şi a crimei
organizate, contracararea faptelor ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau alte
ilegalităţi ce vizează misiunile, patrimoniul şi personalul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, restabilirea împreună cu alte forţe legitime ale statului, ordinea publică grav tulburată
etc.
Pe timpul stării de urgenţă şi stării de asediu activitatea se referă în principal la: culegerea de
informaţii şi date referitoare la intenţiile unor persoane predispuse la acte de tulburare a ordinii publice
ori la atacarea sediilor instituţiilor publice, unităţilor militare sau a demnitarilor; reţinerea persoanelor
cu comportament turbulent, în special pe cele care incită la violenţă şi dezordine; descoperirea
persoanelor care deţin ilegal armament şi muniţii, explozivi sau substanţe toxice ori radioactive;
facilitarea deplasării cu prioritate a forţelor de intervenţie pe traseele de deplasare către zona de
acţiune; interzicerea accesului vehiculelor şi, după caz, al persoanelor în zonele în care ordinea publică
a fost grav tulburată; depistarea celor care încearcă să introducă în ţară armament, muniţii, materiale
explozive, radioactive, substanţe toxice ori stupefiante; descoperirea persoanelor date în urmărire
generală sau internaţională ori alte persoane care intenţionează să intre în ţară în scopul amplificării
efectelor crizei.
Pe timpul stării de mobilizare şi în timp de război, forţele de poliţie, pe lângă atribuţiile fireşti
în calitate de componente ale forţelor armate(prin Jandarmeria Română), îndeplinesc următoarele
atribuţii: execută paza, protecţia şi apărarea obiectivelor stabilite de autorităţile militare, altele decât
cele la care se asigură pază militară în timp de pace; participă la descoperirea, capturarea sau la
neutralizarea inamicului desantat ori debarcat pe teritoriul ţării; participă la apărarea unor localităţi;
asigură paza bunurilor aparţinând domeniului public sau privat, în cazurile de evacuare impuse de
acţiunile inamicului; participă la acţiunile de înlăturare a efectelor loviturilor executate de către inamic
124
A se vedea Legea nr.453 din 1 noiembrie 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.
125
Hotărărea Guvernului României Nr.196 din 17 martie 2005, privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi
Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii
stradale, publicată în Monitorul Oficial Nr.243/23 martie 2005.

62
din aer, cu mijloace de nimicire în masă, incendiare sau clasice; execută, în cooperare cu alte forţe
abilitate, acţiuni pentru descoperirea, capturarea sau neutralizarea elementelor paramilitare care
activează pe teritoriul naţional; participă la acţiuni de evacuare a populaţiei, control şi îndrumare a
circulaţiei, de escortare a prizonierilor de război şi pază a acestora în obiective din zona interioară, de
dirijare şi îndrumare a refugiaţilor, pază şi apărare a unor zone cu destinaţie specială; cooperează cu
celelalte componente ale sistemului de apărare şi securitate naţională pentru asigurarea şi protecţia
mobilizării şi participă la asigurarea punerii în aplicare a ordonanţelor militare, potrivit legii. Pe durata
stării de război, Jandarmeria Română se subordonează operaţional autorităţii militare naţionale la nivel
strategic126.
Din analiza atribuţiilor pe plan intern putem concluziona că apropierea dintre misiunile
forţelor armate şi ale celor de poliţie se realizează, mai cu seamă, pe timpul stărilor excepţionale, la
mobilizare şi război. Misiunea forţelor de poliţie constituie serviciu public specializat şi se desfăşoară
în baza actelor normative în vigoare. Atunci când instituţiile democratice sunt în pericol şi toate
celelalte măsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilităţile forţelor de
poliţie(principale, complementare, de sprijin) au fost depăşite, forţele Ministerului Apărării Naţionale
vor acţiona pentru restabilirea ordinii constituţionale.
Pe timp de război, misiunile forţelor de poliţie vor fi adaptate în raport cu situaţia operativă şi
cu necesităţile politico-militare, unele componente ale acestora(cum ar fi jandarmeria, pompierii etc.)
putând trece sub conducerea operativă a armatei şi chiar pot participa în mod direct la acţiuni specifice
luptei armate.
Globalizarea efectelor destabilizatoare ale conflictelor interne dar şi noile ameninţări la adresa
securităţii precum şi vulnerabilităţile actuale ale ordinii publice au determinat ca justificarea
umanitară a intervenţiei să se suprapună, în mare măsură, cu nevoia imperativă de a preveni
internaţionalizarea acestor conflicte interne, ameninţări şi vulnerabilităţi.
În acest sens operaţiunile pentru pace au apărut şi s-au dezvoltat gradual încă de la începutul
secolului al XIX-lea, pe timpul intervenţiilor în colonii, sub forma asistenţei militare pentru
administraţie, operaţiuni la frontiere sau operaţii multinaţionale 127.
Experienţa în domeniu arată că, în menţinerea păcii şi în implementarea misiunilor de poliţie,
contează foarte mult conducerea de înaltă calificare şi coeziunea. De asemenea, este nevoie de mult
mai mult decât pregătirea pentru o singură sarcină, iar militarii din forţele internaţionale trebuie să fie
supuşi unor pregătiri multidisciplinare şi multisituaţionale 128. „Este eronat să considerăm că solicitările
operaţiunilor de menţinere a păcii sunt în contradicţie cu profesionalismul militar” 129. Referitor la
sintagma "operaţiuni poliţieneşti", trebuie menţionat că, în mod forţat, aceasta a fost folosită pentru a
desemna alte activităţi decât războiul. Ori, este evident că nu acesta este adevăratul sens al termenului,
pentru că, în orice context, numai poliţia se ocupă cu aplicarea legilor civile. Pentru a clarifica această
mare diferenţă şi pentru a delimita poliţia civilă, de poliţia militară, Naţiunile Unite au inventat
termenul de "Poliţie Civilă" pe scurt UNCIVPOL sau CivPol. Această sintagmă a fost introdusă şi
folosită doar după anul 1994, când a fost luată decizia ca unităţile CivPol să poarte întotdeauna
uniformele ţărilor din care provin, la care se adaugă beretele şi insignele albastre ale ONU. Este
interesant de văzut că, militarii au preferat termenul de „forţe poliţieneşti”, pentru că avea tradiţii şi
legătură cu vechea jandarmerie. În limbajul american curent, forţele poliţieneşti semnificau forţele
organizate pe lângă forturile militare, pentru a asigura aplicarea legii şi stabilitatea într-un mediu
destabilizat, pe cale de normalizare. Aceste organizaţii embrionare, care aveau şi atribuţii poliţieneşti,
au constituit nucleul viitoarelor forţe pure de poliţie.
Operaţiunile de pace au loc în ţări unde forţele de apărare a legii au fost dezorganizate,
distruse ori au demisionat, pentru că poliţia nu a reuşit să fie apolitică, aşa cum cer regulile
democratice. Condiţiile anarhice se pot dezvolta acolo unde lipsesc legile şi instituţiile care să le
aplice, iar restauraţia presupune modificarea legislaţiei, a instituţiilor juridice şi a forţelor de ordine 130.
În funcţie de starea forţelor de poliţie din statele gazdă, rolul, locul, misiunile şi atribuţiile
126
Art. 22, pct. 2, din Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.
127
Niculae Neagu, Poliţia civilă a Naţiunilor Unite în operaţiunile de pace, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 2003,
p. 52.
128
Idem, p. 53.
129
C.C.Moskos - Studiu asupra intervenţiei Naţiunilor Unite în Cipru, New York 1965, p. 12.
130
Niculae Neagu, op. cit, p. 54.

63
poliţiei internaţionale pot lua diverse forme. Oricum, trei dintre misiuni sunt în întregime ori parţial
preluate de acestea:
- monitorizarea şi supravegherea organizaţiilor locale pentru aplicarea legii;
- antrenarea şi pregătirea poliţiei locale;
- preluarea unor atribuţii în domeniul aplicării legii.
Este contraproductivă părerea şi atitudinea că forţele militare sau de poliţie internaţională să
înlocuiască pe termen lung poliţia locală 131, deoarece poliţia poate acţiona cu succes doar în condiţiile
de stabilitate pe termen lung şi foarte lung. Forţele armate pot îndeplini sarcini ale poliţiei într-un
mediu instabil, pe o perioadă scurtă de timp, dar pentru obţinerea stabilităţii durabile şi a securităţii
politice, este necesar să fie recreate/reformate structurile poliţieneşti locale.
Logica societăţilor politice obligă la utilizarea forţei în interes public, pentru realizarea
contractului social, în promovarea obiectivelor generale ale comunităţilor umane organizate 132.
Realităţile sociale din toate statele demonstrează că nu se poate renunţa la factorul militar. Astfel, fie
că e vorba de reconstrucţia globală a unei societăţi, aşa cum se întâmplă în Bosnia sau în Kosovo, fie
că avem de-a face cu reorganizarea unor societăţi întregi după război, ca în Afganistan şi în Irak, fie că
avem de-a face cu o anumită instabilitate a administraţiei în urma unei catastrofe naturale, cum s-a
întâmplat în SUA în septembrie 2005, există momente când intervenţia factorului militar se impune cu
o necesitate ineluctabilă133. Oricât de evoluată ar fi societatea, oricât de moderne ar fi relaţiile sociale,
imperfecţiunile naturii umane pot constitui oricând cauze ale unor crize în care menţinerea ordinii
publice e imposibilă fără aportul militarilor 134. „Deşi pare ciudat, victoria militară este cea mai uşoară
parte a luptei. Abia după aceasta începe partea grea: restabilirea unui mediu sigur deschide oportunităţi
pentru reclădirea naţiunii.”135 Deci, abia după ce operaţiunile pentru pace conduc spre un mediu stabil,
eforturile umanitare şi de altă natură pot avea un rezultat durabil.
Tendinţa de a limita acţiunile militare la acţiuni de mică restauraţie, este consecinţa dorinţei
sau a nevoilor guvernelor vestice de a preveni deplasarea de lungă durată a personalului şi de a reduce
costurile. Dar, un mediu stabil doar în aparenţă, se poate prăbuşi imediat după retragerea trupelor de
intervenţie. Cu cât comunităţile internaţionale au succes în restaurarea şi reintroducerea legii, pe baza
unui sistem juridico-penal acceptabil, cu atât creşte şansa ca un nou conflict să nu mai izbucnească şi
să nu mai fie necesară o nouă intervenţie în viitor 136. Reconstrucţia unei ţări este o sarcină de lungă
durată, în care atât armata, cât şi poliţia au roluri proprii. Ecuaţia "pace = ordine + justiţie" descrie
echilibrul care trebuie să existe între armată şi forţele de ordine şi siguranţă publică. În timp ce armata
asigură „ordinea” din ecuaţie, poliţia şi sistemul judiciar trebuie să asigure „justiţia”. De asemenea,
poliţia civilă nu se poate substitui prezenţei armatei, dacă cea din urmă este necesară pentru asigurarea
unui mediu stabil137. După cum spunea colonelul Larry Forster, directorul Institutului pentru
Menţinerea Păcii din Naţiunile Unite, „nivelele macro şi micro ale securităţii (respectiv armata şi
poliţia) sunt interactive şi este necesar să funcţioneze ca un întreg”.
Multe operaţiuni pentru pace au avut loc după războaie civile, insurecţii sau după căderea
regimurilor opresive. Forţele de poliţie existente reprezentau, de cele mai multe ori, o parte a
conflictului, sau erau demisionare. Paradoxal, în unele acţiuni de înăbuşire a revoltelor, armata a
încercat să semene cu poliţia, din cauză că „inamicii” nu formau o forţă armată convenţională, în timp
ce poliţia avea tendinţa să adopte atitudini militare, pentru că atribuţiile lor depăşeau aria respectării
legii. Astfel, ambele forţe au adoptat trăsături „paramilitare”. De aceea, la sfârşitul revoltei a fost
nevoie ca forţele poliţieneşti să fie reorganizate pentru a reveni la rolul lor original. Un exemplu recent
l-a reprezentat reforma poliţiei din Africa de Sud, care a fost crucială în procesul de pace din această
ţară138. Istoria a mai demonstrat şi că, în operaţiile de sprijin al păcii poliţia nu poate funcţiona fără
suportul armatei. Eforturile pentru reorganizarea forţelor poliţieneşti locale trebuie să meargă mână în

131
E. F. Zienike - The US Army in the occupation of Germany.
132
Olimpiodor Antonescu, Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti 2006, p. 6.
133
Idem.
134
Ibidem, p. 7.
135
G.K.Tranham - War Withaut Guns: American Civilian in rural Vietnam, New York, 1966, p. 138
136
Niculae Neagu, op. cit, p.58.
137
J. Chopra, A.Eknes, T.Nordbo - Fighting for Hope in Somalia, studies, 1999.
138
Niculae Neagu, op. cit, p. 60.

64
mână cu eforturile forţelor armate pentru menţinerea ordinii. Abia atunci poate apărea un efect durabil.
Din toate aceste motive, forţelor armate participante la operaţiuni de stabilitate şi sprijin li se impun,
ca şi forţelor poliţieneşti, un comportament conform Codului de conduită pentru responsabilii cu
aplicarea legilor (Anexa nr.9).
Lecţiile istoriei sunt clare şi echivoce. Ele ne conduc la câteva concluzii valabile pentru
întreaga problematică pusă în discuţie:
- numai armata este capabilă să asigure securitatea în situaţii instabile, atunci când forţele de
ordine şi siguranţă indigene şi instituţiile sunt incapabile să funcţioneze sau nu reuşesc să menţină
legea şi ordinea. Amânarea instituirii unui cadru de monitori internaţionali conduce la ... "deployment
gap"139 ;
- armata nu este, însă, pregătită pentru operaţiuni tehnice de lungă durată şi de aceea preferă să
nu se implice în funcţiunile poliţiei civile, cu toate că în realitate, în timpul unei operaţiuni pentru
pace, se pot forma „goluri de aplicare a legii”, iar armata trebuie să execute şi misiuni specifice
poliţiei.
Cu toate că se tinde către separarea funcţiilor de sorginte militară de cele care au un conţinut
non-militar, în operaţiile multinaţionale, practica a demonstrat o apropiere, în ambele sensuri, între
misiunile forţelor armate şi ale forţelor de ordine şi siguranţă publică impusă de necesităţile operative.
Astfel, forţele armate vor executa, în continuare, şi misiuni poliţieneşti, dacă situaţia o va impune
(arestări, percheziţii, asigurarea ordinii publice, paza unor instituţii), iar forţele de ordine şi siguranţă
publică pot fi nevoite să adopte forme şi procedee de acţiune specifice forţelor armate(apărarea, lupta
în încercuire, ambuscade, etc.). Numai aşa se poate realiza reuşita operaţiunilor de stabilitate şi sprijin
în contextul luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, proliferării armelor de distrugere în
masă, dezordinii caracteristice statelor ineficient guvernate sau conflictelor destructurate (în care nu
mai există autorităţile naţionale responsabile) dar şi contra traficului ilicit de droguri, persoane şi arme,
fenomene care prin violenţa şi consecinţele lor ameninţă autoritatea guvernării universale, regionale şi
naţionale. Opinăm că, în această situaţie, forţele armate devin tot mai mult responsabile de aplicarea
legilor în sensul poliţienesc al cuvântului, în timp ce poliţiştilor li se impune adesea intervenţia în
forţă, eventual prin intermediul jandarmeriei.

1. Reguli generale de conducere a ostilităţilor

Acea parte a dreptului conflictelor armate cunoscută sub numele de dreptul de la Haga sau de
dreptul militar internaţional are ca obiect principal de reglementare regulile de conducere strategică,
operaţională şi tactică a ostilităţilor începând cu declanşarea războiului şi până la încetarea acţiunilor
militare şi încheierea păcii. Ea se ocupă atât de definirea statului combatanţilor, adică a persoanelor
autorizate să participe în mod legal la ostilităţi cât şi a necombatanţilor, adică a persoanelor care nu
participă sau nu mai participă la conflictul armat; astfel, în timp ce prin combatanţi se înţeleg, în
general, membrii forţelor armate, necombatanţii cuprind în primul rând civilii (definiţi în sens negativ
prin faptul că sunt civili cei care nu au statut de combatant) dar şi persoanele scoase din luptă (răniţi,
bolnavi, naufragiaţi, prizonieri de război). Dreptul constituit în principal din Convenţiile de la Haga
are, de asemenea, ca obiect regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război prin care, după
principiul juridic că tot ceea ce nu este interzis sau limitat expres, poate fi utilizat pentru a combate
adversarul în scopul obţinerii victoriei pe câmpul de luptă.
Adevărul este că prin unificarea în cadrul protocoalelor adiţionale din 1977 a dreptului de la
Haga cu cel de la Geneva, diferenţele dintre dreptul militar internaţional şi cel umanitar nu mai permit
o delimitare clară a regulilor militare de conducere a ostilităţilor de cele de comportament umanitar; de
altfel, această delimitare nu era consistentă şi precisă nici înainte de 1977 deoarece, reglementând
ostilităţile, dreptul de la Haga impunea cu necesitate un anume comportament al combatanţilor faţă de
persoanele protejate şi, pe de altă parte, impunând respectarea drepturile omului în timp de conflict
armat, dreptul de la Geneva conţinea şi norme militare prin care beligeranţilor li se stabileau îndatoriri
precise.

139
Idem.

65
 Un exemplu concludent în susţinerea afirmaţiilor de mai sus îl reprezintă codificarea în cadrul
Protocolului 1 a regulilor cutumiare privind definirea obiectivelor militare la care trebuie să se limiteze
strict atacurile concepute în timp de război; conform art. 52, în ceea ce priveşte bunurile (căci în ceea
ee priveşte persoanele obiective militare sunt combatanţii) obiectivele militare sunt limitate la bunurile
care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea
militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare în împrejurările date, oferă
un avantaj militar precis. În schimb, bunurile cu caracter civil sunt definite printr-o negaţie, în sensul
că reprezintă toate bunurile care nu sunt obiective militare şi ele nu vor face obiectul nici al atacurilor,
nici al represaliilor; este instituită şi o prezumţie juridică relativă conform căreia, în caz de îndoială, un
bun care este în mod normal afectat unei utilizări civile (lăcaş de cult, locuinţă, şcoală) trebuie
considerat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la acţiunea militară. Bineînţeles
că, aşa după cum un civil sau o persoană protejată îşi pot pierde statutul protector dacă comit acte de
ostilitate contra combatanţilor, un bun cu caracter civil îşi va pierde imunitatea dacă este utilizat în
acţiunile militare.
Dar Protocolul 1 din 1977 merge şi mai departe cu unificarea dreptului de la Haga cu cel de la
Geneva dispunând măsuri concrete de protecţie specială a unor persoane şi bunuri de efectele
ostilităţilor cum ar fi personalul sanitar şi religios, cel al societăţilor de asistenţă şi organismelor de
protecţie civilă, refugiaţii şi apatrizii, bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, lucrările
şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, mediul natural etc. Mai mult decât atât el precizează
îndatoririle autorităţilor militare de a lua anumite precauţii în planificarea şi desfăşurarea atacurilor
(art.57) şi împotriva efectelor atacului (art.58), astfel încât şi astăzi, dreptul internaţional al conflictelor
armate nu este numai unul umanitar ci şi unul al conducerii ostilităţilor militare în noile conflicte ale
vremurilor pe care le trăim.

2. Statutul combatanţilor

2.1. Persoane autorizate să comită acte de ostilitate

Deşi sunt „instrumentele” de ducere a războiului, combatanţii se bucură de protecţia dreptului
internaţional umanitar, ei fiind singurele persoane autorizate juridic să comită acte de ostilitate
împotriva adversarilor. Raţiunea acestei protecţii legale constă în faptul că ei pot fi cel mai uşor
victime ale războiului; într-adevăr, prin faptul că se află în centrul luptelor pe care sunt autorizaţi să le
poarte, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile adversarului ce ar putea să
se răzbune pe ei fie şi numai trăgându-i la răspundere pentru actele de război comise. Pe de altă parte,
din momentul în care s-a înţeles că războiul este o relaţie de la stat la stat şi nu de la individ la individ,
era necesar ca celor trimişi să lupte pentru patria lor să li se acorde protecţia legală cuvenită; căci dacă
individul se sustrage obligaţiilor sale militare faţă de statul din care face parte, el se expune
sancţiunilor prevăzute în legislaţia naţională care, de cele mai multe ori, prevede pedepse deosebit de
severe pentru sustragerea de la recrutare sau pentru dezertare ori capitulare. Dilema în care s-ar putea
găsi o persoană în astfel de cazuri a fost rezolvată de dreptul internaţional umanitar prin punerea ei sub
protecţia legilor internaţionale în sensul că toţi combatanţii cu statut legal au competenţa de a comite
împotriva adversarilor în timp dse război acte de violenţă cauzatoare de omoruri şi distrugeri fără a fi
traşi la răspundere pe plan penal. Se ştie că violenţa, omorul sau distrugerea sunt infracţiuni pedepsite
în orice cod penal; în timp de război însă, combatanţii legali sunt abilitaţi de statul lor să săvârşească,
în anumite condiţii, astfel de fapte şi chiar în cazul capturării loe de adversarul împotriva căruia au
acţionat au dreptul la statutul lor de prizonier de război a cărui esenţă constă în neurmărirea penală
pentru actele de violenţă comise.
Prerogativele pe care le au combataţii în timp de război având asemenea consecinţe, au impus
dreptului internaţional umanitar să stabilească cu claritate categoriile de persoane care pot lua parte în
mod legal la ostilităţi şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru recunoaşterea unui
asemenea statut. În mod tradiţional, dreptul cutumiar ca şi Convenţiile de la Haga din 1907 au stabilit
că intră în categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi, cele care fac parte din armată ori
miliţiile şi copurile de voluntari dacă îndeplineau următoarele condiţii: să fie recunoscute şi autorizate
de guvernul în numele căruia combat; să fie organizate în mod ierarhic, avâd în fruntea lor un şef
responsabil şi să depindă de comandamentul suprem al armatei; să poarte un semn distinctiv fix şi

66
vizibil de la distanţă; să poarte armele pe faţă şi să se conformeze în operaţiunile lor legilor şi
obiceiurilor războiului.
Astăzi, în definirea generală a art. 43 din Protocolul Adiţional I din 1977, combatanţii sunt
membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict cu excepţia personalului sanitar şi religios; iar forţele
armate ale unei părţi la conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi
organizate care sunt puse sub comandă care răspunde de conduita subordonaţilor săi faţă de aceea
parte chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau de o autoritate nerecunoscută de partea
adversă, forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure
respectarea regulilor dreptului umanitar şi sunt constituite şi organizate de fiecare stat potrivit
posibilităţilor şi nevoilor securităţii şi apărării naţionale, ceea ce înseamnă că fiecare stat îşi determină
singur categoriile de persoane aparţinând forţelor armate, având însă obligaţia de a notifica includerea
în forţele armate a unei organizaţii paramilitare ori a unui seviciu însărcinat cu menţinerea ordinii
(deoarece nu în toate statele astfel de organisme fac parte din forţele armate). Astfel, legea apărării
naţionale a României prevede că forţele apărării se compun din foţele armate(armata, mari unităţi şi
unităţi din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte
formaţiuni de apărare organizate potrivit legii) şi forţele de protecţie (unităţile şi formaţiunile de
protecţie civilă; formaţiunile voluntare ale Crucii Roşii şi alte formaţiuni ce se vor stabili prin lege);
este evident că doar în forţele armate se găsesc combatanţii iar formaţiunile Ministerului de Interne şi
serviciilor de informaţii incluse trebuie să fie notificate celorlalte părţi la conflict .
De fapt, în orice armată există atât combatanţi cât şi necombatanţi, fapt reliefat şi în
regulamentele militare antebelice. Combatanţii sunt persoane care pot lua parte direct la ostilităţi prin
participarea, cu o funcţie indispensabilă, la utilizarea unei arme sau a unui sistem de armament.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia civilă
atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac; în acest sens,
conform art. 44 al Protocolului Adiţional I şi a practicii general acceptate de state, membrii forţelor
armate permanente vor purta uniformă iar combatanţii care nu sunt membrii ai forţelor armate în
uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi vor purta armele la vedere.
Recunoscând că există situaţii în războaiele de eliberare naţională sau în teritoriile ocupate în care, din
cauza caracterului ostilităţilor un combatant (în special luptătorii de guerilă, partizanii, rezistenţii) nu
poate fi deosebit de civilii obişnuiţi, acesta îşi va păstra statutul de combatant numai dacă poartă
armele la vedere pe timpul fiecărei confruntări militare şi pe timpul în care este expus vederii lor de
către adversar atunci când ia parte la o desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care
trebuie să participe; termenul de „desfăşurare militară” se referă la orice deplasare către punctul de
unde va fi lansat un atac. În afara membrilor forţelor armate, pe langă luptătorii de guerilă menţionaţi
mai sus, se mai bucură de statutul de combatanţi şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat
care, la apropierea inamicului recurg spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi
avut timp să se constituie în forţe armate regulate (aşa numita levée en masse), cu condiţia de a purta
armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului (art. 4 A pct. 6 din Convenţia a III din
1949). Combatanţii pot îndeplinii misiuni şi pe teritoriile controlate de adversar: este vorba de
cercetaşii care culeg informaţii în vederea luării deciziilor militare sau forţele de comando (speciale)
care execută raiduri, acte de sabotaj şi alte atacuri în spatele liniilor adversarului. În astfel de cazuri,
recunoaşterea legalităţii misiunilor depinde de purtarea propriei uniforme şi respectarea legilor şi
obiceiurilor războiului; bineînţeles că cei îmbrăcaţi în haine civile sau în uniforma adversarului pot fi
judecaţi şi condamnaţi.
Necombatanţii sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea reglementărilor
naţionale nu au misiuni de luptă; intră în această categorie juriştii, funcţionarii şi muncitorii, militari şi
salariaţi civili ai armatei şi organismelor asimilate armatei. Cu toate că nu sunt combatanţi, având
uniformă militară precum şi dreptul de a purta arme, aceştia beneficiază toţi şi de statutul de prizonier
în caz de capturare. O situaţie specială de drept umanitar o are personalul militar al serviciului sanitar,
religios al forţelor armate, nefiind combatanţi, în cazul în care ajung în puterea adversarului ei ar
trebui să fie returnaţi forţelor armate. Totuşi, ei pot fi reţinuţi de Puterea deţinătoare pentru a acorda
asistenţă prizonierilor de război; chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri dar vor
beneficia de avantajele şi protecţia oferită prizonieri lor pe care îi îngrijesc medical şi îi asistă religios
(art.33 din Convenţia a III-a din 1949).
Faptul că în 1949 definirea combatanţilor s-a făcut prin intermediul noţiunii de prizonier de

67
război, a făcut ca în categoria necombatanţilor care au dreptul la statutul de prizonier să intre şi
persoane care nu fac parte din forţele armate. Este vorba de: persoanele care urmează forţele armate
fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare,
corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu
bunăstarea armatei cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le întovărăşesc,
care le eliberează în acest scop un bilet de identitate (art. 4 A pct.6 din Convenţia a III-a din 1949);
membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, pi!oţii şi elevii marinei comerciale şi aviaţiei civile ale
beligeranţilor care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept
internaţional (art. 4.A. pct.5 din Convenţia a III-a din 1949).
În legătură cu statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi mai trebuie precizat că
fiecare stat este liber să încadreze sau nu femei în forţele sale armate, statutul de combatant sau
necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor. În schimb,
beligeranţii trebuie să ia toate măsurile posibile pentru ca la ostilităţi să nu ia parte direct copiii care nu
au împlinit 15 ani şi, mai ales, să se abţină de a-i recruta în forţele lor armate (art.77 din Protocolul 1 şi
art.38 din Convenţia asupra drepturilor copilului din 1989). De asemenea, aşa cum am menţionat deja,
combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi prizonieri de război care nu pot fi traşi la
răspundere pentru participarea la acţiuni militare legale; încălcările dreptului internaţional săvârşite de
combatanţi pot fi judecate însă, în conformitate cu legile interne ale puterii deţinătoare şi ale dreptului
internaţional. În cazul în care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau necombatant al unei
persoane care a participat la ostilităţi, art.45 din Protocolul I instituie o prezumţie juridică în favoarea
statutului de prizonier de război până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal
competent. Oricum, un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost
identificat ca fiind combatant ilegal şi nu va fi pronunţată nici o sentinţă şi nici executată vreo
pedeapsă decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte imparţială, legal constituită, care
respectă principiile general recunoscute ale procedurii juridice regulate (art.84 din Convenţia a III -a
din 1949).
În concluzie, un combatant legal este o persoană autorizată să comită acte de ostilitate
împotriva adversarilor săi din forţele armate ale inamicului; el nu este un „Rambo” care acţionează la
întâmplare ci numai pe baza legilor şi obiceiurilor războiului. Statutul său juridic înseamnă în esenţă
că poate să ucidă dar, în acelaşi timp, poate fi ucis de către adversar. Toţi cei care nu sunt combatanţi
sunt necombatanţi, unii dintre aceştia având acces la un element al statutului juridic de combatant şi
anume la dreptul de a fi considerat prizonier de război. Este posibil ca în viitor statutul actual al
combatantului să se schimbe pe măsura modificărilor care intervin în structura, rolul şi funcţiile
forţelor armate în ordinea juridică a mileniului următor.

2.2. Combatanţi ilegali

Înt:-o definiţie generală, este combatant ilegal acela care în timp de conflict armat, deţinând
arme, comite acte de violenţă ilicită împotriva adversarului. Ca atare, combatantul ilegal nu face parte
din forţele armate ale beligeranţilor dar participă la ostilităţi, fapt pentru care el nu are dreptul la
statutul de prizonier de război şi, în consecinţă, el va putea fi judecat şi condamnat pentru actele sale
de către puterea captoare. Dacă, aşa cum am arătat deja, în concepţia art.44 par. 3 din Protocolul 1,
singura condiţie care se cere unui combatant armat este aceea de a purta armele la vedere, per a
contrario, putem considera că un combatant ilegal este acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei
acţiuni militare nu poartă armele pe faţă participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului. Într-o
definiţie doctrinară, nu poate fi considerat combatant (şi implicit prizonier de război) spionul,
mercenarul şi criminalul de război.
Spionii sunt persoanele care iau în mod clandestin parte la acţiunile militare, căutând, sub
pretexte înşelătoare sau în mod deliberat clandestin să culeagă informaţii de interes militar în zona de
operaţii a unui beligerant cu intenţia de a le comunica părţi adverse (art.29 din Regulamentul
Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907). Spionii prinşi în flagrant sunt pasibili de a fi pedepsiţi pentru
spionaj, nu fără o judecată prealabilă; totuşi, dacă a ajuns la armata de care aparţine şi este prins după
aceea de către inamic, el trebuie tratat ca prizonier fără a putea fi tras la răspundere pentru actele
anterioare de spionaj. Nu răspund definiţiei de spion militarii nedeghizaţi care au pătruns în zona de
operaţii a armatei inamice în scopul de a culege informaţii şi nici militarii şi nemilitarii care-şi
îndeplinesc pe faţă misiunea, fiind însărcinaţi să transmită telegrame fie propriei lor armate fie armatei

68
inamice sau indivizii însărcinaţi să întreţină comunicaţiile între diferitele părţi ale unei armate sau ale
unui teritoriu. De asemenea, potrivit art. 46 din Protocolul I din 1977, care reprezintă sediul materiei,
un membru al forţelor armate ale unui beligerant, care este rezident al unui teritoriu ocupat de adversar
şi care culege, în folosul părţii de care depinde, informaţii de interes militar în acest teritoriu, nu va fi
considerat ca dedându-se unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcând aceasta, nu acţionează sub
pretexte înşelătoare sau într-un mod deliberat clandestin; în plus acest rezident nu pierde dreptul la
statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat atunci când se
dedă la activităţi de spionaj.
Mercenariatul este o practică veche dar astăzi reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii
internaţionale. În perioada postbelică, mercenarii au găsit în Africa un teren propice pentru activităţile
lor condamnabile, lista ţărilor africane care s-au confruntat cu acest flagel fiind prea lungă pentru a fi
menţionată . În ultimii ani, nici chiar Europa n-a scăpat acestui fenomen, în conflictul din fosta
Iugoslavie fiind semnalaţi mercenari luptând de partea tuturor beligeranţilor. Acestea au fost motivele
pentru care Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluţii care au condus în 1989 la
elaborarea Convenţiei internaţionale împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor.
Ea defineşte infracţiunea de mercenariat, obligând statele să nu angajeze mercenari şi să colaboreze la
prevenirea infracţiunii respective, la judecarea şi deţinerea celor condamnaţi. Există şi iniţiative
regionale în combaterea mercenariatului cum ar fi Convenţia asupra mercenariatului în Africa din
1985.
În dreptul internaţional umanitar, mercenarul este considerat un combatant ilegal care nu
beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare şi poate fi judecat şi condamnat
pentru încălcarea legilor războiului. Protocolul adiţional 1 din 1977 defineşte în art. 47 mercenarul ca
fiind persoana care: este special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
ia parte directă la ostilităţi; participă la ostiiităţi în vederea obţinerii unui avantaj personal şi îi este
efectiv promisă, de o parte la conflict, o remuneraţie superioară aceleia plătite combatanţilor obişnuiţi;
nu este nici resortisant al unui beligerant şi nici rezident al teritoriului controlat de acesta; nu este
membru al forţelor armate ale beligeranţilor; nu a fost trimisă, de un alt stat decât cele beligerante, în
misiune oficială în conflictul respectiv. Această definiţie evidenţiază caracterul privat al
angajamentului mercenarului, participarea directă şi efectivă la ostilităţi, elementul de extraneitate faţă
de teatrul de război ori forţele armate ale beligeranţilor ca şi motivaţia materială a angajării. Este
unanim admis faptul că nu se încadrează în noţiunea de mercenariat punerea la dispoziţie de trupe de
către o ţară aliată sau prietenă (Divizia spaniolă "Azul" care a luptat alături de germani pe frontul de
est sau contingentele arabe din războaiele antiisraeliene), de o organizaţie internaţională (forţele de
sprijin a păcii) şi nici voluntarii străini înrolaţi în unităţi care fac parte din forţele armate ale unui stat
(Garda elveţiană în Vatican sau Legiunea străină în Franţa) . Deoarece numai Protocolul adiţional 1
din 1977 reglementează situaţia mercenarului, opinăm că pentru conflictele armate neinternaţionale
sunt aplicabile normele din convenţiile de reprimare a mercenariatului iar în caz de captură,
dispoziţiile art. 3 comun din Convenţiile de la Geneva din 1949, Protocolul adiţional II şi legislaţia
naţională de drepturile omului.
Criminalul de război este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o persoană (cu sau fără
statut normal de combatant) care a participat la ostilităţi militare fără a respecta una din condiţiile
fundamentale de acces la statutul de combatant legal şi anume aceea referitoare la respectarea legilor
şi obiceiurilor războiului; este evident că această violare înseamnă scoaterea de sub protecţia legilor
internaţionale, judecarea şi condamnarea autorului încălcări lor respective. În acest sens, art. 45 par.2
din Protocolul 1 dispune că, dacă o persoană căzută în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca
prizonier de război şi trebuie să fie judecată pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este
îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la statutul de prizonier în faţa unui tribunal judiciar şi să obţină
ca această problemă să fie soluţionată înainte de a se fi decis asupra infracţiunii; în astfel de situaţii,
reprezentanţii Puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă
trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepţional în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile
închise în interesul securităţii de stat, când Puterea deţinătoare va informa Puterea protectoare despre
aceasta. În acest sens, chiar şi teroriştii, care sunt în mod evident în condiţiile actuale exemplul cel mai
elocvent de criminali de război, trebuie să aibă acces la garanţiile juridice oferite de DIU, lucru care nu
s-a întâmplat în cazul celor deţinuţi la Guantanamo în Afganistan sau în Irak.
Fără a fi reglementate de dreptul internaţional umanitar, statutele dezertorilor şi trădătorilor

69
ridică unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este acela care, având mijloace
de a lupta, trece la adversar încetând lupta iar trădătorul este cel care se pune în slujba unei puteri
străine; în fapt, dezertarea se poate combina uneori cu trădarea, având multe elemente comune. Din
perspectiva dreptului umanitar se pune problema dacă în cazul capturării unui dezertor, acestuia i se
poate recunoaşte statutul de prizonier de război sau acela de civil (în războiul din Golf au existat
irakieni capturaţi care au solicitat statutul de civil în scopul evitării repatrierii la sfârşitul ostilităţilor);
sau problema unui combatant capturat care se constată a fi cetăţean al Puterii deţinătoare pe care a
trădat-o şi care s-a angajat în forţele armate ale adversarului în mod voluntar. Doctrina n-a reuşit să
dea un răspuns categoric în această privinţă, unii autori înclinând să răspundă negativ, în sensul că un
astfel de trădător nu poate beneficia de statutul de prizonier de război iar alţii susţinând, dimpotrivă, că
el se bucură de protecţia legii internaţionale .
Companiile private militare şi de securitate (PMSC – urile) sunt, în zilele noastre, adesea
localizate în zonele de conflict armat. Ele sunt contractate pentru o gamă variată de servicii de la
operaţiuni militare până la protecţia personalului diplomatic. În ultimii ani s-a observat o creştere în
folosire a PMSC – urilor şi odată cu aceasta a crescut şi cererea pentru o clasificare a obligaţiilor
legale pertinente, rezultate din necesitatea şi obligativitatea respectării dreptului internaţional umanitar.
La data de 17 septembrie 2008, 17 state au ajuns la un acord în privinţa documentului
Montreux, un text ce conţine reguli şi bune practici în legătură cu companiile militare şi de securitate
ce desfăşoară operaţiuni în conflictele armate. Rezultatul unei iniţiative comune din partea Elveţiei şi a
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii(CICR) lansată în 2006, acesta reaminteşte de obligativitatea
respectării dreptului internaţional umanitar de către statele care angajază astfel de companii şi de
personalul PMSC – urilor care participă la diferite tipuri de conflicte armate.
Partea I clarifică noţiunile de State contractante, State teritoriale şi State gazdă. Pentru fiecare
categorie de State, Partea I prevede obligaţii legale pertinente în conformitate cu dreptul internaţional
umanitar.
Partea a II-a a documentului tratează mai mult aspectele tehnice privind funcţionarea PMSC –
urilor, legat de acordarea licenţelor şi mergând până la asigurarea unui control şi supravegheri optime,
astfel încât numai PMSC – urile care respecte legile şi obiceiurile umanitare ale războiului să poată
oferii servicii pe timpul unui conflict armat.
În prefaţa documentului Montreux, Statele participante invită celelalte State şi organizaţii
internaţionale să comunice susţinerea lor în faţa Departamentului Federal de Afaceri Externe al
Elveţiei.

3. Reguli de angajare a forţei

O temă viu disputată în gândirea şi practica politico-militară a ultimului deceniu este aceea a
utilizării forţei armate în managementul situaţiilor conflictuale, ceea ce a focalizat atenţia asupra
regulilor de angajare (Rules of Engagement - ROE). A intrat în cotidian ca lideri politici, unii fără
pregătire sau instruire militară, să-şi exprime opiniile asupra ROE fie la diferite întruniri ştiinţifice fie
în presă, în special dacă forţele armate ale statului respectiv participă la operaţiuni multinaţionale
militare ori de sprijin a păcii sau chiar la acţiuni de asistenţă umanitară naţională sau internaţională.
Dezbaterile asupra ROE variază în raport de situaţia concretă, de ţara care utilizează forţa armată, de
ameninţările la adresa securităţii naţionale, dar şi de profilul specialiştilor respectivi; ele sunt
alimentate de creşterea continuă a interesului public şi a mass-media asupra acestui subiect, ceea ce
reprezintă un aspect aparte a aplicării principiului fundamental al controlului civil asupra militarilor
într-o societate democratică. Evenimente interne sau internaţionale demonstrează mereu creşterea
rolului opiniei publice în supravegherea utilizării mijloacelor violenţei armate de către autorităţile
guvernamentale fie că este vorba de forţe armate militare, paramilitare sau de rezervă, fie de forţe de
impunere a ordinii şi legalităţii.
Practic, în zilele noastre, şeful statului, în calitate de comandant suprem, nu mai conduce
direct pe câmpul de luptă forţele armate ale naţiunii şi de aceea nu mai poate lua decizii personale la
faţa locului şi la momentul potrivit pe baza considerentelor politice şi operaţionale, aşa cum se
întâmpla în trecut. El are însă în continuare responsabilitatea utilizării mijloacelor violenţei armate şi
trebuie să dispună de mijloace de a transmite comandanţilor militari însărcinaţi cu pregătirea şi

70
ducerea diferitelor operaţiuni instrucţiuni şi ordine clare cu privire la folosirea forţei armate. Ca
urmare a procesului de globalizare a informaţiei interesând opinia publică, desfăşurarea şi consecinţele
acţiunilor militare ajung rapid la cunoştinţa întregii lumi. Liderii politici şi militari sunt obligaţi, de
aceea, să manifeste transparenţă în luarea deciziilor privind acţiunile militare; în cazul. în care acestea
au consecinţe catastrofale, ei trebuie să se justifice, uneori în cadrul unor procese publice, explicaţii de
genul "erorii de război" sau "pierderilor inerente ale războiului" nemaifiind admise cu uşurinţă.
Puterea de foc şi lovire a armamentelor moderne aflate la dispoziţia forţelor armate obligă la un
maximum de precizie în utilizarea lor. Îşi face loc tot mai penetrant tendinţa de a nu se mai accepta ca
un lider politic democrat să poată autoriza oricare organizaţie să folosească forţa pe care el o consideră
necesară pentru obţinerea unui rezultat dorit.
Odată cu modificarea regulilor de utilizare a forţei armate într-o societate democratică, s-au
schimbat şi misiunile armatelor. Chiar dacă apărarea naţiunii rămâne în continuare atribuţia lor de
bază, militarii trebuie să ţină cont de precizările care se fac asupra trăsăturilor viitoarelor modalităţi de
utilizare a violenţei armate şi anume: forţele armate trebuie să fie în măsură să-şi asume tot mai mult
misiuni de menţinere şi impunere a păcii; victoria se va obţine mai ales la nivel tactic, scopurile
strategice vizând crearea condiţiilor durabile de pace cu foştii adversari; obiectivul final al viitoarelor
doctrine militare nu va mai fi distrugerea adversarului ci eliminarea rezistenţei lui şi, poate,
neutralizarea, dezarmarea, pedepsirea acestuia, mergând până la reconcilierea foştilor inamici;
planurile de luptă şi operaţii vor avea tot mai mult în vedere minimizarea pierderilor, nu numai a celor
proprii ci şi ale adversarului; gândirea şi acţiunea militară s-ar putea să se bazeze tot mai puţin pe
categoriile stricte ale artei militare, chiar şi în detalii va conta din ce în ce mai mult apărarea şi
menţinerea vieţii atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional; flexibilitatea şi multifuncţionalitatea
structurilor militare vor deveni la fel de importante ca şi puterea de foc ori manevra; soldatul secolului
XXI va avea probabil tot mai mult misiunea de a proteja, de a îngriji şi de a ajuta, aducându-şi astfel o
contribuţie efectivă la menţinerea armoniei între toate naţiunile". Toate acestea nu înseamnă dispariţia
pericolelor la adresa comunităţilor umane şi desfiinţarea forţelor armate, ci numai faptul că militarii ca
gestionari ai mijloacelor violenţei fizice, vor trebui să se adapteze la noi roluri şi misiuni.
În acest context cu totul nou, ROE formulate corect şi precis furnizează comandanţilor
operaţiunilor militare orientări clare şi garanţia că respectarea lor răspunde obiectivelor apărării
naţionale eliminând opţiunile vagi ale liderilor politici. În lipsa ROE, comandanţii nu sunt pe deplin
mulţumiţi de ordinele superioare, ambiguitatea acestora afectând ambiţia de a le îndeplini din cauză că
responsabilitatea politică nu este suficient de clar departajată de răspunderea juridică a militarilor.
Parametrii clari ai ROE, exprimând voinţa autorităţilor naţionale de conducere a forţelor armate,
elimină confuziile la toate nivelurile ierarhiei militare şi permit comandanţilor operaţiunii să se
concentreze asupra îndeplinirii misiunii prin folosirea forţei, aşa cum s-a precizat la cel mai înalt nivel.
Esenţa şi eficienţa ROE se bazează pe faptul că profesioniştii armelor acţionează pe baza dreptului
intern şi internaţional, regulile de angajare fiind întruchiparea folosirii legale a forţei. De aceea, între
premisele fundamentale ale ROE se numără: capabilităţile operaţionale ale militarilor individuali de a
folosi armamentul; consideraţiile politice şi diplomatice ale guvernului care autorizează folosirea
forţei; regulile juridice naţionale şi internaţionale care guvernează folosirea forţei de către o ţară;
aplicarea lor atât în acţiunile unui stat şi în cadrul coaliţiilor şi alianţelor militare. Acestea sunt
considerentele pentru care liderii politici şi conducătorii militari ca şi consilierii lor juridici trebuie să-
şi asume responsabilitatea elaborării şi punerii în aplicare a regulilor de angajare în orice situaţie ce
presupune folosirea armelor şi sistemelor de arme.
La nivel strategic-operativ, ROE sunt directivele pe care autorităţile publice cu atribuţii în
domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circumstanţele şi limitele în cadrul cărora forţele
armate terestre, navale şi aeriene pot angaja acţiuni militare cu alte forţe opuse într-un anume context
politico-diplomatic şi militar, în conformitate cu dreptul intern şi internaţional aplicabil; în acest cadru,
ROE sunt o parte a procesului politic prin care forţele armate se subordonează voinţei politice şi, în
general, nu pot ti mai restrictive decât permite legalitatea. La nivel operativ-tactic, ROE sunt regulile
stabilite de comandant cu privire la folosirea armelor şi n-ar trebui să cuprindă probleme de doctrină,
tactică sau proceduri; deşi trebuie să fie concordante cu dreptul conflictelor armate, ele nu constituie
un cod al legilor şi obiceiurilor războiului. Teoreticienii afirmă că pot fi elaborate ROE pentru starea
de pace (ROE generale) care ar controla folosirea forţei până în momentul în care se adoptă ROE
specifice pentru o anumită criză. ROE generale permit dreptul la autoapărare şi modalităţile de

71
exercitare a acestui drept în spaţiul terestru, maritim sau aerian. ROE speciale sunt elaborate în funcţie
de circumstanţe, pentru coni1icte armate, operaţii de alianţă sau coaliţie, acţiuni de apărare a ordinii
constituţionale, operaţiuni de menţinere a păcii ori de asistenţă umanitară; ele nu limitează dreptul la
autoapărare, dar precizează limitele utilizării armelor, atât în ofensivă cât şi în defensivă, limite
derivate din obiectivele apărării naţionale, din strategia, dreptul intern şi internaţional cu privire la
mijloacele şi metodele de război. Pentru diferite arme şi specialităţi militare pot exista ROE distincte
(artilerie, tancuri, rachete, geniu, poliţie etc.).
Elaborarea ROE trebuie să fie rezultatul unui efort de echipă, de la autorităţile politice
superioare până la statele majore de la fiecare nivel de comandă. Pentru a fi cu adevărat eficace, în
special la nivelele tactice inferioare până la soldaţii individuali, ele trebuie să fie scurte şi clare, să
evite folosirea limbajului calificat, să aibă priză la cei cărora li se adresează, să evite descrierea
misiunii propriu-zise şi să fie uşor de înţeles, reamintit, exersat şi aplicat. Experţii sugerează
următoarea metodologie de principiu pentru elaborarea ROE: analizarea ordinului de avertizare
(mobilizare) şi a evaluărilor comandantului asupra operaţiei respective; analizarea convenţiilor
internaţionale şi altor acorduri internaţionale relevante, în special când este implicată o coaliţie de
forţe; stabilirea ROE la cele mai înalte nivele; analiza procedurilor standard de operare (SOP) şi
proiectarea ROE la nivel operaţional şi tactic; analiza planului de operaţii pentru a determina
misiunea, concepţia operaţiei şi misiunile secundare; analizarea planurilor compartimentelor care
implică folosirea forţei (sprijin de foc, minare); analiza instrucţiunilor de cooperare şi a măsurilor de
control; analiza anexelor planului de operaţii (inclusiv anexa juridică); obţinerea informaţiilor
referitoare la adversar, armele şi tacticile acestuia; determinarea măsurilor adecvate de autoapărare şi a
restricţiilor strategice, tactice, juridice interne şi internaţionale; determinarea situaţiilor în care dreptul
intern şi cel internaţional (în special cel aplicabil în conflicte armate) impun obţinerea aprobării,
coordonării. sau altor măsuri de protecţie înainte de folosirea unor mijloace de luptă, de selectare a
ţintelor. Guvernând folosirea forţei, ROE trebuie să evite rescrierea tacticilor, măsurilor de siguranţă şi
asigurare, strategiei şi doctrinei, legilor interne privind uzul de armă sau dreptului internaţional; de
asemenea, ele trebuie să cuprindă cât mai puţine măsuri de control, cerinţe de raportare sau proceduri
operaţionale pentru a-şi atinge scopul. Ca documente distincte de conducere a acţiunilor militare, ROE
sunt parte a planurilor de operaţii şi a ordinelor şi, ca atare, ele sunt supuse regimului documentelor
secrete, în special pentru ca inamicul să nu ştie când şi în ce condiţii va fi folosită forţa împotriva sa.
Pe de altă parte, se susţine că poate exista un set de ROE generale nesecrete care asigură atenţionarea
asupra comportamentului ce nu va fi tolerat şi posibilităţii de a utiliza forţa armată în astfel de situaţii.
După elaborarea iniţială, proiectul de ROE se distribuie la eşaloanele operaţionale pentru a fi
analizate şi a se propune perfecţionarea lor; abia după acest moment ele sunt aprobate şi difuzate la
toate structurile interesate pe toate treptele ierarhiei militare până la combatanţii individuali care
utilizează în mod efectiv armele. Programele de instruire militară sunt de neconceput în afara
procesului de elaborare şi aplicare a regulilor de angajare care solicită un înalt grad de cooperare între
autorităţile civile şi militare la nivelul cel mai înalt al managementului acţiunilor militare. Seminariile
cu acest subiect sunt oportunităţi excelente pentru determinarea rolului fiecărei structuri în creionarea
unor reguli de angajare eticace; jocurile de război şi aplicaţiile de comandament pe hartă la toate
nivelurile de comandă permit dezbaterea, experimentarea şi constatarea viabilităţii ROE din
perspectiva standardelor şi scenariilor anticipate. Se apreciază ca necesară pregătirea ROE pentru crize
ce pot fi anticipate şi instruirea trupelor în acest domeniu, ceea ce pregăteşte forţele armate pentru a
face faţă eventualelor provocări cu care se pot confrunta într-o situaţie operaţională concretă.
Din păcate, în legislaţia militară românească există un vid normativ în această privinţă. Doar
Regulamentul General pentru Conducerea Acţiunilor Militare se referă la identificarea limitelor
acţiunii care vizează obligaţii (ceea ce trebuie să facă unitatea temporal, spaţial şi acţional) şi restricţii
(ceea ce nu are voie să facă unitatea, putând fi politice, diplomatice, sociale, morale, juridice,
religioase, etnice, acţionale); se precizează că în timp ce obligaţiile se regăsesc în conţinutul planului
de acţiune şi al directivei, restricţiile sunt prohibitive şi, de regulă, nu se includ în conţinutul planului
de acţiune . Această prevedere a regulamentului s-ar putea modifica în viitor într-o atribuţie a statului
major de a elabora ROE ca document distinct care să stabilească limitele utilizării forţei atât prin
norme imperative cât şi prohibitive. O menţiune expresă asupra acestui subiect este făcută pentru
prima dată în Doctrina operaţională a Trupelor de Uscat care în art. 227 arată că participarea trupelor
terestre la acţiuni militare altele decât războiul se execută cu respectarea strictă a regulilor de angajare

72
în acţiuni militare stabilite de comun acord între toate părţile implicate în misiunea respectivă, inclusiv
cele aflate în conflict ; rămâne un mister de ce ROE nu sunt folosite şi în operaţiile militare propriu-
zise desfăşurate de trupele de uscat. Oricum, această interpretare restrictivă asupra ROE a fost depăşită
prin Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate din 2001 care a preluat concepţia NATO în
domeniu.
În armatele statelor occidentale, regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra
regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE. Aşa este cazul Regulamentului american FM-
100-23 din 1994 sau a celui englez din 1995. O menţiune specială trebuie făcută şi asupra
Regulamentului american FM-27-100 din 1991 referitor la "operaţiuni juridice" în care se prevede
obligaţia şefului compartimentului juridic de a acorda asistenţă în elaborarea regulilor de angajare în
luptă care trebuie să fie în concordanţă cu planul de operaţii, cu regulile de angajare adoptate de
eşaloanele superioare, cu politica naţională şi cu legislaţia internă, internaţională şi de coaliţie; se
specifică faptul că unele operaţii pot necesita variante ele reguli de angajare în luptă, iar diferite
misiuni şi teatre de acţiuni militare pot impune adoptarea unor ROE specifice. Competenţa
consilierilor juridici americani de a participa la procesul elaborării regulilor de angajare în cadrul
comandamentelor operaţionale este potenţată de Manualul Regulilor de Angajare care, în afara teoriei
elaborării, instruirii şi aplicării ROE conţine zeci de exemple de modalităţi concrete de astfel de reguli
pentru toate categoriile de forţe armate şi mijloace de luptă . În Doctrina NAT0, regulile de angajare
furnizează comandanţilor de la toate nivelele orientările politice şi juridice privind uzul de forţă; ele
sunt elaborate de comandanţii de forţe operaţionale în funcţie de ameninţările concrete şi aprobate de
Consiliul Nord Atlantic. Principiile regulilor de angajare în sistemul NATO sunt folosirea forţei în
autoapărare, cu respectarea raportului dintre proporţionalitate şi necesitatea militară prevăzut de
dreptul internaţional al conflictelor armate şi cu admiterea producerii de pagube colaterale. În concret,
ROE se referă la definirea unor termeni (intenţie şi acţiune ostilă, minimum sau maximum de forţă,
forţă activă şi forţă pasivă, bunuri sau persoane protejate), la persoanele, bunurile şi zonele de
aplicabilitate, la autoritatea care poate ordona utilizarea armelor, arestarea, încercuirea şi percheziţia,
la somaţiile şi avertismentele ce trebuie făcute înainte de deschiderea focului, la interdicţiile şi
obligaţiile în caz de folosire a forţei (mine, gaze etc.).
Constituind elementul esenţial în utilizarea forţei armate în conformitate cu strategia militară
şi cu dreptul conllictelor armate, ROE exprimă funcţia de control politic asupra armatei într-o societate
democratică şi sunt instrumente eficace de conducere a trupelor, de la comandanţii superiori, până la
comandanţii de plutoane, atât în situaţii de criză cât şi în război. Succesul acţiunilor militare şi
protecţia intereselor comunităţii naţionale sau mondiale sunt indispensabile fără elaborarea şi aplicarea
unor ROE adecvate în orice operaţiune. Autorităţile politice şi militare cu responsabilităţi în domeniul
apărării şi securităţii naţionale au obligaţia de a elabora aceste instrumente pe baza dreptului la
autoapărare prevăzut atât în legislaţia internă a statelor, cât şi în cea internaţională.
Acestea au fost motivele pentru care Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate a inclus
între fundamentele acţiunii întrunite şi o secţiune intitulată "Reguli ale acţiunii întrunite" care cuprinde
reguli de angajare a forţei, regulile de folosire a armelor şi sistemelor de arme şi reguli de
comportament. În ceea ce priveşte regulile de angajare, art. 39 precizează că acestea se elaborează
unitar, de către comandamentul forţei, pentru toate componentele acestuia şi se transmit prin directive
operative, că ele cuprind instrucţiuni concrete şi precise emise de către autoritatea politică sau militară
competentă prin care se precizează conditiile şi limitele folosirii forţelor armate subordonate în cazul
declanşării şi/sau continuării confruntării militare cu alte forţe; impunând limitări militare, diplomatice
şi lega le asupra utilizării fortei, autoritatea care elaborează ROE trebuie să se asigure că ele nu
limitează iraţional sau excesiv câmpul de acţiune al subordonaţilor şi elimină orice folosire a forţei
care ar fi incompatibilă cu obiectivele politice şi militare urmărite şi cu dreptul internaţional şi
naţional. De asemenea, art. 40 al Doctrinei menţionate dispune că în cazul participării de acţiuni
militare în cadrul unor grupuiri multinaţionale, forţele armate ale României angajate vor fi organizate
şi conduse potrivit regulilor de angajare şi planurilor operaţionale comune convenite pe autorităţile
militare stabilite prin acord; dezvoltând această dispoziţie. Doctrina pentru operaţiile întrunite
multinaţionale conţine opt articole referitoare la ROE în care se stabileşte că acestea sunt directive
emise de autorităţile competente prin care se precizează circumstanţele şi limitele în cadrul cărora
forţele armate vor lupta, fiind diferite la război faţă de operaţiunile altele decât războiul (art. 123), că
în operaţiunile în sprijinul păcii ele au rolul de a restrânge distrugerile şi de a limita suferintele umane

73
care nu sunt necesare dar şi de a evita discreditarea forţei multinaţionale angajate (art.124), că fiind o
reflectare a dreptului internaţional, a legilor interne şi a voinţei politice, regulile respective asigură
utilizarea forţei proporţional cu ameninţarea (art. 125), că pentru aceeaşi forţă întrunită multinaţională
există un singur set comun de reguli de angajare (art. 126) care pot fi modificate numai cu aprobarea şi
sub autoritatea conducerii operaţiei (art. 127), că prin regulile stabilite pentru operaţiile în sprijinul
păcii nu se pot da contingentelor obligaţii de a acţiona contrar legilor naţionale mai permisive (art.
128), că la elaborarea ROE se are în vedere şi dreptul la autoapărare al indivizilor şi unităţilor,
ţinându-se cont de reglementările legale naţionale în domeniu (art. 129) şi că întotdeauna folosirea
forţei trebuie exercitată în concordanţă cu principiile proporţionalităţii, uzului minimal al forţei şi
minimizării distrugerilor inutile sau efectelor colaterale (art. 130).
Amintim şi faptul că proiectul din 2002 al Manualului pentru organizarea de stat major şi
operaţii întrunite ale forţelor armate prevede între anexele Planului de Operatii şi Anexa E-ROE,
document ce va fi întocmit prin conlucrarea dintre toate compartimentele comandamentului
operaţional, în special între secţia operaţii şi compartimentul juridic.

4. Reguli de folosire a armelor şi a sistemelor de arme

Statutul de combatant implică utilizarea legală a diferitelor arme şi metode de utilizare a

acestora. Dreptul de la Haga poate fi rezumat ca fiind constituit din regulile care limitează
desfăşurarea ostilităţilor militare rationae personae (cine poate fi supus atacului), rationae materie (ce
obiective pot constitui ţinta atacului) şi rationae conditionis (care sunt armele şi metodele de război
permise). Iar regulamentele militare de luptă prevăd că succesul în acţiune este condiţionat, între altele
de starea tehnică şi de întreţinere a armamentului şi tehnicii din înzestrare, de cunoaşterea şi folosirea
cu maxim randament a acestora de către fiecare combatant, de folosirea mijloacelor improvizate sau
altor resurse locale, de folosirea iscusită a manevrei; combatanţii trebuie să ştie să lupte în condiţiile
cele mai complexe, chiar în situaţia întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor
incendiare, în raioane contaminate radioactiv, chimic şi biologic, cu baraje şi fugase incendiare, cu
incendii şi distrugeri. Deci, între combatanţi şi mijloacele lor de luptă există o relatie sinergetică în
sensul că persoanele autorizate să participe la ostilităţi îşi îndeplinesc misiunile primite de la statul lor
numai prin intermediul mijloacelor şi metodelor de război.
Tot aşa cum reglementează statutul combatantului, dreptul internaţional aplicabil în conflictele
armate face distincţia între metodele şi mijloacele de război licite, care pot fi utilizate de către
beligeranţi şi cele ilicite, care sunt interzise. Această idee era exprimată în perioada interbelică, într-un
manual de drept international public, pentru uzul ofiţerilor armatei române prin utilizarea unor legi ale
războiului: Legea I-a - războiul se duce numai cu forţele organizate ale beligerantilor activi; Legea a
II-a- războiul legitimează actele dictate de necesitate dar respinge rigorile inutile şi mijloacele barbare;
Legea a III-a - lupta trebuie să fie loială, şiretenia fiind permisă dar perfidia nu . Este evident deci că
beligeranţii trebuie să cunoască şi să respecte regimul juridic internaţional al mijloacelor şi metodelor
de război. În ceea ce priveşte regimul juridic al armelor, sistemelor de arme şi munitii, acesta îşi are
sursa atât în dreptul internaţional general cât şi în dreptul conflictelor armate; în vreme ce primul este
preocupat de producerea, deţinerea, experimentarea, limitarea, vânzarea-cumpărarea mijloacelor de
război în timp de pace, cel de-al doilea reglementează problematica armelor şi metodelor de luptă în
timp de conflict armat, în sensul interzicerii şi limitării utilizării acestora când nu sunt în concordanţă
cu singurul scop legitim al războiului şi anume acela de a slăbi forţele militare ale adversarului.
Deşi au existat întotdeauna încercări de limitare a dreptului discreţionar al statelor de a utiliza
mijloace şi metode de război, până în secolul al XIX-lea se consideră, în general, că libertatea statelor
în alegerea acestora era neîngrădită. Justificarea acestei concepţii se făcea prin teoria "raţiunii
războiului" (scopul războiului are prioritate faţă de dreptul războiului) prin teoria "stării de necesitate"
(dreptul războiului nu se mai aplică în cazul în care salvarea statului nu mai este posibilă decât prin
violarea dreptului războiului, deci prin recurgerea la orice metode şi mijloace de război) sau prin teoria
"necesităţii militare" (se permite pe timpul războiului tot ceea ce e necesar scopului - deci un fel de
scopul scuză mijloacele). Teoriile respective sunt astăzi respinse atât de dreptul convenţional cât şi de
practica statelor sau jurisprudenţa internaţională. De altfel, dintotdeauna au existat limitări al armelor
şi metodelor de război. Hugo Grotius, în capitolele referitoare la ceea ce este îngăduit într-un război,

74
amintea vorbele lui Seneca (a ucide o mulţime de oameni fără alegere este lucrarea incendiului şi a
ruinei) şi arată că dreptul ginţilor permite duşmanului să-l vatăme pe duşman numai în anumite limite
fiind interzisă uciderea inamicului prin otravă sau perfidie deoarece datoria omului cinstit e să nu
înceapă războiul decât în silă şi să nu-l împingă bucuros până la ultimele sale urmări . Ilegalitatea
anumitor mijloace şi metode de război s-a realizat în raport cu efectele lor distructive, cu persoanele
împotriva cărora sunt îndreptate şi locurile şi bunurile vizate. Pe această bază, s-au conturat, în decurs
cu timpul, patru principii de acţiune a) părţile la un conflict armat n-au drept nelimitat în ceea ce
priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor de război; b) utilizarea acestora trebuie să se facă
întotdeauna prin discriminarea netă dintre obiectivele militare şi populaţia ori bunurile civile astfel
încât atacurile să nu fie îndreptate decât împotriva primelor; c) să se limiteze pe cât posibil suferinţele
pe care le-ar putea îndura combatanţii şi proporţiile distrugerilor; d) să existe între combatanţi
posibilitatea unei minime încrederi în ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor şi bunurilor afate
sub protecţia dreptului umanitar.
Principiul limitării dreptului de utilizare a metodelor şi mijloacelor de luptă a fost enunţat
pentru prima oară în dreptul convenţional în primele conferinţe de pace de la Haga din 1899 şi 1907;
el a fost înscris în art. 22 al Convenţiei cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru în
următoarea formulare: "beligeranţii nu au un drept nelimitat în privinţa mijloacelor de a vătăma pe
inamic". După enunţarea convenţională, acest principiu a fost reafirmat în diferite alte instrumente
internaţionale, pentru ca în art. 35 al Protocolului 1 din 1977 să ajungă la următoarea redactare: "În
orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este
nelimitat"; în continuare, Protocolul indică metodele şi mijloacele de război prohibite. Acest principiu
exprimă dreptul în vigoare şi nu are nici o excepţie, nici prin folosirea represaliilor şi nici prin
invocarea necesităţii militare el nu poate fi restrâns sau anulat. Inspirate din raţiuni umanitare, cele
patru principii sus menţionate sunt axate pe ideea că războiul este o problemă interstatală. De aceea,
statul trebuie să pună la dispoziţia combatanţilor numai metodele şi mijloacele de război care au ca
scop slăbirea forţelor armate adversare, interzicându-le pe acelea care: a) au efecte nediscriminante
adică nu fac distincţie între obiectivele militare şi civile; b) au efecte extinse, grave şi durabile asupra
mediului natural; c) produc rău superfluu; d) împiedică minima loialitate între combatanţi privind
protecţia ce trebuie acordată unor categorii speciale de persoane şi bunuri. Din punct de vedere juridic,
mijloacele şi metodele de război se află într-un rapot de intercondiţionare cu scopul urmărit de părţile
la un conflict şi cu mijloacele materiale de care acestea dispun pentru desfăşurarea acţiunilor militare.
De altfel, experţii Conferinţei pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar din
1974-1977 au preferat expresia "mijloace şi metode de război" în locul celei propuse iniţial de
"mijloace şi metode de luptă" deoarece prima este mai cuprinzătoare incluzând-o pe cea de-a doua.
Noţiunea "mijloace de război" defineşte armele şi sistemele de arme prin care se exercită
materialinente violenţa împotriva inamicului iar conceptul de "metode de război" indică procedeele şi
strategiile utilizate în caz de conflict armat pentru a realiza scopurile acţiunilor militare prin punerea în
valoare a efectelor armelor combinate cu mişcarea şi surpriza.
Prin faptul că dreptul conflictelor armate interzice şi limitează utilizarea unor anumite arme şi
metode de război, acestea se diferenţiază în mijloace şi metode de război legale şi ilegale. Criteriile
după care se face această diferenţiere sunt: a) producerea de suferinţe şi distrugeri inutile; b)
producerea de efecte nediscriminante; c) producerea de daune mediului natural şi d) buna credinţă a
adversarului că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută de dreptul
umanitar.
Ca urmare a acestor criterii sunt interzise a fi utilizate într-un conflict armat metodele şi
mijloacele de război care produc rău superfluu (crude şi barbare), au efecte nediscriminante, produc
daune intense, grave şi durabile mediului natural ori sunt perfide, adică înşeală buna credinţă a
adversarului în legătură cu statutul de protecţie legal. Mijloacele şi metodele de război care nu se
includ în aceste patru categorii sunt considerate ca fiind admise, legitime. Competenţa de reglementare
în acest domeniu aparţine statelor.
În principiu combatanţii trebuie să folosească mijloacele de luptă puse la dispoziţia forţelor
armate şi metodele de luptă prevăzute în regulamentele militare; ei trebuie însă să cunoască mijloacele
şi metodele de luptă interzise prin convenţii speciale pentru a nu cădea sub incidenţa sancţiunilor
disciplinare sau penale. Precizăm şi faptul că anumite mijloace şi metode de război se pot încadra în
mai multe categorii interzise; de exemplu, armele nucleare, atacarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând

75
forţe periculoase, bombardarea câmpurilor petroliere pot produce, în acelaşi timp, efecte
nediscriminante, rău supertluu şi daune grave mediului natural; încadrarea lor în una sau alta din
categoriile de arme şi metode interzise ţine mai degrabă de nevoi de sistematizare didactică. Regulile
de legitimare a armelor se aplică şi în procesul de inventare a acestora. Art. 36 din Protocolul 1 obligă
statele ca în procesul de cercetare, punere la punct, achiziţionare sau adoptare a unei noi arme, a unor
noi mijloace sau a unor noi metode de luptă, să determine ca nu cumva întrebuinţarea acestora să fie
interzisă în anumite împrejurări sau în toate împrejurările de către regulile de drept internaţional.
În domeniul interzicerii sau limitării armelor se aplică în primul rând regula generală de
prohibiţie bazată pe efectele armelor care produc rău inutil sau superfluu sau care au efecte
nediscriminante. Această regulă generală poate apare ca imposibilă în ochii profanilor dar ea îşi are
originea în Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 care arată că scopul suficient al războiului
(scoaterea în afara luptei a celui mai mare număr de oameni) ar fi depăşit prin folosirea de arme care
ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi în afara luptei sau ar face moartea lor inevitabilă;
fără a fi într-o evidentă superioritate redacţională, regulile fundamentale prevăzute de art. 35 din
Protocolul 1 din 1977 interzic întrebuinţarea armelor, proiectilelor şi materialelor ca şi a metodelor de
luptă de natură să provoace suferinţe inutile.
Există însă şi arme special desemnate ca fiind interzise. Au existat chiar conferinţe
internaţionale speciale care s-au ocupat de limitarea şi interzicerea unor arme, cum ar fi aceea prin
care s-a elaborat Convenţia ONU din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării anumitor
arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără
discriminare; cele 3 protocoale ale Convenţiei (mine, schije nelocalizabile, arme incendiare) au fost
completate în 1996 (mine, arme laser). Opinăm că, la fel ca în dreptul penal, unde principiul nullum
crimen sine lege obligă la desemnarea precisă a faptelor de pericol social care sunt interzise, la fel, în
dreptul conflictelor armate sunt de fapt interzise doar speciile de arme asupra cărora statele s-au pus de
acord prin intermediul unor convenţii speciale. Este vorba de:
1. proiectilele explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau inflamabile cu o greutate
mai mică de 400 de grame (Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868);
2. gloanţele care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc, zise şi gloanţe dum-dum,
după denumirea arsenalului de lângă Calcutta unde armata britanică le fabrica (Declaraţia de la Haga
din 1899); există însă dovezi că britanicii le-au folosit până la ratificarea Declaraţiei din 1907, contra
indienilor rebeli şi a burilor; de asemenea, se pare că ele au fost folosite în războaiele balcanice de
greci, turci şi bulgari, în primul război mondial de către germani şi în Maroc şi Războiul civil de către
spanioli în perioada interbelică;
3. gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice (Declaraţia de la Haga din 1899,
Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia asupra armelor chimice din 1993); interdicţia a fost
încălcată de către Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman în primul război mondial (începând
cu 1915), de Italia în contlictul etiopian în 1935-1936 şi numai ocazional de Japonia contra Chinei
între 1937-1942, de Polonia şi Germania între 1939-1942, de SUA în Coreea în 1951-1952, de
Republica Arabă Unită în Yemen în 1963-¬1967, de SUA şi forţele saigoneze în Vietnam între 1969 şi
1975 (doar sub formă de defoliante şi gaz iritant), de forţele portugheze în războaiele coloniale din
Guineea Bissau şi Angola în 1968 şi 1970, de URSS în Afghanistan şi de Vietnam în Laos şi
Campuchia la începutul anilor '80, de Irak în războiul cu Iran; între 1983-1988 ca şi în reprimarea unor
revolte interne;
4. otrava şi armele otrăvitoare (act. 23 din Regulamentul Convenţiei de la Haga din 1907 şi
Tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial); ca mijloc de război, ele au fost folosite de
Germania în primul război mondial prin otrăvirea fântânilor din Franţa, otrăvirea alimentelor şi
lansarea de bomboane otrăvite din avion;
5. minele şi torpilele submarine (Convenţia a VIII-a de la Haga din 1907); au fost totuşi
utilizate de SUA în Vietnam în 1972 şi în Nicaragua în 1983 şi de Iran în Golful Persic;
6. aruncătoarele de flăcări şi armele incendiare (Tratatele de pace de la încheierea primului
război mondial şi Protocolul al III-lea al Convenţiei de la Geneva din 1980);
7. armele bacteriologice (Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia din 1972 cu privire
la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi
asupra distrugerii lor; violarea acestei prohibiţii a fost rară, existând informaţii despre tentative în acest
sens ale Japoniei în cel de-al doilea război mondial, ale SUA în Coreea şi în Asia, ale Irakului în

76
ultimele două decenii ale secolului trecut;
8. tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare (Convenţia Naţiunilor Unite din
1976 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri
ostile);
9. proiectilele cu schije nelocalizabile cu raze X în corpul uman (Protocolul I al Convenţiei
ONU din 1980);
10. minele şi capcanele terestre (Protocolul II al Convenţiei ONU din 1980, completat în
1996 şi Convenţia asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal
precum şi distrugerea lor, de la Ottawa din 1977); se apreciază că minele, capcanele (mine-surpriză) şi
alte dispozitive au devenit un flagel al războiului contemporan datorită costului lor scăzut (arma
săracilor) şi posibilităţilor simple de utilizare ceea ce a făcut ca de la începutul celui de-al doilea
război mondial să fie plasate pe teatrele de operaţiuni militare aproximativ 400.000.000 de mine
terestre din care cel puţin 60 de milioane în ultimii 15 ani, de multe ori la întâmplare, fără un plan
prestabilit care să permită deminarea după încetarea războiului ;
11. armele laser care provoacă orbirea (Protocolul IV din 1996 la Convenţia ONU din
1980); este pentru prima dată din 1868 când o armă este interzisă înainte de a fi utilizată pe câmpul de
luptă şi care demonstrează încă o dată dinamismul reglementărilor speciale ale mijloacelor de război;
12. resturile explozive de război - sunt reglementate de Protocolul V140 adiţional la Convenţia
de la Geneva din 1980, adoptat la Geneva la 28 noiembrie 2003.
Acest protocol se aplică în cazul resturilor explozive de război ce se găsesc în zona de uscat,
incluzând apele interne, a înaltelor părţi contractante 141.
„Resturi explozive de război existente” înseamnă muniţie neexplodată şi abandonată care a
existat înainte de intrarea în vigoare a acestui protocol pentru înalta parte contractantă pe teritoriul
căreia acestea există142.
Fiecare înaltă parte contractantă şi parte la un conflict armat vor purta responsabilităţile cu
privire la toate resturile explozive de război ce se găsesc pe teritoriul aflat sub controlul lor 143. După
încetarea ostilităţilor active şi cât de curând fezabil, fiecare înaltă parte contractantă şi parte la un
conflict armat vor marca şi vor asana, vor înlătura sau vor distruge resturile explozive de război din
zonele afectate aflate sub controlul lor 144.
Înaltele părţi contractante şi părţile la un conflict armat vor lua toate măsurile de precauţie, pe
teritoriul afectat de resturi explozive de război aflat sub controlul lor, pentru a proteja populaţia civilă,
indivizii civili şi obiectivele civile de riscurile şi efectele generate de resturile explozive de război.
Măsurile de precauţie fezabile sunt acele măsuri de precauţie care sunt practic realizabile sau practic
posibile, având în vedere toate, circumstanţele de moment, incluzând consideraţiile de natură
umanitară şi militară. Aceste măsuri de precauţie pot include avertizări, educaţia populaţiei civile în
privinţa riscului, marcarea, împrejmuirea şi monitorizarea teritoriului afectat de resturi explozive de
război145.
Dincolo de aceste arme interzise prin convenţii speciale există şi o categorie de mijloace de
război care nu sunt reglementate în mod special. Literatura de specialitate include în această categorie
armele radiologice, cele cu fulgere luminoase ş.a. Un caz aparte îl reprezintă armele nucleare. Potrivit
unor Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, utilizarea armelor nucleare ar fi o crimă împotriva
umanităţii; dar valoarea juridică a acestor rezoluţii este precară dar avem în vedere faptul că ele au fost
votate în principal de statele socialiste şi cele ale lumii a treia în timp ce statele occidentale şi-au
rezervat dreptul de a recurge la arma nucleară în exercitarea drepturilor lor la autoapărare. Teza
occidentală conform căreia arma nucleară ar putea fi utilizată se fondează pe caracterul vag al
dreptului existent în materie, pe absenţa oricărei reguli speciale de interzicere a armei nucleare
(rezoluţiile ONU nefiind opozabile statelor accidentale care întotdeauna s-au pronunţat împotriva lor),
pe practica statelor în materie de dezarmare nucleară (există doar tratate de neproliferare nucleară, care
nici ele nu sunt obligatorii pentru state ca Iran, Israel, R.D.P. Coreeană, India şi Pakistan) şi de dreptul
140
Ratificat de România prin Legea nr. 307/2007, M. Of. 794/19.11.2007.
141
Art 1. alin. 2 din Protocolul V
142
Ibidem art 2. alin. 5.
143
Ibidem art 3. alin. 1.
144
Ibidem art 3. alin. 2.
145
Art 5. din Protocolul V.

77
de a utiliza forţa în caz de legitimă apărare, de represalii sau în stare de necesitate; în fapt, aceste
argumente nu rezistă unei analize serioase. Totuşi, nici chiar Curtea Internaţională de Justiţie nu s-a
putut pronunţa tranşant asupra acestei probleme: în avizul consultativ cerut de Adunarea Generală, ea
a estimat că nu poate totuşi să concluzioneze în mod definitiv că ameninţarea sau folosirea de arme
nucleare ar fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi pusă în
pericol însăşi supravieţuirea unui stat . Rămâne deci în continuare deasupra omenirii această sabie a lui
Damocles care nu poate fi "umanizată", sub forma bombei cu neutroni sau a armelor radiologice
deoarece, chiar dacă acestea nu mai au decât un singur efect al armei nucleare clasice (care avea 3
efecte, şocul exploziei, emisia de căldură şi emisia de radiaţie), efectul radioactiv produce şi rău
sugerfluu, atacă şi nediscriminant şi provoacă daune iremediabile mediului natural . Iată tot atâtea
motive pentru ca umanitatea să insiste în continuare să ilegalizeze arma nucleară, proces care în final
trebuie să continue cu distrugerea acestui arsenal sinucigaş. Măsurile concrete în acest sens ar trebui
luate încă de pe acum dacă avem în vedere previziunile conform cărora distrugerea arsenalului de
arme chimice decisă prin Convenţia din 1993 nu va putea fi realizată decât într-o perioadă de timp
mult mai mare decât aceea care a fost necesară pentru producerea lor; un astfel de proces se dovedeşte
a fi deosebit de complicat în condiţiile în care pericolul atacului cu arme de distrugere în masă se
menţine şi în actualitate, războiul declanşat la 20 martie 2003 având ca obiectiv dezarmarea Irakului
de astfel de arme.
Între metodele de război limitate sau interzise de-a lungul timpului, fie prin reguli cutumiare,
fie prin dispoziţii convenţionale se numără:
1. Perfidia, ca ansamblu al actelor care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna credinţă a unui
adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia
prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate (e o regulă foarte veche,
Hugo Grotius menţionând-o încă din antichitate iar sursa ei convenţională fiind art. 23 din
Regulamentul de la Haga din 1907, art. 53 din Convenţia I-a din 1949, art. 45 din Convenţia a II-a din
1949 şi art. 37-39 şi 85 din Protocolul I din 1977); exemplele de perfide date de Protocolul din 1977
(simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar sau simularea predării;
simularea unei incapacităţi datorate rănilor sau bolii; simularea posedării statutului de civil sau de
necombatant; simularea posedării unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale
Naţiunilor Unite, ale statelor neutre altor state nebeligerante ori organizaţii protectoare precum şi ale
adversarului) implică şi regula că stratagemele de război, ca acte care au scopul să inducă în eroare un
adversar sau să-l facă să comită imprudenţe dar care nu încalcă nici o regulă de drept internaţional
aplicabil în conflictele armate deoarece, nefăcând apel la buna credinţă a adversarului în ceea ce
priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu sunt perfide, toate aceste specii de acte de şiretenie
(viclenie) sunt permise (spre exemplu, folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate şi
a informaţiilor false);
2. Refuzul de a lua prizonieri (art. 23 din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907
şi art. 40 din Protocolul adiţional I); ca atare, este interzis de a se ordona să nu existe supravieţuitori,
de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile în funcţie de această decizie, chiar
dacă astfel de ordine au fost date, cum a fost cazul celui emis de Hitler la 18 octombrie 1942 conform
căruia nimeni nu va fi cruţat;
3. Înrolarea forţată a resortisanţilor părţii adverse (art. 23 din Regulamentul Convenţiei a IV-a
de la Haga din 1907, art. 130 din Convenţia a II-a de la Geneva şi art. 147 din Convenţia a IV -a);
4. Distrugerile de bunuri protejate fără necesitate militară prevăzute de art. 33 din Convenţia a
I-a de la Geneva, art. 49, 53 şi 54 ale Convenţiei a IV-a din 1949, art. 4 şi 11 din Convenţia de la Haga
din 1954, art. 2 al 3 din Convenţia a IX-a de la Haga din 1907. art. 54 şi 62 din Protocolul adiţional I
ş.a.;
5. Actele sau ameninţările al căror obiect principal este de a răspândi teroarea în populaţia
civilă (art. 51.2 din Protocolul 1) indiferent dacă efectul a fost atins sau nu; ceea ce contează la această
metodă de război este intenţia expresă de a teroriza civilii cu distrugerea totală dar nu este aplicabilă în
cazul atacării unui obiectiv militar legitim;
6. Atacurile nediscriminante, indiferent de forma lor, terestră, bombardament aerian sau naval
ori de armele folosite (proiectile, bombe, rachete, torpile etc.); art. 51 par 4 şi 5 din Protocolul I din
1977 desemnează sfera atacurilor fără discriminare (atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui
obiectiv militar determinat, cele în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi

78
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat şi acelea în care se folosesc metode sau mijloace
de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după prescrierile Protocolului) la acelea care sunt capabile să
lovească fără deosebire obiectivele militare şi bunuri/persoane civile, dând două exemple de tipuri de
atacuri care vor fi, între altele considerate ca efectuate fără discriminare (a - atacurile prin
bombardament, oricare ar fi mijloacele sau metodele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic
un anumit număr de obiective militare net distanţate, situate într-un oraş, sat sau în orice zonă
conţinând orice concentraţie analogă de persoane/bunuri civile şi b - atacurile de la care se poate
aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti la populaţia civilă, rănirea de persoane civile,
pagube bunurilor civile sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu
avantajul militar concret şi direct aşteptat);
7. Represaliile armate, ca metodă de obligare a adversarului de a respecta legile războiului dar
prin încălcarea acestora; avându-şi originea în antica lege a talionului şi fiind multă vreme admise de
dreptul războiului, astăzi represaliile împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie sunt
interzise în mod neechivoc prin diferite clauze prohibitive ale convenţiilor internaţionale : art. 46 din
Convenţia I-a din 1949; art. 47 din Convenţia a II-a; art. 13 al.3 din Convenţia III-a; art. 33 al.3 din
Convenţia a IV -a; art. 20 (răniţi şi bolnavi, serviciul sanitar), art. 52 al.1 (bunuri civile), art. 53
(bunuri culturale), art. 54 al.4 (bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei), art. 51 al.6 (populaţia
civilă), art. 55 al.2 (mediul natural), art. 56 al.5 (lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase) din
Protocolul I din 1977.
Este evident că încălcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de război
reprezintă încălcări grave ale convenţiilor speciale care prohibesc sau limitează utilizarea unora dintre
ele de către combatanţi. De altfel aceste interdicţii şi limitări se completează cu autorizarea de a utiliza
anumite arme fiindcă altfel războiul n-ar mai exista. Regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de
război este o tentativă de a echilibra necesitatea militară cu principiile umanitare, cu alte cuvinte o
încercare de "umanizare" a conflictului armat. Încă în 1877, într-un tratat de dreptul ginţilor se scria că
e necesar ca războiul să fie uman iar pentru ca să rămână uman, războiul trebuie să fie savant, rapid, şi
astfel, mai puţin barbar . Este însă evident că regimul actual al mijloacelor şi metodelor de război
rămâne cantonat la armele războiului de tip industrial (nu informaţional) şi trebuie să aşteptăm să
vedem cum va răspunde dreptul internaţional umanitar acestei provocări. Oricum, afectând existenţa
umană în ceea ce are ca fundamental, viaţa, libertatea, integritatea fizică şi psihică, mijloacele şi
metodele de război utilizate în ostilităţile militare demonstrează de fiecare dată că în pofida încercării
de a duce un război curat, cu respectarea formelor sale legale, ele rămân până la urmă nişte fapte
murdare, de o murdărie absolută pentru specia umană. Recentul război din Irak, cu tot caracterul lui
asimetric, confirmă cel puţin parţial consideraţiile anterioare.

5. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive

În afara limitărilor realizate prin regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război, dreptul
operaţional instituie şi limitări ale operaţiilor ofensive şi defensive desfăşurate de către beligeranţi şi
impune acestora luarea unor măsuri de precauţie în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare. Astfel, în
ceea ce priveşte persoanele (limitări "rationae personae"), prin dispoziţiile diferitelor instrumente
internaţionale (Declaraţia de la Sankt Petcrsburg din 1868, Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga
din 1907, Convenţia de la Haga din 1954, Protocolul I din 1977) forţelor armate aflate în ofensivă li se
interzice de a ataca: persoanele civile; persoanele scoase din luptă şi persoanele destinate serviciului
medical şi religios destinate asistenţei victimelor războiului, în acelaşi timp, cel care se află în
defensivă are obligaţia negativă de a nu utiliza necombatanţii pentru a proteja obiectivele militare
aliate în dispozitivul de apărare sau a favoriza operaţiile sale defensive prin prezenţa civilului precum
şi o obligaţie pozitivă de a se strădui să îndepărteze civilii şi bunurile civile din dispozitivul apărării
ori de a nu plasa obiective militare în proximitatea zonelor foarte populate. Din punct de vedere spaţial
aceste limitări se referă la toate componentele teatrului de război (terestru, maritim, aerian) iar din
punctul de vedere material sunt interzise orice acte de ostilitate împotriva persoanelor protejate. Există
însă şi excepţii de la regula neatacării civililor şi anume când aceştia participă direct la ostilităţi (art.
51 al. 3 din Protocolul I), când se expun singuri atacului apropiindu-se de obiective militare şi când
pierderile civile sunt provocate incidental fără a fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi

79
direct aşteptat. Bineînţeles că această apreciere este subiectivă dacă ne gândim că la Hiroşima şi
Nagasaki (care aveau obiective militare importante) au murit 275.000 de civili, la Dresda (important
nod feroviar) au fost 100.000 de victime între 13-15 februarie 1945 iar în bombardamentul Beyrutului
pe timpul intervenţiei israeliene din 1982 au pierit 29.506 oameni din care doar 1100 combatanţi
(raport 1:28); conform unor informaţii neoficiale, Războiul din Golf s-a soldat cu 35-45.000 de civili
şi 85-115.000 combatanţi decedaţi, americanii recunoscând că numai 7% din bombe aveau dispozitive
de teleghidare de precizie.
De asemenea, în ceea ce priveşte bunurile (limitări "rationae materiae"), forţelor armate aflate
în atac li se interzice de a lovi: bunurile cu caracter civil; localităţile neapărate; zonele neutralizate şi
demilitarizate; zonele şi localităţile sanitare şi de securitate; stabilimentele şi unităţile sanitare, fixe şi
mobile; organismele de protecţie civilă; bunurile culturale şi lăcaşurile de cult; bunurile indispensabile
supravieţuirii populaţiei civile; mediul natural; lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase. În ceea
ce-l priveşte pe cel aflat în apărare, acesta are obligaţia generală negativă de a nu utiliza bunurile
protejate în scopuri militare deoarece astfel fie comite un act de perfidie, fie le face să-şi piardă
imunitatea; lui îi revin şi obligaţii speciale cum ar fi aceea de a pregăti din timp de pace salvarea
bunurilor culturale şi a nu le utiliza la război în scopuri ostile, de a nu amplasa obiective militare în
proximitatea lucrărilor conţinând forţe periculoase, de a nu utiliza bunuri sanitare pentru a pune
obiective militare la adăpost de atacuri ci de a le amplasa la distanţă de dispozitivul de apărare astfel
încât să nu fie pericol. Şi în acest domeniu de limitare regulile se aplică oricărei operaţiuni terestre,
aeriene sau navale.
În sfârşit, acţiunile ofensive şi defensive ale beligeranţilor sunt limitate de dreptul operaţional
prin intermediul măsurilor de precauţie prevăzute în art. 57 şi 58 ale Protocolului I din 1977 pentru
asigurarea protecţiei populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter civil. Şi în acest
domeniu, obligaţiile atacatorului şi apărătorului sunt diferite, în timp ce atacatorul este obligat să ia
măsurile de precauţie prevăzute (art. 57 - precauţii în atac), apărătorul va lua astfel de măsuri doar în
măsura în care acesta este practic posibil (art. 58 - precauţii împotriva efectelor atacurilor); această
diferenţiere de tratament este rezonabilă prin faptul că în timp ce atacatorul are iniţiativa luptei,
apărătorul este condiţionat în acţiunile lui de ceea ce face cel care atacă, acesta fiind şi motivul pentru
care există o disproporţie între obligaţiile în ofensivă şi defensivă. Astfel, conducerea operaţiilor
militare defensive implică în mod concret doar evitarea amplasării de obiective militare în interiorul
sau în apropierea zonelor dens populate "precum şi îndepărtarea populaţiei şi bunurilor civile supuse
autorităţii apărătorului din vecinătatea obiectivelor militare. În schimb, în conducerea operaţiilor
ofensive trebuie avută permanent în vedere grija următoarelor măsuri de precauţie:
a) în pregătirea şi deciderea actului trebuie respectat strict principiul discriminării,
verificându-se ca obiectivele de atacat să nu fie persoane/bunuri protejate ci numai obiective militare,
alegându-se mijloacele şi metodele de atac pentru evitarea sau reducerea la minimum a pierderilor şi
pagubelor civile care ar putea fi cauzate incidental şi abţinându-se de la lansarea unui atac de la care s-
ar putea aştepta că va cauza incidental pierderi şi pagube civile care ar fi excesive în raport cu
avantajul militar concret şi direct aşteptat;
b) anularea sau întreruperea atacului atunci când reiese că obiectivul său nu este militar sau
dacă ar cauza incidental pierderi şi pagube excesive;
c) lansarea unui avertisment, în timp util şi prin mijloace eficace, atunci când circumstanţele o
permit, în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă;
d) alegerea obiectivului pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic
pentru persoanele/bunurile civile, în cazul când este posibilă alegerea între mai multe obiective
militare pentru a obţine un avantaj militar echivalent.
Având în vedere unele exprimări susceptibile de a fi înţelese în mod diferit (pierderi şi pagube
excesive, avantajul militar), textul respectiv a ţinut să precizeze că nici o dispoziţie a art. 57 nu poate
fi, interpretată ca autorizând atacurile împotriva populaţiei civile, persoanelor civile sau bunurilor cu
caracter civil; de asemenea, se menţionează că măsurile de precauţie respective se iau şi în conducerea
operaţiunilor militare pe mare şi în aer. Să mai notăm şi faptul că, dincolo de diferenţele menţionate
între operaţiile ofensive şi defensive, în concepţia Protocolului I din 1977 prin expresia "atacuri" se
înţeleg actele de violenţă împotriva adversarului, indiferent dacă aceste acte sunt ofensive sau
defensive. Oricum, în selectarea cursului optim al acţiunii militare, unul din criteriile de comparare a
viabilităţii acestora trebuie să fie şi respectarea dreptului conflictelor armate, aşa cum prevede art. 331

80
din A.N.-2/1998.

81
 CAPITOLUL IV
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU ROL ÎN PROMOVAREA
ŞI AFIRMAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

1. Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

1.1. Apariţia şi evoluţia Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie

Istoria Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie începe în Nordul Italiei, în
Lombardia, la 24 iunie 1859, când negustorul elveţian Henry Dunant, care-l căuta pe împăratul
Franţei, Napoleon al III-lea pentru a-i concesiona nişte mori, s-a trezit în mijlocul unei violente bătălii
între francezi şi italieni, pe de o parte, şi austrieci, pe de altă parte, care, într-o singură noapte, a făcut
peste 40.000 de victime – morţi şi mai ales răniţi. Groaznicele orori la care a asistat le-a descris într-o
emoţionantă lucrare – Un souvenir de Solferino (O amintire de la Solferino)146, care a trezit un amplu
ecou internaţional în toate păturile societăţii omeneşti, de la şefi de stat şi guvern şi oameni de cultură
până la simplul cetăţean. Soluţia propusă de Dunant în această lucrare era aceea de a pregăti încă din
timp de pace salvatori voluntari care să se bucure de neutralitate chiar şi pe câmpul de luptă147.
Primul om care a sesizat însemnătatea mesajului lui Dunant a fost avocatul genovez Gustave
Moynier, preşedintele “Societăţii pentru utilitate publică”, care l-a invitat să vorbească despre lucrarea
sa celorlalţi membri ai societăţii. În cursul întrevederii s-a constituit o comisie din care, alături de
Dunant şi Moynier, mai făceau parte generalul Guillaume-Henry Dufour, precum şi doctorii Louis
Appia şi Theodore Maunoire, toţi cetăţeni genovezi. Comisia s-a întrunit pentru prima oară la 17
februarie 1863 şi s-a intitulat “Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor”, cunoscut sub
denumirea de “Comitetul celor Cinci” care avea ca preşedinte pe generalul Dufour şi secretar pe
Dunant. În 1880, Comitetul celor Cinci va lua denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,
pe care o păstrează şi astăzi. Astfel ia fiinţă prima componentă a Mişcării Internaţionale de Cruce
Roşie148.
În octombrie 1863, la iniţiativa „Comitetului celor Cinci”, experţi din 16 ţări se reunesc la
Geneva şi adoptă un număr de zece rezoluţii în care definesc competenţele şi funcţiile “Comitetului de
ajutorare a răniţilor”149 care, conform dorinţei lui Dunant, trebuia să ia fiinţă în fiecare ţară.
Aceste rezoluţii devin actul de naştere al Crucii Roşii Internaţionale. Foarte curând, iniţiativa
celor cinci ia caracterul unei mişcări: ia fiinţă un număr din ce în ce mai mare de Societăţi Naţionale
de Cruce Roşie, fapt ce a impus fondarea la Paris, la 6 mai 1919, la iniţiativa Crucii Roşii din S.U.A.,
a Ligii Societăţilor de Cruce Roşie150.
Crucea Roşie internaţională funcţionează pe baza unui Statut adoptat în 1928 de Conferinţa
internaţională de la Haga şi revizuit în 1952 şi 1986151.
Actul de naştere al emblemei Crucii Roşii îl reprezintă art. 7 al Convenţiei de la Geneva din
22 august 1864, care adoptă pentru prima dată crucea roşie pe fond alb, ca semn unic de protecţie
pentru spitale, ambulanţe şi personalul de îngrijire pe câmpurile de luptă.
În semn de omagiu pentru Confederaţia Helvetică, patria lui Henry Dunant, emblema Crucii
Roşii este alcătuită prin inversarea culorilor drapelului elveţian.
Deşi semnul respectiv nu are nici o semnificaţie religioasă, mai multe state musulmane au
văzut în aceasta o referire la creştinătate, astfel că, în 1876, în timpul războiului din Orient (ruso-turc),
Societatea otomană de ajutorare a răniţilor, a înlocuit-o cu o semilună roşie, pe fond alb. Mai multe
state islamice l-au urmat exemplul, „semiluna roşie” primind, la rândul ei, recunoaşterea oficială,
împreună cu “leul şi soarele roşu”, emblemă adoptată de către Iran, la acea vreme. 152
146
Lucrarea a apărut în 1862 fiind tipărită pe cheltuiala autorului; ea a fost publicată în limba română la Editura Militară, în
1990.
147
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.432.
148
Idem.
149
Manuel de la Croix-Rouge Internationale, Deuxième édition, Genève, Juillet 1983, p. 563-564.
150
Liga şi-a schimbat denumirea în Federaţia Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1991.
151
Vezi textul Statutului în Manuel de la Croix-Rouge internationale, p. 423-429.
152
Din anul 1980, Iranul a renunţat de bunăvoie la folosirea semnului „leul şi soarele roşu”, pentru a adopta tot „semiluna
roşie”.

82
 Două sunt însemnele având valoare egală de protecţie: Crucea Roşie şi Semiluna Roşie pe
fond alb, pe care, din 1982, le-a adoptat ca însemn oficial şi Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie.
Protocolul adiţional III la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 153 recunoaşte un semn
distinctiv adiţional, pe lângă semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva, cu aceleaşi
scopuri. Semnele distinctive au acelaşi statut. Acest nou semn distinctiv este format dintr-un cadru
roşu, în formă de pătrat aşezat în colţ, pe un fundal alb.
Emblema Crucii Roşii poate avea, cu ocazia folosirii sale, un rol protector şi un rol indicator.
Fiecare stat parte la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele adiţionale la acestea,
are obligaţia de a lua măsuri corespunzătoare pentru a preveni şi reprima, în orice ocazie, folosirea
abuzivă a emblemei Crucii Roşii.
Dând urmare Rezoluţiei XII a celei de a XXIV-a Conferinţe internaţionale a Crucii Roşii şi
Rezoluţiei VI a Consiliului Delegaţilor din 1989, în 1991, la Conferinţa de la Budapesta, a fost adoptat
un nou Regulament privind folosirea emblemei de către societăţile naţionale de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie.

1.2. Structura Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

A) Principalele organe ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie
1) Conferinţa internaţională a Crucii Roşii este “cea mai înaltă autoritate deliberantă” 154 a
Mişcării. Conferinţa se compune din delegaţia Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie legalmente recunoscute, precum şi din delegaţii ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi
ale Ligii Societăţilor de Cruce Roşie155.
Competenţa Conferinţei internaţionale:
a. are puterea de a lua decizii în limitele statutului, de a face recomandări şi de a emite
rezoluţii;
b. are misiunea de a asigura unitatea eforturilor Societăţilor naţionale, Comitetului
Internaţional şi Ligii;
c. poate atribui mandate Comitetului Internaţional şi să formuleze propuneri referitoare la
Convenţiile umanitare şi la alte convenţii internaţionale care se referă la Crucea Roşie;
d. poate revizui şi interpreta propriul Statut şi Regulament;
e. nu poate să se ocupe de probleme de ordin politic şi nici să organizeze dezbateri cu caracter
politic156.
Conferinţa se reuneşte, de regulă, o dată la patru ani, la iniţiativa Comitetului Central, al unei
societăţi naţionale sau se convoacă de către Comitetul Internaţional sau de către Ligă.
2) Un alt organ creat la nivelul Mişcării Internaţionale este Consiliul Delegaţilor. Potrivit art.
4 par. 2 din Statut, Consiliul este compus din delegaţii ale societăţilor naţionale legal recunoscute, din
delegaţi ai Comitetului Internaţional şi ai Ligii şi are următoarele atribuţii:
 de a se reuni înainte de deschiderea Conferinţei internaţionale pentru a face propuneri
pentru posturile de preşedinte, vicepreşedinte, secretar general şi secretari generali adjuncţi;
 să se pronunţe şi, în caz de nevoie, să statueze asupra propunerilor şi problemelor care îi
sunt trimise de Conferinţă sau de Comisia permanentă. Preşedinţia Conferinţei, cea a Consiliului
delegaţilor şi cea a Consiliului Guvernatorilor sunt asumate, de regulă, de trei persoane diferite.
3) Consiliul Guvernatorilor care, din 1976, poartă denumirea de Adunare Generală, se
reuneşte în intervalul dintre două Conferinţe internaţionale, în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu
Consiliul delegaţilor.
4) Comisia permanentă a Crucii Roşii Internaţionale, este un organ compus din nouă membri
dintre care:
 cinci aleşi, cu titlu personal, de Conferinţa internaţională a Crucii Roşii pentru o perioadă
care durează până la încheierea conferinţei următoare;

153
Adoptat la 8 decembrie 2005 şi intrat în vigoare la 14 ianuarie 2007.
154
Articolul 1, par. 2 din Statut.
155
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 433.
156
Articolul 2 din Statut.

83
  doi reprezentanţi ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, din care unul îndeplineşte
funcţia de preşedinte;
 doi reprezentanţi ai Ligii Societăţilor de Cruce Roşie, printre care preşedintele Consiliului
Guvernatorilor.
Comisia poate să coopteze cu titlu consultativ un reprezentant al Societăţilor naţionale.
Comisia are mandat să stabilească ordinea de zi şi programul provizoriu şi să pregătească
Conferinţa Internaţională, fixând data şi locul acesteia. În intervalul dintre sesiunile Conferinţei,
Comisia permanentă soluţionează eventualele contestaţii care pot apărea din interpretarea şi aplicarea
Statutului, precum şi problemele ce-i pot fi supuse de C.I.C.R. şi Ligă referitoare la divergenţele ce ar
putea surveni între ele. Între sesiunile Conferinţei, Comisia permanentă este mandatată să asigure
coordonarea şi armonizarea eforturilor C.I.C.R. şi Ligii 157.
Sediul Comisiei permanente este la Geneva.

B) Principiile fundamentale ale Crucii Roşii

În 1965, cea de a XX-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii de la Viena, a proclamat
următoarele şapte principii fundamentale: umanitate, imparţialitate, neutralitate, independenţă,
voluntariat, unitate şi universalitate.
a. Umanitate
Acest principiu ocupă un loc central în doctrina Crucii Roşii Internaţionale şi toate celelalte
principii gravitează în jurul lui. În virtutea acestui principiu, C.I.C.R. are datoria de a se strădui să
prevină şi să uşureze în toate împrejurările suferinţele umane, să protejeze viaţa şi sănătatea şi să facă
să fie respectată persoana umană; să favorizeze înţelegerea reciprocă, prietenia, cooperarea şi o pace
durabilă între toate popoarele.
Principiul umanităţii conferă drepturi şi impune obligaţii părţilor implicate într-un conflict
armat, precum şi statelor terţe şi organismelor internaţionale. Statul implicat într-un conflict armat are
datoria de a agrea acţiunile de ajutorare cu caracter umanitar şi imparţial menite a acorda asistenţa
necesară supravieţuirii populaţiei civile, precum hrana şi asistenţa medicală. Asistenţa umanitară, aşa
cum este ea reglementată în Convenţiile de la Geneva, este guvernată de două criterii: a) trebuie
acordată pe criterii de necesitate, fără nici o discriminare; b) să nu poată contribui în nici un fel la
efortul militar. În nici o împrejurare, acţiunea umanitară nu poate fi coercitivă. 158
b. Imparţialitate
Acest principiu postulează absenţa oricărei distincţii pe criterii de naţionalitate, rasă, religie,
de condiţie socială sau de apartenenţă politică. El se aplică numai în ajutorarea indivizilor în măsura
suferinţelor lor, acordând prioritate celor mai urgente cazuri şi necesităţi.
c. Neutralitate
Principiul neutralităţii impune abţinerea de a lua parte la ostilităţi şi, în orice împrejurare, la
controverse de ordin politic, rasial, religios sau filosofic.
Neutralitatea C.I.C.R. se manifestă în trei planuri, şi anume:
a) în acţiunea de caritate: nu este ţinut să respecte o neutralitate în repartizarea ajutoarelor;
ajutoarele se adresează oamenilor în suferinţă şi nu statelor;
b) în calitatea sa de intermediar neutru între părţile beligerante: să ia iniţiativa şi să
negocieze cu ambele părţi toate angajamentele, să contribuie la ameliorarea situaţiei victimelor de
război, să beneficieze de încrederea părţilor beligerante;
c) să vegheze la aplicarea Convenţiilor de la Geneva: să asigure protecţia persoanelor aflate
pe teritoriul şi sub puterea adversarului.
d. Independenţă
Principiul independenţei are două conotaţii: una pe plan intern, alta în acţiunea internaţională.
Pe plan intern, Societăţile naţionale de Cruce Roşie sunt supuse legilor naţionale şi, în
acţiunile lor umanitare, sunt auxiliare ale puterii publice. Cu toate acestea, ele îşi conservă o
autonomie care le permite să acţioneze în conformitate cu principiile Crucii Roşii.

157
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 435.
158
Cornelio Sommaruga, Acţiune militară şi acţiune umanitară: incompatibilitate sau complementaritate?, “R.R.D.U.”, nr.
4/1997, p. 4.

84
 Pe plan internaţional, atât Statutul Mişcării internaţionale, cât şi Convenţiile de la Geneva
definesc foarte clar funcţiile şi competenţele C.I.C.R., astfel încât în operaţiunile de pe teren el trebuie
să-şi coordoneze acţiunile într-un spirit de complementaritate.
Mandatul permanent atribuit C.I.C.R. prin Convenţiile de la Geneva conferă acestuia dreptul
de a face propuneri guvernelor; dreptul de iniţiativă umanitară.
e. Voluntariat
Crucea Roşie internaţională este o instituţie de ajutor voluntar şi dezinteresat. În această
calitate C.I.C.R. secondează serviciile publice prin acţiuni de voluntariat care sunt rezultanta practică a
unor împrejurări neprevăzute. Potrivit mandatului său, C.I.C.R. coordonează şi activitatea altor
organisme de ajutor umanitar voluntar pentru cei pe care nimeni nu-i ajută.
f. Unitate
Principiu potrivit căruia într-o ţară nu poate exista decât o singură Societate de Cruce Roşie,
care trebuie să fie deschisă tuturor şi să-şi extindă acţiunea umanitară la întreg teritoriul.
g. Universalitate
Potrivit acestui principiu, Crucea Roşie este o instituţie universală, în cadrul căreia toate
Societăţile naţionale au drepturi egale şi datoria de a se întrajutora.

C) Componentele structurii Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie are următoarea structură:
1) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);
2) Liga (Federaţia) Internaţională a Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie;
3) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.)

Potrivit articolului II din Statut 159 “Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este constituit
conform articolelor 60 şi următoarele ale Codului Civil al Elveţiei. El are personalitate juridică.”
C.I.C.R. îşi îndeplineşte sarcinile ce-i sunt recunoscute de Convenţiile de la Geneva şi acţionează în
special în caz de război, război civil sau tulburări interne şi se străduieşte în orice timp să asigure
protecţia şi asistenţa victimelor militare şi civile din conflictele menţionate şi acţionează în direcţia
perfecţionării şi difuzării Convenţiilor de la Geneva; întreţine relaţii cu societăţile naţionale ale Crucii
Roşii, cu autorităţile guvernamentale şi cu toate instituţiile naţionale şi internaţionale cu care consideră
util.

2) Liga (Federaţia) Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Ideea creării Ligii Societăţilor de Cruce Roşie îi aparţine preşedintelui Comitetului de război al Crucii
Roşii Americane, Henry Pomeroy Davison, care va fi ales şi primul preşedinte al noii organizaţii.
La data de 5 mai 1919, societăţile naţionale de Cruce Roşie din S.U.A., Franţa, Marea Britanie, Italia,
Japonia reunite la Paris, pun bazele unei organizaţii internaţionale neguvernamentale, fără caracter politic,
rasial sau religios – Liga Societăţilor de Cruce Roşie. Printre primele 19 societăţi care se alătură Ligii se
numără şi Crucea Roşie Română, care va adera la 3 iulie acelaşi an.
Liga şi-a fixat iniţial sediul la Paris, iar, din 1940, la Geneva.
Din anul 1983, şi-a completat numele, devenind Liga Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie, iar în 1991 şi-a luat denumirea de Federaţie.
Federaţia are o structură complexă, cuprinzând o Adunare Generală, un Consiliu Executiv, comisii
statutare şi un secretariat.160 Adunarea Generală, condusă de preşedintele Federaţiei, este cea mai înaltă
autoritate şi reuneşte la fiecare doi ani reprezentanţii societăţilor naţionale membre ale federaţiei, pentru a
decide asupra politicii generale a organizaţiei.
Consiliul Executiv, preia rolul de organ de decizie al Adunării Generale în intervalul dintre sesiunile
acesteia.
Comisiile statutare, sunt organe permanente ale Federaţiei, cu un rol consultativ pe lângă Adunare şi
Consiliu, ocupându-se de probleme precise de o importanţă deosebită pentru funcţiile şi obiectivele
organizaţiei.
159
Statutul C.I.C.R. a fost adoptat la 21 iunie 1973 şi a fost înlocuit cu un nou Statut, adoptat de Adunarea generală a C.I.C.R.
în şedinţa din 24 iunie 1998, intrat în vigoare la 24 iulie 1998. V. textul în “R.R.D.U.”, NR.1(25), 1999, p.28-29.
160
La Ligue des Societés de la Croix Rouge et du Croissant Rouge, Cahier D, ediţia a II-a.

85
 Secretariatul, constituie centrul operaţional al Federaţiei. El pune în aplicare hotărârile luate de către
organele directoare. Este condus de un secretar general numit de Adunarea Generală la propunerea Consiliului
Executiv. Secretariatul este un factor permanent de legătură cu societăţile naţionale, fiind purtătorul lor de
cuvânt pe plan internaţional.
Liga (Federaţia) acţionează prompt şi fără discriminare, numai în afara situaţiilor şi zonelor de
conflict. Primul său obiectiv concret, imediat după înfiinţare, l-a constituit ameliorarea stării de sănătate a
populaţiilor civile greu încercate în anii războiului.
În virtutea art.4 al Statutului său161, această organizaţie internaţională are ca obiectiv central de
activitate “să inspire, să încurajeze, să faciliteze şi să facă să progreseze în orice timp şi sub toate formele
sale , acţiunea umanitară a societăţilor naţionale.”
Ea luptă împotriva foametei şi a malnutriţiei, a bolilor endemice, împotriva SIDA şi a discriminării
celor infectaţi cu virusul HIV, promovează donarea benevolă de sânge, contribuie la pregătirea şi organizarea
formaţiunilor voluntare de acordare a primului ajutor şi dotează societăţile naţionale cu echipamentul necesar
unor astfel de intervenţii umanitare. Federaţia, numără în prezent 178 de societăţi naţionale, cu peste 200
milioane de voluntari.
Întreţine relaţii privilegiate cu C.I.C.R. în scopul de a-şi coordona şi armoniza activităţile pe care le
desfăşoară în favoarea celor aflaţi în suferinţă.
Derulează programe sociale de educaţie şi informare de cele mai multe ori în colaborare cu alte
organisme internaţionale: Organizaţia Mondială a Sănătăţii /O.M.S.), U.N.I.C.E.F., F.A.O., P.N.U.D.,
Consiliul Europei, Uniunea Europeană.

3) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Create iniţial pentru a îngriji, alături de serviciile sanitare, soldaţii răniţi sau bolnavi, Societăţile
Naţionale de Cruce Roşie desfăşoară, în prezent, activităţi multiple, atât pe timp de pace, cât şi în timp de
război.
Societăţile naţionale, având calitatea de entităţi auxiliare pe lângă guvernele lor, au ca principală
sarcină în timp de război aceea de a veni în ajutorul populaţiei civile afectate şi, acolo unde este cazul, de a
sprijini serviciile medicale militare.
Lupta împotriva bolilor infantile, educaţia sanitară pentru populaţie, campaniile de vaccinare în masă,
colectarea de sânge de la donatori, lupta împotriva deşertificării, asanarea apelor, formarea de cadre medico-
sociale reprezintă tot atâtea programe lansate de Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie,
pentru a răspunde nevilor actuale de creştere a bunăstării şi nivelului de sănătate.
Afluxul refugiaţilor, precum şi al persoanelor care solicită azil, de la începutul anilor ’80, a necesitat
eforturi sporite din partea organismelor umanitare. În acest scop, un rol important l-au avut Societăţile
Naţionale, care, în numeroase cazuri, au oferit ajutoare materiale refugiaţilor, precum şi servicii de asistenţă
socială la faţa locului, atât în ţările de tranzit cât şi în cele în care persoanele respective urmau să se
stabilească.
Conform Statutului Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semiluna Roşie, pentru a fi recunoscută
de către C.I.C.R., o societate naţională de Cruce Roşie şi Semiluna Roşie, trebuie să întrunească următoarele
condiţii: să se constituie pe teritoriul unui stat independent în care este în vigoare Convenţia de la Geneva
privind ameliorarea condiţiei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie; să fie singura societate naţională
in această ţară; să fie corespunzător recunoscută de către regimul legitim al ţării, ca societate de ajutor
voluntar auxiliar al autorităţilor publice în domeniul umanităţii; să aibă statut autonom; să folosească
denumirea şi emblema de Cruce Roşie sau Semilună Roşie, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva; să-
şi extindă activităţile pe între teritoriul statului; să-şi recruteze membrii voluntari şi personalul fără deosebire
de rasă, sex, categorie socială, religie sau opinii politice; să adere la Statutul Mişcării; să respecte principiile
Mişcării şi să se conducă în activitatea sa după principiile dreptului internaţional umanitar.

* Societatea Naţională de Cruce Roşie din România

Prin Decretul nr.1744 din 4 iulie 1876162, s-a înfiinţat Societatea Română de Cruce Roşie, care a fost
recunoscută oficial de C.I.C.R. la data de 23 august 1876.
De-a lungul istoriei sale, Crucea Roşie Română a participat cu personal voluntar specializat, cu
mijloace proprii de transport, la alinarea suferinţelor militarilor răniţi şi bolnavi în timpul războiului de
161
Intrat în vigoare la 12 octombrie 1977.
162
Publicat în “Monitorul Oastei” nr.28 din 18 septembrie 1876.

86
independenţă şi în timpul celor două războaie mondiale ale secolului XX. De asemenea, a venit în sprijinul
refugiaţilor şi populaţiei civile afectate ca urmare a acestor războaie.
Crucea Roşie Română a jucat un rol substanţial în ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei
afectate de mari calamităţi, cum au fost: cutremurul din 1940, seceta din 1946, inundaţiile catastrofale din anii
’70, cutremurul din 4 martie 1977, inundaţiile din 1991 etc.
Societatea Română de Cruce Roşie a stabilit o serie de obiective pentru implementarea dreptului
internaţional umanitar. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele: aderarea la instrumentele de drept
internaţional umanitar; introducerea şi adaptarea legislaţiei naţionale la prevederile instrumentelor
internaţionale în acest domeniu; protecţia emblemelor; diseminarea dreptului internaţional umanitar;
angajarea de consilieri juridici şi de alte persoane calificate în forţele armate; crearea unui Comitet naţional
pentru probleme de drept internaţional umanitar.
În acest context, poate fi menţionat faptul că, Societatea Română de Cruce Roşie, a organizat toate
pregătirile necesare în vederea aderării României la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele
adiţionale din 1977 (aceste documente internaţionale au fost ratificate de România prin Decretul nr. 183/21
mai 1954 şi respectiv Decretul nr. 224/11 mai 1990).
În anul 1977, Societatea Română de Cruce Roşie a organizat şi găzduit, la Bucureşti, cea de a XXIII-
a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, forumul suprem al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie. Evenimentul rămâne în istoria Crucii Roşii prin adoptarea unei rezoluţii care stabileşte
misiunea fundamentală a Mişcării.
La data de 29 decembrie 1995 a fost adoptată Legea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie nr. 139
(publicată în Monitorul Oficial nr. 303/30 decembrie 1995), modificată şi completată cu Legea nr.
524/2004(publicată în Monitorul Oficial nr. 1123 din 29.11.2004) care stipulează că aceasta este o persoană
juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial, desfăşurând activităţi
cu caracter umanitar, ca organizaţie de ajutor voluntar, auxiliară autorităţilor publice.
Societatea Română de Cruce Roşie, acţionează în orice împrejurare, în scopul prevenirii şi alinării
suferinţelor oamenilor, fără nici o deosebire în ceea ce priveşte naţionalitatea, rasa, religia, sexul, apartenenţa
militară, socială şi politică.
Printre principalele atribuţii, prevăzute de art.11 al Legii nr.139/1995, pot fi enumerate următoarele:
să acţioneze în caz de conflict armat, în toate domeniile prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în
favoarea tuturor celor în suferinţă, atât persoane civile cât şi militare, să organizeze şi să participe la acţiuni
internaţionale de ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele şi natura dezastrelor; în colaborare cu
autorităţile, să desfăşoare activităţi de căutări de persoane şi pentru restabilirea contactelor familiare, întrerupte
din diferite motive etc.
La data de 28 martie 1996, Adunarea generală extraordinară, a adoptat “Statutul Societăţii Naţionale
de Cruce Roşie din România”. Acest Statut a fost modificat la data de 26 noiembrie 2002. Strategia de
dezvoltare are ca obiective principale crearea condiţiilor care să asigure o mai bună funcţionare a S.N.C.R.R.,
diversificarea serviciilor sale umanitare, creşterea contribuţiei Crucii Roşii Române, în domeniul umanitar în
general şi la difuzarea dreptului internaţional umanitar, în special creşterea rolului său în cadrul Mişcării
Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
În conformitate cu Acordul de la Sevilla privind acţiunile internaţionale ale componentelor Mişcării
Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Societatea Română de Cruce Roşie, participă la acţiuni de
solidaritate şi dezvoltă relaţii de colaborare cu C.I.C.R., Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie
şi Semilună Roşie, precum şi cu alte societăţi naţionale de Cruce Roşie sau Semilună Roşie.

2. Locul şi rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în sistemul dreptului umanitar

Rolul C.I.C.R. este definit în articolul 4 din Statut.:

a) de a promova şi de a difuza principiile fundamentale ale Mişcării;
b) de a recunoaşte orice Societate Naţională de Cruce Roşie nou creată sau reconstituită;
c) de a acţiona pentru aplicarea fidelă a dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele
armate şi de a primi sesizările privind violările invocate ale acestui drept;
d) de a asigura protecţie victimelor militare şi civile ale conflictelor armate şi ale consecinţelor lor
directe;
e) de a asigura funcţionarea Agenţiei Centrale de Cercetări prevăzută de Convenţiile de la Geneva;

87
 f) de a lucra la înţelegerea şi la difuzarea dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele
armate şi de a pregăti eventualele dezvoltări.

În ceea ce priveşte structura sa, C.I.C.R. este compus dintr-un număr de 15 la 25 de membri recrutaţi
prin cooptare, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil, dintre cetăţeni elveţieni. Organul suprem este
Adunarea care este compusă din membrii C.I.C.R. şi are misiunea de a exercita îndrumarea supremă a
instituţiei, de a adopta doctrina şi obiectivele ei generale. Organul colegial însărcinat cu conducerea treburilor
este Consiliul Adunării, compus din cinci membri aleşi de Adunare. El exercită supravegherea directă a
administraţiei C.I.C.R. Preşedinţia este cea care îşi asumă prima responsabilitatea pentru relaţiile externe ale
instituţiei. Mandatul preşedintelui este de patru ani, putând fi reînnoit. În prezent, funcţia de preşedinte este
deţinută de dl. Jakob Kellenberger. Direcţia este organul colegial însărcinat cu gestionarea afacerilor în baza
hotărârii Adunării, Consiliului executiv şi ale preşedintelui. Atribuţiile şi compunerea Direcţiei sunt stabilite
printr-un Regulament163.
Structura, funcţiile şi competenţele recunoscute C.I.C.R. conferă acestuia un statut sui generis în
ordinea juridică internaţională. Stricto sensu, C.I.C.R. este o persoană juridică de drept public elveţiană. A fost
creat în baza dreptului elveţian, îşi are sediul pe teritoriul acestuia, iar membrii săi sunt, toţi, cetăţeni elveţieni.
Totodată, C.I.C.R. are personalitate internaţională, recunoscută prin norme de drept internaţional, astfel: a) are
dreptul de a întreţine cu statele şi organizaţiile internaţionale relaţii oficiale şi de a încheia tratate cu acestea; b)
prin Convenţiile de la Geneva i se recunosc o serie de drepturi şi obligaţii şi capacitatea de a le exercita pe
plan internaţional164.
Personalitatea juridică internaţională a C.I.C.R. are un caracter particular, astfel:
- ca instituţie cu caracter naţional, Naţiunile Unite îi recunosc personalitatea juridică internaţională;
- prin Convenţiile de la Geneva i s-a recunoscut personalitatea juridică internaţională cu vocaţie de
universalitate, adică dreptul de a exercita competenţele conferite prin aceste instrumente.
Prin Rezoluţia nr. 456 din 16 octombrie 1990, i s-a atribuit statutul de observator, la Naţiunile Unite.

3. Acţiunile Comitetului internaţional al Crucii Roşii în timp de pace

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este implicat direct în toate cele trei faze – de dezvoltare, de
aplicare şi de difuzare – ale dreptului internaţional umanitar.

3.1. C.I.C.R. – promotorul dreptului internaţional umanitar

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este iniţiatorul şi promotorul dreptului internaţional umanitar.
Prima acţiune întreprinsă de C.I.C.R. a fost realizată la Conferinţa de la Geneva din august 1864, unde cei
cinci membri fondatori ai C.I.C.R. au supus delegaţiilor a 12 state prezente, un text redactat de ei, care a
devenit astfel prima Convenţie umanitară cu caracter de universalitate.165 De acum înainte, răniţii şi bolnavii
vor fi adunaţi şi îngrijiţi, indiferent de naţiunea căreia îi aparţin, iar ambulanţele, spitalele militare şi personalul
sanitar vor fi recunoscute ca neutre şi vor fi protejate şi respectate de părţile beligerante166.
Acest prim început a fost de bun augur pentru instituţia nou creată. Ea s-a pus permanent în slujba
idealurilor umanitare şi a iniţiat permanent proiecte de convenţii internaţionale, prin care a extins protecţia şi
asistenţa umanitară la noi şi noi categorii de victime de război, în funcţie de pericolele care apăreau. În cadrul
conferinţelor internaţionale ale Crucii Roşii au fost adoptate programe de acţiune, au fost organizate cursuri de
pregătire, seminarii şi mese rotunde în care au fost abordate cele mai stringente probleme umanitare.

3.2. Rolul C.I.C.R. în aplicarea dreptului internaţional umanitar

Potrivit articolului 4, litera c) din Statutul său, C.I.C.R. are rolul “de a-şi asuma sarcinile care-i sunt
recunoscute prin Convenţiile de la Geneva, de a acţiona în vederea aplicării fidele a acestor Convenţii…”
Preocuparea C.I.C.R. de punere în aplicare a dreptului internaţional umanitar datează de multă
vreme, ea fiind înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţelor Internaţionale ale Crucii Roşii.

163
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.437.
164
Idem
165
Care poartă denumirea de Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie.
166
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.444.

88
 La cea de a XXVI-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii ţinută în decembrie 1995, C.I.C.R. a
anunţat crearea unei noi structuri în cadrul Diviziei juridice, Serviciile de consultanţă în dreptul internaţional,
destinate să furnizeze guvernelor consultaţii juridice de specialitate în aplicarea dreptului umanitar.
Serviciile de consultanţă funcţionează atât la cererea guvernelor, cât şi din proprie iniţiativă. Ele
furnizează asistenţă tehnică în următoarele domenii:
- al promovării Convenţiilor de drept umanitar;
- al traducerilor Convenţiilor de la Geneva şi a Protocoalelor lor adiţionale în limbile naţionale;
- al încorporării dreptului internaţional umanitar în dreptul naţional;
- al adoptării de legi penale necesare pentru a asigura reprimarea crimelor de război;
- al adoptării de legi care să garanteze respectarea emblemei;
- al integrării învăţământului de drept umanitar în programele oficiale.
În cadrul Serviciilor de consultanţă, a fost creat un Centru de documentare deschis tuturor statelor.

3.3. Difuzarea dreptului internaţional umanitar şi a principiilor Crucii Roşii

Termenul de “difuzare”, pe care dicţionarele lingvistice îl definesc ca răspândire, propagare, a
dobândit în limbajul de specialitate conotaţii mult mai largi, înglobând, de asemenea, ideea de învăţare,
pregătire, cunoaştere.
Convenţiile de Geneva din 1949, Protocoalele lor adiţionale din 1977167, alte convenţii internaţionale
şi rezoluţii pertinente ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite, au recomandat statelor să instruiască forţele
armate, poliţia şi populaţia civilă cu dispoziţiile acestora şi să adopte măsuri eficace în acest sens.
Astfel spre exemplu, referiri detaliate se regăsesc în Rezoluţia nr.21 adoptată de Conferinţa pentru
reafirmarea şi dezvoltarea dreptului umanitar aplicabil în conflictele armate (1974-1977) intitulată “Difuzarea
dreptului internaţional pentru a fi pus în practică în conflictele armate”.
Pe plan internaţional, rolul principal de difuzare a dreptului umanitar revine Comitetului Internaţional
al Crucii Roşii. Acest rol este prevăzut în Statutul său, precum şi într-o serie de rezoluţii adoptate cu diverse
prilejuri.
Programe detaliate de difuzare a dreptului internaţional umanitar au fost elaborate la Conferinţele
Internaţionale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Începând din anul 1977, Conferinţele internaţionale ale Crucii Roşii au adoptat programe şi planuri
de acţiune ale Crucii Roşii, vizând printre alte domenii şi pe cel al difuzării dreptului internaţional umanitar,
pentru perioade de câte patru ani. Astfel, Conferinţa de la Geneva din 1986, a adoptat cel de-al treilea program
de acţiune pentru perioada 1987-1990, care prevedea printre altele şi difuzarea dreptului internaţional
umanitar.
Obiectivele propuse privind difuzarea vizau următoarele medii: forţele armate, responsabilii
guvernamentali, mediile academice, cercurile medicale, mass-media, tânăra generaţie, publicul larg.
C.I.C.R. este responsabil cu difuzarea dreptului umanitar în forţele armate, autorităţile
guvernamentale, universităţi, personal medical, mass-media, organizaţii internaţionale etc., el pregăteşte
documentare şi materiale de difuzare, organizează seminarii şi stagii de formare cu concursul instituţiilor
specializate, precum şi cu Institutul Internaţional de Drept Umanitar de la San Remo. Încurajează studiul
dreptului umanitar în universităţi, în special în facultăţile de drept, ştiinţe politice, academiile militare,
facultăţile de medicină, instituţiile pedagogice etc168.
Liniile directoarele ale difuzării dreptului internaţional umanitar pentru anii 2000, au fost stabilite de
cea de-a XXVII-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, de la Geneva, care la 6 noiembrie 1999 a adoptat
un „Plan de acţiune pentru anii 2000-2003”.

4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict armat

În plan concret, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii îi sunt recunoscute o serie de atribuţii în
timp de conflict armat – internaţionale şi interne – precum şi în cazuri de tensiuni şi tulburări interne.
167
Vezi, C.I./47; C.II/48; C.III/127; C.IV/144, P. I/83 şi P.II/19.
168
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.445.

89
 Printre acestea se numără:

4.1. Atragerea atenţiei părţilor la conflict asupra obligaţiei de respectare a dreptului

internaţional umanitar
Imediat după izbucnirea ostilităţilor, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii adresează un apel părţilor
implicate, prin care le reaminteşte obligaţia de a respecta regulile convenţiilor umanitare, atât în desfăşurarea
operaţiunilor militare, cât şi în acordarea protecţiei populaţiei civile şi victimelor de război.

4.2. Substitut al Puterilor protectoare

Prin Convenţiile de la Geneva şi prin Protocolul adiţional I, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii
îi este încredinţată şi funcţia de substitut al Puterilor protectoare. Puterile protectoare îi pot încredinţa, în orice
timp, funcţiile ce le revin lor în baza Convenţiilor Internaţionale, dar şi puterea deţinătoare, când constată că
victimele de război nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de activitatea unei Puteri protectoare “va trebui să
ceară unui organism umanitar, cum ar fi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii să-şi asume sarcinile
umanitare care revin prin prezenta Convenţie Puterilor protectoare sau va trebui să accepte, sub rezerva
dispoziţiilor prezentului articol, ofertele de servicii provenind de la un asemenea organism”169.
Protocolul I din 1977 instituie o procedură mai tranşantă. “Dacă o Putere protectoare nu a fost
desemnată sau acceptată de la începutul unei situaţii vizate la articolul prim, Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii, fără prejudiciul dreptului oricărui alt organism umanitar imparţial de a proceda la fel, va oferi bunele
sale oficii Părţilor la conflict în vederea desemnării fără întârziere a unei Puteri protectoare agreate de părţile
în conflict…”170. Dacă demersurile sale rămân fără rezultat, “Părţile la conflict vor trebui să accepte fără
întârziere oferta pe care le-ar putea-o face Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau orice altă organizaţie
care prezintă toate garanţiile de imparţialitate şi de eficacitate şi, având în vedere rezultatele acestor consultări,
de a acţiona în calitate de substitut”171.
În baza mandatului încredinţat prin Convenţiile de la Geneva şi prin Protocoalele lor adiţionale,
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii dispune de drept de iniţiativă:172 “Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii poate lua orice iniţiativă umanitară care intră în rolul său de instituţie şi intermediar specific neutru şi
independent şi să studieze orice problemă care se impune a fi studiată de o astfel de instituţie”.

4.3. Protecţia şi asistenţa pentru victimele de război

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este principalul for abilitat de state, prin instrumente juridice
convenite, să acorde protecţie şi asistenţă victimelor conflictelor armate.

Mijloacele şi metodele prin care acţionează C.I.C.R.:

* Vizite la locuri de detenţie.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este mandatat să viziteze lagărele de prizonieri de
război şi locurile de detenţie a civililor privaţi de libertate şi să discute cu ei fără însoţitor din partea
puterii deţinătoare. O situaţie particulară o prezintă persoanele reţinute în caz de tensiuni şi tulburări
interne. Nefiind considerate inamice, ele nu au un statut reglementat de dreptul internaţional umanitar.
Însă şi ele trebuie să se bucure, potrivit standardelor internaţionale, de un tratament uman. Ca atare,
C.I.C.R. a fost mandatat să monitorizeze modul în care este respectat acest standard, însă aceasta nu
prin Convenţiile de la Geneva, ci prin statutele Crucii Roşii 173.
Vizitele întreprinse de reprezentanţii C.I.C.R., atât în lagărele de prizonieri, cât şi altor
categorii de deţinuţi, au un caracter strict umanitar, ele limitându-se exclusiv la tratamentul aplicat şi
nicidecum la motivele deţinerii lor.
Puterile deţinătoare au obligaţia:
- de a pune la dispoziţia delegaţilor C.I.C.R. liste cu toate persoanele ce trebuie vizitate;
- să asigure accesul la toate locurile de detenţie şi respectarea vizitelor;

169
Articolul 10 din C.I, paragraful 3; idem C.II; C.III, articolul 11; C.IV, art. 11;
170
Articolul 5, punctul 3.
171
Articolul 5 punctul 4. Între 1972 şi 1993 C.I.C.R. a încheiat 48 de acorduri internaţionale cu state prin care: i se recunoaşte
personalitate juridică internaţională, i se conferă imunitate şi privilegii apropiate de cele diplomatice.
172
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.448.
173
Vezi articolul VI, punctul 5 din Statutul Crucii Roşii Internaţionale şi articolul 4 litera d) din Statutul C.I.C.R.

90
 - să asigure liberul acces la toţi prizonierii (deţinuţii) şi să le permită să le vorbească liber,
fără martori.
După efectuarea vizitelor, delegaţii C.I.C.R. întocmesc rapoarte confidenţiale care sunt
înmânate autorităţilor locurilor de detenţie. Rapoartele conţin observaţiile făcute în timpul vizitelor şi,
eventual, recomandări pentru respectarea condiţiilor de detenţie. În cazul vizitelor efectuate
prizonierilor de război, rapoartele sunt transmise şi autorităţilor ţărilor de origine.

** Căutarea persoanelor dispărute şi sprijinirea reunirii familiilor separate

În perioada războiului franco-prusian (1870-1871), la solicitările C.I.C.R., cei doi beligeranţi
au acceptat să-i furnizeze listele prizonierilor de război şi răniţilor. A luat astfel fiinţă “Agenţia
Centrală de Informaţii a C.I.C.R.” Temeiul legal al acţiunilor Agenţiei, întreprinse în interesul
victimelor conflictelor armate internaţionale, îl reprezintă prevederile Convenţiilor de la Geneva din
1949 şi ale Protocolului I la Convenţiile de la Geneva din 1977.
Rolul Agenţiei Centrale de Informaţii este de a obţine şi înregistra toate informaţiile privitoare
la prizonieri sau care ar putea să permită identificarea persoanelor dispărute, rănite sau decedate şi de a
facilita corespondenţa între membrii familiilor separate ca urmare a conflictelor armate sau tulburărilor
şi tensiunilor interne şi de a elibera documente (certificate de deces, de captivitate sau de călătorie) 174.

*** Asistenţa umanitară

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele lor adiţionale conţin mai mult de 20 de
dispoziţii consacrate asistenţei medicale şi materiale la care au dreptul victimele conflictelor armate.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este, datorită principiilor de neutralitate şi de voluntariat pe
care este fondat, organizaţia abilitată cu acordarea asistenţei umanitare 175.
Convenţiile de la Geneva consacră următoarele criterii de acordare a asistenţei umanitare:
 se acordă exclusiv victimelor de război;
 are un caracter nediscriminatoriu (se acordă tuturor celor care au nevoie de ajutor);
 este destinată să acopere cele mai stringente nevoi ale celor afectaţi;
 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii are datoria să supravegheze activitatea de ajutorare,
începând cu evaluarea necesităţilor, până la stocare, transport şi distribuire.
Principial, asistenţa nu poate fi acordată decât cu aprobarea autorităţilor care deţin controlul
teritoriului pe care se află persoanele ce au nevoie de ajutor.
În situaţia în care autorităţile unui teritoriu străin pe care-l ocupă nu acceptă ajutorul umanitar
pentru populaţiile civile şi victimele de război se pune problema dacă există un drept de ingerinţă
umanitară. “Această noţiune a dreptului de ingerinţă – aprecia Cornelio Sommaruga – este prin ea
însăşi paradoxală: atât bunul simţ cât şi morala nu interzic cu desăvârşire de a considera acordarea de
asistenţă unei persoane în nevoie drept o ingerinţă. Asistenţa nu este numai un drept al victimei, dar şi
o datorie pentru cei ce sunt în măsură să i-o ofere… La fel se întâmplă şi cu dreptul internaţional
umanitar: în nici un caz asistenţa nu constituie o ingerinţă” 176.
În ultimul deceniu al acestui secol s-a manifestat constant tendinţa şi s-a şi acţionat ca
problematica asistenţei umanitare să treacă din competenţa C.I.C.R. în aceea a Naţiunilor Unite şi a
unor organizaţii regionale, precum NATO, UEO şi altele. Această tendinţă intră în contradicţie cu
principiile suveranităţii şi neintervenţiei în treburile interne. 177
Implicarea Consiliului de Securitate şi a unor organizaţii regionale politico-militare de tip
N.A.T.O. în acordarea asistenţei umanitare are, în general, un caracter negativ. “Conceptul unei
intervenţii umanitare, care într-o percepţie foarte largă autorizează intervenţia armată a unui stat pe
teritoriul altui stat pentru a pune capăt violării grave şi masive a drepturilor omului nu se include în
sistemul prevăzut de O.N.U. Doctrina respinge, în general, întreprinderea unei intervenţii umanitare
chiar în concepţia sa restrânsă, respectiv intervenţia armată pentru salvarea propriilor cetăţeni” 178.

174
Portret al unei Mişcări Internaţionale – C.I.C.R., Geneva, 1982, p.20.
175
Carmen Grigore, Dileme umanitare: Geneva sau New York, în “R.R.D.U.”, nr. 1/1993, pag. 1.
176
Cornelio Sommaruga, Asistenţa pentru victimele conflictelor. Pariul permanent al Crucii Roşii Internaţionale, în
“R.R.D.U.”, nr. 1/1993, p. 2.
177
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar – “ARDU”, Bucureşti, 2000, p.451.
178
Dr. Yves Sandoz, Despre ce vorbim? Drept de ingerinţă sau drept de asistenţă, în “RRDU”, nr.1/1993, p.4.

91
 Singurul mod legal de a acorda asistenţă umanitară – în medicamente, alimente, îmbrăcăminte
etc. – este cel înfăptuit prin Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

5. Activităţi desfăşurate de C.I.C.R. în diferite zone de pe glob179

* Maroc/Sahara Occidentală
C.I.C.R. a repatriat 186 prizonieri marocani eliberaţi de frontul Polisario, din raţiuni
umanitare. Oferindu-şi serviciile ca intermediar neutru, C.I.C.R. a intervenit cu acordul părţilor
implicate. El continuă să fie preocupat de soarta celor 1686 prizonieri marocani care continuă să se
afle în captivitate, unii de peste 25 de ani şi doreşte să găsească o soluţie care să le permită acestora să
revină la casele lor.
Delegaţii C.I.C.R. îi vizitează în fiecare an pe aceşti prizonieri şi le oferă asistenţă medicală.
Printre altele, C.I.C.R. asigură un schimb regulat de noutăţi familiale între prizonieri şi apropiaţii lor,
graţie mesajelor Crucii Roşii.
C.I.C.R. nu precupeţeşte nici un efort pentru ca familiile să poată, într-o zi, să fie informate
despre apropiaţii lor daţi dispăruţi după încetarea conflictului 180.

* Sri Lanka
C.I.C.R. reaminteşte forţelor de securitate sri-lankeze şi L.T.T.E. (Tigrii de Eliberare a
Eelamului Tamil) obligaţia lor de a respecta dreptul internaţional umanitar care protejează populaţia
civilă împotriva efectelor ostilităţilor. C.I.C.R. cere insistent celor două părţi să vegheze pentru ca
populaţia civilă şi bunurile civile să fie protejate şi respectate în orice împrejurare 181.

* Eritreea-Etiopia
Serios preocupat de reluarea luptelor între Etiopia şi Eritreea şi de consecinţele umanitare ale
acestui conflict de frontieră, C.I.C.R. reaminteşte regulile aplicabile ale dreptului internaţional
umanitar. Prizonierii de război şi internaţii civili urmează să fie trataţi conform dispoziţiilor
Convenţiilor III şi IV de la Geneva.
În virtutea mandatului conferit lui de Convenţiile de la Geneva, C.I.C.R. este pregătit să asiste
şi să protejeze victimele conform modalităţilor proprii de acţiune umanitară, neutră, imparţială şi
independentă182.
Un grup de 279 de prizonieri de război etiopieni s-au reîntors, la 29 august 2002, în ţara lor,
sub auspiciile ClCR.
Cu această operaţiune de eliberare, ultimii prizonieri de război înregistraţi şi vizitaţi cu
regularitate de ClCR în Eritreea au fost astfel eliberaţi şi repatriaţi. După semnarea acordului de pace
între Eritreea şi Etiopia, la 12 decembrie 2000, la Alger, un număr de 997 de prizonieri de război
etiopieni şi 937 prizonieri de război eritreeni au fost repatriaţi sub auspiciile ClCR 183.
La 20 noiembrie 2004, 200 de civili etiopieni au fost repatriaţi din Eritreea sub auspiciile
ClCR.
Ei au trecut frontiera prin podul de peste râul Mereb, care leagă între ele oraşele Adi Quala din
Eritreea şi Roma din Etiopia.
Printre ei figurează opt copii şi trei bolnavi. Acţionând în calitate de intermediar neutru şi
independent, ClCR a condus această operaţiune în cooperare cu autorităţile. Delegaţi care îşi aveau
baza în Eritreea şi o echipă de ambulanţă a Crucii Roşii din Eritreea au escortat convoiul în prima
parte a traseului, între capitala Asmara şi frontiera cu Etiopia, acordând repatriaţilor îngrijiri, hrană,
apă şi asigurând transportul bagajelor lor.
La punctul de trecere, grupul a fost primit de delegaţii ClCR cu baza în Etiopia, care i-au

179
Datele sunt acualizate până la date de 01.02.20011, în comformitate cu informaţiile furnizate de site-ul oficial al
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.
180
C.I.C.R. – News nr. 4/2000 – “R.R.D.U.” nr. 1-2/2000
181
C.I.C.R. Communication à la presse, Genève, 11 mai 2000 – “R.R.D.U.”, nr 3-4/2000.
182
C.I.C.R. Communication à la presse, Genève, 12 mai 2000 – “R.R.D.U.”, nr. 3-4/2000).
183
C.I.C.R.– Communication à la presse, nr.02/50, 20 august 2002, în “R.R.D.U.” nr. 3/2002.

92
încredinţat autorităţilor etiopiene.
Din iunie 2000, au fost repatriate peste 2.000 de persoane (afectate de ostilităţile din zonă) 184.

* Afganistan
În oraşele Mazar-i-Sharif şi Kabul, personalul C.I.C.R. a venit în ajutorul a mii de locuitori
aflaţi în dificultate, precum şi al persoanelor deplasate şi al celor ale căror case au fost avariate sau
distruse de bombardamente.
Pe întreg teritoriul Afganistanului, delegaţii C.I.C.R. au vizitat peste 4000 de persoane
deţinute în 30 de locuri de detenţie, 20 dintre acestea aflându-se în mâinile forţelor armate ale S.U.A.,
la aeroportul Kandahar. Delegaţii au cerut autorizaţia de a vizita, conform procedurii de lucru
obişnuite, toate persoanele deţinute din cauza conflictului. Deosebit de important pentru delegaţi este
de a se putea întreţine cu ele fără martori şi de a se informa despre condiţiile lor de detenţie şi despre
tratamentul la care sunt supuşi. Atunci când sunt contactaţi de C.I.C.R., deţinuţii au posibilitatea de a
scrie mesaje personale apropiaţilor lor. Aceste mesaje sunt controlate de autorităţile ce deţin oamenii
în detenţie, după care sunt expediate destinatarilor prin reţeaua Crucii Roşii şi Semilunii Roşii 185.

* Golful Guantanamo
Patru delegaţi ai C.I.C.R. au început la 18 ianuarie 2002 să-i viziteze pe prizonierii transferaţi
din Afganistan şi deţinuţi de armata americană la baza navală din golful Guantanamo, pentru a
constata condiţiile arestării, transferării şi detenţiei lor.
În virtutea acordului încheiat cu autorităţile americane, vizitele se vor derula conform
procedurii obişnuite a instituţiei.
Aceste proceduri presupun obligativitatea de a supune autorităţilor deţinătoare rapoarte scrise
strict confidenţiale asupra concluziilor la care au ajuns delegaţii. C.I.C.R. nu va face în nici o
circumstanţă o declaraţie publică despre tratamentul deţinuţilor şi nici asupra condiţiilor de detenţie.
Delegaţii C.I.C.R. vor discuta concluziile lor direct cu autorităţile deţinătoare, le vor prezenta
recomandările lor şi le vor încuraja să ia măsurile necesare pentru rezolvarea tuturor problemelor de
ordin umanitar186.

* Republica Democrată Congo

De la începutul anului 2001, C.I.C.R. a reunit 283 de copii neînsoţiţi cu familiile lor, atât în
teritoriul controlat de guvern, cât şi în regiunile stăpânite de opoziţia armată. C.I.C.R. va mai organiza
şi alte operaţiuni de regrupare familială.
Regrupările familiale s-au organizat şi între Republica Democrată Congo şi alte ţări din
regiunea marilor lacuri. Astfel, după ianuarie 2001, 487 de copii rwandezi şi un număr considerabil de
copii burundezi au fost repatriaţi în ţările respective pentru a se reuni cu părinţii lor 187.

* Tensiunile dintre India şi Pakistan

Tensiunile dintre India şi Pakistan şi concentrarea de trupe de-a lungul frontierei internaţionale
şi a liniei de control, au făcut ca locuitorii multor zeci de sate situate în apropierea frontierei să-şi
abandoneze casele şi să-şi găsească refugiul în locuri mai sigure.
C.I.C.R. a evaluat necesităţile unui număr de circa 2000 de familii care locuiesc în districtele
Jammu, Rujuri şi Poonch, hotărând distribuirea de pachete cu alimente articole de igienă şi pături
familiilor deplasate, care au dificultăţi enorme în a-şi satisface nevoile proprii şi pe cele ale copiilor
lor.
C.I.C.R. va continua să urmărească îndeaproape nevoile persoanelor deplasate, concomitent
cu desfăşurarea activităţilor legate de vizitarea închisorilor din Jammu şi Kashmir 188.

* Afganistan-S.U.A.

184
C.I.C.R.– “R.R.D.U.” nr. 4/2004.
185
C.I.C.R. Communication à la presse, Genève, nr. 01/72, 28 decembrie 2001 – “R.R.D.U.”, nr. 4/2001
186
C.I.C.R. Communication à la presse, Genève, nr. 02/03, 18 Janvier 2002 – “R.R.D.U.”, nr. 3-4/2001.
187
C.I.C.R. – News nr. 42/26 octombrie 2001 – “R.R.D.U.” nr. 4/2001.
188
C.I.C.R. Communication à la presse, Genève, nr. 02/09, 1 fevrier 2002– “R.R.D.U.”, nr. 1/2002

93
 La sfârşitul lunii aprilie 2002, un număr de 133 mesaje de Cruce Roşie au fost colectate de la
prizonierii încarceraţi la Guantanamo Bay şi alte 310 de la prizonierii deţinuţi în Afganistan de către
armata americană. În schimb, 80 şi, respectiv, 40 de mesaje au fost transmise prizonierilor din
Guantanamo şi Afganistan, majoritatea provenind din Orientul Mijlociu, Asia şi Europa 189.

* Maroc
O echipă de delegaţi ai C.I.C.R. a vizitat între 15-26 mai 2002, prizonierii marocani aflaţi în
mâinile Frontului Polisario. Delegaţii s-au întreţinut cu reprezentanţii Frontului Polisario asupra
combatanţilor lor dispăruţi în timpul conflictului din Sahara Occidentală.
Delegaţii au mers în 5 centre de detenţie din regiunea Tindouf, unde s-au întreţinut cu 768
dintre cei 1361 de prizonieri aflaţi încă în captivitate, printre care se află şi 32 de civili.
C.I.C.R. încearcă să menţină legătura între prizonieri şi familiile lor, prin mesaje de Cruce
Roşie. Astfel, 1179 de mesaje de la apropiaţii lor au fost remise prizonierilor şi 2.058 au fost colectate
de către delegaţi.
C.I.C.R. este preocupat de foarte mult timp de captivitatea acestor oameni.
Luând în considerare vârsta, starea de sănătate, durata şi condiţiile de captivitate a
prizonierilor, precum şi dispoziţiile dreptului internaţional umanitar, C.I.C.R. reiterează apelul său
pentru o eliberare imediată a tuturor prizonierilor , începând cu cei mai vulnerabili 190.

* Cisiordania şi Gaza
Minele şi muniţiile neexplodate reprezintă pentru locuitorii din Cisiordania şi Gaza, o
ameninţare permanentă.
Pentru a alerta locuitorii zonelor afectate şi persoanele care se reîntorc la casele lor şi pentru a
reduce astfel riscul de a fi ucişi. C.I.C.R. a lansat programe de prevenire cu caracter comunitar contra
pericolelor muniţiilor neexplodate.
În cadrul acestui proiect, mari afişe au fost plasate în lagărul de refugiaţi de la Janin şi în
împrejurimi, conţinând fotografii cu muniţiile explozive susceptibile de a fi găsite în zonă 191.

* Kîrghistan
ClCR a semnat, la 14 august 2002, un acord de cooperare cu autorităţile kirghize asupra
activităţilor umanitare în favoarea deţinuţilor.
Acordul garantează delegaţilor ClCR accesul la locurile de detenţie care ţin de Ministerul de
Justiţie şi la deţinuţii de securitate, în special. Vizitele la locurile de detenţie sunt efectuate în
conformitate cu criteriile ClCR, care prevăd discuţii fără martori cu deţinuţii şi repetarea acestor
vizite192.

* Cisiordania
CICR a lansat, la 13 august 2002, un vast program pentru a veni în ajutorul grupurilor cele
mai vulnerabile din marile oraşe din Cisiordania. Circa 20.000 de familii din nouă oraşe (adică
aproximativ 120.000 de persoane, reprezentând 20 la sută din populaţia urbană) vor beneficia de acest
program.
Grava deteriorare a situaţiei economice în teritoriile palestiniene a pus în pericol existenţa
unui mare număr de persoane.
Ţinând seama de precaritatea situaţiei actuale, CICR a pus la punct acest program care va fi
aplicat până la sfârşitul anului 2002 pentru a ajuta familiile cele mai afectate de consecinţele actelor de
violenţă.
În plus, CICR va continua să acorde asistenţă alimentară şi materială pentru aproximativ
180.000 de persoane din zonele rurale din Cisjordania, precum şi la 2000 de familii din vechiul oraş
Hebron.

189
C.I.C.R. – News nr. 23, 6 iunie 2002 – “R.R.D.U.” nr. 2/2002
190
C.I.C.R. – News nr. 23, 6 iunie 2002 – “R.R.D.U.” nr. 2/2002
191
C.I.C.R. – News nr. 24, 13 iunie 2002 – “R.R.D.U.” nr. 2/2002
192
C.I.C.R.– “R.R.D.U.” nr. 3/2002

94
 În virtutea Dreptului Internaţional Umanitar, Israelul, ca putere ocupantă, are obligaţia de a
asigura, în permanenţă, o aprovizionare adecvată a populaţiei din zonele ocupate cu alimente,
medicamente şi alte produse de primă necesitate.

* Angola
În cursul conflictului care a sfâşiat Angola timp de peste două decenii, mii de familii au fost
dispersate. Numeroase persoane, între care sute de copii neînsoţiţi, s-au găsit fără nici o veste de la
părinţii lor.
În strânsă cooperare cu Crucea Roşie Angoleză, C.I.C.R. şi-a consolidat activităţile vizând
restabilirea legăturilor familiale în zece provincii (Huambo, Bié, Mexico, Huila, Bengucia, Cuando-
Cubango, Uige, Cuanza Norte, Cuanza Sul şi Luanda) şi speră să poată acoperi şi celelalte 8 provincii
rămase.
Împreună cu Societăţile naţionale din ţările respective, C.I.C.R. conduce, de asemenea, reţeaua
de cercetări în lagărele de refugiaţi din Zambia, Namibia şi Republica Democratică Congo. De la
începutul anului 2002, un număr de 17 copii au fost reuniţi cu familiile lor 193.

* Republica Congo
Ca urmare a luptelor care au izbucnit la 14 iunie 2002 la Brazzaville, capitala Republicii
Congo, C.I.C.R. a coordonat imediat evacuarea răniţilor şi ridicarea morţilor, în colaborare cu
voluntarii Crucii Roşii congoleze.
Pentru a susţine spitalul militar care primeşte răniţii, C.I.C.R. a făcut o donaţie de
medicamente şi material, pentru îngrijirea fracturilor. S-a făcut, de asemenea, o evaluare a nevoilor
persoanelor deplasate. Agenţia de cercetări a C.I.C.R. a fost contactată de membrii familiilor
dispersate de confruntări.
În conformitate cu mandatul său, C.I.C.R. a reamintit tuturor părţilor în conflict că au obligaţia
să respecte principiile şi regulile dreptului internaţional umanitar, aplicabile în conflictele armate
neinternaţionale194.

* Nigeria
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), în strânsă legătură cu Societatea
Nigeriană de Cruce Roşie, a asigurat asistenţă medicală pentru victimele violenţelor care au avut loc în
mai 2004, în statele Plateau şi Kano. Delegaţii CICR au vizitat spitalele şi taberele din Shendam şi
Yelwa, şi au fost însoţiţi de voluntari ai Crucii Roşii care au sosit la locul incidentului pentru a trata
500 de răniţi.
CICR şi Societatea Nigeriană de Cruce Roşie au evaluat nevoile persoanelor care se
refugiaseră din calea violenţei. Peste 2.500 dintre ei au fost localizaţi în Lafia, în aproprierea statului
Nassarawa; un ajutor de urgenţă a fost dat, de asemenea, spitalelor de acolo.
În urma violenţelor care au avut loc în Kano, la 10 Mai, o altă echipă a CICR a ajuns în oraş 5
zile mai târziu şi acordat ajutoare medicale Spitalului General; echipe ale Crucii Roşii Nigeriene au
acordat, de asemenea, asistenţă medicală răniţilor pe toată perioada crizei. În continuare, delegaţia
CICR a vizitat taberele de refugiaţi din Kano.
Astfel, în Nigeria, CICR a desfăşurat o acţiune foarte rapidă, pentru îngrijirea a peste 2.500 de
răniţi şi a 20.000 de refugiaţi, asigurându-le condiţiile necesare supravieţuirii 195.

* Cote d'Ivoire
ClCR a încheiat o acţiune de ajutorare de urgenţă, în beneficiul mai multor sute de persoane în
estul provinciei Bonake. Urmare a recrudescenţei luptelor din nordul ţării, din noiembrie 2004, mii de
locuitori - printre care un mare numar de femei şi copii, au fugit din oraşele M'Bahiarko şi Priko, la
sud de zona tampon.
Autorităţile locale i-au adăpostit pe o parte dintre aceştia, dar majoritatea a fost obligaţi să se
instaleze în adăposturi improvizate.

193
C.I.C.R. – News nr. 22, 30 mai 2002 – “R.R.D.U.” nr. 2/2002.
194
C.I.C.R. – News nr. 23, 6 iunie 2002 – “R.R.D.U.” nr. 2/2002.
195
C.I.C.R.– “R.R.D.U.” nr. 2/2004.

95
 În această situaţie, în zilele de 15 şi 16 decembrie 2004, CICR le-a acordat un ajutor de
urgenţă. Ajutorul a constat în aprovizionarea a 1.153 de persoane foarte sărace şi deosebit de
vulnerabile cu alimente, îmbrăcăminte, saltele, găleţi, ustensile de bucătărie, săpun196.

* Arhipelagul Solomon
Gravele tulburări care au afectat arhipelagul Solomon din Pacific au determinat Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii să-şi deschidă biroul din capitala Honiara pentru a furniza sprijin
Societăţii Naţionale să asigure o legătură cu autorităţile locale şi cu forţele regionale de stabilitate şi să
viziteze persoanele deţinute de către Misiunea regională de asistenţă
Vizitele la persoanele deţinute reprezintă o parte esenţială a misiunii umanitare a ClCR pentru
a constata că deţinuţii au condiţii conforme cu prevederile dreptului internaţional umanitar. Delegaţii
CICR oferă prizonierilor posibilitatea de a schimba informaţii cu familiile 197.

* Afganistan
În Afganistan se desfăşoară cea mai amplă operaţiune a CICR, fiind implicaţi 111
delegaţi, 1900 de angajaţi locali, o reprezentanţă fiind deschisă la Khabul şi alte 5 sub-delegaţii
şi 7 oficii în restul ţării. Numai în cursul lunii iunie 2009, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
a distribuit provizii pentru 700 de familii de refugiaţi din provincia Helmand, precum şi altor
refugiaţi din Kandahar şi Zabul şi a extins capacitatea de primire a spitalului regional din
Kandahar. CICR vizitează periodic locurile de detenţie aflate sub controlul Forţelor NATO, al
SUA sau al autorităţilor afgane monitorizând condiţiile de detenţie şi tratament. CICR consideră
ca fiind o parte fundamentală a muncii sale de promovare a respectării dreptului internaţional
umanitar acţiunile desfăşurate pentru a reaminti părţilor conflictului de obligaţia lor de a proteja
civilii precum şi pe cele care vizează cunoaşterea dreptului internaţional umanitar de către
societatea civilă. Doar în luna iunie 2009 de exemplu, delegaţii CICR au desfăşurat 4 sesiuni de
pregătire pentru 77 de militari ai armatei afgane şi 91 de ofiţeri de poliţie afgani, 12 informări cu
militari ai armatei afgane şi 21 de sesiuni de diseminare de informaţii la care au participat un
număr de 449 de membri ai societăţii civile, politicieni, studenţi, jurnalişti, clerici. CICR susţine
de asemenea două spitale administrate de ministerul local al sănătăţii, 20 de membri CICR,
medici, personal administrativ şi tehnic participând la pregătirea angajaţilor locali ai acestor
spitale. Organizaţia a deschis 5 posturi de prim ajutor în zonele de conflict, furnizând gratuit
materiale sanitare, personal calificat şi oferind sprijin şi asistenţă societăţii locale de Semilună
roşie. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este implicat de asemenea în activităţi privind
reintegrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi fizice victime ale conflictelor, în programe
privind aprovizionarea cu apa potabilă şi educaţia sanitară a populaţiei ori asistenţa familiilor
dislocate forţat sau afectate în orice mod de conflictele armate din ţară sau de dezastre naturale,
cooperând şi oferind asistenţă tehnică şi financiară societăţii locale de Semilună Roşie.

* Irak
În anul 2009, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a continuat livrarea lunară de
provizii medicale şi rezerve de apă potabilă spitalelor din Irak, în special acelora unde au fost
tratate cele mai multe dintre victimele atentatelor care în anul respectiv au înregistrat o creştere
regretabilă ca număr şi frecvenţă. De asemenea a distribuit gratuit peste 100 de tone de
îngrăşăminte şi materiale agricole pentru 385 de familii de fermieri irakieni, numai în luna iunie
2009. CICR a oferit nu doar asistenţă medicală de urgenţă persoanelor rănite în atentatul din
Kirkuk, ci şi alte obiecte de primă necesitate pentru aproximativ 900 de persoane afectate de
explozie. CICR a continuat vizitele regulate în scopul monitorizării condiţiilor de detenţie şi
tratament în centrele administrate de forţa multi-naţională – Camp Taji şi Camp Cropper, a iniţiat
si vizitele periodice în centrul de detenţie din Bagdad al Serviciului secret al armatei, precum şi
în alte locuri de detenţie. CICR a oferit asistenţa financiară şi sprijinul logistic care au permis
familiilor a 1800 de deţinuţi să îi viziteze pe aceştia în iunie 2009, facilitând şi transmiterea a

196
C.I.C.R.– “R.R.D.U.” nr. 2/2005.
197
C.I.C.R.– “R.R.D.U.” nr. 3/2005.

96
peste 21500 de mesaje între arestaţi şi rudele lor în interiorul şi în afara ţării. Pentru a continua
eforturile de a determina soarta persoanelor dispărute în timpul conflictelor din zonă, inclusiv al
războiului din Golf, CICR a organizat şi prezidat întâlniri pe această temă ale Comisiei Tripartite
la care au participat reprezentanţii Irakului, Kuweitului, Franţei Arabiei Saudite, Marii Britanii şi
SUA. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a implicat şi în proiecte care vizează
îmbunătăţirea infrastructurii de aprovizionare cu apă a populaţiei locale – modernizarea unor
staţii de tratare a apei, furnizarea de piese de schimb pentru instalaţii, livrare de apă cu cisternele
pentru taberele de refugiaţi, acţiuni de care au beneficiat peste 70000 de persoane. Ca parte a
activităţii de promovare a dreptului internaţional umanitar şi de informare pe scară largă asupra
mandatului şi a acţiunilor desfăşurate în Irak de CICR, organizaţia a realizat prezentări publice şi
grupuri de lucru la care au participat persoane din toate categoriile sociale, inclusiv jurnalişti.

* Pakistan
În august 2009, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a implicat pentru prima dată în
asistenţa membrilor comunităţii waziri din Pakistan, distribuind alimente şi obiecte de primă
necesitate pentru 2500 de refugiaţi din Waziristan. Printr-un acord încheiat cu autorităţile, CICR
şi Semiluna Roşie Pakistaneză au înfiinţat o nouă tabără pentru refugiaţi în Timergara, capabilă
să găzduiască 4000 de persoane şi şi-au arătat disponibilitatea de a înfiinţa alte tabere în regiune
dacă va fi nevoie, distribuind de asemenea alimente şi materiale sanitare pentru 20000 de
persoane din Dir într-o singură săptămână. CICR continuă să furnizeze alimente şi medicamente
spitalului central din Mingora şi susţine eforturile Semilunii Roşii locale de a menţine în Kanju o
facilitate medicală care tratează peste 400 de pacienţi pe zi, mulţi dintre ei aduşi acolo cu
ambulanţele Semilunii Roşii. Această facilitate sanitară, împreună cu o unitate medicală mobilă
asigură asistenţa medicală pentru aproximativ 100000 de persoane din regiune. CICR este
implicat şi în supravegherea, susţinerea şi monitorizarea continuă a taberelor pentru persoane
dislocate forţat din regiunile Buner şi Malakand, a spitalelor din Peshawar, oferind celor aflaţi în
tabere informaţii despre pericolele reprezentate de mine şi alte proiectile rămase neexplodate din
timpul conflictelor.

* Liberia
Lipsa asistenţei medicale, a apei potabile şi a instalaţiilor sanitare sunt principalele
dificultăţi cu care liberienii se confruntă şi astăzi la 7 ani după încheierea conflictului din această
ţară. Un studiu din 2009 a confirmat efectele devastatoare pe care conflictul le-a avut supra
fiecărui locuitor al Liberiei: din peste 500 de persoane intervievate, peste 96% fuseseră afectate
de violenţe. De la terminarea conflictului în 2003, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi-a
modificat modul de intervenţie trecând de la protecţie şi asistenţă pe scară largă la proiecte
destinate categoriilor celor mai vulnerabile. În prezent organizaţia acţionează mai ales prin
susţinerea Societăţii Liberiene de Cruce Roşie şi a programelor acesteia de pregătire pentru
situaţii de urgenţă, promovarea principiilor umanitare şi a refacerii legăurilor de familie,
asistenţă sanitară.

* Republica Democratică Congo

La începutul lunii iulie 2010, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a început
distribuirea gratuită de material săditor şi ustensile agricole în provincia Equateur din Congo, de
acest program beneficiind 25 000 de persoane. Peste 2000 de pescari beneficiază de echipament
gratuit de pescuit, 1000 de case au fost reconstruite de muncitori locali cu finanţarea şi ajutorul
voluntarilor Crucii Roşii, scopul fiind stimularea economiei locale. În regiunea Dongo care a fost
în mod special afectată de violenţele din octombrie 2009, CICR a distribuit, prin biroul deschis
acolo în iunie 2010, materiale pentru agricultură pentru 27000 de persoane în martie 2010 şi a
creat programe pentru reunirea familiilor separate de conflict, fiind astfel asistaţi şi monitorizaţi
în continuare în acest scop 134 de copii. Toate acţiunile pentru protejarea şi asistarea victimelor
conflictului armat din ţară fiind desfăşurate cu concursul societăţii locale de Cruce Roşie.

* Nigeria

97
 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii împreună cu Societatea Nigeriană de Cruce Roşie
au oferit în decembrie 2010 protecţie şi asistenţă persoanelor afectate de ciocnirile violente între
forţele de securitate şi grupul John Togo din Delta Warri şi regiunile învecinate. S+au distribuit
materiale de prim ajutor alimente şi medicamente, fiind tratate în facilităţi medicale astfel
aprovizionate de cele două organisme circa 550 de civili, dar şi militari.

* Israel şi Teritoriile Ocupate

În Israel şi Teritoriile ocupate, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii continuă să ajute
persoanele aflate în nevoie reamintind părţilor conflictului de obligaţiile lor de drept
internaţional umanitar şi preluând o serie de iniţiative umanitare. CICR monitorizează situaţia
civililor care locuiesc şi muncesc în zona gardului de protecţie ce desparte Faşia Gaza şi pe o
raza de un km în interiorul acestuia, ridicând problema acestor persoane inclusiv în discuţiile
confidenţiale cu părţile implicate şi luând măsuri pentru a reduce expunerea acestora la ostilităţi
şi pentru a îmbunătăţi accesul lor la terenurile pe care le folosesc ca sursă de venituri sau pentru
muncile agricole. CICR a cercetat şi documentat numeroase cazuri de violenţă a coloniştilor
israelieni împotriva sătenilor palestinieni şi a intervenit pe lângă autorităţi pentru a asigura
accesul neîngrădit al fermierilor la terenurile lor aflate în zona aşezărilor israeliene, încercând să
ajute şi comunităţile rurale din Valea Iordanului care sunt supuse unor restricţii severe în materia
deplasărilor şi a construcţiilor şi nu au nici infrastructura de bază. Delegaţii CICR au vizitat
peste 1400 de deţinuţi din 25 de închisori israeliene şi peste 1000 din centrele de detenţie
palestiniene pentru a monitoriza situaţia acestora. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii joacă
un rol de maximă importanţă şi pentru asistenţa a peste 1000 de imigranţi care nu beneficiază de
reprezentanţi diplomatici în Israel, între iulie şi septembrie 2010 oferind documente de călătorie
pentru 7 astfel de persoane deţinute de origine africană şi facilitând eliberarea a 16 migranţi
reţinuţi prin oferirea de documente care dovedeau cetăţenia acestora. CICR a solicitat în
repetate rânduri miscării Hamas sa îi permită vizitarea soldatului izraelian capturat Gilad Shalit,
dar această cerere a fost până acum respinsă. CICR a facilitat, în 2010, ca organizaţie neutră şi
accesul în Siria a peste 150 de studenţi şi peste 700 de pelerini druzi rezidenţi în zona ocupată a
înălţimilor Golan, în scopul menţinerii legăturilor familiale ale acestora. CICR furnizează
materiale şi provizii spitalelor din Gaza în mod regulat, numai în iulie şi august 2010 beneficiind
de aceste ajutoare peste 11000 de pacienţi din aceste spitale. CICR a implicat peste 760 de
şomeri din Gaza în activităţi remunerate de întreţinere a infrastructurii şi continuă să distribuie
ajutoare alimentare lunare pentru peste 6300 de persoane în nevoie din Hebron şi împrejurimi.
Pentru a promova respectarea normelor dreptului internaţional umanitar, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii menţine un dialog continuu cu autorităţile, membrii forţelor şi facţiunilor armate
şi cetăţenii influenţi de ambele părţi, organizează seminarii şi sesiuni de informări în domeniu
pentru aceste categorii de persoane şi elaborând materiale didactice privind regulile şi principiile
dreptului internaţional umanitar ce vor fi utilizate începând cu 2011 în scolile generale
palestiniene.

* Iran/Irak
Şi în anul 2011, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi-a continuat eforturile începute
încă din 2008 de repatriere a rămăşiţelor pământeşti ale soldaţilor ucişi în războiul dintre Iran şi
Irak din 1980-1988, până în prezent fiind soluţionate 290 de astfel de cazuri, ultimul astfel de
transfer între cele două părţi având loc la 1 februarie 2011, cu medierea reprezentanţilor
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. În întâlnirea la nivel înalt desfăşurată la Teheran sub
auspiciile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi în cadrul Comitetului Tripartit constituit
prin memorandumul de înţelegere semnat de Iran, Irak şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
în anul 2008, la începutul lunii ianuarie 2011 reprezentanţii celor două ţări s-au angajat să
accelereze eforturile comune pentru clarificarea situaţiei celor aproximativ 60 000 de militari din
forţele armate ale ambelor ţări, inclusiv câteva sute capturaţi ca prizonieri de război, militari care
sunt încă daţi dispăruţi din perioada conflictului armat între Iran şi Irak. Cu aceeaşi ocazie,
ambele state au reafirmat că recunosc pe deplin statutul CICR ca intermediar neutru.

* Tunisia

98
 Începând din 2005 CICR a vizitat regulat si periodic persoanele încarcerate în locurile de
detenţie ale ministerului tunisian al justiţiei şi în cele ale ministrului de interne, în baza unui
acord semnat cu guvernul acestei ţări. În 2010, CICR a întreprins aproximativ 48 de vizite în 31
de locuri de detenţie din Tunisia, fiind verificate aprox 27 000 de cazuri şi fiind intervievaţi
individual peste 600 de deţinuţi. Evenimentele care au zguduit această ţară începând cu 17
decembrie 2010 au generat victime, morţi şi răniţi inclusiv în închisorile tunisiene şi au făcut
destul de dificilă vizitarea regulată a acestor facilităţi de către reprezentanţii CICR. Totuşi, la 31
ianuarie 2011, după două săptămâni de negociere cu autorităţile, vizitele CICR au fost reluate,
reprezentanţilor organizaţiei repermiţându-li-se accesul în două închisori, una în Tunis, cealaltă
în Bizerte, ambele fiind locaţii în care s-au înregistrat revolte.

* Egipt
Urmărind cu îngrijorare evenimentele desfăşurate în Egipt, la 29 ianuarie 2011,
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a lansat un apel către oficialităţi, demonstranţi şi alte părţi
implicate să respecte viaţa şi demnitatea umană chiar în contextul escaladării manifestărilor
violente şi şi-a oferit serviciile ca organizaţie umanitară globală, independentă şi neutră care a
avut o prezenţă continuă în Egipt încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, oferind
ajutor Societăţii egiptene de Semilună Roşie şi contribuind la elaborarea planurilor de acţiune în
caz de urgenţă la frontiera cu fâşia Gaza.

* Somalia
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii aprovizionează spitalele somaleze cu echipament
medical, plăteşte cheltuielile curente ale acestora, inclusiv salariile personalului şi combustibilul
consumat, contribuie la modernizarea şi repararea facilităţilor medicale, insistând pentru tratarea
oricăror pacienţi, indiferent de apartenenţa lor politică, religioasă ori de clan. Un comunicat al
instituţiei din data de 27 ian 2011 exprima îngrijorarea CICR faţa de numărul record de persoane
rănite în lupte, inclusiv femei şi copii care formează aproape 40% din victime, tratate în cursul
anului 2010 în unităţile medicale somaleze susţinute de organizaţie.

* Gaza
Începând in 27 ianuarie 2011, în fâşia Gaza va funcţiona o extindere a Centrului de
protezare artificială si combatere a poliomielitei susţinut material şi financiar de CICR încă din
2007 şi de serviciile căruia beneficiază persoanele cu dizabilităţi fizice din această regiune de
conflict.

* Coasta de Fildes
Violenţa rezultată din criza post-electorală are consecinţe majore în Coasta de Fildeş, iar
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii încă de la începutul crizei s-a implicat în vizitarea
prizonierilor, asistarea răniţilor şi a persoanelor dislocate forţat. În ianuarie 2011 au avut loc
ciocniri violente soldate cu morţi şi răniţi, precum şi persoane forţate să se refugieze din zonele
Douekoue şi Lakota. CICR susţine societatea de Cruce Roşie locala cu ambulanţe, şoferi,
materiale de prim ajutor şi echipamente medicale, corturi şi rezervoare de apa potabile instalate
in zonele menţionate, acordând ajutor pentru 7500 de persoane doar de la începutul lunii ianuarie
2011. CICR a vizitat totodată peste 330 de persoane reţinute în urma violenţelor, oferind şi
asistenţă celor peste 30000 de refugiaţi înregistraţi de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi
la graniţa cu Liberia şi celor 750, din care peste 60 copii neînsoţiţi înregistraţi în Guineea.

* Haiti
Tot în luna ian 2011, CICR şi-a continuat implicarea în lupta împotriva răspândirii
holerei în locurile de detenţie din Haiti, din cei 405 deţinuţi asistaţi, 58 decedând ca urmare a
bolii. Alţi 1900 de deţinuţi bolnavi din închisorile din Port-au Prince au fost transferaţi în spitale
cu sprijinul CICR care supraveghează situaţia în 18 astfel de închisori din toată ţara în care sunt
încarcerate circa 5800 de persoane. Organizaţia susţine financiar şi material facilităţi medicale de
combatere a holerei în Cite-Soleil şi Martissant. De asemenea, începând cu ian 2010, Comitetul

99
Internaţional al Crucii Roşii s-a implicat în localizarea familiilor a 146 de copii şi reunirea
acestora cu părinţii de care au fost separaţi în urma cutremurului, precum şi în găsirea a alţi 130
de copii dispăruţi în aceleaşi împrejurări.

6. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi dreptul internaţional umanitar

6.1. Institutul Internaţional de Drept Umanitar

Creat în 1970, într-o perioadă când omenirea era marcată de evoluţii contradictorii, IIDU de la
San Remo este unul din cele mai importante forumuri deschise dialogului umanitar; între cei 33 de
membri fondatori care au semnat Statutul şi Declaraţia asupra creării IIDU se afla şi un român,
prof.dr.doc. Tudor R. Popescu iar astăzi, între cei 100 de membri plini, experţi renumiţi pentru
contribuţia lor remarcabilă în domeniu, îl regăsim pe preşedintele ARDU, prof.dr. Ionel Cloşcă. Sediul
institutului a fost stabilit, în mod simbolic, în Villa Nobel din San Remo, clădire unde savantul Alfred
Nobel şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, a creat şi a instituit Fundaţia şi premiul ce-i poartă numele.
De la un început relativ modest, presărat cu piedici şi greutăţi de tot felul, institutul şi-a lărgit în
mod constant atât domeniile de activităţi cât şi formele şi metodele de lucru. Astfel, în cei 30 de ani de
existenţă, IIDU a abordat întreaga problematică umană, precum DIU, dreptul drepturilor omului, dreptul
refugiaţilor, dreptul asistenţei în caz de catastrofe, problemele migraţiei şi mişcării populaţiilor, protecţia
bunurilor culturale, reîntregirea familiilor ş.a., aproape pentru fiecare din aceste domenii fiind creată câte
o comisie academică, condusă de o personalitate cu mare reputaţie. 198 Cum se menţionează , în titulatura
sa, institutul a acordat cea mai mare atenţie dreptului internaţional umanitar în sensul său larg care
include atât Dreptul de la Haga cât şi Dreptul de la Geneva. Motivaţia acestei opţiuni rezidă în faptul că
DIU, ale cărui principii constituie fundamentul relaţiilor interumane şi baza juridică a activităţilor de
asistenţă umanitară, nu este câteodată suficient cunoscut nici măcar de către cei care trebuie să-i asigure
aplicarea. Nelimitându-se numai la acest domeniu, institutul şi-a extins activitatea la toate sferele
problematicii umanitare, după cum dreptul umanitar se află în interdependenţă cu alte ramuri ale
dreptului internaţional public. Ca forum de dezbatere ştiinţifică la nivel internaţional neguvernamental,
instituţia de la San Remo a iniţiat un amplu dialog sincer şi deschis între diverse organizaţii
internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, funcţionari, experţi, teoreticieni şi practicieni,
diplomaţi şi cadre didactice universitare, având diverse poziţii şi orientări însă toţi preocupaţi de
problematica umanitară.
E unanim admis că obiectivele institutului au fost atinse. Stă mărturie în acest sens "Manualul
de la San Remo privind dreptul internaţional aplicabil în conflictele pe mare", adoptat în iunie 1994 de
jurişti internaţionali şi experţi navali din 24 de ţări, reuniţi vreme de şase ani de către IIDU. Deosebit
de apreciate sunt şi mesele rotunde anuale consacrate în fiecare toamnă problemelor curente de DIU
sau cele aproape o sută de cursuri militare internaţionale de drept al conflictelor armate 199 care
demonstrează că s-a reuşit explorarea căilor şi mijloacelor de natură a permite garantarea demnităţii
persoanei umane în timp de război. În cadrul cursurilor, meselor rotunde, seminariilor, dialogurilor s-
au degajat noi abordări în diverse domenii inerente acţiunii umanitare; probleme ce fuseseră neglijate
sau uitate au fost supuse atenţiei forurilor interesate, principii şi reguli noi au fost elaborate şi propuse
spre adoptare, s-a realizat o mai bună coordonare a activităţilor umanitare.
Spre deosebire de CICR, care, pe lângă activitatea teoretică desfăşoară şi o largă acţiune
practică de asistenţă umanitară în teren, IIDU are doar scopuri academice. Realizarea acestora a impus
o strânsă colaborare cu diferite state şi organizaţii internaţionale între care: ONU şi, în special, ICNUR
şi Centrul pentru Drepturile Omului; Organizaţia Internaţională pentru Migraţii; Consiliul Europei;
Institutul Drepturilor Omului de la Strasbourg; Comisia Internaţională a Juriştilor, Amnesty
International; CICR; Federaţia Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie ş.a. Institutul
nu are deci ca obiect rezolvarea problemelor umanitare foarte complexe de care se ocupă direct
organismele competente corespunzătoare ci mai degrabă să contureze şi să definească aceste
probleme, să examineze argumentele, să studieze instrumentele juridice adecvate, să evalueze măsurile
luate şi să avanseze noi idei pentru a progresa în acest domeniu. Prin diversele sale activităţi, inclusiv
198
Vezi, pe larg, Tudor Popescu, Institutul Internaţional de Drept Umanitar, în RRDU nr.1/1993, p.30.
199
Vezi, pentru amănunte, Masa rotundă pe tema "Influenţa asistenţei umanitare şi a mass-mediei asupra evoluţiei situaţiilor
conflictuale", în RRDU nr.18/1997, p.6; Planul de activităţi IIDU, în RRDU nr.19/1998, p.18; RICR nr.833/1999.

100
prin publicarea deliberărilor experţilor în anuarul său Yearbook, în revistele periodice Collection şi
Newsletter, Institutul contribuie la promovarea concepţiei moderne asupra DIU, începând cu aria de
cuprindere pe care o acoperă în mod obişnuit şi continuând cu alte situaţii şi probleme umanitare grave
care reclamă intervenţia comunităţii internaţionale în virtutea unei concepţii mai largi a DIU . Aşa
cum apreciază conducerea IIDU, problemele umanitare sunt vaste şi nu încetează să sporească în
lumea întreagă, neputând să fie soluţionate rapid; în consecinţă, instituţiile care oferă o tribună pentru
dialog umanitar sunt indispensabile astăzi şi pot contribui la efortul depus în comun de state şi de
organizaţiile internaţionale pentru creşterea respectului faţă de DIU şi drepturile fundamentale ale
omului.200

6.2. Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului

Această asociaţie internaţională ştiinţifică, specializată în drept militar şi dreptul războiului a
fost constituită la Bruxelles în 1988 pe baza dispoziţiilor legii belgiene din 1919 care acordă
personalitate juridică civilă asociaţiilor internaţionale urmărind un scop ştiinţific; de fapt, ea este
continuatoarea Societăţii Internaţionale de drept penal militar şi dreptul războiului creată la Strasbourg
în 1956, ale cărei obiective le-a preluat. Conform art. 1 din Statut, SIDMDR este o organizaţie
apolitică şi neguvernamentală orientată de principiile Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului. În prezent, asociaţia are aproximativ o mie de membri, din care majoritatea sunt
profesori universitari, magistraţi civili sau militari, înalţi funcţionari, avocaţi, generali sau ofiţeri
superiori din circa 50 de ţări din Europa, America, Africa şi Asia, toţi membrii fiind admişi în virtutea
competenţei lor în materiile care fac obiectul asocierii şi exprimându-se cu titlu personal, în deplină
libertate; Consiliul de Direcţie al SIDMDR poate recunoaşte grupuri naţionale constituite din membrii
aceleiaşi ţări şi care asigură şi coordonează raporturile între membrii săi şi Asociaţie, aşa cum este şi
Grupul Naţional Român admis în 1994 şi constituit din membri ai ARDU.
Scopul SIDMDR este studierea dreptului militar şi dreptului războiului în vederea investigării
armonizării legislaţiilor naţionale ale statelor atât între ele cât şi cu convenţiile internaţionale şi
regulile dreptului internaţional în materie ca şi promovarea unui drept militar şi a unui drept al
conflictelor armate întemeiate pe respectarea drepturilor omului. Realizarea acestui scop se realizează
prin organizarea de activităţi cum ar fi congrese internaţionale, seminarii, colocvii şi reuniuni, prin
publicarea de studii ştiinţifice şi informaţii relative la domeniile de interes şi prin constituirea unui
centru de documentare; enumerarea modalităţilor de acţiune ale asociaţiei nu este limitativă, ea putând
colabora la orice activitate din obiectul său de referinţă.
Congresele Societăţii, organizate la fiecare trei ani, au avut ca teme de analiză, dezbatere şi
reflecţie: acţiunea penală şi acţiunea disciplinară (1959); aeronava militară şi dreptul ginţilor (1961);
garantarea drepturilor individuale în constrângerea disciplinară şi penală militară (1964); delictele
militare (1967); supunerea militarilor faţă de dreptul penal naţional şi dreptul războiului (1970);
încetarea focului (1973); drepturile omului şi forţele armate (1976); evoluţia actuală a justiţiei militare
(1979); forţele armate şi dezvoltarea dreptului războiului (1982); forţele armate într-o societate în
schimbare (1975); aplicarea DIU la nivel naţional (1988); operaţiile de menţinere a păcii (1991);
noţiunea de combatant şi de război în conflictele moderne (1994); investigarea şi urmărirea violărilor
dreptului conflictelor armate (1997). În anul 2000, Congresul al XV-lea a avut loc în Norvegia,
dezbătându-se "Sprijinul militar al autorităţilor civile"; ca şi la congresele anterioare, analizele şi
discuţiile au la bază răspunsurile individuale şi naţionale la un chestionar întocmit şi difuzat anterior
ca şi rapoarte generale întocmite de specialişti avizaţi pe baza răspunsurilor la chestionare. Fiecare din
cele patru comisii specializate ale Societăţii (protecţia vieţii umane în conflictele armate; criminologie
militară; afaceri generale; istoria dreptului militar) abordează aspecte distincte ale tematicii puse în
discuţie.201
Un element important de difuzare a DIU prin intermediul SIDMDR îl reprezintă Revista de
drept militar şi dreptul războiului care apare din 1962 de patru ori pe an, cu un volum de circa 500 de
pagini anual, având un corespondent permanent în 34 de ţări din lumea întreagă. Sistematizarea
bibliografiei apărute în Revistă cuprinde următoarele domenii: lucrări de interes general; drept militar

200
Jovica Patrnogic, "25 de ani de dialog umanitar", în RRDU nr.9/1995, p.29.
201
RRDU nr.15, 16 şi 17/1997.

101
penal şi drept militar disciplinar; drept public şi administrativ militar; protecţia securităţii de stat şi a
securităţii informaţiilor militare; dreptul colaborării militare internaţionale în timp de pace şi de
război; drept internaţional maritim, aerian şi spaţial; dreptul războiului; drept umanitar; monografii
referitoare la conflictele armate şi istorie militară; criminologie, psihologie şi sociologie militară. 202
Începând cu 1994, România s-a implicat activ în multe din activităţile organizate de
SIDMDR. Astfel încât, conducerea asociaţiei a făcut de mai multe ori aprecieri publice
favorabile, subliniindu-se activitatea Grupului Naţional Român condus de prof.dr. Ionel
Cloşcă, a autorităţilor române, în mod deosebit a Ministerului Apărării Naţionale pentru
organizarea excelentă a primei reuniuni a Consiliului de Administraţie într-o ţară din Europa
de Est, la Bucureşti, în septembrie 1996; evidenţierea exemplului României, ilustrativ în
privinţa eforturilor pe care le fac noile state democratice în vederea alinierii sistemelor lor
juridice militare cu procedurile existente, reprezintă o recunoaştere a modului responsabil în
care ţara noastră s-a implicat în activitatea organizaţiilor internaţionale de implementare a
DIU.

6.3. Alte organizaţii internaţionale neguvernamentale

Expresie a interesului mereu actual pentru problematica DIU ca şi a proliferării formelor de
asociere între grupurile umane, un număr tot mai mare de organizaţii internaţionale neguvernamentale
sunt preocupate de aspecte privind asigurarea asistenţei victimelor războiului, protecţia
necombatanţilor, înlăturarea efectelor ostilităţilor militare, urmărirea reprimării crimelor de război şi
pedepsirea criminalilor. Creată în 1934 prin Decizia suverană a Principelui de Monaco, urmare a
hotărârii Congresului internaţional de medicină şi farmacie militară, Comisia medico-juridică din
Monaco este o instituţie ce reuneşte medici şi jurişti cu scopul de a contribui la dezvoltarea dreptului
internaţional medical pe baza principiilor morale care reglementează profesia medicală 203; ea se
compune din 27 de membri care se reunesc periodic pentru a analiza probleme de umanizare a
războiului şi în special de stabilire a unui statut internaţional al medicului şi al garantării eticii
medicale. De-a lungul timpului, reuniunile CMJM au dezbătut: metodele de aplicare practică a
Convenţiilor de la Geneva şi Haga, localităţile şi zonele sanitare, organizarea protecţiei şi ajutoarelor
către populaţia civilă, asistenţa neutrilor şi nebeligeranţilor (1934); starea legislaţiei războiului,
serviciile de ajutor în război, protecţia umanitară internaţională (1937); organizarea naţională a
serviciului medical într-o ţară ocupată, controlul aplicării convenţiilor umanitare în caz de conflict
armat, organizarea ajutoarelor internaţionale în caz de calamitate publică (1957); uniformizarea
serviciilor de ajutor în timp de război (1960); protecţia aviaţiei sanitare în timpul conflictelor,
tratamentul uman al non-delicvenţilor privaţi de libertate, rolul misiunilor umanitare în timp de război
(1966); misiunile umanitare, internaţionalizarea controlului aplicării convenţiilor umanitare în timp de
conflict armat (1971); contribuţia CMJM în dezvoltarea convenţiilor de la Geneva, aspecte din DIU
(1974); sistemul puterilor protectoare, statutul profesiunii medicale în timp de conflict armat (1978);
rolul organizaţiilor umanitare în conflictele interne, consecinţele informaticii asupra modificării profesiei
şi eticii medicale (1982).
Şi alte organizaţii ale medicilor au preocupări în domeniul DIU. Aşa este cazul Asociaţiei
Medicale Mondiale (constituită în 1947 la Paris), Comitetului Internaţional al Neutralităţii
Medicinei în timp de război (creată tot la Paris, în 1952), Consiliului Organizaţiilor Internaţionale de
Ştiinţe Medicale (Bruxelles, 1949), Asociaţiei Mondiale de Drept Medical (1970), Academiei
Internaţionale de Medicină Legală şi Medicină Socială (Liège, 1938); mai cunoscută astăzi pentru
activităţile sale concrete pe diferite teatre de război este organizaţia "Medici fără frontiere" Din
domeniul protecţiei civililor de efectele războiului amintim Comitetul Internaţional de Informare şi
Acţiune pentru protecţia populaţiei civile în timp de conflict armat (supranumit şi Comitetul de la
Luxemburg) şi Organizaţia Internaţională de Protecţie Civilă (creată în 1958 ca organizaţie
neguvernamentală şi devenită în 1972 o organizaţie internaţională interguvernamentală). Preocupări în
domeniul DIU mai au şi alte organizaţii neguvernamentale precum Asociaţia Internaţională a
ziariştilor, asociaţia "Salvaţi copiii", organizaţia ecologistă "Greenpeace" sau asociaţiile internaţionale

202
Revue de droit militaire et de droit de la guerre nr. XXXII-1-2/1993, Bruxelles.
203
Annales de droit international medical nr. 34/1987-1988, Palais de Monaco, p.31.

102
ale militarilor, ale foştilor combatanţi sau ale foştilor prizonieri de război; există, de asemenea, intenţia
de a se crea o Societate Internaţională pentru protecţia bunurilor culturale în conflictele armate,
prin unirea organizaţiilor naţionale cu acest specific.
O contribuţie importantă la dezvoltarea DIU şi-au adus-o asociaţiile internaţionale ale
juriştilor. O primă menţiune în acest sens o avem în legătură cu Institutul de Drept Internaţional
creat în 1873 ca asociaţie ştiinţifică ce şi-a adus o contribuţie esenţială la codificarea cutumelor
războiului prin elaborarea în 1870 a "Manualului legilor şi obiceiurilor războiului terestru" şi în 1913 a
"Manualului Oxford al dreptului naval care guvernează raporturile dintre beligeranţi"; ambele
documente au constituit fundamentul pe baza cărora au fost elaborate instrumentele juridice
ulterioare.204 Iar Asociaţia de Drept Internaţional a elaborat în sesiunea sa de la Amsterdam din 1938
un proiect de convenţie pentru protecţia populaţiilor civile contra noilor mijloace de război, la care am
putea adăuga propunerile de reglementări în domeniul dreptului războiului şi al sancţionării crimelor
de război făcute între 1922-1936 de Institutul de Drept Internaţional, Uniunea Interparlamentară şi
Asociaţia Internaţională de Drept Penal. 205Nici astăzi eforturile unor astfel de organizaţii internaţionale
neguvernamentale n-au încetat, expresie a interesului pentru dezvoltarea şi asigurarea aplicării DIU.
Aşa se face că, în afara izvoarelor strict formale ale DIU, doctrina juridică ce s-a constituit prin
eforturile celor mai renumiţi specialişti reuniţi în cadrul instituţiilor ştiinţifice şi academice, reprezintă
o forţă la fel de vie care asigură vitalitatea DIU şi la care trebuie să ne raportăm neîncetat. Prof. Ionel
Cloşcă remarca pe bună dreptate în Tratatul său de drept internaţional umanitar că pentru a avea o
imagine de ansamblu asupra doctrinei DIU ar trebui avut în vedere volumul bibliografic cuprinzând
6640 de lucrări apărute în diverse colţuri ale globului, editat de CICR împreună cu Institutul Henry
Dunand.206
Nu putem încheia lista organizaţiilor internaţionale neguvernamentale cu preocupări în
domeniul DIU fără a aminti aportul unor instituţii de supraveghere a respectării drepturilor omului în timp de
conflict armat, precum Human Rights Watch sau Amnesty International; acest tip de organizaţie s-
a dovedit a fi, prin investigarea şi raportarea violărilor DIU comise în diferite conflicte din lume
(Cecenia, Bosnia, Kosovo, Sierra Leone, Etiopia-Eritreea ş.a.), un adevărat "câine de pază" al
respectării drepturilor omului în războaie. Astfel, ca să dăm numai un exemplu, într-un recent raport al
organizaţiei Amnesty International referitor la compania NATO împotriva Iugoslaviei, Alianţa Nord
Atlantică este acuzată de încălcarea gravă a legilor războiului, de ucideri nejustificate şi de crime de
război, după ce o concluzie contrară fusese emisă de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie, cu numai câteva zile înainte; de fapt, Procurorul TPI, Carla del Ponte, a declarat că a luat în
considerare raportul organizaţiei Amnesty International înainte de a decide că NATO nu a încălcat dreptul
internaţional în timpul războiului din Kosovo. 207 Utilizând regulile de DIU cuprinse în instrumentele
juridice pertinente şi folosindu-se de metode şi argumentaţii de tip juridic pentru a-şi susţine
acuzaţiile, raportul detaliază în cele 65 de pagini ale sale o serie de cazuri în care mase de civili au fost
ucise de raidurile aeriene ale NATO, denunţând, în acelaşi timp, lipsa de transparenţă şi echivocul
purtătorului de cuvânt al NATO. Se precizează că din cele 10484 de misiuni de luptă deasupra
Serbiei, soldate, după statisticile sârbeşti, cu 400-600 până la 1500 de victime din rândul civililor,
Amnesty International alege cele mai grave cazuri subliniind: "Pierderile în rândul civililor ar fi putut
fi reduse semnificativ dacă forţele NATO ar fi respectat cu stricteţe legile războiului" . Printre cazurile
concrete invocate, Amnesty International condamnă Alianţa Nord Atlantică pentru atacul din 30 mai
1999 asupra unui pod în localitatea Vavarin, în urma căruia au fost ucişi 11 civili: "Forţele NATO nu
au oprit atacul nici după ce era evident că loviseră civili". Referindu-se la cele două atacuri NATO
asupra convoaielor de refugiaţi albanezi din 14 aprilie şi 13 mai 1999 în localităţile Djacovica şi,
respectiv, Korisa, asociaţia pentru apărarea drepturilor omului invocă art. 57 din Protocolul I acuzând
NATO de "neluarea tuturor măsurilor de precauţie pentru a diminua pierderile în rândul civililor".
Cea mai gravă acuzaţie este cea privind bombardarea la 23 aprilie 1999 a clădirii Radio-Televiziunii
Iugoslave în care 16 tehnicieni au fost ucişi; aplicând principiul discriminării şi al proporţionalităţii,
204
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, op.cit., p.42
205
Geamănu Grigore, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei, Bucureşti, 1977,
p.282
206
Bibliography of International Humanitarian Law applicable in Armed Conflicts, Second Edition Revised and Updated,
Geneva, 1987.
207
După ziarul "Adevărul" din 8 iunie 2000, p.10.

103
raportul apreciază că bombardarea a fost "un atac deliberat asupra unui obiectiv civil şi prin urmare o
crimă de război”. Motivul atacului asupra televiziunii, precizat de Departamentul de Apărare al SUA
ca eliminare a unui “minister al minciunii, a unui mijloc de propagandă al unui regim odios”, este pus
de Amnesty International într-o altă lumină, amintind de aluziile făcute de Tony Blair într-un
documentar BBC cum că decizia de a lovi televiziunea ar fi fost luată pentru a împiedica
retransmiterea în mass-media occidentală a pierderilor umane provocate de “erorile” NATO, în acest
mod “protejându-se” sprijinul acordat intervenţiei armate de către statele aliate. Imediat după apariţia
Raportului, secretarul general al NATO, George Robertson, a respins acuzaţiile, calificându-le ca fără
bază şi neîntemeiate, ţinând să menţioneze că, deşi “în câteva cazuri s-au făcut greşeli ce au dus la
victime în rândul civililor”, astfel de incidente “trebuie puse în balanţă cu atrocităţile pe care
acţiunea NATO le-a împiedicat”.
Dincolo de obiectivitatea sau eficacitatea unor astfel de rapoarte, rămâne sigur fenomenul
implicării a tot mai multe organizaţii internaţionale neguvernamentale în promovarea principiilor şi
normelor DIU. Activitatea lor tot mai intensă, mai coerentă şi mai conjugată în acest domeniu nu poate
decât să asigure îmbunătăţirea asistenţei umanitare pentru tot mai multe din categoriile de posibile
victime ale războiului, perfecţionarea instrumentelor juridice umanitare precum şi asigurarea
reprimării eventualelor crime de război. Iată de ce, activitatea organizaţiilor neguvernamentale
reprezintă o contribuţie importantă la dezvoltarea şi aplicarea DIU, motiv pentru care, atât statele cât şi
organizaţiile interguvernamentale, sunt obligate să le ia în serios, să le consulte şi să coopereze cu ele, în
beneficiul întregii comunităţi internaţionale în care valorile supreme ale drepturilor omului trebuie să
fie bine apărate.
De altfel, doctrina politică şi cea juridică au sesizat în ultimii ani fenomenul implicării
organizaţiilor internaţionale în domeniul DIU. Un exemplu în acest sens este lucrarea “Naţiunile Unite
şi DIU” care conţine documentele Colocviului internaţional pe această temă, desfăşurat la Geneva în 1995,
cu ocazia aniversării semicentenarului ONU208. După ce aminteşte că debutul istorii relaţiei Naţiunilor Unite
cu DIU a fost caracterizat prin neîncredere şi ambiguitate, lucrarea evidenţiază cele trei roluri actuale
ale organizaţiei şi anume elaborarea DIU, aplicarea acestuia şi acela de subiect în conflictele armate.
După exemplul ONU, credem că, şi alte organizaţii internaţionale îşi pot aduce o contribuţie mai
eficientă la asigurarea respectării DIU astfel încât debutul mileniului al treilea să marcheze intrarea
omenirii într-o lume mai bună şi mai dreaptă.

208
Luigi Condorelli, Anne-Marie La Rosa, Sylvie Scherrer, The United Nations and international humanitarian law,
Editions Pedone, Paris, 1995, lucrare prezentată în RICR nr.830/1998.

104
 CAPITOLUL V
PROTECŢIA PERSOANELOR ŞI BUNURILOR ÎN TIMP DE
CONFLICT ARMAT

1. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

1.1. Conţinutul protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

Răniţii si bolnavii au reprezentat în dreptul internaţional umanitar prima categorie de persoane
protejate prin Convenţia din 1864 care a fost înlocuită succesiv prin Convenţiile din 1906, 1929 şi
1949, (Convenţia I-a) care se refereau numai la ameliorarea soartei militarilor răniţi în războiul
terestru209. Aşa se face că atât definirea răniţilor şi bolnavilor cât şi amploarea protecţiei ce le este
acordată a evoluat pe parcursul a mai bine de un secol adăugând noi categorii de persoane, noi
situaţii în care se aplică protecţia cât şi noi forme de asistenţă a acestora. Sediul actual al acestei
materii este reprezentat de Convenţiile I-a şi a II-a din 1949 cu dezvoltările realizate de Protocolul
adiţional din 1977. Cea mai recentă definiţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este dată de art. 8
al Protocolului adiţional I din 1977. Potrivit acestuia, prin termenii de „răniţi” şi „bolnavi” se înţeleg
persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi
sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale şi se abţin de al orice act de ostilitate;
aceşti termeni vizează deopotrivă lăuzele, nou-născuţii şi alte persoane care ar avea nevoie de îngrijiri
medicale imediate, cum ar fi infirmii şi femeile însărcinate şi care se abţin de la orice act de ostilitate.
Prin termenul de „naufragiaţi” se înţeleg persoanele, militari sau civili, care se află într-o situaţie
periculoasă pe mare sau în alte ape ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care loveşte nava sau
aeronava ce-i transportă şi care se abţin de la orice act de ostilitate; aceste persoane, cu condiţia
abţinerii în continuare de la acte ostile vor continua să fie considerate ca naufragiaţi şi în timpul
salvării lor până când vor dobândi un alt statut în virtutea Convenţiilor de la Geneva din 1949 ori a
Protocolului I. Termenul de naufragiu este aplicabil oricărui naufragiu, indiferent de împrejurările în
care s-a produs, inclusiv amerizarea forţată sau căderea în mare. Analiza definiţiilor date de Protocol
ne permite să concluzionăm că acesta extinde regimul de protecţie prevăzut în primele două convenţii
de la Geneva din 1949 (care se refereau numai la combatanţi) şi la răniţii, bolnavii şi naufragiaţii
civili. O altă concluzie se referă la condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru acordarea protecţiei şi
anume ca persoanele respective să se găsească într-o situaţie ce necesită îngrijiri imediate şi, în al
doilea rând, să se abţină de la orice act de ostilitate. În acest sens, art. 41 par.2 lit.c, arată că o
persoană este recunoscută ca fiind scoasă din luptă dacă şi-a pierdut cunoştinţa sau este în alt fel în
stare de incapacitate, ca urmare a rănilor sau a bolii, cu condiţia ca, în toate cazurile ea să se abţină de
la orice act de ostilitate şi să nu încerce să evadeze; astfel de persoane nu trebuie să facă obiectul unui
atac.
În vederea acordării protecţiei acestei categorii de persoane prezumate de a nu (mai) participa
la ostilităţi, o primă activitate ce trebuie desfăşurată este căutarea răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor, motiv pentru care primele două convenţii de la Geneva din 1949 dispun ca oricând şi,
mai ales, după lupte, beligeranţii vor lua fără întârziere toate măsurile posibile pentru a-i căuta şi a-i
proteja contra jafului şi relelor tratamente şi a le asigura îngrijirile necesare (art.15 din Convenţia I-a şi
art. 18 din Convenţia a II-a). De asemenea, de câte ori împrejurările o vor permite, se poate conveni
asupra unui armistiţiu local sau temporar care să îngăduie ridicarea, schimbul şi transportul răniţilor şi
bolnavilor căzuţi pe câmpul de luptă; astfel de aranjamente locale pot fi încheiate de comandanţii
militari şi pentru evacuarea sau schimbul răniţilor şi bolnavilor dintr-o zonă asediată sau încercuită ca
şi pentru trecerea personalului sanitar şi religios precum şi a materialului sanitar destinat acestor zone.
În ceea ce priveşte protecţia, tratamentul şi îngrijirea care urmează găsirii răniţilor.
bolnavilor şi naufragiaţilor, datorită situaţiei dificile în care se află, aceştia vor fi respectaţi şi protejaţi
în toate împrejurările ceea ce înseamnă că nu există practic motive de a se proceda altfel, nici chiar
209
Prima extindere a protecţiei răniţilor şi bolnavilor la războiul maritim s-a făcut prin articolele adiţionale din 1868
(ratificate de 15 state) care conţineau 10 articole; la Conferinţa de pace din 1899 se adoptă Convenţia a III-a pentru adaptarea
la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva din 1864 care este reluată la cea de-a doua conferinţă de pace de la
Haga din 1907 în Convenţia a X-a; în prezent, de îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor pe mare se ocupă
Convenţia a II-a din 1949 de la Geneva reafirmată şi dezvoltată în 1977.

105
dacă partea opusă n-ar respecta regulile respective, indiferent de situaţia tactică sau strategică, de
natura teatrului de război, de aprovizionarea şi asigurarea logistică etc. Convenţiile menţionează că
beligerantul care are în puterea sa răniţi trebuie să-i trateze şi să-i îngrijească cu omenie fără nici o
deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, idei politice şi orice alt
criteriu analog. Prioritatea în ordinea îngrijirilor este îngăduită numai pentru motive de urgenţă
medicală iar femeile trebuie tratate cu toată consideraţia datorită sexului lor. Sunt complet interzise
orice atingeri la viaţa şi persoana răniţilor fiind în special prohibite uciderea, exterminarea, tortura,
experienţele biologice, lăsarea cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijiri şi expunerea la
riscuri de contaminare sau infecţie. În cazul în care un beligerant ar fi obligat să abandoneze
adversarului răniţi sau bolnavi, va trebui, în măsura în care cerinţele militare o permit, să lase cu
aceştia o parte din propriul personal şi material sanitar pentru a contribui la îngrijirea lor (art.l2 din
Convenţia I-a şi a II-a din 1949 şi art.10 din Protocolul I. Se menţionează, de asemenea, că răniţii şi
bolnavii nu pot în nici un caz renunţa nici parţial şi nici în totalitate la drepturile convenţionale
respective dar părţile la conflict le pot acorda şi alte drepturi suplimentare prin acorduri speciale.
Îngrijirea şi tratamentul răniţilor se poate realiza de către beligeranţi cu concursul şi sub controlul
Puterilor protectoare, inclusiv CICR ori alt organism imparţial şi eficace. Dispoziţii speciale care să
asigure implementarea protecţiei oferite răniţilor. bolnavilor şi naufragiaţilor se referă la statutul
serviciilor medicale, personalului, mijloacelor de transport şi materialelor acestora ca şi navelor-spital
şi aeronavelor sanitare. Art.11 din Protocolul I dezvoltă protecţia acordată răniţilor aflaţi în mâinile
adversarului prin precizarea că sănătatea şi integritatea lor nu pot fi compromise prin nici un act ori
omisiune nejustificată, fiind interzise orice acte medicale neconforme cu normele medicale
recunoscute şi care s-ar putea aplica oricărui om liber; mutilările fizice, experimentele medicale sau
prelevările de ţesuturi ori organe se vor practica doar în interesul persoanei respective cu excepţia
donării. voluntare de sânge şi piele destinată grefelor. Se mai precizează că actele contrare acestor
dispoziţii constituie infracţiuni grave şi că sunt interzise represaliile contra răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor.
Protecţia oferită de dreptul umanitar celor aflaţi în afara luptelor din cauza rănilor, bolilor sau
naufragiului include şi posibilitatea ce este acordată familiilor acestora şi societăţilor de asistenţă de a
primi ştiri despre soarta lor, scop în care convenţiile reglementează instituţia juridică a înregistrării şi
transmiterii informaţiilor. Astfel, beligeranţii sunt obligaţi să înregistreze în cel mai scurt timp
posibil toate elementele care contribuie la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor adversarului
căzuţi sub puterea lor(art.16 din Convenţia I-a şi art.l9 din Convenţia II-a). Aceste elemente de
identificare se referă la nume şi prenume, cetăţenia, numărul matricol, data naşterii, data şi locul
capturării, informaţii privind rănile, boala sau cauza decesului ca şi orice altă informaţie de pe biletul
sau placa de identitate pe care le poartă persoana respectivă. Datorită faptului că între statele
beligeranţilor nu mai există relaţii diplomatice, aceste informaţii vor ajunge la puterea de care depinde
persoana respectivă prin comunicarea lor de către Biroul Naţional de Informaţii 210 fie Puterii
Protectoare fie Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR 211. Pe aceeaşi cale intermediară pot fi adunate,
transmise şi comunicate: acte şi liste de deces certificate în mod valabil, jumătate din placa dublă de
identitate, testamente şi alte documente familiare importante, sume de bani şi orice obiecte având o
valoare materială sau afectivă găsite asupra morţilor. Obiectele respective vor fi trimise în pachete
sigilate însoţite de o declaraţie cuprinzând toate detaliile pentru identificarea posesorului decedat şi de
un inventar complet al pachetului.
210
Conform art.112 din Convenţia a fi-a şi 136 din cea de-a IV -a, încă de la declanşarea conflictului armat precum şi în
toate cazurile de ocupaţie, părţile la conflict trebuie să organizeze un Birou Naţional de informaţii şi să se asigure că acesta
îşi îndeplineşte misiunile următoare: notificarea informaţiilor referitoare la prizonieri şi civili protejaţi; transmiterea
documentelor oficiale şi informaţiilor referitoare la prizonieri şi civili protejaţi; transmiterea documentelor oficiale şi a
informaţiilor referitoare la urmăririle judiciare intentate persoanelor protejate; transmiterea cărţilor de captură şi de
internare; furnizarea de informaţii la toate cererile referitoare la persoanele protejate; schimbul de corespondenţă între
Puterea deţinătoare şi Puterea de origine. Pentru amănunte vezi Marco Sassoli, „Le bureau national de renseignements en
favem des victimes des conflits armés”, RICR no 763/1987. p. 6-24.
211
Originea Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR se găseşte în războiul franco-prusac din 1870-1871 când CICR a obţinut
de la beligeranţi listele de prizonieri şi răniţi deţinuţi şi a putut astfel informa guvernele şi familiile acestora. Îndatoririle sale
principale constau în a obţine, a înregistra şi transmite rudelor toate informaţiile care să le permită să identifice victimele, în a
asigura corespondenţa între familiile separate de război, în a căuta persoanele dispărute sau ale căror rude nu au veşti de la ele
şi în a trimite rudelor persoanelor protejate diverse documente şi atestări (carte de captură, certificat de deces etc.). După
„Portret al unei mişcări internaţionale”, CICR, Geneva, 1982, p.20.

106
 Acordarea asistenţei umanitare răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în caz de conflict armat
depinde de autorităţile militare dar pot avea un rol important populaţia, societăţile de ajutorare, navele
neutre. Fiind o misiune complexă, pentru care forţele armate nu sunt întotdeauna bine pregătite,
autorităţile militare pot face apel la caritatea populaţiei din zonă pentru ridicarea şi îngrijirea benevolă
a victimelor luptelor. În acest scop, locuitorii şi societăţile de ajutorare aşa cum sunt Societăţile
Naţionale de Cruce (Semilună) Roşie pot fi autorizate de comandanţii militari ca sub controlul lor, să
ridice şi să îngrijească în mod spontan răniţii şi bolnavii de orice naţionalitate, chiar şi în regiunile
cotropite sau ocupate. Populaţia civilă şi societăţile de ajutorare participante la protecţia răniţilor au
dreptul să nu fie tulburate sau condamnate pentru îngrijirile acordate dar şi obligaţia de a-i respecta pe
răniţi şi, mai ales, de a nu exercita împotriva lor nici un act de violenţă (art.12 din Convenţia I-a şi
art.17 din cea de-a II-a). În zonele maritime, astfel de drepturi şi obligaţii au vasele de comerţ,
iahturile şi ambarcaţiunile neutre (în sensul de civile) care se bucură de o protecţie specială pentru
executarea a astfel de misiuni de asistenţă în favoarea naufragiaţilor în special, neputând fi capturate
din acest motiv (art.21 din Convenţia a II-a).
Protecţia acordată răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor se bazează pe aplicarea principiilor
generale ale dreptului internaţional şi anume pe ideea că aceştia nemaiparticipând la ostilităţi nu mai
pot fi socotiţi ca duşmani. Principiul inter arma caritas n-a fost însă întotdeauna înţeles aşa de simplu
şi firesc ca în zilele noastre. În antichitate şi în evul mediu războiul legitima toate cruzimile şi, în
consecinţă, "arta" de a ucide era prioritară faţă de acţiunea de protejare şi vindecare a răniţilor. Abia la
sfârşitul evului mediu au început să apară în mod izolat şi cu un caracter strict limitat convenţii de
armistiţiu sau carteluri pentru schimburi de prizonieri de război prin care, între altele, se prevedeau şi
unele dispoziţii referitoare la bolnavi şi răniţi. Până la acest moment, soarta răniţilor era în mod
inevitabil deosebit de crudă ceea ce nu înseamnă că şi după ajungerea la sentimentul şi înţelegerea
solidarităţii internaţionale ei au avut întotdeauna un tratament mult mai favorabil 212. Răniţii, bolnavii şi
naufragiaţii sunt totuşi victime ale războiului pentru care dreptul internaţional umanitar instituie un
tratament preferenţial de protecţie a cărui respectare de către statele beligerante şi de către combatanţi
le-ar putea îmbunătăţi soarta în mod substanţial. Aplicarea celor 127 de articole ale primelor două
convenţii din 1949 şi a anexelor lor (în special anexa privind proiectul de acord privitor la zonele şi
localităţile sanitare) precum şi a celor 27 de articole din Titlul al II-lea (răniţi, bolnavi şi naufragiaţi)
din Protocolul I din 1977 ar putea asigura înfăptuirea acestui deziderat.

1.2. Persoane dispărute şi decedate

Ocupându-se în special de protecţia persoanelor în viaţă şi având tot timpul în vedere
pericolele la care oamenii sunt expuşi în caz de conflict armat, dreptul internaţional umanitar nu
neglijează nici problemele ridicate de dispăruţii şi decedaţii din cauza războiului. Din Alsacia în
Extremul Orient există aproximativ 95.600 de morminte ale ostaşilor români decedaţi pe câmpurile de
bătălie ale celor două războaie mondiale iar pe teritoriul României sunt înhumaţi 100.000 de militari ai
unor puteri aliate sau ostile; la aceste cifre se adaugă un număr impresionant de dispăruţi şi decedaţi
necunoscuţi din rândul populaţiei civile deportate şi cărora, din cauza vicisitudinilor războiului, nu li
se mai cunoaşte nici soarta nici măcar locul de înhumare. Pe bază de reciprocitate, celor căzuţi pe
câmpul de luptă trebuie să li se acorde respectul cuvenit şi să fie comemoraţi ca pierzându-şi viaţa
pentru patria lor. Fiecare din cele patru convenţii de la Geneva din 1949 conţin dispoziţii privind
modalităţile de înhumare sau incinerare, aruncarea peste bord în caz de deces pe mare, înmormântarea
cu onoruri şi respectarea mormintelor prizonierilor de război şi deţinuţilor civili, testamentul şi
certificatelor lor de deces ca si comunicaţiile ce trebuie făcute Biroului Naţional de Informaţii în
legătură cu persoanele dispărute sau decedate 213 şi în cadrul căruia trebuie să existe chiar un Serviciu al
212
Astfel în primul război mondial, din cei 75 de milioane de oameni mobilizaţi sub arme şi-au pierdut viaţa 10 milioane iar
alţi 20,3 milioane au fost răniţi, cei mai mulţi dintre aceştia din urmă rămânând mutilaţi pe viaţă sau pierind, în scurt timp. în
spitale; în rândul populaţiei civile pierderile s-au ridicat la 13 milioane de morţi din cauza acţiunilor militare şi ocupaţiei.
represaliilor şi bolilor generate de război.
213
În Războiul de Independenţă din 1877 se consemnează în armata română primele dispoziţii ale Statului Major privind
înmânarea către combatanţi a cărţilor de identitate „în scopul de a fi identificaţi în caz de cădere în luptă”; această operaţiune
era considerată a fi o datorie către familiile celor căzuţi iar din experienţa ultimelor războaie s-a impus ca cel mai bun mijloc
de identificare cartea de identitate confecţionată pe „hârtie pergament având astfel destulă soliditate şi putându-se îndoi spre a
fi îmbrăcate în câte o punguliţă de pânză şi astfel atârnă pe piept sub cămaşă”. Cărţile au fost încredinţate medicilor-şefi de
corpuri iar corpurile trebuiau să confecţioneze punguliţe şi să completeze cărţile de identitate cu datele de identificare şi

107
Mormintelor. Protocolul adiţional I din 1977 a accentuat în art.32-34 mai ales dreptul familiei de a
cunoaşte soarta rudelor lor, impunând părţilor la conflict obligaţia de a căuta persoanele dispărute şi
comunicarea rezultatelor acestor cercetări către Agenţia Centrală de Informaţii de pe lângă CICR, în
cadrul căreia există un Serviciu Internaţional de Căutare 214. Protocolul detaliază şi regulile privind
întreţinerea mormintelor, facilităţile acordate familiei care doreşte să le viziteze, posibilitatea
înhumării şi repatrierii rămăşiţelor pământeşti ale persoanelor decedate în străinătate. Beligeranţii se
vor strădui să se înţeleagă asupra avantajelor care să permită echipelor de căutare să identifice şi să
ridice morţii în zonele de luptă, inclusiv permiterea însoţirii acestor echipe de personal al adversarului
în zonele controlate de acestea; personalul acestor echipe va fi respectat şi protejat atunci când se
dedică în exclusivitate unor astfel de misiuni.

2. Prizonierii de război

2.1. Definiţie şi statut

Drepturile omului în caz de conflict armat au în vedere şi soarta prizonierilor de război. Multă
vreme la discreţia totală a învingătorilor 215 care-i puteau ucide, face sclavi sau răscumpăra, prinşii de
război au început să fie mai bine protejaţi prin instrumentele convenţionale adoptate în ultimul
secol. Regulamentul anexă la Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privitoare la legile şi
obiceiurile războiului terestru (cu un capitol II art.4-20, Despre prizonierii de război) şi prima
Convenţie de sine stătătoare relativă la tratamentul prizonieri lor de război din 27 iulie 1929, care în
cele 142 de articole repartizate în şase părţi (dispoziţii generale; protecţia generală a prizonierilor;
captivitatea; terminarea captivităţii; biroul de informaţii şi societăţile de ajutorare a prizonierilor;
executarea convenţiei) la care erau ataşate două anexe (Model de înţelegere privind repatrierea directă
şi spitalizarea în ţări neutre a prizonierilor pe motive de sănătate şi Regulamentul privind comisiile
medicale mixte), dezvoltă sistemul protector prevăzut în Regulamentul de la Haga din 1907. În pofida
acestor reglementări precise, soarta prizonierilor de război a rămas (şi rămâne încă) sub semnul
pericolului. Sunt sugestive câteva cifre statistice ale celui de-al doilea război mondial: 2.300.000 de
prizonieri sovietici capturaţi de Germania au murit de tifos iar din 3.370.000 de prizonieri germani
căzuţi în mâinile sovieticilor, 1.131.000 au murit sau au fost daţi dispăruţi 216; o soartă similară au avut
şi prizonierii aparţinând altor naţiuni inclusiv România, care, în cele două războaie mondiale a
înregistrat 1.182.000 de prizonieri şi deportaţi217. Sediul actual al materiei statutului prizonierilor de
război se găseşte în Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de
război (143 de articole şi 5 anexe: Acordul tip referitor la repatrierea directă şi spitalizarea într-o ţară
neutră a prizonierilor de război bolnavi şi răniţi; Regulament privind comisiile medicale mixte;
Regulamentul privind ajutoarele colective; Bilet de identitate, Carte poştală de captură, Carte poştală
şi scrisoare pentru corespondenţă, Anunţ de deces, Certificat de repatriere; Regulament tip relativ la
plăţile trimise de către prizonierii de război în propria lor ţară) ale cărei dispoziţii au fost completate
de Protocolul adiţional 1 din 1977.
Definiţia prizonierului de război, conform art.44 al. 1 din Protocolul I este aceea de orice
combatant care cade în mâinile Puterii adverse; în consecinţă, condiţiile cerute pentru ca o persoană să

religia militarului respectiv, După „Războiul pentru independenţă naţională, 1877-1878, documente militare”, Editura
Militară. Bucureşti, 1971. p. 237-238.
214
Evoluţia acestui serviciu este strâns legată de istoria dictaturii naziste în Germania ca şi de sechelele celui de-al doilea
război mondial, evenimente care au pus milioane de oameni în situaţia de deţinuţi politici de internaţi în lagăre pe motive
rasiale, de deportaţi şi exilaţi, de mână de lucru forţată, de emigranţi sau prizonieri de război. În forma sa actuală SIC a fost
plasat iniţial sub autoritatea unor organisme ale forţelor aliate victorioase în război cu sediul pe teritoriul Germaniei; în 1955,
printr-un acord special convenit între aliaţi şi RFG s-a decis ca SIC să fie plasat sub conducerea şi administrarea CICR.
Supravegherea activităţii SIC revine unei comisii internaţionale (Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, SUA) şi presupune culegerea de date, clasificarea. conservarea şi exploatarea informaţiilor în cadrul
a patru Secţii (Documente din timpul războiului; de după război; lagăre de concentrare; copii şi căutare). De la înfiinţare, SIC
a furnizat mai mult de 7,2 milioane de informaţii şi a constituit 2 milioane de dosare; după RRDU nr. 7-8/1995. p.50.
215
Hugo Grotius, op.cit., p. 685-707 şi 749-757.
216
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 319.
217
Sugestivă în acest sens, lucrarea lui Jean Nouzille. „Le calvaire des prisonniers de guerre roumanins en Alsace-Lorraine,
Editions Militaires, Bucharest, 1991; iar C. Kiriţescu în opera sa a vorbit despre „martiriul prizonieri lor români”.

108
beneficieze de statutul de prizonier se rezumă la calitatea de combatant şi la scoaterea ei din luptă prin
căderea în mâinile inamicului sau prin exprimarea în mod clar a intenţiei de a se preda (vezi şi art.41
par.2 lit.a şi b); astfel de persoane nu trebuie să facă obiectul unui atac. Statutul de combatant este
recunoscut și forțelor de poliție(jandarmerie, poliție de frontieră etc.) care se pot găsi în timp de
conflict armat fie ca participanți activi la ostilități(paza și apărarea unor localități, de exemplu), sau pot
îndeplini atribuțiile prevăzute în legile organice în vigoare (cum ar fi paza lagărelor de prizonieri de
război sau escortarea acestora). Atât de departe merge protecţia acordată celor scoşi din luptă încât
art.41 par.3 dispune ca atunci când persoane care au dreptul la protecţie ca prizonieri de război se află
sub puterea unei părţi adverse în condiţii neobişnuite de luptă care împiedică să fie evacuate aşa cum
prevăd textele convenţionale, ele trebuie să fie eliberate luându-se toate precauţiile utile pentru a se
asigura securitatea lor; aceasta înseamnă că dacă o echipă infiltrată în spatele liniilor adverse a
capturat un prizonier pe care nu-l poate evacua în lagăr din motive lesne de înţeles, ea trebuie să-l
elibereze în astfel de condiţii încât să nu-i pericliteze misiunea dar nu-i poate pune viaţa în pericol
(lăsându-l fără apă în deşert, spre exemplu). Protocolul din 1977 defineşte şi regulile referitoare la
comportamentul combatanţilor pentru a accede la statutul lor de prizonier. Deşi calitatea de
combatant este esenţială pentru acordarea statutului de prizonier, sunt totuşi excluşi de la beneficiul
acestuia:
a) combatanţii care simulează statutul de civil sau necombatant;
b) combatanţii înarmaţi care, nediferenţiindu-se de populaţia civilă, nu poartă armele la
vedere pe timpul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare;
c) spionii, sabotorii, mercenarii şi cei care au comis crime de război după ce un tribunal
competent a pronunţat o sentinţă în acest sens împotriva lor. Cu excepţia acestor trei cazuri, Protocolul
precizează că încălcările regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate nu privează pe
combatant de dreptul său de a fi considerat prizonier de război; mai mult, art.45 al.1 instituie o
prezumţie relativă (juris tantum) în favoarea calităţii de prizonier pentru participanţii la ostilităţi care
au căzut în mâinile părţii adverse până la determinarea statutului precis de către un tribunal competent.
În timp, capturarea unui prizonier poate fi făcută numai în perioada ostilităţilor active. Menţionăm şi
faptul că este considerat inamic scos din luptă şi nu trebuie atacat cel care exprimă în mod clar intenţia
de a se preda, cel incapabil să se apere din cauza bolilor, rănilor sau naufragiului (art.41 ca şi ocupanţii
aeronavelor în pericol care sar cu paraşuta dacă nu este evident că se dedau la acte de ostilitate (42).
Combatanţilor le este, de asemenea, interzisă utilizarea mijloacelor şi metodelor de luptă ilegale, a
perfidiei, a emblemelor şi semnelor de naţionalitate recunoscute ca şi de a nu ordona să existe
supravieţuitori (art. 35-40).
Drepturile şi îndatoririle prizonierilor formează noul lor statut juridic cu începere din
momentul capturării, fiind detaliate în Convenţia a III-a de la Geneva din 1949. În realizarea acestor
drepturi şi îndatoriri convenţionale, beligeranţii vor putea încheia anumite acorduri speciale asupra
oricărei chestiuni care le-ar părea oportun să fie reglementată în mod special, fără a restrânge
drepturile acordate ci numai cu beneficierea de măsuri mai favorabile. În nici un caz prizonierii nu vor
putea să renunţe total sau parţial la drepturile conferite. În măsura în care legile captorului o permit, ei
pot fi puşi, total sau parţial, în libertate pe cuvânt sau pe angajament că nu vor părăsi o anumită zonă
sau nu vor mai lupta contra captorului. Situaţia specială a prizonierilor impune un control strict al
asigurării de către captor a drepturilor lor. Această îndatorire şi-o asumă de obicei Puterile protectoare
care sunt abilitate de Convenţie să concure la aplicarea ei prin sarcinile de ocrotire ce-i sunt
încredinţate şi care pot fi şi un organism care prezintă toate garanţiile de eficacitate şi de imparţialitate
aşa cum este ClCR. Delegaţii Puterii protectoare nu-şi vor depăşi însă limitele misiunii lor vor ţine
cont de nevoile imperioase de securitate ale statului pe lângă care îşi exercită funcţiile dar îşi pot oferi
bunele oficii pentru reglementarea diferendelor dintre beligeranţi (art. 8-14). Ca să nu dăm decât un
exemplu, în cei zece ani de conflict între Iran şi Irak, delegaţii ClCR au depistat identitatea şi au vizitat
56.925 de soldaţi irakieni deţinuţi în Iran şi 39.558 de soldaţi iranieni deţinuţi în Irak 218. aceşti oameni
au putut comunica cu familiile lor schimbând aproape 13 milioane de mesaje. Tot prin intermediul
CICR, la sfârşitul ostilităţilor au fost repatriaţi peste 80.000 de prizonieri iar alţi peste 15.000 aşteaptă
şi azi să fie eliberaţi după douăzeci ani de la terminarea ostilităţilor active.
Titlul al II-lea al Convenţiei a III-a din 1949, intitulat „Protecţia generală a prizonierilor de

218
„Acţiunea CICR în favoarea prizonierilor”, în RRDU nr. 19/1998, p. 16-18.

109
război”, clarifică faptul că aceştia sunt sub autoritatea statului captor, răspunzător de tratamentul ce le
este aplicat, şi nu a indivizilor sau formaţiunilor care i-au capturat. Ca atare, ei nu pot fi transferaţi de
Putere deţinătoare decât unui stat parte la Convenţie şi care, la rândul său, se angajează să aplice
convenţia. În consecinţă, protecţia ce trebuie asigurată prizonierilor este o obligaţie a captorului,
nerespectarea normelor protectoare constituind infracţiuni grave ce trebuie sancţionate. Prizonierii de
război trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie fiind interzise acţiunile şi omisiunile Puterii
deţinătoare care ar putea cauza moartea sau periclita sănătatea captivului. Tragismul situaţiei
prizonierilor în cel de-al doilea război mondial a impus precizarea că ei nu vor putea fi supuşi în nici
un caz mutilărilor fizice sau experienţelor medicale trebuind să fie protejaţi tot timpul mai ales contra
actelor de violenţă şi intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice. După ce mult timp s-a
considerat normală practicarea de represalii împotriva lor, Convenţia din 1949 interzice în mod expres
astfel de acte (reluând o dispoziţie asemănătoare apărută pentru prima dată în 1929). Protecţia de care
se bucură prizonierii implică respectul persoanei şi onoarei lor, ei păstrându-şi deplina capacitate civilă
al cărei exerciţiu nu poate fi limitat decât în măsura în care o cere captivitatea. Tratamente privilegiate
nu pot fi acordate decât din motive de grad, sex, stare a sănătăţii, vârstă ori aptitudini profesionale.
Realizarea financiară a acestui sistem de protecţie şi tratament prevede suportarea în mod gratuit de
către Puterea deţinătoare a întreţinerii prizonierilor şi acordării îngrijirilor medicale pe care le necesită
sănătatea lor.

2.2. Captivitatea
Captivitatea prizonierilor este tratată în Titlul al III-lea al Convenţiei care în art. 17-33
precizează condiţiile materiale de internare. La capturare prizonierii nu pot fi obligaţi să declare
alte informaţii decât cele necesare identificării lor (numele şi prenumele, gradul, data naşterii, numărul
matricol) şi pot păstra obiectele de uz personal, inclusiv sume de bani, însemne de grad şi
naţionalitate, decoraţii şi obiecte cu valoare sentimentală după care vor fi imediat evacuaţi în lagăre
situate destul de departe de zona luptelor pentru a fi în afară de pericol; evacuarea trebuie făcută cu
omenie şi în condiţii asemănătoare celor create deplasării trupelor Puterii deţinătoare. În lagăre,
prizonierii pot fi grupaţi funcţie de naţionalitate, limbă şi obiceiuri asigurându-se condiţii de cazare,
îmbrăcăminte şi hrană tot atât de favorabile ca acelea pe care le au trupele proprii ale captorului.
Beligeranţii îşi vor comunica reciproc amplasarea lagărelor de prizonieri în vederea evitării atacării
acestora, scop în care ele nu vor fi astfel dispuse încât semnele distinctive ale lagărelor să nu poată fi
văzute de la înălţime. Puterea deţinătoare trebuie să ia toate măsurile de igienă şi de îngrijiri medicale
necesare folosind personalul medical şi religios reţinut pentru asistarea prizonierilor de război. Deşi
membrii personalului medical şi religios ai forţelor armate nu sunt consideraţi prizonieri, ei vor
beneficia de avantajele şi protecţia Convenţiei a III-a atunci când sunt reţinuţi, fiind autorizaţi să
viziteze prizonierii fără a putea fi constrânşi la o activitate străină misiunii lor medicale sau religioase.
Prizonierii pot dispune şi de resurse băneşti (art.58-68) care provin din sumele pe care le-au deţinut la
capturare, din solda alocată de propriul stat ori din retribuirea muncii efectuate, existând şi
posibilitatea creditării de către Puterea deţinătoare. Transferarea prizonieri lor va ţine seama de
interesele acestora şi se va face într-un mod uman prin anunţarea din timp a transferului şi facilitarea
transportului de bagaje personale în greutate de până la 25 de kg.
În privinţa condiţiilor morale de internare, în lagăre vor fi rezervate localuri
corespunzătoare oficiilor religioase astfel încât prizonierii să-şi poată exercita religia cu condiţia
respectării disciplinei. Vor fi asiguraţi duhovnicii religiei respective care trebuie să dispună de facilităţi
şi libertate de a coresponda (sub rezerva cenzurii) pentru actele religioase ale cultului lor (art, 34-35).
Puterea deţinătoare va încuraja, de asemenea, activităţile intelectuale, educative, recreative şi sportive
ale prizonierilor prin punerea la dispoziţie de localuri, spaţii şi echipamente ca şi prin asigurarea
desfăşurării acestora. Cu condiţia menţinerii într-o stare de sănătate fizică şi morală bună, prizonierii
pot fi folosiţi la muncă funcţie de vârsta, sexul, aptitudinile şi gradul lor (subofiţerii numai la munci de
supraveghere iar ofiţerii nu pot fi constrânşi la muncă). Condiţiile de muncă sunt expres reglementate
în art. 49-57 ale Convenţiei. Tot în cadru! condiţiilor morale de internare se încadrează şi posibilitatea
pe care o au prizonierii de a avea relaţii cu exteriorul prin trimiterea şi primirea de scrisori şi cărţi
poştale (art,69-71). Un alt drept al prizonierilor este acela de a primi prin poştă sau pe orice altă cale
diferite ajutoare constând în pachete individuale sau colective conţinând alimente, îmbrăcăminte,
medicamente şi articole cu caracter religios, instructiv sau recreativ de care au nevoie; pentru

110
facilitarea primirii şi distribuirii coletelor cu ajutoare colective poate fi aplicat Regulamentul privitor
la ajutoarele colective anexat la convenţie (art.72-77). Trimiterile de ajutoare destinate prizonierilor
sunt scutite de orice taxe de import şi de vamă şi pot fi realizate prin mijloace adecvate cu concursul
Puterilor protectoare, ClCR sau oricărui alt organism aprobat de Părţile la conflict. Controlul coletelor
trebuie să nu compromită conţinutul acestora iar predarea nu poate fi întârziată pentru motive militare
sau politice.
Disciplina în lagărele de prizonieri apare ca fiind un fapt normal dacă ne gândim că aceştia nu
şi-au pierdut calitatea de membri ai forţelor armate. Acordarea protecţiei şi tratamentului prevăzut de
Convenţie implică, de aceea, reguli disciplinare stricte atât pentru prizonieri cât şi pentru gardieni.
Fiecare lagăr este pus sub autoritatea directă a unui ofiţer responsabil aparţinând forţelor armate
regulate ale Puterii deţinătoare care răspunde, sub controlul guvernului, de aplicarea convenţiei care va
fi afişată şi comunicată în locuri principale ale lagărului (art.39-45). Prizonierii sunt obligaţi la
acordarea semnelor exterioare de respect (salutul militar) faţă de toţi ofiţerii Puterii deţinătoare după
regulile în vigoare in propria lor armată. Pentru celelalte reguli de urmat in lagăr, „prizonierii sunt
supuşi legilor şi regulamentelor statului unde se află” 219 care vor fi comunicate intr-o limbă pe care
aceştia o înţeleg. Ofiţerii vor fi trataţi cu toată consideraţia iar ceilalţi prizonieri cu toată atenţia
datorată gradului şi vârstei lor. Puterea deţinătoare va putea impune prizonierilor obligaţia de a nu se
îndepărta dincolo de o anumită limită de lagărul unde sunt internaţi sau, dacă lagărul este îngrădit, să
nu treacă peste îngrădire (art.21, 42 şi 91). În multe ţări, regulamentele militare prevăd, ca o expresie a
fidelităţii faţă de propria ţară, obligaţia prizonierilor de a încerca să evadeze 220. În Convenţia a III-a din
1949, evadarea sau tentativa de evadare este reglementată sub forma permisiunii pe care o are statul
captor de a folosi armele contra celor care încearcă să evadeze ceea ce constituie un mijloc extrem
care va fi totdeauna precedat de somaţiile cerute de împrejurări. Evadarea unui prizonier este
considerată ca reuşită dacă se alătură forţelor sale armate (sau aliate), dacă a părăsit teritoriul
adversarului sau dacă ajunge pe o navă a statului său 221. Fiind supuşi legilor, regulamentelor şi
ordinelor generale în vigoare în forţele armate ale Puterii deţinătoare, prizonierilor care comit
infracţiuni la aceste acte normative li se pot aplica sancţiuni penale şi disciplinare. În domeniul
penal, sunt competente în această materie doar tribunalele militare care pot să ofere garanţii esenţiale
de independenţă şi imparţialitate unanim recunoscute, în special asigurarea drepturilor şi mijloacelor
de apărare; sunt aplicabile principiile generale ale dreptului penal ca legalitate a infracţiunilor şi a
pedepselor, neretroactivitatea legii penale, regula „non bis in idem”, posibilitatea atacării hotărârilor,
publicitatea dezbaterilor. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi executată înainte de şase luni de la
comunicarea ei Puterii protectoare iar celelalte pedepse penale vor fi ispăşite în aceleaşi locuri şi
condiţii ca şi cele ale membrilor forţelor armate ale Puterii deţinătoare. Sancţiunile disciplinare
aplicabile prizonierilor sunt; amenda; suprimarea avantajelor acordate peste prevederile Convenţiei;
corvezile (cu excepţia ofiţerilor); arestul. Ele nu trebuie să fie inumane sau brutale şi se vor aplica
numai în urma anchetei care urmează încălcării disciplinei. Încercările de evadare nereuşite nu pot fi
pedepsite decât disciplinar, chiar în caz de recidivă sau de recapturare după o evadare reuşită (art.82-
108).
Prizonierii au dreptul convenţional de a prezenta autorităţilor militare sub puterea cărora se
găsesc reclamaţii privitoare la regimul captivităţii la care sunt supuşi. Pentru reprezentarea lor pe lângă
autorităţile militare, Puterile protectoare, CICR ori alt organism de ajutorare, prizonierii îşi vor alege
un om de încredere în mod liber şi prin vot secret la fiecare şase luni, care să contribuie la bunăstarea
lor fizică, morală şi intelectuală; în lagărele în care există şi ofiţeri este recunoscut ca reprezentant al
prizonierilor ofiţerul cel mai vechi cu gradul cel mai înalt. Oamenii de încredere vor fi de aceeaşi
naţionalitate, limbă şi obiceiuri cu prizonierii pe care ii reprezintă şi vor fi aprobaţi, înainte de intrarea
in funcţie, de Puterea deţinătoare care îl poate refuza motivat. Reprezentanţilor prizonierilor li se vor
acorda toate înlesnirile necesare îndeplinirii misiunilor lor şi vor putea trimite Puterilor protectoare
rapoarte periodice asupra situaţiei din lagăre şi a nevoilor prizonierilor Cart. 78-81).
Protecţia prizonierilor ar presupune şi reglementarea decesului acestora pe timpul captivităţii
(art.l20-121). Astfel, testamentele prizonierilor vor satisface condiţiile de validitate cerute de legislaţia

219
Idee existentă şi la George Meitani, „Curs de drept internaţional public”, Editura Al.T. Doicescu, Bucureşti, 1931, p.425.
220
După „Annexe documentaire présentée par l'IIDH”, San Remo, 1972, p.143.
221
Nicolae Purdă, op.cit., p. 325.

111
ţărilor de origine şi vor fi transmise Puterii protectoare (o copie certificată se trimite la Agenţia
Centrală de Informaţii) unde vor ajunge şi certificatele de deces şi listele prizonierilor morţi. După
examenul medical al decedatului (pentru constatarea morţii şi identităţii), Înmormântarea se face în
ritul religiei prizonierilor, in gropi individuale grupate pe naţionalităţi cu excepţia cazurilor de forţă
majoră care impun un mormânt colectiv. Informaţiile referitoare la înhumări şi morminte trebuie
înregistrate la Serviciul Mormintelor al Puterii deţinătoare spre a fi transmise statului de origine. În
sfârşit, o ultimă normă protectoare se referă la faptul că statul pe teritoriul căruia se află morminte ale
prizonierilor are obligaţia de a le îngriji şi a înregistra orice mutare ulterioară a osemintelor.
2.3. Eliberarea
Eliberarea şi trimiterea prizonierilor în patria lor reprezintă sfârşitul captivităţii şi poate avea
loc atât în timpul conflictului armat cât şi la încetarea ostilităţilor (art. 109-119). Repatrierea directă şi
spitalizarea în ţări neutre este posibilă în timpul ostilităţilor şi se referă la prizonierii grav bolnavi şi
grav răniţi. Nimeni nu poate fi însă repatriat contra voinţei sale. Sunt repatriaţi direct răniţii şi bolnavii
incurabili, cei nesusceptibili de însănătoşire într-un an şi chiar cei însănătoşiţi ale căror facilităţi
intelectuale sau fizice par să. fi suferit o scădere importantă şi permanentă. Pot fi spitalizaţi într-o ţară
neutră răniţii şi bolnavii a căror sănătate este ameninţată serios prin menţinerea în captivitate iar
tratamentul într-un stat neutru ar facilita o vindecare mai sigură şi mai rapidă; la rândul lor, aceştia pot
fi repatriaţi dacă starea de sănătate li se agravează astfel încât îndeplinesc condiţiile repatrierii directe.
În scopul facilitării repatrierii şi spitalizării în ţări neutre a prizonierilor răniţi şi bolnavi, Puterile
interesate vor colabora, vor încheia acorduri şi vor desemna comisii medicale mixte pentru examinarea
răniţilor în vederea luării unei decizii. Beligeranţii pot cădea de acord şi asupra repatrierii sau
internării în ţara neutră inclusiv a prizonierilor valizi care au suportat o lungă captivitate 222. În toate
cazurile, nici un repatriat nu va putea fi folosit la un serviciu militar activ. Eliberarea sau repatrierea
prizonierilor la sfârşitul captivităţii se face fără întârziere atât din iniţiativa Puterii deţinătoare cât şi
în condiţiile prevăzute în convenţia de armistiţiu. Cheltuielile de repatriere se repartizează între cele
două părţi interesate. Prizonierii vor fi autorizaţi să-şi ia bagaje până la 25 kg iar cei puşi sub urmărire
penală vor putea fi reţinuţi până la sfârşitul procedurii eventual, a executării pedepsei, numele lor
comunicându-se părţii de care aparţin. Fără a mai fi reglementată în Convenţia din 1949, există şi
instituţia eliberării pe cuvânt în legislaţia unor state, instituţie care-şi are originea în art.l0-12 din
Regulamentul din 1907. Conform dispoziţiilor acestora, prizonierii pot fi puşi în libertate pe cuvânt
dacă legile ţării lor le îngăduie aşa ceva, caz în care ei sunt obligaţi, sub garanţia onoarei lor personale,
să îndeplinească în mod scrupulos obligaţiile pe care şi le-au asumat atât faţă de propriul lor guvern
(care este dator să nu le ceară nici să le primească vreun serviciu contrar cuvântului dat) cât şi faţă de
acela care i-a luat prizonieri; un prizonier nu poate fi însă silit să accepte libertatea pe cuvânt şi nici
guvernul captor nu este obligat să i-o acorde dacă prizonierul ar reclama punerea lui în libertate pe
cuvânt. Dacă după eliberarea pe cuvânt fostul prizonier era prins din nou cu armele împotriva
guvernului faţă de care se angajase pe onoarea sa, ori împotriva aliaţilor acestuia pierde dreptul la
tratamentul prizonierilor de război şi poate fi dat judecăţii. O astfel de reglementare există şi în Codul
justiţiei militare român din 1937 care în art. 498 pedepsea cu moartea orice prizonier de război care,
călcându-şi cuvântul de a nu mai lupta cu România şi aliaţii săi de război, ridică armele contra
României sau aliaţilor ei cu care luptă în comun; de asemenea, era pedepsit cu închisoarea între 5-12
ani orice militar român sau în serviciul armatei române care, făcut prizonier de inamic, a obţinut
eliberarea sa angajându-se să nu mai ia armele contra acestuia iar dacă culpabilul este ofiţer i se va
aplica şi destituirea, dispoziţiunile referitoare la militarii români fiind aplicabile numai în cazul când
inamicul are în Codul său militar dispoziţiuni identice 223.
De la începutul captivităţii şi până la eliberare, protecţia prizonierilor se realizează prin
intermediul Birourilor Naţionale de Informaţii, a societăţilor de ajutorare şi CICR, a puterilor
222
Astfel, în 1917 şi 1918 s-au încheiat zece acorduri, în principal sub auspiciile guvernului elveţian. Este vorba de acordurile
dintre Marea Britanie şi Germania (2 iulie 1917 şi 14 iulie1918), între Marea Britanie şi Turcia (28 decembrie 1917), între
Franţa şi Germania (26 aprilie 1918) sau între SUA şi Germania (11 noiembrie 1918). Efectele unor astfel de acorduri
bilaterale nu puteau fi decât benefice, spre exemplu, cel din 26 aprilie 1918 va permite repatrierea a 100.000 de prizonieri în
vârstă sau care suferiseră o lungă captivitate; după Jean Pietet, op.cit., p. 44-45.
223
După „Codul Justiţiei Militare Carol al II-lea” din 1937; alte prevederi referitoare la prizonieri sunt în art.497 (justificarea
prizonierilor români în faţa unei comisii după eliberare asupra cauzelor căderrii în prizonierat), 526 (militarul care scapă,
înlesneşte sau tăinuieşte evadarea unui prizonier), 572 (găzduirea unui prizonier cu bună ştiinţă, nesilit şi fără ştirea
autorităţii) ş.a ..

112
protectoare. Titlul al V-lea al Convenţiei din 1949 prevede că încă de la declanşarea unui conflict
armat ca şi în cazurile de ocupaţie, beligeranţii şi neutrii care primesc pe teritoriul lor prizonieri
înfiinţează un Birou Oficial de Informaţii pentru prizonierii de război, dotat cu birouri, materiale şi
personal pentru a putea lucra eficace, Informaţiile culese de acest birou, certificate prin semnătură şi
sigiliu, referitoare la transferări, eliberări, repatrieri, evadări, spitalizări şi decese vor trebui
comunicate, prin intermediul Puterilor protectoare, familiilor interesate; acelaşi canal de transmitere
este utilizat şi pentru obiectele personale de valoare, inclusiv sume de bani. Intermedierea este
facilitată prin constituirea Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR care concentrează toate informaţiile
interesând prizonierii pe care le obţine pe cale oficială sau particulară; ambele organisme beneficiează
de scutiri de taxe poştale. Protecţia drepturilor prizonierilor presupune şi facilitarea de către Puterea
deţinătoare a activităţii organizaţiilor religioase, societăţilor de ajutorare sau altor organisme de
asistenţă a prizonierilor care trebuie să aibă înlesniri pentru vizitarea şi împărţirea ajutoarelor cu
scopuri religioase, educative sau recreative. Astfel de organisme pot fi constituite pe teritoriul Puterii
deţinătoare, al altor state ori au organizare internaţională. O situaţie specială o are în acest domeniu
CICR a cărei activitate este unanim cunoscută şi respectată 224. Executarea Convenţiei presupune cu
necesitate recunoaşterea dreptului la vizită al Puterilor protectoare (CICR) în vederea controlării
tratamentului la care sunt supuşi prizonierii de război. În acest sens, delegaţii Puterilor protectoare vor
fi autorizaţi să meargă la libera lor alegere în toate locurile de internare, de detenţie şi de muncă ale
prizonierilor şi să discute fără martori cu aceştia ori reprezentanţii lor 225. Durata si frecventa acestor
vizite nu vor fi limitate şi nu vor putea fi interzise decât din motive de necesitate militară imperioasă şi
numai cu titlu excepţional şi temporar (art.126).
Legislaţia de război românească includea, între altele, Regulamentul asupra prizonierilor de
război din 1916 şi Instrucţiunile provizorii asupra prizonierilor şi internaţilor de război din 1926,
elaborate în conformitate cu reglementările internaţionale 226; alte acte normative din perioada
interbelică reglementau şi situaţia militarilor români care ar fi căzut în prizonierat. Actualmente,
regulamentele militare de luptă conţin un capitol referitor la capturi şi prizonieri de război care fac
trimitere la Convenţia a III-a din 1949 fără a conţine toate dispoziţiile exprese ale acesteia. În ceea ce-i
priveşte pe militarii români care ar putea cădea în prizonierat nu există nici o prevedere deoarece se
stipulează că „nici chiar sacrificiul suprem nu-i va determina pe aceştia să cadă în mâinile
adversarului”; este evident că aceasta este o concepţie voluntaristă de origine sovietică şi în viitoarele
regulamente ar trebui precizat că atunci când nu mai dispune de mijloace de a combate inamicul,
militarul ar putea ajunge în situaţia de prizonier, caz în care, între drepturile şi îndatoririle sale, se vor
afla atât prevederile Convenţiei din 1949 dar şi continuarea datoriei de fidelitate faţă de statul român
care presupune, între altele, păstrarea secretului militar, încercarea de a evada şi respectarea în
continuare a legilor şi regulamentelor militare.

3. Populaţia civilă şi persoanele civile

3.1. Evoluţia şi conţinutul protecţiei

Până la cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional umanitar nu asigura populaţiei
civile o protecţie eficientă în caz de conflict armat. Această situaţie era consecinţa concepţiei dreptului
războiului, conform căreia conflictul armat trebuia să se reducă la lupta între forţele armate; membrii
forţelor armate ar fi rost singurii expuşi la pericolele inerente războiului în timp ce persoanele civile
rămâneau la adăpost de orice primejdie. Doar aşa se poate explica de ca n-a fost conceput un
224
A. Durand, „Histoire du CICR”, Geneve, 1983, consemnează că în încercarea de a îmbunătăţi soarta prizonierilor oriunde
s-ar afla şi de a reduce incertitudinile şi angoasa familiilor acestora, CICR va crea în favoarea lor Agenţia Centrală a
Prizonieri lor de Război (chiar în lipsa unor fundamente juridice) şi va inaugura inspectarea lagărelor de internare prin
intermediul delegaţilor neutri ceea ce se va dovedi a fi unul din mijloacele esenţiale de care se dispune şi azi pentru a frâna
arbitrariul Puterii deţinătoare.
225
Astfel, în primul război mondial. pentru prizonierii de război francezi din Germania, rolul de Putere protectoare a fost
asumat de Spania iar pentru cei germani din Franţa, de către SUA (până în 1917) şi apoi de Elveţia; prizonierii britanici în
Germania au fost asistaţi de SUA (până în 1917) şi apoi de Olanda iar prizonierii italieni în Germania şi Austro-Ungaria de
Elveţia; în Italia. protecţia prizonierilor germani a fost realizată de Elveţia iar a celor austro-ungari de Spania.
226
„Regulamentul asupra prizonieri lor de război”, Ministerul de Război, Imprimeria Naţională Bucureşti 1916;
„Instrucţiuni provizorii asupra prizonierilor şi internaţilor de război”, Tipografia Marelui Stat Major, Bucureşti, 1927.

113
instrument juridic special pentru protecţia civililor ca şi insuficienţa regulilor de protejare a acestora
existente în Regulamentul Convenţiei a IV -a de la Haga din 1907 care interzice atacarea sau
bombardarea localităţilor sau clădirilor neapărate şi acordă un minim de protecţie civililor aflaţi sub
autoritatea inamicului în teritoriile ocupate. În perioada interbelică, CICR a susţinut o intensă
activitate teoretică şi practică pentru asistarea civililor în timp de conflict armat internaţional (China-
Japonia şi Italia-Etiopia) sau neinternaţional (Spania); în 1934 s-a reuşit chiar elaborarea unui proiect
de convenţie care n-a mai putut fi adoptat din cauza izbucnirii războiului 227. Faptele cutremurătoare
petrecute în cursul celui de-al doilea război mondial, soldate cu zeci de milioane de victime în rândul
populaţiei civile (între care 24 milioane de morţi din totalul de 50 de milioane) şi cu distrugeri
incomensurabile de bunuri materiale, au adus la ordinea zilei problema stringentă şi actuală a
protecţiei populaţiei civile împotriva efectelor tot mai distrugătoare ale războiului. Creşterea forţei
distructive a mijloacelor de luptă a provocat urmări tot mai dezastruoase pentru civili astfel încât
raportul pierderilor militari/civili s-a modificat în secolul nostru astfel 228: în primul război mondial el a
fost de 20/1 (500 de mii de civili morţi din totalul de 10 milioane); în cel de-al doilea război mondial
raportul a ajuns la 1/1 (au fost ucişi tot atâţia civili cât şi militari); în războiul din Coreea el a crescut
în defavoarea civililor la 1/5 iar în războiul din Vietnam la 1/20; se presupune că într-un eventual
conflict nuclear acest raport ar putea ajunge la 1/100. În conflictele contemporane, războaiele erei
industriale s-au transformat în adevărate holocausturi: Polonia a avut, procentual, cele mai mari
pierderi în timpul celui de-al doilea război mondial, din 27 de milioane de locuitori pierind 6 milioane
adică 22% din populaţie; în Iugoslavia între 1941-1945 au murit 1.700.000 de civili; ca să nu mai
vorbim de genocidul evreilor. Cum am văzut deja, majoritatea victimelor conflictelor armate
postbelice au fost civilii.
Acestea au fost raţiunile care au determinat adoptarea în 1948 a Convenţiei pentru reprimarea
crimei de genocid (ratificată de 102 state) şi în 1949 a Convenţiei a IV -a relativă la protecţia
persoanelor civile în timp de război. Totuşi, această din urmă convenţie avea unele lacune rezultate din
faptul că proteja persoanele civile şi nu populaţia civilă în ansamblu şi punea accentul pe asigurarea
protecţiei împotriva abuzurilor puterii de ocupaţie. Cele 156 de articole (repartizate în patru titluri:
dispoziţii generale; protecţia generală a populaţiei contra anumitor urmări ale războiului; statutul şi
tratamentul persoanelor protejate; executarea convenţiei) şi 3 anexe ale sale (Proiect de acord privitor
la zonele şi localităţile sanitare şi de securitate; Proiect de regulament privitor la ajutoarele colective
pentru internaţii civili; Bilet de internare, scrisoare şi carte de corespondenţă) rămân însă de o
importanţă deosebită datorită faptului că acorda prin art. 38 o garanţie fundamentală de reglementare a
statutului persoanelor protejate prin dispoziţiile privitoare la tratamentul străinilor în timp de pace;
aceasta înseamnă că primează calitatea de civil şi nu aceea de cetăţean al unui stat inamic. Codificarea
adiţională din 1977 s-a străduit să acopere lacunele Convenţiei din 1949 plecând de la natura
pericolelor la care este expusă populaţia pe teritoriul naţional (efectele operaţiunilor militare: atacuri,
bombardamente etc.), pe teritoriul naţional ocupat de inamic (contra abuzurilor autorităţilor de
ocupaţie: deportări; internări; rele tratamente, luări de ostatici, refugiaţi ş.a.) şi pe teritoriul inamic la
începutul conflictului (rezidenţi, turişti, persoane în misiune, refugiaţi, apatrizi etc.). Mijloacele de
protecţie utilizate sunt diferite funcţie de situaţie, mergând de la impunerea de obligaţii combatanţilor
şi autorităţilor de ocupaţie, organizarea serviciilor de protecţie civilă sau stabilirea unor garanţii
fundamentale de protecţie în sarcina statelor.
În art. 50 din Protocolul 1, persoanele civile sunt definite ca fiind acelea care nu fac parte din
forţele armate iar populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile. Se menţionează expres că în caz de
dubiu, persoana respectivă va fi considerată ca civilă şi că prezenţa în sânul populaţiei civile a unor
persoane izolate care nu corespund definiţiei nu privează această populaţie de calitatea sa. Prin această
definiţie negativă, Protocolul a încercat să conceptualizeze persoanele civile luate individual şi
populaţia civilă în ansamblu, în opoziţie cu conceptele de forţe armate şi combatant care sunt
determinate precis. S-a avut în vedere includerea în categoria de „civili” a tuturor persoanelor aflate pe
teritoriul părţilor la conflict care nu fac parte din forţele armate, nu pe criteriul naţionalităţii acestora ci
pe caracterul lor inofensiv. Deci, s-a accentuat faptul că civilii nu au „o participare directă la ostilităţi”.
Să reţinem şi propunerea delegaţiei române la lucrările Conferinţei de elaborare a Protocolului prin
227
A. Durand, op.cit., p.272.
228
Ion Dragoman, „Dreptul conflictelor armate, Protecţia drepturilor omului în timp de conflict armat”, Editura AISM,
Bucureşti, 1998, p.48.

114
care populaţia civilă era definită ca fiind constituită din „persoanele care nu fac parte din forţele
armate şi nu participă direct şi imediat la operaţiunile militare; persoanele a căror activitate poate
contribui la efortul militar nu pierd, prin aceasta, calitatea lor de persoane civile”; admiterea acestei
propuneri ar fi însemnat o adaptare a dreptului umanitar la nevoile de apărare ale ţărilor mici şi
mijlocii care trebuie să atragă la efortul de război întreaga naţiune 229. Ca parte integrantă a drepturilor
omului, dreptul internaţional umanitar precizează în Protocolul adiţional 1 regulile privind protecţia
populaţiei civile, în special interdicţia de a fi supusă atacurilor sau ameninţărilor, mai ales atacurilor
fără discriminare şi represaliilor 230. Dispoziţiile protocolului reprezintă un rezultat al eforturilor depuse
şi în cadrul ONU pentru protecţia drepturilor omului în timp de conflict armat. Astfel, încă din 1970,
în Rezoluţia 2675/XXV s-au enunţat următoarele principii de protecţie a populaţiei civile în timp de
război: drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele acceptate în dreptul internaţional şi
enunţate în instrumentele internaţionale rămân pe deplin aplicabile în caz de conflict armat; în
conducerea operaţiunilor militare în conflicte armate trebuie făcută întotdeauna o distincţie între
populaţia civilă şi persoanele care iau în mod activ parte la ostilităţi; în desfăşurarea operaţiunilor
militare vor fi depuse toate eforturile posibile pentru a proteja populaţiile civile de ravagiile războiului
şi vor fi luate toate precauţiile posibile pentru a evita rănirea, pierderile sau pagubele populaţiilor
civile; populaţiile civile ca atare nu vor face obiectul operaţiilor militare; locuinţele şi alte instituţii
care nu sunt utilizate decât de către populaţiile civile nu vor face obiectul operaţiilor militare; locurile
sau regiunile afectate exclusiv pentru protecţia populaţiei civile cum ar fi zonele sanitare sau refugiile
similare nu vor face obiectul operaţiilor militare; populaţiile civile sau indivizii care fac parte din
aceste populaţii nu vor face obiectul represaliilor, al deplasărilor forţate, sau a oricărei atingeri a
integrităţii lor; acordarea de ajutoare internaţionale populaţiilor civile este conformă principiilor
umanitare ale Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a drepturilor omului şi ale altor
instrumente internaţionale din domeniul drepturilor omului.
Reflectând unitatea conceptuală a celor patru convenţii elaborate în Conferinţa diplomatică de
la Geneva din 1949, Convenţia a IV-a privitoare la protecţia persoanelor civile conţine dispoziţii
asemănătoare cu cele din celelalte trei convenţii referitoare la definirea persoanelor protejate (art. 4-5),
aplicarea în timp (art.6), încheierea de acorduri speciale (art.7, 14,17,22) acţiunea Puterilor
protectoare, a CICR şi societăţilor de asistenţă (art. 9, 12, 30), nerenunţarea la drepturile
convenţionale (art.7), tratamentul nediscriminator (art. 13), crearea de zone şi localităţi sanitare şi de
securitate (art.14), protecţia răniţilor şi bolnavilor, precum şi a serviciilor medicale (art.15-23), dreptul
la corespondenţă (art.25-26), respectarea persoanei şi interzicerea actelor ostile (at-t.27 -34),
tratamentul străinilor pe teritoriul unei părţi la conflict (art. 35-46), teritoriile ocupate (art.47-78),
regulile privitoare la tratamentul internaţilor (art.79-135), activitatea Biroului naţional de informaţii şi
a Agenţiei centrale de informaţii (art.136-141). În schimb, Titlul al IV-lea din Protocolul adiţional din
1977, se ocupă în secţiunea întâia de protecţia generală a populaţiei civile împotriva efectelor
ostilităţilor (regula fundamentală, persoanele civile, bunurile civile, măsurile de precauţie, localităţi şi
zone sub protecţie specială, protecţia civilă), în secţiune a doua de ajutoarele în favoarea populaţiei
civile iar în cea de-a treia şi ultima secţiune de tratamentul persoanelor aflate sub puterea unei părţi la
conflict (protecţia persoanelor şi bunurilor, măsuri în favoarea femeilor şi copiilor, ziariştii). Concluzia
care se desprinde din prezentarea structurală a instrumentelor internaţionale principale de protecţie a
populaţiei civile în conflictele armate este aceea că în dreptul umanitar s-a realizat un ansamblu
complex şi totodată unitar de punere la adăpost a persoanelor civile de efectele războiului, ansamblu în
cadrul căruia există mai multe specii de protejare şi asistenţă de care ne vom ocupa în continuare.

3.2. Copii, femei şi reîntregirea familiilor

Problematica drepturilor copilului s-a aflat destul de timpuriu în atenţia statelor, încă din
perioada interbelică adoptându-se prima Declaraţie a drepturilor copilului iar ONU, în 1959, în
documentul cu acelaşi subiect, recunoaşte că drepturile copilului sunt diferite calitativ de cele ale
adulţilor, fapt ce impune ca în orice circumstanţă copiii să primească printre primii protecţie şi ajutor
raţiunea acestei protecţii constă, pe de o parte, în vulnerabilitatea copilului care reclamă un spijin
special şi, pe de altă parte, în caracterul deplin al drepturilor copiilor 231. Aceste două premise au
229
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op cit. p.342.
230
Ion Diaconu, „Drepturile omului”, IRDO, Bucureşti, 1993, p.115.
231
Maria Drăghici Şutic, „Drepturile copilului, repere semnificative”, în RRDU nr.3/1994, p.l8-19.

115
constituit fundamentul elaborării Convenţiei ONU privind drepturile copilului din 1989 (care în art.38
face trimitere la dreptul internaţional umanitar stipulând că statele se angajează să respecte şi să
asigure respectarea regulilor acestuia care le sunt aplicabile în caz de conflict armat şi se referă la
copil) dar şi a altor instrumente juridice şi acţiuni efective ale statelor şi organizaţiilor internaţionale În
acest domeniu. A vând în vedere specificitatea drepturilor copilului în perioada de conflict armat,
ONU a adoptat între 1970-1974 mai multe rezoluţii şi declaraţii în care s-a referit şi la protecţia
drepturilor femeii având în vedere legătura care există între mame şi copii. Semnificativă între acestea
este Declaraţia Adunării Generale din 14 decembrie 1974 asupra protecţiei femeilor şi copiilor în
perioade de urgenţă şi de conflict armat în care se arată că este necesar să se depună toate eforturile
pentru a cruţa femeile şi copii de ravagiile războiului deoarece ei constituie partea cea mai vulnerabilă
a populaţiei afirmând că femeile şi copii aparţinând populaţiei civile nu pot fi lipsiţi de adăpost, hrană,
asistenţă medicală şi drepturi inalienabile, Declaraţia dispune că toate formele de represiune şi
tratament sângeros şi inuman aplicate femeilor şi copiilor pe care le comit beligeranţii în cursul
operaţiilor militare sau în teritoriile ocupate vor fi considerate fapte penale 232. În 1996, Departamentul
de Informaţii Publice al ONU şi UNICEF au dat publicităţii raportul intitulat „Impactul conflictelor
armate asupra copiilor” în care se arată că în pofida instrumentelor juridice internaţionale protectoare
copiii au fost supuşi unor enorme riscuri şi suferinţe, numai în ultimul deceniu aproximativ două
milioane de copii au fost ucişi, de trei ori mai mulţi au fost afectaţi de serioase vătămări sau
invalidităţi permanente şi nenumăraţi alţii au fost forţaţi să fie martori sau chiar să ia parte la oribile
acte de violenţă; raportul evidenţiază şi alte numeroase aspecte ale impactului războiului asupra
copiilor între care înrolarea minorilor în forţele armate ca soldaţi sau sprijinitori ai efortului militar
(spioni, mesageri, cărăuşi), regimul copiilor refugiaţi sau pierduţi de familiile lor, riscurile la care sunt
supuşi datorită efectelor minelor şi capcanelor, probleme faţă de care societatea umană în ansamblul
său dar îndeosebi cei implicaţi în conflictele armate au mari răspunderi 233.
Convenţia a IV-a din 1949 conţine dispoziţii speciale privind drepturile copilului în caz de
conflict armat ceea ce ne determină să apreciem că sediul acestei materii se află in dreptul
internaţional umanitar. Art.24 al Convenţiei obligă părţile la conflict să ia măsurile necesare pentru ca
minorii sub 15 ani deveniţi orfani să nu fie părăsiţi ci daţi spre îngrijire unor persoane cu aceeaşi
tradiţie culturală sau ţărilor neutre. În teritoriile ocupate, puterea ocupantă va înlesni buna funcţionare
a stabilimentelor consacrate îngrijirii şi educării copiilor (art. 50) iar în caz de internare se va ţine
seama de regimul special prevăzut pentru minori ceea ce presupune inclusiv acordarea de înlesniri
pentru şcolarizarea copiilor şi adolescenţilor în şcoli dispuse în interiorul sau în afara locului de
internare (art. 76, 94). Tot pentru situaţii de ocupaţie, Protocolul adiţional I conţine un întreg capitol
consacrat măsurilor în favoarea femeilor şi copiilor, în art.77 arătându-se că minorii trebuie să facă
obiectul unui respect special care înseamnă, între altele, să nu participe direct la ostilităţi prin
nerecrutarea în forţele armate a persoanelor sub 15 ani; în caz de arestare şi deţinere ei vor fi internaţi
separat de adulţi (cu excepţia familiei) iar condamnarea la moarte pentru o infracţiune în legătură cu
războiul nu va fi executată împotriva persoanelor care nu aveau 18 ani în momentul infracţiunii. În
art.78 se interzice părţilor la conflict să efectueze evacuarea într-o ţară străină a altor copii decât
proprii săi resortisanţi în afara cazului unei evacuări temporare a cărei necesitate este impusă de raţiuni
imperioase ce ţin de sănătatea ori securitatea copiilor şi cu consimţământul scris al părinţilor sau
tutorilor; evacuarea trebuie controlată de Puterea protectoare ceea ce presupune întocmirea pentru
fiecare copil a unei fişe ce se transmite Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR.
În ultimii ani, cooperarea dintre Comitetul pentru drepturile copilului, Fondul Naţiunilor Unite
pentru copii (UNICEF) şi Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a căpătat
valenţe noi prin materializarea unor programe concrete pentru copiii implicaţi în conflictele armate sau
care suferă direct sau indirect consecinţele acestora. Statisticile arată că peste 200.000 de „copii-
soldaţi” sunt forţaţi să ia parte la lupte în Angola, Somalia, Sudan ş.a. şi că peste jumătate din
populaţia refugiată la nivel mondial (22 de milioane în prezent) o reprezintă copii-refugiaţi 234. Pentru a
diminua pe cât posibil separarea familială, cât mai ales pierderea contactului între membrii familiei în
cazul evacuărilor rapide şi pentru a descuraja răpirile ori substituirile de copii în timpul războiului,
UNICEF şi UNHCR au adoptat în 1992 Îndrumările comune privind evacuarea copiilor din zonele de
232
Vezi textul în „Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite”, ARDU, vol.I, Bucureşti, 1991, p.192-193.
233
Vasile Creţu, „Impactul conflictelor armate asupra copiilor”, în RRDU nr.15/1997, p.33.
234
„Noi aspecte ale cooperării internaţionale în favoarea copiilor”, în RRDU nr.3/1995, p.19-20.

116
război. Chiar dacă au fost obţinute unele realizări în promovarea drepturilor copilului, efectele practice
sunt fragile iar în unele zone ale lumii chiar inexistente. Este nevoie ca guvernele, organizaţiile
internaţionale guvernamentale ca şi neguvernamentale cu preocupări în domeniul drepturilor omului
să-şi propună transpunerea fermă în practică a principiilor promovate de Convenţia privind drepturile
copilului şi de convenţiile de drept umanitar pentru a crea condiţiile unei dezvoltări normale a copiilor
în spiritul valorilor civilizaţiei universale. Un exemplu de solidaritate cu copii victime ale războiului
din fosta Iugoslavie a fost oferit de vasta acţiune iniţiată de UNICEF în 1992 (reluată în 1993), la care
a participat concret şi România prin eforturile depuse de Consiliul Naţional Român UNICEF, pentru
ajutorarea copiilor loviţi de această incredibilă tragedie umană.
Discriminarea pozitivă în protecţia drepturilor femeii a fost o preocupare constantă a ONU şi
s-a concretizat prin adoptarea mai multor instrumente internaţionale specifice între care o importanţă
deosebită o au Convenţia asupra eliminării oricăror forme de discriminare faţă de femei din 1981 şi
Convenţia privind drepturile politice ale femeii. Această discriminare pozitivă este la fel de necesară
în timp de conflict armat deoarece femeile pot fi victime „speciale” ale ostilităţilor militare, ca un
adevărat „trofeu” al învingătorilor. Violul, spre exemplu, este de multe ori o parte integrantă a
războiului, în sensul că indivizi brutalizaţi şi indisciplinaţi aparţinând părţilor la conflict au păcătuit
întotdeauna în această direcţie. Chiar în zilele noastre există informaţii asupra violurilor în masă pe
criterii etnice săvârşite în conflictul din fosta Iugoslavie sau pe alte teatre de război. Ceea ce
demonstrează atât necesitatea unei protecţii speciale a femeii în timp de război dar şi legătura strânsă
dintre drepturile omului şi dreptul umanitar. Posibilele consecinţe ale războiului asupra femeii sunt
evidente şi în cazul femeilor-refugiate 235. Toate acestea au determinat organizaţiile internaţionale
abilitate să ia măsuri de protecţie a femeilor victime ale războiului. Începând cu 1970, Comisia pentru
condiţia femeii a examinat mai multe rapoarte pe această temă iar UNHCR a adoptat mai multe luări
de poziţie în care îşi exprimă preocuparea deosebită faţă de actele de violare sistematică a drepturilor
fundamentale ale femeilor şi faţă de neglijarea nevoilor specifice ale acestora ca grup uman cu un
mare grad de vulnerabilitate. Semnificative sunt pentru aceste demersuri: Declaraţia asupra protecţiei
femeilor şi copiilor în cazuri de urgenţă şi de conflict armat din 1974, Rezoluţia privind violul şi
abuzul asupra femeilor în zonele de conflict armat din fosta Iugoslavie din 1994 şi Instrucţiunile
UNHCR asupra prevenirii violenţei sexuale în rândul refugiaţilor din 1995.
Dreptul internaţional umanitar conţine norme speciale de protecţie a drepturilor femeii în caz
de conflict armat. Art. 27 al Convenţiei a IV-a din 1949 prevede că femeile vor fi în special protejate
contra oricărei atingeri a onoarei lor şi, mai ales, contra violului, constrângerii la prostituţie şi contra
oricărui atentat la pudoare. Obligaţii speciale sunt impuse autorităţilor statului ocupat mai des în caz
de internare a femeilor când acestea trebuie ţinute în localuri separate şi puse sub supravegherea
directă a gardienilor-femei (art.76). De asemenea, o atenţie sporită trebuie acordată femeilor
însărcinate, lăuzelor, mamelor cu copii sub şapte ani atât de către beligeranţi cât şi în teritoriile
ocupate (art.14, 17,23,38,50, 89, 91, 98, 119, 127, 132). Iar Protocolul adiţional I din 1977, în art.76 se
referă la măsurile ce trebuiesc luate în favoarea femeilor prin care acestea vor face obiectul unui
respect deosebit şi vor fi protejate în mod special împotriva violului, constrângerii la prostituţie şi a
oricărei forme de atentat la pudoare; cazurile de femei însărcinate sau cu copii mici care depind de ele,
care sunt arestate, deţinute sau internate pentru motive în legătură cu conflictul armat, vor fi examinate
cu prioritate absolută. O ultimă menţiune a Protocolului se referă la faptul că părţile la conflict se vor
strădui ca, în măsura posibilului, să evite ca pedeapsa cu moartea să fie pronunţată împotriva femeilor
însărcinate sau a mamelor cu copii mici pentru o infracţiune comisă în legătură cu războiul iar
condamnarea la moarte pentru o astfel de infracţiune să nu fie executată împotriva acestor femei. Un
alt obiectiv al protecţiei drepturilor omului în timp de conflict armat este reîntregirea familiilor
separate din cauza şi în timpul războaielor. În Convenţia a IV-a din 1949 se prevede că părţile la
conflict vor facilita cercetările întreprinse de membrii familiilor dispersate de război pentru a relua
legăturile şi a se întâlni (art.26), că grupurile familiale pot fi internate laolaltă spre a evita dispersarea
lor (art.85) şi că celor internaţi trebuie să li se acorde posibilitatea de a se adresa prin corespondenţă
familiilor lor direct sau prin intermediul Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR (art.106). Faptul că
războiul poate cauza dezbinarea familiilor, a determinat Conferinţa diplomatică din 1974-1977 să
introducă în Protocolul I adiţional un articol referitor la regruparea familiilor dispersate, în

235
C. Verona, „UNHCR şi femeile refugiat”, în RRDU nr.1/1996, p.68-71.

117
conformitate cu care, părţile la conflict au obligaţia facilitării reunirii membrilor de familie separaţi şi,
în special, a încurajării acţiunii organizaţiilor umanitare care se consacră acestei sarcini (art.74).

3.3. Refugiaţi şi apatrizi

Deşi o putem considera la fel de veche pe cât sunt războaiele, problema refugiaţilor apare în
practica internaţională după primul război mondial ca o consecinţă a acestuia dar şi a Revoluţiei din
Rusia şi a luptelor interne din Imperiul Otoman aflat în dizolvare, fenomene ce au produs deplasări în
masă a populaţiei civile din Europa şi Asia Mică. Numai primul război mondial a lăsat moştenire, în
afara prizonierilor de război, un număr de 1,5 milioane de refugiaţi şi persoane strămutate dispersate în
numeroase ţări. Astăzi, noţiunea de „refugiat” are un înţeles mai larg de persoană care şi-a părăsit ţara
de origine căutând adăpost în alte state pe considerente de persecuţie datorate rasei, religiei,
naţionalităţii, apartenenţei la un grup social sau opiniilor politice 236; în perioada interbelică, noţiunea
de „refugiat” era alăturată celei de „război” deoarece cauzele principale ale acestui fenomen erau
conflictele armate interne şi internaţionale. Apariţia problemei şi specificul refugiaţilor de război după
1919 au fost că, spre deosebire de perioadele anterioare în care existau oameni care fugeau de teama
urmărilor războiului, asistăm acum la un fenomen cu proporţii de masă. Apariţia Societăţii Naţiunilor
a declanşat convingerea că refugiaţii fiind o problemă a societăţii internaţionale, organismul de la
Geneva are datoria să le ofere o protecţie juridică şi să găsească mijloacele de rezolvare a problemelor
lor. Liga Naţiunilor s-a ocupat, de aceea, de categorii succesive de refugiaţi nu prin reglementări
generale ci numai când şi unde au apărut aceştia, fără a ajunge la elaborarea unei convenţii
internaţionale cu aplicabilitate generală în domeniu. Pentru a stabili că o anumită populaţie reprezintă
o categorie de refugiaţi care să constituie preocuparea lor, organele competente ale Societăţii
Naţiunilor analizau condiţiile concrete din ţara de origine care au condus la exod şi pericolele care
existau în eventualitatea întoarcerii lor în patrie; persoanelor care solicitau statutul de refugiat li se
cerea să dovedească că nu se mai bucurau de protecţia ţării lor de origine sau că nu a trebuit să
părăsească ţara numai din motive ce nu aveau nimic de a face cu persecuţia. Deci criteriul de bază al
statutului de refugiat era absenţa protecţiei naţionale, refugiaţii asemănându-se în acest fel cu apatrizii.
Cel de-al doilea război mondial va amplifica şi mai mult fenomenul refugiaţilor cărora li se va
adăuga un număr impresionant de persoane strămutate prin politica deliberată a Germaniei de
deplasare forţată a populaţiei întregi de-a lungul Europei. Ceea ce va determina ONU să iniţieze
măsuri practice de protecţie dar şi reglementări juridice în sprijinul refugiaţilor, concretizate în
Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951, Protocolul asupra statutului refugiaţilor din 1967 şi
într-o serie întreagă de declaraţii şi rezoluţii prin care Adunarea Generală a tratat diverse probleme ale
refugiaţilor şi a extins protecţia internaţională la alte categorii de persoane care se găseau în situaţii
similare. Cu toate acestea, se apreciază că şi astăzi în lume există aproape 23 de milioane de refugiaţi
pe toate continentele astfel încât implicaţiile acestei probleme sunt multe şi tragice iar statele naţionale
au adoptat legi şi mecanisme speciale de protecţie. Analiza originii populaţiilor refugiate demonstrează
că şi azi războiul rămâne cauza principală a acestui fenomen 237 din moment ce majoritatea refugiaţilor
provin din zone de conflict: 2,8 milioane din Afganinstan, 2,3 milioane din Ruanda, 850.000 din fosta
Iugoslavie, 800.000 din Liberia ş.a.m.d.; există, de asemenea, persoane deplasate în interiorul unei ţări
din cauza războaielor civile, cum este cazul populaţiei moldoveneşti din Transnistria care şi-a găsit
adăpostul în stânga Nistrului după un conflict din 1993 şi care nici până azi nu s-a putut reîntoarce la
propriile cămine. De altfel, reîntoarcerea refugiaţilor este o problemă deosebit de complexă în zonele
devastate de războaiele etnice şi religioase şi uneori nici prezenţa unor forţe armate internaţionale (ca
în Bosnia) nu reuşeşte prea mult în această operaţiune. În ceea ce-i priveşte pe apatrizi, în sistemul
ONU a fost adoptată Convenţia referitoare la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia referitoare la
reducerea cazurilor de apatridie din 1964.
În dreptul internaţional umanitar, protecţia refugiaţilor şi apatrizilor nu este reglementată
expres prin convenţiile din 1949, fiind asigurată doar prin calitatea acestora de persoane civile; astfel,

236
Art.1 din Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, „Tratat de drepturile
omului”, p.367.
237
Vezi detalii în Jean-Philippe Lavoyer, „Refugiaţi, drept internaţional umanitar şi rolul CICR”, în RRDU nr.12-13/1996,
p.37-40; Sadako Ogata, „Refugiaţii şi persoanele deplasate - o problemă mondială”, în RRDU nr.21/1998, p.30-35; în
RRDU nr. 10-1111996 consacrată special problematicii refugiaţilor şi Mihai Delcea, „Situaţia refugiaţi lor în lume.
Persoanele deplasate intern: o urgenţă umanitară”, în RRDU nr. 19/1998, p. 40.

118
art.4 al Convenţiei a IV-a precizează că sunt persoane protejate toate persoanele care la un moment dat
şi indiferent în ce formă se găsesc în caz de conflict sau de ocupaţie sub puterea unei părţi la conflict
sau a unei puteri ocupante ai cărei cetăţeni nu sunt, situaţie în care se află şi apatrizii ori refugiaţii.
Singura dispoziţie directă referitoare la refugiaţi o găsim în art.44 din secţiunea a II-a (străinii pe
teritoriul unei părţi la conflict, art.35-46) a Titlului II (statutul şi tratamentul persoanelor protejate)
prin care se dispune că Puterea deţinătoare să nu trateze ca străini inamici pe refugiaţii care nu se
bucură în fapt de protecţia niciunui guvern, exclusiv pe baza apartenenţei lor juridice la un stat inamic.
Dispoziţiile referitoare la persoanele constrânse să-şi părăsească reşedinţa lor obişnuită (art.41) şi la
transferări de persoane protejate inclusiv în ţări în care ar avea motive să se teamă de persecuţii din
cauza opiniilor politice şi religioase (art. 45 şi 46), au de asemenea incidenţă cu refugiaţii. Căutând să
suplinească lacunele Convenţiei a IV-a din 1949, art.73 din Protocolul adiţional din 1977 dispune
expres că persoanele care, înaintea începerii ostilităţilor, sunt considerate ca apatrizi sau refugiaţi în
sensul instrumentelor internaţionale pertinente acceptate de către părţile interesate sau de legislaţia
naţională a statului de refugiu ori de reşedinţă vor fi, în toate împrejurările şi fără nici o diferenţiere cu
caracter defavorabil, persoane protejate în sensul Convenţiei a IV-a de la Geneva. Refugiaţii şi
apatrizii beneficiază deci de statutul şi tratamentul populaţiei civile atât pe teritoriile părţilor în
conflict cât şi pe teritoriile ocupate sau controlate în fapt de beligeranţi.

3.4. Ziariştii
Mediatizarea conflictelor armate ca urmare a unei necesităţi de a cunoaşte ce se întâmplă în
teatrele de operaţiuni militare a făcut profesia de ziarist una din cele mai periculoase. Din dorinţa de a
prezenta în direct diversele aspecte ale războaielor, reprezentanţii mass-media se expun adesea la
pericolele pe care le presupune utilizarea sistematică a mijloacelor violenţei armate. Zeci şi sute de
profesionişti ai ştirilor de război devin astfel victime ale ostilităţilor militare, pierzându-şi viaţa,
integritatea fizică sau libertatea. Considerată de unii drept aventuroasă, de alţii doar simplă îndeplinire
a unei obligaţii de serviciu, activitatea ziariştilor care culeg şi transmit informaţii în condiţii de
conflict armat este ameninţată de două categorii de pericole: în primul rând, pericolele inerente zonei
de beligeranţă şi, în al doilea rând, pericole provocate de ziariştii înşişi prin acţiunile şi
comportamentul lor faţă de autorităţi şi populaţie ca şi prin modul în care corespondenţele transmise
reflectă realitatea de la faţa locului. Concret, ziariştii se expun arestării, inculpării şi condamnării,
detenţiei, luării de ostatici, torturilor, expulzării, execuţiei sumare, rănirii sau uciderii. Doctrina
apreciază moartea unui ziarist ca fiind o crimă comisă deodată împotriva unui individ şi împotriva
libertăţii de informare al cărei instrument este ziaristul 238. Iar statisticile Comitetului pentru protecţia
jurnaliştilor conţin 456 de victime din rândul ziariştilor numai între anii 1986-1995.
Iată tot atâtea motive ca încă în Manualul de la Oxford din 1880 să se stabilească printre
persoanele protejate ca prizonieri de război şi corespondenţii de război şi reporterii unor ziare (art.22);
această dispoziţie a devenit obligatorie prin introducerea ei in Regulamentele Convenţiei de la Haga
din 1899 (art.13) şi din 1907 (art.13), în Convenţiile privitoare la prizonierii de război din 1929
(art.30) şi 1949 (art. 4), în Convenţiile asupra răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor (art. 13) precum şi
în numeroase reglementări interne ale statelor. Din anul 1970, Naţiunile Unite s-au preocupat constant
de problema protecţiei ziariştilor în misiunile periculoase în zone de conflict armat ajungându-se până
la elaborarea unui proiect de convenţie în acest scop, proiect ce nu a fost finalizat până în prezent 239.
La sugestia unor Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, Conferinţa diplomatică de la Geneva asupra
reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional umanitar a introdus în Protocolul adiţional 1 din 1977
un articol referitor la măsurile de protecţie a ziariştilor care constituie cadrul juridic general în
domeniu, un adevărat sediu al materiei. Făcând parte din Titlul IV dedicat populaţiei civile, art.79
dispune că ziariştii sunt asimilaţi civililor în protecţia ce le este acordată atunci când se află în puterea
unei părţi la conflict, Protecţia oferită în această calitate este condiţionată de inexistenţa vreunei

238
Sylvie Boiton-Malherbe, „Protecţia ziaristului în misiune periculoasă în zone de conflict armat”, Bruxelles. 1989,
p.XVIII.
239
Între rezoluţiile ONU în materie amintim: Rezoluţia 2673 (XXV) a Adunării Generale din 1970 „Protecţia ziariştilor în
misiuni periculoase în zone de conflict armat”, Rezoluţia 1597 (L) a Consiliului Economic şi Social din 1971 care cuprinde
un anteproiect de convenţie internaţională asupra asupra protecţiei ziariştilor în misiuni periculoase sau Rapoartele
Secretarului General prezentate în perioada 1973-1975 sub titlul „Protecţia ziariştilor în misiune periculoasă în zone de
conflict armat”.

119
acţiuni care să contravină statutului lor de persoane civile şi nu presupune renunţarea la drepturile
acordate corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate; în acest ultim caz, ziariştii
beneficiază de statutul de prizonier de război în cazul capturării de către adversar. În scopul atestării
calităţii de ziarist îndeplinind misiuni profesionale periculoase în zone de conflict armat, guvernele lor
naţionale (sau ale agenţiilor de presă care îi folosesc) le vor elibera o carte de identitate care asigură
acordarea protecţiei.
Măsurile protectoare ale dreptului umanitar faţă de ziarişti sunt apreciate de doctrină ca fiind
absolut necesare şi profund umane deoarece „chiar dacă peniţa, vocea sau camera de filmat sunt arme
care uneori fac mai mult zgomot decât un bombardament, aceasta nu-i autorizează pe beligeranţi să
atace reporterul sau cameramanul care se limitează în a depune mărturie asupra a ceea ce el
constată”240. Tot în doctrină se apreciază însă că, din ce în ce mai frecvent, în multe ţări sunt acuzaţi
comandanţii militari de protecţia insuficientă acordată ziariştilor în cazul morţii, al sechestrării sau al
dispariţiei acestora; aproape întotdeauna este vorba de oameni trimişi sub focul gloanţelor fără să aibă
măcar idee de dreptul internaţional sau statutul privind propriile drepturi şi îndatoriri în zona de
conflict241. Credem, de aceea, că este util ca în facultăţile de jurnalistică să fie predare şi noţiuni de
deontologie profesională care să includă prevederile dreptului internaţional umanitar referitoare la
ziarişti. Pertinentă în domeniu este şi Rezoluţia l003/l993 a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei cu privire la etica ziaristică în care se arată că în societate apar uneori situaţii tensionate şi
conflictuale ca efect al terorismului, discriminării faţă de minorităţi, xenofobiei sau războiului; în
astfel de situaţii, mijloacele de informare în masă au obligaţia morală de a apăra valorile democratice
şi de a se opune violenţei şi incitării la ură şi confruntare, respingând orice discriminare bazată pe
criterii de cultură, sex sau religie 242. Numai în acest fel acestora nu li se mai poate imputa de către
autorităţile politice şi militare că nu s-au conformat normelor de drept internaţional, că nu posedă
documentele obligatorii sau că nu au respectat dispoziţiile primite din partea autorităţilor militare
naţionale sau internaţionale. De asemenea, ar fi util să se reia iniţiativa implementării convenţiei
speciale de protecţie a ziariştilor în misiune periculoasă în zone de conflict armat.

3.5. Protecţia civilă

Riscurile la care sunt supuse populaţiile şi bunurile civile în caz de război au determinat
apariţia unei instituţii juridice speciale în dreptul aplicabil în conflictele armate şi anume protecţia
civilă. Sub denumirea de „apărarea pasivă” sau „apărare civilă” această nouă instituţie a fost necesară
mai ales atunci când efectele ostilităţilor militare n-au mai afectat numai combatanţii şi obiectivele
militare, ci au „industrializat” pierderile şi pagubele civile. Deşi anumite aspecte de apărare pasivă a
teritoriului au existat încă dinainte şi pe timpul primului război mondial, protecţia civilă începe să fie
reglementată juridic în perioada interbelică sub impactul produs de rezultatele devastatoare şi
nediscriminate ale bombardamentelor aeriene şi atacurilor cu gaze toxice. Astfel, în România, un prim
instrument de organizare a măsurilor de protecţie a populaţiei şi bunurilor civile contra efectelor
războiului a fost Decizia ministerială243 din iunie 1928 prin care s-a instituit o comisie mixtă prezidată
de subşeful Marelui Stat Major care a elaborat „Instrucţiunile provizorii pentru organizarea protecţiei
civile contra gazelor de luptă”, act normativ care, aprobat şi publicat în 1929 marchează începuturile
organizării şi funcţionării protecţiei civile in România 244. În 1933 s-a aprobat „Regulamentul apărării
pasive contra atacurilor aeriene” prin care această activitate era considerată ca o parte specială a
organizării generale a naţiunii pentru război prin care se completează apărarea frontierelor contra
atacurilor terestre şi maritime; pe baza regulamentului, la 28 februarie 1933, (zi în care anual se
sărbătoreşte Ziua Protecţiei civile), se creează Serviciul Naţional de Apărare Civilă, măsurile pentru
protecţia populaţiei şi bunurilor civile la nivel naţional fiind în competenţa Comisiei Superioare de
Apărare Civilă ca organ de specialitate aflat în organica Ministerului de Interne iar la nivel local s-au
constituit formaţiuni de apărare civilă cu următoarele servicii: pândă şi alarmă; tranşee şi adăposturi;
împrăştiere şi evacuare; poliţie; stingerea incendiilor; sanitar; recrutarea mâinii de lucru auxiliare;
transporturi. Din iniţiativa Comisiei Superioare de Apărare Pasivă s-au elaborat în 1934 „Instrucţiunile
240
Eric David, op. cit., p.213.
241
Arturo Marcheggiano, „Ziariştii şi dreptul umanitar al conflictelor armate”, în RRDU nr. 19/1998, p.10-11.
242
Monitorul Oficial nr. 265/1994.
243
Monitorul Oficial nr. 141 din 29 iunie 1928.
244
Ibidem, nr. 69 din 23 martie 1933.

120
pentru instruirea personalului ce încadrează formaţiunile de apărare pasivă ale judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor industriale, a autorităţilor civile şi a populaţiei” 245, iar în 1939 Legea pentru apărarea
activă şi pasivă a teritoriului 246 şi Legea pentru procurarea măştii contra gazelor 247, acte normative care
au contribuit în cel de-al doilea război mondial la diminuarea pierderilor şi pagubelor civile.
Actualmente, protecţia civilă în România funcţionează pe baza Legii nr. 481 din 8 noiembrie 2004
privind protecţia civilă248. Servicii de protecţie civilă funcţionează în toate statele, asocierea acestora
în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile (OIPC cu sediul la Geneva) având origini încă
în anul 1931 dar existând ca organizaţie interguvernamentală din 1 martie 1972 (anual aniversându-se
la 1 martie Ziua mondială a protecţiei civile); aderând la OICP, statele îşi afirmă responsabilitatea
pentru protecţia populaţiilor lor contra riscurilor şi a efectelor catastrofelor de orice natură şi recunosc
că foarte adesea amploarea unei catastrofe necesită asistenţa comunităţii internaţionale iar cooperarea
între state este condiţia unei protecţii civile eficace 249.
O reglementare incipientă a protecţiei civile în dreptul internaţional umanitar o găsim în art.63
al Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949 care stipula că in teritoriile ocupate trebuie să se asigure
posibilitatea desfăşurării activităţilor organismelor speciale cu caracter nemilitar în scopul asigurării
condiţiilor de existenţă a populaţiei civile prin menţinerea serviciilor esenţiale de utilitate publică, prin
distribuirea ajutoarelor şi organizarea salvării. Dezvoltând această dispoziţie, Protocolul adiţional I din
1977 consacră sediul materiei protecţiei civile în capitolul al VI-lea din Secţiunea I-a (Protecţia
generală împotriva efectelor ostilităţilor) a Titlului IV (Populaţia civilă); în comentariile asupra celor 7
articole (61-67) se apreciază că această nouă instituţie are un loc important în efortul întreprins de
dreptul internaţional umanitar pentru atenuarea pierderilor, distrugerilor şi suferinţelor populaţiei
civile şi că dreptul internaţional umanitar trebuie că contribuie efectiv la promovarea protecţiei civile a
cărei necesitate şi eficacitate a fost pe deplin demonstrată îndeosebi după cel de-al doilea război
mondial250. Comentariile protocoalelor adiţionale mai precizează că, pe plan terminologic, apărarea
civilă include ansamblul măsurilor fără caracter militar ale apărării naţionale (în special pentru
menţinerea autorităţii, ordinii, serviciilor publice şi sanitare, apărarea psihologică, protecţia industriei
de război) în timp ce protecţia civilă nu constituie decât o parte a acesteia şi anume aceea referitoare la
măsurile care au ca obiectiv salvarea vieţilor şi limitarea pagubelor 251. Conform art.61 din Protocolul
adiţional, prin expresia „protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare sau a mai
multora dintre ele destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor ostilităţilor sau ale
catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate asigurând condiţiile necesare
supravieţuirii acesteia. Definirea în acest mod a protecţiei civile impune mai multe precizări. În primul
rând, protecţia civilă nu este limitată la pericolele rezultând din ostilităţile militare (precum
bombardamentele) ci se extinde, de asemenea, la cele provenind din catastrofele naturale (inundaţii)
sau cauzate de om (scurgeri de gaz dintr-o uzină chimică) fără nici o legătură cu războiul dar care
survin într-o ţară în care se desfăşoară un conflict armat; această precizare era necesară deoarece astăzi
organismele de protecţie civilă sunt preocupate de asistenţa victimelor, prevenirea şi lupta împotriva
catastrofelor şi în timp de pace, situaţie în care nu se aplică Protocolul din 1977 ci alte instrumente
juridice interne şi internaţionale252. În al doilea rând, însuşi Protocolul enumeră într-o listă limitativă
cele 15 sarcini ale protecţiei civile care sunt definite ca umanitare şi anume: serviciul de alertare;
evacuarea; punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi; aplicarea măsurilor de camuflaj; salvare;
servicii sanitare, inclusiv prim-ajutor şi asistenţă religioasă; lupta contra focului; repararea şi
semnalizarea zonelor periculoase; decontaminarea şi alte măsuri de protecţie analoage: adăpostirea şi
aprovizionarea de urgenţă; ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii în zonele
245
V. Roată, „Pericolul aerian şi mijloacele de apărare”, Bucureşti, 1934, p.74-93.
246
Monitorul Oficial, nr.55 din 6 martie 1939.
247
Monitorul Oficial nr.24 din 30 ianuarie 1939.
248
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1094 din 24 noiembrie 2004; modificată prin OUG nr 25/21.04.2004, aprobată prin
Legea 329/08.07.2004, publicată în M. Of. nr 652/20.07.2004 şi prin OUG 192/25.12.2005, aprobată prin Legea nr.
155/15.05.2006, publicată în M.Of. nr 433/19.05.2006.
249
Sadok Znaidi, „Dreptul internaţional umanitar şi protecţia civilă”, în RRDU nr.3/l994 p.12 şi nr.6/1994, p.12.
250
După Sadok Znaidi, „Quelques aspects de la protection civile”, în RRDU nr. 9/1995, p. 26-28.
251
„Commentaire des protocoles additionnels du 8 juin 1977 aux Conventions de Genève du 12 Aout 1949”, CICR, Martinus
Nijhoff Publishers, Genève, 1981, p. 731.
252
Spre exemplu, Convenţia asupra efectelor transfronta1iere ale accidentelor industriale din 1992, în RRDU nr.171l997,
p.14. Pentru mai multe amănunte vezi Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, „Drept internaţional umanitar”, p. 373-394.

121
sinistrate; restabilirea de urgenţă a serviciilor de utilitate publică indispensabile; servicii funerare de
urgenţă; ajutor în ocrotirea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire; activităţi complementare necesare
îndeplinirii oricărei a din sarcinile menţionate, cuprinzând planificarea şi organizarea dar care nu se
limitează la acestea.
Aceste sarcini ale protecţiei civile sunt îndeplinite de organisme specializate care includ
aşezăminte şi alte unităţi înfiinţate sau autorizate de către autorităţile competente ale părţilor la
conflict care trebuie să le afecteze şi utilizeze exclusiv în realizarea atribuţiilor respective; îndeplinirea
sarcinilor organismelor de protecţie civilă presupune, de asemenea, încadrarea lor cu personal
(persoane afectate în exclusivitate funcţiilor de protecţie civilă, inclusiv administraţia organismelor
respective) şi dotarea lor cu material (echipament, aprovizionare şi mijloace de transport utilizate în
efectuarea misiunilor de protecţie civilă). În principiu, organismele de protecţie civilă sunt civile dar
există posibilitatea ca lor să le fie afectate şi unităţi militare pentru realizarea unor sarcini precum
construirea de adăposturi, decontaminarea, menţinerea ordinii ş.a:. Organismele civile de protecţie
civilă ca şi personalul lor se bucură de o protecţie generală (arr.62) în sensul că ele trebuie să fie
respectate având dreptul să se achite de sarcinile lor exclusive în afară de cazurile de necesitate
militară imperioasă; respectul şi protecţia ce le este oferită include şi pe civilii care, deşi nu aparţin
organismelor respective, execută sub controlul lor sarcini de protecţie civilă ca răspuns la apelul
autorităţilor competente. În ceea ce priveşte clădirile şi materialul utilizate în scopuri de protecţie
civilă, inclusiv adăposturile destinate populaţiei, acestea se bucură de protecţia generală a bunurilor cu
caracter civil prevăzute în art.52; în plus, ele nu pot fi distruse şi nici deturnate de la destinaţia lor
decât de partea cărora le aparţine. În teritoriile ocupate, organismele de protecţie civilă vor primi de la
autorităţi facilităţile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor fără a prejudicia în nici un fel interesele
populaţiei civile (art.63); totuşi, puterea ocupantă poate să dezarmeze personalul pentru raţiuni de
securitate şi să rechiziţioneze sau să deturneze mijloacele aparţinând organismele de protecţie civilă cu
condiţia ca acestea să fie necesare pentru alte nevoi ale populaţiei şi numai pe timpul cât această altă
necesitate există. Protecţia acordată de Protocol organismelor de protecţie civilă se aplică deopotrivă şi
celor ale unor state neutre sau nebeligerante care îndeplinesc astfel de sarcini pe teritoriul unei părţi la
conflict cu consimţământul şi sub controlul acesteia (art.64); este necesar însă ca asistenţa neutră în
domeniu să fie notificată adversarului care nu va putea considera această activitate ca un amestec în
conflict. Neutrii şi beligeranţii care primesc asistenţă neutră îşi vor putea coordona internaţional
acţiunile de protecţie civilă prin intermediul unor organisme internaţionale (de genul OIPC) care se
bucură de toate prerogativele convenţionale; în teritoriile ocupate, Puterea ocupantă nu poate exclude
sau restrânge activitatea de protecţie civilă a neutrilor sau organismelor internaţionale de coordonare
decât dacă are posibilitatea să asigure singură îndeplinirea adecvată a sarcinilor de protecţie civilă.
Protecţia acordată organismelor de protecţie civilă se realizează concret prin identificarea şi
recunoaşterea personalului şi materialelor afectate exclusiv protecţiei civile cu ajutorul semnului
distinctiv internaţional al protecţiei civile şi al unei cărţi de identitate atestând statutul persoanelor
respectate (art.66). Protecţia convenţională a organismelor civile de protecţie civilă încetează doar
dacă sunt întrebuinţate pentru a comite, în afara sarcinilor proprii, acte dăunătoare inamicului şi numai
după ce rămâne fără efect somaţia dată într-un termen rezonabil de a se opri actele respective (art.65);
nu este considerat ca act dăunător inamicului portul de arme individuale uşoare de către personalul
civil de protecţie civilă, în vederea menţinerii ordinii sau pentru propria sa protecţie, şi nici faptul că
organismele civile respective sunt organizate după model militar iar serviciul cerut personalului lor are
caracter obligatoriu. De asemenea, nu sunt considerate acte dăunătoare adversarului executarea de
sarcini de protecţie civilă sub conducerea sau supravegherea autorităţilor militare, faptul că personalul
civil cooperează cu personalul militar în domeniul protecţiei civile sau faptul că de îndeplinirea
sarcinilor de protecţie civilă ar putea beneficia incidental şi victime militare, în special acelea care
sunt scoase din luptă. Aceste ultime precizări erau necesare deoarece, potrivit art.67, organismelor de
protecţie civilă le pot fi afectate membri ai forţelor armate şi unităţi militare care vor fi respectaţi şi
protejaţi sub următoarele condiţii: să fie afectaţi în permanenţă şi în exclusivitate sarcinilor de
protecţie civilă; să nu îndeplinească alte sarcini militare în timpul conflictului; să se distingă net de
ceilalţi membri ai forţelor armate purtând semnul distinctiv internaţional şi având în posesie cartea de
identitate; să fie dotate numai cu arme individuale uşoare; să nu participe direct la ostilităţi şi să nu
comită sau să nu fie întrebuinţat pentru a comite acte dăunătoare adversarului; să-şi îndeplinească
sarcinile de protecţie civilă numai pe teritoriul naţional. Personalul militar care serveşte in organismele

122
de protecţie civilă beneficiază, în caz de captură, de tratamentul prizonierilor de război iar in teritoriul
ocupat poate fi folosit în continuare pentru sarcini de protecţie civilă dar numai in interesul populaţiei
civile din acest teritoriu şi numai pe bază de voluntariat dacă această muncă este periculoasă. În ceea
ce priveşte materialele unităţilor militare afectate protecţiei civile, şi acestea trebuie marcate vizibil cu
semnul distinctiv al protecţiei civile iar în caz de captură vor beneficia de dreptul războiului dar
destinaţia lor nu va putea fi schimbată atâta timp cât sunt necesare îndeplinirii sarcinilor de protecţie
civilă decât in caz de necesitate militară imperioasă şi cu condiţia lumii de măsuri pentru satisfacerea
necesităţilor populaţiei civile.
Într-o reuniune de experţi ai OIPC şi CICR organizată la îndeplinirea a 20 de ani de la
consacrarea regulilor protecţiei civile în Protocolul adiţional I s-a opinat că mediul umanitar în care
acţionează protecţia civilă s-a schimbat prin prezenţa Naţiunilor Unite, prin proliferarea organizaţiilor
neguvernamentale şi prin schimbarea tipului conflictelor actuale ceea ce impune şi actualizarea
dreptului internaţional umanitar referitor la protecţia civilă în special în ceea ce priveşte sarcinile
protecţiei civile, acţiunea organizaţiilor externe, rolul armatei, securitatea organismelor de protecţie
civilă, desfăşurarea protecţiei civile în conflictele neinternaţionale 253; experţii au ajuns la concluzia că
regulile relative la protecţia civilă rămân valabile şi in războaiele moderne şi se impun eforturi pentru
ca ele să fie confirmate, cunoscute şi aplicate prin efortul tuturor statelor şi al organizaţiilor
internaţionale cu atribuţii umanitare. O contribuţie importantă în acest sens şi-o aduce OIPC care
elaborează programe anuale254 din care s-ar putea inspira şi România deoarece există unele necorelări
între reglementările dreptului internaţional şi legislaţia internă a protecţiei civile.
În prezent comunitatea internaţională se află în faţa unei situaţii fără precedent în ceea ce
priverşte protecţia civilă, având în vedere problemele apărute ca urmare a catastrofelor ce au lovit
Japonia în luna martie a anului 2011.
Japonia a cerut ajutorul UE pentru sutele de mii de persoane afectate de cutremurul
devastator, urmat de un tsunami. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat că
este nevoie în special de pături, saltele şi rezervoare mari de apă. Comisia Europeană a activat, la
cererea autorităţilor japoneze, Mecanismul european de protecţie civilă, pentru a oferi asistenţă
Japoniei în urma cutremurului şi tsunamiului. Japonia a cerut, în acest context, mai multe echipe de
salvare, precum şi câini antrenaţi pentru operaţiunile de cercetare. Departamentul umanitar şi protecţie
civilă din cadrul CE a anunţat că monitorizează în continuu situaţia din insula asiatică, precum şi din
alte ţări care ar putea fi lovite de tsunami. Deşi este una dintre cele mai bine pregătite ţări din lume la
acest capitol, magnitudinea absolută a acestui cutremur şi tsunami a demonstrat că asistenţa umanitară,
precum şi cea financiară internaţională este necesară pentru Japonia. Comisarul european pentru
asistenţă umanitară, cooperare internaţională şi gestionarea crizelor, Kristalina Georgieva, a subliniat,
în cadrul unei conferinţe de presă, că „Mecanismul European pentru Protecţia Civilă a fost mobilizat la
maxim pentru a ajuta Japonia să treacă peste această tragedie”. În acest sens, pentru a contracara
consecinţele distrugerilor, Comisia a stabilit mai multe contacte cu autorităţile japoneze,
inclusiv Agenţia internaţională pentru energie atomică (AIEA), precum şi a creat reţeaua
europeană - Comunitatea europeană pentru schimb urgent de informaţii radiologice (ECURIE).
Potrivit publicaţiei electronice Euroalert, un grup de lucru a creat ECURIE în subordinea
Comisiei Europene, iar scopul acesteia este de a informa statele-membre astfel încât nivelul de
informare al întregii UE să fie acelaşi. Conform informaţiilor publicate de AIEA, prima
explozie înregistrată de centrul de urgenţă a avut loc pe 12 martie, sâmbătă, la unitatea 1 a
centralei nucleare Fukishima. A doua explozie, pe 14 martie, de asemenea, ar fi afectat centrala
nucleară, de la reactorul 3 al Fukushima, emanând deasupra sa un nor de fum. Ca urmare a
acestei situaţii, comisarul european pentru energie, Gunther Oettinger, va invita autorităţile
naţionale de securitate naţională, vânzătorii şi operatorii de centrale nucleare la o reuniune la
Bruxelles pentru a evalua în comun consecinţele accidentului, precum şi lecţiile care pot fi trase
din aceste evenimente tragice. Sursa citată menţionează că în cazul în care va fi necesar, vor fi
întreprinse acţiuni pentru a aborda situaţia la nivelul întregii Uniuni Europene 255.
Aceste evenimente recente ne demonstrează că autorităţile cu atribuţii în domeniul
protecţiei civile trebuie să depună toate diligenţele pentru a asigura o asistenţă şi un sprijin
253
„Protecţia civilă de la drept la practică, 1977-1997”, în RRDU nr. 20/1998, p. 20-23.
254
Vezi, spre exemplu, „Programul de activităţi al OIPC pe perioada 1997-1998”, în RRDU nr.14/1996 p.24-25.
255
http://europa.md/stiri

123
corespunzător şi adecvat în orice împrejurare, fie că este vorba de calamităţi ţi catastrofe
naturale fie distrugeri provocate de mâna omului

3.6. Garanţii fundamentale

În tratamentul omului în caz de conflict armat există anumite reguli prin care se acordă o
protecţie fundamentală persoanelor şi bunurilor, altele decât combatanţii şi obiectivele militare,
protecţie rezultând din principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei. Aşa cum se prevede în art. 72
şi 75 din Protocolul adiţional I din 1977, această protecţie fundamentală are valoarea de garantare a
drepturilor omului în timpul războiului şi este aplicabilă oricăror persoane şi bunuri care se află în
puterea unei părţi beligerante. Ea corespunde principiilor umanitare de bază şi drepturilor omului şi, în
consecinţă, trebuie aplicată în aceeaşi măsură şi propriilor cetăţeni ai beligeranţilor, neputând fi
încălcată atunci când se planifică acţiuni defensive. Garanţiile fundamentale acordate persoanelor şi
bunurilor în timp de conflict armat îşi are baza legală în convenţiile internaţionale dar şi în legislaţia
internă a statelor256. În conformitate cu dispoziţiile interne şi internaţionale, fiecare parte beligerantă
care deţine persoane străine a căror libertate a fost restrânsă (prizonieri, internaţi civili, arestaţi) este
responsabilă de tratamentul aplicat acestora prin agenţii săi, independent de responsabilităţile
individuale care pot exista (art.12 din Convenţia a III-a de la Geneva şi art.29 din Convenţia a IV-a).
Ansamblul garanţiilor fundamentale ale persoanelor şi bunurilor impuse de art. 75 al Protocolului 1
din 1977 se referă la:
a) orice persoană va fi tratată cu omenie în orice împrejurare;
b) persoanele, onoarea lor, convingerile şi practicile lor religioase vor fi respectate;
c) femeile şi copiii vor fi trataţi cu tot respectul datorat sexului şi, respectiv, vârstei lor:
d) atingerile aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice sau mentale ale persoanelor sunt interzise;
e) omorul este interzis;
f) tortura, sub toate formele sale, fie fizică, fie psihică este interzisă;
g) pedepsele corporale sunt interzise;
h) mutilările sunt interzise ca şi supunerea la experienţe medicale sau ştiinţifice, de orice
natură ar fi, în afara celor justificate de starea de sănătate a individului sau de etica medicală (de
exemplu, prelevarea de ţesut, organe, transplantul, donarea de sânge);
i) atingerile îndreptate împotriva persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante,
prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare sunt interzise;
j) luarea de ostatici este interzisă;
k) pedepsele colective sunt interzise;
1) ameninţarea cu comiterea vreunuia din actele de mai sus este interzisă;
m) orice diferenţiere de tratament este interzisă dacă este fondată pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie sau credinţă, opinii politice sau altele, origine naţională sau socială, avere, naştere ori altă
situaţie sau orice alte criterii analoage;
n) nici o diferenţiere fondată pe alte criterii decât cele medicale nu trebuie să fie făcute între
răniţi, bolnavi şi naufragiaţi;
o) orice persoană arestată, deţinută sau internată pentru acţiunile în legătură cu conflictul
armat va fi informată rapid, într-o limbă pe care o înţelege, de raţiunile pentru care aceste măsuri au
fost luate; ea va fi eliberată în cel mai scurt timp posibil dacă împrejurările care justifică arestarea,
detenţia sau internarea vor fi încetat să existe cu excepţia cazului de arestare sau detenţie pentru in
fracţiuni penale;
p) nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu va fi executată împotriva unei
persoane recunoscute ca vinovată de o infracţiune penală comisă în legătură cu conflictul armat dacă
aceasta nu are loc în baza unei sentinţe prealabile dată de un tribunal imparţial şi constituit legal, care
să se conformeze principiilor general recunoscute ale unei proceduri judiciare normale, cuprinzând
următoarele garanţii:
- dreptul la judecată echitabilă în sensul posibilităţii utilizării mijloacelor de apărare ale
învinuitului;
- responsabilitatea penală individuală şi nu colectivă;
256
Convenţia I-a de la Geneva din 1949, art. 3, 12, 24, 25: Convenţia a II-a, art. 3, 12, 36, 37: Convenţia a III-a, art. 3, 13:
Convenţia a IV-a, art.3, 27; Protocolul adiţional 1 din 1977. art. 75; pentru legislaţia internă sunt valabile Constituţia
(drepturile şi libertăţile fundamentale) şi Codul penal.

124
 - aplicarea legii care era în vigoare în momentul comiterii infracţiunii (neretroactivitatea legii
penale);
- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie până la stabilirea culpabilităţii;
- judecarea în prezenţa acuzatului;
- acuzatul nu poate fi forţat să depună mărturie împotriva sa sau să-şi recunoască vinovăţia:
- dreptul acuzatului de a utiliza martori ai apărării şi de a pune întrebări martorilor acuzării;
- neurmărirea sau nepedepsirea persoanei de către aceeaşi parte pentru o infracţiune care a
făcut deja obiectul unei sentinţe definitive de achitare sau condamnare dată în conformitate cu acelaşi
drept şi aceeaşi procedură judiciară (non bis in idem);
- dreptul acuzatului ca sentinţa să fie pronunţată în şedinţă publică;
- informarea condamnatului asupra drepturilor sale judiciare de recurs;
q) în măsura posibilităţilor va fi evitată pronunţarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor
însărcinate sau mamelor cu copii mici care depind de ele pentru o infracţiune comisă în legătură cu
conflictul armat; condamnarea la moarte pentru o astfel de infracţiune, împotriva acestor femei, nu va
fi executată;
r) condamnarea la moarte pentru o infracţiune în legătură cu conflictul armat nu va fi
executată împotriva persoanelor care nu aveau 18 ani în momentul săvârşirii infracţiunii;
s) jaful este interzis;
t) distrugerile de bunuri, nemotivate de necesitatea militară, sunt interzise;
u) sechestrarea de bunuri, nemotivată de necesitatea militară este interzisă.
Se poate observa cu uşurinţă că de fapt, prin instituţia garanţiilor fundamentale nu se face
decât să se accentueze, să se generalizeze şi să se precizeze drepturi care erau deja conferite
persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţia dreptului internaţional umanitar; astfel, se creează o
legătură foarte strânsă între „nucleul dur” al drepturilor omului şi garanţiile fundamentale în timp de
conflict armat. De menţionat şi faptul că persoanele protejate nu pot renunţa în nici un caz, nici parţial,
nici total la drepturile care le sunt asigurate, fie de convenţiile de la Geneva, fie prin acorduri speciale
care ar fi semnate de beligeranţi. De asemenea, nici o dispoziţie a art.75 al Protocolului adiţional din
1977 prin care se acordă garanţiile fundamentale, nu poate fi interpretată ca limitând sau aducând vreo
atingere oricărei alte dispoziţii mai favorabile care acordă, în baza regulilor de drept internaţional
aplicabil, o mai mare protecţie persoanelor aflate în mâinile unei părţi la conflict. Garanţiile
fundamentale sunt valabile chiar şi pentru persoanele acuzate de crime de război sau crime contra
umanităţii.

4. Protecţia bunurilor

4.1. Bunurile civile

Protecţia drepturilor omului în caz de conflict armat presupune cu necesitate asigurarea unei
protecţii adecvate a bunurilor atât de necesare supravieţuirii persoanelor în condiţiile calamităţilor unui
război. Bunurile şi proprietatea asupra lor sunt, de aceea, de multe ori, cauzele războaielor şi scopul
unor acţiuni militare. Motivaţia protecţiei acordate bunurilor constă în faptul că obiectivele atacurilor
militare sunt, pe lângă persoane, şi bunurile materiale care sunt utilizate în timp de conflict armat şi
care pot face obiectul distrugerilor, jafului, confiscării şi capturării. În acest domeniu are o
aplicabilitate generală principiul discriminării între obiectivele militare şi bunurile civile şi al limitării
atacurilor numai la obiectivele militare. Strânsa legătură ce există între oamenii şi bunurile de care
aceştia se folosesc a făcut ca încă din antichitate să existe anumite uzanţe privind interzicerea atacării
unor bunuri. Astfel, în Vechiul Testament, se admite tăierea copacilor nefructiferi pentru
confecţionarea de instrumente de război dar se interzice „stricarea şi doborârea” pomilor fructiferi căci
„copacul de pe câmp este el oare om ca să se ascundă de tine după întăritură?” 257 Cu toate acestea,
până la urmă, rostul războaielor este achiziţionarea de bunuri, fie că acestea constau în teritorii sau
simple obiecte. Aceasta a făcut ca în dreptul clasic al războiului să fie permisă „nimicirea şi răpirea
lucrurilor duşmanilor” a căror ucidere dreptul ginţilor o îngăduie; Hugo Grotius, din opera căruia am
preluat ideea menţionată mai sus, arată că în lucrările istoricilor vom găsi aproape la fiecare pagină

257
„Biblia”, Deuteronomul. 20-19, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1975, p. 217.

125
vorbindu-se despre cetăţi distruse în întregime, de ziduri dărâmate la pământ, de ogoare pustiite, de
incendii, toate acestea fiind îngăduite chiar şi împotriva acelora care s-au predat, căci, deschizând
porţile de bună voie locuitorii se predau cu persoana şi avutul lor 258. Dreptul internaţional umanitar
contemporan a instituit treptat o adevărată protecţie a bunurilor civile impunând limitări şi restricţii în
conducerea acţiunilor militare şi în comportamentul combatanţilor. Astfel, în aplicarea principiului
discriminării, el defineşte în primul rând obiectivele militare. Art. 52 din Protocolul adiţional I din
1977 precizează că, într-un sens restrâns, sunt bunuri cu caracter de obiectiv militar poziţiile şi
construcţiile unde sunt situate forţele armate şi toate materialele lor (cazărmi; lucrări genistice, poziţii
şi raioane de amplasare, depozite, tehnică de luptă, armamente şi muniţii etc.) fiind exceptate doar
bunurile sanitare şi religioase din dotarea militarilor. Într-un sens larg. sunt considerate obiective
militare si acele bunuri care prin natura lor, prin amplasare, destinaţie sau utilizare aduc o contribuţie
efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare oferă un avantaj militar
precis. Deşi complexă, definiţia aceasta nu e lipsită de ambiguităţi şi echivoc. În pregătirea şi ducerea
acţiunilor militare este nevoie de mai mare precizie în delimitarea obiectivelor care pot fi atacate
pentru a se putea aplica principiul discriminării. Un punct de referinţă în această direcţie ar putea fi
definiţia enumerativă a obiectivelor militare elaborată de cea de-a XIX-a Conferinţă Internaţională a
Crucii Roşii din 1957 care a enunţat două condiţii cumulative pentru ca un obiectiv să fie considerat ca
militar: să prezinte, prin natura sa, un interes militar general recunoscut iar distrugerea sa să acorde un
avantaj militar atacantului. Doctrina juridică precizează că sunt, în acest sens, obiective militare:
a) forţele armate, inclusiv organismele auxiliare sau complementare şi persoanele care, fără a
aparţine acestora, iau totuşi parte la lupte; poziţiile, instalaţiile sau construcţiile ocupate de forţele
armate indicate mai sus, ca şi obiectivele luptelor, adică acelea care fac parte direct din obiectivul
luptelor dintre forţele terestre sau maritime inclusiv forţele aeropurtate;
b) instalaţiile, construcţiile şi alte lucrări cu caracter militar cum ar fi: cazărmile, fortificaţiile,
ministerele militare (de ex., Ministerul de Război, Aerului, Marinei, Apărării Naţionale,
Armamentelor) şi alte organe de conducere şi administrare militară;
c) depozitele de arme sau de materiale de război cum ar fi: depozitele de muniţii, de
echipamente militare, de carburanţi, parcurile de vehicule;
d) aeroporturile, rampele de lansare a rachetelor şi instalaţiile bazelor navale militare;
e) ) căile şi mijloacele de comunicaţie cum ar fi: căile ferate, drumurile, podurile,
tunelele, canalele care sunt de un esenţial interes militar;
f) instalaţiile şi staţiile de radiodifuziune şi de televiziune, centralele telefonice şi telegrafice
de interes militar cert;
g) industriile de interes esenţial pentru ducerea războiului: industriile destinate fabricării de
armamente, muniţii, rachete, blindate, aeronave de război, construcţii navale de război inclusiv
accesorii şi furnituri de război; industriile de fabricare a mijloacelor de transport, comunicaţii şi
transmisiuni; uzinele şi instalaţiile de producţie esenţiale pentru ducerea războiului ca industria
metalurgică, mecanică, chimică cu caracter sau destinaţie net militară; instalaţiile de depozite şi de
transporturi destinate esenţial industriilor de mai sus; instalaţiile producătoare de energie destinate în
special războiului cum ar fi exploatările de cărbune, de produse petroliere, de energie atomică ca şi
uzinele de gaz metan sau instalaţiile de energie electrică având ca destinaţie principală pe cea
militară259.
Evident ca această listă enumerativă aparţine unui anumit moment al evoluţiei doctrinei de
drept internaţional umanitar şi, în consecinţă, anumite elemente ale sale nu mai prezintă interes din
punctul de vedere al tendinţelor războiului viitorului şi ar trebui completată cu alte bunuri care intră în
definiţia obiectivelor militare. Esenţial este însă că instrumentele internaţionale precizează că un
obiectiv militar poate fi atacat chiar dacă în apropierea lui se află şi bunuri civile precum şi în situaţia
258
Hugo Grotius, op.cit., p. 657; în opera sa, Hugo Grotius se referă la statutul bunurilor când vorbeşte despre devastare şi
jaf (p. 657-661), despre dreptul de a o dobândi lucrurile capturate în război (661-684), măsura ce trebuie să se păstreze cu
privire la devastare (734-745), măsura ce trebuie păstrată cu privire la lucrurile capturate (746-748).
259
După Marie-Francoise Furet, Jean-Claude Martinez, Henri Dorandeu, „La guerre et le droit”, Editions A. Pedone,
Paris, 1979, p. 72-73.

126
în care în interiorul lui se găsesc persoane civile deoarece prin prezenţa lor în preajma obiectivelor
militare, civilii şi bunurile civile se expun pericolelor la care acestea sunt supuse intrând în ceea ce
literatura militară denumeşte pierderi şi pagube colaterale care sunt în general admise. De aceea, art.58
din Protocolul I din 1977 dispune ca statele semnatare să evite să amplaseze obiective militare în
interiorul sau în apropierea zonelor dens populate, să îndepărteze populaţia şi bunurile civile din
vecinătatea obiectivelor militare pentru a le proteja de pericolele ce rezultă pentru acestea din
operaţiile militare. Esenţa acestor norme generale protectoare constă în faptul că dacă obiectivele
militare pot fi atacate în timp de război, celelalte categorii de bunuri ce nu se includ în definiţia
obiectivelor militare, nu trebuie să fie atacate. Astfel, bunurile civile au în art. 52 al Protocolului I
definiţia negativă de bunuri care nu sunt considerate obiective militare şi, pe această bază, ele nu pot
face obiectul nici al atacurilor, nici represaliilor. Dacă există îndoieli asupra caracterului unui bun care
în mod normal este afectat unei utilizări civile (cum ar fi o clădire de locuit, o şcoală sau un lăcaş de
cult), acesta va fi prezumat a nu fi utilizat în scopuri militare şi, deci, nu va fi atacat. Această precizare
se impune deoarece prezumţia relativă pe baza căreia acţionează poate fi răsturnată în cazul în care
bunurile considerate iniţial ca civile au fost utilizate de către forţele armate, transformându-se prin
aceasta în obiective militare care pot fi atacate. Ca şi persoanele civile, bunurile civile n-au fost
multă vreme reglementate de către dreptul internaţional umanitar. Şi ele se aflau mai degrabă într-
un sistem de protecţie indirectă prin limitarea mijloace1or de a face rău inamicului şi prin
restrângerea dreptului autorităţilor de ocupaţie în ce priveşte bunurile aflate pe teritoriul ocupat.
Primele dispoziţii de protecţie a unor bunuri civile se găsesc în Regulamentul Convenţiei a IV-a
de la Haga din 1907 care interzice distrugerea sau sechestrarea proprietăţilor inamice în afara
nevoilor războiului (art.23), atacarea şi bombardarea localităţilor şi clădirilor neapărate (art.25),
jefuirea localităţi1or chiar luate cu asalt (art.28) şi impune în asedii şi bombardamente luarea
tuturor măsurilor pentru a cruţa, pe cât e cu putinţă, a clădirilor destinate cultelor, artelor,
ştiinţelor şi binefacerii, monumentele istorice, spitalele şi locurile de adunare pentru răniţi şi
bolnavi cu condiţia ca aceste clădiri, să nu fie, in acelaşi timp, întrebuinţate într-un scop militar.
Aceste reguli au fost întărite de Convenţiile de ]a. Geneva din 1949 care protejează şi bunuri în
măsura în care sunt legate de protecţia acordată victimelor războiului.
În afara protecţiei generale a bunurilor cu caracter civil menţionată în art.52, Protocolul
din 1977 a acordat în art.54 o atenţie specială, încercând să le apere de efectele acţiunilor militare,
bunurilor indispensabile populaţiei civile cum ar fi: provizii le alimentare şi zonele agricole în
care acestea se produc, recoltele, vitele, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă şi lucrările de
irigaţii; această dispoziţie este un efect al interzicerii înfometării civililor ca metodă de război şi,
ca urmare, bunurile respective nu pot fi atacate, distruse, însuşite, scoase din uz şi nici nu pot face
obiectul represaliilor în scopul de a lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistenţă, populaţia civilă de
elementele de bază ale existenţei 260. Interdicţiile enumerate au şi două excepţii; prima se referă la
posibilitatea utilizării bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile de către Partea
adversă pentru subzistenţa membrilor forţelor sale armate şi chiar în alte scopuri decât această
aprovizionare dar ca sprijin direct al unei acţiuni militare cu condiţia ca populaţia să nu rămână cu
atât de puţină hrană sau apă încât să fie supusă înfometării sau forţată să se deplaseze; iar a doua
ţine cont de necesităţile vitale ale unui beligerant aflat în apărarea teritoriului său naţional
împotriva invadării care poate deroga de la interdicţiile respective dacă raţiuni militare imperioase
o impun. De asemenea, pentru protejarea civililor împotriva catastrofelor ireparabile pe care le-ar
produce unele atacuri, în afara interzicerii atacurilor nediscriminate şi a măsurilor de precauţie în
atac, au fost puse sub protecţie convenţională lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase
(baraje, diguri ori centrale atomoelectrice) ca şi construcţiile destinate singurului scop de a apăra
aceste lucrări şi instalaţii (art.56); acestea nu vor face obiectul atacurilor sau represaliilor chiar
dacă sunt obiective militare dacă atacul poate provoca eliberarea forţelor periculoase şi, în
consecinţă, pot cauza pierderi importante civililor. Protecţia specială a lucrărilor şi instalaţiilor
conţinând forţe periculoase se bazează pe marcarea lor cu un semn distinctiv special, pe acorduri
260
Alan Mourey, „Foametea şi războiul”, în RRDU nr. l/1993, p.37.

127
speciale convenite între beligeranţi, pe obligaţia de a nu amplasa obiective militare în apropierea
lor (cu excepţia construcţiilor de apărare a acestora) şi nu poate înceta decât dacă sunt utilizate în
sprijinul regulat, important şi direct al operaţiunilor militare (pentru baraje şi diguri şi
construcţiile aferente lucrărilor respective), dacă furnizează curent electric pentru sprijinul regulat
important şi direct al operaţiunilor militare (centralele nuclearo-electrice) şi atacarea lor
reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin.

4.2. Bunurile cu caracter sanitar

Protecţia bunurilor sanitare a evoluat în strânsă legătură cu protecţia acordată de dreptul
internaţional umanitar răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor precum şi personalului sanitar şi misiunilor
medicale. Dacă în 1864 erau sub protecţie doar ambulanţele şi spitalele militare, acestora li s-au
adăugat mereu alte bunuri sanitare prin Convenţiile din 1906, 1907, 1929 şi 1949 pentru ca astăzi, prin
dispoziţiile art.8 al Protocolului adiţional I din 1977 să fie protejate toate unităţile şi transporturile
sanitare indiferent că sunt civile sau militare, că funcţionează în zone controlate de partea adversă sau
în teritorii ocupate. Prin expresia generală de „unităţi sanitare” aflate sub protecţie se înţeleg
aşezămintele şi alte formaţii, militare sau civile, permanente sau temporare, organizate în scopuri
sanitare, cum sunt căutarea, evacuarea, transportul, diagnosticul sau tratamentul (inclusiv primul
ajutor) răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor ca şi prevenirea bolilor; expresia include, între altele,
spitalele şi alte unităţi similare, centrele de transfuzie sanguină, centrele şi institutele de medicină
preventivă şi centrele de aprovizionare sanitară precum şi depozitele de material sanitar şi produse
farmaceutice din aceste unităţi. Iar prin expresia „transport sanitar” se înţelege transportul rutier, pe
apă sau aerian al răniţilor bolnavilor şi naufragiaţilor, al personalului sanitar şi al materialului sanitar;
tot în categoria bunurilor cu caracter sanitar se includ: mijloacele de transport sanitar militare sau
civile, permanente sau temporare, destinate în exclusivitate transportului sanitar şi puse sub
conducerea unei autorităţi competente a beligeranţilor; vehiculele sanitare, în înţelesul de mijloace de
transport sanitar terestru; navele şi ambarcaţiunile sanitare în înţelesul de mijloace de transport
sanitare pe apă; aeronavele sanitare, în înţelesul de mijloace de transport sanitar aeriene.
Respectarea, protejarea şi neatacarea inclusiv interzicerea represaliilor contra bunurilor cu
caracter sanitar sunt asigurate prin protecţia, respectul şi neatacarea de care se bucură întotdeauna
toate unităţile sanitare în care scop beligeranţii trebuie să amplaseze, în limita posibilului, unităţile
sanitare astfel încât atacarea obiectivelor militare să nu le pună în pericol, să-şi comunice amplasarea
unităţilor sanitare fixe şi să nu le utilizeze pentru a încerca să pună obiectivele militare la adăpost de
atacuri fără ca absenţa notificării să conducă la neacordarea protecţiei (art.12 şi 20). În ceea ce priveşte
unităţile sanitare civile, acestea sunt protejate şi respectate dacă aparţin beligeranţilor fiind autorizate
şi recunoscute de aceştia sau, dacă aparţin statelor neutre ori societăţilor de ajutor voluntare (inclusiv
organizaţii internaţionale umanitare imparţiale), au asentimentul propriilor guverne şi autorizarea
părţilor la conflict; această protecţie nu poate înceta decât dacă unităţile sanitare civile sunt utilizate
pentru a comite, în afara destinaţiei lor umanitare, acte dăunătoare inamicului şi doar după ce somaţia
care propune un termen rezonabil de încetare a actelor dăunătoare nu este luată în considerare, nefiind
considerate astfel de acte faptul că personalul unităţii este înzestrat cu arme individuale uşoare în scop
de apărare sau că unitatea este păzită de santinele şi nici chiar dacă unităţile respective se află
combatanţi răniţi şi arme ale acestora (art.13). De asemenea, în caz de ocupare a teritoriului, unităţile
medicale civile, echipamentele şi materialele lor nu pot fi rechiziţionate cât timp sunt necesare pentru
satisfacerea nevoilor medicale ale populaţiei, răniţilor şi bolnavilor aflaţi în tratament; totuşi,
mijloacele de transport sanitar ale acestora pot fi rechiziţionate de către puterea ocupantă în caz de
necesitate a tratamentului propriilor răniţi sau prizonierilor de război şi cu condiţia luării de măsuri ca
îngrijirea medicală a populaţiei să se efectueze în continuare (art.14). O ultimă regulă de protecţie a
bunurilor sanitare impune identificarea acestora cu ajutorul semnelor şi semnalelor distinctive
consimţite de autoritatea competentă (art.18).
Pentru transporturile sanitare, Protocolul I afectează o secţiune întreagă a Titlului II referitor la
răniţi bolnavi şi naufragiaţi, cele mai multe articole având ca obiect aeronavele sanitare (art. 24-31)
deoarece protecţia acestora nu fusese reglementată prin dispoziţiile anterioare, aşa cum era cazul
vehiculelor sanitare terestre (art.21) şi navelor-spital şi ambarcaţiunilor de salvare de coastă (art.22-
23). Astfel, vehiculele sanitare sunt respectate şi protejate conform Convenţiilor din 1949 şi

128
dispoziţiile complementare din Protocol referitoare la unităţile sanitare mobile. Iar navele-spital şi
ambarcaţiunile de salvare de coastă aflate sub protecţie includ, în plus faţă de Convenţia a II-a din
1949, şi pe acelea puse la dispoziţie de un stat neutru sau beligerant şi de o organizaţie internaţională
umanitară imparţială; alte nave şi ambarcaţiuni sanitare sunt respectate şi protejate în modul prevăzut
pentru unităţile sanitare mobile de către convenţiile din 1949 şi Protocolul lor adiţional. În ceea ce
priveşte transporturile aeriene, pentru a întări securitatea aeronavelor sanitare, chiar în zonele
nedominate de adversar este bine să existe o notificare a zborului acestora. În zonele de contact sau în
cele dominate de adversar protecţia aeronavelor sanitare nu poate fi pe deplin eficace decât dacă s-a
încheiat un acord prealabil între autorităţile militare competente ale beligeranţilor în care să se indice
numărul aeronavelor, planurile de zbor şi mijloacele de identificare; partea care primeşte o cerere de
acord prealabil trebuie să notifice cât mai rapid solicitantului fie acceptarea, fie respingerea ori
modificarea cererii respective. Pentru a fi eficace, aceste notificări şi acorduri trebuie difuzate
unităţilor militare din zona de zbor pentru a nu ataca aeronavele respective. În absenta unor astfel de
notificări si acorduri, aeronavele sanitare acţionează doar pe riscul lor, trebuind totuşi să fie respectate
atunci când sunt recunoscute ca atare. Survolând zonele dominate de adversar, aeronavele sanitare pot
fi somate să aterizeze sau amerizeze pentru a fi inspectate şi trebuie să se supună oricăror somaţii de
acest gen. Inspecţia îşi are raţiunea în interdicţia utilizării aeronavelor pentru a se obţine un avantaj
militar asupra adversarului, esenţial în acest domeniu fiind ca încărcătura să fie cu adevărat
„medicală” şi nu „militară”; la bordul lor nu trebuie să se afle decât, cel mult, armele personalului
sanitar precum şi acelea ale răniţilor şi bolnavilor care sunt transportaţi, până la predarea lor către
serviciile competente. Dacă aceste condiţii sunt încălcate sau dacă inspecţia arată că nu e vorba de o
aeronavă sanitară ori zborul s-a efectuat în lipsa unui acord prealabil, aeronava poate fi reţinută; în
cazul în care era afectată în mod permanent în scopuri medicale, ea nu poate fi utilizată ulterior decât
tot ca aeronavă sanitară. Modelul de protecţie al aeronavelor sanitare este deci similar navelor şi
ambarcaţiunilor sanitare al căror statut fusese reglementat încă din 1907 şi dezvoltat şi confirmat în
1949 şi se aplică chiar şi pe teritoriul statelor neutre ori nebeligerante; de altfel, acestea din urmă vor
aplica dispoziţiile protectoare ale Protocolului referitoare la răniţi şi bolnavi, la personalul medical şi
la bunurile sanitare când acestea sunt primite sau internate pe teritoriul lor (art.l9).

4.3. Bunuri culturale

Multă vreme obiect al disputei şi jafului provocat de războaie, bunurile culturale au ajuns să
fie protejate convenţional prin Convenţia a II-a de la Haga din 1899 privind legile şi obiceiurile
războiului terestru. Astăzi, protecţia şi respectul bunurilor culturale în timp de conflict armat sunt
asigurate de Convenţiile a IV-a şi a IX-a de la Haga din 1907, de Convenţia de la Haga din 1954
pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (cu cele două Protocoale ale sale, din 1954
şi, respectiv, 1999); şi de Protocoalele adiţionale din 1977 care, împreună, constituie sediul acestei
materii261. Necesitatea protecţiei bunurilor culturale a fost recunoscută încă din secolele trecute când,
spre exemplu, eminentul jurist elveţian Emeric de Vattel scris în cunoscuta sa lucrare „Droit des gens
ou principes de la loi naturelle appliquèe à la conduite el aux affaires des nations el de souverains”
(1785), că orice persoană care devastează o ţară trebuie să cruţe edificiile ce onorează umanitatea şi
care nu contribuie de loc la a face un inamic mai puternic - templele, mormintele, edificiile publice,
toate operele respectabile prin frumuseţea lor 262. La două secole de la acest îndemn, bunurile culturale
sunt în continuare distruse şi jefuite în timp de război, fiind uneori chiar ţinta preferată a atacurilor.
Astfel, în cursul ultimului război mondial, Luftwaffe a primit ordinul de a bombarda în Anglia, cu titlu
de represalii, toate edificii le marcate cu semnul de protecţie a bunurilor culturale iar, în replică,
britanicii au procedat după aceea la fel în Germania, declarând că monumentele de artă sunt, desigur, o
moştenire comună a umanităţii însă grija de a le proteja trebuie să cedeze aceleia de a recuceri o
261
Convenţiile a IV-a şi a IX-a din 1907 rămân aplicabile în prezent pentru statele părţi la Convenţia din 1954 doar în ceea
ce priveşte situaţiile neacoperite de aceasta din urmă, adică pentru bunurile culturale care nu prezintă o importanţă deosebită
pentru patrimoniul cultural al popoarelor şi pentru instituţiile dedicate binefacerii, carităţii şi instrucţiei. Menţionăm că reguli
de protecţie a bunurilor culturale mai există şi în Instrucţiunile americane (Codul Lieber) din 1863, în regulamentele militare
ale altor state (Anglia., Italia, Spania. Rusia etc.), în Declaraţia de la Bruxelles din 1874 (neratificată), în Regulile războiului
aerian din 1923, în Tratatul privind protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor istorice din 1935 cunoscut şi
ca Pactul Roerich (tratat regional american), în unele tratate de pace ş.a ..
262
Citat după Carmen Grigore, „Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale” în RRDU nr. 4/1994, p.12-l5.
De aceeaşi autoare vezi şi „România şi protecţia bunurilor culturale”, în RRDU nr.5/1994, p. 24-25.

129
moştenire şi mai preţioasă – libertatea 263. Numai în Franţa, între 17 septembrie 1940 şi 7 aprilie 1943
au fost expediate in Germania 92 de vagoane conţinând 2775 colete cu opere de artă; în iulie 1944 au
mai fost expediate încă 29 de transporturi cu 137 de vagoane încărcate cu 4174 colete pentru „punerea
în siguranţă” a operelor confiscate de la evrei şi francmasoni. În epoca postbelică, în aplicarea
protecţiei acordate bunurilor culturale, SUA au interzis în războiul din Cambodgia din 1973 folosirea
avionului B-52 în bombardamente la mai puţin de un kilometru de localităţi şi monumente, temple,
pagode sau locuri de cult; în războiul din Golf, aliaţii au scos de pe lista obiectivelor planificate a fi
lovite un monument al preşedintelui irakian Sadam Hussein instalat la intrarea în Kuweit. Dar în alte
conflicte armate, bunurile culturale n-au putut scăpa urgiei războiului aşa cum a fost cazul cetăţii
Dubrovnik din fosta Iugoslavie care a fost bombardată fără nici un respect faţă de regulile de protecţie
umanitară, Şi România a suferit de pe urma lipsei de protecţie a bunurilor culturale, dacă ar fi să ne
referim numai la tezaurul român care conţinea şi inestimabile valori culturale şi care în timpul
primului război mondial, a fost „rătăcit” în Rusia Sovietică.
Fie şi numai această infimă parte a dezastrelor care afectează bunurile culturale în război pe
care am evocat-o mai sus obligă la cunoaşterea şi respectarea sistemului de protecţie a acestora
instituit de dreptul internaţional umanitar, Conform art. 1 din Convenţia de la Haga din 1954 sunt
definite ca bunuri culturale, oricare ar fi originea sau proprietarul lor:
a) bunurile mobile sau imobile care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al
popoarelor cum sunt: monumentele de arhitectură, de artă sau istorice, religioase sau laice, terenurile
arheologice, grupurile de construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes artistic sau istoric, operele
de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes artistic sau arheologic precum şi colecţiile
ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi, arhive sau reproduceri ale bunurilor definite mai sus;
b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau a expune bunurile
culturale mobile definite mai sus cum sunt: muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive precum şi
refugiile destinate să adăpostească, în caz de conflict armat, aceste bunuri culturale mobile;
c) centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil din aceste bunuri culturale
definite mai sus, denumite „centre monumentale”.
Convenţia instituie o protecţie generală pentru toate bunurile culturale enumerate şi o
protecţie specială doar pentru anumite bunuri. Protecţia generală obligă statele să-şi ocrotească
valorile culturale luând, încă din timp de pace, măsuri corespunzătoare pe propriul teritoriu de
identificare şi semnalizare a bunurilor culturale, fără ca partea adversă să fie scutită de obligaţia de
protecţie atunci când măsurile respective n-au fost totuşi luate (art.3). Iar art. 4 impune beligeranţilor
să respecte bunurile culturale prin interzicerea utilizării lor în scopuri care ar putea să le expună
distrugerilor şi deteriorărilor, abţinerea de la orice act de ostilitate faţă de ele; respectarea bunurilor
culturale funcţionează şi în caz de ocupaţie militară fiind interzis ca ele să fie rechiziţionate, să facă
obiectul represaliilor, să fie jefuite, deturnate sau vandalizate afară de cazul necesităţii militare
imperioase.
Protecţia specială a bunurilor culturale este reglementată în art. 8-11 din Convenţie şi 11-17
din Regulamentul de aplicare al acesteia şi se referă la un număr restrâns de refugii destinate să
adăpostească bunuri culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri
culturale imobile de foarte mare importanţă care:
a) se găsesc la o distanţă suficientă de mari centre industriale sau de orice obiectiv militar
important (aerodrom, staţie de radiodifuziune, instituţii ale apărării naţionale, port, gară de cale ferată
importantă, căi de comunicaţii mari);
b) să nu fie folosite în scopuri militare (deplasări de combatanţi sau material militar, activităţi
legate direct de operaţiunile militare, staţionarea combatanţilor sau materialelor militare) , nefiind
considerate ca atare supravegherea de paznici înarmaţi sau prezenţa forţelor de poliţie şi ordine;
c) să fie înscrise în Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială ţinut de
Directorul General al UNESCO. Fie neaplicarea măsurilor protectoare de către statele interesate, fie
dificultatea îndeplinirii condiţiilor pentru înscrierea în această evidenţă internaţională, au făcut ca până
în prezent doar cinci state (Austria, Germania, Cambodgia, Olanda şi Vietnamul) să obţină înscrierea
bunurilor culturale în Registrul Internaţional al UNESCO 264. Din momentul înscrierii în Registru
263
Carmen Grigore, Ionel Cloşcă, Gheorghe Bădescu, „Protecţia bunurilor culturale în România”, ARDU, 1994, p.22.
264
„Droit de la guerre, Manuel d'instruction”, Institut Royal Superior de Defense, Bruxelles, 1993, p.34. Un alt exemplu
de imunizare a bunurilor culturale în lipsa unor convenţii exprese, este dat de Florenţa, unde, la 19 iunie 1944 au fost

130
imunitatea bunurilor culturale sub protecţie specială începe să funcţioneze sub însemnul distinctiv
(repetat de trei ori, două semne sus şi unul jos), beligeranţii fiind obligaţi să se abţină de la orice act de
ostilitate faţă de ele sau de utilizare a acestora ori a împrejurimilor lor în scopuri militare. Totuşi,
imunitatea poate fi ridicată numai de comandantul diviziei (sau o funcţie superioară) în cazuri
excepţionale de necesitate militară ineluctabilă cu obligaţia informării comisarului general pentru
bunurile culturale prevăzut în Regulamentul de aplicare. De asemenea, dacă un beligerant violează
imunitatea specială a unui bun cultural, adversarul este absolvit de obligaţiile de protecţie cât timp
violarea subzistă putând, atunci când este posibil, să facă somaţiile necesare de a se pune capăt violării
într-un termen rezonabil.
Transporturile de bunuri culturale sunt de asemenea sub protecţia Convenţiei din 1954,
fiind interzise actele de ostilitate împotriva acestora (art.12), confiscarea lor (art.14) cu obligaţia
obţinerii avizului de transferare de la comisarul general pentru bunuri culturale sau, cel puţin, în
situaţii de urgenţă, a notificării către adversar şi aplicării semnului distinctiv (art.13). Şi personalul
afectat protecţiei bunurilor culturale trebuie să fie respectat în interesul ocrotirii acestor bunuri în
măsura în care cerinţele securităţii o permit iar când cade în mâinile adversarului i se va permite
continuarea exercitării funcţiilor chiar dacă bunurile respective au fost capturate (art.15).
Caracterul incomplet şi insuficienta claritate a dreptului cutumiar şi convenţional de protecţie
a bunurilor culturale au determinat participanţii la elaborarea Protocoalelor adiţionale din 1977 să
introducă noi articole speciale consacrate bunurilor culturale. Astfel, prin art.53 din Protocolul
adiţional I şi art.l6 din Protocolul adiţional II, fără a se prejudicia Convenţia din 1954 şi alte
instrumente internaţionale pertinente, se asigură o protecţie sporită monumentelor istorice, operelor de
artă sau lăcaşurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor fiind
interzise actele de ostilitate sau de represalii împotriva acestora ca şi utilizarea lor în sprijinul efortului
militar, iar utilizarea fără drept a semnalului protector al bunurilor culturale este considerată crimă de
război (art.85, pct. 3, lit.7); de remarcat, în ceea ce priveşte art.16 din Protocolul II, că este singura
reglementare de protecţie a bunurilor culturale pentru conflictele armate fără caracter internaţional 265.
Iar referirea expresă la locurile de cult, asigură protecţia acestora independent de valoarea cultural
artistică a acestora după ce vreme de milenii s-a acţionat faţă de acestea conform spuselor
juristconsultului Pomponius cum că „locurile care au fost ocupate de duşmani încetează toate de a fi
sacre,”266. Asigurarea ocrotirii şi respectării bunurilor culturale impune statelor să ia diverse măsuri de
ordin legislativ şi administrativ, în primul rând identificarea acestora, întocmirea de liste de bunuri
protejate şi semnalarea lor. În unele state s-au creat chiar societăţi naţionale de protecţie a bunurilor
culturale în caz de război 267. Din păcate, cu toate iniţiativele şi sugestiile pe care o serie de
personalităţi sau organizaţii neguvernamentale, precum ARDU, autorităţile române n-au fost până în
prezent suficient de sensibile la necesitatea adoptării unor măsuri privind protecţia patrimoniului
cultural naţional, recuperarea bunurilor noastre culturale înstrăinate ilegal, conservarea monumentelor
de mare valoare arhitectonică şi artistică ajungându-se până acolo încât în decembrie 1989 să se
comită acte de ostilitate împotriva Bibliotecii Centrale Universitare şi Muzeului de Artă din Bucureşti.
Această situaţie poate înceta doar prin asigurarea cunoaşterii, aplicării şi respectării instrumentelor
internaţionale de protecţie a bunurilor culturale naţionale care pentru noi au caracter de unicitate, fiind
intim ataşate istoriei şi culturii poporului român şi exprimând conştiinţa sa în întreaga lume.

4.4. Protecţia specială a unor zone şi localităţi

Protecţia drepturilor omului în caz de conflict armat se realizează şi prin crearea unor zone
speciale în care victimele (sau potenţialele victime) de război să fie ferite de efectele ostilităţilor
militare şi să li se acorde asistenţă umanitară. Astfel de spaţii protejate şi de siguranţă sunt zonele şi

evacuate toate instalaţiile militare la ordinul autorităţilor germane pentru ca oraşul atât de bogat în monumente şi opere
de artă să nu devină teatru de război: linia de centură a oraşului a fost astfel o „frontieră” pentru mijloacele militare de
transport.
265
Arturo Marcheggiano, „Protecţia bunurilor culturale în conflictele neinternaţionale care comportă dezintegrarea
statelor”, în RRDU, nr.14/1996, p. 14-16.
266
După Hugo Grotius, op.cit., p.657.
267
Arturo Marcheggiano, „Iniţiative italiene pentru protecţia bunurilor culturale”, în RRDD, nr.21/1998, p.36; vezi şi
Marian Mihăilă, „Protecţia bunurilor culturale în dreptul internaţional”, Editura Paco, Bucureşti 1995; sub egida Filialei
Reşiţa a ARDD s-a constituit o societate de protecţie a bunurilor culturale.

131
localităţile sanitare (art.23 al Convenţiei I-a din 1949); zonele şi localităţile sanitare şi de securitate
(art.14 al Convenţiei a IV -a din 1949), localităţile neapărate (art.59 al Protocolului 1 din 1977) şi
zonele demilitarizate (art.60 al aceluiaşi protocol). Funcţia principală a instituirii acestor zone este
protejarea dreptului la viaţă şi sănătate ale necombatanţilor în cursul conflictului armat. Elementele
comune ale tuturor acestor spaţii protejate special se bazează pe principiul discriminării între
obiectivele militare şi cele civile şi se referă la: nepermiterea utilizării lor în scopuri militare;
consimţământul părţilor beligerante la crearea acestora; neobligativitatea protecţiei oferite de
beligeranţi victimelor in unele zone; neluarea in considerare a unor scopuri politice sau militare ci
numai a unor interese umanitare268. Apariţia în dreptul umanitar convenţional a instituţiei zonelor de
securitate abia în perioada postbelică a făcut ca ele să fie puţin utilizate în cursul conflictelor armate.
Se pare că interesele statelor n-au fost atât de puternice pentru a depăşi ideea transformării întregului
teritoriu în teatre de război. Se uită că protecţia specială a unor zone şi localităţi nu are un caracter
imperativ ci este impusă doar de considerente umanitare. Este evident că un beligerant poate să ducă
ostilităţile militare în orice porţiune a teritoriului său, să-şi transforme toate localităţile în „cetăţi de
luptă şi apărare” dar comparând avantajele şi dezavantajele unei astfel de soluţii cu aceea a protejării
unor persoane şi bunuri ar putea conveni cu adversarul să scoată de sub incidenţa luptelor anumite
zone care să fie protejate special şi reciproc avantajos. În practică, aceste zone speciale nu au fost
întotdeauna stabilite conform cerinţelor impuse de convenţiile de drept umanitar 269. Fără a avea
acordul beligeranţilor, astfel de zone au fost stabili te prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate în
fosta Iugoslavie. în Ruanda şi Irak lipsa consimţământului beligeranţilor a făcut însă ca zonele astfel
instituite să nu fie respectate de toţi combatanţii. Practica a dezvoltat şi aşa-numitele „culoare
umanitare” cu scopul de a asigura furnizarea asistenţei umanitare în zonele de conflict; apărarea
acestor culoare cu forţe de menţinere a păcii a condus, de asemenea, la nerespectarea de către
beligeranţi a obiectivelor pentru care ele au fost instituite 270.
Zonele de securitate sunt instituite în baza Convenţiei a I-a (art.23) şi a IV-a (art.l4) de la
Geneva sub numele de „zone şi localităţi sanitare” sau de „zone şi localităţi sanitare şi de securitate” şi
delimitează arii umanitare ce pot fi create încă din timp de pace sau imediat după începerea ostilităţilor
militare, pe propriul teritoriu sau pe teritoriile ocupate. Scopul lor manifest este de a pune la adăpost
de consecinţele războiului răniţii şi bolnavii, infirmii, persoanele în vârstă, copii sub 15 ani, femeile
însărcinate şi mamele cu copii sub 17 ani. Cele două convenţii sus menţionate conţin în anexele lor
proiecte de acord între beligeranţi pentru crearea zonelor respective, în care sunt precizate condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească şi anume:
- nu vor reprezenta decât o mică parte a teritoriului controlat de puterea care le-a creat;
- vor trebui să fie puţin populate în raport cu posibilităţile lor de primire;
- vor fi departe şi lipsite de orice obiectiv militar şi de orice instalaţie industrială sau
administrativă importantă;
- nu vor fi situate in regiuni care, după toate posibilităţile, pot prezenta importanţă pentru
ducerea războiului;
- căile de comunicaţie şi mijloacele de transport de care dispun nu vor fi utilizate pentru
deplasările de personal sau de material militar, nici măcar în simplu tranzit;
- ele nu vor fi apărate prin mijloace militare în nici o împrejurare.
Zonele neutralizate, prevăzute în art.15 al Convenţiei a IV -a de la Geneva din 1949 sunt
destinate să pună la adăpost răniţii şi bolnavii, combatanţi şi necombatanţi, precum şi persoanele civile
care nu participă la ostilităţi şi care nu desfăşoară nici o activitate cu caracter militar cât timp se află în
interiorul acestor spaţii. Deosebirea între zonele neutralizate şi cele de securitate este că primele se
instituie pe teritorii în care au loc lupte efective şi operaţiunile militare continuă şi pot fi create direct
de beligeranţi sau indirect, prin intermediul unui stat neutru sau al unui organism umanitar. De îndată
ce beligeranţii s-au pus de acord asupra situaţiei geografice, administraţiei, aprovizionării şi
controlului zonelor neutralizate propuse, se va încheia un acord scris şi semnat de reprezentanţii lor
268
Astfel, Israelul a creat în Libanul de Sud o „zonă de securitate” care, de fapt, este un teritoriu ocupat pentru a asigura
în mod unilateral siguranţa statului Israel împotriva atacurilor teroriste şi care, deci nu are nimic de a face cu dreptul
internaţional umanitar.
269
Arturo Marcheggiano, „Culoarele umanitare”, în RRDU, nr.9/1995, p. 10.
270
Jovica Patmogic, „Zonele de siguranţă şi culoarele umanitare”, în RRDU nr.9/1995, p.8.

132
care va fixa începutul. statutul şi durata neutralizării zonei.
Inspirându-se din art.25 al Regulamentului Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 care
interzicea atacarea localităţilor lipsite de apărare (denumite şi „oraşe deschise”), Protocolul adiţional I
din 1977 a reglementat în art. 59 regimul juridic al localităţilor neapărate care pot fi declarate de
autorităţile competente ale beligeranţilor pentru orice loc populat care se află în apropierea sau în
interiorul unei zone în care forţele armate inamice sunt în contact şi care este deschis ocupaţiei de
către adversar. O astfel de localitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- toţi combatanţii, precum şi armamentul şi materialele militare mobile vor trebui să fi fost
evacuate;
- să nu se dea o întrebuinţare ostilă instalaţiilor sau obiectivelor militare fixe;
- autorităţile şi populaţia nu vor comite acte de ostilitate;
O localitate îşi pierde statutul de localitate neapărată când nu mai îndeplineşte condiţiile de
mai sus sau pe cele stipulate în acordul dintre beligeranţi; în astfel de cazuri, ea va putea fi atacată cu
toate consecinţele ce decurg din atac dar va beneficia în continuare de protecţia acordată de dreptul
internaţional umanitar general.
Zonele demilitarizate au un regim juridic special de protecţie instituit prin art.60 al
Protocolului I din 1977 care stipulează că ele sunt create prin acord expres între beligeranţii care-şi
asumă obligaţia de a nu extinde operaţiunile lor militare în spaţiile respective. Acordul va putea fi
încheiat verbal sau în scris, direct sau prin intermediul unei Puteri protectoare, atât în timp de pace cât
şi după începerea ostilităţilor; el va trebui să indice şi să determine, în modul cel mai precis cu putinţă,
limitele zonei şi va putea fixa modalităţi1e de control. Zona demilitarizată trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- toţi combatanţii precum şi armamentul şi materialele militare mobile vor trebui să fi fost
evacuate;
- nu se va da o întrebuinţare ostilă instalaţiilor şi obiectivelor militare fixe;
- autorităţile şi populaţia nu vor comite acte de ostilitate;
- orice activitate legată de efortul militar va trebui să fi încetat.
Observăm că sub aspectul condiţiilor de îndeplinit, zonele demilitarizate se aseamănă cu
localităţile neapărate, deosebirea faţă de acestea fiind faptul că beligeranţii nu vor intra în ariile
respective pentru a le ocupa şi, pe de altă parte, activităţile de efort militar vor fi încetat. În zonele
demilitarizate pot fi prezente persoane special protejate de Convenţiile de la Geneva (militari răniţi şi
bolnavi, prizonieri etc.) sau forţe de poliţie pentru păstrarea ordinii publice fără a avea semnificaţia
unui act de ostilitate. Ele trebuie să fie marcate vizibil în special pe perimetrul, limitele şi drumurile
principale ale zonei. Dacă luptele se apropie de o zonă demilitarizată, niciuna din părţile beligerante
nu o va putea utiliza în scopuri legate de conducerea operaţiunilor militare şi nici nu va putea abroga
unilateral statutul acesteia. În cazul în care una din părţile la conflict încalcă evident termenii
acordului, zona îşi va pierde statutul protector şi poate fi atacată dar va beneficia în continuare de
protecţia dreptului internaţional umanitar general.

5. Protecţia mediului

5.1. Efectele războiului asupra mediului

Problemele ecologice nu sunt o modă trecătoare a contemporaneităţii. Încă din vremurile
străvechii oamenii şi-au pus problema protejării mediului, iar activităţile militare au constituit încă
din antichitate o ameninţare a mediului natural. În capitolul "Măsura ce trebuie să se păstreze cu
privire la dezastru", Hugo Grotius aminteşte că legea divină cere ca la întocmirea valurilor şi
maşinilor de război să se folosească arborii sălbatici iar pomii roditori să fie păstraţi pentru hrană; ele
arată şi temeiul acestei interdicţii spunând că pomii nu sunt ca oamenii şi că ei nu se pot ridica să
lupte împotriva noastră271 Această prevedere este extinsă de unii autori antici la ogoarele cultivate, la

271
Hugo Grotius, op.cit., p. 735-736.

133
agricultori şi la animalele de muncă. Oamenii n-au respectat însă niciodată integral această lege
ecologică avant la lettre , cum n-au respectat, de altfel, nici celelalte legi în mod absolut. Legea lui
Manu, spre exemplu, spunea dimpotrivă, că pentru obţinerea victoriei să se pustiiască pământul străin
şi să se distrugă neîncetat iarba păşunilor, proviziile de alimente, apa şi lemnul de foc al duşmanului.
Iar pe măsura evoluţiei mijloacelor de luptă riscurile şi ameninţările de natură militară la adresa
mediului au sporit considerabil. Astfel încât, astăzi, armele şi sistemele de armamente constituie prin
însăşi existenţa lor în timp de pace un permanent pericol de dezechilibre ecologice. Iar dacă luăm în
calcul şi posibilitatea folosirii imensului arsenal al războiului existent în lume, ne putem gândi că
Apocalipsa anunţată de Sfânta Scriptură mai sus citată nu este atât de departe pe cât ar putea să-şi
închipuie oportuniştii.
Într-adevăr, spirala înarmărilor a condus în secolul nostru la crearea armei chimice şi
bacteriologice ale cărei efecte se îndreaptă nu numai direct împotriva fiinţelor umane ci şi indirect,
prin intermediul distrugerii mediului. Marile depozite de substanţe ucigătoare acumulate în scopuri
militare (sau non-militare) de unele state constituie un risc major pentru existenţa faunei şi florei,
pentru calitatea aerului şi apei, pentru viaţă în general. Iar azi, după adoptarea Convenţiei de la
Geneva pentru interzicerea şi distrugerea armelor chimice din 1993, se apreciază procesul de
distrugere al armelor chimice cu respectarea strictă a regulilor de securitate şi de protecţie a mediului,
va fi mai complex şi mai costisitor decât fusese fabricarea lor 272.
Riscurile şi ameninţările militare la adresa mediului reprezintă o problemă ce ţine de
mijloacele şi metodele de război. E o problemă ce ţine de mijloacele de război pentru că există arme
şi sisteme de armamente concepute special pentru a produce daune faunei şi florei şi chiar pentru a
provoca modificări climatice ori ale mediului. Şi e o problemă ce ţine de metodele de război pentru
că unele arme aduc atingeri condiţiilor de mediu atunci când sunt folosite într-un anume fel. În prima
categorie putem introduce arma chimică (defoliantele, spre exemplu) iar în a doua bombardamentele
realizate în metode denumite tip „covor”. Fiind o problemă a mijloacelor şi metodelor de război,
literatura juridică de specialitate introduce în clasificarea acestora un nou criteriu şi anume acela
ecologic273. În conformitate cu acest criteriu, mijloacele şi metodele de război sunt licite şi ilicite
după riscurile şi ameninţările pe care le prezintă la adresa mediului, deci după efectele lor anti-
ecologice. Iar aceste efecte anti-ecologice pot fi analizate „ratione matriae” şi „ratione loci”.
Efectele anti-ecologice „ratione matriae” trebuie să fie apreciate diferit după cum este vorba
de arme convenţionale şi de arme de nimicire în masă. În cazul mijloacelor şi tehnicilor de război
convenţionale au efecte importante pe plan ecologic muniţiile explozive şi armele incendiare. Astfel,
în cazul loviturilor de artilerie concentrate sau al bombardamentelor aeriene masive ne apare mai
mult decât evident faptul că muniţiile explozive provoacă mai multe pagube mediului natural decât
pierderi umane sau materiale. Acest efect anti-ecologic a fost cauzat încă în primul război mondial,
ale cărui cicatrici sunt încă vizibile la Verdun după câteva decenii. Mai aproape de zilele noastre,
anumite regiuni din Vietnam, Cambogia şi Laos par a fi adevărate peisaje lunare în urma
bombardamentelor americane executate în timpul războiului din Indochina 274. Şi utilizarea masivă a
muniţiilor incendiare, mai ales în zonele rurale şi forestiere, are un efect anti-ecologic major deoarece
provoacă incendii care, în condiţii climatice, atmosferice şi geografice favorabile, se propagă atât de
rapid încât distrug tot ce e viu în calea lor. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, în Vietnam, unde, din
1965 în 1967, armata americană a provocat un adevărat dezechilibru ecologic prin combinarea
efectelor defoliantelor chimice cu acelea ale incendiilor de mare amploare a regiunilor împădurite 275.
Armele convenţionale reprezintă o ameninţare la adresa mediului şi după conflictele armate,
prin efectele a ceea ce denumim "resturi materiale de război": mine şi capcane care n-au fost ridicate,

272
Vezi în acest sens, grupajul de articole "Destruction des armes chimiques", in ".Desarmement". volume XV. numero 2, 1992,
Nations Unies, p.83-109.
273
Mohamed Arrasen, "Conduite des hostilities. Droit des conflicts annes et d6sarmement", Bruylant, Bruxelles, 1986, p.
279.
274
I. Cloşcă şi I Suceavă în Drept internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p.121, apreciază că cele 14
milioane de tone de muniţii explozive (din care 200 milioane obuze de 105 mm) consumate de armata americană şi aliaţii lor
în războiul din Vietnam au provocat formarea a 10 milioane de cratere de aproximativ 63 metri cubi pe mai mult de 100.000
de hectare care nu vor putea fi înlăturate nici într-o sută de ani
275
Responsabilii militari ai acestui război ecologic n-au putut avea nici măcar satisfacţia obţinerii unui avantaj militar cert
(cf. M. Arrassem, op.cit., p.282).

134
distruse sau neutralizate ca şi muniţiile neexplodate din diferite motive; de asemenea, carcasele de
vehicule şi tehnică de luptă, sârmă ghimpată, tranşeele, craterele de bombe etc. constituie un
impediment în exploatarea economică şi turistică a mediului natural. Efecte anti-ecologice ale
armelor neconvenţionale sunt în mod evident mai grave, mai întinse şi mai durabile; utilizarea lor în
timpul conflictelor armate reprezintă un veritabil ecocid. Astfel, arma biochimică ar putea fi folosită
pentru distrugerea vegetaţiei la adăpostul căreia acţionează adversarul ("antifoliage warfare") sau în
scopul înfometării lui prin nimicirea resurselor de hrană animală sau vegetală ("anti-food warfare").
Arsenalul mijloacelor biologice (cu efecte ecologice) include microorganismele fitopatogene şi
insectele dăunătoare vegetaţiei iar gazele toxice tip V.X., dioxina, agenţii fitotoxici (defoliante,
erbicide ş.a.) sunt exemple de alte substanţe chimice care folosite ca mijloc de luptă constituie
pericole ecologice majore. În ceea ce priveşte armele nucleare, efectele lor distructive împotriva
mediului natural includ: formarea unor cratere imense, distrugerea prin incendiu a sute de mii de
hectare de vegetaţie şi pădure, contaminarea radioactivă a cursurilor de apă, faunei şi florei, creşterea
cantităţii de praf radioactiv din atmosferă, perturbarea stratului protector de ozon etc 276. La rândul lor,
tehnicile de modificare a mediului ce pot fi folosite ca mijloc de luptă în scopul perturbării
comunicaţiilor adversarului, manevrelor şi posibilităţilor de aprovizionare ale acestuia, au puternice
efecte anti-ecologice; manipularea în scopuri ostile a forţelor naturii ("weather warfare") ar putea
duce la provocarea de inundaţii, ceaţă, furtuni, cutremure de pământ, erupţii vulcanice, dezgheţarea
calotelor polare, secetă, uragane, creşterea nivelului mareelor, perforări ale stratului de ozon etc.
Caracterul nediscriminator al armelor neconvenţionale este atât de evident încât ne putem imagina şi
faptul că daunele întinse, grave şi durabile pe care le-ar provoca mediului natural îi pot afecta chiar
pe cei ce le-au utilizat.
Efectele anti-ecologice "ratione loci" sunt diferite în funcţie de mediul terestru, aerian sau
maritim afectat de acţiunile militare. Ele sunt influenţate de natura mediului folosit ca teatru de război
(regiuni terestre temperate, tropicale, deşertice şi arctice, mediul marin ce include şi insulele precum
şi spaţiul aerian şi cosmic) ca şi de felul mijloacelor şi metodelor de război antiecologice
(convenţionale sau neconvenţionale). Deşi constituie un dezastru în orice situaţie, este evident că
efectele anti-ecologice ale conflictelor armate sunt de amploare, gravitate şi durată diferită în cazul
incendierii instalaţiilor petroliere şi platformelor de foraj în mediul maritim sau distrugerii unei
rezervaţii naturale de zonă umedă277. De asemenea, recuperarea şi repararea ecologică a daunelor
provocate de conflictele armate este diferită în cazul mediului terestru faţă de mediul maritim sau
aerian. Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că mediul natural al planetei noastre este un ansamblu
de ecosisteme intim legate între ele în care orice perturbare profundă a unuia din componentele sale
va provoca în mod inevitabil efecte în toate celelalte.
Un principiu fundamental al dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate ne arată
însă că mijloacele de război sunt concepute pentru a acţiona numai împotriva obiectivelor militare iar
beligeranţii n-au un drept nelimitat de a-şi alege mijloacele şi metodele de luptă. Din acest motiv,
mediul natural n-ar trebui să fie ţinta atacurilor deoarece el nu este în sine un obiectiv militar, aşa
cum poate fi considerat mediul uman. Doar mediul natural de importanţă economică strategică poate
fi considerat ca obiectiv militar; este cazul, de exemplu, al mediului care conţine instalaţii şi industrii
de interes esenţial pentru ducerea războiului şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare oferă un
avantaj militar precis278.
De asemenea, mediul natural poate fi atacat în situaţia când este folosit pentru comiterea de
acte de ostilitate, de exemplu, în cazul în care unul din beligeranţi îşi organizează apărarea tactică
într-o rezervaţie naturală. Nici represaliile, nici atacurile mediului cu intenţia de a teroriza populaţia
civilă sau actele de răzbunare împotriva mediului natural nu sunt permise. În schimb, ar putea fi
autorizată ridicarea imunităţii de care se bucură elementele mediului natural, în unele cazuri de
necesitate militară aşa cum se prevede în art.54 a1.5 din Protocolul adiţional 1 din 1977 care admite

276
Explozia la sol a unei bombe de 9,1 megatone formează un crater de 57 de hectare şi distruge 116.500 hectare de pădure.
Explozia la altitudine a aceleiaşi bombe provoacă distrugerea a 83.250 hectare de pădure. Iar explozia unei încărcături
termonucleare de 20 Mt ar putea rade de pe faţa pământului toate clădirile pe o rază de 24 km iar emisia de lumină ar fi
suficient de puternică pentru a arde tot ceea ce e viu pe o rază de 140 km de la epicentrul exploziei.
277
Vezi în acest sens, scenariile prezentate de Michael Bothe în articolul "La destruction de l'environnement comme methode
de guerre", in "Desarmemment", volume XV, nr.2, 1992, p. 109.
278
Art. 52 al.2 din Protocolul adiţional I din 1977.

135
atacarea şi distrugerea unor bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, cum ar fi zone
agricole, recolte, vite, rezrve de apă potabilă etc. dacă raţiuni militare imperioase ale apărării
teritoriului naţional împotriva unei agresiuni impun acest lucru. Toate restricţiile prezentate mai sus
au determinat pe unii militari să considere că arta militară este sub "dictatură ecologică" în sensul că
libertatea de decizie a comandanţilor este limitată din moment ce nu poate fi făcută o separaţie exactă
între obiectivele militare şi mediul natural în care ele se află, iar atacurile împotriva mediului fiind
interzise pot fi considerate crime de război. Se poate obiecta la această interpretare faptul că numai
atacurile intenţionate şi direct îndreptate împotriva mediului natural pot fi considerate crime de
război; pe de altă parte, dreptul conflictelor armate conţine deja câteva reguli destul de precise în
acest domeniu şi ele trebuiesc respectate. Doar într-un război total ne-am putea imagina că orice
atacuri sunt permise dar într-un astfel de război n-ar mai exista nici un fel de reguli de respectat.
Oricum, discuţia asupra necesităţii protejării mediului natural de riscurile şi ameninţările
militare rămâne deschisă. În actuala ordine juridică şi axiologică a lumii nu s-a precizat pe deplin
dacă în timp de război ceea ce contează mai mult este obţinerea victoriei, salvgardarea suveranităţii
ţării sau protejarea elementelor mediului natural pentru generaţiile viitoare 279. Un comandament
militar ar putea opina că n-are dreptul de a periclita securitatea naţională, existenţa statală şi viitorul
poporului său pentru a proteja numai câteva specii de păsări rare.
În schimb ecologiştii ar putea riposta că nimic şi nimeni nu poate autoriza statele beligerante
să pună în pericol viitorul umanităţii doar pentru că ele sunt incapabile să-şi soluţioneze problemele
pe cale paşnică; sub acest stindard acţionează de altfel organizaţiile ecologiste între care se detaşează
ca amploare şi eficienţă "Greenpeace".
Este de datoria statelor naţionale de a-şi instrui forţele armate în ceea ce priveşte atitudinea
ce trebuie s-o adopte în caz de război faţă de mediul natural. În acest sens în cadrul Ministerului
Apărării s-au elaborat în 1996 "Instrucţiunile privind organizarea activităţii de protecţie a mediului"
desfăşurată sub conducerea unui inspectorat pentru protecţia mediului iar regulamentele militare îi
obligă pe comandanţi să desfăşoare acţiunile militare cu păstrarea echilibrului ecologic, prevenirea şi
combaterea poluării şi menţinerea factorilor naturali de mediu. Preocupări pe această linie există şi în
armatele altor state precum şi în cadrul colaborării militare internaţionale. Poate că nu vom putea
niciodată să protejăm mediul în totalitate de riscurile si ameninţările de natură militară 280. Poate că şi
în viitor ne vom confrunta cu situaţii în care necesităţile militare vor fi mai puternice decât
preocupările ecologice. Atâta timp cât vor exista războaie va trebui să admitem această realitate pe
care nu putem decât să o atenuăm în efectele sale.

5.2. Dreptul umanitar al mediului

Din multe puncte de vedere epoca pe care o trăim astăzi este una de tranziţie istorică, marcată
puternic de criza valorilor tradiţionale ale omenirii şi imperativele unui viitor pe care încă nu-l
desluşim cu precizie. Una din cele mai preocupante probleme care demonstrează aserţiunea de mai
sus este aceea a sfidării pe care omul şi-o adresează sie însuşi prin riscurile pe care le pune în faţa
mediului natural în care este liber 281 dar şi constrâns să trăiască. Mai aproape sau mai departe de noi
se produc fenomene care perturbează grav relaţia om-natură. Am conştientizat unele din ele până
acum: deşertificarea; poluarea aerului, a apei sau a terenului, a spaţiului atmosferic; dispariţia
pădurilor şi a speciilor de animale; distrugerea patrimoniului genetic; dispariţia stratului de ozon şi
efectul de seră ş.a.. Pe altele nu le-am conştientizat încă dar ele pândesc din umbră. Toate aceste
fenomene nu fac decât să demonstreze necesitatea luării urgente de măsuri pentru protecţia mediului
ambiant atât la nivel local cât şi la nivel regional sau mondial. Conştientizarea degradării rapide a
279
Michael Bothe, op.cit., p.111.
280
Willy Dahl, "La clestruction de l'enviorement en temps de guerre", în "Desarmement", volume XV, nr.2, 1992, Nations
Unies, p.136. Vezi şi "Manualul NATO", Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.133-136; Surdu F., "Protecţia mediului şi
organismul militar modern", în "Gândirea militară românească", nr.2/1996, p.91; Stelian Ilinoiu, "Protecţia mediului
ambiant, dreptul umanitar şi dezvoltarea durabilă", în RRDU nr.3/1994, p.36; Ion Dragoman, "Armata şi mediul", în
RRDU nr.29/1998, p.28.
281
Mediul natural este definit ca fiind mediul înconjurător din care a fost exclusă populaţia umană. La nivel global, realitatea
mediului natural este alcătuită din următoarele sisteme: atmosfera. geosfera (litosfera plus hidrosfera). biosfera şi cosmosul;
mediul înconjurător mai cuprinde pe lângă sistemele mediului natural şi sociosfera sau mediul uman (vezi, pentru definiţiile
acestor noţiuni Ion Grigore Sion. "Ecologie şi drept internaţional". Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990. p.268-
269). În vorbirea curentă ca expresii echivalente se utilizează: mediu ambiant, mediu înconjurător.

136
biosferei şi curentul de opinie internaţională ce i-a urmat în special la sfârşitul anilor '60 şi începutul
anilor '70 au reclamat o protecţie a mediului şi au influenţat toate domeniile vieţii internaţionale 282.
Astfel, în domeniul juridic, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional s-a impus cu necesitate
constituirea unei noi ramuri de drept şi anume dreptul mediului înconjurător. Aşa se face că, pe plan
naţional, în toate constituţiile adoptate după 1972 a fost înscris fie efectiv acest drept fie, cel puţin,
obligaţia statului de a proteja mediul 283. În dreptul internaţional public s-a constituit, în aceeaşi
perioadă, un drept internaţional al mediului din ale cărui principii generale vom invoca, în continuare,
pe cele două care sunt în legătură cu activităţile militare şi, în special, cu desfăşurarea conflictelor
armate284. Primul se referă la datoria fiecărui stat de a nu cauza pagube mediului dincolo de
competenţa sa teritorială şi ieşind din domeniul cutumiar unde-şi are originea, a fost consacrat într-un
mare număr de convenţii internaţionale dar şi în nenumăratele decizii judiciare şi arbitrale ori în
diverse documente internaţionale neconvenţionale. Aplicarea acestui principiu se face chiar şi în caz
de conflict armat, beligeranţii nefiind exoneraţi de obligaţia respectivă deoarece e unanim admis că
există o răspundere şi o responsabilitate internaţională pentru daunele transfrontiere cauzate mediului
natural. Al doilea principiu al dreptului internaţional al mediului cu aplicaţie în domeniul militar are o
aplicare mult mai largă şi se referă la obligaţia statelor de a respecta mediul în general. Aplicarea
acestui principiu nu mai are legătură cu teritoriile anumitor state ci se referă la spaţiile considerate ca
formând patrimoniul comun al umanităţii: marea liberă, fundul mărilor şi oceanelor, Antarctica,
spaţiul aerian de deasupra mării libere, cosmosul. El figurează în nenumăratele instrumente
internaţionale convenţionale şi neconvenţionale între care un loc important îl ocupă Carta Mondială a
Naturii din 28 octombrie 1982 care prevede în articolul 5 că "natura va fi apărată de degradările
cauzate de război sau de alte acte de ostilitate" şi subliniază în art.20 că "activităţile militare care pot
aduce prejudicii naturii vor fi evitate".
Ca parte integrantă a dreptului internaţional public, dreptul internaţional al mediului
înconjurător se intersectează în reglementările sale ca alte ramuri ale acestuia. Astfel, problematica
protecţiei mediului a fost abordată şi în cadrul dreptului internaţional al drepturilor omului. Într-
adevăr, dreptul la viaţă din prima generaţie de drepturi ale omului s-a transformat în cea de-a treia
generaţie în dreptul la mediu care este cel mai dezvoltat din drepturile zise "de solidaritate". De
asemenea, dreptul dezarmării vizează în preocupările sale de reglementare probleme ale protecţiei
mediului natural. Cel mai elocvent exemplu din acest domeniu este Convenţia Naţiunilor Unite
asupra interzicerii utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte
scopuri ostile285; încă în primul său articol convenţia prevede că fiecare stat se angajează să nu
utilizeze în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile tehnicile de modificare a mediului având
efecte întinse, durabile sau grave ca şi mijloacele de a cauza distrugeri, pagube sau prejudicii oricărui
alt stat. Este neîndoielnic că şi alte convenţii ale dreptului dezarmării influenţează, într-o măsură mai
mare sau mai mică dreptul mediului.
Interdependenţe mari există şi între dreptul conflictelor armate şi dreptul internaţional al
mediului. Şi este normal să fie aşa atâta timp cât nu putem contesta faptul că războaiele sunt surse
sigure şi majore de pagube ecologice. Pe de altă parte nu se poate contesta faptul că degradarea
mediului poate fi sursă de tensiuni între state iar în caz de nesoluţionare prin metode paşnice,
dezastrele ecologice devin Casus belli; odată declanşat războiul pe motive ecologice se pot produce
mediului noi distrugeri şi în acest fel spirala degradării ambientului nu mai poate fi oprită.
Bineînţeles că nu totdeauna dezastrele ecologice ca atare sunt cauzele vizibile ale unor conflicte
armate; dar ele provoacă eroziune şi deşertificare, secetă şi foame din cauza cărora mase întregi de
"refugiaţi ecologici" îşi părăsesc locurile de baştină şi pleacă peste frontierele naţionale în căutarea
hranei286. Deşi e dificil de stabilit o legătură clară în acest lanţ de fenomene, este indubitabil că există
o corelaţie cauzală între dezastrele ecologice şi conflictele armate. Acestea sunt şi motivele pentru
282
Alexandre Kiss, "Les Protocoles additionnels aux Conventions de Geneve de 1977 et la protection de biens de
l'enviorement". în "Etudes et essais sur le droit international humanitaire et les principes de la Croix-Rouge", en l'honneur de
Jean Pictet, CICR et Martinus Nijhoff, Geneve et la Haye, 1984, p. 18l.
283
Constituţia României din 1991 revizuită în 2003 a consacrat această ultimă variantă prevăzând în art.134 că "statul trebuie
să asigure ... refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic"
284
Philippe Antoine, "Droit international humanitaire de l'environnement en cas de conflict armée", în "Revue internationale
de la Croix-Rouge" nr. 798 din 1992, p.537-540.
285
Adoptată la 10 decembrie 1976 şi intrată în vigoare la 5 octombrie 1978, convenţia avea la 30 iulie 1990 un număr de 74
de state părţi între care şi România (din 1983).

137
care se impune o analiză mai profundă a principiilor şi normelor dreptului conflictelor armate care
asigură protecţia mediului natural.
Sub impactul utilizării defoliantelor în războiul din Vietnam, tendinţa necesităţii protecţiei
mediului de acţiunea destructivă a omului a fost percepută şi de către dreptul conflictelor armate.
Această direcţie de dezvoltare a dreptului conflictelor amlate a fost percepută însă şi din interiorul
acestuia atunci când specialiştii şi-au pus problema criteriilor de distincţie între obiectivele militare şi
bunurile civile; aşa s-a ajuns şi la un criteriu ecologic, în conformitate cu care mediul natural nu poate
fi considerat ca obiectiv militar iar bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile nu pot fi
atacate.
În procesul dezvoltării dreptului internaţional umanitar s-a ajuns la o protecţie expresă a
mediului prin adoptarea Protocoalelor adiţionale din 1977 la Convenţiile de la Geneva privind
tratamentul victimelor războiului. Reafirmând principiul că beligeranţii sunt obligaţi să utilizeze
numai mijloacele şi metodele de război legitime, Protocolul adiţional 1 a consacrat principiul
criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate destinat să ilegalizeze mijloacele şi metodele de
război ecologic287. Acest principiu este formulat în articolul 35 aliniatul 3 din Protocol în modul
următor: "Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de război care sunt concepute să cauzeze
sau de la care se poate aştepta să cauzeze daune întinse, durabile şi grave mediului natural,,.
Valoarea de principiu a acestei dispoziţii convenţionale este dată de faptul că ea este inclusă
în Regulile fundamentale ale Titlului 3 (Metode şi mijloace de război, statutul de combatant şi
prizonier de război) al Protocolului adiţional 1 şi are deci o aplicare generală la toate situaţiile vizate
în acest instrument juridic. Acest sens principal este întărit şi de faptul că ea recurge din alineatul 1 al
articolului 35 care prevede că în orice conflict armat dreptul părţilor la conflict de a alege mijloacele
şi metodele de război nu este nelimitat.
Analiza textului impune clarificarea înţelesului termenilor utilizaţi. Doctrina apreciază că
regula referitoare la „daune întinse, durabile şi grave” protejează regiuni nelocuite şi nu zonele
populate288. Pentru unii specialişti, o daună este "întinsă" când se referă la o suprafaţă mare dintr-o
regiune pustie sau la una dens populată care are o vegetaţie bogată; termenul „durabil” se referă la
persistenţa în timp a daunelor care poate fi de la 10-20 ani; calificativul „grav” desemnează daunele
care pun în pericol supravieţuirea populaţiei 289. Alţii consideră că adjectivul „întins” ar acoperi
efectele care se întind pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi pe care s-ar produce daune
pădurilor şi culturilor; ei cred că daune „durabile” provoacă utilizarea masivă şi oarbă a
bombardamentelor tip covor sau a agenţilor chimici fitotehnici, ca în Vietnam; iar daunele mediului
sunt „grave” dacă s-ar recurge la arme de distrugere în masă şi la tehnici de modificare a mediului în
scopuri militare290. Expresiile „care sunt concepute să” şi „de la care poate aştepta să” au fost
introduse în text dintr-un plus de prudenţă al iniţiatorilor Protocolului; dacă prima este mai precisă, a
doua introduce în text imprecizie şi subiectivitate în aprecierea armelor cu efecte ecologice 291.
De subliniat că, deşi curios, sub incidenţa acestui principiu nu intră armele nucleare.
Există o unanimitate de păreri în literatura de specialitate că dreptul conflictelor armate
pozitiv nu conţine norme care să interzică în mod expres utilizarea armelor nucleare, ci numai unele
interdicţii parţiale: de a efectua experimente nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă; de a
le experimenta, utiliza, fabrica, produce sau achiziţiona, primi, depozita, instala, monta sau poseda
într-o anumită zonă; de a le plasa pe fundul mărilor şi oceanelor precum şi în subsolul lor; de a plasa
pe orbită în jurul pământului şi pe alte corpuri cereşti vreun obiect purtător de arme nucleare ş.a. 292. Şi
aceasta în ciuda faptului că toate calculele indică faptul că arma nucleară are efectele cele mai

286
Aşa este cazul, spre exemplu, al situaţiilor conflictuale din Etiopia, Sudan, Somalia, Haiti, Salvador, Guatemala care au
antrenat adevărate valuri de milioane de refugiaţi ecologici.
287
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit., p.120.
288
I Dragoman, Drept Internaţional Umanitar, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999. p. 163.
289
Geza Herczegh, "La protection de l'envioronnement naturel et le droit humanitaire", în "Etudes et essais sur le droit
international humanitaire et les principes de la Croix-Rouge", en l'honneur de Jean Pictet, CICR et Martinus Nijhof. Geneve
et la Haye, 1984. p.732.
290
Arrasen Mahomed, "Conduite des Hostilites - droit des conflicts armées et desarmement", Bruylant, Bruxelles, 1986, p.
294-295.
291
Alexandre Kiss, op.cit., p.189.
292
Ionel Cloşcă, "Dreptul internaţional şi interzicerea armelor de nimicire în masă", Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.88.

138
distructive asupra mediului. În afara proclamării acestui principiu al criteriului ecologic al dreptului
conflictelor armate. Protocolul 1 asigură o protecţie directă a mediului natural prin articolul 55:
„Articolul 55. Protecţia mediului natural
1. Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor întinse,
durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război
concepute pentru a cauza sau de la care se poate aştepta să cauzeze asemenea daune mediului natural
compromiţând, datorită acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei.
2. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise”.
Se poate observa de la prima vedere că datorită faptului că are o sferă de aplicare mai
restrânsă, acest articol beneficiază de o formulare mai precisă. În titlul IV al Protocolului consacrat
protecţiei populaţiei civile, el nu figurează printre regulile fundamentale ci în capitolul al III-lea
relativ la bunurile cu caracter civil pentru care regula generală este aceea că ele nu vor fi atacate şi
nici nu vor face obiectul represaliilor. Am putea spune deci că, alături de bunurile culturale şi locurile
de cult, de bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, de lucrările şi instalaţiile conţinând
forţe periculoase, mediul ambiant este considerat ca fiind un bun cu caracter civil ce trebuie să fie
protejat in mod special; că între mediul ambiant şi categoriile de bunuri enumerate există legături este
evidenţiat de faptul că, spre exemplu, în cazul poluării intenţionate a unei ape sau al distrugerii unei
centrale nucleare pot fi invocate la fel de bine atât articolul care protejează mediul cât şi articolul care
protejează bunurile necesare supravieţuirii populaţiei civile (pentru apa poluată) sau instalaţiile
conţinând forţe periculoase (pentru centrala nucleară). Includerea protecţiei directe a mediului în
partea din Protocol destinată populaţiei civile semnifică faptul că el nu este protejat pentru el însuşi ci
funcţie de existenţa umană în mediul natural; beligeranţii vor asigura, deci, salvarea mediului natural
doar în măsura în care includem în el şi sociosferă 293.
Diferite instrumente internaţionale de drept al conflictelor armate asigură, în afara protecţiei
directe, şi o protecţie indirectă a mediului înconjurător; denumită "indirectă" această protecţie fiindcă
nu se referă în mod special la prezervarea naturii de efectele ostilităţilor militare 294. Astfel, chiar
Protocolul adiţional 1 conţine o serie de dispoziţii a căror respectare nu face decât să asigure,
indirect, şi protecţia mediului. Aşa sunt, de exemplu: articolul 51 aliniatele 4 şi 5 care interzic
atacurile fără discriminare; articolul 52, aliniatele 1 şi 2 care limitează strict atacurile la obiectivele
militare; articolul 54 aliniatul 2 referitor la protecţia bunurilor indispensabile populaţiei civile cum
sunt rezervele alimentare, zonele agricole care le produc, recoltele, şeptelul, instalaţiile şi rezervele
de apă potabilă, lucrările de irigaţii; articolul 56 care dispune neatacarea lucrărilor şi instalaţiilor
conţinând forţe periculoase ca barajele, digurile şi centralele atomo-electrice; articolul 57 obligând
beligeranţii să ia anumite precauţii cu ocazia pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare ş.a.
Protocolul adiţional II aplicabil în conflictele armate fără caracter internaţional asigură şi el o
protecţie indirectă a mediului în articolul 14 referitor la bunurile indispensabi1e supravieţuirii
populaţiei civile şi 15 care protejează lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase. De
asemenea, mediul înconjurător este apărat indirect de efectele războiului prin intermediul Convenţiei
din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice. Paragraful 4
din preambulul Convenţiei reaminteşte că "este interzisă utilizarea de metode şi mijloace de război
pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta să cauzeze, daune întinse, durabile şi grave mediului
natural". Convenţia din 1980 are 5 Protocoale; primul, referitor la schijele nelocalizabile şi cel de-al
V-lea privind resturile explozive de război nu prezintă mare interes în ceea ce priveşte efectele anti-
ecologice ale armelor convenţionale. În special Protocolul II asupra minelor ca şi Protocolul III
referitor la armele incendiare ale Convenţiei din 1980 permit limitarea efectelor distructive ale unor
arme care, în războiul din Vietnam (şi nu numai) s-au dovedit deosebit de dăunătoare ambientului
natural. În sfârşit, putem considera, având în vedere unitatea mediului (care conţine şi sociosfera), că
şi interzicerea armelor bacteriologice (biologice) şi chimice - interzise expres pentru efectele lor
asupra fiinţelor umane - constituie o formă de protecţie indirectă a mediului natural.

5.3. Eficienţa protecţiei mediului prin dreptul umanitar

293
I Dragoman, op. cit. p. 164
294
Nicolae Uscoi, "Dreptul internaţional umanitar şi protecţia mediului în timp de conflict armat", în RRDU nr.1911998,
p.12.

139
 Războiul a fost şi rămâne o sursă de riscuri şi ameninţări la adresa mediului. Acest fapt a
introdus în ecologie un nou termen: mediul manipulat militar care reprezintă mediul înconjurător a
cărui compoziţie, structură sau dinamică este perturbată prin utilizarea mijloacelor şi metodelor de
război (inclusiv tehnici de modificare a mediului).
Dreptul internaţional umanitar încearcă să limiteze această deteriorare a mediului prin
interzicerea şi limitarea utilizării anumitor mijloace şi metode de război. Însă protecţia mediului de
efectele conflictelor armate prin instrumentele juridice internaţionale este abia la început şi, de aceea,
este lacunară, imperfectă şi ineficace. Numai aşa se explică faptul că în războiul dintre Iran şi lrak sau
în războiul din Golf (ca să ne oprim doar la aceste două exemple) daunele provocate mediului
înconjurător de către beligeranţi au fost, contrar principiilor şi normelor dreptului conflictelor armate,
grave, întinse şi durabile295.
Remedierea acestei situaţii nu se poate realiza decât prin reafirmarea şi dezvoltarea
instituţiilor protectoare ale dreptului internaţional aplicabile în conflictele armate, mergându-se până
la adoptarea unei convenţii de reprimare a crimei de ecocid. La Conferinţa Naţiunilor Unite asupra
Mediului şi Dezvoltării de la Rio de Janeiro din 1992 s-a căzut de acord că războiul constituie o sursă
principală de daune contra mediului care trebuie să facă obiectul unei mai mari responsabilităţi şi a
unui control riguros. Rămâne de văzut dacă în viitor va exista voinţa politică necesară să se treacă de
la deziderat la fapte. Şi pentru a se salva, umanitatea trebuie să facă dovada că dispune de această
voinţă.
Comparând realitatea terenurilor de antrenamente militare şi de încercare a armelor ori
urmările conflictelor armate cu dreptul internaţional ecologic nu putem să nu constatăm ineficienţa
acestuia din urmă. Atât în timp de pace cât şi în timp de război, activităţile militare par a fi mai
importante decât nevoia de protejare a mediului; din acest motiv, riscurile şi ameninţările militare
reprezintă un pericol serios pentru securitatea ecologică a planetei în pofida încercărilor dreptului de
a le înlătura. Dispoziţiile juridice cele mai clare, acelea din art.35 şi 55 din Protocolul adiţional 1 din
1977 nu au fost, din păcate, încă acceptate de câteva state importante din punct de vedere militar şi
care dau "tonul" în utilitatea mijloacelor şi metodelor de război. Alte dispoziţii importante, cum ar fi
paragrafele 5 şi 20 din Carta Mondială a Naturii nu sunt decât recomandări solemne ale Adunării
Generale a O.N.U. Lipsa unor norme amănunţite de protecţie a mediului în dreptul internaţional
umanitar nu poate fi pe deplin suplinită de clauza Martens deoarece statele beligerante vor pune
întotdeauna accentul pe necesităţile militare şi nu pe cele ecologice. De asemenea, nici în dreptul
internaţional ecologic şi nici în dreptul conflictelor armate încă n-a fost reglementată cu adevărat
problema reparării pagubelor cauzate mediului prin activităţile militare, a responsabilităţii civile şi
penale pentru comiterea de fapte ilicite în acest domeniu. Fără a epuiza lista imperfecţiunilor
dreptului internaţional ecologic ne putem întreba: ce se poate face în această situaţie? Literatura de
specialitate n-a întârziat cu răspunsul, înaintând o serie întreagă de propuneri în cadrul reuniunilor de
experţi şi conferinţelor organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale.
În strategia întăririi eficacităţii protecţiei juridice a mediului de riscurile şi ameninţările
militare pe primul loc se află reafirmarea puternică a dispoziţiilor juridice existente, fie că sunt
cutumiare sau convenţiona1e, fie că aparţin dreptului internaţional general sau al războiului 296.
Specialiştii au exprimat părerea că dacă normele existente ar fi cunoscute, aplicate şi respectate, ele
ar putea asigura o protecţie eficace a mediului. În acest sens, este neapărată nevoie ca în sistemul
învăţământului militar şi al instruirii generale a tuturor militarilor să se însuşească şi să se exerseze
regulile dreptului ecologic. Recunoscând importanţa dreptului pozitiv, nu putem însă să nu
evidenţiem şi necesitatea de a-i clarifica anumite aspecte în scopul de a-l adapta la realităţile
conflictelor moderne. În acelaşi timp, un efect important l-ar putea avea încurajarea adeziunii tuturor
statelor la convenţiile internaţionale ce conţin dispoziţii exprese de protecţie a mediului în timp de
război. Urmări benefice ar putea avea şi adeziunea largă a statelor la convenţiile internaţionale
ecologice a căror aplicare în situaţii militare nu este clară. Este vorba de Convenţia Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării din 1982, de Convenţia pentru prevenirea poluării de către nave din 1973, de
Convenţia din 1954 asupra poluării ş.a.; examinarea procedurilor de aderare, amendare şi interpretare
295
Adam Roberts, "La destruction de l'enviorement pendant la guerre du Golf de 1991 ", în "Revue Internationale de la
Croix-Rouge", nr.798 din 1992, p. 559-577.
296
Paul C. Szasz, Application du droit international a la guerre du Golf', în "Desannement", volume XV, numero 2, 1992,
Nations Unies. p.164.

140
ale acestor convenţii ar putea fi ocazia de clarificare sau lărgire a aplicabilităţii lor şi în situaţii de
criză şi de război. Oricum, specialiştii consideră că deşi dispoziţiile respective sunt destinate a priori
situaţiilor din timp de pace, se poate considera că ele beneficiază de o prezumţie de aplicabilitate şi în
caz de conflict armat297.
Pe termen lung se pune şi problema dezvoltării dreptului internaţional ecologic aplicabil în
timp de conflict armat. Au fost făcute mai multe propuneri în acest sens. Între ele, se detaşează aceea
care demonstrează că ar fi utilă o convenţie expres destinată protecţiei mediului de riscurile şi
ameninţările războiului. Un astfel de instrument juridic ar trebui să fie conceput în aşa fel încât să fie
rapid acceptat de un număr cât mai mare de state importante din punct de vedere militar şi să evite pe
cât posibil controversele politice (de natura celor puse de Protocolul adiţional 1 din 1977). Experţii în
domeniu298 opinează că un tratat eficace în acest domeniu ar trebui să conţină: cel puţin dispoziţiile
generale prevăzute în art.35 şi 55 din Protocolul adiţional 1 din 1977 şi paragrafele 5 şi 20 din Carta
Mondială a naturii; câteva dispoziţii cu caracter umanitar ce asigură o protecţie indirectă a mediului,
cum ar fi art.56 din Protocolul adiţional 1 din 1977; dispoziţii privind resturile materiale de război (ca
cele din Rezoluţia din 1982 a Adunării Generale ONU); extinderea şi la situaţiile militare a
dispoziţiilor unor instrumente juridice ecologice aplicabile în timp de pace; integrarea în
mecanismele de planificare militară a anumitor dispoziţii ecologice cum ar fi evaluarea impactului
noilor sisteme de arme asupra mediului, delimitarea de zone (rezervaţii naturale) special protejate sau
crearea unui organism special de protecţie ecologică (similar Crucii Roşii în probleme umanitare sau
UNESCO pentru bunuri culturale); responsabilitatea financiară a beligeranţilor, cel puţin faţă de
statele neutre, pentru pagubele cauzate acestora sau patrimoniului universal al omenirii (marea liberă,
Antarctica, spaţiul cosmic); responsabilitatea penală a indivizilor pentru distrugerea arbitrară a
mediului sub acoperirea operaţiilor militare; în acest din urmă scop ar putea fi utilă (dar nu
indispensabilă) crearea unei curţi penale internaţionale. În cuprinderea menţionată mai sus, convenţia
internaţională de protecţie a mediului de riscurile şi ameninţările războiului n-ar fi chiar uşor de
negociat dar a venit momentul când statele sunt obligate să se preocupe mai mult de mediu decât să-
şi angajeze forţele militare în nenumăratele conflicte ce sfâşie lumea.
Atenţia de care se bucură dreptul internaţional ecologic aplicabil în timp de conflict armat a
făcut să fie avansate şi alte propuneri. Dintre ele amintim pe aceea de actualizare a definiţiilor din
Convenţia asupra tehnicilor de modificare a mediului în scopuri ostile din 1977, pe aceea privind
adoptarea unor noi protocoale la Convenţia din 1980 privind armele clasice sau pe aceea referitoare
la adoptarea unei convenţii internaţionale a crimei de genocid. Am putea adăuga preocuparea
Comisiei de drept internaţional pentru clarificarea responsabilităţii statelor şi indivizilor în caz de
pagube deliberate şi grave provocate mediului prin activităţi militare în timp de pace şi de război 299.
Lista propunerilor de creştere a eficienţei protecţiei mediului de riscurile şi ameninţările militare prin
intermediul dreptului conflictelor armate ar putea continua. Este momentul ca preocupările ecologice
să se adauge într-o manieră mai explicită şi mai concretă eforturilor generale de limitare a violenţei
militare astfel încât pacea verde (green peace) să fie instaurată pe Terra cât mai curând posibil.

297
I Dragoman, op. cit. p. 167.
298
Paul C. Szasz, op.cit., p.165-167.
299
Ibidem, p.158-163.

141
 CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI
INTERNAŢIONAL UMANITAR

1. Consideraţii introductive

1.1. Principii generale

Un principiu general de drept, este acela care precizează că orice încălcare a unei obligaţii
juridice declanşează răspunderea autorului încălcării şi generează îndatorirea acestuia de a repara
eventualul prejudiciu. Acest principiu este valabil şi în ordinea juridică internaţională fără ca prin
aceasta să fie afectată suveranitatea subiecţilor de drept internaţional. Într-adevăr, ca urmare a
personalităţii lor internaţionale bazată pe suveranitate, statele (şi organizaţiile internaţionale create de
ele) sunt îndreptăţite să ceară celorlalţi actori ai scenei internaţionale să repare prejudiciul cauzat de
aceştia prin încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Principiul răspunderii internaţionale a statelor s-a afirmat mai întâi doar în doctrina dreptului
internaţional clasic, formarea normelor cutumiare în domeniu realizându-se abia în secolul al XIX-lea.
Iar una din ramurile în care s-au afirmat pentru prima oară reguli convenţionale asupra răspunderii
internaţionale a statelor a fost chiar dreptul internaţional umanitar. Este vorba în concret de art.3 din
Convenţia a IV-a de la Haga din 1907, care prevede că partea beligerantă ce ar viola prevederile
Regulamentului anexat la Convenţie va fi obligată la despăgubiri, dacă este cazul, şi va fi
răspunzătoare pentru toate actele săvârşite de persoanele care fac parte din forţele ei armate.
Actualitatea acestei norme, privind răspunderea internaţională a statelor beligerante, este reliefată de
faptul că ea a fost reiterată în aceeaşi termeni în art. 91 din Protocolul adiţional I din 1977.
Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale sunt conduita ilicită, imputabilitatea
acestei conduite şi prejudiciul care trebuiesc întrunite cumulativ şi au aspecte specifice în dreptul
internaţional umanitar300. Trebuie menţionat că fundamentul acesteia nu este atitudinea psihologică a
indivizilor care acţionează în calitate de agenţi ai statului ci conduita obiectivă a organelor statale. Este
vorba, deci, nu de o răspundere bazată pe culpă ci una obiectivă, declanşată de orice fapt internaţional
ilicit care, în dreptul internaţional umanitar înseamnă încălcarea normelor cutumiare sau convenţionale
de purtare a războiului.
Calificarea caracterului ilicit al unei conduite generatoare de răspundere internaţionale se face
atât pentru “încălcările grave” cât şi pentru “alte încălcări” ale dreptului internaţional umanitar,
precum şi pentru orice acţiuni şi omisiuni de a îndeplini îndatoririle prevăzute de convenţiile
umanitare. Pot exista totuşi împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptului cum ar fi
consimţământul victimei, legitima apărare, contramăsurile sau represaliile, forţa majoră ori cazul
fortuit, starea de primejdie şi starea de necesitate 301. Menţionăm că multe din aceste cauze de
exonerare de răspundere nu se aplică sau au o aplicare specifică în dreptul internaţional umanitar
deoarece acesta face parte din normele imperative internaţionale. Această imposibilitate de a suprima
ilicitatea încălcărilor dreptului internaţional umanitar este expres prevăzută în Convenţiile de la
Geneva din 1949, care dispun că nici o parte contractantă nu va putea să se exonereze, nici să
exonereze o altă parte contractantă în ceea ce priveşte infracţiunile grave, care întăreşte astfel celelalte
principii ale dreptului umanitar ca: principiul intangibilităţii şi inalienabilităţii drepturilor recunoscute
persoanelor protejate, principiul nereciprocităţii angajamentelor umanitare ale statului, principiul
primatului intereselor victimelor.
În ceea ce priveşte imputabilitatea conduitei ilicite, considerăm că de fapt, actele statului sunt
acte ale autorităţii sale publice, în fapt ale agenţilor statali, persoane fizice acţionând în calitate
oficială. Astfel, statul răspunde pentru actele agenţilor săi, chiar şi atunci când aceştia şi-au depăşit
competenţele (au acţionat ultra vires) ori au încălcat dispoziţii din dreptul intern.
Deci răspunderea internaţională a statului se bazează pe ficţiunea juridică potrivit căreia faptul
ilicit care a fost comis de către o autoritate publică este imputabil statului. Astfel, în art.5 al Proiectului
de articole privind responsabilitatea internaţională, elaborat de Comisia de Drept Internaţional, s-a
300
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura „All”, Bucureşti, 1997, p.
355-368; Vasile Creţu, “Drept internaţional penal”, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p.126-131.
301
Eric David, Principes de droit des conflicts armes, Bruylant, Bruxelles, 1994, p. 536-540.

142
prevăzut că este considerată ca fiind faptă a statului comportamentul oricărei autorităţi publice având
acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat, cu condiţia ca, în împrejurarea dată, să se fi acţionat
în această calitate. Putem aprecia că răspunderea internaţională a statelor se declanşează pentru actele
tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul
în care sunt competente, nefăcându-se nici o distincţie între autorităţile publice centrale şi cele locale,
nici între funcţii legislative, executive sau judecătoreşti. Parlamentul poate angaja răspunderea statului
fie prin omisiunea de a adopta reglementările interne dispuse de dreptul internaţional (ori de a abroga
sau modifica legile interne care contravin angajamentelor internaţionale ale statului), fie prin acţiune,
atunci când adoptă legi care contravin convenţiilor umanitare ratificate. Autoritatea judecătorească,
parte a statului, ca subiect de drept internaţional, poate atrage răspunderea statului când se pronunţă
sentinţe incompatibile cu normele de drept internaţional umanitar, în special acelea privitoare la
desfăşurarea proceselor în care una din părţi este o persoană protejată de convenţiile internaţionale.
Autorităţile administraţiei publice, angajează responsabilitatea internaţională a statului, printr-
o multitudine de fapte contrare tratamentului prescris de instrumentele de drept umanitar. Locul
autorităţii executive sau al funcţionarului în ierarhia organelor administrative este irelevant pentru
atribuirea conduitei lor, statului: civil sau militar, ministru sau simplu funcţionar executiv pot atrage, în
egală măsură, răspunderea statului prin acţiunile sau omisiunile lor. De aceea, violările dreptului
internaţional umanitar comise de membrii forţelor armate ale unui stat sunt deci imputabile acestuia
atât timp cât forţele respective fac parte din structurile statale.
Statul trebuie să manifeste o foarte mare prudenţă şi autoritate faţă de disciplina şi controlul
trupelor sale regulate, inclusiv participanţii la o ridicare în masă, voluntarii, mişcările de partizani şi de
rezistenţă sau alte organe paramilitare incluse în forţele sale armate, din moment ce este responsabil de
toate încălcările comise, ca şi de circumstanţele săvârşirii acestor încălcări. Cu totul alta este situaţia
când încălcările sunt comise de forţe militare “paralele” sau de persoane particulare care nu se află sub
autoritatea statului şi nu-l reprezintă.
În afacerea “Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua” (1986), Curtea Internaţională de
Justiţie, a precizat, că faptele comise de acest tip de combatanţi în cadrul unei insurecţii, nu sunt
imputabile unui guvern străin atât timp cât acesta nu a avut un control efectiv asupra operaţiunilor
desfăşurate de aceste trupe. Chiar şi în situaţia când trupele respective sunt formate, organizate,
echipate, finanţate, instruite şi aprovizionate de către un stat străin, nu rezultă cu necesitate atribuirea
tuturor actelor lor în sarcina respectivului stat şi trebuie probat că el a ordonat sau impus comiterea
acelor acte. A fortiori, acţiunile de luptă ale particularilor sau bandelor înarmate în interes propriu şi
nu în avantajul unui stat nu pot angaja răspunderea statului decât în cazul când acesta nu a luat toate
măsurile pentru a controla aceste persoane şi a le preveni acţiunile (art.6 din Proiectul de articole
asupra responsabilităţii statelor)302.
Pentru statul-victimă a încălcării dreptului internaţional umanitar, dreptul de a invoca
răspunderea internaţională a statului de care aparţine autorul încălcării şi de a solicita reparaţii se naşte
odată cu naşterea unui prejudiciu care este în raport de cauzalitate cu faptul internaţional ilicit.
Cauzalitatea, trebuie să fie directă şi se apreciază conform evidenţei, bunului simţ, deducţiei logice.
Prejudiciul, este material sau moral (după caracterul concret sau abstract al actului dăunător), mediat
sau direct (după cum a afectat organe de stat sau simpli particulari) şi, specific dreptului internaţional
umanitar, el nu trebuie să fie individualizat în sensul că dreptul de a invoca răspunderea internaţională
aparţine oricărui stat membru al comunităţii internaţionale. 303 În general, dacă violarea dreptului
internaţional umanitar este săvârşită în prejudiciul unui stat (agenţii şi organele sale), acestuia îi
aparţine şi punerea în mişcare a acţiunii în responsabilitate internaţională. În schimb, dacă violarea
respectivă este săvârşită în prejudiciul unui particular, care nu are personalitate juridică internaţională,
repararea prejudiciului se face prin intermediul protecţiei diplomatice iniţiate de statul căruia îi
aparţine victima violării. Comisia de Drept Internaţional, susţine că particularii victime ale unei violări
de drept umanitar, se pot însă adresa şi direct statului responsabil în pretenţiile de daune-interese, cu
condiţia preexistenţei recursurilor interne. Practic, după război, foştii beligeranţi încheie acorduri
302
În litigiul dintre SUA şi Iran privind “Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran”, CIJ, a reţinut omisiunea
autorităţilor iraniene de a preveni atacul şi de a asigura imunitatea misiunii şi a considerat direct responsabil statul iranian
pentru activitatea militanţilor islamişti de deţinere ca ostatici a diplomaţilor.
303
Ion Dragoman, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p.213.

143
speciale referitoare la modalităţile de cerere a reparaţiilor, aşa cum a fost cazul Kuweitului unde
Consiliul de Securitate a creat un Fond şi o Comisie de indemnizaţie pentru repararea de către Irak a
tuturor pierderilor şi pagubelor direct imputabile invaziei şi ocupaţiei ilicite a Kuweitului de către Irak.
În conflictele armate fără caracter internaţional, Proiectul de articole asupra responsabilităţii
statelor propune ca statul să nu fie responsabil de violarea dreptului internaţional de către insurgenţi,
dacă aceştia nu reuşesc să ia puterea, deoarece actele lor sunt asimilate actelor particularilor (art.14).
Pe de altă parte, dacă insurecţia triumfă, statul este responsabil nu numai pentru faptele comise de
fostul guvern, ci şi de cele săvârşite de către insurgenţi (art.15). Putem aprecia deci, că statul trebuie
considerat ca fiind ţinut de exercitarea unei vigilenţe deosebite în vederea prevenirii delictelor comise
cu violarea disciplinei militare de către combatanţii forţelor sale armate, exigenţa acestei vigilenţe
nefiind decât un element complementar al comandamentului şi al disciplinei militare ierarhice. În
acelaşi timp, organele care fac parte din structurile mişcării insurecţionale pot adopta comportamente
susceptibile de a angaja o responsabilitate internaţională proprie mişcării insurecţionale, chiar dacă
aceasta pare inimaginabilă deoarece, în cazul victoriei insurecţiei, responsabilitatea sa internaţională
este absorbită de cea a statului, iar în cazul înfrângerii ei, responsabilitatea nu poate avea consecinţe,
deoarece mişcarea insurecţională nu mai există 304.

1.2. Administraţia tranziţională şi transformarea guvernării în mediul geopolitic

Dacă prin noţiunea de “administraţie publică” înţelegem, în esenţă, în ştiinţa administraţiei
faptul că o activitate/instituţie are legătură directă cu organizarea statului, iar în dreptul administrativ
sistemul autorităţilor administraţiei centrale şi locale prin intermediul căruia se realizează puterea
executivă305 a statului suveran, atunci „administraţia tranziţională” ar putea fi definită ca fiind acea
modalitate de exercitare provizorie a guvernării unei populaţii dispuse pe un anumit teritoriu prin
intermediul unor autorităţi şi instituţii care nu au reprezentativitatea şi legitimitatea conferite prin
„contract social” şi nici deplinătatea acţiunii organismelor însărcinate sub comanda puterii politice
suverane de a asigura multitudinea de interese ale statului modern. Originile administraţiei
tranziţionale se regăsesc în istoria societăţilor organizate, când, în anumite circumstanţe şi consecinţe
ale reglementării prin forţă ori prin mijloace diplomatice a diferendelor teritoriale dintre state, anumite
zone şi populaţii erau considerate lipsite de aptitudinea de a se autoguverna, motiv pentru care, până la
adoptarea unei soluţii finale, aşteptată uneori ani ori decenii întregi, se impunea starea de fapt a
administrării militare şi civile exercitate temporar de o putere străină de suveranitatea naturală.
Aşa a fost cazul cu diferitele forme de vasalitate, protectorat internaţional şi dominaţie
colonială, unele dăinuind până în zilele noastre, lipsind popoare şi populaţii întregi de dreptul firesc şi
legitim la autodeterminare, dar şi cu instituţiile moderne ale mandatului şi tutelei internaţionale prin
care administraţia tranziţională s-a exercitat în numele întregii umanităţi, prin intensificarea formelor
de globalizare regională şi mondială, depăşindu-se „starea de fapt” către „legitimitatea” comunităţii
internaţionale, dar fără pierderea caracterului provizoriu. Astăzi, administraţia tranziţională se exercită
îndeosebi sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU, în cadrul unor operaţii complexe de
stabilitate şi reconstrucţie instituţională, mai ales în situaţia succesiunii ori secesiunii statelor pe cale
contractuală ori revoluţionară, dar şi în procesul transformărilor pe care administraţia publică trebuie
să le sufere pentru a trece de la guvernarea slabă, ineficace ori inexistentă, la buna guvernare
caracterizată prin respectarea valorilor primordiale ale democraţiei, statului de drept şi drepturilor
omului, în beneficiul populaţiei teritoriului respectiv şi al întregii societăţi internaţionale.
Secolul XX a cunoscut multiple forme de administraţie tranziţională. Un prim exemplu este
cel al teritoriului Saar, care prin Tratatul de la Versailles din 1919 a fost administrat timp de 15 ani de
o „comisie de guvernare internaţională” împuternicită să administreze temporar acest teritoriu până
când populaţia respectivă decidea dacă dorea menţinerea regimului internaţional, unirea cu Franţa sau
reanexarea la Germania; acest aranjament provizoriu s-a încheiat în 1935 când prin plebiscit s-a

304
Consiliul de Securitate a recunoscut implicit aptitudinea autorităţilor infra sau parastatale de a li se aplica responsabilitatea
internaţională în 1948 când, în conflictul din Palestina dintre evrei şi arabi a cerut părţilor încheierea unui armistiţiu şi a
subliniat “marea responsabilitate ce revine aceleia dintre părţi (Agenţia evreiască pentru Palestina şi Înaltul Comitet Arab)
care va neglija respectarea condiţiilor acestui armistiţiu”.
305
Anton P. Parlagi, Dicţionar de administraţie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.11.

144
hotărât reîncorporarea la Germania care l-a administrat în continuare prin depline puteri suverane 306.
Tot din perioada interbelică avem exemplul „mandatelor” instituite prin Pactul Ligii Naţiunilor ca
forme de administraţie tranziţională a teritoriilor şi populaţiilor din fostele colonii germane şi turceşti,
cu responsabilităţi diferenţiate pentru puterile mandatare, nefiind însă clar dacă autoritatea competentă
în acest caz erau statele aliate sau asociate învingătoare în Primul Război Mondial, Consiliul Societăţii
sau Adunarea Ligii Naţiunilor; oricum, sistemul mandatelor se baza pe gradul de „maturitate politică”
a populaţiei şi teritoriului aflate sub tutela unei naţiuni „avansate”, urmărind însă şi dezvoltarea
instituţiilor de autoguvernare, până la emanciparea prin obţinerea independenţei şi intrarea în
Societatea Naţiunilor, aşa cum a fost cazul Irakului, Siriei, Libanului, Palestinei şi Transiordaniei,
fiecare cu diferenţe specifice semnificative 307.
Alte exemple de administraţie tranziţională sunt oferite de perioada ce a urmat terminării
celui de-al Doilea Război Mondial. Ca de atâtea alte ori în istorie, învingătorii au impus statelor
învinse regimuri de ocupaţie militară în cadrul cărora s-au instituit sisteme de administraţie publică
temporară la care au participat şi instituţii locale. De pildă, scopurile ocupării Germaniei în Acordurile
de la Postdam din 1945 vizau, între altele, dizolvarea tuturor instituţiilor naziste şi pregătirea unei
eventuale reconstrucţii a vieţii politice pe o bază democratică, proces care s-a dovedit a fi dificil şi
îndelungat, deoarece hitlerismul se infiltrase în esenţa administraţiei publice centrale şi locale
germane; de aceea, realizarea acestor scopuri ale ocupaţiei Germaniei de către Aliaţi s-a făcut pe
parcursul a aproape unui deceniu, prin măsuri ce-au făcut parte din atât de necesara etapă de
„lustraţie” a totalitarismului, precum: abrogarea tuturor legilor naziste ce au servit ca fundament al
regimului hitlerist sau au constituit o discriminare legală sau administrativă; arestarea şi judecarea
criminalilor de război precum şi internarea înalţilor demnitari ai organizaţiilor şi instituţiilor naziste şi
a oricărei persoane periculoase pentru ocupaţie; scoaterea din funcţiile publice sau semipublice a
naziştilor şi oricărei persoane ostile aliaţilor şi înlocuirea lor cu cei demni să sprijine crearea
veritabilelor instituţii democratice; reorganizarea sistemului judiciar şi orientarea administraţiei către
descentralizarea politică şi dezvoltarea responsabilităţilor locale. Era vorba deci de o anulare
temporară a suveranităţii guvernării, din moment ce pe lângă administraţia tranziţională exista şi o
legislatură şi o justiţie tranziţională, măsurile de democratizare respective fiind scoase treptat de sub
controlul autorităţilor aliate de ocupaţie până în 1954 când prin Acordurile de la Paris va înceta
regimul de ocupaţie americană, britanică şi franceză şi se va crea R.F. Germania ca stat suveran, liber
şi independent, cu propriul sistem de guvernare. Prevederi mai mult sau mai puţin asemănătoare găsim
în Tratatele de pace din 1947 cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria, în Tratatul de stat
austriac din 1955 ori în Pactul de capitulare a Japoniei din 1945 şi Tratatul de pace din 1951 cu această
ţară, toate aceste teritorii şi populaţii suportând în perioade şi grade diferite efectele unei administraţii
tranziţionale308.
Cel de-al Doilea Război Mondial a marcat progrese în organizarea şi funcţionarea
administraţiei tranziţionale „mandatare” (din Sistemul Societăţii Naţiunilor) prin inserarea în Carta
Naţiunilor Unite a dispoziţiilor referitoare la teritoriile care nu se guvernează (cap.XI), sistemul
internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor ale căror popoare nu au atins
încă un grad deplin de autoguvernare (cap.XII) şi precizarea funcţiilor şi puterilor Consiliului de
Tutelă (cap.XIII). Ceea ce a dus nou această specie de administraţie tranziţională a fost recunoaşterea
principiului că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate, membrii ONU acceptând ca o
misiune sacră obligaţia de a promova la maximum bunăstarea popoarelor respective în cadrul
sistemului de pace şi securitate internaţională stabilit prin Cartă. În practică, tutela a funcţionat până la
sfârşitul procesului decolonizării prin încheierea unor acorduri de tutelă cu statele are răspundeau în
faţa ONU de administrarea provizorie a teritoriilor respective până la obţinerea independenţei şi a
statutului de membru al ONU; de fapt, 11 teritorii au fost plasate sub regimul internaţional de tutelă
prevăzut de cap.XII şi XIII ale Cartei ONU, iar 9 state membre au dat lista teritoriilor neautonome
aflate sub administraţia lor, în virtutea cap.XI, probleme deosebite punând Namibia, Rhodezia şi
teritoriile administrate de Portugalia. Un rol deosebit în desfiinţarea acestei forme vetuste de
administraţie tranziţională l-a avut Declaraţia din 1960 a Adunării Generale a ONU prin care statele
administrante aveau obligaţia de a lua măsuri imediate pentru a pune capăt exploatării teritoriilor şi
306
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, p.268 şi 285.
307
Paul Dănuţ Duţă, Instituţii de securitate, Operaţiuni, (vol.I), Editura Tehno Media, Sibiu, 2006, p.129 şi urm.
308
Actualitè internationale et diplomatique, 1950-1956, Tome II, Editions Montchrestien, Paris, 1957, p.134.

145
popoarelor coloniale, iar celelalte state erau invitate să sprijine formarea profesională a celor care vor
exercita administraţia suverană şi teritoriile neautonome sau aflate sub tutelă 309.
Comunitatea internaţională reprezentată de Naţiunile Unite se va implica direct în
administraţia tranziţională odată cu operaţiunile de menţinere a păcii 310 în cadrul cărora îndeplineşte
misiuni specifice, de la sarcinile de guvernare a zonelor–tampon dintre beligeranţi la diferite funcţii de
administraţie centrală sau locală postconflictuală sau de reconstrucţie instituţională. Literatura
consacrată acestui fenomen analizează 8 operaţii de stabilitate şi sprijin de tip „nation-building” în
care asumarea directă a administraţiei tranziţionale este explicită 311, ca în cazurile reprezentate de
Congo (1960-1964), Namibia (1989-1990), Cambodgia (1992-1993), Salvador (1991-1995),
Mozambic (1992-1994), Slavonia de Est (1996-1998), Timorul de Est (2005) şi Sierra Leone (2006).
Astfel, în Cambodgia, până la stabilizarea ţării după alegeri şi elaborarea unei Constituţii,
administraţia publică s-a exercitat de UNTAC, Autoritatea Tranziţională a Naţiunilor Unite în
Cambodgia, în cooperare cu Grupul Interimar Comun Cambodgian, iar în Slavonia de Est (Croaţia) de
către UNTAES-Administraţia Tranziţională a Naţiunilor Unite în Slavonia de Est, împreună cu un
Consiliu Tranziţional format din reprezentanţii guvernului croat, locuitorilor sârbi şi croaţi şi ai altor
minorităţi locale. Această formulă originală şi complexă de administraţie provizorie se fundamentează
în practica ONU pe acordurile încheiate între părţile interesate, predarea sarcinilor administrative către
autorităţile suverane restabilindu-se uneori şi mai multe faze ca în cazul misiunii din 1962-1963 a
Forţei de Securitate a Naţiunilor Unite în Irianul de Vest, când mai întâi s-a realizat transferul de
autoritate administrativă de la Olanda către UNTEA-Autoritatea Executivă Temporară a Naţiunilor
Unite şi apoi de la aceasta către Indonezia, care exercită şi astăzi suveranitatea asupra acestui
teritoriu312.
Cel mai cunoscut exemplu de administraţie tranziţională este cel din Kosovo, o demonstraţie
elocventă a modului în care în operaţiile moderne de stabilitate şi reconstrucţie se trece după o gravă
criză conflictuală de la un regim autoritar fără respect pentru domnia legii, democraţie şi drepturile
omului la un regim fundamentat pe ideea de bună guvernare, prin combinarea sarcinilor legislative,
executive şi judiciare ale unor autorităţi internaţionale provizorii, sub protecţia unei forţe armate
multinaţionale. Fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, era îndreptăţit să afirme, în octombrie
1999, că această transformare a mediului geopolitic era atotcuprinzătoare şi profundă: ”Din Namibia
şi Salvador până la Kosovo şi Timorul de Est, s-a lucrat în parteneriat cu fiecare parte, cu oficialii
guvernamentali locali, organizaţii neguvernamentale şi grupări ale cetăţenilor, pentru a sprijini
furnizarea ajutorului de urgenţă, demobilizarea combatanţilor, deminarea, organizarea alegerilor,
încurajarea reconcilierii, constituirea forţelor de poliţie imparţiale şi restabilirea sarcinilor publice
fundamentale. Cel mai dificil dar şi cel mai important obiectiv a fost acela al încercării de a
reconstrui relaţiile sociale – acest preţios capital de încredere între comunităţile umane care e primul
afectat de orice război şi cel mai dificil de redat. S-a vorbit mult de opoziţia dintre managementul
tranziţiei sau de crearea de punţi peste prăpastia neîncrederii şi sarcinile pe termen lung ale
eforturilor de dezvoltare. Dar am înţeles tot mai bine cu toţii că acestea nu sunt separate, gestionarea
crizelor şi construcţia păcii fiind ambele parte a oricărei strategii de dezvoltare. Dacă ţările aşteaptă
până când conflictele şi crizele lor sunt soluţionate înainte de adoptarea unei astfel de strategii,
atunci ele s-ar putea să aştepte la nesfârşit”313.
Într-adevăr, Rezoluţia 1244 din 10 iunie 1999 a Consiliului de Securitate, referitoare la
autorizarea prezenţei internaţionale civile şi militare în Kosovo, a stabilit ca mandat al prezenţei
internaţionale de securitate (realizată prin trupele NATO) asigurarea ordinii şi siguranţei publice până
la preluarea responsabilităţilor prezenţei internaţionale civile (realizată prin ONU) care, la rândul său,
va institui o administraţie interimară în Kosovo, astfel încât populaţia acestui teritoriu să se poată
bucura de o autonomie substanţială în cadrul Iugoslaviei prin intermediul unei administraţii

309
ABC des Nations Unies, New York, 1975, p.80.
310
Chiar dacă unele state continuă să exercite sarcini de administraţie tranziţională şi operaţii de acest gen, subiect analizat în
cartea Rolul Statelor Unite în Operaţiile de Nation Buildng: de la Germania la Irak, Editura RAND, 2003.
311
P.D.Duţă, M.T. Purcărea, O. Cordoneanu, Organizaţiile internaţionale şi mediul de securitate, Tehno Media, Sibiu,
2008, p.140.
312
The Blue Helmets, A review of United Nations Peace-Keeping, Third Edition, New York, 1996, p.471-472, 496, 554-555 şi
642.
313
Kofi A. Annan, The question of intervention, New York, 1999, p.34.

146
tranziţionale, care va stabili şi va supraveghea dezvoltarea instituţiilor democratice provizorii de
autoguvernare în scopul asigurării condiţiilor unei vieţi paşnice şi normale tuturor locuitorilor din
Kosovo. În acest scop, mandatul Rezoluţiei pentru Kosovo a decis atât funcţiile administrative
specifice, cât şi organele administrative tranziţionale, un Reprezentant Special al Secretarului General
al ONU asistat de locţiitori pentru Afaceri Umanitare (Înaltul Comisar pentru Refugiaţi), pentru
Administraţie Civilă Internă (ONU), pentru Construcţie Instituţională (OSCE) şi pentru Reconstrucţie
(UE); la rândul său, locţiitorul pentru Administraţie Civilă Interimară avea ca sarcini funcţiile de
poliţie civilă, afaceri judiciare (instanţe, politici penale şi documentare legală) şi civile (planificare
bugetară şi financiară, sănătate publică, educaţie şi cultură, servicii sociale şi civile, utilităţi publice),
în timp ce locţiitorul pentru Construcţie Instituţională era împuternicit să organizeze activităţile
administrative din domeniul resurselor umane (formarea magistraţilor, poliţiştilor şi funcţionarilor
publici locali), al democratizării şi guvernării (societate civilă şi ONG, partide politice, presă locală şi
monitorizarea alegerilor) şi al drepturilor omului (supraveghere şi avocatul poporului) 314.
Exemplele de administraţie tranziţională prezentate anterior ne permit să concluzionăm asupra
existenţei, necesităţii şi importanţei acestui fenomen care prezintă următoarele trăsături caracteristice
de actualitate: provizoratul, în sensul că nu reprezintă o soluţie definitivă; mandatarea de către ONU
şi executarea de către organizaţii internaţionale regionale ori chiar state; pe baza unor tratate
internaţionale; asistarea populaţiei locale în exersarea guvernării democratice în teritoriul respectiv, de
regulă după o criză/conflict ce au constituit o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;
legitimarea de către Consiliul de Securitate al ONU, pe baza voinţei părţilor exprimată într-un acord
internaţional, până la găsirea unei soluţii definitive de guvernare suverană. Opinia unor teoreticieni ai
guvernării este că, în timp ce ne confruntăm cu ”state slabe sau falite” ca cea mai importantă problemă
a ordinii internaţionale, suveranitatea cedează parţial locul organizării supranaţionale pentru a forma o
lume predominant paşnică, guvernată de legi, norme şi acorduri internaţionale; la fel de adevărat este
însă că din multitudinea de organizaţii internaţionale şi multilaterale destinate să preia anumite funcţii
de guvernare de la naţiunile – state numai unele au capacitatea de a face eficient acest lucru 315. Putem
spera că UE este una dintre cele care-şi vor dovedi eficacitatea şi în viitor, inclusiv în realizarea
obiectivelor misiunii „stat de drept” EULEX KOSOVO, de a sprijini instituţiile, autorităţile şi
organismele kosovare de aplicare a legii316.
Aceste obiective pragmatice ale administraţiei tranziţionale, la îndeplinirea cărora contribuie
şi forţele armate într-un mediu geopolitic caracterizat adesea de instabilitate, au condus la elaborarea
unor ghiduri orientative pentru „reconstruirea guvernării” şi la apariţia unor instituţii ştiinţifice de
analiză a fenomenului; din prima categorie putem aminti Manualul american din 2008 asupra doctrinei
operaţiilor de stabilitate (F.M.3.07) iar din cea de-a doua Institutul Operaţiilor de Stabilitate şi
Menţinere a Păcii317. Ambele precizează că sarcinile operaţiilor de stabilitate includ sprijinirea
instaurării instituţiilor guvernării reprezentative deoarece în absenţa acestora comunităţile umane nu
pot funcţiona eficace la nivel central şi local şi s-ar putea ajunge la un „stat falit” ceea ce este un
pericol pentru existenţa cetăţenilor, dar şi pentru pacea mondială. Iată de ce, eficacitatea organizării
societăţilor unui stat depinde nu numai de bunele intenţii ale autorităţilor guvernamentale, ci şi de
participarea la administrarea intereselor publice a cetăţenilor, societăţii civile, asociaţilor şi
comunităţilor locale şi private. Modalitatea în care toţi aceşti actori vor interacţiona cu structurile
guvernamentale este esenţială în succesul reconstrucţiei statale, iar pentru a o eficientiza ar trebui să
distingem între guvernanţă (conducerea generală a societăţii, incluzând puterea legiuitoare, executivă
şi judiciară, corespunzătoare termenului englez de „governance”) şi guvernământ (administrarea
intereselor publice prin intermediul puterii executive, corespunzătoare conceptului englez de
„government”).
În viziunea acestei literaturi specifice operaţiilor de stabilitate, administraţia tranziţională
include sarcini fundamentale guvernanţei, între care şi următoarele misiuni ale forţelor armate:
reinstaurarea ordinii publice, dezarmarea şi neutralizarea combatanţilor; sprijinirea acordării asistenţei
umanitare de urgenţă în alimente, adăpost şi îngrijiri medicale; furnizarea iniţială a serviciilor publice
314
Vezi documentele Consiliului de Securitate cu indicativul SIRES/1244 din 10 iunie 1999 şi S/1999/672, S/1999/779 din
12 iulie 1999.
315
Francis Fukuyama, Construcţia statelor, Antet, 2004, p.124.
316
ESDP Newsletter nr.6, july 2008, p.19.
317
Guide to rebuilding governance in stability operations: a role for the military?, PKSOI Papers, june 2009.

147
de bază; repararea şi reabilitarea infrastructurii distruse; menţinerea ordinii civile şi facilitarea
autorităţilor judiciare civile şi penale, preluarea unor sarcini şi responsabilităţi ale agenţilor publici în
domeniul stabilităţii şi reconstrucţiei. Astfel de misiuni ale forţelor armate pot fi planificate şi
executate atât în cazul înlocuirii unui regim totalitar cu unul democratic pe cale paşnică ori
conflictuală, cât şi în acela al reformei consimţite a guvernării. Spre exemplu, în Irak, Legea
administraţiei tranziţionale, elaborată în 2003 de Autoritatea Provizorie de Coaliţie, a impus prin
câteva directive crearea integrală a unei noi structuri a autorităţilor irakiene de guvernare centrală şi
locală; după aceea, prin acord cu guvernul irakian care a înlocuit Autoritatea Provizorie de Coaliţie în
iunie 2004, aceste directive au fost aplicate până în momentul adoptării noii constituţii irakiene şi a
noii legislaţii administrative elaborate de guvernul irakian legitimat prin alegeri în 2005. În toată
această perioadă de peste doi ani de zile, administraţia tranziţională atât a coaliţiei cât şi cea irakiană,
şi-au putut îndeplini sarcinile prin intermediul operaţiilor militare de stabilitate şi reconstrucţie, la care
au participat şi forţe armate româneşti.
Experienţa română din Irak, la fel ca cea din Afganistan ori din alte teatre de operaţii de
stabilitate, ne demonstrează că administraţia tranziţională are capacitatea de a transforma guvernarea
în mediul geopolitic actual. Pentru obţinerea eficacităţii în cadrul acestui demers, Ministerul Apărării
Naţionale a detaliat voinţa statului român de a participa la astfel de măsuri cu reglementări speciale
vizând modalităţile concrete în care militarii pot participa la realizarea sarcinilor administraţiei
tranziţionale. Astfel, Doctrina Armatei României din 2007 prevede în art. 37 că stabilitatea regională
şi globală se promovează prin: participarea la operaţii de răspuns la crize; operaţii de asistenţă
umanitară şi operaţii militare în cadrul unei coaliţii; participarea la iniţiative de cooperare în domeniul
apărării şi la implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii; oferirea de asistenţă
militară şi sprijin pentru alte state; contribuţia la eforturile naţionale de sprijinire a autorităţilor statale
şi locale. Pentru îndeplinirea unor astfel de misiuni, documentul menţionat dispune transformarea
armatei, care cuprinde domeniile conceptual şi structural, vizând organizarea, doctrina, dotarea şi
înzestrarea, instruirea şi susţinerea. De fapt, nu numai armata şi forţele de poliţie, jandarmerie şi
securitate pot participa la operaţiile de stabilitate ci şi alte instituţii ale administraţiei publice, în cadrul
unei componente civile a misiunilor internaţionale de menţinere a păcii şi reconstrucţie. Iar faptul că
prin aderarea României la NATO şi UE, România s-a calificat ca fiind o societate organizată pe
principiile respectării statului de drept, democraţiei şi drepturilor omului, autorizează şi alte sectoare
ale administraţiei publice să participe efectiv la eforturile internaţionale de transformare a guvernării
în mediul geopolitic, inclusiv prin asumarea de sarcini concrete de dirijare a administraţiei
tranziţionale acolo unde se impune trecerea la sistemul bunei guvernări şi administrări a intereselor
publice şi private.

1.3. Justiţia tranziţională ca element al bunei guvernări în societăţile posttotalitare

Apărut relativ recent în dezbaterea teoretică şi în consacrarea normativă, dreptul la o bună
administrare are un impact major asupra procedurilor întregii administraţii publice şi face parte din
teoria mai generală a guvernării, înţeleasă ca exerciţiu de influenţă şi control prin lege şi constrângere
asupra cetăţenilor unui stat 318. Literatura de specialitate este unanimă în a distinge între buna
guvernare, caracterizată ca un mijloc necesar atingerii unor scopuri şi interese publice acceptate de
întreaga societate organizată în stat şi totalitarismul regimurilor de stânga sau de dreapta, definite prin
trăsături precum ideologia unică, partidul unic, hegemonia poliţiei secrete şi monopolul statului aupra
structurilor politice, economice, culturale şi informaţionale ale comunităţii naţionale, ceea ce
desfiinţează frontierele dintre stat şi societatea civilă, încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului şi restrânge formele de organizare socială la cele statale, manifestate prin preponderenţa
coerciţiei. Ultimele decenii de evoluţie a teoriei şi practicii guvernării s-au manifestat prin restrângerea
totalitarismului şi generalizarea bunei guvernări în multe state posttotalitare care au parcurs o perioadă
mai scurtă sau mai lungă de tranziţie în toate domeniile vieţii publice, inclusiv în acela al justiţiei care
s-a reformat în direcţia naturală a respectării principiilor democraţiei, statului de drept şi libertăţilor
cetăţeneşti.
De altfel, justiţia, ca atribuţie esenţială a statului asigurată de magistratură, reprezintă o
componentă a guvernării (în sens larg) aflată în legătură atât cu puterea de legiferare cât şi cu cea

318
Ghid de idei politice, Editura Pan-Terra, Bucureşti, 1991, p. 53.

148
executivă astfel încât dreptul la bună administrare 319 pune cu acuitate problema unei organizări şi
administrări eficiente a sarcinilor magistraturii, în special în statele care au trecut de la diferite forme
de dictatură, autoritarism ori totalitarism la guvernarea în interesul poporului suveran. Atât ca putere
separată a guvernării cât şi ca totalitate a organelor magistraturii, justiţia a apărut mai întâi la nivelul
comunităţilor statale, în care, atunci când începe să se recunoască „dreptul” forţei de a guverna se va
desprinde şi ideea de „dreptate” pentru ca între guvernanţi şi guvernaţi să existe un echilibru juridic
prin reglementarea activităţii guvernanţilor şi recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti. Idealul social de
justiţie320 se fundamentează pe ideea că dreptatea şi magistratura îşi au izvorul în voinţa poporului
suveran, forma individualistă a conştiinţei juridice fiind înlocuită treptat cu una solidaristă, astfel încât
funcţiile statului şi dreptului nu se mai limitează la o acţiune restrictivă de poliţie şi siguranţă ci se
transformă în atribuţiile contemporane de apărare a intereselor publice prin apărarea drepturilor civile
şi politice ale indivizilor; această permanenţă a idealului de justiţie va suferi însă transformări
importante, nu numai în procesul evoluţiei istorice ci şi al schimbărilor violente impuse pe calea
revoluţiilor armate.
Progresul idealului social de justiţie a consacrat forme tot mai evoluate ale organizării
administraţiei magistraturii şi procedurilor judiciare, pe măsura dezvoltării societăţilor naţionale şi
concomitent cu apariţia unor noi concepţii despre rolul dreptului. Cu timpul, s-au impus anumite
principii generale ale funcţionării magistraturii, pe baza cărora fiecare stat îşi organizează justiţia
potrivit propriilor tradiţii şi specificului intereselor comunitare; dreptul comparat nu distinge între
eficacitatea sistemelor judiciare naţionale 321dar constată apropierea tot mai accentuată dintre acestea pe
baza idealului bunei guvernări, mai ales în procesele integratoare de tip „Uniunea Europeană” în care
se depăşesc limitele tradiţionale ale cooperării judiciare internaţionale impuse de necesitatea rezolvării
conflictelor de legi cu elemente de extraneitate ori ale reprimării infracţiunilor transfrontaliere. De
altfel, în secolul XX, pe măsura accentuării globalizării s-a făcut saltul de la justiţia naţională la cea
internaţională, astăzi existând nu numai diferite instanţe judiciare ale comunităţilor supranaţionale ci şi
organisme mixte, administrate de state şi organizaţii internaţionale 322, cu influenţe vizibile asupra
eficienţei cercetării şi urmăririi judiciare a sesizărilor individuale ori statele dar şi asupra aplicării
sentinţelor şi sancţiunilor, un exemplu concludent fiind tendinţa evidentă de abolire globală a pedepsei
cu moartea ori intensificarea întrajutorării judiciare în materie civilă şi penală ca şi recursul
supranaţional după epuizarea căilor naţionale de recurs.
Totuşi, dinamica justiţiei n-a constat numai în elemente de continuitate ci şi în
discontinuităţi revoluţionare generate de schimbările bruşte ale guvernării, fundamentate pe dreptul
popoarelor de a se opune regimurilor dictatoriale şi totalitare, prin care s-a realizat un nou raport între
guvernanţi şi cei guvernaţi ori între puterile statale, între care nu există doar separaţie şi echilibru ci şi
control şi disensiuni. Astfel de transformări radicale ale legilor de organizare şi înfăptuire a justiţiei au
cunoscut aproape toate statele, cele mai cunoscute cazuri fiind acelea ale iacobinismului francez
republican care a judecat după 1789 regimul monarhic absolutist, al revoluţiei sovietice care a
condamnat după 1917 toate elementele puterii ţariste autocrate şi procesul fascismului şi nazismului
de după cel de-al doilea război mondial. Este mai mult decât evident că această succintă enumerare nu
este exhaustivă ci doar exemplificativă, ceea ce au în comun evenimentele respective fiind instaurarea
unei justiţii extraordinare care a fost adesea răzbunătoare, violentă şi intolerantă ca şi vechiul regim pe
care-l condamna. De la „lustraţia” purificatoare a vechilor romani la „epurarea” pe alocuri
nediscriminatorie şi adesea distructivă anticomunistă de la terminarea războiului rece, justiţia
tranziţională a avut ingrata misiune de a asigura un nou echilibru politic şi social în societate şi de a
îndepărta răul pentru a instala buna guvernare în numele aceloraşi valori umane perene. România a
cunoscut şi ea astfel de procese contradictorii dacă avem în vedere din perioada instalării
comunismului legile speciale de urmărire şi sancţionare a celor care „în orice calitate şi sub orice
formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor
Unite”, iar din perioada post comunistă tribunalele militare excepţionale care i-au judecat în regim de
319
Pentru delimitarea bunei guvernări de buna administrare vezi Emilia-Lucia Cătană, Principiile bunei guvernării, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 57 şi urm.
320
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura Librării Soroc, Bucureşti, 1930, p. 391-396.
321
Americanii obişnuiesc să spună despre propriul lor sistem judiciar că „poate nu este perfect, dar funcţionează”.
322
C. Militaru, I. Dragoman, Justiţie fără frontiere, Jurisdicţia mixtă-naţională şi internaţională a violărilor DIU, în 7
studii de DIU, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 235.

149
urgenţă pe cei vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, terorism şi subminarea economiei
naţionale323.
Este un adevăr de necontestat că extinderea bunei guvernări n-a însemnat stăvilirea răului, a
infracţiunilor de tot felul, astfel încât comunităţile umane se confruntă ca şi altădată cu pericole,
vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări de tot felul, pe care încearcă să le soluţioneze prin diferite
mijloace, inclusiv prin cele judiciare; dimpotrivă, în ultimele decenii, istoria violării drepturilor omului
şi a dreptului internaţional umanitar nu numai că nu s-a sfârşit ci a căpătat o amploare tot mai mare în
diverse părţi ale lumii, inclusiv prin săvârşirea celor mai grave infracţiuni internaţionale precum
crimele contra păcii, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii. Era nevoie de o reacţie globală
la această stare nefastă de lucruri iar comunitatea internaţională a susţinut demersurile pentru
perfecţionarea sistemului de reprimare a violării extinse şi grave a drepturilor omului în timp de pace
şi de război, pentru ca cei vinovaţi să nu se poată bucura de imunitate nici în propriile lor teritorii
naţionale ci să fie judecaţi şi condamnaţi cu toată fermitatea, în speranţa că alţii nu vor mai îndrăzni să
comită astfel de crime. Imperscriptibilitatea acestor infracţiuni, consacrarea principiului jurisdicţiei
universale şi crearea tribunalelor penale internaţionale au reprezentat elemente ale idealului mondial
de justiţie, o adevărată implementare a adagiului latin conform căruia ar trebui să se facă dreptate chiar
de-ar pieri lumea (fiat justiţia pereat mundus). Pe de altă parte, multe state confruntate cu consecinţele
criminale ale regimurilor totalitare au preferat continuitatea sistemului social global prin acordarea
amnistiei unor categorii de agenţi publici şi acordarea de satisfacţie victimelor prin înfiinţarea unor
„comisii de adevăr şi conciliere” care încearcă să demonstreze că „toleranţa chineză” (care l-a
„reeducat” pe ultimul împărat fără a-l ucide) poate fi mai eficace decât „ghilotina franceză” (care l-a
decapitat pe Ludovic al XVI-lea).
În acest context al evoluţiilor legislaţiilor naţionale şi internaţionale precum şi al practicilor
statale şi suprastatale au apărut dezbaterile din doctrina drepturilor omului despre justiţia tranziţională,
definită de Secretarul general al ONU ca noţiune ce cuprinde totalitatea proceselor şi mecanismelor
utilizate de o societate în încercarea de a face faţă abuzurilor masive comise în trecut, cu scopul
special de a asigura reconcilierea în prezent şi în viitor 324; astfel definită, această formă particulară de
justiţie este diferită de viziunea consacrată conform căreia justiţia este legată de conceptele bine
stabilite de ordine, de stabilitate şi de comunitate, rolul legilor judiciare tranzitorii fiind acela de a
susţine trecerea de la situaţia conflictuală la cea paşnică a societăţii prin sancţiuni penale (procese şi
pedepse) sau sancţiuni nonpenale (epurarea sectorului public) şi chiar prin amnistiere, fiecare din
aceste modalităţi având dimensiuni complexe politice, istorice, juridice, psihologice şi morale.
Indiferent că este represivă ori punitivă, procedurală sau reparatorie, ea rămâne în toate cazurile
fundamentală şi necesară deschiderii porţilor unui viitor profund diferit de trecutul abuziv. Realitatea
din multe state confruntate cu tranziţia posttotalitară a arătat că adesea justiţia este insuficientă şi chiar
lipsită de eficienţă în obţinerea adevărului şi reconcilierea foştilor adversari după încetarea ostilităţilor
şi intrarea în tranziţia către democraţie, deoarece procesele judiciare au într-adevăr limitări serioase în
ceea ce priveşte evaluarea traumatismelor colective prin care a trecut societatea, concentrându-se
numai asupra unor fapte şi unor vinovaţi; trebuie ţinut cont de faptul că în cazul violenţelor
sistematice, justiţia de tip clasic nu poate cerceta şi urmări decât partea vizibilă a fenomenului, că
însuşi sistemul juridic ar fi putut avea în trecut disfuncţionalităţi ba chiar complicităţi cu crimele
totalitare, iar în cazul violenţelor generalizate nu ar exista nici măcar capacitatea administrativă de a
judeca toţi acuzaţii în timp rezonabil, din cauza insuficienţei probelor, dacă evenimentele s-au produs
cu mult timp în urmă iar unele dintre dovezi au fost distruse.
Din toate aceste motive, soluţia comisiilor de adevăr şi reconciliere utilizată de multe state
aflate în tranziţie, având alte funcţii decât cele propriu-zis judiciare, s-a dovedit de o mare importanţă
ca formă de justiţie tranziţională în America, Africa, Asia şi Europa 325. Argentina poate fi un exemplu
323
C. Panduru, I. Dragoman, Îngrădirea drepturilor omului pe regimul totalitar comunist, Editura U.N.Ap. „Carol I”,
Bucureşti, 2007, p. 8 şi 35.
324
Toni Plafner, Editorial, Revue Internationale de la Croix-Rouge, volume 88, Selection française, 2006, p. 113. O definiţie
asemănătoare în Eric Sottas, Transitional justice and sanctions, RICR, volume 90, number 879, june 2008, p. 371, care
accentuează scopul acestei specii de reconciliere naţională prin aflarea adevărului, redarea demnităţii victimelor, construirea
încrederii între grupările aflate în conflict şi sprijinirea schimbărilor instituţionale pentru facilitarea unor noi relaţii sociale pe
baza valorilor domniei legii şi statului de drept.
325
Peste 20 de state au recurs până în prezent sau intenţionează să recurgă în viitor la diverse forme de justiţie tranziţională în
America (Peru, Chile, Argentina, Salvador, Uruguay, Brazilia, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Haiti , Columbia), în Africa

150
în acest sens deoarece a fost nevoie de mai bine de două decenii pentru a-i aduce în faţa justiţiei pe cei
responsabili de violarea drepturilor omului în timpul dictaturii deşi fuseseră instituite comisii de
adevăr încă de la începutul anilor ΄80 pentru a ancheta abuzurile comise în timpul juntei militare iar
ipoteza urmăririi penale a provocat ameninţarea unei noi lovituri de stat militare; aşa s-a ajuns la
blocarea urmăririlor penale chiar prin lege şi abia în 2005 această lege a fost declarată
neconstituţională de către Curtea Supremă, deschizând calea proceselor judiciare pentru crimele
comise de regimul dictatorial. Pe de altă parte, Comisia sud-africană de adevăr şi reconciliere a fost
mult mai ambiţioasă în anii΄90, încercând să obţină pacea şi dreptatea socială ca baze ale edificării
unei noi societăţi după încetarea segregării rasiale; nedefinită precis în documentele iniţiale ale
guvernului care a instituit Comisia, „reconcilierea” a fost clarificată pe parcurs pentru a găsi căile
optime de găsire a soluţiilor tranziţionale, insistându-se pe faptul că nu există un model universal unic
de reconciliere, că ea nu înseamnă uitarea ori iertarea crimelor comise şi că trebuie combinate mai
multe tipuri de reconciliere în cadrul aceluiaşi proces, de la cea individuală la cea naţională sau
politică326.
Mai aproape de momentul actual, în Irak, s-a conştientizat necesitatea adoptării de către
autorităţile legitime a unei strategii de justiţie tranziţională care să continue procesul de
„debaasificare” a societăţii şi creare a unui mediu social mai sigur, reflectând nevoile şi priorităţile
complexe ale tranziţiei către democraţie printr-un evantai larg de măsuri ce ar putea închide urmăriri
penale, reparaţii, interdicţii, stabilirea adevărului şi reforme instituţionale. E de necontestat că
implementarea unei astfel de strategii va dura mult timp şi va impune consultări naţionale ample, cu
participarea unor experţi şi organizaţii internaţionale care să ofere guvernului asistenţă imparţială şi
recomandări. Oricum, studiile asupra supravieţuitorilor genocidului şi altor abuzuri ale drepturilor
omului efectuate în zeci de state sugerează că idealul de dreptate şi adevăr depăşeşte posibilităţile
tribunalelor penale şi sentinţelor judecătoreşti într-o societate atât de divizată precum cea irakiană şi
încă măcinată de lupte intestine327. Se consideră că mecanismele justiţiei tranziţionale prin care se
combină activitatea judiciară cu cea a comisiilor de adevăr şi reconciliere, trebuie să întrunească şase
condiţii imperative pentru a fi eficace în societăţile ieşite dintr-un război: existenţa unui mediu de
securitate stabil instalat; sentimentul majorităţii populaţiei că autorităţile de implementare a justiţiei
tranziţionale acţionează legitim şi imparţial; noile autorităţi instituite democratic să aibă voinţa politică
şi capacitatea administrativă de a asigura îndeplinirea obiectivelor măsurilor de justiţie tranziţională la
momentul oportun şi într-o perioadă de timp rezonabilă; implementarea mecanismelor respective în
aşa fel încât să se evite vinovăţia colectivă; selectarea celor mai adecvate forme de justiţie
tranziţională prin consultarea celor mai afectaţi de violenţele anterioare, victimele şi familiile acestora;
promovarea, în paralel cu aplicarea mecanismelor de justiţie tranziţională, a unor programe destinate
reconstrucţiei politice, economice şi sociale, libertăţii de mişcare, supremaţiei legii, accesului la
informaţii precise şi conforme realităţii 328.
Concluziile doctrinare şi experienţele practicilor statale învederează faptul că justiţia
tranziţională se focalizează pe modalităţile legale şi eficace în care societăţile în tranziţie de la un
sistem autoritar la democraţie ori de la război la pace se confruntă cu istoria abuzării masive grave şi
sistematice a drepturilor omului precum tortura, execuţiile sumare, dispariţiile forţate de persoane,
sclavia, detenţia arbitrară şi prelungită precum şi anumite infracţiuni internaţionale ca genocidul,
crimele împotriva umanităţii şi violările grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate
internaţionale sau fără caracter internaţional. Sunt specialişti care afirmă că ea reprezintă o specie
aparte de justiţie, diferită de cea tradiţională prin următoarele caracteristici: obiectivul de a rezolva
moştenirea crimelor umanitare comise în trecut prin reconstruirea încrederii viitoare între victime,
cetăţeni şi instituţii, fără a nega responsabilitatea individuală şi statală; necesitatea respectării
principiului neretroactivităţii legilor în vederea echilibrării acestora cu necesităţile sociale de pace,
democraţie, dreptate, dezvoltare echitabilă şi domnie a legii; implementarea combinată şi nu izolată a

(Republica Sud Africană, Maroc, Sierra Leone, Cote d΄Ivoire, Angola, Togo, Ruanda, Algeria), în Asia (Timor, Irak) şi
Europa (Fosta Iugoslavie).
326
Laura M. Olson, Réveiller le dragon Questions de justice transitionnelle, RICR, volume 88, 2006, p. 125.
327
E. Stover, M. Sissons, P. Pham, P. Vink, Justice on hold: accountability and social reconstruction in Irak, RICR
member 869/2008, p. 27.
328
E. Stover, H. Megally, H. Mufti, Transitional justice and US occupation of Irak, Human Rights Quaterly, vol. 27/2005,
p. 830.

151
formelor de justiţie tranziţională, adică atât a procedurilor judiciare cât şi a comisiilor de adevăr şi
conciliere; acordarea unei priorităţi deosebite perspectivei victimelor în detrimentul poziţiei agenţilor
statali care se vor justifica prin ordinul legii ori al superiorilor, raţiunii de stat şi necesităţi militare sau
ale ordinii publice, deoarece legitimitatea mecanismelor justiţiei tranziţionale depinde de măsura în
care victimele le suportă sau li se opun ca şi de gradul în care ele pot participa sau beneficia de ele 329.
În acest sens, este deosebit de importantă asigurarea dreptului victimelor de a-şi cunoaşte torţionarii şi
de a şti ce li s-a întâmplat, a dreptului familiilor de a afla amănunte despre soarta celor dispăruţi ca şi a
dreptului întregii societăţi de a se împăca cu trecutul prin aflarea adevărului despre crimele regimului
totalitar, ONU insistând în special pe dreptul la o justiţie echitabilă al victimelor. În acelaşi timp, o
reală reconciliere presupune în buna guvernare a societăţilor posttotalitare ca statul şi agenţii săi să
recunoască infracţiunile comise şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele sub forme morale, politice,
judiciare şi financiare.
Toate acestea obligă la adaptarea unei adevărate „politici tranziţionale” prin care să se
selecţioneze formele justiţiei tranziţionale echilibrându-se mecanismele de repunere penală cu cele de
reconciliere fără a cădea în răzbunări personale ori în formalism fără fond, ţinându-se cont şi de
implicaţiile eventuale ale posibilităţii intervenţiei instanţelor penale internaţionale. Merită subliniate
avantajele şi obstacolele comisiilor de adevăr şi reconciliere care prin origine şi rezultat sunt politice, o
formă specială de jurisdicţie statuată printr-un compromis politic şi istoric. În ceea ce priveşte
obiectivele acestora, ele au misiunea de a stabili identitatea victimelor, de a clarifica abuzurile pe care
acestea le-au suferit şi de a repara suferinţele îndurate în măsura în care mai este posibil; spre
deosebire de procesele judiciare în care starea conflictuală dintre victimă şi acuzat persistă chiar după
adoptarea sentinţei, în comisiile de reconciliere avem de a face cu o misiune mai degrabă terapeutică
deoarece informaţiile dezvăluite cu această ocazie pot acorda victimelor o oarecare satisfacţie, spre
exemplu în cazul celor dispăruţi despre care familia află în sfârşit că au decedat risipind incertitudinile
anterioare, în aceeaşi gamă de recuperare a demnităţii victimelor fiind repararea simbolică a
suferinţelor prin recunoaşterea oficială a abuzurilor, prezentarea de scuze şi oferirea unor daune
morale. Totuşi justiţia tranziţională nu reprezintă un panaceu universal şi un remediu eficace pentru
toate societăţile posttotalitare, mai ales că în calea aranjamentelor sale de adevăr, dreptate şi
reconciliere se interpun obstacole destul de puternice. Un astfel de obstacol îl reprezintă continuarea
mai mult sau mai puţin sporadică a conflictelor dintre diverse grupări înarmate, exemplul R.D. Congo
fiind concludent în ceea ce priveşte imposibilitatea aplicării mecanismelor de justiţie tranziţională dacă
anterior nu se reuşeşte dezarmarea, demobilizarea şi reintegrarea foştilor beligeranţi. Alte obstacole ţin
de geopolitica internaţională, de justiţia selectivă aplicată doar în unele ţări ori în anumite cazuri sau
de persistenţa negării comiterii crimelor de către regimul totalitar respectiv, ca în Burundi unde spre
deosebire de Ruanda vecină, nu s-a reuşit ca tranziţia spre revenirea păcii şi normalitate să fie însoţită
de eforturi eficace de a se face dreptate restaurativă pentru consecinţele genocidurilor din 1966-1972 şi
1993 care au însângerat aceleaşi populaţii Hutu şi Tutsi; nici în Cambodgia nu s-a reuşit prea mult în
legătură cu atrocităţile şi violenţele comise de Khmerii roşii între 1975-1978, prea puţine persoane
fiind acuzate şi pedepsite de generaţia următoare comiterii crimelor, ceea ce a împiedicat atingerea
scopurilor justiţiei tranziţionale dar şi înţelegerea moştenirii trecutului.
Să adăugăm în final şi faptul că justiţia tranziţională trebuie să fie compatibilă cu tribunalele
penale internaţionale atât sub forma sa represivă cât şi în aceea a comisiilor de adevăr şi conciliere,
ceea ce impune o delimitare strictă a competenţei materiale temporale, personale şi teritoriale 330. Este
posibil ca şi în viitor societăţile emergente de la perioade de război sau represiune politică să-şi trateze
trecutul în feluri diferite. Unele vor ignora moştenirea conflictului şi violării sistematizate a drepturilor
omului ori dreptului internaţional umanitar prin adoptarea unor legi de amnistiere care-i graţiază pe
criminalii din trecut; altele îi vor confrunta cu instanţe penale sau comisii de adevăr şi reconciliere,
adoptând programe de epurare şi lustraţie din sectorul public. Este mai mult decât probabil că în toate
cazurile vor fi acordate victimelor reparaţii şi scuze, vor fi identificate şi localizate rămăşiţele celor
dispăruţi, vor fi create memoriale ale victimelor, vor fi returnate proprietăţile furate ori distruse, vor fi
stabilite zile de comemorare şi amintiri, vor fi rescrise paginile falsificate ale istoriei, vor fi instituite
reforme juridice şi instituţionale pentru conformarea noii societăţi la standardele internaţionale ale
329
M. Freedman, What is transitional justice, International Center for Transitional Justice, 2003, p. 5.
330
D. Dukic, Ttansitional. Justice and the International Criminal Court, RICR, Vol. 89, Number, 867, september, 2007,
p.691.

152
drepturilor omului şi vor fi elaborate legi pentru a corecta nedreptăţile totalitarismului. Toate aceste
activităţi prin care a trecut şi România în ultimii douăzeci de ani reprezintă componente principale ale
justiţiei tranziţionale ca element al bunei guvernări în societăţile posttotalitare. Experienţa noastră şi a
altora ne demonstrează că astfel se poate realiza efectiv idealul de dreptate prin recunoaşterea
greşelilor trecutului şi clădirea încrederii în prezent. Legătura fundamentală între justiţia tranziţională,
politică, traumatismele fizice ori psihice şi ideea comisiilor de adevăr şi reconciliere se găseşte în
dorinţa presantă a victimelor de a-şi regăsi demnitatea şi de a li se asigura un viitor mai bun, în
beneficiul întregii societăţi.

2. Răspunderea morală, politică şi materială

În raport cu caracterul faptului internaţional ilicit, al imputabilităţii conduitei ilicite şi

prejudiciul cauzat de săvârşirea infracţiunilor de drept internaţional umanitar, răspunderea statelor
poate fi morală, politică şi materială. Excluderea răspunderii penale a statelor pentru crimele de război
şi crimele contra umanităţii se bazează pe ideea că nu poate fi conceput un stat-criminal, existenţa unui
stat-criminal fiind un non-sens din punct de vedere juridic. În schimb, se poate imagina un guvern-
criminal care poate fi o realitate şi o sfidare deosebit de gravă a ordinii juridice internaţionale. De
aceea, în dreptul internaţional contemporan s-a consacrat pe cale convenţională principiul că
persoanele fizice organe ale statului care au ordonat sau tolerat delicte sau crime internaţionale în
numele statului vor suporta, alături de făptaşii direcţi, rigorile legii penale. Răspunderea persoanelor
fizice în calitate de organe sau agenţi ai statului, este determinată de faptul că, chiar în cazul
criminalităţii unui guvern, conform dreptului internaţional, crimele sunt întotdeauna individuale şi,
deci, răspunderea penală este suportată de autorităţile guvernamentale şi agenţii lor.

2.1. Răspunderea morală

Constă în obligarea statului căruia i se impută un fapt internaţional ilicit de a acorda satisfacţie
victimei conduitei sale ilicite în special prin prezentarea de scuze în cadrul unui anumit ceremonial.
Considerăm că o primă referire convenţională la această formă de răspundere o găsim în Tratatul de la
Versailles din 1919 care, în art.227, dispunea punerea sub acuzaţie publică a împăratului Wilhelm al II-
lea pentru “ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”. Răspunderea
morală are ca temei prejudiciul moral cauzat prin încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar
şi, în afara scuzelor datorate, poate lua şi forma aplicării de sancţiuni de către statul considerat ca
vinovat împotriva agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un alt stat sau faţă de
cetăţenii acestuia. Scuzele datorate statului de care aparţin victimele războiului, trebuie să exprime
dezaprobarea faţă de actele contrare dreptului umanitar comise de agenţii şi cetăţenii proprii, pot fi
însoţite de compensaţii financiare şi trebuie să asigure satisfacţie statului ofensat şi cetăţenilor
acestuia. Din cele mai recente manifestări ale răspunderii morale a statelor, amintim, cererea de scuze
de către Cancelarul Germaniei cu prilejul vizitei în Israel din 1995 pentru cele şase milioane de
victime ale naziştilor şi cererea de scuze a Japoniei faţă de China în acelaşi an, pentru comportarea
armatei imperiale în cel de al doilea război mondial 331.

2.2. Răspunderea politică

Răspunderea politică poate fi angajată pentru conduita ilicită care atrage aplicarea de sancţiuni
politice (măsuri de constrângere) împotriva statului care nu şi-a respectat sau nu a făcut să fie
respectate angajamentele rezultate din convenţiile de drept internaţional umanitar. Astăzi, se consideră
că săvârşirea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii atrage răspunderea politică a statului nu
numai din partea statului de care aparţin victimele, ci şi din partea întregii comunităţi internaţionale.
De aceea, un rol important în aplicarea sancţiunilor politice revine organizaţiilor internaţionale, în
special ONU, care poate lua împotriva statelor care iniţiază sau tolerează violările drepturilor omului

331
Cancelarul german a apreciat, de asemenea, cu prilejul vizitei în Olanda că atacul asupra Rotterdamului a fost criminal şi
inuman. În 1995 au avut loc la Seul demonstraţii studenţeşti pentru motivul că un reprezentant al MAE japonez a spus că
Japonia a intrat în 1910 în Coreea la chemarea acesteia. În 1998, cu prilejul vizitei împăratului Japoniei în Marea Britanie,
organizaţiile prizonierilor de război englezi capturaţi în cel de al doilea război mondial de japonezi au pretins scuze pentru
tratamentul umilitor la care au fost supuşi de autorităţile japoneze.

153
în timp de conflict armat măsurile de constrângere prevăzute în Carta Naţiunilor Unite ca: întreruperea
totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale,
telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
Încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar sunt considerate ameninţări la adresa păcii şi
securităţii internaţionale, astfel încât, dacă măsurile menţionate nu sunt adecvate ori s-au dovedit
ineficiente, Consiliul de Securitate poate întreprinde împotriva statului respectiv orice acţiune pe care
o consideră necesară, inclusiv cu folosirea forţei armate cum ar fi demonstraţii de forţă, măsuri de
blocadă şi alte operaţii executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor
Unite. Urmare a unui prejudiciu de natură politică, sancţiunile politice se pot manifesta şi în
excluderea dintr-o organizaţie internaţională, boicotarea relaţiilor cu alte state, excluderea din forurile
de colaborare culturală, sportivă etc. Ele sunt compatibile cu sancţiunile morale şi materiale precum şi
cu sancţionarea celor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii. Dacă încălcările dreptului
umanitar se produc în contextul unei agresiuni armate, se pot aplica şi măsuri de limitare a
suveranităţii statului respectiv, deoarece se consideră că principiul respectării drepturilor omului este
prioritar faţă de principiul suveranităţii 332. În ultimele decenii, a fost angajată răspunderea politică
pentru încălcarea dreptului internaţional în cazul Republicii Africa de Sud, pentru a renunţa la politica
de apartheid, în cazul Irakului, pentru a stopa ocuparea ilegală a Kuweitului, şi în cazul Iugoslaviei,
pentru încălcările masive ale drepturilor omului ce au urmat dezmembrării acestui stat federal.

2.3. Răspunderea materială

Răspunderea materială constă în obligaţia de a repara prejudiciile materiale cauzate de faptul
internaţional ilicit şi se poate face atât pe calea restituirii în natură (bunurile culturale confiscate, spre
exemplu), cât şi prin plata unei despăgubiri. Până la sfârşitul primului război mondial exista practica
contribuţiei de război, prin care se impunea statelor învinse să plătească învingătorului o indemnizaţie
care nu avea nici o motivaţie în legătură cu răspunderea statului învins, ci instituia “răscumpărarea
înfrângerii” izvorând din dreptul învingătorului, ceea ce putea conduce la imense abuzuri. În locul
contribuţiilor, abandonate ca practică al începutul secolului, sau instituit în tratatele de pace din 1919-
1920 clauzele “reparaţiilor de război”, semnificând plata de către statul învins a daunelor pe care le-a
produs. Dreptul la despăgubiri se calculează în funcţie de contribuţia pe care şi-a adus-o fiecare stat la
victoria asupra adversarilor, iar plata acestora se poate face şi în natură, nu numai în monedă. Funcţie
de situaţie, despăgubirea poate consta fie într-o sumă reprezentând echivalentul unui bun concret de
care a fost păgubit statul respectiv, fie dintr-o sumă forfetară, apreciată abstract prin evaluarea globală
a diferitelor elemente constitutive ale prejudiciului produs, îndeosebi dacă între data plăţii şi aceea a
producerii prejudiciului a trecut un timp îndelungat sau dacă prejudiciul produs este greu să fie
delimitat în toate componentele sale. Oricum, violarea dreptului internaţional umanitar, justifică o
reparaţie integrală, care să cuprindă atât paguba suferită cât şi câştigul nerealizat. Totodată,
despăgubirea nu poate avea decât un caracter compensator pentru suferinţele îndurate şi nu represiv,
scopul ei fiind nu de pedepsire a autorului încălcării, ci de repunere a victimei într-o situaţie
echivalentă celei existente anterior producerii prejudiciului. Se pare că în felul acesta au fost
determinate despăgubirile după cel de-al doilea război mondial, deşi nu poate fi negată existenţa unor
abuzuri. În cazul conflictului din Kuweit, Comisia de indemnizare a stabilit anumite plafoane de
despăgubire, fără a preciza dacă prejudiciul trebuie să fie urmare unei fapte ilicite de război: 30.000 $
pentru familia unei persoane ucise şi 15.000$ pentru invaliditate 333.

3. Răspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului internaţional umanitar

3.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii internaţionale penale

A.Consideraţii preliminare

332
Astfel, după capitularea necondiţionată a Germaniei în 1945, învingătorii au preluat temporar puterea şi conducerea
statului în teritoriul german pentru a avea garanţia că viitorul stat german nu va continua politica agresivă a guvernului nazist
şi îşi va îndeplini obligaţiile internaţionale.
333
După Eric David, op.cit., p.542.

154
 Printre instituţiile noi ale dreptului internaţional, create cu scopul de a întări eficienţa
principiului nefolosirii forţei şi a ameninţării cu forţa şi de a asigura menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, răspunderea pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi crima de genocid
ocupă un loc central. Ea a fost axată pe ideea că, dacă actul de agresiune constituie cea mai gravă faptă
a unui stat, sancţiunea aplicată pentru comiterea acestei fapte trebuie să fie pe măsura gravităţii
acesteia.
Dreptul internaţional penal, este rezultatul concepţiei mai noi, potrivit căreia nu numai statul
răspunde pe plan internaţional, ci şi persoana fizică.
Hugo Grotius, afirma, că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a
acestor drepturi constituie o crimă 334. În temeiul acestei consideraţii, Grotius, promovează ideea
răspunderii individuale în dreptul internaţional, chiar dacă apare într-o formă embrionară. Esenţa
acestei idei constă în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai criminalii din interior, ci şi pe cei
care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor (ratio inter omnes gentes).
Prima încercare practică, este aceea a procesului intentat în 1474 lui Peter von Hagenbach. El
a fost judecat de o curte alcătuită din 27 de judecători din întreg Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană, şi exilat ca urmare a regimului de teroare pe care l-a impus, în fortăreaţa Breisach.
Este de remarcat, în contextul preocupărilor de reprimare a crimelor de război şi Proiectul de
convenţie pentru crearea unui Tribunal Internaţional Penal (iniţiat de Gustave Moynier, unul dintre
fondatorii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii), care să prevină şi să reprime infracţiunile la
Convenţia de la Geneva din 1864.
Primele reguli referitoare la răspunderea internaţională pentru crime de război şi crime
împotriva umanităţii, au fost înscrise în Tratatul de pace de la Versailles, care prevedea înfiinţarea unui
tribunal internaţional pentru judecarea fostului kaiser al Germaniei, Wilhelm II de Hohenzolern. În
baza art.227, Wilhelm II urma să fie pus sub acuzaţie publică de către Puterile aliate şi asociate, pentru
“ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”. Ceilalţi autori de acte
criminale contra resortisanţilor unei Puteri aliate şi asociate urmau să fie traduşi în faţa tribunelor
militare ale acestei Puteri (art.229). Nici Wilhelm II, care se refugiase în Olanda, şi, cu mici excepţii 335,
nici alte persoane vinovate de crime de război n-au fost aduse în faţa tribunalelor militare pentru a fi
judecate336. Cu toate acestea, aprecia Grigore Geamănu, Tratatul de la Versailles, prezintă importanţă
pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal. Pentru prima oară în dreptul internaţional penal apare
noţiunea de crimă de război.337
Statul, nu putea acţiona discreţionar în viaţa internaţională. Existau o serie de norme care
impuneau o anumită conduită în timp de război şi a căror încălcare îi antrenau răspunderea. Astfel,
Tratatul de la Versailles din 1919 conţinea clauza răspunderii penale pentru crima de război; Pactul
Societăţii Naţiunilor limita dreptul de a recurge la război; Pactul Briand-Kellog interzicea războiul ca
mijloc al politicii internaţionale.
O serie de jurişti au elaborat proiecte referitoare la crearea unei jurisdicţii internaţionale
penale, unul dintre cei mai reprezentativi fiind reputatul jurist român Vespasian V. Pella.
În lucrarea sa Războiul crimă şi criminalii de război, publicată în 1946, autorul preconizează
crearea unui drept interstatal destinat să reprime actele ilicite comise de state, iar la cererea Uniunii
Interparlamentare, a elaborat, Planul unui Cod represiv mondial.
334
Malaurie Philippe, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, 1997, p.99.
335
Au fost trimişi în judecată numai ofiţerii prizonieri în Franţa şi Marea Britanie.
336
O comisie internaţională creată după semnarea armistiţiului din 11 noiembrie 1918 a elaborat un Raport asupra răspunderii
criminalilor de război. Raportul stabilea două categorii de fapte care trebuiau sancţionate. Într-o categorie erau cuprinse fapte
legate de violări ale normelor cutumiare şi convenţionale referitoare la legile şi obiceiurile războiului, precum: uciderea
ostaticilor, deportarea persoanelor civile, obligarea locuitorilor din teritoriile ocupate la munci cu caracter militar, aplicarea de
pedepse colective, jaful, bombardarea oraşelor neapărate ş.a. Făptaşii unor asemenea crime urmau a fi judecaţi în ţările unde
le-au comis. În categoria a doua, erau cuprinse fapte criminale care lezau mai multe state sau pe resortisanţii acestora: rele
tratamente aplicate prizonierilor de război deţinuţi în lagăre multinaţionale, ordine de a comite infracţiuni pe teritoriul mai
multor state, comiterea de infracţiuni care sunt de competenţa unui tribunal internaţional, neluarea de măsuri de către
persoanele care sunt în drept să o facă, pentru pedepsirea celor care au comis crime de război din propria armată. Aceste
fapte, erau de competenţa unui tribunal internaţional, a cărui componenţă se propunea a fi următoarea: trei judecători
britanici, trei francezi şi trei japonezi, cărora li se adăugau judecători din statele cu interese limitate – Belgia, Grecia,
Cehoslovacia, Polonia, Portugalia şi Serbia. La obiecţia SUA, că, dreptul internaţional nu prevede sancţiuni pentru violarea
normelor umanitare, jurisdicţia internaţională preconizată nu a mai putut fi creată.
337
Grigore Geamănu, Drept internaţional public – vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 527.

155
 Preocupările pentru crearea unei jurisdicţii penale internaţionale au continuat în timpul şi după
cel de-al doilea război mondial pe două planuri: a/ pentru crearea unui tribunal militar internaţional
pentru pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor Axei şi b/ în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru permanentizarea unei asemenea instanţe.
a/ Măsurile adoptate în vederea creării unei instanţe jurisdicţionale internaţionale au urmărit,
pe de o parte, să precizeze, în norme juridice, obiectul şi subiectul răspunderii, cauzele şi faptele care
antrenează răspunderea, formele răspunderii ş.a., iar, pe de altă parte, crearea unei instanţe de judecată
competente pentru a putea judeca asemenea fapte.
Printre documentele adoptate în acest sens se numără:
- Declaraţia de la Saint James Palace (din Londra), este primul document care prefigurează
reprimarea crimelor împotriva umanităţii. Semnată în 1942, Declaraţia proclamă aplicarea de pedepse,
pe calea justiţiei, criminalilor de război. Pedeapsa, se precizează în Declaraţie, trebuie aplicată tuturor
vinovaţilor, nu numai pentru crime de război, dar şi pentru orice violenţe împotriva populaţiei civile,
care nu au nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice. în înţelesul ţărilor
civilizate.
- Acordurile de la Yalta (Crimeea), din 11 februarie 1945, adoptate la Conferinţa la nivel
înalt (Wilson, Stalin, Churchill) din 4-12 februarie, care prevedeau “să se aplice criminalilor de război
o promptă şi justă pedeapsă”338;
- Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania de
către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi de către Guvernele Statelor Unite, Regatului Unit
şi URSS, fondată pe acordurile de la Yalta, conţinea şi prevederi referitoare la extrădarea criminalilor
de război, aliaţilor;
- Acordurile de la Potsdam din 7 august 1945, adoptate la Conferinţa reprezentanţilor SUA,
Marii Britanii şi URSS (17 iulie – 2 august 1945), dispuneau deferirea criminalilor de război justiţiei;
- Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene
ale Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică 339, semnat la 8 august 1945 de către URSS,
SUA, Marea Britanie şi Franţa. Drept aplicare a “competenţei legislative suverane a Puterilor
Aliate”340, a fost creat, în baza acordului, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg.
- Statutul Tribunalului Militar Internaţional, anexat la Acordul de la Londra.

B. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

Imaginaţia malignă a oamenilor s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi extrem de fertilă, găsind
noi forme, încă nemaivăzute şi neimaginate,de săvârşire a celor mai condamnabile atrocităţi. În plus,
s-a confirmat faptul, că diferite state şi diverşi conducători ai acestora 341, pot semna orice fel de act
internaţional de alianţă, de pace sau de respectare a drepturilor omului, dar că aceste texte nu au avut
evident decât o valoare de arhivă din moment ce nu au fost dublate de voinţa politică de a respecta
angajamentele asumate.
Germania hitleristă a reuşit să depăşească cu mult violările aduse „moralei internaţionale şi
respectării sfinte a tratatelor”, comise în epoca militaristă a Kaiserului Wilhelm al-II-lea. Prevederi ale
tratatelor de pace angajamente internaţionale, Liga Naţiunilor, dreptul la libertate şi independenţă al
fiecărui popor, vor fi tot atâtea concepte pur şi simplu ignorate în cavalcada spre înfrângerea şi
distrugerea propriei naţiuni condusă de Hitler şi acoliţii săi, pe care din păcate i-a lăsat singuri în boxa
acuzaţilor de la Nurenberg. Aceste nenumărate violări ale celor mai elementare norme internaţionale
au fost dublate de o adevărată politică sistematică, organizată rigurozitatea tipic teutonă, de eliminare
fizică a unor grupuri politice, rasiale, religioase sau etnice, necunoscute lumii civilizate nici măcar în
epoca invaziilor mongole şi pentru care omenirea a fost obligată să inventeze noţiunea de „genocid”
pentru a se putea referi la fapte de o asemenea natură.

338
Vezi textele în Relaţiile internaţionale în acte şi documente, vol.II, 1939-1945, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976, p.188.
339
Conceptul de “mari criminali de război” enunţat în acord era fundat pe trei criterii: a) geografic (faptele comise aveau
efecte în mai multe state); b) gravitatea atrocităţilor; c) poziţia în ierarhia oficială.
340
În virtutea acestui fapt, cele patru puteri acţionau în numele tuturor Naţiunilor Unite, care aveau, de altfel, dreptul de a
semna Acordul, însă numai 19 dintre ele au făcut-o.
341
Nu numai Germania fiind în această situaţie.

156
 Au fost, aşadar, incredibilele atrocităţi comise chiar în prima parte a celui de al doilea război
mondial, care au condus la realizarea Acordului de la Saint James Palace, semnat la Londra în anul
1942. Cu aceasta ocazie, se stabilea înfiinţarea unei „Comisii a Naţiunior Unite pentru descoperirea şi
pedepsirea crimelor de război”. Chiar dacă termenul de „Naţiuni Unite” nu includea la acel moment
decât Aliaţii Occidentali - SUA şi Marea Britanie - se poate afirma că era un pas important ce dovedea
o intenţie clară şi decisă pentru perioada postbelică.
Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a determinat puterile
învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul războiului, posibilitatea înfiinţării unui tribunal
care să poată judeca responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii 342. În acest sens a fost
semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, prin care Puterile Aliate intenţionau să
trimită membrii partidului nazist şi militarii germani responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde
au fost comise faptele pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări 343. La această
dată, numai crimele de război păreau să intre în competenţa Declaraţiei. Însă, odată cu anul 1944, au
început să iasă la iveală date despre genocidul comis împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa,
ajungându-se în acest fel la conceptul de „crime împotriva umanităţii”.
În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează, la Londra,
„Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene şi ai Axei”.
Guvernele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi
Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state semnatare ale Acordului, au instituit un Tribunal
militar internaţional, cu sediul la Nurnberg, care să judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau
o localizare geografică exactă.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg nu era o instanţă de judecată, în sensul propriu
al cuvântului, aşa cum era consacrat în dreptul internaţional 344. El era o jurisdicţie de excepţie creată de
statele victorioase345, pentru a judeca persoanele vinovate de atrocităţi numai din tabăra inamică 346.
Crime de natura celor care intrau în competenţa Tribunalului au fost comise în aproape egală măsură şi
de statele învingătoare (distrugerea unor întregi oraşe precum Dresda, Köln, Tokyo ş.a. şi atacarea
intenţionată a populaţiei civile, tratamente crude şi neomenoase aplicate prizonierilor de război, mai
ales de URSS, acte de agresiune împotriva unor state şi ocuparea sau desfiinţarea acestora, precum
Polonia, Franţa, Republicile baltice etc.). Tribunalul era internaţional numai în sensul că a fost creat în
baza unui acord internaţional (Acordul de la Londra), însă el era alcătuit numai din statele
învingătoare, care erau părţi la acord; Judecătorii proveneau numai din aceste state, statele învinse
neavând nici un reprezentant, aşa cum cere principiul echităţii şi justiţiei. Tribunalul nu a fost creat cu
consimţământul tuturor părţilor în cauză, conform unui principiu unanim admis. Procedura după care a
judecat, era în contradicţie cu concepţia unanim admisă despre justiţia internaţională 347. Judecătorii
erau, de regulă, militari, şi au judecat după o procedură simplificată.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg era compus din patru membri şi patru
supleanţi, reprezentând cele patru mari puteri învingătoare în război, Preşedinţia acestuia fiind
asigurată pe rând de către unul din judecători, potrivit principiului rotaţiei. Pentru descoperirea
criminalilor de război, efectuarea actelor de urmărire penală, pregătirea actului de acuzare şi susţinerea
acestuia în faţa tribunalului, Statutul prevedea constituirea unei Comisii de instrucţie şi urmărire a

342
Victor Ponta, Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională - consacrarea juridică a Statutului primei instanţe penale
competente din istoria justiţiei internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.26.
343
Iulian Poenaru, Vespasian V.Pella, O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura Lumina, Bucureşti, 1999.
citat de Victor Ponta, Daniela Coman. op.cit; p.27.
344
Curtea de Justiţie a Americii Centrale, Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de Arbitraj ş.a. În
acest sens a se vedea (coordonator Mircea Maliţa) Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Editura
Politică, 1962, p.199-235; dr. Ionel Cloşcă, Despre diferendele internaţionale şi căile soluţionării lor, Editura Ştiinţifică,
1973, p.182-232.
345
Fiecare din cele patru state semnatare ale Acordului de la Londra a desemnat un membru al Tribunalului şi un supleant.
Prin rotaţie, fiecare membru al Tribunalului sau, în absenţa acestuia, supleantul, prezida câte un proces. Hotărârile erau luate
cu majoritate de voturi. În caz de balotaj, votul preşedintelui era preponderent. Pedepsele nu puteau fi pronunţate decât cu
votul a trei membri ai Tribunalului.
346
Cei patru reprezentanţi ai Ministerului public, câte unul pentru fiecare stat semnatar al Acordului de la Londra, au format o
Comisie de instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război nazişti, menită a aduna probe împotriva acestora şi a le
prezenta Tribunalului.
347
Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg.

157
marilor criminali de război, compusă din reprezentanţi ai Ministerului public din cele patru ţări
semnatare ale Acordului.
Hotărârile erau adoptate cu votul majorităţii membrilor săi, în caz de egalitate prevalând votul
preşedintelui. Prin urmare, pentru a se hotărî condamnarea, era necesar votul a cel puţin trei judecători.
Hotărârea tribunalului, prin care se constata vinovăţia inculpatului sau prin care era achitat de orice
penalităţi, era, potrivit articolului 26 al Statutului, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi trebuia să
fie motivată.
Ratione materiae, Tribunalul era competent să judece crimele contra păcii, crimele de război şi
crimele contra umanităţii, iar ratione personae pe indivizii care au comis crime din cele menţionate
mai sus348, precum şi anumite organizaţii care erau elemente constitutive ale partidului nazist şi ale
Gestapoului349.
Tribunalul era îndrituit: a) de a judeca în lipsa acuzaţilor, când aceştia nu au fost depistaţi; b)
de a-i condamna pe vinovaţi la moarte sau la orice altă pedeapsă pe care Tribunalul o va considera
justă; c) de a aplica o pedeapsă suplimentară, cum ar fi confiscarea averii dobândită ilegal de
condamnat.
Drepturile acuzaţilor constau în: a se apăra în instanţă, fie personal, fie prin apărători; a
prezenta Tribunalului, fie personal, fie prin apărător, probele în apărarea lor.
În administrarea probelor, Tribunalul nu era limitat de nici o formalitate, el trebuia să
preîntâmpine prelungirea nejustificată a procesului. Pentru aceasta, nu se cereau probe pentru
dovedirea unor fapte de notorietate, pe care le considerau probate. Acestea, fără a cere alte probe,
constau în actele oficiale ale guvernelor şi rapoartele Naţiunilor Unite, inclusiv actele diferitelor
comisii înfiinţate de diferite state aliate pentru cercetarea crimelor de război, precum şi procesele şi
sentinţele tribunalelor, militare sau civile, ale oricăreia dintre statele coaliţiei Naţiunilor Unite.
Principalele faze ale procesului au fost: a) citirea actului de acuzare; b) rechizitoriul introductiv al
acuzatorilor; c) interogarea martorilor acuzării; d) interogarea martorilor apărării; e) prezentarea
probelor; f) rechizitoriile acuzatorilor; g) pledoariile apărătorilor; h) ultimul cuvânt al acuzaţilor; i)
pronunţarea sentinţei.
Tribunalul avea următoarele atribuţii:
a) Să citeze martori la proces şi să le ceară prezenţa şi mărturia şi de asemenea, să le adreseze
întrebări ;
b) Să interogheze orice inculpat;
c) Să ceară prezentarea documentelor sau a celorlalte materiale probatorii
d) Să pună sub jurământ martorii;
e) Să împuternicească ofiţeri să ducă la îndeplinire orice sarcină încredinţată de câtre Tribunal,
inclusiv să le confere puterea de a colecta dovezi;
f) Să limiteze procesul la o audiere sumară a cauzelor şi capetelor de acuzare ;
g) Să ia măsuri stricte spre a împiedica orice evenimente care ar putea cauza întârzieri
importante şi nu admitea argumente şi afirmaţii irelevante, indiferent de natura lor ;
h) Să rezolve cu celeritate orice act perturbator, aplicând pedeapsa cuvenită, inclusiv
evacuarea din sală a oricărui acuzat sau a avocatului său, pentru una sau toate înfăţişările, dar fără a
aduce prejudicii aflării adevărului.
Conform articolului 19, Tribunalul putea adopta şi aplica ori de câte ori era posibil proceduri
rapide şi nu de natură tehnică, şi putea admite orice dovadă pe care o considera ca având valoare
probatoare. Totuşi, Tribunalul putea cere să fie informat în prealabil cu privire la natura dovezilor
înainte ca aceasta să fie administrată pentru a putea decide asupra relevanţei ei.
Procedura în faţa Tribunalului era prevăzută în articolul 24 al Statutului Tribunalului
Internaţional de la Nurnberg, fiind următoarea :
a) Capetele de acuzare erau citite în faţa Curţii;
b) Tribunalul întreba pe fiecare acuzat dacă pledează „vinovat” sau „nevinovat”;
c) Pledoaria de deschidere a acuzării;
d) Prezentarea dovezilor de către apărare şi acuzare în faţa Tribunalului, iar acesta putea
decide asupra admisibilităţii acestora;

348
Situaţia oficială a acuzaţilor, ca şefi de stat sau înalţi funcţionari ai diverselor ministere, nu putea constitui o scuză
exoneratorie de responsabilitate, iar excepţia ordinului ierarhic nu putea fi un motiv de diminuare a pedepsei.
349
Reprezentantul sovietic în Ministerul public a cerut punerea sub acuzare a altor trei inculpaţi, precum şi a Cabinetului
Reich-ului, a Statului-Major General şi a Înaltului Comandament al forţelor armate germane, cerere refuzată de Tribunal.

158
 e) Ascultarea martorilor acuzării mai întâi, iar apoi cei ai apărării. Dovezile admise de instanţă
erau prezentate mai întâi de acuzare, iar mai apoi de apărare ;
f) Tribunalul putea adresa orice întrebări oricărui martor sau acuzat, oricând ;
g) Acuzarea, respectiv, apărarea îşi puteau interoga proprii martori cât şi pe cei ai părţii
adverse;
h) Apărarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;
i) Acuzarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;
j) Fiecare acuzat putea face o declaraţie în faţa Tribunalului;
k) Tribunalul hotăra şi pronunţa sentinţa;
Toate documentele oficiale au fost redactate, în limba engleză, franceză, rusă, dar şi în limba
acuzaţilor. De asemenea, şi procedura s-a desfăşurat în limbile menţionate.
Garanţiile fundamentale pentru judecarea acuzaţilor în cadrul unui proces echitabil şi regulile
de procedură care trebuiau urmate de instanţă în cadrul procesului erau prevăzute de Statut, fiind în
concordanţă cu regulile fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare în legislaţia statelor care au
participat la constituirea Tribunalului. Erau, de asemenea, stabillte reguli potrivit cărora acuzaţii aveau
dreptul la apărare, folosirea unei limbi cunoscute de acuzat, dreptul de aduce probe, de a pune întrebări
martorilor.
Primul cap de acuzare, constă în participarea la un act concertat sau la un complot având drept
obiect comiterea de crime contra păcii care, în baza art.6, pct.a din Statutul Tribunalului erau definite
astfel: “Plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război
cu violarea tratatelor, a garanţiilor350 sau acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un
plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia din actele menţionate mai sus.”
Tribunalul putea să pronunţe, în caz de constatare a vinovăţiei, pedeapsa cu moartea sau orice
altă pedeapsă pe care o considera ca justă, având şi dreptul de a ordona confiscarea oricăror bunuri
furate de către condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaţilor din Germania.
Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor, care avea şi dreptul
de a modifica sau reduce pedepsele aplicate, fără, însă, a le agrava.
În final, 24 de persoane au fost puse sub acuzare de către Procuror, ca fiind cei mai mari
criminali de război. Dintre aceştia, doar 22 au fost judecaţi.
După 403 şedinţe publice, în care a audiat 116 martori, 19 acuzaţi şi pledoariile avocaţilor, la 1
octombrie 1946 Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a pronunţat următoarele sentinţe:
- Pedeapsa cu moartea pentru: Göring, Ribentropp, Kalternbrunner, Rosemberg, Frank,
Frick, Streicher, Keitel, Suarel, Jodl, Seyss-Inquart şi Bormann (ultimul în contumacie) 351;
- Muncă silnică pe viaţă pentru: Funck, Raeder şi Hess;
- Închisoare între 10 şi 20 de ani pentru: Dönitz, Schirach, Speer şi Neurath.
Gestapoul, SS-ul şi conducerea partidului au fost declarate criminale. Au fost achitaţi:
Schacht, Papen şi Fritsche.

C. Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient (de la Tokyo)

La puţin timp după capitularea Germaniei, la Potsdam şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa care
a împrumutat numele oraşului respectiv, la care, la 26 iulie 1945, SUA, Marea Britanie şi China 352 au
publicat o Proclamaţie cunoscută sub denumirea de “Declaraţia de la Potsdam”, în care erau enunţate
condiţiile de capitulare a Japoniei. La 14 august, printr-o declaraţie imperială, Japonia, a acceptat
Declaraţia de la Potsdam, iar la 2 septembrie 1945 a semnat, la bordul crucişătorului american
Missouri, Actul de capitulare, care proclama predarea necondiţionată a forţelor armate japoneze şi
subordonarea autorităţii Împăratului şi a Guvernului nipon, Comandantului Suprem al Puterilor Aliate
(generalul american Mac Arthur).
Principiile după care Japonia trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile decurgând din capitularea
necondiţionată au fost stabilite la Conferinţa de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945, la care au
participat URSS, SUA şi Marea Britanie, China urmând să adere ulterior. Conferinţa, a decis crearea

350
Introducerea acestui cuvânt în textul articolului a fost rezultatul unui compromis între teza franceză, care nu considera un
război de agresiune o crimă în baza dreptului internaţional pozitiv, şi americană care, dimpotrivă, aprecia războiul de
agresiune o crimă per se.
351
Sentinţa a fost executată la 16 octombrie 1946 în urma ordinului dat de Consiliul de Control din Germania. (În baza art.29
din Statutul Tribunalului, Consiliul avea dreptul să micşoreze pedeapsa, s-o comute sau să o graţieze).
352
La 8 august 1945, în preziua lansării celei de a doua bombe atomice asupra oraşului japonez Nagasaki, Uniunea Sovietică
a aderat la Declaraţie intrând, din 9 august, în război împotriva Japoniei.

159
unei Comisii pentru Extremul Orient, competentă, între altele, să urmărească, să judece şi să-i
pedepsească pe criminalii de război japonezi, şi un Consiliu aliat pentru Japonia cu rol consultativ pe
lângă Comandantul Suprem.
În baza acestor documente, Comandantul Suprem a instituit, prin Proclamaţia din 19 ianuarie
1946, Tribunalul Militar Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din
Extremul Orient. Statutul Tribunalului era, cu mici diferenţe, foarte asemănător cu cel de la Nürnberg.
Aceste diferenţe erau următoarele: Tribunalul nu era competent să judece decât indivizi, nu şi
organizaţii; statutul său excludea recursul împotriva sentinţelor pronunţate de Tribunal; printre crimele
ce intrau în competenţa Tribunalului nu erau incluse cele împotriva umanităţii. În schimb, structura
Tribunalului era complet diferită. Dat fiind că Statele Unite ale Americii erau singura putere de
ocupaţie în Japonia, iar Comandantul Suprem al puterilor aliate, era un american, SUA au avut rolul
esenţial în constituirea Tribunalului. Astfel, preşedintele şi judecătorii Tribunalului erau numiţi de
Comandantul Suprem dintre candidaţii desemnaţi de statele participante 353, de asemenea, şi procurorul
general.354 Apărătorii acuzaţilor, care erau nu numai japonezi, ci şi din ţările occidentale, inclusiv din
SUA, au invocat aceleaşi argumente ca şi cei de la Nürnberg, însă toate acestea au fost respinse.
Garanţiile judiciare, regulile de procedură şi regulile privind responsabilitatea acuzaţilor ori
pedepsele care ar putea fi aplicate de instanţă sunt asemănătoare cu cele cuprinse în Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg.
Procedura în faţa Tribunalului a fost stabilită prin Proclamaţia specială din 19 ianuarie 1946 a
Comandantului Suprem al Forţelor Aliate şi promulgată de către Tribunal în conformitate cu
prevederile articolului 7 al Statutului la data de 25 aprilie 1946. Aceasta era următoarea :
Regula nr.l - denumită şi "Notificarea acuzaţilor - Citarea" prevedea că fiecare acuzat aflat în
custodie va primi actul cu cel puţin 14 zile înaintea depunerii dovezilor în faţa Tribunalului într-o
copie scrisă, tradusă într-o limbă pe care acesta o înţelege. Alături de actul de acuzare acesta mai
primea, tot în copii, Statutul Tribunalului şi orice alt document înregistrat la actul de acuzare. Orice
acuzat care nu se afla în custodie era informat de actul de acuzare formulat împotriva sa precum şi de
drepturile sale de a primi documentul menţionat printr-o notificare a cărei forme şi conţinut erau
stabilite de Tribunal. Acuzatul avea dreptul la un singur avocat pentru a pleda în faţa Tribunalului.
Regula nr.2 - „Furnizarea altor documente” — prevedea că dacă, înainte ca Tribunalul să
înceapă să primească probe, Procurorul Şef făcea modificări sau completări la actul de acuzare, aceste
modificări sau completări, inclusiv documentele conexe, trebuiau înregistrate la Tribunal, iar copiile
acestora, traduse într-o limbă pe care fiecare acuzat o înţelegea erau furnizate fiecărui acuzat într-un
timp cât mai scurt. De asemenea, în baza unei cereri adresate Secretarului General, un acuzat putea
primi copii traduse ale tuturor documentelor la care se făcea referire în actul de acuzare.
Regula nr.3 - „Ordinea la proces” - în conformitate cu art.12 din Statut şi a puterilor
disciplinare conţinute în acesta, Tribunalul, prin intermediul preşedintelui, asigura menţinerea ordinii
la proces. Orice acuzat sau orice altă persoană puteau fi evacuate de la o sesiune a procesului pentru
nerespectarea directivelor şi a solemnităţii procesului.
Regula nr.4 - „Martorii" - înainte de a depune mărturie în faţa Tribunalului fiecare martor
trebuia să depună jurământ sau să facă declaraţie sau afirmaţie, după cum era obiceiul în ţara sa de
origine. În timpul procesului martorii nu aveau dreptul să participe la sesiunile Tribunalului, decât
atunci când aveau permisiunea acestuia şi nici să discute între ei înainte de a depune mărturie.
Regula nr.5 - „Cereri şi moţiuni înaintea depunerii probelor în faţa Tribunalului şi decizii din
timpul procesului” - orice moţiune sau alte asemenea acte adresate Tribunalului înainte de depunerea
probelor, trebuiau comunicate Secretarului General, Procurorului Şef şi acuzatului vizat, sau
avocatului acestuia. Tribunalul, prin intermediul preşedintelui său, decidea asupra situaţiilor apărute în
timpul procesului, inclusiv situaţiile referitoate la admisibilitatea probelor. Pentru motive întemeiate
Tribunalul putea evacua sala în cazul dezbaterii unor situaţii şi prezentarea unor hotărâri.
Regula nr.6 - „Stenograme, dovezi materiale şi documente" — fiecare procedură orală era
stenografiată, probele materiale erau numerotate, stenogramele erau traduse, iar copii ale
documentelor care urmau să fie prezentate în instanţă trebuiau depuse cu cel puţin 24 de ore înainte.

353
Acestea erau: SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa, reprezentând marile puteri precum şi Australia, Noua Zeelandă,
Canada, Olanda, India şi Filipine.
354
Celelalte state puteau numi câte un substitut.

160
Documentele apărute inopinat erau prezentate părţii adverse pe cât de repede posibil în copie sau
original .
Tribunalul a pronunţat sentinţele la 12 noiembrie 1948. Şapte persoane au fost condamnate la
moarte355, 11 la închisoare pe viaţă, iar şapte la detenţie pe diverse termene.
În afara tribunalelor militare internaţionale, în zonele de ocupaţie din Germania şi în alte ţări
ale coaliţiei Naţiunilor Unite au fost instituite tribunale militare pentru judecarea şi pedepsirea
criminalilor de război. În genere, aceste tribunale au aplicat aceleaşi criterii de responsabilitate ca şi
tribunalele militare internaţionale.
Astfel, la sfârşitul lunii noiembrie 1948, au fost arestate pentru comiterea de crime de război,
7109 persoane, inclusiv cele trimise spre judecată pentru fapte deosebit de grave Tribunalelor de la
Nürnberg şi Tokyo. În urma proceselor care au avut loc au fost condamnate 3686 persoane, iar 924 au
fost achitate. S-au pronunţat sentinţe de condamnare la moarte în 1019 cazuri; 33 inculpaţi s-au
sinucis; 2667 persoane au fost condamnate la închisoare şi 2499 cazuri au rămas pe rol. Până la
sfârşitul anului 1958, cele patru puteri au judecat 15.025 persoane pentru crime de război, în cele mai
multe cazuri pronunţându-se sentinţa de condamnare la 25 ani muncă silnică 356.
Tribunalele de la Nurenberg şi Tokyo au fost acuzate, în mod evident, ca fiind expresia unei
justiţii a învingătorilor. Este la fel de evident, că aplicarea pedepsei cu moartea a posteriori, pentru
fapte care la data comiterii lor nu erau reglementate în nici un act intern sau internaţional că
infracţiuni, apare ca o soluţie cel puţin contestabilă din punct de vedere strict juridic. De asemenea,
constituirea Tribunalului de la Tokio printr-o simplă proclamaţie, care statua puteri majore în cadrul
procesului de judecată unui comandant militar, este la fel de contestabilă din punct de vedere juridic.
Cu toate acestea, este fără nici un dubiu faptul, că aceste instanţe marchează momentul istoric al
primei acţiuni concrete prin care comunitatea naţiunilor s-a manifestat ferm în sensul instituirii unei
justiţii penale internaţionale. Cu această ocazie, dincolo de mesajul politic, se afirmă o serie de
principii fundamentale care vor fi preluate, modernizate şi adaptate ulterior şi care stau astăzi la baza
dreptului penal internaţional.
Un prim principiu de menţionat, aşa cum rezultă el statuat din activitatea Tribunalului de la
Nurenberg, este acela că există o responsabilitate penală individuală în faţa unor norme internaţionale,
indiferent de eventualele norme interne care ar contrazice acest sistem - practic toate crimele comise
de nazişti au fost „legitime” în conformitate cu legislaţia germană existentă la acel moment.
În al doilea rând, s-a afirmat şi impus principiul că imunitatea dată de calitatea de şef de stat,
de mmistru, sau de orice altă demnitate, este lipsită de efect în faţa unei justiţii internaţionale activată
de săvârşirea unor crime de natură universală. Mai mult, această calitate de conducător a fost
considerată chiar un element agravant, pe deplin justificat de rolul jucat în organizarea şi comiterea
respectivelor crime.
Un alt principiu esenţial este cel al înlăturării exonerării de răspundere penală, în cazul
ordinului superiorului în cazul săvârşirii unei crime internaţionale, aşa cum au fost acestea definite în
cursul proceselor de la Nurenberg şi Tokyo, putând fi eventual considerat ca o circumstanţă atenuantă.
Aşa cum afirma un vestit jurist „începând cu Nurenberg nimeni nu se mai poate apăra spunând că aşa
a primit ordin”.
Extrem de important a fost şi principiul asigurării unui proces echitabil - „fair-trial"- care să
ofere minimele garanţii procesuale chiar şi persoanelor acuzate de cele mai grave crime internaţionale.
Dincolo de toate neîmplinirile şi inconsecvenţele sale, activitatea Tribunalului de la Nurenberg
va reprezenta un moment absolut fundamental pentru dezvoltarea Dreptului Internaţional, şi pentru
ideea de justiţie penală internaţională.

3.2. Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha

După dispariţia bipolarismului din sistemul relaţiilor internaţionale, numărul conflictelor
armate care au izbucnit în lume a crescut sensibil. În cvasiunanimitatea lor, ele au avut loc pe teritoriul

355
Hideki Tojo, fost Prim-ministru; generalul Seishiro Itagaki; generalul Kenji Doihara; generalul Iwene Matui; Koko Hirota,
fost premier între anii 1936-1938; generalul Akira Muto; generalul Heitato Kimura.
356
Dumitru Mazilu, Dreptul păcii. Tratat, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 336.

161
unui stat, având deci un caracter neinternaţional. Aici au avut loc cele mai grave încălcări ale dreptului
internaţional umanitar al conflictelor armate.
În două dintre aceste conflicte – din fosta Iugoslavie şi Rwanda – unde au avut loc cele mai
barbare atrocităţi, Consiliul de Securitate al ONU, invocând Capitolul VII al ONU, a creat Tribunale
penale internaţionale pentru judecarea persoanelor vinovate de comiterea de crime de război, crime
contra umanităţii şi acte de genocid.

A. Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru fosta Iugoslavie

Consiliul de Securitate al O.N.U., prin Rezoluţia nr.764, din 13 iulie 1992, atrăgea atenţia, ca
toate părţile aflate în conflict să se conformeze obligaţiilor asumate, potrivit Dreptului Internaţional
Umanitar şi că, persoanele care comit sau ordonă să se comită încălcări grave ale Convenţiilor de la
Geneva sunt direct răspunzătoare pentru aceste încălcări 357.
Prin Rezoluţia 808/22 februarie 1993, Consiliul de Securitate a dispus “crearea unui tribunal
internaţional spre a judeca persoanele presupuse a fi vinovate pentru cazurile de violare gravă a
dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând din 1991”. Prin
Rezoluţia 827/25 mai 1993 Consiliul de Securitate a aprobat Raportul Secretarului General al ONU
referitor la înfiinţarea acestui Tribunal, precum şi statutul acestuia.

Modul de constituire şi structura Tribunalului

Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a fost creat în baza articolului 29 din
Carta O.N.U., ca organ subsidiar al Consiliului de Securitate al O.N.U., conform prevederilor
capitolului VII din Cartă; în acest fel toate statele membre O.N.U. sunt obligate să colaboreze cu
Tribunalul.
Ca să evite criticile aduse celor două Tribunale de la Nurnberg şi Extremul Orient, Consiliul de
Securitate când a înfiinţat T.I.P.Y., a avut în vedere ca Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie va aplica
normele dreptului internaţional umanitar cutumiar.
În plus Statutul Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie nu cuprinde prevederi exprese în legătură
cu problema legalităţii sau neretroactivităţii răspunderii internaţionale penale.
Competenţa materială a T.I.P.Y. este limitată la gravele încălcări ale Convenţiilor de la Geneva
din 1949358, la nerespectarea legilor şi obiceiurilor de purtare a războiului, la genocid - pe care îl
întâlnim sub denumirea de „purificare etnică” - şi la crimele împotriva umanităţii.
Spre deosebire de Tribunalul de la Nurnberg, competenţele T.I.P.Y. se întind inclusiv la cazuri
de crime, săvârşite în condiţii de conflicte fără caracter internaţional, nu numai în condiţii de conflicte
internaţionale.
Competenţa personală este limitată, la rândul ei, la persoanele „prezumate responsabile de
încălcări grave ale Dreptului Internaţional Umanitar, comise pe teritoriul Fostei Iugoslavii începând cu
anul 1991”.
Principiul răspunderii internaţionale penale individuale este prevăzut de Statut în mod expres
la articolele 6 şi 7, la acest ultim articol, la paragraful 2 făcându-se menţiunea: „calitatea oficială a
unui acuzat, fie el şef de stat sau de guvern sau înalt funcţionar, nu-l exonerează de răspunderea penală
şi nu constituie motiv de diminuare a pedepsei”.
La cererea Consiliului de Securitate al O.N.U., Secretarul General al O.N.U. a întocmit un
raport privind cea mai adecvată construcţie juridică pentru un tribunal ad-hoc competent să judece şi
să pedepsească pe cei care s-au făcut vinovaţi de comiterea crimelor internaţionale înregistrate în Fosta
Iugoslavie după data de 1 ianuarie 1991.
Printre soluţiile analizate au fost:
a) Înfiinţarea Tribunalului printr-un tratat internaţional, care ar fi prezentat avantajul că, pe de
o parte, statele ar fi putut să examineze cu atenţie şi să elaboreze prevederi cu privire la toate aspectele

357
După această rezoluţie, au urmat altele respectiv, Rezoluţia nr.771. din data de 13 august 1992, care a afirmat şi dezvoltat
recomandările cuprinse m rezoluţia anterioară, precum şi Rezoluţia nr.780 din data de 6 octombrie 1992, prin care se
dispunea constituirea, de către Secretarul General al O.N.U. a unei Comisii de experţi care să analizeze datele furnizate de
Iugoslavia cu privire la încălcările grave şi să întocmească un raport.
358
Articolul 2: „Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care săvârşesc sau ordonă să se săvârşească
încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, şi anume următoarele acte îndreptate împotriva persoanelor
sau bunurilor acestora protejate în termenii Convenţiilor de la Geneva ... „.

162
acestui tribunal iar, pe de altă parte, statele ar fi putut să-şi exercite voinţa suverană în negocierea şi
încheierea acestui tratat, în special consimţământul de a fi obligate de dispoziţiile tratatului.
b) Înfiinţarea Tribunalului de către Adunarea Generală O.N.U. ca cel mai reprezentativ organ
al O.N.U.
c) Înfiinţarea Tribunalului de către Consiliul de Securitate al O.N.U., în baza capitolului 7 din
Cartă.
Având în vedere necesitatea constituirii unei jurisdicţii pentru pedepsirea crimelor
internaţionale şi a autorilor acestora cât mai repede, evenimentele propagându-se cu repeziciune,
Secretarul General al O.N.U. a stabilit ca Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie să se constituie printr-o
rezoluţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. ce urma să fie adoptată, aşa cum am arătat, în baza
capitolului VII din Carta O.N.U.
În ceea ce priveşte legalitatea modului în care a fost înfiinţat Tribunalul pentru Fosta
Iugoslavie, această problemă a stârnit numeroase dispute în rândul statelor, al doctrinarilor şi mai ales
la nivelul avocaţilor apărării.
Slobodan Miloşevici, primul şef de stat judecat (dar al cărui proces nu a fost finalizat datorită
decesului) de T.I.P.Y pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid, a negat pe
parcursul procesului acuzaţiile care i s-au adus; pe de altă parte, el a contestat, ba chiar a negat
legitimitatea instanţei care îl judeca.
În general criticile se refereau la:
- lipsa de competenţă a Consiliului de Securitate asupra persoanei fizice;
- conform Cartei O.N.U. - Consiliul de Securitate nu avea competenţa să înfiinţeze tribunalul -
ca organism judiciar subsidiar;
- o instanţă, creată printr-o decizie politică nu se poate caracteriza prin independenţă şi
imparţialitate;
- lipsa de conformitate a măsurii de înfiinţare a tribunalului cu practica Consiliului de
Securitate al O.N.U,
În legătură cu competenţa T.l.P.Y asupra persoanelor fizice, menţionăm că este recunoscut
faptul că deciziile Consiliului de Securitate se adresează statelor, care sunt obligate să le respecte. Dar
aceste decizii produc în mod indirect efecte şi asupra persoanelor fizice.
Decizia de înfiinţare a Tribunalului viza în special statele din spaţiul ex-iugoslav, care erau
incapabile să pună capăt conflictului armat, să tragă la răspundere vinovaţii pentru crimele comise şi
să instaureze din nou pacea.
Implicit, beneficiarii acestor măsuri ce urmăreau în final menţinerea păcii şi securităţii în Fosta
Iugoslavie, chiar dacă această activitate intra în competenţa Consiliului de Securitate al O.N.U., erau
locuitorii statelor respective în calitatea lor de cetăţeni, persoane fizice.
Se poate spune că această decizie a Consiliului de Securitate are într-adevăr un efect dublu,
atât faţă de state, cât şi faţă de persoane fizice. În practica sa mai întâlnim asemenea situaţii, respectiv
Rezoluţia 841/1993, prin care Consiliul de Securitate al O.N.U. a solicitat tuturor statelor să îngheţe
bunurile personale ale comandanţilor militari de facto din Haiti şi cele ale suporterilor lor civili,
Rezoluţia 748/31 martie 1992 prin care Consiliul de Securitate a solicitat Libiei predarea celor doi
suspecţi de implicarea şi deturnarea zborului PanAm. Apreciem că, într-adevăr, competenţa
Consiliului de Securitate s-a exercitat în principal asupra statelor din spaţiul ex-iugoslav incapabile să
stopeze violenţele şi să instaureze pacea şi securitatea şi doar în plan secundar asupra persoanelor
fizice, ca cetăţeni ai statelor respective şi beneficiari direcţi ai păcii şi securităţii naţionale.
Pentru a confirma cele prezentate mai sus, vicepreşedintele partidului democrat din Serbia a
afirmat că „deşi avem de-a face cu un proces intentat unui individ, judecarea lui Miloşevici va lăsa
urme asupra statului şi poporului”.
Organizaţia Naţiunilor Unite are o structură bine determinată, fiecare dintre organele
principale având o competenţă specifică atribuţiunilor ce îi revin conform actului de constituire şi
Statutului.
Organizaţia însumează toate aceste competenţe, având o competenţă generală axată pe
respectarea păcii şi securităţii internaţionale, a drepturilor omului şi cooperării între state.
În cadrul acestor competenţe, legat de atribuţia principală de respectare a păcii şi securităţii
internaţionale, un domeniu special îl reprezintă realizarea justiţiei internaţionale printr-un organism

163
judiciar, element indispensabil pentru realizarea obiectivului primordial, pacea şi securitatea
internaţională.
Organul judiciar din cadrul O.N.U cu atribuţiuni şi competenţe în acest sector este Curtea
Internaţională de Justiţie.
Consiliul de Securitate al O.N.U. nu are competenţă judiciară. În acest caz, opinăm că, raportat
strict la dispoziţiile Cartei O.N.U, Consiliul de Securitate nu are competenţa de a înfiinţa un Tribunal
ad-hoc, nici el însuşi neavând competenţă judiciară.
Dacă ne raportăm la competenţa generală a Consiliului de Securitate O.N.U. - asigurarea păcii
şi securităţii internaţionale - şi pe o interpretare mai largă a prevederilor Cartei O.N.U, se poate
accepta competenţa Consiliul de Securitate al O.N.U. în înfiinţarea T.I.P.Y.
Ideea care rămâne, este însă că o jurisdicţie internaţională valabilă poate fi creată numai printr-
un tratat elaborat şi adoptat de state în temeiul Cartei O.N.U. şi în baza unei Rezoluţii a Adunării
Generale a O.N.U.
Reamintim că până şi Tribunalele de la Nurnberg şi Tokyo au fost create prin acorduri
internaţionale în condiţii speciale.
O altă critică adusă TI.P.Y., având în vedere modul lui de înfiinţare - prin rezoluţie a Consiliul
de Securitate al O.N.U. - se referă la subordonarea lui politică şi lipsa de independenţă şi obiectivitate.
Trebuie menţionat că independenţa de care se bucură procurorul - conform articolului 16,
alineatul 2 – „procurorul care este un organ distinct în cadru tribunalului internaţional,. acţionează
deplin independent. El nu solicită şi nu primeşte instrucţiuni de la nici un Guvern sau de la altă sursă”
- şi care poate începe investigaţiile pe baza informaţiilor primite indiferent de sursa lor, sau din proprie
iniţiativă.
Actul de acuzare al procurorului poate fi revizuit doar de judecător. Nu trebuie uitat totuşi că
oricând Consiliul de Securitate O.N.U. poate să stopeze existenţa Tribunalului revocând delegarea de
funcţie pe care i-a încredinţat-o, fără să fie nevoie ca organe din sistemul O.N.U. să se implice în actul
de justiţie şi să apară reclamaţii cu privire la independenţa şi obiectivitatea Tribunalului.
Înfiinţarea T.I.P.Y. reprezintă o premieră ca măsură de restabilire a păcii şi securităţii
internaţionale adoptate de către Consiliul de Securitate al O.N.U., atât în practica acestuia cât şi în
practica oricărui alt organ O.N.U., sau chiar a organizaţiei în general.
Modalitatea de înfiinţare a T.I.P.Y. în această formă inedită este considerată ca ilegală sub două
aspecte: lipsa de conformitate cu măsurile Consiliului de Securitate în general şi, lipsa de conformitate
cu măsurile adoptate de Consiliul de Securitate în alte situaţii asemănătoare de conflict armat.
Conform Capitolului VII din Carta O.N.U., Consiliul de Securitate al O.N.U., atunci când
constată că există o situaţie de încălcare a păcii, de ameninţare la adresa păcii sau de agresiune, să ia
măsuri: fără folosirea forţei armate sau cu folosirea forţei armate.
Între măsurile fără folosirea forţei armate pe care Consiliul de Securitate O.N.U. le poate
adopta, conform articolului 41, nu figurează, în mod explicit, măsura stabilirii unui tribunal
internaţional pentru judecarea crimelor de război.
Măsurile fără folosirea forţei armate prevăzute de articolul 41 din Cartă nu sunt enumerate
limitativ, ceea ce a permis Consiliului de Securitate al O.N.U. să adopte în ultimii ani o serie de măsuri
care nu sunt cuprinse în acest articol.
Diversitatea măsurilor adoptate de Consiliul de Securitate în baza articolului 41 din Cartă,
dovedeşte libertatea de alegere pe care o are acesta în stabilirea măsurii adecvate pentru restabilirea
păcii şi securităţii internaţionale în deplină conformitate cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U.
Încă o problemă care pune sub semnul întrebării imparţialitatea şi independenţa T.I.P.Y. o
reprezintă soluţia de finanţare a activităţii Tribunalului - din surse private - ceea ce are darul să anuleze
chiar caracterul jurisdicţional al instituţiei.
Toate cele prezentate mai sus, dar şi natura politică a Consiliului de Securitate al O.N.U. - de
la care emană acest organ subsidiar - ne face să credem fără nici o urmă de îndoială, că T.I.P.Y. are la
rândul său un pronunţat caracter politic iar statutul de jurisdicţie legal constituită ridică multe semne
de întrebare.

Competenţa Tribunalului

164
 În conformitate cu articolul 1 din Statut, Tribunalul este competent să judece persoanele
presupuse responsabile de violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei
Iugoslavii începând din 1991.
În ce priveşte faptele incriminate, Statutul prevede: infracţiunile grave la Convenţiile de la
Geneva şi la Protocoalele adiţionale ale acestora (art.2); încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului
(art.3); genocidul (art.4) şi crimele împotriva umanităţii (art.5).
Dintre infracţiunile împotriva normelor prevăzute de Convenţiile de la Geneva, sunt
enumerate: omuciderea, tortura şi tratamentele inumane, incluzând experienţele biologice; distrugerea
sau însuşirea de bunuri nejustificate prin necesităţi militare, executate pe o scară largă şi în mod
arbitrar; constrângerea unui prizonier de război sau civil pentru a servi în forţele armate ale taberei
inamice; expulzarea sau transferul ilegal al unui civil sau deţinerea lui ilegală; luarea de civili ca
ostatici. Cât priveşte violarea legilor sau obiceiurilor războiului, Statutul, menţionează următoarele
acte: folosirea de arme toxice sau de alte arme concepute pentru a cauza suferinţe inutile; distrugerea
nejustificată a oraşelor şi satelor sau devastări care nu se justifică prin necesităţile militare; atacarea
sau bombardarea, prin orice mijloace, de oraşe neapărate, sechestrarea, distrugerea sau deteriorarea
deliberată de edificii consacrate cultelor, bisericii şi învăţământului, artelor, ştiinţelor, monumentelor
istorice, operelor de artă şi operelor cu caracter ştiinţific, jefuirea de bunuri publice sau private.
În Statut, se prevede că Tribunalul are competenţa de a urmări persoanele care au comis fapte
de genocid. Astfel, se arată că prin genocid se înţelege unul din actele comise cu intenţia de a distruge
în tot sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios: uciderea de membri ai grupului; atingerea
gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului; supunerea cu intenţie a membrilor
grupului la condiţii de existenţă care trebuie să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială;
măsuri vizând să împiedice naşterile în sânul grupului; transferul forţat de copii dintr-un grup în altul.
Vor fi pedepsite următoarele: genocidul; înţelegerea în vederea comiterii genocidului; incitarea directă
şi publică la comiterea genocidului; tentativa şi complicitatea la genocid.
Crimele împotriva umanităţii, respectiv cele comise în timpul unui conflict armat cu caracter
internaţional sau intern împotriva populaţiei civile, menţionate în Statut sunt următoarele: asasinatul,
exterminarea, supunerea la sclavie, expulzarea, întemniţarea, tortura, persecuţia pe motive politice,
rasiale şi religioase, precum şi alte acte inumane.
Tribunalul, a fost învestit cu următoarele competenţe: ratione personae (art.6 şi 7), ratione
loci şi ratione temporis (art.8) şi competenţele concurente (art.9).
Intră sub jurisdicţia Tribunalului, faptele comise de persoanele fizice constând în plănuirea,
pregătirea sau executarea uneia din crimele vizate în articolele 2-5 din Statut. Calitatea oficială a unui
acuzat – şef de stat sau înalt funcţionar – nu-l exonerează de răspunderea sa penală şi nici nu constituie
o circumstanţă atenuantă. Nu-l exonerează de răspundere, nici faptul că unul din actele enumerate în
art.2-5 din Statut a fost comis de un subordonat, dacă ştia sau avea motive să ştie că subordonatul se
pregătea să comită acest act sau că l-a făcut şi dacă superiorul său nu a luat măsurile necesare şi
rezonabile pentru a împiedica actul menţionat să fie comis ori să-i pedepsească pe autori.
Competenţa ratione loci a Tribunalului, se extinde la teritoriul fostei Republici Federative
Socialiste a Iugoslaviei, inclusiv spaţiul său terestru aerian şi maritim. Competenţa ratione temporis se
întinde de la 1 ianuarie 1991 până la o dată ce va fi stabilită ulterior.
Competenţa concurentă se referă la situaţia în care jurisdicţiile naţionale şi Tribunalul
internaţional, sunt competente a judeca o cauză din cele ce fac obiectul Statutului. În această situaţie,
Tribunalul internaţional, are prioritate faţă de jurisdicţiile naţionale. În orice fază a procesului,
Tribunalul, poate cere jurisdicţiilor naţionale să se desisteze în favoarea sa. Statutul a reglementat, de
asemenea, drepturile acuzatului, protecţia victimelor şi a martorilor, pedepsele, executarea pedepsei
etc.
În baza articolului 21359, acuzatului i-au fost recunoscute următoarele drepturi şi garanţii:
egalitatea în faţa tribunalului; dreptul de a fi audiat în mod echitabil şi public; prezumţia de
nevinovăţie până la rămânerea definitivă a sentinţei; dreptul de a fi informat într-un timp cât mai scurt
posibil şi într-o limbă pe care o cunoaşte de motivele acuzării care i se aduc; dreptul de a dispune de
un timp suficient pentru a-şi pregăti apărarea şi de a comunica cu apărătorul său; de a fi judecat fără o

359
Articolul 21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul referitor la Drepturile Civile şi Politice,
adoptat în anul 1966.

165
întârziere excesivă; de a participa la procesul său; să interogheze sau să ceară interogarea martorilor;
să nu fie forţat să depună mărturie împotriva sa ori de a se recunoaşte vinovat.
Camera de primă instanţă, pronunţă, conform art.24, sentinţe şi aplică pedepse şi sancţiuni.
Sentinţa se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor şi se citeşte în şedinţă publică. Ea este motivată, cu
posibilitatea judecătorilor de a exprima opinii individuale.
Potrivit art. 24 din Statut, Camera de primă instanţă, aplică numai pedepse cu închisoarea ca şi
tribunalele iugoslave. Camera de apel, examinează recursurile prezentate de condamnaţi sau de
procuror pentru o eroare de drept sau de fapt, ea având dreptul de a confirma, anula sau revizui
sentinţele Camerelor de primă instanţă.
Închisoarea se execută într-un stat desemnat de Tribunal. Graţierea şi comutarea pedepsei, se
pot face conform legilor statului în care este încarcerat, cu acordul membrilor Tribunalului.
Articolul 29, reglementează problema cooperării şi asistenţei judiciare (pentru cercetarea şi
judecarea persoanelor acuzate statele colaborează cu Tribunalul, ele fiind solicitate să răspundă fără
întârziere la orice cerere de asistenţă sau ordonanţă a Tribunalului pentru identificarea şi cercetarea
persoanelor, convocarea martorilor şi producerea de probe, arestarea şi deţinerea persoanelor).
Sediul Tribunalului este la Haga, cheltuielile sale fiind suportate din bugetul ordinar al
Naţiunilor Unite. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza.
Potrivit Statutului, TI.P.Y. a fost compus, iniţial, din 11 judecători aleşi pe o perioadă de patru
ani cu dreptul de a fi realeşi de către Adunarea Generală O.N.U. la propunerea Consiliului de
Securitate al O.N.U., de pe o listă de 22-23 de persoane, întocmită de Secretarul General, pe baza
nominalizărilor făcute conform unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora.
Dacă la început cei 11 judecători, câţi au fost iniţial, erau repartizaţi în două Camere de primă
Instanţă fiecare compusă din câte trei judecători şi o Cameră de Apel compusă din cinci judecători,
ulterior, această situaţie s-a schimbat.
În prezent Tribunalul Internaţional este alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27 de
judecători ad-litem360.
Procurorul General al Tribunalului este numit de către Consiliul de Securitate, pe baza
propunerii Secretarului General al O.N.U, tot pentru o perioadă de patru ani, fiind ajutat de personalul
necesar, numit la propunerea sa de către acelaşi Secretar General.
Sediul Tribunalului Internaţional este la Haga.
O etapă deosebită în activitatea T.I.P.Y. a reprezentat-o adoptarea Regulamentului de
Procedură al Tribunalului de către judecătorii săi.
Dificultatea constă în faptul că nu există nici un precedent, pe care aceştia să se poată baza în
momentul stabilirii şi redactării regulilor, şi în plus timpul avut la dispoziţie era extrem de scurt.
Fără acest Regulament, Tribunalul nu putea demara activitatea sa de sprijinire a reinstaurării
păcii în Balcani. Din această cauză, regulile de procedură au cunoscut o evoluţie permanentă,
urmărindu-se creşterea operativităţii.
Un lucru mai puţin obişnuit pentru o jurisdicţie este faptul că adoptarea şi modificarea
regulilor de procedură aplicabile T.I.P.Y. revine chiar în sarcina judecătorilor instanţei.
La articolul 24, Statutul T.I.P.Y. prevede pedepsele ce pot fi aplicate. Urmând modelele
reglementărilor internaţionale, care tind a aboli pedeapsa cu moartea, Statutul nu prevede decât
pedeapsa cu închisoarea, pentru stabilirea limitelor „Camera de Judecată recurge la grila generală a
pedepselor cu închisoarea aplicate de tribunalele Fostei Iugoslavii”, deci la normele aplicabile pe
teritoriul unde s-a comis crima.
Conform articolului 27 din Statut „Pedeapsa închisorii este executată într-un stat desemnat de
către Tribunalul de pe lista statelor care au făcut cunoscut Consiliului de Securitate că sunt dispuse să
primească condamnaţii”. În momentul de faţă sunt şapte state care au încheiat înţelegeri cu Tribunalul
de la Haga pentru a-i ţine în închisoare pe cei găsiţi vinovaţi, respectiv: Norvegia, Suedia, Finlanda,
Franţa, Spania, Italia şi Austria.
Acestea au competenţa de a acorda şi graţierea, însă sub controlul Tribunalului Internaţional.
Statele membre O.N.U., „colaborează cu Tribunalul la descoperirea şi judecarea persoanelor
360
Statutul TPIY, aşa cum a fost el modificat ultima oară prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1329, din 30 noiembrie
2000, prevede, că în acest moment, Tribunalul este format din trei Curţi de Primă Instanţă şi o Curte de Apel. Prin această
rezoluţie se stabileşte, de asemenea, instituţia judecătorilor ad-litem, care sunt aleşi după o procedură similară cu cea a
judecătorilor permanenţi.

166
acuzate de săvârşirea unor încălcări grave ale dreptului internaţional”, şi în special pentru arestarea şi
ducerea în faţa Tribunalului a persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau aducere.
Printre dificultăţile cu care se confruntă T.I.P.Y. sunt întârzierile în realizarea actului de
justiţie. Deşi Tribunalul Internaţional de la Haga este criticat în continuare din cauza procedurilor
greoaie, totuşi în ultima perioadă, sub conducerea Carlei del Ponte, a devenit mai eficient. A fost
modificat Regulamentul de Procedură şi Probe, s-a creat funcţia de „pre-trial judge” al cărui rol este să
asigure buna desfăşurare a fazei premergătoare procesului.
Activitatea Tribunalului este susţinută de statele Uniunii Europene şi S.U.A., dar pe de altă
parte este contestată de Federaţia Rusă şi parţial China.
Tribunalul nu dispune de o forţă de poliţie proprie, bazându-se pe trupele K.F.O.R. şi S.F.O.R.,
cantonate în Fosta Iugoslavie, cu atribuţiuni de menţinere a păcii.
Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale Tribunalului de la Haga a
fost ex-preşedintele sârb Slobodan Miloşevici, împotriva căruia s-au formulat peste 60 de capete de
acuzare, cuprinzând crime împotriva umanităţii, crime de război şi genocid, toate comise în cele trei
conflicte majore care au dus la destrămarea Fostei Iugoslavii, respectiv Croaţia (1991-1995), Bosnia-
Herţegovina (1992-1995) şi Kosovo (1998-1999).
După predarea lui Slobodan Miloşevici Tribunalului de la Haga, premierul sârb de la acea
vreme, Zoran Djindjici, asasinat la 12 martie 2003, declară că „Guvernul Serbiei a fost constrâns să
protejeze interesele ţării, pentru că o întrerupere a cooperării cu T.I.P.Y. ar fi avut consecinţe negative
incomensurabile pentru viitorul ţării noastre”.
El nu a considerat concludentă decizia Curţii Constituţionale care blocase aplicarea decretului
guvernamental de extrădare a cetăţenilor iugoslavi, afirmând că „Judecătorii din componenţa acestei
Curţi sunt numiţi de însuşi Miloşevici, iar această Curte Constituţională este aceeaşi care anul trecut
încerca să anuleze alegerile democratice”.
Premierul Djindjici a justificat la acel moment decizia guvernului său printr-un articol din
Constituţia sârbă, articolul 135, introdus de Slobodan Miloşevici pe vremea când se afla la conducerea
Serbiei pentru a-şi spori prerogativele. Potrivit analiştilor belgrădeni, articolul legitima Puterea de la
Belgrad să ia decizii fără a consulta Parlamentul, dacă interesele naţionale o cer. Procesul s-a încheiat
înainte de finalizare datorită decesului lui Slobodan Miloşevici.
Un alt nume de „marcă” printre deţinuţii aflaţi în custodia Tribunalului de la Haga se află
fostul preşedinte al sârbilor bosniaci, Biljiana Plavsici, inculpată pentru opt capete de acuzare.
Ea s-a recunoscut vinovată pentru crime împotriva umanităţii în războiul din Bosnia. S-au
făcut speculaţii cu privire la existenţa unei înţelegeri între ea şi T.I.P.Y., miza reprezentând-o depoziţia
pe care ar face-o împotriva lui Miloşevici.
Procesul s-a desfăşurat în perioada 11 ianuarie 200l - 27 februarie 2003 şi s-a soldat cu
condamnarea lui Biljiana Plavsici la 11 ani de închisoare. Pedeapsa se execută în Suedia.
Milan Babici, fost „preşedinte” al sârbilor din Croaţia este o altă personalitate condamnată de
Tribunalul de la Haga. Judecătorii au estimat că deşi Milan Babici nu a fost principalul iniţiator al
atrocităţilor comise, prin activitatea sa a sprijinit de o manieră semnificativă persecuţiile lansate
împotriva civililor, cei care nu erau sârbi. A fost propusă o pedeapsă de 11 ani de închisoare, însă
judecătorii au stabilit o pedeapsă de 13 ani de închisoare. Acesta s-a sinucis în celula în care îşi ispăşea
pedeapsa.
Un alt caz foarte mediatizat l-a reprezentat cel al fostului general croat bosniac Tihomir
Blasik, condamnat în anul 2000 pentru crime de război, respectiv masacrarea a 100 de musulmani de
către forţe croate bosniace în 1993. Împotriva ex-generalului au fost formulate 19 capete de acuzare,
iar pedeapsa, una dintre cele mai severe aplicate de TI.P.Y., a fost de 45 de ani de închisoare.
În urma recursului formulat, acuzaţiile împotriva lui Tihomir Blasik au fost mult reduse, iar
tribunalul a redus pedeapsa de la 45 de ani la 9 ani. Cu ocazia judecării recursului, 16 din cele 19
capete de acuzare au căzut, iar judecătorii au motivat reducerea acuzaţiilor şi implicit a pedepsei „pe
fondul unei cantităţi uriaşe de probe suplimentare” la care T.I.P.Y. nu a avut acces înaintea morţii
fostului preşedinte Franjo Tudjman.
După numirea Carlei del Ponte ca Procuror General, strategia acesteia a fost spre incriminarea
responsabililor de rang înalt ai tuturor părţilor implicate în conflictul din Fosta Iugoslavie, ceilalţi
„peşti mai mici” sau „profitorii de război” urmând să răspundă pentru crimele lor în faţa tribunalelor
locale, unde T.I.P.Y. a trimis dosarele întocmite.

167
 În acest sens, în anul 2003 Consiliul pentru Crime de Război al Curţii Districtuale din Belgrad
a emis primul său verdict de la fondarea sa. În decembrie 2003, Consiliul a condamnat 14 persoane
găsite vinovate de crime de război comise în 1991, împotriva croaţilor la un total de 231 de ani de
închisoare.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie este primul tribunal creat în baza
Capitolului VII al Cartei O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, primul tribunal
penal internaţional care a aplicat corpusul dreptului internaţional umanitar în vigoare şi care a stabilit,
în plan judiciar, locul ce revine dreptului cutumiar.
T.I.P.Y. face muncă de pionierat, stabilind numeroase şi importante precedente juridice şi
instituţionale.
În faţa instanţelor de judecată ale T.I.P.Y. au compărut aproximativ 120 de acuzaţi, 64 se află
încă în centrul propriu de detenţie al tribunalului, iar 35 sunt transportaţi în penitenciare din cele şapte
state care au semnat un acord în acest sens cu O.N.U.; pentru 37 de persoane s-a dat sentinţa finală; 13
inculpaţi sunt încă necapturaţi şi peste 3500 de victime au depus mărturie.
Cu toate argumentele pro şi contra privind legalitatea constituirii TI.P.Y, considerăm că o
instanţă jurisdicţională internaţională legitimă poate fi creată numai printr-un tratat elaborat şi adoptat
de state în baza unei rezoluţii a Adunării Generale O.N.U. şi în temeiul Cartei Naţiunilor Unite, în care
trebuie să vedem o veritabilă Constituţie a întregii comunităţi internaţionale.
Crearea Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie, a suscitat numeroase discuţii
contradictorii, atât în ceea ce priveşte legitimitatea lui, cât şi funcţionalitatea şi eficienţa sa.

B. Tribunalul penal internaţional pentru Rwanda

În urma conflictului armat izbucnit în luna aprilie 1994 pe teritoriul Rwandei, care a făcut
peste un milion de victime în rândurile populaţiei civile, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o
serie de rezoluţii prin care se urmărea stingerea conflictului armat, ultima dintre acestea, hotărând
crearea unui Tribunal internaţional pentru pedepsirea persoanelor care au comis infracţiuni grave la
Convenţiile de la Geneva. Printre aceste Rezoluţii pot fi menţionate următoarele:
- Prin Rezoluţia 872 din 5 octombrie 1993, Consiliul de Securitate salută semnarea Acordului
de pace de la Arusha, dintre guvernul rwandez şi Frontul Patriotic Rwandez (FPR) din 4 august 1993
şi decide constituirea unei forţe de menţinere a păcii (Misiunea Naţiunilor Unite de Ajutor pentru
Rwanda – UNAMIR).
- Prin Rezoluţia 909 din 5 aprilie 1994, Consiliul de Securitate, decide prelungirea mandatului
UNAMIR până la 21 iulie 1994.
- Prin Rezoluţia 935 din 1 iulie 1994, Consiliul de Securitate cere Secretarului General al
O.N.U., să constituie de urgenţă o Comisie imparţială de experţi care să examineze probele privind
violările grave comise pe teritoriul Rwandei, inclusiv actele de genocid, solicitând cooperarea statelor
şi organismelor umanitare.
- Prin Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994, Consiliul de Securitate, decide constituirea unui
Tribunal internaţional, care va funcţiona în conformitate cu prevederile Statutului “în scopul urmăririi
persoanelor responsabile de genocid, de alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite
pe teritoriul Rwandei şi a altor cetăţeni rwandezi răspunzători de genocid sau de alte asemenea violări
săvârşite pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.
Tribunalul pentru Rwanda este competent să judece trei categorii de fapte:
- genocidul, definit în art.2 din Statut într-o formă similară celei din Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948;
- crime împotriva umanităţii, constând în atacuri sistematice şi pe scară largă săvârşite
împotriva populaţiei civile pe temeiuri naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase (art.3 din
Statut);
- crime de război săvârşite prin violarea articolului 3 comun Convenţiilor de la Geneva din
1949 şi al Protocolului adiţional II de la Geneva din 1977;
Ceea ce aduce nou Statutul Tribunalului, chiar o nouă filosofie pe tărâmul dreptului
internaţional penal, este că acesta califică drept infracţiuni grave, deci crime de război, ceea ce
instrumentele tradiţionale califică doar ca infracţiuni. Nici Convenţiile de la Geneva din 1949, nici
Protocolul adiţional din 1977 nu califică încălcările art.3 comun şi ale Protocolului adiţional II ca

168
infracţiuni grave, ci ca simple infracţiuni pentru care statele au obligaţia generală de a lua măsuri,
chiar ferme, de a face să înceteze361.
Astfel, Statutul, dă autoritate Tribunalului să urmărească persoanele care au săvârşit sau
ordonat săvârşirea următoarele violări grave ale articolului 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din
1949 şi ale Protocolului adiţional II din 1977, fără a se limita la acestea: violenţa împotriva vieţii,
sănătăţii fizice sau mentale a persoanelor, precum şi tratamentul inuman cum ar fi tortura, mutilarea
sau orice formă de pedeapsă corporală; pedepsele colective: luarea de ostatici; actele de terorism;
ultragii la demnitatea personală, în special umilirea şi tratamentele degradante, violul, prostituţia
forţată şi orice altă formă de atac la decenţă; jaful; pronunţarea de sentinţe şi executarea de pedepse
fără o judecată prealabilă efectuată de un tribunal constituit în mod legal, care să fi permis toate
garanţiile juridice recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate; ameninţările cu
săvârşirea oricăreia dintre faptele menţionate anterior. 362
Persoana care a planificat, instigat, ordonat, săvârşit, sau a ajutat şi încurajat plănuirea,
pregătirea sau înfăptuirea unei fapte la care se face referire în art.2-4 ale Statutului, va fi răspunzătoare
în mod individual de acestea.
Statutul, prevede o competenţă prevalentă a Tribunalului Internaţional faţă de orice altă
instanţă care ar judeca fapte de natura celor menţionate, săvârşite în limitele teritoriale stabilite.
Sentinţele Tribunalului pot fi atacate cu apel pentru erori de fapt sau de drept şi supuse
revizuirii.
Pedeapsa aplicată de Tribunal, este închisoarea pe termene determinate. Ea se execută pe
teritoriul Rwandei sau pe teritoriul oricărui stat care şi-a exprimat voinţa de a accepta persoane
condamnate de Tribunal. De asemenea, Tribunalul poate lua decizia de confiscare a averii dobândite
ilicit şi de restituire a bunurilor proprietarului de drept.
La propunerea autorităţilor statului pe teritoriul căruia se execută pedeapsa, condamnatul poate
fi graţiat de preşedintele Tribunalului, cu consultarea celorlalţi judecători.
Preşedintele Tribunalului, prezintă anual un raport asupra activităţii desfăşurate de instanţă,
Consiliului de Securitate al ONU. Sediul Tribunalului este stabilit la Arusha, capitala Tanzaniei. Biroul
procurorului se află la Kigali, capitala Rwandei.
Conform datelor înregistrate la O.N.U, la 8 noiembrie 2005, T.I.P.R., avea în evidenţă de la
începutul activităţii 72 de persoane arestate, din care 6 erau condamnate definitiv şi îşi execută
pedeapsa în Mali, trei sunt în libertate, respectiv Rusatira Leonidas al cărui dosar a fost restituit
procurorului din cauza probelor insuficiente; Bernard Ntugahga, care a fost pus în libertate la 18
martie 1999 întrucât s-au retras acuzaţiile împotriva sa şi Bagilis Hema Ignace care a fost achitat la 3
iulie 2002, doi sunt liberaţi condiţionat, unul a decedat, opt condamnaţi aşteaptă să fie transferaţi, 27
au procese în curs etc.
Tribunalul pentru Rwanda a înregistrat însă şi o premieră, astfel că sentinţa în procesul lui
Jean Claude Akayesu, pronunţată la 2 septembrie 1998 de Tribunalul de la Arsuha, are o valoare
istorică uriaşă, fiind prima condamnare pentru crima de genocid emisă de către o instanţă
internaţională.
Cu toate acestea sunt voci care susţin că Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda
constituie un alt exemplu de „eşec” al unui tribunal internaţional.
Avocaţii care îi reprezintă pe acuzaţi declară că procurorii Tribunalului pentru Rwanda îşi
bazează acuzaţiile pe dovezi circumstanţiale fragile.
După aproape 10 ani de proces, cu un cost pentru comunitatea internaţională de aproximativ
500 milioane de dolari, Tribunalul a condamnat numai 14 oameni. Fostul locotenent colonel Alays
Simba este ultimul acuzat condamnat în 13 decembrie 2005 la o pedeapsă cu închisoarea de 25 de ani
pentru comiterea infracţiunilor de genocid şi crime împotriva umanităţii, constând în participarea sa la
masacrarea populaţiei Tutsi la Şcoala tehnică Murambi. Guvernul pentru Rwanda declară că
Tribunalul este ineficient şi corupt, în timp ce oficialii O.N.U. susţin că Rwanda le blochează
investigaţiile pe care le desfăşoară pe pământ african.

361
Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, p.177.
362
Articolul 4 din Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda – text publicat în Gabriel Oprea, Ion Suceavă,
Ionel Cloşcă, op. cit., 491-499

169
 Ammal, Preşedintele Tribunalului a prezentat un raport de activitate în faţa Consiliului de
Securitate O.N.U. în care a analizat activitatea desfăşurată, precizând stadiul cercetărilor în fiecare caz
în parte.
Ca noutate, menţionăm că mai mulţi militari francezi, din cei peste 2500 de militari din trupele
de menţinere a păcii trimişi în 1994 în Rwanda, sunt anchetaţi în momentul de faţă de un procuror
militar, acuzaţiile mergând de la neintervenţia în cazul unor masacre a locuitorilor din Rwanda,
continuând cu viol, omor şi până la complicitate la genocid. Avocaţii părţilor vătămate s-au temut
că guvernul francez va bloca ancheta sub motivul că informaţiile solicitate în proces sunt clasificate
drept secret de stat.
Cele două tribunale penale internaţionale au suportat anumite critici, datorită imperfecţiunilor
constituirii lor, demonstrând încă o dată necesitatea creării unei Curţi Penale Internaţionale
permanente.

C. Curtea Specială pentru Sierra Leone

Încă din martie 1991, Sierra Leone a devenit teatrul unui război civil. Pentru a pune capăt
violenţelor din ţară şi restabilirii ordinii, Guvernul Sierrei Leone a solicitat O.N.U. să constituie un
tribunal internaţional care să aibă competenţa să judece persoanele ce se fac răspunzătoare de crimele
comise în perioada conflictului armat.
Prin Rezoluţia 1315 din 14 august 2000, Consiliul de Securitate al O.N.U. a solicitat
Secretarului General al O.N.U. să negocieze cu guvernul din Sierra Leone un acord în baza căruia să
se constituie o instituţie juridică independentă, având competenţă să judece crimele împotriva
umanităţii, crimele de război şi celelalte încălcări grave ale dreptului internaţional comise în Sierra
Leone.
Secretarul General a încheiat cu succes negocierile cu guvernul din Sierra Leone şi a prezentat
Consiliului de Securitate raportul cu propunerea de înfiinţare a unei Curţi Speciale.
La 16 ianuarie 2002, la Freetown 363, a fost semnat Acordul dintre O.N.U. şi Guvernul Sierra
Leone, care prevedea la articolul 1 constituirea Curţii Speciale pentru Sierra Leone, în scopul
pedepsirii persoanelor care se fac vinovate în cel mai înalt grad de încălcări grave ale dreptului
internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone, comise pe teritoriul acestui stat începând cu 30
noiembrie 1996.
Spre deosebire de T.I.P.Y şi T.I.P.R 364., Curtea Specială pentru Sierra Leone este înfiinţată în
baza unui acord internaţional încheiat între O.N.U. şi Sierra Leone, statul unde s-au comis crimele.
Compunerea Curţii Speciale este diferită de cea a celor două tribunale pentru Rwanda şi
respectiv pentru Fosta Iugoslavie, prin aceea că pe lângă procurorii, judecătorii şi personalul
internaţional există şi procurori, judecători şi personal din Sierra Leone.
Numirea Procurorului Şef, a Procurorului Adjunct, a judecătorilor din Camerele de Judecată se
face conform articolului 2 (alineatul 1, 2, litera a), b), c), 3,4 şi 5) de Secretarul General al O.N.U. şi
de guvernul Sierrei Leone.
Este o concepţie nouă cu privire la jurisdicţia internaţională ad-hoc, prin care se recunoaşte
autorităţilor statului pe teritoriul căruia s-au comis crimele, dreptul de a participa la realizarea justiţiei
penale internaţionale şi pentru a nu mai crea acel sentiment de reţinere al populaţiei din Sierra Leone
văzând că nu poate să-şi exercite drepturile, indirect, la pedepsirea vinovaţilor de crimele comise.
Chiar în condiţiile unei noi concepţii cu privire la jurisdicţia internaţională ad-hoc, în
septembrie 2003 la Freetown - Santigie Kahu, membru în junta militară la putere în Sierra Leone la
sfârşitul anilor 90, urmărit pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război, a protestat în faţa
Curţii Speciale împotriva judecării sale de către „oamenii albi”.
„Nu înţeleg pentru ce mă găsesc în faţa oamenilor albi” - a declarat el Curţii conduse de
judecătorul canadian Pierre Boutet. Vorbind în limba sa natală, Krio - versiune sierra - leoneză a
englezei denaturate utilizate în Africa, Kanu a spus: „dacă am făcut rău poporului din ţara mea, acesta
ar trebui să mă defere unui tribunal local. Ori eu nu văd aici decât oameni albi”. Kanu a pledat
nevinovat la acuzele aduse de Curte.
363
Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a Curţii. A se vedea, în acest sens,
The Agreement Between The United Nations And The Government Of Sierra Leone On The Establishment Of A Special
Court For Sierra Leone, preluat de la http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm
364
TIPI şi TIPR au aceeaşi Cameră de Apel.

170
 Observăm şi în acest caz, ca şi în cel care l-a vizat pe fostul preşedinte sârb Slobodan
Miloşevic, că cei doi acuzaţi au contestat competenţa tribunalului ad-hoc.
La 3 aprilie 2006, fostul Preşedinte liberian Charles Taylor a avut prima înfăţişare în faţa
C.S.S.L. Acesta a pledat nevinovat la cele 11 capete de acuzare pentru crime de război şi crime
împotriva umanităţii. Taylor a fost pus sub acuzare de C.S.S.L. în anul 2003. Acuzaţiile împotriva lui
includ ordonarea, înlesnirea şi complicitatea la comiterea de crime, terorizarea populaţiei civile,
omoruri, recrutarea de copii pentru acţiuni armate şi violenţă sexuală.
Prin Rezoluţia 1667 din 31 martie 2006 a Consiliului de Securitate al O.N.U. s-a dispus
transferul lui Taylor în custodia C.S.S.L.
Charles Taylor, fost lider militar, apoi Preşedinte al Liberiei din 1997, a instigat şi sprijinit
rebelii în timpul războiului civil din Sierra Leone, ţară învecinată cu Liberia. Se susţine că Taylor a
asigurat asistenţa financiară şi militară rebelilor cu care a acţionat de comun acord pentru a câştiga
controlul asupra Sierrei Leone şi a avea în acest fel accesul la diamantele şi celelalte resurse ale ţării.
Peste 50 000 de persoane, dintre care mulţi civili, au fost ucişi în timpul conflictului armat
dintre grupurile rebele şi militanţii pro-guvernamentali. Mulţi alţii au fost mutilaţi. Copiii - soldaţi -
adesea drogaţi şi abuzaţi, au fost folosiţi în mare măsură pe timpul desfăşurării luptelor.
Conflictul armat a încetat în anul 2002.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe de la acea vreme, Scott Mc Clellan, declara în legătură cu
necesitatea încetării conflictului din Sierra Leone „continuăm să cerem părţilor să pună capăt luptelor,
să se retragă şi să respecte termenii acordului de armistiţiu”.
Charles Taylor a primit propunerea de azil făcută de Nigeria însă, după alegerile naţionale care
au avut loc recent în Liberia şi victoria lui Ellen Johnson Sirleaf, acesta din urmă a cerut Nigeriei
arestarea fostului Preşedinte liberian.
În urma intervenţiei Preşedintelui Johnson Sirleaf, Nigeria l-a arestat şi predat pe Taylor, care
a încercat să fugă fiind prins de oficialii nigerieni la graniţa cu Camerunul.
Liberia, Sierra Leone şi C.S.S.L. s-au arătat îngrijorate de faptul că judecarea lui Taylor în
Sierra Leone va prezenta riscuri din punct de vedere al securităţii, care ar putea destabiliza regiunea şi
mai mult, prezenţa .continuă a lui Taylor în regiune constituind o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii internaţionale.
Sierra Leone, Liberia şi C.S.S.L. au propus ca procesul lui Taylor să fie condus de C.S.S.L.,
dar să fie mutat la Curtea Penală Internaţională de la Haga.
Articolul 10 al Acordului dintre O.N.U. şi Guvernul Sierra Leone privind constituirea
C.S.S.L., prevede că deşi sediul C.S.S.L. va fi în Sierra Leone, acesta „se va putea întruni în alt loc
decât sediul stabilit dacă. acest lucru este considerat necesar pentru îndeplinirea cu eficienţă a funcţiei
sale”. Acelaşi articol mai prevede că, C.S.S.L. „se poate întruni în afara Sierrei Leone dacă
circumstanţele sunt de aşa natură” şi desigur în baza unui acord cu guvernul statului respectiv, în cazul
Taylor fiind vorba de Olanda.
Taylor se opune transferului, deşi a invocat o serie de temeri cu privire la siguranţa personală
în timp ce se află în custodia C.S.S.L., motivul principal fiind acela că doar în Sierra Leone ar avea
parte de un proces echitabil.
Pe lângă crimele internaţionale care stau la baza instituirii unei astfel de jurisdicţii
internaţionale, în competenţa Curţii Speciale au intrat şi o serie de infracţiuni prevăzute de dreptul
intern conform prevederilor din articolul 1, spre deosebire de T.I.P.Y. şi T.I.P.R., care au avut în
competenţă numai crime internaţionale.
Tot ca urmare a modului de constituire, diferit de cel al T.I.P.Y. şi T.I.P.R., Curtea Specială din
Sierra Leone - chiar dacă are preeminenţă asupra jurisdicţiei din Sierra Leone, putând să emită ordine
obligatorii pentru guvernul din Sierra Leone - nu va putea să aibă preeminenţă şi asupra jurisdicţiilor
naţionale ale statelor terţe, întrucât acordul a fost încheiat între O.N.U. şi Sierra Leone.
În concluzie, Curtea Specială pentru Sierra Leone, creată printr-un acord (între O.N.U. şi
Sierra Leone) care este o sinteză între o organizaţie internaţională de cooperare şi organ subsidiar al
O.N.U., dar reprezintă o evoluţie pozitivă a jurisdicţiei internaţionale ad-hoc.

4. Instituirea unei jurisdicţii internaţionale penale de către Naţiunile Unite

171
 Principiul răspunderii internaţionale penale, consacrat în Statutul Tribunalului de a Nurnberg,
cunoscut sub denumirea de „Principiile de la Nürnberg”, a fost confirmat de Adunarea Generală a
O.N.U., prin Rezoluţia nr. 95/1 din 11 decembrie 1946, adoptată în unanimitate.
Răspunderea penală internaţională, reafirmată în „Principiile de la Nürnberg”, este în prezent o
instituţie unanim recunoscută, autoritatea sa înregistrând progrese remarcabile o dată cu consacrarea în
diverse tratate internaţionale postbelice, 365 şi în recunoaşterea în diferite constituţii 366 şi declaraţii
guvernamentale a caracterului criminal al războiului de agresiune. Totodată, răspunderea penală
internaţională este angajată nu numai în cazul declanşării unui război de agresiune, ci şi în situaţiile de
recurgere la represalii, blocadă paşnică sau intervenţie militară.
Problema creării unei instanţe penale internaţionale cu caracter permanent a fost ridicată în
cadrul Adunării Generale a ONU cu prilejul dezbaterilor asupra “Principiilor de la Nürnberg”, precum
şi în timpul elaborării Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. 367 Prin
Rezoluţia sa nr.620/B III din 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a cerut Comisiei de Drept
Internaţional să-şi dea avizul asupra oportunităţii şi posibilităţii creării unui organ judiciar
internaţional care să judece persoanele vinovate de comiterea crimei de genocid sau de alte crime care
ar intra în competenţa sa potrivit convenţiilor internaţionale. În cea de a doua sesiune a sa, din
decembrie 1950, Comisia de Drept Internaţional şi-a dat avizul favorabil, considerând că este oportună
şi posibilă crearea unui asemenea organ. Ca atare, în decembrie 1950, Adunarea Generală a ONU a
creat, prin Rezoluţia nr.489/V, un comitet special, denumit “Comitetul de la Geneva”, alcătuit din
reprezentanţi ai 17 state membre, cu misiunea de a elabora propuneri referitoare la crearea unei Curţi
penale internaţionale permanente, precum şi statutul acesteia.
Proiectul de Statut al Curţii, a fost dezbătut de Comisia a VI-a (juridică) a Adunării Generale a
ONU la cea de a VII-a sesiune a acesteia din iunie 1952. Adunarea Generală a creat un nou comitet,
“Comitetul 1953”368, care a prezentat un proiect de Statut revizuit. 369
Pentru o lungă perioadă de timp, ideea a fost abandonată, pe de o parte pentru faptul că o serie
de state i-au adus critici serioase, considerând statutul un pas înapoi în raport cu Tribunalul de la
Nürnberg, iar pe de altă parte, pentru că, din punct de vedere procedural, problema a fost conexată cu
cea a proiectului de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii 370 şi cu definiţia agresiunii.
În faţa valului de atrocităţi comise în conflictele destructurate apărute de la începutul acestui
ultim deceniu, comunitatea internaţională s-a mobilizat din nou, astfel că numai în anul 1996
reprezentanţii statelor s-au reunit în nu mai puţin de şase reuniuni internaţionale pentru a definitiva
proiectul de statut al unei curţi penale internaţionale, de atâta vreme nefinalizat. Textul la care s-a
ajuns a fost supus spre aprobare unei Conferinţe diplomatice convocată de Naţiunile Unite la Roma
între 15 iunie şi 17 iulie 1998. Pe parcursul celor 32 de zile cât a durat Conferinţa, reprezentanţii
statelor au reuşit să se pună de acord asupra problemelor în dispută, iar la 17 iulie au adoptat Statutul
Curţii Penale Internaţionale Permanente.
Acest document, care în final a luat forma unui tratat, a fost adoptat cu o majoritate
covârşitoare, dintre cele 148 delegaţii ale statelor participante 120 votând pentru, împotrivă votând 7,
iar alte 21 abţinându-se. Din păcate, reprezentanţii unor state mari, cum sunt SUA, China, India nu s-
au aflat printre cei care au votat în favoarea Curţii.
Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a numit semnarea Statutului de la Roma “dar al
speranţei pentru generaţiile viitoare şi un enorm progres pe calea universalizării drepturilor omului şi a
sistemului de drept. Posibilitatea pe care a avut-o cândva umanitatea, de a termina cu “cultura
nepedepsirii”, a devenit mai reală ca niciodată şi nu avem dreptul să nu ne folosim de ea.”

365
Actul de la Chapultepec (1945); Tratatul de la Rio de Janeiro (1947); Tratatul american de reglementare paşnică (1948);
Acordul chino-indian din 1954 cuprinzând cele cinci principii ale coexistenţei paşnice, Actul Conferinţei afro-asiatice de la
Bandung (1955); Declaraţia relativă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state în
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite (1970) ş.a.
366
Printre acestea cităm: Constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Japoniei şi ale unor numeroase state latino-americane.
367
Articolul 6 din Convenţie prevede posibilitatea judecării persoanelor acuzate de genocid de către Curtea Internaţională de
Justiţie.
368
Conform Rezoluţiei 678/VII.
369
Detalii cu privire la acest proiect, în Grigore Geamănu, op.cit., p.568-571.
370
Vezi Rezoluţiile 898/XI din 1954 şi 1186 şi 1187/XII din 1957.

172
 4.1. Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale
La 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care a fost
deschis spre semnare până la data de 31 decembrie 2000, la sediul O.N.U. de la New York. Statutul
urma „să intre în vigoare în prima zi a lunii care urmează celei de-a 60-a zi după data depunerii celui
de-al 60-ilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare pe lângă secretarul general al
O.N.U.”371.
Acest Statut fiind considerat nu numai un instrument pentru promovarea justiţiei, dar şi unul
pentru încurajarea păcii, la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a fost promovată o
campanie de accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe lista celor mai importante 25
de documente ale secolului372.
De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a recomandat statelor
membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice documentul în cel mai scurt timp posibil, adresând
totodată Consiliului Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre priorităţile sale de
acţiune pe anul 2001.
În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la 1 iulie 2002, intră în vigoare Statutul care
înfiinţează primul tribunal permanent având competenţa să judece persoanele vinovate de cele mai
grave încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar şi anume genocidul, crimele de război, crimele
împotriva umanităţii şi, în perspectiva definirii, crima de agresiune.
Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de 104 373. Dintre acestea, 27
sunt state africane, 12 din Asia, 15 din Europa de Est, 21 din America Latină şi Caraibe şi 25 din
Europa de Vest.
Curtea Penală Internaţională, potrivit Statutului său, dispune de personalitate juridică
internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat parte la Statut.
Jurisdicţia Curţii este relativ restrânsă, constând iniţial din numai trei crime, iar aceasta se referă
numai la crimele de interes major pentru comunitatea internaţională.
Sediul Curţii este la Haga, în Olanda 374, fiind bine cunoscut faptul că acest oraş are cea mai
bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, acesta fiind deja sediul Curţii Internaţionale de
Justiţie a Naţiunilor Unite, precum şi al Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi
multe alte instituţii internaţionale. Pentru aceasta, Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez,
care a fost aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în numele său.
În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor semnatare, Curtea Penală
Internaţională devine o anexă a jurisdicţiei penale naţionale, făcând parte integrantă din ordinea
juridică naţională. Rezultă de aici că ea nu încalcă suveranitatea naţională şi nici nu trece peste
competenţa sistemelor judiciare naţionale care au dreptul să investigheze şi să judece crimele
internaţionale. Se poate spune că jurisdicţia penală naţională are prioritate asupra jurisdicţiei Curţii,
rolul acesteia fiind de a o completa. Supremaţia sistemelor juridice naţionale reiese şi din alte
prevederi ale Statutului, asfel că toate cererile Curţii cu privire la cooperare, inclusiv cele în vederea
arestării sau predării unui acuzat, precum şi aducerii de probe, sunt soluţionate de către sistemele
judiciare naţionale375.
A fost creat un Comitet Pregătitor având misiunea de a întocmi un Proiect de Reguli de
Procedură şi Probaţiune în concordanţă cu prevederile Statutului, deosebit de important pentru fixarea
în concret a cadrului procesual în care are loc instrumentarea unei cauze aflate în competenţa Curţii.
Acest Comitet Pregătitor va elabora şi un ansamblu de norme destinate definirii Elementelor crimelor,
care vor avea rolul de a sprijini Curtea în interpretatrea şi definirea crimelor aflate în competenţa sa,
datorită faptului că în textul Statutului se regăsesc doar enunţate.
Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele principiul legalităţii şi pe cel al
răspunderii penale, reglementând instituţia exonerării de răspunderea penală, şi o Parte specială care
defineşte crimele care intră sub jurisdicţia Curţii. De asemenea, include multe domenii de drept .penal
şi internaţional, cum ar fi Drept procesual penal, instituţia extrădării, Drept internaţional umanitar,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
371
Conform art. 126, paragraful 6, din Statutul de la Roma.
372
A. Filip, Justiţia internaţională între deziderat şi realitate. Curtea Penală Internaţională, Ed. Paideia 2007, p. 187.
373
Până la 15 martie 2008.
374
Art. 3 din Statut
375
A. Filip, op. cit. p. 188.

173
 4.2. Compunerea şi structura Curţii
Curtea se compune din 18 judecători, aleşi prin vot secret cu două treimi din membrii Adunării
statelor părţi, dintre persoanele propuse de acestea. Criteriile de eligibilitate sunt: să aibă o înaltă
calificare în drept internaţional penal şi în drept internaţional public; să reprezinte principalele sisteme
juridice din lume şi, fapt inedit într-o instanţă jurisdicţională internaţională, să asigure o reprezentare
echitabilă a bărbaţilor şi femeilor.
Curtea este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi care sunt aleşi de judecători din
rândul lor şi care se află în permanenţă la sediul Curţii. În cadrul Curţii funcţionează trei secţii: Secţia
de primă instanţă, Secţia preliminară şi Secţia de apel, fiecare cu câte şase judecători. În primele două
secţii vor funcţiona experţi în drept penal, în timp ce în Camera de apel, vor fi specialişti în drept
internaţional.
Grefierul, ales de judecători cu o majoritate absolută, este responsabil de aspectele nejudiciare
ale administraţiei şi serviciului Curţii.

4.3. Competenţa materială a Curţii

Potrivit art. 11 din Statut, Curtea este îndrituită să judece crimele care ţin de competenţa sa,
comise după intrarea în vigoare a Statutului, iar pentru fiecare stat care va adera ulterior, după data
când acesta a devenit parte.
De menţionat că, toate cele 4 tribunale internaţionale care s-au constituit anterior – cele de la
Nürnberg şi Tokio, cel pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Rwanda – au fost create pentru a judeca
exclusiv sau în principal fapte săvârşite înainte de înfiinţarea lor.
În stabilirea categoriilor de infracţiuni ce trebuie să intre în competenţa Curţii, s-a pornit de la
ideea de a se păstra o coerenţă între definirea acestora în diverse instrumente internaţionale şi în
Statutul Curţii. În final, după numeroase dezbateri, s-a ajuns la includerea în Statut, a patru categorii
de crime: crima de genocid; crime împotriva umanităţii; crime de război; crima de agresiune.

4.3.1. Crima de genocid

Din cauza gravităţii pe care o prezintă, această crimă a fost enumerată prima în art.6 din
Statutul Curţii. În timpul dezbaterilor asupra acestei crime s-a criticat faptul că, în Convenţia din 1948
cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid nu au fost incluse şi faptele îndreptate nu
numai împotriva grupurilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase, ci şi contra celor politice, sociale şi
economice. Considerându-se că lacunele Convenţiei din 1948 nu produc practic nici un efect, întrucât
asemenea fapte pot fi calificate crime împotriva umanităţii, participanţii la Conferinţă, au decis să nu
amendeze un text care în momentul de faţă este foarte larg acceptat.

4.3.2. Crime împotriva umanităţii

În dreptul internaţional umanitar, crimele împotriva umanităţii puteau fi comise atât în timp de
pace, cât şi în timp de război. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, făcea, o
condiţie de calificare a acestor crime din starea de război, această situaţie menţinându-se şi în statutele
Tribunalelor penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda. Statutul Tribunalului penal internaţional, nu
mai menţine această condiţionare, întrucât articolul 7 dispune: “1. În conformitate cu acest statut,
«crimă împotriva umanităţii» înseamnă oricare dintre următoarele acte, când sunt comise ca parte a
unui atac sistematic, îndreptat împotriva unei populaţii civile, având cunoştinţă despre atac:
a) Omorul;
b) Exterminarea;
c) Supunerea la sclavie;
d) Deportarea sau transferul forţat al populaţiei;
e) Arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică prin violarea regulilor fundamentale
ale dreptului internaţional;
f) Tortura;
g) Violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, starea de graviditate forţată sau orice altă
formă de violenţă sexuală de o gravitate similară;
h) Persecuţia împotriva unui grup identitar sau unei colectivităţi bazată pe criterii politice,
rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase, de gen cum sunt definite în paragraful 3 sau alte fapte

174
care sunt universal recunoscute ca fiind nepermise de către dreptul internaţional în legătură cu orice
act la care s-a făcut referire în acest paragraf sau orice crimă care intră sub jurisdicţia Curţii;
i) Dispariţia forţată de persoane;
j) Crima de apartheid;
k) Alte acte inumane cu caracter similar cauzând intenţionat mari suferinţe sau grave
atingeri sănătăţii mentale sau fizice ş.a.”
Aşa, după cum se constată, Statutul, a lărgit mult conceptul de crime împotriva umanităţii, un
accent special punând pe crimele cu caracter sexual.

4.3.3. Crimele de război sunt bine precizate în dreptul internaţional. Ele au fost definite în
Statutele Tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi Tokyo, în Statutele celor două
Tribunale penale internaţionale de la Haga şi de la Arusha, precum şi în Convenţiile de la Geneva din
1949 şi în Protocolul adiţional I (sub denumirea de “infracţiuni grave”). Sub această denumire, sunt
acoperite şi alte “violări grave” ale dreptului internaţional umanitar. Deşi s-a apreciat că această
categorie de crime este mai puţin gravă decât crima de genocid şi crimele împotriva umanităţii,
“pentru că ea poate fi sancţionabilă în virtutea unui singur act izolat şi nu cere nici un element
internaţional special sau probă că actul face parte dintr-o politică generalizată şi sistematică ”, ea a
fost foarte riguros reglementată în Statutul Curţii (art.8), fiind divizată în patru categorii. Două, pentru
crimele comise în conflictele armate internaţionale şi două în conflictele armate fără caracter
internaţional376. Statutul, conţine şi unele inovaţii, precum incriminarea recrutării copiilor în forţele
armate şi transferul, direct ori indirect, de către puterea de ocupaţie a unei părţi din populaţia sa civilă
în teritoriul pe care-l ocupă sau deportarea ori transferul – în interiorul sau în afara teritoriului ocupat –
al totalităţii sau al unei părţi a populaţiei din acest teritoriu.

4.3.4. Crima de agresiune

Singurul organ împuternicit de Carta ONU de a constata existenţa unui act de agresiune este
Consiliul de Securitate. Curtea Penală Internaţională, nu poate fi sesizată cu asemenea crime decât
după ce Consiliul de Securitate şi-a dat verdictul în acest sens.
În ceea ce priveşte crima de agresiune, Statutul cuprinde o dispoziţie de trimitere (art.5 par.2),
în sensul că jurisdicţia Curţii în ce priveşte această infracţiune se va exercita numai după ce se va
adopta o dispoziţie în concordanţă cu art.121 şi 123 ale Statutului care să definească această crimă şi
să stabilească condiţiile în care Curtea îşi poate exercita competenţa. Adoptarea unei asemenea
definiţii va fi posibilă după expirarea unei perioade de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului, prin
procedura depunerii de amendamente, prevăzută de art.121, care să fie analizate apoi de o Conferinţă
de revizuire a Statutului, la care să participe membrii Adunării statelor părţi (art.123).

4.4. Competenţa personală a Curţii

Curtea îşi poate exercita competenţa personală cu două precondiţii:
1. Când persoana care face obiectul unei anchete sau al unei urmăriri penale este cetăţean al
unui stat parte la statut, şi
2. Când statul pe teritoriul căruia a avut loc actul sau omisiunea în discuţie, este parte la
Statut.
Un amendament la aceste reguli,este adus prin art.124, care permite unui stat care a devenit
parte la Statut să declare că “pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a acestui Statut
pentru statul în cauză, el nu acceptă jurisdicţia Curţii cu privire la categoria de crime la care face
referire articolul 8377 atunci când o crimă este pretinsă a fi comisă de către cetăţeni ai săi ori pe
teritoriul său. O declaraţie conformă acestui articol poate fi retrasă în orice moment…”
Curtea nu are competenţă faţă de o persoană sub vârsta de 18 ani în momentul pretinsei
comiteri a unei crime (art.26).

4.5. Complementaritatea între jurisdicţiile naţionale şi Curte

376
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Consideraţii privind Statutul Curţii Penale Internaţionale, în volumul “Lumea în care
trăim. Studii şi cercetări juridice”, vol.II, Bucureşti, 1999, p.259.
377
Este vorba de crime de război.

175
 Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul adiţional I din 1977 creează în sarcina statelor
părţi obligaţia de a urmări şi extrăda persoanele bănuite de a fi comis infracţiuni grave sau de a fi
ordonat comiterea lor.
Totodată, ele s-au angajat să ia toate măsurile pentru elaborarea unei legislaţii care să prevadă
sancţiuni penale împotriva persoanelor care comit asemenea infracţiuni şi pentru a face să înceteze
orice fapte contrare dreptului umanitar. Curtea Penală Internaţională nu se poate substitui competenţei
jurisdicţiilor naţionale de a reprima infracţiunile grave. Potrivit principiului complementarităţii,
Statutul Curţii Penale Internaţionale,lasă statelor responsabilitatea primară, ea neintervenind decât
atunci când: a) jurisdicţiile naţionale refuză să traducă în justiţie proprii cetăţeni şi b) sistemul de
justiţie al unui stat încetează de a mai fi funcţional. De asemenea, Curtea poate să-şi exercite
jurisdicţia în cazul unor procese simulate, când procedura nu s-a desfăşurat într-o manieră
independentă sau imparţială378.
De altfel, potrivit prevederilor Statutului său, Curtea poate fi sesizată în primul rând de către
statele membre, iar în unele cazuri de Consiliul de Securitate al O.NU.
Ea se poate însă şi autosesiza, Procurorul Curţii având dreptul să pornească cercetările din
proprie iniţiativă atunci când deţine suficiente informaţii despre săvârşirea sau nepedepsirea unor
infracţiuni internaţionale grave.

4.6. Independenţa şi imparţialitatea Curţii

Fiind înfiinţată în baza unui tratat internaţional multilateral, la care sunt invitate să participe
toate statele lumii, Curtea Penală Internaţională este în principiu un organism judiciar independent.
Legăturile ei cu O.N.U. nu sunt de subordonare, ci de cooperare.
Curtea, nu este nici o instituţie specializată a O.N.U. şi nici organul său judiciar, aşa cum este
Curtea Internaţională de Justiţie şi nici un organism subsidiar al Consiliului de Securitate, ca în cazul
Tribunalelor internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda.
Curtea Penală Internaţională, trebuie să menţină însă legătura cu O.N.U. şi în acest sens art. 2
al Statutului, prevede că relaţiile dintre cele două instituţii internaţionale urmează să fie stabilite printr-
o înţelegere care trebuie să fie adoptată de Adunarea statelor părţi la Statut. Nici una dintre prevederile
Statutului nu lasă să se înţeleagă posibilitatea unei interferenţe a organizaţiei mondiale în activitatea
Curţii Penale Internaţionale.
Statutul Curţii oferă un anumit rol, deşi foarte limitat, Consiliului de Securitate al O.N.U.
Dispoziţiile art.16 stipulează că “nici o anchetă şi nici o urmărire nu pot fi angajate şi nici
conduse în baza Statutului, în perioada de 12 luni care urmează datei la care Consiliul de Securitate a
făcut o cerere în acest sens Curţii, printr-o rezoluţie adoptată în baza cap.VII al Cartei O.N.U. Cererea
poate fi reînnoită în aceleaşi condiţii de către Consiliul de Securitate.
Potrivit prevederilor art. 29 din Statut, crimele care ţin de competenţa Curţii nu se prescriu.
În judecarea cauzelor, Curtea Penală Internaţională va aplica un complex de principii şi norme
juridice, după cum urmează: prevederile Statutului, care în art.22-33 include o serie de principii uzuale
în dreptul penal; prevederile tratatelor internaţionale pertinente şi principiile şi normele dreptului
internaţional; legislaţia naţională a statului care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi exercite jurisdicţia
asupra cauzei aduse judecăţii, cu condiţia ca aceasta să nu fie incompatibilă cu Statutul ei, cu dreptul
internaţional, precum şi cu normele şi standardele recunoscute pe plan internaţional; principiile şi
regulile de drept aşa cum acestea au fost interpretate în deciziile ei anterioare.
Drepturile suspecţilor sau acuzaţiilor sunt rezumate în dispoziţii detaliate pentru fiecare fază a
procesului. Aceste dispoziţii, sunt inspirate din instrumente internaţionale care reglementează
drepturile omului. În anumite cazuri, garanţiile prevăzute, sunt superioare celor înscrise în aceste
instrumente.379 De exemplu, atât suspectul în faza de anchetă, cât şi acuzatul, în cea de proces, au
dreptul de a păstra tăcerea, fără ca aceasta să fie luată în consideraţie pentru a determina culpabilitatea
sau inocenţa acestuia.
Statutul mai prevede şi alte drepturi, care pot fi considerate ca noutăţi: dreptul de a face o
declaraţie scrisă sau orală, pentru apărarea sa, fără a presta jurământul; dreptul de a nu i se impune
răsturnarea sarcinii probei, nici sarcina respingerii (art.67).
378
Principiul complementarităţii prevăzut în Statut este în opoziţie evidentă cu principiul primordialităţii prevăzut în statutele
Tribunalelor penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda.
379
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Consideraţii privind Statutul Curţii Penale internaţionale, în RRDU, nr.5-6/1998, p.34.

176
 Curtea, poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată următoarele pedepse:
închisoare pe timp de cel mult 30 de ani sau închisoare pe viaţă, dacă gravitatea extremă a crimei şi
situaţia personală a condamnatului o justifică. La pedeapsa cu închisoarea, Curtea, poate adăuga o
amendă, precum şi confiscarea de profituri, de bunuri, de averi provenind direct sau indirect din crime,
fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună credinţă (art.77 din Statut).
Statutul Curţii, nu prevede pedeapsa cu moartea. Executarea pedepselor definitiv aplicate, se
poate face într-unul dintre statele desemnate de Curte, de pe o listă a statelor care şi-au exprimat voinţa
lor de a accepta persoane condamnate.
Preocuparea crescândă a mediilor juridice pentru soarta victimelor violărilor drepturilor
omului, se reflectă în mai multe dispoziţii ale Statutului. Cea mai importantă este cea enunţată în
art.75, care permite Curţii să acorde unei persoane o reparaţie pentru crimele a cărui victimă a fost.
Curtea va stabili principiile aplicabile formelor de restituire, de compensare şi de reabilitare. La cerere
şi în mod excepţional din propria sa iniţiativă, Curtea va putea determina orice daună, pierdere sau
prejudiciu cauzat victimelor şi succesorilor acestora.
Curtea Penală Internaţională, are competenţa să ordone unei persoane declarată culpabilă să
repare prejudiciile cauzate.
Statele părţi la Statutul Curţii Penale Internaţionale, se obligă, potrivit art.86, să coopereze pe
deplin cu această instituţie în ceea ce priveşte investigaţiile şi acuzaţiile de crimă pe care le iniţiază
potrivit competenţelor ei.
Obligaţia are un caracter general şi se referă la oricare dintre autorităţile statului.
Fie că este vorba de poliţie, de armată sau de altă autoritate guvernamentală, instituţiile
respective sunt obligate să răspundă cererilor Curţii de îndată ce aceasta a început o procedură
judiciară. Acest Statut este perfectibil (de altfel a şi fost modificat şi completat la 25 septembrie 1998
şi 18 mai 1999).
Potrivit prevederilor art.126, Statutul trebuia să intre în vigoare în prima zi care urma
depunerii la Secretarul General al ONU a celui de al 60-lea instrument de ratificare, acceptare,
aprobare sau aderare.
Acest lucru, s-a realizat la mai puţin de patru ani de la adoptare, respectiv la data de 1 iulie
2002, când jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale a intrat în vigoare.
La data de 14 iulie 2003, numărul ţărilor care au ratificat Statutul Curţii Penale Internaţionale,
era de 91.
În februarie 2003, Adunarea Statelor Părţi la Statutul Curţii penale internaţionale, a ales prima
cameră formată din 18 judecători, care include 7 femei şi 11 bărbaţi şi care prin pregătirea şi ţara lor
de origine reprezintă diferite zone şi sisteme juridice de pe glob.
La 11 martie 2003, aceşti judecători au marcat printr-o solemnă ceremonie, la Haga, în
Olanda, intrarea efectivă în activitate a Curţii Penale Internaţionale, depunând jurământul şi alegând în
funcţia de preşedinte al instanţei, pe judecătorul Phipippe Kirsch (Canada).
La data de 21 aprilie 2003, a fost ales în unanimitate de voturi, în calitate de procuror al Curţii
penale internaţionale, Luis Moreno Ocampo, din Argentina, care a început să-şi exercite atribuţiile, la
data de 1 iulie 2003.
România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111/13 martie 2002,
publicată în Monitorul Oficial nr. 211/28 martie 2002.
Crearea Curţii Penale Internaţionale constituie o premisă a diminuării faptelor de violare a
drepturilor omului, sfârşitul impunităţii şi ameninţarea cu sancţiuni internaţionale (chiar dacă nu sunt
atât de drastice cum ar reclama gravitatea faptelor comise) şi reprezintă un factor de descurajare cu
caracter general380.

4.7. Procedura în faţa Curţii

Procedura în faţa curţii se desfăşoară pe mai multe etape, astfel:
a) sesizarea Procurorului Curţii;
b) procedura în faţa autorităţilor statului naţional;
c) procedura în faţa Camerei Preliminare;

380
Ibidem, p.35.

177
 d) procedura în faţa Camerei de Primă Instanţă;
e) pronunţarea sentinţei;
f) procedura în faţa Camerei de Apel.
Curtea poate fi sesizată prin următoarele moduri:
 prin sesizarea Procurorului de către un stat parte;
 prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
 prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni.
Conform art. 14 din Statut, statul parte solicită Procurorului să investigheze cazul în scopul
acuzării uneia sau mai multor persoane de săvârşirea unor crime care sunt de competenţa Curţii.
Consiliul de Securitate al ONU poate să sesizeze cun astfel de cauze Procurorul, atunci când
acesta acţionează în conformitate cu dispoziţiile Cap. VII din Carta ONU, fapt care determină ca
rezoluţiile Consiliului să se aplice şi statelor care nu sunt părţi ale Statutului.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 paragraf c din Statut, Curtea îşi poate exercita jurisdicţia şi în
cazurile în care Procurorul a iniţiat o investigaţie pe cont propriu, pe baza informaţiilor primite
referitoare la crimele ce ţin de competenţa acesteia. Aceasta înseamnă că se asigură funcţionalitatea
Curţii atunci când alte motive ar împiedica statele părţi sau Consiliul de Securitate al ONU să sesizeze
astfel de situaţii Curţii.
Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul concluzionează că nu există o bază suficientă
pentru urmărire, el va informa Camera Preliminară despre concluzia sa şi motivele acesteia. Dacă
Procurorul hotărăşte că există o bază rezonabilă pentru a acţiona, existând suficiente motive
considerabile pentru a crede că o anchetă ar servi intereselor justiţiei, el este obligat să informeze
Camera Preliminară.
De asemenea, Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care o dispune
Camera Preliminară, be baza formării convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că persoana în
cauză a comis crima şi că arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei,
împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime 381.
Statul parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie şă ia imediat măsuri pentru punerea în
executare a cererii, conform propriei legislaţii şi statutului Curţii.
Persoana arestată este imediat deferită autorităţilor judiciare compenente ale statului e
detenţie, care va verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura
de arestare a fost respectată şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză 382.
Într-un termen rezonabil, după predarea persoanei către curte sau înfăţişarea sa voluntară,
Camera Preliminară va ţine o şedinţă pentru a confirma învinuirile pe care Procurorul înţelege să se
bazeze pentru a cere trimiterea în judecată. Această şedinţă se desfăşoară în prezenţa Procurorului şi a
persoaneicare face obiectul anchetei sau a urmăririi, precum şi a avocatului acesteia 383.
Camera Preliminară deţinând copia integrală a dosarului cauzei, va decie, în funcţie de
consistenţa sa şi a probelor care vor fi prezentate de părţi, dacă va trimite acuzatul în faţa unei Camere
de Primă Instanţă, pentru a fi judecat 384. Această procedură va fi condusă de un judecător.
În faza următoare a procesului, în cazul verdictului de vinovăţie, Camera de Primă Instanţă va
stabili pedeapsa ce va fi aplicată, ţinând seama de concluziile şi de probele pertinente prezentate în
cadrul procesului385.
Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarate vinovată, o sentinţă de condamnare
de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, închisoarea pe viaţă 386.
Camera de Primă Instanţă pronunţă o hotărâre de condamnare, ce poate să facă obiectul
apelului.
Apelul poate fi făcut atât de condamnat cât şi de Procuror, bazându-se pe o eroare de
procedură, eroare de fapt sau de drept sau orice alte motive care ar afecta corectitudinea procedurilor

381
Art. 15 din Statut.
382
Art. 59, pct. 1şi 2 din Statut..
383
Idem, art. 61, pct. 1.
384
Idem, art. 61, pct. 7.
385
Idem, art. 76, pct. 1.
386
Idem, art. 77, pct. 1

178
sau a deciziei387. Hotărârea Camerei de Apel se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în şedinţă
publică şi este motivată, iar executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea se
realizează pe teritoriul satatului desemnat de Curte, dintre acelea care s-au declarat dispuse să
primească condamnaţii388.

4.8. Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională

Până în prezent389 trei State Părţi au depus solicitării Biroului Procurorului , în vederea
analizării situaţiilor, după cum urmează:
 la data de 29.01.2004 – Republica Uganda;
 la data de 19.04.2004 – Republica Democrată Congo;
 la data de 06.01.2005 – Republica Central Africană.
De asemenea, Consiliul de Securitate al ONU a adresat o solicitare Biroului Procurorului, la
data de 31.03.2005, în vederea analizării situaţiei din Darfur, Sudan. După o analiză temeinică a celor
prezentate, în conformitate cu Statutul Curţii Penale Internaţionale şi cu respectarea regulilor de
procedură şi administrare a probelor, Procurorul şef al Curţii a decis, până în prezent, deschiderea
investigaţiilor în 4 cazuri:
 la data de 23.06.2004 în Republica Democrată Congo;
 la data de 29.07.2004 în Republica Uganda;
 la data de 06.06.2005 în Darfur, Sudan;
 la data de 25.05.2007 în Republica Central Africană.

4.8.1. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo - primul caz al
Curţii Penale Internaţionale
După aproape doi ani de la adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, la data de 23
iunie 2004, Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Louis Moreno Ocampo, la Haga, anunţă
decizia sa de a deschide prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale. Astfel, Biroul Procurorului
urma să investigheze gravele crime comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo, începând cu
data de 1 iulie 2002. Decizia deschiderii unei investigaţii a fost luată după analizarea considerentelor
legate de jurisdicţie şi admisibilitate cerute de Statutul de la Roma. Procurorul a concluzionat că o
investigaţie asupra gravelor crime din R.D.Congo ar fi în interesul justiţiei şi a victimelor.
Biroul Procurorului a analizat îndeaproape situaţia din R.D. Congo, începând cu iulie 2003,
iniţial concentrându-se asupra crimelor comise în Regiunea Ituri. În septembrie 2003, Procurorul a
informat Statele Părţi că era gata să solicite autorizarea Secţiei de Primă Instanţă, să-şi folosească
propriile puteri să pornească investigaţia, cu condiţia să primească suport din partea autorităţilor din
R.D. Congo. În noiembrie 2003, Guvernul R.D. Congo saluta, printr-o scrisoare, implicarea Curţii
Penale Internaţionale şi în martie 2004 R.D. Congo a adresat Curţii o notă asupra situaţiei din ţară.
Milioane de civili au murit în urma conflictelor din R.D.Congo, încă din anul 1990.
Jurisdicţia Curţii, însă, se aplică crimelor comise după data de 1 iulie 2002, când Statutul de la
Roma a intrat în vigoare.
State, organizaţii internaţionale şi neguvernamentale au raportat mii de morţi prin execuţii în
masă şi singulare în R.D. Congo, începând cu anul 2002. Rapoartele se mai refere au la violuri, tortură
şi la folosirea ilegală a copiilor ca soldaţi.
În baza acestor date s-a lansat prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale, Procurorul şef
Louis Moreno Ocampo spunând că: "aceasta este un pas mare înainte pentru justiţia internaţională,
împotriva impunerii şi pentru protecţia victimelor".

4.8.2. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda

În luna decembrie a anului 2003 Preşedintele Ugandei Yoweri Museveni a luat decizia de a
prezenta situaţia privitoare la Armata de Rezistenţă a Lordului (Lord's Resistance Army) Procurorului
Curţii Penale Internaţionale. Procurorul a considerat că există o baza suficientă pentru a demara
387
Art. 81, pct. 1 din Statut.
388
Idem, art. 103. pct. 3.
389
1 iunie 2008

179
investigaţiile. Între Presedintele Museveni şi Procurorul CPI a avut loc o întâlnire pentru a stabili baza
pentru cooperările următoare dintre Uganda şi CPI. O problemă importantă va fi localizarea şi
arestarea conducerii LRA. Aceasta va necesita o cooperare activă a statelor şi instituţiilor
internaţionale în susţinerea eforturilor autorităţilor ugandeze.
Mulţi dintre membrii Armatei de Rezistenţă sunt ei însuşi victime, fiind răpiţi şi brutalizaţi de
conducerea LRA. Problema reintegrării acestor persoane în societatea din Uganda este esenţială pentru
stabilitatea viitoare a Ugandei de Nord. Aceasta va necesita sprijinul susţinut al comunităţii
internaţionale, deoarece Uganda şi Curtea Penală Internaţională nu pot face asta singure.
În efortul de a încuraja membrii LRA, să se întoarcă la viaţa normală, autorităţile ugandeze au
promulgat o lege de amnistiere. Preşedintele Museveni i-a comunicat Procurorului Curţii intenţia sa de
a modifica această lege în aşa fel încât să excludă conducerea LRA, asigurându-se că cei care poartă
cea mai mare responsabilitate pentru crimele împotriva umanităţii comise în Uganda sunt aduşi în faţa
justiţiei.
Tinând cont de situaţia tocmai prezentată, la data de 29 iulie 2004, la Haga, Procurorul Şef al
Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno Ocampo, a constatat că există bază suficientă pentru
deschiderea unei investigaţii privind situaţia din Uganda, decizia de începere fiind luată după o analiză
amănunţită a informaţiilor disponibile, pentru a se asigura că cerinţele prevăzute în Statutul de la
Roma sunt îndeplinite.

4.8.3. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU, privind situaţia din

Darfur, Sudan şi deschiderea investigaţiilor CPI
Secretarul General al ONU, Kofi Anan, a aprobat adoptarea Rezoluţiei Consiliului de
Securitate 1593 (2005) care prezintă Procurorului Curţii Penale Internaţionale situaţia din Darfur,
începând cu 01.07.2002. Această situaţie impune Consiliului folosirea autorităţii sale prevăzute în
Statutul de la Roma pentru a crea un mecanism adecvat ridicării vălului de imunitate care a permis
continuarea neîngrădită a crimelor din Darfur privind drepturile omului.
Secretarul General a cerut Guvernului din Sudan, celorlalte părţi ale conflictului din Darfur şi
tuturor statelor şi organizaţiilor internaţionale şi regionale interesate cooperarea deplină şi acordarea
oricărui suport necesar Curţii şi Procurorului.
Secretarul General stipulează, de asemenea, că durabilitatea păcii din Darfur poate fi susţinută
numai de o înţelegere negociată între părţile acestui conflict tragic şi le cere acestora reînceperea
negocierilor în Abuja pentru a-i grăbi deznodământul.
La data de 06 iunie 2005, la Haga,. Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis
Moreno-Ocampo, a decis declanşarea unei investigaţii privind situaţia din Darfur, Sudan.
Urmărind referatul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din data de 31 martie 2005,
Procurorul a primit documentele arhivistice ale Comisiei Internaţionale de Investigare din Darfur. În
continuare, Oficiul Procurorului a cerut informaţii unei varietăţi de surse, colectând astfel mii de
documente. Oficiul a intervievat, totodată, peste 50 de experţi particulari. După o analiză atentă,
Procurorul a decis că cerinţele statutare iniţierii unei investigaţii au fost îndeplinite.
La data deschiderii investigaţiei, Procurorul Luis Moreno-Ocampo a spus:"Investigaţia va
necesita o cooperare susţinută între autorităţile naţionale şi internaţionale. Va forma o parte a unui
efort colectiv, implicând Uniunea Africană şi alte iniţiative pentru stoparea violenţelor din Darfur şi
promovarea justiţiei. Mecanismele tradiţionale din Africa pot constitui un important mijloc de
completare a acestor eforturi şi de obtinere a reconcilierii locale".
În interesul cauzei Procurorul va cere tuturor partenerilor furnizarea către Oficiu a tuturor
informaţiilor, probelor şi suportului practic necesar satisfacerii mandatului.
Fundamentul deciziei de a deschide investigaţiile în Darfur este constituit din mai multe
puncte, enumerate în continuare:
1.Curtea Penală Internaţională are jurisdicţie asupra unor crime grave supuse dreptului
internaţional, comise pe teritoriul statelor-părţi sau de cetăţeni ai statelor părţi. Drept urmare, Curtea
are jurisdicţie asupra situaţiilor din toate statele la care se face referire Consiliul de Securitate al
Naţiunilor Unite în Capitolul VII al Regulamentului Naţiunilor Unite.
2.Când Procurorul primeşte un referat, Statutul impune acestuia realizarea unei examinări

180
preliminare, ori a unei analize a informaţiilor disponibile pentru a determina dacă există suficiente
motive şi probe pentru a începe o investigaţie. Pentru realizarea acestei analize, Procurorul poate
cerceta informaţii ale statelor, organelor Naţiunilor Unite, organizaţiilor interguvernamentale şi non-
guvernamentale, sau ale altor surse credibile.
În luarea deciziei, Procurorul trebuie să aibă în vedere:
a) jurisdicţia: informaţiile deţinute susţin o bază motivată credinţei că o crimă ce intră cadrul
competenţei materiale Curţii a fost sau urmează a fi comisă;
b) testul de admisibilitate: situaţia trebuie să implice cazuri care ar fi admisibile, lucru ce
necesită examinarea gradului de pericol şi considerarea aplicării procedurilor naţionale privind cazul
respectiv;
c) interesul justiţiei: luând în considerare gravitatea crimei şi interesele victimei, există motive
substanţiale pentru a considera că o investigaţie nu ar satisface interesele justiţiei.
În selectarea cazurilor, Procurorul va considera gravitatea, admisibilitatea şi interesul justiţiei
şi va continua analizarea oricăror proceduri naţionale din Sudan care s-ar putea aplica unor cazuri
particulare.
3.Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite s-a adresat, cu privire la situatia din Darfur,
Procurorului Curtii Penale Internationale, în Rezoluţia 1593 (2005), la data de 31 martie 2005.
Rezoluţia cere Sudanului şi tuturor celorlalte părţi ale conflictului din Darfur cooperarea cu Curtea.
De asemenea, invită Curtea şi Uniunea Africană să discute despre aranjamentele practice care vor
facilita munca Judecătorului şi a Curţii, inclusiv posibilitatea îndrumării procedurilor în regiune.
4.Comisia Internaţională de Investigaţii din Darfur, a fost stabilită de Secretarul General al
Naţiunilor Unite, Kofi Annan, în octombrie 2004.
Comisia a raportat Naţiunilor Unite, în ianuarie 2005, că există motive de a se considera că
anumite crime contra umanităţii şi crime de război au avut loc în Darfur şi a recomandat ca situaţia să
fie analizată de Curtea Penală Internaţională. Pentru această analiză au fost utilizate multiple surse de
informaţii, inclusiv date de la Guvernul din Sudan, de la Uniunea Africană, Naţiunile Unite şi alte
organizaţii, presa locală şi internaţională, experţi academiei şi alţii.

4.8.4. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central Africană

Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-Ocampo, a primit o scrisoare
trimisă din partea guvernului centrafrican ce se referă la crimele comise în Republica Centrafricană de
la l iulie 2002, data intrării în vigoare a Statutului de la Roma.
Conform Statutului şi Regulilor de Procedură şi Probe, Procurorul a realizat o analiză pentru a
determina dacă o investigaţie este necesară. Pentru acest scop, el a căutat informaţii suplimentare în
legătură cu criteriile trasate în Statut, inclusiv gravitatea presupuselor crime, orice proceduri naţionale
relevante şi interesul justiţiei.
La data de 22 mai 2007, Procurorul Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-Ocampo, şi-a
anunţat decizia de a deschide investigaţia în Republica Centrafricană: "Biroul meu a analizat cu
atenţie informaţiile provenite din multe surse. Considerăm că grave crime au fost comise din cauza
jurisdicţiei precare a Curţii. Vom conduce propria noastră anchetă, V0711 strânge dovezi şi îi vom
acuza pe cei responsabili".
Pe baza analizei preliminare a presupuselor crime, apogeul violenţei şi al criminalităţii s-a
situat la nivelul anilor 2002-2003. Civilii au fost omorâţi şi violaţi, iar casele şi magazinele au fost
vandalizate. Crimele s-au produs în contextul unui conflict armat între guvern şi forţele rebele.
Aceasta este prima oară când Procurorul deschide o anchetă în care acuzaţiile pentru
infracţiuni sexuale depăşesc cu mult numărul crimelor.
Conform Procurorului, "Acuzaţiile de infracţiuni sexuale sunt substanţiale şi sunt prezentate
detaliat. Informaţiile pe care le deţinem acum sugerează că violurile civililor au fost comise într-un
număr care nu poate fi ignorat de legea internaţională".
Sute de victime ale violurilor au îndrăznit să-şi relateze experienţele, vădindu-se clar
caracterul crud cu care au fost comise. Acestea au povestit cum au fost violate în public, fiind atacate
de mai mulţi infractori; cum au fost violate în prezenţa familiei şi cum au fost abuzate dacă încercau
să reziste agresorilor. Multe dintre aceste vic;time au fost marginalizate de familiile lor şi de aceea
strigă după dreptate.
Curtea de Casaţie, instrumentul superior al ţării, a conformat ulterior faptul că sistemul de

181
justiţie naţional nu a putut face faţă procedurilor necesare pentru investigarea şi acuzarea
infracţiunilor.
Legiferarea a constituit un factor important pentru că, sub auspiciile Statutului de la Roma,
Curtea Penală Internaţională este o Curte de ultim recurs, care intervine doar în situaţii în care
autorităţile judiciare naţionale sunt în imposibilitate sau nu doresc să procedeze în mod adecvat.
Pentru a ajunge la concluzia deschiderii anchetei, Biroul Procurorului a evaluat informaţiile
oferite de guvern prin referatul său, ONG-uri, organizaţii internaţionale şi alte surse de încredere.
Anchetatorii vor începe să adune probe incriminatoare, concentrându-se asupra perioadelor de
violenţă de vârf.
Ancheta nu face referire la nici un suspect în mod special la acest moment şi va fi ghidată doar
pe probele relevante.
Sondaje îngrijorătoare asupra violenţei şi alte fapte penale comise în zona de Nord care
delimitează Chadul şi Sudanul.
Lansarea acestor anchete penale are loc în contextul in securităţii şi al deteriorării condiţiilor
umane din ţară, în mod special al persoanelor strămutate şi al copiilor.
Biroul Procurorului susţine eforturile Naţiunilor Unite şi al altora pentru a obţine o soluţionare
paşnică în care poate fi stabilită o siguranţă permanentă, asistenţă umanitară şi promovarea dezvoltării
şi educaţiei.
„În interesul minimalizării violenţei viitoare şi pentru promovarea păcii în regiune, avem
obligaţia să demonstrăm că infracţiunile grave nu pot fi comise fără a fi ulterior pedepsite. Ne vom
face datoria prin mandatul judiciar pe care îl avem”, a spus Procurorul Moreno-Ocampo.
Într-o lume în care conflictele persistă, în care se menţin numeroasele rivalităţii între state, iar
organismele internaţionale nu îşi dovedesc întotdeauna eficienţa, adoptarea Statutului de la Roma şi
inaugurarea Curţii Penale Internaţionale, se constituie într-un mesaj adresat umanităţii întregi, pentru a
accepta, în mod definitiv, ideile de legalitate şi justiţie, pentru a elimina forţa din arsenalul mijloacelor
diplomatice şi pentru a face să triumfe spiritul de dreptate.
„Nu putem avea pace fără justiţie, nici justiţie fără lege, nici o lege demnă de acest nume, fără
un tribunal hotărât să decidă ceea ce este just şi legal în circumstanţele date”390.
În contextul internaţional actual, putem spune, fără teama de a greşi că, Curtea Penală
Internaţională este mai necesară ca oricând. „Ea transmite un mesaj fără echivoc dictatorilor din
întreaga lume, reamintindu-le că pot ajunge să dea seamă de actele comise”391.

Curtea Penală Internaţională – aspecte recente din cazuistica Curţii392

În conformitate cu Statutul de la Roma, procurorul poate iniţia o anchetă pe baza unei cereri
de la orice stat parte sau de către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În plus,
procurorul poate iniţia anchete motu proprio, pe baza informaţiilor privind infracţiuni de competenţa
Curţii primite de la persoane fizice sau organizaţii ("comunicaţii").

Republica Democarată Congo

În situaţia din Republica Democratică Congo, patru cazuri au fost audiate în faţa Camerelor:
- Procurorul vs. Thomas Lubanga Dyilo;
- Procurorul vs. Bosco Ntaganda;
- Procurorul vs. Germain Katanga şi Mathieu Ngudjolo Chui
- Procurorul vs. Callixte Mbarushimana..
Două cazuri sunt la etapa premergătoare procesului. Acţiunea împotriva Thomas Lubanga
Dyilo precum şi Katanga şi Ngudjolo Chui sunt în faza de judecată.
I. Acuzaţii Thomas Lubanga Dyilo, Germain Katanga, Mathieu Ngudjolo Chui, şi Callixte
Mbarushimana sunt în prezent în custodia CPI. Suspectul Bosco Ntaganda rămâne în libertate.

390
Din discursul lui Benjamin Ferencz, fost procuror al Tribunaluiui de la Nurenberg.
391
Preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Peter Schieder.
392
Conform datelor furnizate de site-ul oficial al Curţii Penale Internaţionale.

182
 M. Lubanga este pretins a fi responsabil, în calitate de coautor, la săvârşirea unor crime de
război constând în:
• Înrolarea de copii sub vârsta de 15 ani în Forţele Patriotice de Eliberare din Congo şi
folosindu-i activ la ostilităţi, în contextul unui conflict armat internaţional de la începutul lui
septembrie 2002, până la 2 iunie 2003 (faptă pedepsită, în temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (b)
(xxvi) din Statutul de la Roma);
• Înrolarea de copii sub vârsta de 15 ani în FORŢELE PATRIOTICE DE ELIBERARE A
REPUBLICII CONGO şi folosindu-i activ la ostilităţi, în contextul unui conflict armat internaţional de
la începutul lui 2 iunie 2003 până la 13 august 2003 (faptă pedepsită în conformitate cu articolul 8
alineatul (2) (e) (vii) din Statutul de la Roma).
II. Germain Katanga şi Mathieu Ngudjolo Chui ar fi comis în comun, prin ajutorul altor
persoane, în sensul articolului 25 alineatul (3) litera (a) din statut:
Crime de război:
-folosind copii sub vârsta de cincisprezece ani pentru a lua parte activ la ostilităţi, faptă
pedepsită în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (b) (xxvi) din Statut;
-îndreptarea unui atac împotriva unei populaţii civile ca atare sau individual împotriva civililor
care nu participă direct la ostilităţi, faptă pedepsită în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (b)
(i) din Statut;
-ucideri intenţionate, faptă pedepsită în temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (a) (i) din
Statut;
-distrugere de proprietate, faptă pedepsită în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (b)
(xiii) din Statut;
-jafuri, faptă pedepsită în temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (b) (xvi) din Statut;
-sclavia sexuală, faptă pedepsită în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (b) (XXII)
din Statut.
-viol, faptă pedepsită în temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (b) (XXII) din Statut
Crime împotriva umanităţii:
-crimă, faptă pedepsită în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) litera (a) din statut;
-viol, faptă pedepsită în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) (g) din statut.
-sclavia sexuală, faptă pedepsită în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) (g) din statut.
III. Bosco Ntaganda
Pretins a fi ocupat funcţia de şef-adjunct al Statului Major General al Forţelor Patriotice de
Eliberare din Congo. Totodată este presupus a fi seful Congresului Naţional pentru Apărarea
Populaţiei, grup armat care activează în Kivu de nord din Republics Democartă Congo.
IV.Callixte Mbarushimana
Presupusul Secretarul executiv al Forţelor Democrate de Eliberare din Rwanda - (FDLR-
FCA, FDLR). Cererea de urmărire penală şi cererea pentru un mandat de arestare a fost formulată în
20 august 2010. Mandatul de arestare a fost emis de către Camerei Preliminară. A fost eliberat pe 28
septembrie 2010. Arestat de autorităţile franceze 11 octombrie 2010

Republica Centrafricană

În situaţia din Republica Centrafricană, cazul Procurorul v. Jean-Pierre Bemba Gombo este în
faza de judecată.
V. Jean-Pierre Bemba Gombo
Dl Bemba este pretins responsabil, în calitate de comandant militar, de următoarele fapte:
a) Două capete de acuzare privind crime împotriva umanităţii:
-crimă, faptă pedepsită de articolul 7 alineatul (1) litera (a) din statut;
-viol, faptă pedepsită de articolul 7 alineatul (1) litera (g) din Statut;
b) Trei capete de acuzare privind crime de război:
-crimă, faptă pedepsită de articolul 8 alineatul (2) litera (c) (i) din Statut;
-viol, faptă pedepsită, articolul 8 alineatul (2) litera (e) (vi) din statut

183
 -jafuri, faptă pedepsită de articolul 8 alineatul (2) (e) (v) din statut;

Sudan, Regiunea Darfur

În situaţia din Darfur, Sudan, patru cazuri au fost aduse în faţa Camerei Preliminare I:
-Procurorul v. Ahmad Muhammad Harun ("Ahmad Harun") şi Ali Muhammad Ali Abd-Al-
Rahman ("Ali Kushayb");
-Procurorul v. Omar Hassan Ahmad Al-Bashir;
-Procurorul v. Bahar Idriss Abu Garda;
-Procurorul v. Abdallah Banda Abakaer Nourain şi Saleh Mohammed Jamus Jerbo.
Camera I este de părere că există motive întemeiate pentru a crede că Abu Garda este
răspunzător penal în calitate de coautor sau în calitate de complice pentru trei crime de război în
temeiul articolului 25 alineatul (3) litera (a) din Statutul de la Roma:
 crimă, indiferent dacă a fost sau nu comisă de acesta sau a participat in calitate de
coautor sau complice, faptă pedepsită de articolului 8 alineatul (2) litera (c) (i) din
statut;
 direcţionarea în mod intenţionat de atacuri împotriva personalului, instalatilor,
materialelor, unităţilor sau vehiculelor implicate într-o misiune de menţinere a păcii,
faptă pedepsită de articolului 8 alineatul (2) litera (e) (iii) din statut;
 Jaf, faptă pedepsită de în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (e) (v) din statut.
VI. Omar Hassan Ahmad Al Bashir
Mandatele de arestare emise pe numele lui, se bazează pe 10 capete de acuzare ce atrag
răspunderea penală în temeiul articolului 25 alineatul (3) litera (a) din Statutul de la Roma, în calitate
de coautor, după cum urmează:
• cinci capete de acuzare de crime împotriva umanităţii: crimă - Articolul 7 alineatul (1) litera
(a); exterminare - Articolul 7 alineatul (1) litera (b); transfer cu forţa - Articolul 7 alineatul (1) litera
(d); tortură Articolul 7 alineatul (1) litera (f) şi violul - articolul 7 alineatul (1) litera (g);
• două capete de acuzare privind crime de război: orientarea în mod intenţionat de atacuri
împotriva unei populaţiei civile ca atare sau împotriva civililor în mod individual, persoane care
nu iau parte la ostilităţi - articolul 8 alineatul (2) litera (e) (i); şi jafuri - articolul 8 alineatul (2) litera
(e) (v).
• trei capete de acuzare privind fapte de genocid: genocid prin uciderea (articolul 6-a), genocid
prin provocarea corporale grave sau psihică (articolul 6-b) şi genocid prin provocarea deliberată a
degradării pe fiecare condiţiile grup ţintă de viaţă calculată pentru a aduce despre distrugerea grupului
fizice (articolul 6-c).
VII. Bahar Idriss Abu Garda
Camera I este de părere că există motive întemeiate pentru a crede că Abu Garda este
răspunzător din punct de vedere penal în calitate de coautor sau complice pentru trei crime de război
în temeiul articolului 25 alineatul (3) litera (a) din Roma Statut:
 crimă, indiferent dacă a fost sau nu comisăde acesta în calitate de coautor sau sub
forma instigării, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (c) (i) din statut;
 direcţionarea în mod intenţionat atacuri împotriva personalului, instalaţiilor,
materialelor, unităţilor sau vehiculelor implicate într-o misiune de menţinere a păcii în
sensul articolului 8 alineatul (2) litera (e) (iii) din statut;
 Jaf, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (e) (v) din statut.
Pe 08 februarie 2010, Camera Preliminară a refuzat să confirme acuzaţiile împotriva Abu
Garda. La data de 23 aprilie 2010, Camera Preliminară a emis o decizie de respingere a cererii
procurorului prin care ataca decizia Camerei Preliminare.această decizie de respingere nu va
impieidica procurorul să formuleze o nouă cerere de punere sub acuzare, dacă această cerere va fi
susţinută de probe suplimentare.
VIII. Saleh Mohammed Jerbo Jamus
Camera Preliminară a considerat că există motive întemeiate pentru a crede că Abdallah
Banda Abakaer Nourain (Banda) şi Mohammed Saleh Jerbo Jamus (Jerbo) să fie puşi sub acuzare şi să

184
răspundă din punct de vedere penal pentru trei crime de război în temeiul articolului 25 alineatul (3)
(a) din Statutul de la Roma:
 crimă, indiferent dacă sau nu comisă, s-a participat ca şi complice sau au fost comise numai
acte de instigare, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (c) (i) din statut;
 direcţionarea în mod intenţionat atacuri împotriva personalului, instalatiilor, materialelor,
unităţilor sau vehiculelor implicate într-o misiune de menţinere a păcii în sensul articolului 8
alineatul (2) litera (e) (iii) din statut; şi
 jaf, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (e) (v) din statut.

Uganda

Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale (CPI), Luis Moreno-Ocampo, a stabilit că există
o bază rezonabilă pentru a deschide o anchetă în situaţia privind Uganda de Nord, în urma sesizării
făcute de către autorităţile ugandeze în decembrie 2003. Decizia de a deschide o anchetă a fost luată
după o analiză detaliată a informaţiilor disponibile pentru a se asigura că cerinţele din Statutul de la
Roma sunt îndeplinite. Procurorul a notificat statele părţi la CPI şi alte state în cauză cu privire la
intenţia sa de a începe o anchetă, în conformitate cu articolul 18 din Statutul de la Roma.
În cazul Ugandei, cauza Procurorul v. Joseph Kony, Vincent Otti, Okot Odhiambo şi Dominic
Ongwen este în prezent pe rolul Camerei preliminare II. În acest caz, cinci mandate de arestare au fost
emise împotriva a cinci membri de top al Armata Rezistentei Lorzilor (LRA), membrii mai sus
amintiţi.
Potrivit deciziei Camerei Preliminare II, N °: ICC-02/04-01/05-248 din 11 iulie 2007,
procedura împotriva Raska Lukwiya a fost închisă, mandatul de arestare a devenit fără efect, prin
urmare, numele de Raska Lukwiya a fost eliminat din caz, ca urmare a morţii acestuia în august 2006.
Ceilalţi patru suspecţi sunt încă în libertate.

5. Infracţiuni la dreptul internaţional umanitar. Crimele de război şi crimele contra

umanităţii

5.1. Crimele de război

Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, denumite crime internaţionale sau crime de
drept internaţional, sunt cele mai grave infracţiuni internaţionale comise de persoane fizice 393.
Infracţiunile internaţionale sunt actele contrare dreptului internaţional, constând dintr-o
acţiune sau omisiunea de a acţiona, al căror element esenţial este periculozitatea manifestă pentru
pacea şi securitatea internaţională şi pentru celelalte valori supreme ale umanităţii şi care atrag în mod
obligatoriu responsabilitatea şi aplicarea de sancţiuni 394. Stabilirea şi reprimarea infracţiunilor penale
internaţionale ai căror autori, coautori şi complici trebuie să răspundă individual, reprezintă obiectul
unei ramuri distincte a dreptului internaţional, şi anume dreptul internaţional penal. Într-o încercare de
clasificare a nenumăratelor infracţiuni internaţionale prevăzute în dreptul internaţional putem deosebi:
1) Crimele contra păcii, care constau în: a) plănuirea, pregătirea sau purtarea unui război de
agresiune cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale; b) participarea la un plan
deliberat sau complot pentru săvârşirea crimelor de mai sus; c) propaganda de război 395;
2) Crimele contra umanităţii, care pot fi comise atât în timp de pace, cât şi în timp de război,
precum şi pe alte căi decât folosirea directă a violenţei şi a forţei;
3) Crimele de război comise în timpul conflictelor armate internaţionale şi fără caracter
internaţional;

393
Nicolae Purdă, op.cit. p. 510.
394
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.546-547.
395
Prevăzute în art.6 lit.e din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. Ele sunt delicte care formează
obiectul dreptului internaţional public, de aceea nu vor fi analizate în acest capitol.

185
 4) Alte crime internaţionale ca ecocidul, colonialismul, dominaţia străină, terorismul,
pirateria maritimă şi aeriană, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, difuzarea unor
publicaţii pornografice, tortura etc.396;
Astfel de fapte pot fi comise fie de state (care elaborează, susţin sau încurajează astfel de
politici criminale), fie de agenţii acestora, fie de persoane particulare şi devin infracţiuni internaţionale
(delicta juris gentium) prin acorduri, tratate sau convenţii internaţionale adoptate de către state.
Ratificarea acestora obligă statele să le incrimineze în legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze
ca atare, existând în lipsa reprimării naţionale şi posibilitatea unei reprimări internaţionale a
infracţiunilor cu caracter internaţional.
Printre faptele pe care regulile cutumiare şi convenţionale ale dreptului internaţional penal le
consideră infracţiuni internaţionale (sau de origine internaţională) figurează şi crimele de război, adică
anumite încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar pe care statele au decis să le incrimineze
pe plan internaţional; ele au o existenţă de sine stătătoare în cadrul infracţiunilor internaţionale, deşi
uneori pot fi comise în combinaţie cu crimele contra păcii, crimele împotriva umanităţii sau cu alte
infracţiuni internaţionale ca terorismul, tortura, mercenariatul. Literatura de specialitate menţionează
că originea incriminării crimelor de război se găseşte într-o lege naţională şi nu într-un tratat
internaţional şi anume în Instrucţiunile americane nr.100 din 1863 (Codul Lieber) care specificau
faptul că violările dreptului războiului în teritoriul ocupat reprezintă crime de drept comun.
Incriminarea internaţională a încălcărilor dreptului războiului şi-a făcut cu greu loc în convenţiile
internaţionale: Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868; Declaraţia de la Bruxelles din 1874,
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi Convenţia de la Geneva din 1929 asupra prizonierilor de
război nu conţin prevederi referitoare la încălcarea regulilor pe care le enunţau. În schimb, Manualul
Oxford din 1880, deşi numai operă doctrinară, enunţă că violările dreptului războiului sunt pasibile de
sancţiuni specifice legii penale (art.84), iar Convenţia de la Geneva din 1906 pentru ameliorarea
soartei militarilor răniţi şi bolnavi prevedea în art.28 ca statele să ia măsuri necesare pentru reprimarea
în timp de război a actelor individuale de jaf şi rele tratamente împotriva răniţilor şi bolnavilor, precum
şi pentru pedepsirea folosirii abuzive a drapelului şi însemnului Crucii Roşii. 397 Abia la sfârşitul
primului război mondial s-a abolit în tratatele de pace clauza amnistiei, adică a absolvirii de
răspundere a celor vinovaţi de declanşarea şi ducerea criminală a războiului. În locul ei a fost
consacrat principiul răspunderii juridice internaţionale a autorilor războiului, în baza căreia toate
persoanele vinovate de crime contra păcii şi de război trebuie să compară în faţa instanţelor de
judecată. Deşi ponderea cantitativă în ansamblul Tratatului de la Versailles din 1919 era doar de patru
articole, Partea a VII-a referitoare la sancţiuni rămâne deosebit de importantă în istoria dreptului
războiului deoarece deschidea drumul dreptului internaţional penal, adică al răspunderii individuale
pentru comiterea crimelor internaţionale.
Turnura dată de începutul organizării internaţionale după primul război mondial în domeniul
definirii şi reprimării crimelor de război n-a fost urmată şi în perioada interbelică. Doar Convenţia de
la Geneva din 1929 asupra ameliorării soartei răniţilor şi bolnavilor se referea, în art. 30, la oprirea şi
reprimarea cât mai urgent posibilă a violărilor constatate. Menţionăm, pentru această perioadă, şi
recunoaşterea mondială de care s-a bucurat Vespasian V. Pella ca fondator al dreptului penal
internaţional398. Marele jurist şi diplomat român a determinat Societatea Naţiunilor să convoace o
Conferinţă internaţională cu sarcina de a degaja principiile comune, general recunoscute, ale
represiunii penale. În 1934, el propunea crearea unei Curţi penale internaţionale, redactând şi primul
text al Statutului acesteia, competentă să judece infracţiunile incriminate de dreptul internaţional. Într-
una din lucrările sale fundamentale intitulată Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al
viitorului din 1925, Pella aborda, într-un mod original şi aprofundat, aspecte ale răspunderii penale a
statelor şi agenţilor lor pentru ducerea unui război de agresiune, în condiţiile în care răspunderea
internaţională mai era încă doar o răspundere pentru prejudiciul produs, propunând şi anteproiectul
unui Cod represiv al Naţiunilor. Opera sa capitală, Războiul crimă şi criminalii de război, reflecţii
asupra justiţiei penale internaţionale, ce este şi ce ar trebui să fie, datează din 1946 şi conţine definiţia
infracţiunii internaţionale ca “acţiune sau inacţiune periculoasă din punct de vedere internaţional în
396
Vezi Grigore Geamănu, Dreptul penal internaţional şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei, Bucureşti, 1977;
Vasile Creţu, Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p.147.
397
După Eric David, op. cit., p.550.
398
Vasile Creţu, Profil: Vespasian V. Pella (1897-1952), în RRDU nr.4/1994, p.11.

186
sensul de a fi contribuit fie la pregătirea sau desfăşurarea unui război interzis, fie la violarea legilor
războiului, fie la crearea unor situaţii de natură să tulbure relaţiile paşnice dintre state, fie, în sfârşit, la
o politică naţională care ofensează universalitatea sentimentului uman”. Putem spune, deci, că
Vespasian V. Pella a fost un vizionar al dreptului actual, ideile sale având şi astăzi un impact deosebit
asupra dezvoltării dreptului internaţional penal. Cel de-al doilea război mondial va pune bazele
incriminării violării legilor şi cutumelor războiului. La 13 ianuarie 1942, aliaţii au adoptat Declaraţia
interaliată asupra sancţionării crimelor de război de la St. James, care a condus la definirea mai clară a
acestei specii de infracţiuni internaţionale.
Primul instrument de drept pozitiv care defineşte crimele de război este Statutul Tribunalului
Militar Internaţional de la Nürnberg, anexat Acordului de la Londra din 8 august 1945, care, în art.6
lit.b, echivalează crimele de război cu violarea legilor şi obiceiurilor războiului, menţionând că aceste
violări cuprind, fără a avea un caracter limitativ: asasinatul, relele tratamente sau deportarea pentru
munci forţate sau pentru orice alt scop a populaţiilor civile din teritoriile ocupate; asasinatul sau relele
tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea ostaticilor;
jefuirea bunurilor publice şi private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi statelor sau devastarea
nejustificată de necesităţile militare. Prevederi similare există şi în art. 5 lit.b, din Statutul Tribunalului
Militar Internaţional pentru Extremul Orient (Tribunalul de la Tokyo).
Instrumentele de drept internaţional umanitar se referă la infracţiuni grave la prevederile lor,
pe care le consideră crime de război, şi la alte infracţiuni care, în consecinţă, nu sunt crime de război
deşi sunt acte contrare dispoziţiilor acestora. Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 declară ca
fiind infracţiuni grave următoarele fapte comise împotriva răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor,
prizonierilor de război, populaţiei civile sau împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie
specială: omuciderea intenţionată; tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
faptul de a cauza în mod intenţionat mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau
sănătăţii; faptul de a fi lipsit de dreptul de a fi judecat de un tribunal regulat şi imparţial; deportarea
sau transferarea ilegală; detenţiunea ilegală; luarea de ostatici; distrugerea şi însuşirea de bunuri
nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară largă, în mod ilicit şi arbitrar 399. La acestea,
Protocolul adiţional I din 1977 adaugă, în art. 85:
a) actele şi omisiunile nejustificate prin care se compromit sănătatea şi integritatea fizică şi
mentală a persoanelor aflate în mâna părţii adverse sau internate, deţinute sau în orice alt fel private de
libertate ca urmare a conflictului armat; în consecinţă, este interzis a supune aceste persoane unui act
medical care nu ar fi motivat de starea sănătăţii lor şi care nu ar fi conform cu normele medicale în
general recunoscute pe care partea responsabilă de actul respectiv le-ar aplica, în circumstanţe
medicale analoge, propriilor săi resortisanţi aflaţi în libertate; este, în special, interzis de a practica
asupra acestor persoane, chiar şi cu consimţământul lor, mutilări fizice, experienţe medicale sau
ştiinţifice şi prelevări de ţesuturi sau organe pentru transplanturi, cu excepţia cazurilor când aceste acte
sunt justificate;
b) următoarele acte comise cu intenţie, cu violarea dispoziţiilor Protocolului, şi când produc
moartea sau lezează în mod grav integritatea fizică şi sănătatea: supunerea populaţiei civile sau a
persoanelor civile unui atac; lansarea unui atac fără discriminare atingând populaţia civilă sau bunuri
cu caracter civil, cunoscând că acest atac va cauza pierderi în vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile
sau pagube bunurilor cu caracter civil şi care sunt excesive în raport cu avantajul militar; lansarea unui
atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor conţinând forţe periculoase, cunoscând că acest atac va cauza
pierderi în vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil şi care sunt
excesive în raport cu avantajul militar obţinut; atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor
demilitarizate; atacarea unei persoane cunoscând că este scoasă din luptă; utilizarea cu perfidie a
semnului distinctiv al Crucii Roşii sau a altor semne protectoare recunoscute de convenţiile
internaţionale;
c) următoarele acte comise cu intenţie şi cu violarea convenţiilor: transferarea de către puterea
ocupantă a unei părţi a populaţiei sale civile în teritoriul pe care-l ocupă sau deportarea ori transferarea
în teritoriul sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei acestui teritoriu;
orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor; practicile de apartheid
şi celelalte practici inumane şi degradante bazate pe discriminarea rasială care dau loc unor ofense

399
Art.50 din Convenţia I-a; art.51 din Convenţia a II-a; art.130 din Convenţia a III-a şi art.147 din Convenţia a IV-a.

187
grave la adresa demnităţii personale; faptul de a îndrepta atacuri împotriva monumentelor istorice,
operelor de artă sau lăcaşurilor de cult clar recunoscute care constituie patrimoniul cultural sau
spiritual al popoarelor; faptul de a priva o persoană protejată de dreptul său de a fi judecată imparţial şi
conform procedurilor legale.
Alte infracţiuni la dreptul internaţional umanitar, sunt actele contrare Convenţiilor de la
Geneva din 1949 şi Protocoalelor lor adiţionale, care nu sunt considerate crime de război. 400 Ele pot fi
infracţiuni sau delicte care se sancţionează penal sau disciplinar. Instrumentele juridice respective nu
enumeră, în acest caz, actele care constituie alte infracţiuni, ci le definesc generic, ca fiind toate
celelalte încălcări ale dispoziţiilor lor care nu sunt considerate expres ca infracţiuni grave. În anumite
manuale asupra legilor şi obiceiurilor războiului, sunt date ca exemple de alte infracţiuni următoarele
acte: folosirea unor arme şi metode de război interzise; mutilarea de cadavre; abuzul de drapel
parlamentar, violarea unui acord de armistiţiu sau capitulare; jaful; obligarea prizonierilor sau civililor
inamici de a efectua lucrări de natură militară care le-ar expune viaţa; distrugerea nejustificată de
bunuri culturale; refuzul de a cruţa supravieţuitorii; uciderea sau rănirea adversarului care se predă sau
care este incapabil de rezistenţă; violarea cu intenţie a protecţiei stabilimentelor, formaţiunilor,
mijloacelor de transport şi materialelor sanitare, zonelor de refugiu pentru civili, lagărelor de
prizonieri de război şi internaţi civili ca şi a personalului ataşat acestor locuri sau bunuri; maltratarea,
injurierea sau reţinerea ilegală a parlamentarilor adversari protejaţi de drapelul alb sau orice altă
atingere a inviolabilităţii acestora sau a escortei lor etc.
Alte instrumente de drept pozitiv sau care se referă la crimele de război sunt: Convenţia de la
Haga din 1954 care, în art.28, recomandă statelor-părţi să ia toate măsurile necesare pentru ca
persoanele care au încălcat sau au ordonat încălcarea regulilor protecţiei bunurilor culturale să fie
urmărite şi supuse unor sancţiuni penale sau disciplinare; Convenţia din 1972 asupra interzicerii
armelor bacteriologice care obligă statele-părţi să ia măsurile necesare pentru interzicerea şi
împiedicarea violărilor prevederilor ei, comise pe teritoriul sau sub jurisdicţia sa (art.4); Convenţia de
la Geneva din 1976 referitoare la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri
militare, care în art.IV conţine angajamentul statelor-părţi de a lua măsurile pe care le consideră
necesare, potrivit cadrului lor constituţional, pentru a interzice sau preveni orice activitate contrară
prevederilor acestei Convenţii, în orice loc aflat sub controlul şi jurisdicţia sa; Convenţia din 1993
asupra interzicerii armelor chimice, care în art.VII prevede ca state-părţi să promulge legislaţia penală
în materie, reprimând acţiunile interzise statelor, persoanelor fizice şi juridice. În sfârşit, de definirea
crimelor de război se ocupă şi instrumentele juridice prin care s-au creat tribunale penale
internaţionale respectiv: Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Statutul
Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda, Statutul Curţii Penale Internaţionale permanente.
O succintă analiză a crimelor de război arată că obiectul juridic special al acestora este format
din relaţiile sociale cu privire la purtarea războiului care impun o comportare umanitară faţă de cei
care nu participă la ostilităţi sau faţă de victimele războiului. Literatura de specialitate evidenţiază în
acest sens caracterul universal al incriminării violărilor dreptului internaţional umanitar, inclusiv în
conflictele fără caracter internaţional, pe motivul că ceea ce este inuman şi, prin urmare, interzis în
conflictele internaţionale nu poate fi considerat ca uman şi admisibil în conflictele civile 401. Subiectul
activ al infracţiunii poate fi orice persoană, militar sau civil, inclusiv în condiţii de complicitate, în
art.87 din Protocolul adiţional I existând o dispoziţie specială referitoare la obligaţia comandanţilor
militari în ceea ce-i priveşte pe membrii forţelor armate puse sub comanda lor precum şi privind
celelalte persoane aflate sub autoritatea lor pentru a-i împiedica să comită infracţiuni şi, la nevoie, să le
pedepsească şi să le denunţe autorităţilor competente. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice
persoană aflată sub protecţia dreptului internaţional umanitar. Latura obiectivă a crimelor de război
este reprezentată de actele care sunt interzise de convenţiile umanitare sau omisiunea de a acţiona ce
contravine dreptului umanitar, situaţie prevăzută de art.86 al Protocolului adiţional I care obligă la
luarea de măsuri în situaţiile de încălcări grave, comandanţii nefiind exoneraţi de responsabilitatea lor
penală sau disciplinară dacă ştiau că subordonaţii au comis sau vor comite o violare a legilor
războiului şi n-au luat toate măsurile pentru a le împiedica sau pedepsi. Evident că, în domeniul
crimelor de război, poate exista un concurs real de infracţiuni, când prin aceeaşi acţiune (omisiune) se
400
Art.49 din Convenţia I-a, art.50 din Convenţia a II-a, art.129 din Convenţia a III-a şi art.146 din Convenţia a IV-a din 1949.
401
Vezi, în acest sens, Eric David, op.cit., p.553-601; Toni Pfaner, Crearea unei Curţi penale internaţionale permanente, în
RRDU nr.20/1998, p.7-9; Rao L. Penna, Tribunalul Internaţional Penal, Universitatea Naţională, Singapore.

188
comit mai multe încălcări grave, dar şi un concurs ideal de infracţiuni în sensul combinării crimelor de
război în cadrul aceleiaşi fapte cu alte infracţiuni internaţionale ca genocidul, practicile de apartheid,
crimele contra păcii, crimele contra umanităţii, terorismul, mercenariatul, tortura, atentatul contra
securităţii aviaţiei civile sau a navigaţiei maritime, poluarea mărilor etc. Latura subiectivă a crimelor
de război, ne indică faptul că aceste infracţiuni, se comit cu intenţie directă sau indirectă, că tentativa
se pedepseşte, iar infracţiunea este considerată consumată în momentul în care acţiunea care constituie
elementul material al violării respective a fost dusă până la capăt. Evident că, dacă pentru majoritatea
crimelor de război intenţia este clară şi poate fi dovedită, interdicţia acestora fiind absolută, pentru
crimele de război în care trebuie apreciată proporţionalitatea între pierderile de vieţi omeneşti şi
necesitatea militară, acest lucru este mult mai dificil. Este cazul prohibiţiilor “relative” prevăzute în
art.85 din Protocolul adiţional I, care interzice atacurile fără discriminare împotriva populaţiei şi
bunurilor civile, precum şi atacurile împotriva lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase
cunoscând că aceste atacuri vor provoca pierderi în vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau
pagube bunurilor cu caracter civil care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat. Apreciem că, inclusiv în astfel de situaţii, principiul proporţionalităţii nu poate în nici un caz
justifica acte contra clauzei Martens, în sensul că nu pot fi în nici un caz admise pagube şi pierderi
civile echivalente avantajului militar aşteptat dar care ar fi incompatibile cu principiile dreptului
internaţional, aşa cum rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanităţii şi din exigenţele
conştiinţei publice402.

5.2. Crimele contra umanităţii

Crimele contra umanităţii reprezintă anumite fapte grave de violenţă comise pe scară largă de
către indivizii care sunt sau nu agenţi ai statului , împotriva altor indivizi într-un scop eminamente
politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios. 403 Ele au apărut în dreptul internaţional penal abia
după cel de-al doilea război mondial, avându-şi originea în faptele comise de Germania nazistă şi
Japonia militaristă împotriva unor categorii largi de persoane pe criterii rasiale, naţionale, etnice sau
alte raţiuni similare. De aceea, primele instrumente internaţionale care incriminează anumite fapte
drept crime contra umanităţii sunt Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg (art.6
lit.c) şi Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Tokyo (art.5 lit.c). Aceste fapte sunt: asasinatul,
exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi orice alt act inuman întreprins împotriva oricăror
populaţii civile, înainte de sau în timpul războiului, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau
religioase, dacă aceste acte sau persecuţii, fie că ele constituiau sau nu o violare a dreptului intern al
ţărilor în care s-au săvârşit, au fost comise ca urmare a oricărei crime care intră în competenţa
tribunalului sau în legătură cu o asemenea crimă. Constatăm că prin ultima parte a textelor menţionate,
crimele contra umanităţii sunt asociate de crimele contra păcii şi de crimele de război, delimitându-se
astfel în timp aplicarea Statutelor respective la crimele contra umanităţii comise numai în timpul celui
de-al doilea război mondial. Totuşi, crimele contra umanităţii au caracterul lor specific care le
deosebeşte de alte infracţiuni internaţionale: ele se comit atât în timp de pace, cât şi în timp de război;
pot fi comise numai împotriva populaţiei civile, atât a adversarului, cât şi a propriei populaţii; deşi pot
fi comise numai împotriva persoanelor, ele pot afecta şi bunurile aparţinând acestora. Este însă
adevărat că unele fapte grave care intră în categoria crimelor contra umanităţii pot să încorporeze sau
să intre în concurs cu crimele de război, dacă sunt comise pe timpul conflictelor armate pe scară largă
şi cu o deosebită cruzime. Astfel, în teritoriul ocupat, persecuţiile sistematice împotriva civililor sau
deportările masive de populaţii sunt în acelaşi timp şi crime de război, şi crime contra umanităţii.
Dezvoltările ulterioare ale obiectului crimei contra umanităţii, au realizat o distincţie tot mai clară între
cele două categorii de infracţiuni internaţionale. De asemenea, crimele contra umanităţii au fost
incriminate ulterior Statutelor de la Nürnberg şi Tokyo, fără vreo precizare la o anumită situaţie de
război, ceea ce le conferă un caracter universal şi autonom 404.

402
Vezi şi Ion Dragoman, op.cit., p.205.
403
Eric David, op. cit., p.601.
404
De fapt, art.6 lit.c al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg a fost aplicat direct nu numai de această
instanţă, ci şi de tribunalele aliate care au funcţionat pe baza Legii nr.10 promulgată de Consiliul de Control Aliat în
Germania din 1945 (art.II lit.c); de asemenea, el a fost invocat şi de alte instanţe, de exemplu, în cazul Eichman (Israel,
1961); cazul Barbie (Franţa, 1983) ş.a.

189
 Primul instrument internaţional care conferă crimelor contra umanităţii un caracter universal şi
autonom este Convenţia Naţiunilor Unite din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Este evident că fapte care să se încadreze în definiţia genocidului (genos = rasă, cide = a ucide) s-au
comis în toate perioadele istorice ale umanităţii şi în toate zonele sale geografice, iar în cadrul acuzării
de la Nürnberg s-a susţinut că “acuzaţii au recurs la genocid deliberat şi sistematic”, ceea ce înseamnă
că la data apariţiei Convenţiei din 1948, existenţa crimei de genocid nu era pusă la îndoială, ea
impunându-se deja ca o normă cutumiară, recunoscută de comunitatea internaţională. 405 Potrivit art.II
al Convenţiei din 1948, genocidul constă în unul din actele următoare, comise cu intenţia de a distruge
total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau religios ca atare: uciderea membrilor grupului;
atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului; supunerea intenţionată a
grupului la condiţii de existenţă care antrenează în mod necesar distrugerea sa fizică totală sau
parţială; măsurile vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului; transferul forţat de copii dintr-un
grup în alt grup. Este demonstrat astfel că genocidul ne apare ca un caz agravat, calificat, de crimă
împotriva umanităţii. Convenţia genocidului, a fost ratificată de majoritatea statelor lumii (fără SUA),
intrând în patrimoniul juridic al umanităţii. Cu toate acestea, practica aplicării incriminării genocidului
este destul de redusă, limitându-se doar la cazurile din Bangladesh în 1971 şi Cambodgia în 1979.
Un alt instrument internaţional, pertinent în domeniu, este Convenţia Naţiunilor Unite din
1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid care, în art.1, defineşte apartheidul ca o crimă
împotriva umanităţii constând din următoarele acte: a) refuzul faţă de un membru sau de membrii unui
grup rasial ori a mai multor grupuri rasiale, a dreptului la viaţă şi la libertate al persoanei umane prin
recurgerea la unul din următoarele acte: atentatul asupra vieţii, atingerea gravă a integrităţii fizice sau
mentale, a libertăţii ori a demnităţii sau supunerea la torturi, la pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, precum şi arestarea arbitrară sau deţinerea ilegală a acestora; b) impunerea
deliberată faţă de un grup rasial sau mai multe asemenea grupuri a unor condiţii de viaţă destinate să
antreneze distrugerea lor fizică totală sau parţială; c) luarea de măsuri legislative sau de altă natură
destinate a împiedica un grup rasial să participe la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării
şi să creeze în mod deliberat condiţii care să împiedice dezvoltarea deplină a grupului, în special prin
privarea lor de libertate şi drepturile fundamentale ale omului; d) luarea de măsuri, inclusiv de ordin
legislativ, vizând divizarea populaţiei după criterii rasiale prin crearea de rezervaţii sau ghetouri
separate pentru membrii grupului rasial, interzicerea căsătoriei între persoane aparţinând unor grupuri
rasiale diferite sau expropierea bunurilor şi a fondurilor aparţinând unor asemenea grupuri sau
membrilor acestora; e) exploatarea muncii grupului rasial, îndeosebi prin supunerea lor la muncă
forţată; f) persecutarea organizaţiilor sau a persoanelor prin privarea lor de libertăţi sau drepturi
fundamentale pentru motivul că se opun politicii de apartheid 406.
Declaraţia cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare şi termonucleare, adoptată de
Adunarea Generală a ONU în 1963, constată că asemenea arme ar pricinui umanităţii şi civilizaţiei
suferinţe şi distrugeri oarbe, iar folosirea lor este contrară dreptului internaţional şi legilor umanităţii,
constituind un grav pericol împotriva omenirii în general. Într-adevăr, protecţia drepturilor omului în
caz de conflict armat ar fi practic spulberată de utilizarea armelor respective care nu pot distinge între
obiectivele militare şi populaţia civilă. De aceea, Declaraţia precizează că orice stat care foloseşte
arme nucleare sau termonucleare trebuie să fie considerat că încalcă Carta ONU, acţionând contrar
spiritului legilor umanităţii şi comiţând o crimă contra umanităţii şi a civilizaţiei. 407 Şi în Declaraţia
Adunării Generale din 1992 asupra protecţiei tuturor persoanelor faţă de dispariţia forţată se apreciază,
în cel de al patrulea considerent al Preambulului, că dispariţiile forţate subminează cele mai profunde
valori ale oricărei societăţi angajate să respecte dispoziţiile legii, drepturile omului şi libertăţile
fundamentale şi că practicarea sistematică a unor asemenea acte este de natura unei crime împotriva
umanităţii408.
Referiri la crimele împotriva umanităţii se fac şi în statutele Tribunalelor penale internaţionale
înfiinţate în ultimii ani (Tribunalul pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul pentru Rwanda, Curtea Penală
Internaţională).
405
Vasile Creţu, Drept internaţional penal, p.235.
406
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, p.100.
407
Ionel Cloşcă, Dreptul internaţional şi interzicerea armelor de nimicire în masă, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.79-
89.
408
Vezi textul Declaraţiei în RRDU nr.2/1993, p.36.

190
 Analizând elementele infracţiunilor incluse în cadrul crimelor contra umanităţii constatăm că
subiecţii, obiectul, latura obiectivă şi cea subiectivă sunt asemănătoare cu cele ale crimelor de război.
Uneori ele se confundă sau pot fi comise în concurs de infracţiuni. Ceea ce diferenţiază crimele de
drept comun (omorul, violul, tortura etc.) şi crimele de război, de crimele împotriva umanităţii făcând
ca, în cadrul acestora din urmă, să avem un caracter unitar în variatele sale forme de manifestare
obiectivă, sunt elementele comune ale crimelor împotriva umanităţii 409. Este vorba de gravitatea
deosebită a acestora, exprimată în faptul că prin faptele respective se pune în pericol existenţa
biologică a unor grupuri umane în baza unor planuri premeditate şi concertate. De asemenea, este
vorba de caracterul de masă al crimelor contra umanităţii, în sensul că ele sunt îndreptate nu împotriva
unor indivizi izolaţi, ci împotriva unor populaţii întregi, având ca efect un număr mare de victime. În
sfârşit, este vorba de mobilurile săvârşirii acestor crime, care constau în convingerea şi interesul de
natură politică, rasială, etnică, ideologică sau religioasă, ale autorilor faptelor respective, că doar o
politică urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni
ar îndepărta pericolul actual sau potenţial pe care aceste grupuri îl prezintă pentru cei care iniţiază şi
comit asemenea fapte. Faptul că toate crimele împotriva umanităţii găsesc în război mediul propice în
care să se manifeste, demonstrează o dată mai mult, legăturile care există între dreptul internaţional
umanitar şi dreptul drepturilor omului în cadrul dreptului internaţional general. Este sugestiv, în aceste
sens, faptul că, deşi crimele împotriva umanităţii s-au autonomizat faţă de crimele de război,
instrumente specifice de drept internaţional umanitar le consemnează ca fiind încălcări grave ale
acestora. Este cazul, spre exemplu, al practicilor de apartheid şi al altor practici inumane şi degradante
bazate pe discriminarea rasială, care dau loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale, practici
incriminate de art.85 al Protocolului adiţional I din 1977.

5.3. Imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii

Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii au fost declarate, din cauza gradului de
pericol pe care îl prezintă, imprescriptibile, făptuitorii lor putând fi urmăriţi, judecaţi oricând,
indiferent de timpul trecut de la comiterea faptelor lor criminale 410.
Principiul imprescriptibilităţii acestor crime a fost consacrat într-o serie de instrumente
postbelice, precum: Acordurile încheiate de statele coaliţiei antifasciste (între 1941-1945); Legea nr.10
a Consiliului de Control din Germania (20 decembrie 1945); Statutul Tribunalului Militar Internaţional
de la Nürnberg ş.a.411
De asemenea, de la crearea sa, Organizaţia Naţiunilor Unite a acţionat în vederea urmăririi şi
pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii, recomandând statelor
membre să adopte măsuri corespunzătoare în acest sens 412. La rândul său, Consiliul Economic şi Social
al ONU a adoptat două rezoluţii 413 privind pedepsirea criminalilor de război şi a persoanelor vinovate
de crime contra umanităţii.
Deoarece nici unul dintre aceste documente şi nici altele nu au prevăzut limite de timp privind
urmărirea şi pedepsirea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, la 28 noiembrie 1968,
Adunarea Generală a ONU a adoptat şi deschis spre ratificare sau aderare (prin Rezoluţia 2391/XXIII)
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii care, pornind
de la convingerea că reprimarea efectivă a crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii este un
element important al prevenirii acestor crime, al protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, de natură a încuraja încrederea, a stimula cooperarea între popoare şi a favoriza pacea şi
securitatea internaţională, consacră principiul imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor
contra umanităţii, asigurându-i o aplicabilitate universală. În Convenţie, sunt definite crimele de război
şi crimele contra umanităţii, inclusiv crima de apartheid şi crima de genocid, şi se precizează domeniul
409
Ion Dragoman, op. cit., p.207.
410
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. PRINT, Bucureşti 2000, p. 707.
411
Ibidem
412
A se vedea Rezoluţiile Adunării Generale a ONU: 3/I şi 170/II din 13 februarie 1946 şi 31 octombrie 1947 privind
extrădarea şi pedepsirea criminalilor de război; 97/I din 11 decembrie 1946 care confirmă principiile de drept internaţional
recunoscute prin Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg şi prin sentinţa acestui tribunal; Rezoluţiile
2184/XXI din 12 decembrie 1966 şi 2202/XXI din 16 decembrie 1966 prin care Adunarea Generală a condamnat în mod
expres drept crime contra umanităţii, pe de o parte, violarea drepturilor economice şi politice ale populaţiilor indigene şi, pe
de altă parte, politica de apartheid.
413
Rezoluţiile 1074 D(XXXIX) din 28 iulie 1965; 1158 (XI.I) din 6 august 1966.

191
de aplicare a acestora: la reprezentanţii autorităţii de stat şi la particulari care participă la comiterea
acestor crime, atât ca autori, cât şi în calitate de complici; la cei care se fac vinovaţi de incitarea
directă sau care participă la o înţelegere în vederea comiterii în vreun fel oarecare a acestora, precum
şi la reprezentanţii autorităţii de stat care tolerează comiterea lor. Prin Convenţie, statele se angajează
să ia măsuri interne de ordin legislativ sau de altă natură pentru a permite extrădarea persoanelor
vinovate, precum şi măsuri în vederea asigurării imprescriptibilităţii acestor crime şi pedepsirea
vinovaţilor. Convenţia a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970, iar România a ratificat-o la 15
septembrie 1969. De subliniat faptul că această Convenţie nu a fost semnată decât de 11 state, iar la ea
au devenit părţi 39 de state, printre ele nefigurând nici unul din Europa Occidentală 414. La 25 ianuarie
1974, în cadrul Consiliului Europei, a fost adoptată, la Strasbourg, „Convenţia europeană asupra
imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi crimelor de război” 415.
La 3 decembrie 1973, considerând că este necesar să intensifice acţiunea internaţională în
vederea asigurării şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de astfel de crime, Adunarea Generală a ONU a
adoptat documentul intitulat „Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea,
arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii”
(Rezoluţia 3074/XXVIII).
Inspirându-se din principiile şi scopurile enunţate în Carta ONU în ceea ce priveşte
dezvoltarea cooperării între popoare în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Adunarea
Generală, proclamă în acest document următoarele principii: 1. Crimele de război şi crimele contra
umanităţii, indiferent de locul sau momentul unde şi când au fost comise, trebuie să facă obiectul unei
anchete şi indivizii contra cărora există probe că ar fi comis astfel de crime trebuie să fie căutaţi,
arestaţi, traduşi în justiţie şi, dacă sunt recunoscuţi culpabili, pedepsiţi; 2. Orice stat are dreptul să-i
judece pe proprii resortisanţi pentru astfel de crime; 3. Statele vor coopera pe o bază bi şi multilaterală
pentru a face să înceteze şi să prevină crimele de război şi crimele contra umanităţii şi să ia în acest
scop măsurile naţionale şi internaţionale indispensabile; 4. Statele îşi vor acorda reciproc concursul în
vederea depistării, arestării şi judecării indivizilor bănuiţi a fi comis astfel de crime; 5. Indivizii
împotriva cărora există probe că ar fi comis crime de război şi crime împotriva umanităţii trebuie să fie
traduşi în justiţie şi, dacă sunt recunoscuţi vinovaţi, pedepsiţi, de regulă generală, în statele în care au
comis crimele; 6. Statele vor coopera în vederea strângerii de informaţii şi documente care să faciliteze
judecarea făptaşilor; 7. Statele nu vor acorda azil indivizilor asupra cărora există bănuieli temeinice că
au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii; 8. Statele nu vor lua
nici o măsură legislativă sau de altă natură care ar putea să aducă atingere obligaţiilor internaţionale
asumate în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime
de război şi crime contra umanităţii.
Existenţa în dreptul internaţional umanitar, a multor acte învestite cu autoritatea naţiunilor
lumii, unite în lupta pentru pace – prin care se condamnă comiterea de crime de război şi crime contra
umanităţii – creează un cadru legal eficient pentru urmărirea şi pedepsirea celor vinovaţi pentru
comiterea unor astfel de crime, pentru împiedicarea lor de a se sustrage de la dreapta judecată a
umanităţii.

414
Iată lista statelor părţi la 31 iunie 1994: Afghanistan, Albania, Armenia, Belarus, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria,
Croaţia, Camerun, Cuba, Etiopia, Gambia, Guineea, Germania, Ungaria, India, Libia, Kenya, Mongolia, Nicaragua, Nigeria,
Filipine, Polonia, R.D.G, Laos, R.P.D. Coreeană, Bielorusia, Ucraina, România, Rwanda, Saint-Vincent şi Grenadine, Cehia,
Slovacia, Tunisia, Federaţia Rusă, Ucraina, Vietnam, Yemen, Iugoslavia (vezi, I. Cloşcă, I.Suceavă, Tratat de drepturile
omului, p. 237).
415
România a ratificat Convenţia prin O.G. nr.91 din 30 august 1999, publicată în „Monitorul Oficial al României“, Partea
I, nr. 425 din 31 august 1999, aprobată prin Legea nr. 68 din 28 aprilie 2000, publicată în „Monitorul Oficial al României“,
Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000.

192
 CAPITOLUL VII
ÎNDATORIRILE STATELOR ÎN IMPLEMENTAREA DREPTULUI
INTERNAŢIONAL UMANITAR

1. Aspecte politico-strategice în aplicarea dreptului internaţional al conflictelor

armate

Aplicarea dreptului internaţional umanitar reprezintă o problemă de maximă importanţă pentru

îndeplinirea scopului acestuia de a micşora suferinţele şi distrugerile provocate de războaie. Ea se
bazează pe un ansamblu complex de măsuri de cunoaştere, difuzare, respectare a normelor cutumiare
şi convenţionale iar atunci când acestea sunt încălcate, pe reprimarea violărilor, ansamblu de măsuri
care intră în responsabilitatea principală a statelor şi agenţilor lor, în special a autorităţilor militare, dar
şi în responsabilitatea unor organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, a unor
entităţi non-statale şi a indivizilor. Din păcate, punerea în aplicare a dreptului internaţional umanitar se
dovedeşte a fi uneori deosebit de anevoioasă căci nici dreptul umanitar nu reuşeşte să înfrângă
slăbiciunile sistemului internaţional actual a cărui funcţionare se bazează fundamental pe bunăvoinţa
statelor suverane, în ciuda organizării comunităţii internaţionale pe baza Cartei Naţiunilor Unite.
Credem că este dificil pentru un stat care-şi trimite combatanţii să lupte împotriva unui adversar pe
care-l consideră un obstacol în promovarea intereselor sale naţionale, să "diminueze" capacitatea şi
motivaţia de a lupta prin impunerea restricţiilor juridice ale convenţiilor de drept umanitar. Mai mult,
ne-am putea întreba de ce statul care violează deliberat dreptul internaţional declanşând un conflict
armat prin încălcarea deliberată a principiului fundamental neechivoc al nerecurgerii la forţa armată, ar
respecta mai mult dreptul internaţional umanitar. În realitate, ca orice sistem juridic, dreptul umanitar
este aplicat şi respectat de cei convinşi de forţa dreptului şi încălcat de cei care sfidează ordinea
juridică; doar că, mai întotdeauna, violările se văd mai repede şi mai bine şi au un impact mai mare
asupra opiniei publice, creându-se impresia imposibilităţii aplicării dreptului în conflictele armate care
se bazează pe dreptul forţei. În ciuda numeroaselor violări ale dreptului internaţional umanitar comise
zilnic, aşa cum demonstrează titlurile mânjite cu sânge din mass-media, nu putem să ignorăm faptul că
el are o contribuţie majoră la salvarea multor vieţi, la diminuarea suferinţelor provocate de război fie
prin respectarea legilor războiului, fie pentru că obiceiurile războiului au fost asimilate şi acceptate, fie
în interesul reciproc al beligeranţilor, fie de teama sancţiunilor sau al oprobiului internaţional. Există o
multitudine de argumente în favoarea necesităţii aplicării şi respectării dreptului internaţional
umanitar. În primul rând este vorba de faptul că, odată ratificate, convenţiile de drept umanitar trebuie
aplicate cu bună credinţă de către statele contractante iar valoarea lor universală ar trebui să asigure
universalitatea respectării lor; de aceea receptând legile şi obiceiurile războiului în legislaţia militară
naţională, statele ar trebui să-i determine pe combatanţi şi necombatanţi să înţeleagă că încălcarea
acestora constituie o infracţiune ce va fi pedepsită. Pe de altă parte, respectarea dreptului de la Haga şi
de la Geneva este cerută de regulile unei minime conduite corecte şi morale a actorilor raporturilor
internaţionale, orice stat civilizat împărtăşind şi promovând doar valorile compatibile cu dreptul
umanitar; este firesc, în aceste condiţii, să ne aşteptăm ca şi adversarul să respecte aceleaşi valori 416
chiar dacă aplicarea dreptului umanitar nu este grevată de condiţia reciprocităţii. Nu trebuie uitat că
violarea convenţiilor umanitare este condamnată de opinia publică internă şi internaţională iar curentul
de opinie ostil în rândul populaţiei erodează efortul de război cum a fost cazul militarilor americani în
Vietnam a căror misiune devenise deosebit de dificilă; ca să nu mai vorbim de faptul că, departe de a
sprijini obţinerea victoriei, crimele de război au consecinţe negative asupra spiritului de disciplină
militară afectând eficacitatea acţiunii. De asemenea, încălcarea obligaţiilor umanitare de
comportament periclitează pe termen lung posibilităţile de reconciliere paşnică între adversari ba chiar
întăreşte voinţa adversarului de a opune rezistenţă.
Foarte adevărat că aproape în fiecare conflict armat beligeranţii au comis infracţiuni la dreptul
internaţional umanitar. Dar tot atât de adevărat este că acesta s-a dezvoltat şi reafirmat mereu astfel

416
Spre exemplu, în conflictul din Malvine, ambele părţi au evitat, în general, situaţiile de a fi acuzate de încălcarea dreptului
umanitar; vezi, în acest sens Nicolae Uscoi, "Aplicarea dreptului internaţional umanitar în conflictul armat din insulele
Falkland şi Malvine", în RRDU nr. 1 5/1997, p.35

193
încât astăzi nu mai există prea multe state care să aplice o politică de încălcare sistematică a normelor
sale. Rapoartele internaţionale publicate ca şi constatările interne ale statelor demonstrează că
prevederile protectoare ale dreptului internaţional umanitar au oprit sau au redus destul de mult, în
foarte multe cazuri, suferinţele şi consecinţele distructive potenţiale ale ostilităţile armate. Fără a intra
în amănunte, amintim următorii factori care pot determina părţile la un conflict armat să contracareze
nerespectarea dreptului aplicabil în război şi astfel să aplice regulile umanitare de comportament:
consideraţia datorată opiniei publice; interesele reciproce ale părţilor la conflict; menţinerea
disciplinei; teama de represalii; sancţiunile penale şi disciplinare; teama de plata despăgubirilor de
război; activitatea Puterilor protectoare; comisia internaţională de stabilire a faptelor; activitatea
CICR; activităţile diplomatice; aplicarea naţională a convenţiilor; difuzarea dreptului umanitar;
convingerile personale şi responsabilitatea individuală 417.
Literatura de specialitate consemnează existenţa la baza aplicării dreptului internaţional
umanitar a unor adevărate principii generale rezultat textele convenţionale şi confirmate de practica
internaţională418. Astfel, conflictele armate internaţionale, un prim principiu general este acela al
egalităţii juridice a beligeranţilor faţă de dreptul internaţional umanitar în sensul că părţile la un
conflict armat trebuie să respecte la fel legile şi obiceiurile războiului indiferent de legitimitatea şi
legalitatea motivului pentru care desfăşoară acţiunile militare, victima unei agresiuni neavând
posibilitatea să justifice utilizarea unor mijloace şi metode de luptă interzise prin faptul că aduce un
război de apărare (art. 96, par.3, pct. C din Protocolul 1 din 1977). Un alt principiu general al aplicării
dreptului umanitar, enunţat prin diverse texte convenţionale 419, este acela al respingerii clauzei "si
omnes" care restrângea aplicarea dreptului clasic al războiului la acele conflicte în care toate părţile
beligerante ratificaseră convenţiile respective (art. 2 din Convenţia de la din 1907); este evident că
respingerea clauzei "si omnes" are valoare doar în cazul instrumentelor juridice care conţin norme cu
caracter cutumiar sau al acelora care sunt acceptate şi aplicate de statele care nu le-au ratificat prin
declaraţie unilaterală. Într-o situaţie asemănătoare este şi principiul general al caracterului unilateral şi
nereciproc al angajamentului solemn asumat de state de a respecta şi a face respectat dreptul
internaţional aplicabil conflictelor armate "în orice împrejurări" adică independent de respectarea
acestuia de adversari; respingerea clauzei de reciprocitate a aplicării este în concordanţă cu prioritatea
principiului protecţiei victimelor şi cu regula excluderii represaliilor fără a evidenţia însă situaţia unui
beligerant parte la convenţiile umanitatare faţă de adversarul său care nu le-a ratificat. În sfârşit, un
ultim principiu general al aplicării dreptului internaţional umanitar este clauza Martens care impune
respectarea legilor şi obiceiurilor războiului în situaţiile neprevăzute de instrumentele juridice, aşa
cum rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice;
aplicarea dreptului umanitar prin efectul clauzei Martens a fost invocat de Curtea Internaţională de
Justiţie în cazul "Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia” din 1984. Dintre
principiile generale ale aplicării dreptului internaţional menţionate mai sus, pentru conflictele armate
fără caracter internaţional este valabilă clauza Martens menţionată într-o formă simplificată în
alineatul Preambulului Protocolului adiţional II din 1977 care reaminteşte că, în cazurile neprevăzute
de dreptul în vigoare, persoana umană rămâne sub incidenţa principiilor umanitare şi exigenţelor
conştiinţei publice; excluderea "uzanţelor stabilite” din enumerarea protectoare a Clauzei Martens a
fost cerută de statele care au apreciat că nu există un drept cutumiar care să se aplice conflictelor
armate interne.
În realitatea imediată a ultimului deceniu s-a conturat un nou mediu de aplicare a dreptului
internaţional umanitar. Sfârşitul războiului rece şi perspectiva unor posibilităţi crescute de a face să
funcţioneze mecanismele de menţinere şi restabilire a păcii prevăzute în cadrul Naţiunilor Unite n-au
reuşit să oprească proliferarea conflictelor armate. Marea majoritate a acestora sunt aproape exclusiv
interne iar victimele sunt civili în cea mai mare parte. Cele mai multe dintre ele nu mai sunt motivate
ca altădată de interese naţionale sau supranaţionale, ci au scopuri mai degrabă identitare decât politice
şi ideologice. În fosta Iugoslavie, în Rwanda sau în Cecenia ca şi în atâtea alte locuri, civilii trăiesc
experienţe tragice. Tot mai adesea, autorităţi legale sau "de fapt" ignoră sau încalcă regulile dreptului
417
După "Humanitarian Law in Armed Conflicts, Manual", Federal Ministry of Defence, Germany, 1992,p.121.
418
După Eric David. op.cit., p.471-574.
419
Prevederile exprese în acest sens există în art.2 comun al Convenţiilor de la Gen 1949. în art.18.3 din Convenţia de la
Haga din 1954, în art.13 din Protocolul din 19 art.7 .1. din Convenţia ONU din 1980 asupra armelor convenţionale.

194
umanitar, recurgând sistematic la tortură, la discriminare etnică sau religioasă, la luări de ostatici şi
strămutări forţate de populaţii împiedicând deliberat accesul la victime al activităţilor umanitare
internaţionale. În alte ţări, structurile statale au dispărut, făcându-şi apariţia în locul lor bande
necontrolate de vreo autoritate, ale căror scopuri războinice nu mai sunt garantarea securităţii unui
teritoriu ci distrugerea rivalilor pentru asigurarea supravieţuirii într-un mediu în care resursele de
primă necesitate devin din ce în ce mai rare; absenţa structurilor responsabile cauzează dificultăţi
insurmontabile în aplicarea dreptului internaţional umanitar 420. Aceste noi realităţi au obligat
comunitatea internaţională să intervină în diverse forme şi modalităţi pentru a asigura o reacţie
viguroasă a statelor faţă de violările masive ale dreptului internaţional umanitar.
Astfel, Naţiunile Unite şi-au asumat roluri mereu crescute pe linia implementării dreptului
războiului, de la rezoluţiile Adunării Generale şi Consiliului de Securitate în domeniu, la
supravegherea şi investigarea violărilor de către Secretariatul General şi alte organe ale ONU, la
autorizarea folosirii forţei pentru a reprima încălcările masive ale drepturilor omului, la crearea
instanţelor internaţionale penale pentru judecarea crimelor de război, la interzicerea şi limitarea
utilizării anumitor arme şi metode de război 421. Şi în cadrul organizaţiilor internaţionale regionale
există astfel de preocupări. Spre exemplu, în OSCE s-a adoptat în 1994 un Cod de conduită privind
aspectele politico-militare ale securităţii, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, care are mai multe
dispoziţii privind aplicarea dreptului internaţional umanitar 422.
Şi în cadrul NATO există instrumente specifice de aplicare a dreptului internaţional umanitar,
în special prin intermediul consilierilor juridici din interiorul Comandamentului Aliat; aceştia
întocmesc anexa juridică la planul de operaţii în cadrul căreia majoritatea procedurilor sunt de drept
internaţional umanitar. Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave la Convenţiile
umanitare revine în răspunderea naţională a statelor contribuitoare cu trupe dar sunt raportate şi
Comandamentului Aliat423. Există, de asemenea, instrucţiuni standardizate în cadrul NATO pentru
interogatoriul prizonierilor de război (STANAG 2033), procedurile de deţinere a prizonierilor de
război (STANAG 2044), identificarea materialelor serviciilor sanitare militare (ST ANAG 2060),
tratamentul "prizonierilor de război" în exerciţiile NATO (STANAG 2074), evaluarea şi exploatarea
materialelor şi documentelor capturate de la adversar (STANAG 2084), utilizarea transportului aerian
de către serviciul sanitar în zonele înaintate (STANAG 2087) 424. Alte organizaţii internaţionale
guvernamentale şi neguvernamentale precum Comisia de Drept Internaţional. Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Institutul Internaţional de Drept Umanitar sau Societatea Internaţională de Drept
Militar şi Dreptul Războiului îşi aduc propria contribuţie la asigurarea aplicării dreptului internaţional
umanitar425.

2. Ratificarea convenţiilor umanitare

Una din condiţiile de bază pentru asigurarea respectării universale a dreptului internaţional
umanitar este reprezentată de exprimarea consimţământului statelor de a fi legate prin convenţiile
umanitare, ceea ce se realizează prin semnare, ratificare, aprobare, aderare sau orice alt mijloc
convenit de părţi. Ca tratate internaţionale, convenţiile umanitare sunt supuse procedurilor de încheiere
cuprinse în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969 precum şi în legile naţionale, spre
exemplu, în România fiind aplicabilă Legea nr.590/2004 privind încheierea şi ratificarea tratatelor.
Iniţiativa convocării statelor pentru elaborarea convenţiilor umanitare aparţine unor state, de multe ori
Consiliul Federal Elveţian426, ori unor organizaţii internaţionale, în special pentru limitarea sau
interzicerea unor arme. Negocierile se desfăşoară în cadrul unor conferinţe internaţionale la care

420
"Le droit international umanitaire", Ministere des Affaires etrangeres, Bruxelles. 1996, p.11
421
"Implemelllation of the Laws of War in Late 2 Otlz-Celltwy Conjlicts", în "Security Dialogue", volume 29 no.2.june 1998,
p.137-150 şi no.3, september loq8. p.265-179.
422
Publicat În "Observatorul militar" din 20 ianuarie 1998.
423
NATO, Doctrine for peace support operations, SHAPE, -7010, belgium Annex E-Legal.
424
După Droit de la guerre, Manuel d΄instruction, Bruxelles, 1992, Annexe E.
425
Spre exemplu, CICR a adoptat la cea de-a XXV-a Conferinţa din 1986 un set de măsuri pentru respectarea dreptului
internaţional umanitar; SlDMDR a analizat la cel de-al XIV-lea Congres legile şi procedurile naţionale de urmărire a
violărilor dreptului umanitar; iar IIDU organizează anual mai multe cursuri de instruire în dreptul internaţional umanitar.
426
Vezi Rezoluţia nr.24 "Mărturii de gratitudine ale ţării gazdă" şi Actul Final al Conferinţei diplomatice din 1974 -1977.

195
participă majoritatea statelor lumii (124 de state în 1974-1977) şi la care, datorită caracterului lor
profund umanitar, sunt invitate mişcările de eliberare naţională (fără drept de vot) recunoscute de către
organizaţiile interguvernamentale regionale; negocierile se desfăşoară în şedinţe plenare şi pe comisii,
pe baza unor proiecte de convenţii umanitare, spre exemplu, în 1974, CICR a pregătit proiectele celor
două Protocoale adiţionale şi a fost asociat în calitate de expert la lucrările conferinţei. Astăzi, textele
originale ale convenţiilor umanitare sunt redactate în limbile oficiale la ONU, engleza, araba, chineza,
spaniola, franceza şi rusa fiind deopotrivă autentice şi depuse la depozitar (un stat anume desemnat, de
multe ori Elveţia, sau ONU) care va transmite copii certificate conforme tuturor părţilor. Convenţiile
umanitare sunt semnate fie la sfârşitul negocierilor fie într-o perioadă mai lungă stabilită în chiar textul
tratatului; astfel, Protocolul adiţional 1 din 1977 a fost deschis spre semnare la şase luni după
semnarea Actului Final al Conferinţei şi a rămas deschis pentru semnare pe o perioadă de 12 luni.
Semnarea tratatelor de drept internaţional umanitar nu echivalează cu intrarea lor în vigoare
în sensul producerii de efecte juridice 427. Ratificarea este modalitatea principală de exprimare a
consimţământului de către statele care au luat parte la negocierea tratatului şi care este prevăzută şi
cerută de dreptul constituţional statal; prin ratificare tratatul intră de fapt în ordinea juridică internă. În
art. 93 din Dispoziţiile finale ale Protocolului 1 din 1977 se arată că acesta va fi ratificat cât mai
curând posibil iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la depozitar. Aderarea reprezintă procedura
prin care o convenţie de drept umanitar devine obligaţie pentru un stat care n-a participat la negocieri
şi n-a semnat-o; şi instrumentele de aderare sunt depuse la depozitar (art. 94). Conform art. 95 al
Protocolului, acesta intră în vigoare la şase luni după depunerea a două instrumente de ratificare sau de
aderare; pentru statele care îl ratifică sau aderă ulterior, Protocolul intră în vigoare la şase luni după
depunerea instrumentului respectiv. În practică, între semnarea şi ratificarea (aderarea) instrumentelor
internaţionale umanitare intervine uneori o perioadă destul de mare de timp; astfel România a ratificat
Convenţiile din 1949 abia în 1954, Protocoalele adiţionale din 1977 abia în 1990 (iar declaraţia
specială prevăzută de art. 90 abia în 1995, Monitorul Oficial nr. 77) în timp ce Convenţia ONU din
1980 asupra limitării utilizării unor arme clasice a fost ratificată în 1995 prin Legea nr. 40 publicată în
Monitorul Oficial nr. 103 şi abia în 2000, Convenţia pentru interzicerea minelor antipersonal din 1997.
Procedurile de exprimare a consimţământului statelor de a deveni părţi la convenţiile umanitare face
ca intrarea lor în vigoare să fie mult posterioară semnării lor: Convenţiile din 12 august 1949 au intrat
în vigoare la 21 octombrie 1950. Convenţia de la Haga din 1954 a intrat în vigoare la 7 august 1957,
Protocoalele adiţionale din 10 iunie 1977 au intrat în vigoare la 7 decembrie 1978, Convenţia ONU
din 1980 a intrat în vigoare la 2 decembrie 1983. Pentru a spori eficienţa aplicării unor tratate
internaţionale, există stipulaţia intrării lor în vigoare abia după un anumit termen de la depunerea unui
număr considerabil de instrumente de ratificare; de exemplu ratificarea la 16 septembrie 1998 de către
Burkina Faso a Tratatului de la Ottawa de interzicere a minelor antipersonal din 1997 are semnificaţia
depunerii celui de-al 40-lea instrument de ratificare la Secretariatul General al ONU, îndeplinirea
acestei condiţii însemnând că la 1 martie 1999 tratatul va deveni juridic obligatoriu pentru aproape o
treime din cele 130 de state care l-au semnat 428. Probleme deosebite a pus şi intrarea în vigoare a
Statutului Curţii Penale Internaţionale semnat de 120 de state la Roma la 17 iulie 1998; el a intrat în
vigoare după ce 60 de state l-au ratificat adică abia în iulie 2002. România a semnat această convenţie
în 1999 şi a ratificat-o în martie 2002. Deşi instanţa se află în curs de organizare şi, fIind deja sesizată
cu câteva cazuri va putea da soluţii în câteva luni, pesimiştii spun că atâta timp cât mari puteri ca
SUA, China, India rămân în afara sistemului Curtea nu va fi niciodată cu adevărat efectivă.
Şi la convenţiile umanitare statele pot face rezerve atunci când le acceptă; rezerva este un act
unilateral prin care statul rezervatar exclude sau modifică efectul juridic al unor prevederi ale tratatului
şi se face cu prilejul aderării sau ratificării. Raţiunea rezervelor constă în asigurarea participării cât mai
numeroase a statelor la convenţiile umanitare şi a păstrării unităţii acestora. Astfel, multe state, între
care şi România, cu prilejul ratificării Protocolului de la Geneva din 1925 privitor la interzicerea
gazelor toxice, au formulat două rezerve; prin prima se arată că documentul respectiv nu obligă statul
român decât faţă de statele care l-au semnat şi ratificat sau au aderat definitiv la el iar prin a doua se
preciza că el va înceta de a fi obligatoriu pentru România faţă de oricare inamic ale cărui forţe armate
sau ai căror aliaţi de drept sau de fapt nu-i vor respecta prevederile. Aceste rezerve nu diminuau cu
427
În epoca postbelică se observă descreşterea numărului de tratate la care statele devin părţi prin semnare; vezi şi Alexandru
Bolintineanu, Adrian Năstase, "Drept internaţional contemporan", p.27
428
Vezi articolul "Minele antipersonal puse sub interdicţie", în RRDU nr.22/l998, p.30.

196
nimic valoarea juridică a documentului deoarece aceasta era procedura epocii, Protocolul din 1925
fiind acceptat de 18 state (din cele 48 de state părţi în 1938) cu cele două amendamente. La convenţiile
de la Geneva din 1949, România a făcut rezerve la art. 10 din primele trei Convenţii şi 11 din
Convenţia a IV-a referitoare la atribuţiile Puterilor protectoare 429, la art. 12 şi 85 din Convenţia a III-
a430 precum şi la art. 45 din cea de-a IV- a Convenţie 431 dar şi-a retras rezervele respective în 2002.
Spre deosebire de rezerve, amendamentele reprezintă propuneri de revizuire ulterioară a tratatelor
umanitare: art. 97 al Protocolului adiţional I din 1997 arată că orice stat contractant poate să propună
amendamente, textele proiectelor acestora fiind comunicate depozitarului care, după consultarea
statelor-părţi şi a ClCR va decide dacă trebuie să se convoace o Conferinţă de examinare a
amendamentelor propuse. Prevederi speciale ale Protocolului adiţional 1 din 1977 se referă la:
posibilitatea denunţării acestui instrument care produce efecte la un an de la primirea instrumentului
de denunţare (art. 99); la notificările pe care depozitarul le face statelor părţi privitor la starea
semnăturilor, ratificărilor, aderărilor şi denunţărilor (art. 100) precum şi înregistrarea tratatului
respectiv la Secretariatul Naţiunilor Unite (art. 101). Importanţa anumitor convenţii de drept umanitar
face ca la ele să nu se admită rezerve ale statelor, aşa cum este cazul Statului Curţii Penale
Internaţionale cu caracter permanent.

3. Difuzarea convenţiilor umanitare

Exprimându-şi consimţământul de a fi parte la convenţiile umanitare prin semnare, ratificare

sau aderare, statele îşi asumă obligaţia aplicării dispoziţiilor conţimite în acestea. Art. 1 din
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi din Protocoalele adiţionale din 1977 prevăd expres că "Înaltele
părţi contractante se angajează să respecte şi să facă să fie respectat în toate împrejurările" respectivul
instrument internaţional. Aplicarea sau executarea Convenţiilor umanitare se bazează pe principiul
fundamental al îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin tratate internaţionale, cunoscut
încă din antichitate în expresia pacta sunt servanda şi reconfirmat de Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor. Iată de ce, Convenţiile din 1949 şi Protocoalele lor adiţionale conţin capitole
speciale destinate asigurării executării dispoziţiilor lor de către statele-părţi; spre exemplu, Titlul V al
Protocolului adiţional 1 din 1977 intitulat "Aplicarea Convenţiilor şi a prezentului Protocol" are 12
articole grupate în două secţiuni una conţinând "dispoziţii generale" şi alta referitoare la ,,reprimarea
infracţiunilor". Aplicarea convenţiilor de drept internaţional umanitar se bazează pe un ansamblu
complex de măsuri de executate a dispoziţiilor acestora, în cadrul cărora un rol important revine
difuzării acestor instrumente, a cărei raţiune constă în faptul că nu poate fi asigurată respectarea fără
cunoaşterea pertinentă a conţinutului lor. Dispoziţiile exprese referitoare la difuzare sunt în art. 47 din
Convenţia I-a, art. 48 din Convenţia a II-a, art. 127 din cea de-a III -a, art. 144 din cea de-a IV -a, art.
83 din Protocolul I şi art. 19 din Protocolul II. Astfel, în art. 83 din Protocolul adiţional I se prevede că
statele părţi se angajează să difuzeze Convenţiile şi Protocolul în cea mai largă măsură posibilă, în
timp de pace ca şi în perioadă de conflict armat, în ţările lor respective şi, îndeosebi, să introducă
studiul lor în programele de instrucţie militară, să încurajeze studiul acestora de către populaţia civilă
astfel încât aceste instrumente să fie cunoscute de forţele armate şi de populaţia civilă; alineatul al
doilea al art. 83 precizează că autorităţile militare şi civile care în perioada de conflict armat îşi vor
asuma responsabilităţi în aplicarea convenţiilor umanitare vor trebui să posede o cunoaştere deplină a
textelor acestor instrumente. Spre deosebire de această reglementare oarecum detaliată din Protocolul

429
"RPR nu va recunoaşte ca valabile cererile adresate de către Puterea deţinătoare unui stat neutru sau unui organism
umanitar de a asuma sarcinile atribuite Puterilor protectoare în cazul în care consimţământul respectiv al guvernului ţării ai
căror resortisanţi sunt persoanele protejate nu va fi fost obţinut.
430
"RPR nu va considera ca valabilă eliberarea puterii deţinătoare care a transferat unei alte puteri prizonieri de război de
responsabilitatea aplicării convenţiei acestor prizonieri de război în timpul în care aceştia se găsesc sub protecţia Puterii care
a acceptat să-i primească" (la art. 12); "RPR nu se consideră legată de obligaţia care rezultă din art.85 de a extinde aplicarea
convenţiei prizonierilor de război condamnaţi în virtutea legislaţiei Puterii deţinătoare, în confonnilate cu principiile
procesului de la Numberg, pentru a fi comis crime de război şi crime împotriva umanităţii, dat fiind că persoanele
condamnate pentru aceste crime trebuie să fie supuse regimului stabilit în ţara în chestiune pentru persoanele care îşi ispăşesc
pedeapsa"
431
"RPR nu va considera ca valabilă eliberarea Puterii deţinătoare, care a transferat unei alte Puteri persoane protejate, de
responsabilitatea aplicării convenţiei persoanelor transferate în timpul în care acestea se găsesc sub protecţia Puterii care a
acceptat să-i primească".

197
I, în art. 19 din Protocolul al doilea se dispune că el va fi difuzat cât mai larg posibil 432. Obligaţia de
difuzare apare şi în art. 6 al Convenţiei din 1980 asupra interzicerii anumitor arme clasice în special
pentru asigurarea cunoaşterii acesteia de către forţele armate.
Conştientizând faptul că eficacitatea dreptului războiului este intim legată de cunoaşterea
normelor acestuia, statul român şi organismele militare s-au preocupat îndeaproape în perioada
interbelică de difuzarea instrumentelor internaţionale în toate mediile şi în special în armată. Această
acţiune a avut la bază aducerea la cunoştinţă a prevederilor respective prin publicarea lor în Monitorul
Oficial, Monitorul Oastei, în apariţia unor lucrări de popularizare dar şi în cercetarea ştiinţifică a
legilor şi obiceiurilor războiului. Difuzarea dreptului internaţional al conflictelor armate s-a făcut mai
ales prin intermediul învăţărnântului militar în cadrul căruia existau discipline şi manuale speciale.
Literatura de dreptul războiului elaborată de militari era foarte răspândită în perioada interbelică 433 şi
deosebit de apreciată de către specialişti; Alexandru Vaida Voievod spunea astfel că "răspândirea
lucrării d-lui căpitan Baruţia P. în straturile cât mai largi ale intelectualilor români ar putea să rodească
cel mai mare folos pentru interesele reale ale ţării” 434. Difuzarea dreptului războiului în toate mediile
societăţii româneşti a fost un obiectiv major şi al învăţământului universitar civil, al cercetării
ştiinţifice universitare precum şi al unor organisme ca Societatea Naţională de Cruce Roşie; aceasta
din urmă, spre exemplu, s-a implicat în popularizarea instrumentelor internaţionale şi româneşti de
drept al războiului prin publicaţiile proprii (Buletinul SNCRR, Revista Crucii Roşii a Tinerimii), prin
tipărirea şi difuzarea unor broşuri (Sfaturi practice pentru apărarea contra atacurilor aeriene, Masca de
război, Anuarul Crucii Roşii), prin bibliotecile înfiinţate ca şi prin conferinţe la radio. Astăzi, de
difuzarea dreptului internaţional umanitar în România se preocupă în special ARDU iar în cadrul
MAN, Biroul Juridic şi de Drept Internaţional Umanitar. De altfel, MAN a încheiat la 31 august 1998
cu CICR un acord de cooperare privind cunoaşterea normelor de drept internaţional umanitar 435. În
conformitate cu acest acord, personalul militar şi civil din Armata României va participa la: seminarii
care vor fi organizate de MAN pentru comandanţi şi ofiţeri de stat major, profesori în instituţii militare
de învăţământ, consilieri juridici din unităţi, ofiţeri din rezerva armatei şi personal din sistemul de
protecţie civilă; cursuri internaţionale şi alte manifestări având ca temă dreptul internaţional umanitar;
realizarea unor publicaţii (broşuri, manuale, postere etc.) pentru România pe probleme de drept
internaţional umanitar, care sunt convenite cu MAN. Acordul a început deja să fie pus în aplicare, între
realizările sale concrete fIind organizarea în cooperare a unor cursuri de specializare precum şi
editarea Codului de conduită pentru combatanţi, a Manualului de drept al Războiului pentru Forţele
Armate de colonelul Frederic de Mulinen şi a Regulilor esenţiale de drept al războiului rezumat pentru
combatanţi care-şi vor aduce o contribuţie importantă la difuzarea convenţiilor umanitare.
Evidenţierea obligaţiei statelor de a respecta şi difuza dreptul internaţional umanitar relevă
diversitatea măsurilor ce trebuie întreprinse în această direcţie, multitudinea sferelor de activitate
statală interesate şi varietatea sectoarelor vieţii publice implicate în acest proces. Într-adevăr, aplicarea
globală a regulilor dreptului umanitar constituie un proces permanent care impune cooperarea şi
coordonarea mai multor ministere, administraţii publice, entităţi statale şi altor instituţii. În facilitarea
acestui proces complex unele state şi-au creat organe specifice sub forma unor comisii naţionale,
grupuri de lucru interministeriale sau comitete consultative pentru dreptul umanitar 436. Deşi existenţa
şi funcţionarea unor astfel de organisme interministeriale nu reprezintă o obligaţie juridică formală, ele
şi-au dovedit utilitatea acolo unde au fost create. Astfel, în Belgia, Consiliul de Miniştri a decis la 20
mai 1987 instituirea Comisiei interdepartamentale de Drept Umanitar cu misiunea de a studia măsurile
necesare pentru aplicarea efectivă la nivel naţional a convenţiilor de la Geneva şi Protocoalelor lor
adiţionale: ea a desfăşurat o activitate extrem de utilă şi a iniţiat o serie întreagă de activităţi concrete:
crearea unei reţele de consilieri în dreptul războiului în forţele armate, alegerea unui reprezentant
belgian în Comisia internaţională de stabilire a faptelor, amendarea unor legi şi regulamente naţionale
432
Această dispoziţie sumară a fost impusă de statele care au crezut că facilitând difuzarea convenţiilor umanitare s-ar
concretiza mai repede potenţialitatea războaielor civile.
433
Exemple: Manolacbe C., Konya E.D .. "Manual de drept internaţional public pentm uzul ofiţerilor annatei române",
Bucureşti, 1934: Niculescu O.N., "Rezumat al cursului de drept internaţional public". SSR, 1922-1923: Vasile E., "Noţiuni
elementare de drept internaţional public". Tipografia Geniului. Bucureşti, 1925 ş.a.
434
Petre Baruţia, "Dreptul de a declara război", Timişoara, 1936, p.23.
435
Vezi ziarul "Observatorul militar" din 2 septembrie 1998.
436
"Commissions ou autre instances nationales pour le droit international humanitaire", Reunion d" experts, creR, Geneve,
1996. p.7.

198
în spiritul cerinţelor convenţiilor umanitare, difuzarea dreptului umanitarl 437 . Pe baza experienţei de
peste 10 ani a Comisiei belgiene, ClCR a identificat unele principii de organizare şi funcţionare a
organismelor respective în cadrul unei reuniuni de experţi dedicate Comisiilor sau altor instanţe
naţionale pentru dreptul internaţional umanitar, desfaşurată la Geneva în octombrie 1996. Astfel, s-a
constatat că există structuri de aplicare a dreptului umanitar în 40 de ţări, unele fiind cu caracter
permanent iar altele sunt investite doar cu o sarcină anume; este evident că dacă difuzarea convenţiilor
umanitare reprezintă o misiune permanentă atunci este important ca aceste organisme să fie create pe o
bază permanentă. În ceea ce priveşte tipul structurii, se disting comisii, comitete, grupuri de lucru
interministeriale sau interdeparramentale, unele fiind constituite în cadrul Societăţii Naţionale de
Cruce Roşie care a primit în acest sens un mandat guvernamental. În cea mai mare parte, aceste
organisme s-au constituit printr-o lege sau hotărâre a puterii executive în subordinea căreia
funcţioneazăl438. Până în prezent în România nu s-a reuşit instituirea unei asemenea comisii deşi au
existat mai multe iniţiative în acest sens iar utilitatea organismului respectiv este de netăgăduit dacă
avem în vedere că, spre exemplu, în legislaţia referitoare la monumentele culturale sau la baraje nu
există nici o prevedere referitoare la protecţia acestora în timp de război. Ministerele tutelare ale
comisiei variază de la ţară la alta, dar în general, sunt fie Ministerul Apărării, fie al Justiţiei, fie al
Afacerilor Externe; de obicei, comisia are doar o autoritate consultativă fără a avea puteri decizionale,
ea reunind reprezentanţi guvernamentali din toate ministerele interesate în aplicarea dreptului umanitar
şi anume afacerile externe, apărarea, justiţia, afacerile interne, sănătatea, securitatea socială, educaţia,
cultura, etc. La lucrările comisiei pot fi invitaţi reprezentanţi ai puterii legislative şi judecătoreşti
precum şi specialişti ca profesori universitari, jurişti, medici, militari, etc. În mod concret, comisia
elaborează documente de lucru pentru aplicarea dreptului umanitar pe care le recomandă oficial
autorităţilor abilitate să adopte măsurile respective în diverse domenii: formarea personalului calificat,
difuzarea convenţiilor, sancţionarea infracţiunilor grave, protejarea unităţilor sanitare, crearea de zone
de securitate, protecţia emblemei Crucii Roşii, aspecte privind persoanele dispărute, studierea
compatibilităţii armelor noi cu dreptul umanitar, protecţia bunurilor culturale şi a lăcaşelor de cult, a
obiectivelor ce prezintă mari pericole potenţiale (baraje, diguri, centrale atomo-electrice), organizarea
şi funcţionarea protecţiei civile, protejarea specială a femeilor şi copiilor ş.a. În realizarea acestor
sarcini, comisiile nationale de drept internaţional umanitar pot fi asistate de CICR unde funcţionează
un Serviciu consultativ care are tocmai menirea de a sprijini statele în eforturile de implementare a
dreptului umanitar pe plan national; făcând parte din Divizia Juridică a ClCR, acest serviciu
consultativ are ca obiective prioritare promovarea unei participări universale la toate tratatele de drept
international umanitar, promovarea adoptării de către toate statele a legislaţiei naţionale de sancţionare
a crimelor de război, promovarea adoptării de legi nationale referitoare la utilizarea şi protejarea
emblemei Crucii Roşii şi promovarea creării structurilor naţionale de aplicare şi difuzare a dreptului
umanitar439. Să mai amintim în legătură cu difuzarea dreptului international umanitar că, după modelul
altor instrumente internationale de protecţie a drepturilor omului, proiectul Protocolului I din 1977
continea o dispoziţie conform căreia, la patru ani de la intrarea sa în vigoare, statele să prezinte un
raport asupra difuzării dreptului umanitar; motive de respectare a suveranităţii şi independenţei statale
au făcut ca această dispozitie acceptată de unele state să nu fie inclusă în textul final al Protocolului 440.

4. Implementarea convenţiilor umanitare

Este evident că nici ratificarea şi nici difuzarea nu asigură în sine aplicarea convenţilor de
drept internaţional umanitar ci reprezintă doar premisele necesare acestui scop. Pe un plan general,
implementarea dispoziţiilor convenţiilor umanitare este un rezultat al aplicării principiului
fundamental al respectării cu bună-credinţă a tratatelor internaţionale prevăzut expres în art. 1 al
convenţiilor şi protocoalelor de a le respecta şi a face ca ele să fie respectate în orice circumstanţe. Pe
437
144 Guy van Gerven, "Comisia interdepartamentală de drept internaţional umanitar", RRDU rn.1411996
438
În România mai există Comisia interministeriaiă de aderare la UE, Consiliul interministerial pentru frontierele de stat aie
României ş.a.
439
Piere Apraxine. "Aplicarea dreptului internaţional umanitar, Structuri nationale pentru implementarea lui", în RRDU
nr.21/1998. p.9.
440
După Eric David, p.477.

199
de altă parte, implementarea normelor convenţiilor umanitare, care au devenit obligatorii prin
ratificare sau aderare, implică îndatorirea prevăzută în art. 80 al Protocolului I de a adopta măsuri
naţionale de aplicare; de altfel, Titlul al cincilea al Protocolului conţine măsuri generale de aplicare ca
şi modalităţile de reprimare a infracţiunilor la convenţiile umanitare. Importanţa implementării
acestora este reliefată, între altele, de posibilitatea intrării imediate în vigoare a convenţiilor din 1949
în caz de conflict armat (prevăzută în art. 62 din Conventia I -a, art.61 din Convenţia a II-a, art. 141
din Convenţia a III-a şi art. 157 din Conventia a IV-a) ca şi de efectele limitate ale denunţării tratatelor
umanitare (la un an de la primirea instrumentului de denunţare care este totuşi suspendat până la
sfârşitul conflictului armat sau al ocupaţiei). Unele state au adoptat programe naţionale în materia
implementării dreptului internaţional umanitar. Un astfel de program există în Directiva nr.5100/1977
a Departamentului Apărării din SUA care este investit cu responsabilitatea respectării de către forţele
armate a dreptului războiului şi a obligaţiilor ce revin guvernului american, cu implementarea instruirii
militarilor în direcţia prevenirii crimelor de război şi cu aplicarea sancţiunilor necesare în cazul în care
se raportează şi se investighează încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului comise de forţele proprii
sau ale adversarului. În aplicarea acestui program naţional, comitetul Şefilor de Stat Major Inter-arme
a elaborat în 1988 instrucţiuni prin care se instituie obligativitatea asistenţei juridice a operaţiunilor
militare, raportarea şi sancţionarea încălcărilor convenţiilor internaţionale pregătirea personalului în
sensul respectării legilor şi obiceiurilor războiului şi revizuirea tuturor documentelor militare în
conformitate cu prevederile dreptului internaţional şi legislaţiei naţionale în materie 441.
Implementarea dreptului internaţional umanitar implică analizarea măsurilor prevăzute de
convenţiile internaţionale ce sunt impuse statelor care au devenit părţi la ele încă din timp de pace, pe
perioada desfăşurării conflictului armat şi la încheierea ostilităţilor militare. Încă în timp de pace,
dreptul internaţional obligă statele să conceapă atât măsuri politico-strategice de prevenire a
eventualelor conflicte armate cât şi măsuri de strategie militară privind asigurarea cunoaşterii şi
respectării legilor şi obiceiurilor războiului; necesitatea acestora din urmă este impusă de faptul că
începerea ostilităţilor militare presupune aplicarea imediată a dispoziţiilor dreptului umanitar, lucru ce
nu poate fi realizat fără existenţa prealabilă a unor măsuri de executare şi administrative adecvate
acestui scop. Măsurile de strategie politică trebuiesc luate de organele politice ale statelor în
eventualitatea unui conflict armat pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor lor în domeniul dreptului
internaţional umanitar442. Aceste măsuri pot fi parte integrantă a doctrinelor militare naţionale prin care
statele să încurajeze un comportament paşnic al cetăţenilor lor, promovând o politică de apărare fără
caracter agresiv la adresa altor state. În actuala ordine politică şi juridică a lumii acest deziderat s-ar
realiza dacă statele ar evita declanşarea războiului sau ar rămâne în afara acestuia în cazul existenţei
unui conflict între alte state sau în interiorul unui stat, dacă s-ar strădui să-şi reglementeze în mod
paşnic diferendele dintre ele. În condiţiile absenţei unei declaraţii de război formale, orice stat care nu
e parte la un război trebuie să-şi clarifice poziţia faţă de acesta, de exemplu printr-o declaraţie de
neutralitate fixând în mod precis pragul dintre neutralitate şi război; acesta înseamnă stabilirea actelor
ce pot constitui o violare a neutralităţii şi implică neparticiparea la conflictul armat. În aceste măsuri
de strategie politică se includ şi directivele concrete pe care trebuie să le primească forţele armate în
vederea stabilirii comportamentului acestora faţă de părţile la conflict. În condiţiile interzicerii şi
sancţionării războiului de agresiune este normal ca statele să fie îndemnate, prin rezoluţii ale unor
organizaţii internaţionale, la o politică de participare la apărarea colectivă împotriva agresorului sau
cel puţin, de neutralitate activă ceea ce înseamnă sprijinirea victimei agresiunii; de altfel, dreptul
internaţional contemporan nu mai face o distincţie netă între neutralitate şi război, afirmând că nu
există neutralitate absolută şi permiţând soluţii mixte (de exemplu, neutralitate formală a unui stat
pentru ansamblul teritoriului, combinată cu implicarea în unele acţiuni militare necesare statului
respectiv într-o zonă terestră sau maritimă determinată şi în spaţiul aerian corespunzător). Măsurile de
strategie militară au ca scop cunoaşterea dreptului internaţional umanitar de către forţele armate şi
populaţia civilă şi asigurarea condiţiilor aplicării practice a acestuia în caz de război.
După declanşarea conflictului armat, statele beligerante trebuie să ia toate măsurile de
asigurare a respectării dreptului internaţional umanitar. În cadrul măsurilor de strategie politică, ele se
vor strădui, încă de la declanşarea ostilităţilor, să limiteze escaladarea conflictului, să găsească
441
"Military Law", U.S.Army Comrnand and General StatI College, Fort Leaven Worh, Kansas, 1994.
442
Convenţia I-a de la Geneva din 1949, art. 45,47; Convenţia II-a, art.46, 48; Convenţia a III-a art.127; Convenţia de la
Haga din 1954, art.25; Protocolul adiţional I din 1977, art.80, 83.

200
modalităţi pentru restabilirea păcii şi să asigure respectarea dreptului războiului în sfera lor de
autoritate. O asemenea politică naţională de apărare înseamnă compararea permanentă a avantajelor
militare ce se aşteaptă de la acţiunile militare (eventual, de la amplificarea lor) cu pierderile şi
pagubele civile pe care acestea le-ar putea produce; bineînţeles că, în cazul în care aceste pagube şi
pierderi ar fi atât de mari încât ar întrece avantajele militare certe şi direct aşteptate, organele de
decizie din domeniul politicii militare ar putea renunţa la unele acţiuni militare, urmărind limitarea şi
localizarea conflictului. Odată cu declanşarea ostilităţilor militare, fiecare parte la conflict va desemna
o Putere protectoare pentru a asigura aplicarea dreptului umanitar faţă de celelalte părţi la contlict. În
acelaşi timp, organele politice cu atribuţii militare vor verifica aplicabilitatea convenţiilor umanitare în
conflictul respectiv stabilind în mod concret dacă statele beligerante sunt semnatare ale convenţiilor,
dacă există posibilităţi de interpretare sau de rezerve naţionale la tratatele speciale şi dacă sunt
aplicabile reguli cutumiare internaţionale sau regionale. Rezultatul acestei operaţiuni de verificare a
aplicabilităţii dreptului internaţional umanitar la conflictul concret va trebui materializat în clarificări
suplimentare, detalii şi instrucţiuni ce vor fi date forţelor armate dacă este necesar. În conflictele
armate fără caracter internaţional se pot ivi situaţii când starea de război nu e suficient clarificată din
punct de vedere juridic şi guvernul consideră că este aplicabil exclusiv dreptul naţional din timp de
pace iar insurgenţii revendică aplicarea dreptului internaţional; în aceste cazuri, pentru a menţine
ordinea şi disciplina în rândul propriilor forţe este bine ca acţiunile militare să se desfăşoare conform
dreptului internaţional umanitar. La fel trebuie să se procedeze atunci când în conf1ict intervine o
organizaţie internaţională abilitată să asigure pacea şi securitatea care este obligată, la rândul ei să
impună propriilor forţe armate respectul faţă de legile şi obiceiurile războiului. Pot exista şi situaţii
când nu este realizată o delimitare strictă între starea de neutralitate şi starea de război, ceea ce impune
ca forţelor armate să li se dea directive precise şi clare de comportament stabilite pe baza concepţiei
fundamentale de apărare aprobată încă din timp de pace. Trebuie specificat că dreptul internaţional
umanitar reglementează pregătirea şi desfăşurarea tuturor acţiunilor militare, indiferent de
împrejurările concrete în care se desf'aşoară acestea; în consecinţă. organele de decizie au obligaţia să
asigure aplicarea dreptului internaţional umanitar în orice condiţii particulare chiar dacă realitatea se
dovedeşte întotdeauna mai variată decât ar fi putut dreptul să o reglementeze. Iată de ce, planificarea
riguroasă a acţiunilor militare bazată pe informaţii strategice sigure va duce întotdeauna la reducerea
riscului apariţiei unor surprize sau neînţelegeri în aplicarea convenţiilor; în acest sens, este necesar ca
încă prin directivele strategice elaborate de comandamentul suprem naţional să se specifice modul de
comportare al forţelor armate în situaţii concrete determinate, în conformitate cu regulile convenţiilor
umanitare.
În ceea ce priveşte măsurile strict militare de executare a dispoziţiilor dreptului internaţional
umanitar pe timpul desfăşurării ostilităţilor militare, comandamentul suprem ca şi comandanţii de pe
diferite trepte ierarhice ale forţelor armate verifică şi dezvoltă măsurile luate încă din timp de pace şi
stabilesc acţiunile suplimentare necesare pentru aplicarea în detaliu a dreptului războiului la situaţiile
concrete, uneori neprevăzute. din timpul derulării acţiunilor militare. O importanţă deosebită în acest
sens o au măsurile de urmărire penală şi disciplinară a violărilor comise, beligeranţii asigurându-se că
toate delictele şi crimele de război vor face obiectul sancţiunilor disciplinare sau penale 443. Autorităţile
militare trebuie să ştie că între beligeranţi (sau între aceştia şi neutrii) vor putea exista şi contracte non-
ostile, putându-se încheia acorduri speciale444 la nivele ierarhice corespunzătoare şi la momentul impus
de împrejurări în scopul: menţinerii unor zone determinate la o distanţă suficient de mare de zonele de
acţiuni militare (zone de securitate, localităţi sanitare, zone demilitarizate); suspendării sau încetării
acţiunilor militare într-o zonă determinată spre exemplu, pentru căutarea răniţilor sau pentru a delimita
o zonă neutralizată; efectuării transporturilor sanitare, în special a acelor aeriene, pentru survolarea
unei zone dominate de adversar sau pentru utilizarea semnelor distinctive; repatrierii sau transferului
prizonierilor de război în teritorii neutre; semnalizării, cu semne distinctive corespunzătoare, a
localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate.

443
Convenţia I-a din 1949, art.49: Convenţia a II-a. art.50; Convenţia a III-a. art.129; Convenţia a IV -a art.146: Convenţia de
la Haga din 1954. art.28; Protocolul 1 din 1977. art.85. 88.
444
Convenţia I-a. Art. 45, 47; Convenţia a II-a, art.46, 48; Convenţia a III-a. art.l09-111; Convenţia a IV-a, art.14. 15:
Protocolul din 1977, art.26, 27. 59. 60.

201
 Dacă împrejurările o permit, părţilor beligerante (şi statelor neutre) interesate li se pot face, în
timpul conflictului armat, notificări şi comunicări 445 privind: traducerile oficiale ale textelor
convenţionale şi legilor şi regulamentelor naţionale care nu au fost deja comunicate înainte de război;
încorporarea în forţele armate a organismelor paramilitare sau a serviciilor armate însărcinate cu
asigurarea respectării ordinii legale în timp de război; situaţia geografică a lagărelor de prizonieri de
război şi de internaţi civili şi a unităţilor sanitare fixe; numele şi descrierea navelor-spital şi a altor
nave sanitare; cursele aeriene de evacuare sanitară care sunt în bătaia sistemelor de arme sol-aer ale
inamicului; categoriile de persoane care au dreptul la statutul de prizonieri de război; cerinţe ale
legislaţiei interne referitoare la validitatea testamentului propriilor prizonieri de război; hotărârea de
retragere a imunităţii bunurilor culturale sub protecţie specială în caz de necesitate militară
ineluctabilă. În conformitate cu necesităţile concrete, documentele administrative, existente încă din
timp de pace pentru aplicarea convenţiilor internaţionale vor fi adaptate la situaţia concretă sau, după
caz, vor fi întocmite documente noi, cum ar fi: traduceri de documente în alte limbi; întocmirea de
documente de identitate pentru categorii de persoane neprevăzute (voluntari în forţele armate);
formulare pentru registrele medicale, donări de sânge, tratamentul prizonieri lor; instructiuni date
autorităţilor civile şi militare dintr-o zonă specială. Pentru transmiterea notificărilor, comunicărilor sau
a documentelor administrative se vor stabili canale de comunicaţie adecvate între diferitele autorităţi
naţionale militare sau civile sau între acestea şi puterile protectoare, statele neutre ori alţi intermediari.
Măsurile de aplicare a dreptului internaţional umanitar ce trebuiesc luate în timp de război se
concretizează în fapt în anumite reguli specifice privind protecţia fundamentală ce trebuie acordată
tuturor persoanelor în caz de conflict armat, statutul juridic al categoriilor fundamentale de persoane şi
bunuri, al persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială şi a victimelor războiului. Menţionăm
că aplicarea acestor reguli specifice se face în mod diferit pe diferitele nivele ierarhice ale forţelor
armate446. Astfel, la nivelul comandamentului suprem trebuiesc cunoscute şi respectate toate
dispoziţiile convenţionale inclusiv modul de acţiune în caz de represalii; la nivelul marilor unităţi
operative trebuiesc cunoscute între altele regulile de ridicare a imunităţii bunurilor aflate sub protecţie
specială; la nivelul subunităţilor şi unităţilor militare trebuie cunoscute şi respectate regulile de
tratament a persoanelor aflate în puterea acestora; iar la nivelul combatanţilor, se apreciază că este
suficient dacă se cunosc doar regulile de angajare consemnate în ceea ce literatura de specialitate
denumeşte "decalogul combatantului”.
După încetarea conflictului armat, aplicarea dreptului internaţional umanitar se
concretizează în măsurile luate de autorităţile militare şi civile în scopul restabilirii condiţiilor normale
de pace, repatrierii şi eliberării persoanelor şi bunurilor, instituirii unor reguli de urmat în privinţa
persoanelor dispărute sau decedate pe timpul conflictului. La terminarea războiului, restabilirea
condiţiilor normale de viaţă pentru întreaga populaţie este un scop strategic al statelor beligerante.
Realizarea lui impune adoptarea de către autorităţile statale a unor măsuri ca: restabilirea serviciilor
publice civile; reîntoarcerea persoanelor şi bunurilor în regiunile de origine; asistarea persoanelor care
au nevoie de sprijin medical şi material; refacerea pagubelor pricinuite de război; reinstaurarea
drepturilor civile şi politice dacă acestea fuseseră ridicate. În măsura necesităţilor şi posibilităţilor,
forţele armate pot participa la restabilirea condiţiilor normale de viaţă pentru întreaga populaţie prin
îndeplinirea unor sarcini specifice ca: depistarea şi deminarea câmpurilor de mine; ridicarea şi
neutralizarea muniţiei neexplodate şi a minelor izolate; punerea la dispoziţie a mijloacelor de transport
pentru nevoi umanitare; acordarea de ajutoare medicale şi materiale ş.a. În privinţa repatrierii
persoanelor şi bunurilor, dreptul internaţional umanitar impune luarea de măsuri în favoarea
prizonierilor de război, intemaţilor civili şi bunurilor culturale. Astfel, prizonierii de război vor fi
eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere la sfârşitul ostilităţilor active 447; în lipsa unui acord expres între
beligeranţi, puterea deţinătoare va stabili singură un plan de repatriere şi-l va executa fără întârziere.
Va înceta de asemenea, internarea persoanelor civile, pe cât posibil imediat după sfârşitul ostilităţilor
active448. Referitor la repatrierea imediată a persoanelor după încheierea conflictului armat, există şi o
445
Convenţia l-a, art.48; Convenţia a II-a. art.22, 49; Convenţia a III-a, art.23. 43, 128: Convenţia a IV-a, art.83, 145;
Convenţia de la Haga din 1954, art.26; Protocolul 1 din 1977, art.12, 13,25,43,84
446
Sistematizare de către experţi militari în cadrul "Seminarului european cu privire la difuzarea Convenţiilor de la Geneva"
desfăşurat la Varşovia în martie 1977.
447
Conventia a III-a de la Geneva din 1949, art.8
448
Conventia a IV-a de la Geneva din 1949. art.46. 33.

202
excepţie privind persoanele aflate sub urmărire penală pentru infracţiuni grave la dreptul umanitar;
acestea pot fi reţinute până la terminarea procedurii juridice şi, eventual, până la executarea
pedepsei449. Bineînţeles că vor putea fi reţinute şi persoanele ce fuseseră deja condamnate penal pentru
crimele de război. În aceste cazuri, Puterea deţinătoare are însă obligaţia de a comunica statului de
origine numele persoanelor reţinute pentru terminarea procedurii judiciare sau pentru executarea
pedepselor penale. În domeniul restituirii bunurilor culturale, convenţiile internaţionale instituie regula
conform căreia bunurile culturale transferate în timpul războiului vor fi restituite căruia îi aparţin 450.
Problema persoanelor dispărute şi decedate în conflictului armat este reglementată distinct de către
dreptul internaţional umanitar. Astfel, fiecare parte la conflict este obligată să asigure căutarea
persoanelor anunţate ca dispărute de partea opusă care va transmite orice informaţii necesare facilitării
cercetărilor451. Mormintele persoanelor decedate să fie respectate şi întreţinute de partea pe teritoriul
căreia acestea se asigurându-se facilitarea accesului celor interesaţi la cimitire sau morminte izolate 452.
De asemenea, se va facilita înapoierea rămăşiţelor pământeşti, a efectelor şi actelor personale ale
decedaţilor către patria lor de origine.
În concluzie, implementarea dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar de către statele părţi
la convenţiile umanitare este o activitate deosebit, laborioasă şi de complexă. Ea nu este însă viciată de
dificultăţi nntabile ci se rezumă la voinţa statelor de a respecta şi a face să fie respectat dreptul
internaţional umanitar. În întreaga operă de aplicare a principiilor şi normelor de comportament
umanitar în timp de conf1ict armat nu sunt singure. Ele nu pot acţiona izolat unele faţă de altele
deoarece fac în comunitatea internaţională care are propria responsabilitate în aplicarea lui umanitar.
Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă rolul puterilor protectoare, al statelor neutre şi al
organismelor internaţionale umanitare imparţiale în asigurarea implementării dispoziţiilor convenţiilor
de internaţional umanitar.

5. Implementarea dreptului internaţional umanitar prin intermediul Statutului de la Roma

al Curţii Penale Internaţionale453

5.1. Introducere
În ciuda contribuţiilor valoroase ale tribunalelor internaţionale ad hoc şi a recentei instituiri a
Curţii penale internaţionale(CPI), reprimarea violărilor severe ale dreptului internaţional umanitar
rămâne în principal responsabilitatea statelor. Bazată pe principiile eficienţei (accesul la mijloacele de
proba, un aparat judiciar stabilit) şi al justiţiei (proximitatea faţa de victime şi efectul disuasiv şi
preventiv crescând al desfăşurării procesului acolo unde infracţiunea a fost comisă) aceasta
responsabilitate derivă în modul cel mai important din obligaţia statelor de a investiga crimele de
război pretins a fi fost comise de către cetăţenii lor sau de către forţele lor armate sau pe teritoriul lor
şi, daca este cazul, de a urmări în justiţie pe suspecţi 454. Tot pe acţiunea statelor se bazează de
asemenea şi aplicarea efectivă a principiului complementarităţii acţiunii CPI.
Un asemenea rol al statelor nu este, în mod evident exercitat într-un vid, dat fiind că este doar
un stadiu într-un ciclu constant de interconexiuni între dezvoltarea şi aplicare dreptului intern şi a celui
internaţional: o fază în care implementarea dreptului internaţional umanitar – încorporarea obligaţiilor
internaţionale în sistemul de drept intern al statelor – îndeplineşte un rol esenţial. Aceasta practică a
statelor – inclusiv prin instanţele lor interne – alimentează dezvoltarea cutumelor care, la rândul lor
sunt recunoscute internaţional şi codificate prin tratate sau aplicate direct reîncepând întreg ciclul de la
capăt. Aşa cum vom arăta ceva mai târziu, procesul prezintă o multitudine de provocări; scopul
rămâne totuşi acela de a face ca un set de reguli comune privitoare la crimele de război şi pedepsirea
lor să fie aplicate pretutindeni de instanţele naţionale.
449
Convenţia a IlI-a, aI1.119; Convenţia a IV-a, art.133.
450
Convenţiavenţia de la Haga din 1954, Protocolul 1 din 1977.
451
Convenţia a III-a din 1949, art.119; Convenţia a 4-a, art.133; Protocolul adiţional 1, art.33.
452
Ibidem, art.120: art.130; art.34.
453
După Anne-Marie La Rosa and Gabriel Chavez Tafur, Red Cross and Red Crescent Societies and the Implementation
of International Humanitarian Law/Implementing International Humanitarian Law through the Rome Statute.
454
J. Henckaerts şi L. Doswald-Beck, Dreptul international umanitar cutumiar, Cambridge University Press, 2005, Regula
158, pag. 607-611.

203
 Pentru a ajunge la un astfel de sistem penal integrat, puţine evenimente recente au dat un
impuls mai mare reprimării violărilor dreptului internaţional umanitar – şi, în particular, încălcărilor
grave ale Convenţiilor de la Geneva – decât adoptarea Statutului de la Roma 455. Rezultat al unor reale
negocieri multilaterale, tratatul rămâne prima şi cea mai extensivă tentativă de stabilire a unui cod al
infracţiunilor internaţionale456. În orice caz, art. 8 al Statutului care codifică crimele de război comise
atât în conflicte armate internaţionale cât şi în cele non-internaţionale şi care intra sub jurisdicţia
Curţii, este departe de a fi prefect. Persoane cu autoritate au criticat unele dintre prevederile sale
pentru că nu reflectă în mod adecvat dreptul cutumiar sau chiar pentru că ar reprezenta un pas înapoi
în dezvoltarea acestuia, indiferent (sau poate tocmai din cauza) mediului multilateral şi inevitabil
politizat în care a fost adoptat457.
Reţinând cele de mai sus, scopul acestei lucrări este de a analiza procesul(ele) care ar putea
îmbunătăţi implementarea la nivel naţional a mecanismelor care îşi propun reprimarea violărilor
severe ale dreptului internaţional umanitar şi acela de a explora ce rol poate juca sub acest aspect art.
8 al Statului, cu slăbiciunile şi punctele sale tari. Vom face aceasta analiză în 4 părţi: mai întâi vom
discuta pe scurt modul în care reprimarea violărilor severe ale dreptului internaţional umanitar poate fi
încorporată în legislaţiile naţionale, ca primul şi cel mai important pas în combaterea nepedepsirii
acestora; apoi vom trece în revistă contribuţia la o astfel de implementare a prevederilor Statutului de
la Roma privind violările grave ale dreptului internaţional umanitar, aşa cum sunt ele înscrise în art. 8;
aceasta va duce, în al treilea rând la o analiză a modului în care statele ar putea – la nivel naţional – să
abordeze în modul cel mai potrivit implementarea crimelor de război în legislaţia lor internă, cu
precădere, dar nu limitat la dispoziţiile art. 8 din Statut. O a patra secţiune va fi consacrata unei scurte
analize a modului în care Conferinţa de evaluare a CIP programată pentru 2010 ar putea servi ca
oportunitate – de data aceasta la nivel internaţional – pentru a întări regulile de reprimare a încălcărilor
grave ale dreptului internaţional umanitar de către instanţele naţionale.
Ar trebui reţinut că, pentru scopurile acestei lucrări, expresiile „crime de război” şi „violări
severe ale dreptului internaţional umanitar” vor fi folosite cu aceeaşi semnificaţie. Aşa fiind, ele se vor
referi la definiţia oferită de Tribunalul Internaţional pentru Yugoslavia (TIY), Completul de Apel în
cauza Tadici, adică la orice act care implică o încălcare gravă a unei reguli internaţionale ce protejează
valori importante, implicând consecinţe grave pentru victimă(e), regulă aparţinând dreptului cutumiar
sau unui tratat internaţional de drept umanitar în vigoare şi a cărei violare atrage răspunderea penală
individuală a autorului458.

5.2. Încorporarea violărilor grave ale dreptului internaţional umanitar în legislaţia

internă
Dreptul internaţional umanitar stabileşte reguli detaliate care încearcă să limiteze efectele
conflictelor armate459. În special acestea protejează pe cei care nu iau sau nu mai iau parte în mod
direct la lupte şi stabilesc limitele mijloacelor şi metodelor de război. Dreptul internaţional umanitar
conţine de asemenea prevederi privind incriminarea unor acţiuni specifice stabilind răspunderea
penală individuală pentru autorii lor. Implementarea acestor crime de război (sau a altor infracţiuni
internaţionale) în legislaţia internă a statelor – adică prevederea unor astfel de conduite interzise ca
infracţiuni în cadrul sistemului penal al statelor şi transformarea lor în fapte pedepsibile de către
instanţele naţionale – poate fi realizată pe mai multe căi, aşa cum o demonstrează practica statelor 460.
Una dintre căi este aceea a aplicării legislaţiei penale militare sau de drept comun care există
deja, punând bază pe acele infracţiuni interne (ca de ex. omor, tortură, vătămare corporală gravă şi alte
455
Tratatul a fost adoptat la 18 iulie 1998 la Conferinţa reprezentanţilor diplomatici plenipotenţiari la Naţiunile Unite asupra
înfiinţării unei Curţi penale Internaţionale. A intrat în vigoare la 1 iulie 2002.
456
Eforturile pentru crearea unui astfel de cod au o istorie lunga. Pentru eforturile de dupa al doilea război mondial a se vedea
de ex. lucrarile ILC din 1954 (Anuarul ILC, 1954, vol. II, pag 112-123) şi discuţiile extensive asupra subiectului din 1996
(Anuarul ILC, 1996, vol.I şi II).
457
Pentru comentarii detaliate privind redactarea Statutului a se vedea O. Triffterer, Comentariu asupra Statutului de la Roma
al Curţii penale internaţionale – Notele unui observator, Articol cu articol, Baden – Baden, Nomos Verlagsgesellschaft, 1999.
458
Decizia TIY în cauza Dusko Tadi, Camera de Apel, 10 oct. 1995, par. 94
459
ICRC, Ce este dreptul internaţional umanitar?, Serviciul de consultanţă al ICRC pentru drept internaţional umanitar,
disponibil la : http/www.gva.icrc.priv
460
ICRC, Metoda încorporării pedepsei în dreptul penal, Serviciul de consultanţă al ICRC pentru drept internaţional
umanitar, ianuarie 2004, disponibil la : http/www.gva.icrc.priv

204
infracţiuni de drept comun) al căror conţinut legal se apropie cel mai mult de conduita interzisă. O
astfel de abordare, destul de comună în procesele care au urmat după cel de-al doilea război mondial a
fost şi continuă să fie folosită şi în cazuri recente care implică infracţiuni internaţionale. Exemple în
acest sens ar putea fi trimiterea în faţa curţii marţiale a lt. William L. Calley acuzat în SUA de omor
potrivit Codului Uniform al Justiţiei militare pentru masacrul de la My Lai (1970) 461 sau, mai recent,
personalul militar american judecat în faţa curţii marţiale pentru crime comise în Irak (acuzaţiile de
practici extinse de tortură împotriva deţinuţilor irakieni din 2004): în ambele cazuri faptele care erau
imputate ar fi putut constitui crime de război sau crime împotriva umanităţii 462. În aprilie 2009 Curtea
Supremă din Peru l-a condamnat pe fostul preşedinte Alberto Fujimori pentru omor, vătămare
corporală gravă şi răpire, recunoscând totuşi că actele imputate puteau de asemenea intra sub incidenţa
definiţiei internaţionale a crimelor împotriva umanităţii 463.
Deşi urmărirea penală a infracţiunilor internaţionale utilizând incriminările prevăzute pentru
infracţiunile de drept comun are avantajul că nu sunt necesare modificări majore ale legislaţiei,
practica arată că există cel puţin şase potenţiale neajunsuri:
a) infracţiunile din codurile penale nu vor acoperi niciodată întreaga gamă de conduite care
constituie crime de război. În special, încălcarea regulilor privind conducerea ostilităţilor în mod
evident nu poate fi găsită în codul care conţin infracţiuni comise de civili în timp de pace;
b) o astfel de practică poate genera piedici cât priveşte aplicarea dreptului substanţial şi
procedural, pentru că de multe ori infracţiunea respectivă nu va fi definită ca şi crimă de război
(lipsindu-i astfel unele elemente obiective) şi nici nu vom regăsi elementele de mens rea aşa cum este
această noţiune configurată de dreptul internaţional;
c) recurgerea la infracţiunile de drept comun ar putea rezulta în pedepsirea unor
comportamente perfect legale din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar punând în pericol
şi mai mare atitudinea de acceptare a dreptului umanitar 464 de către actorii non-statali (cei care sunt cei
mai susceptibili de a fi trimişi în judecată pentru astfel de infracţiuni);
d) infracţiunile de drept comun pot fi supuse de asemenea unor restricţii care nu mai sunt
acceptate pentru infracţiunile internaţionale, cum ar fi termene de prescripţie a răspunderii penale sau
legi de amnistie;
e) codurile penale s-ar putea să nu cunoască unele forme sau modalităţi de răspundere cum ar
fi răspunderea comandanţilor pentru subordonaţi sau să permită apărări care nu sunt permise de
dreptul internaţional penal ca de exemplu, acceptarea necondiţionată a ordinelor superiorilor;
f) legislaţia privind infracţiunile de drept comun nu conţine în general prevederi privind
jurisdicţia extrateritorială, o obligaţie care ţine de urmărirea penală a anumitor crime de război 465.
O a doua opţiune pentru implementare este incriminarea încălcărilor grave ale dreptului
internaţional umanitar printr-o referire generală la tratatele la care statul este parte 466, la dreptul
internaţional în general sau şi mai des la „legile şi obiceiurile războiului ”, referinţă urmată de un
minim şi un maxim special al pedepsei. Această abordare poate fi găsită într-un număr de coduri
penale467. Ca şi prima abordare, aceasta este relativ simplu de adoptat şi poate acoperi uşor toate

461
Cauza SUA contra Calley, 46 CMR 1131, 1138 (1973), citată în W. Ferdiandusse, Aplicarea directă a dreptului penal
internaţional de către instanţele interne (TMC Asser Press, Haga, 2006) pag. 19. Pentru un alt caz în care, chiar după
adoptarea unor prevederi legislative privind recunoaşterea jurisdicţiei CPI, a fost nevoie totuşi de referiri la infracţiunile de
drept comun, a se vedea procedurile Curţii Marţiale Generale a Marii Britanii în cazul Donald Payne ş.a. (din 7 sept. 2006
până în 30 apr. 2007) În acel caz, din cei 7 membri ai forţelor armate britanice trimişi în judecată, numai unul (D.Payne) a
fost condamnat la un an închisoare pentru tratamente inumane, după ce a pledat vinovat.
462
A se vedea W. Ferdianandusse, supra, pag. 18-19.
463
Curtea Supremă de Justiţiei a Republicii, Alberto Fujimori Fujimori, 7 apr. 2009, Exp. No. AV.19-2001
464
În timp ce statele întotdeauna îşi vor rezerva dreptul de a pedepsi pe aceia care ridică armele împotriva lor, art.6 alin. 5 din
Protocolul Adiţional II din 1977 încurajează autorităţile „să acorde cea mai largă amnistie posibilă persoanelor care au
participat în conflictul armat sau celor privaţi de libertate pentru motive în legătură cu acest conflict armat…”. O astfel de
amnistie nu se va referi însă, în nici un caz, la cei care au comis crime de război. A se vedea A. La Rosa şi C. Woerzner,
Grupările armate, sancţiuni şi implementarea dreptului internaţional umanitar, Revista Internaţională a Crucii Roşii, Vol. 90,
nr. 870, iunie 2008, pag. 335-336; ICRC, Creşterea respectării dreptului internaţional umanitar în conflictele armate fără
caracter internaţional, februarie 2008, disponibil la http://www. gva.icrc.priv
465
În particular „violările grave” aşa cum sunt definite de cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 (art. 50, 51,130 şi 147).
466
Art. 156 (3) Codul penal din Venezuela 1964 disponibil la http://www. gva.icrc.priv
467
De ex. Costa Rica, legea nr. 8272/ 2002 care introduce art. 378 şi 379 în codul penal; art. 362 din codul penal din El
Salvador 1997, înainte de amendamentele din 1998; Elveţia, art. 109 din codul penal militar din 1928 privind „Încălcarea

205
încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar, incluzând (sau excluzând) regulile cutumiare.
Mai mult, nu este nevoie de modificări legislative dacă tratatele menţionate sunt modificate, dacă apar
noi reguli cutumiare sau dacă statul devine parte la un nou tratat şi are noi obligaţii. Din nefericire, o
astfel de procedură simplă se poate dovedi insuficientă în anumite sisteme naţionale, dacă se are în
vedere interpretarea dată principiului legalităţii ( în special în variantele nullum crimen sine lege
scripta şi sine lege certa), care necesită predictibilitatea pedepsei pentru orice conduită interzisă.
Această abordare poate de asemenea obliga judecătorul naţional să determine legea internă aplicabilă
în lumina prevederilor din tratate, a cutumei şi jurisprudenţei internaţionale, ceea ce lasă sistemului
judiciar un considerabil spaţiu de manevră ( şi de confuzie). O atare sarcină poate fi făcută şi mai
dificilă de faptul că limbajul şi structura folosite pentru descrierea crimelor de război în instrumentele
internaţionale s-ar putea să nu corespundă cu cele folosite în legislaţia internă, forţând judecătorul să
ocolească anumite formulări şi concepte nefamiliare.
O a treia opţiune constă în incorporarea în legislaţia internă a unei liste de infracţiuni specifice
corespunzătoare celor din tratatele de drept internaţional umanitar. Acest lucru poate fi realizat prin: o
referinţă directă la (...); transcrierea întregii liste de infracţiuni în legislaţia naţională utilizând exact
frazeologia tratatului şi adăugând numai pedepsele relevante aplicabile pentru fiecare infracţiune sau
categorie de infracţiuni; încorporarea fiecărei infracţiuni individual, reformulând-o pentru a se potrivi
mai bine cu textele penale existente. În mod evident, o astfel de incriminare specifică se poate dovedi
o sarcină grea pentru corpul legislativ necesitând eforturi considerabile de documentare şi redactare,
ceea ce se adaugă riscului modificării substanţiale a definiţiilor infracţiunilor. Această sarcină ar putea
de asemenea implica o revizuire extinsă a întregii legislaţii penale existente, făcând procesul lung şi
greoi şi susceptibil de a fi afectat de faptul că legiuitorul l-ar putea privi ca ocazie de a modifica alte
secţiuni ale legislaţiei care nu au legătură cu materia. Dacă incriminarea devine prea specifică şi prea
detaliată i-ar putea lipsi de asemenea şi flexibilitatea pe care o oferă celelalte opţiuni în momentul în
care ar fi nevoie de adaptarea legislaţiei la noile evoluţii ale dreptului internaţional.
Partea bună desigur, este ca încorporarea unor prevederi detaliate în codurile penale dă naştere
unor texte clare şi specifice oferind un grad suficient de predictibilitate aceea ce urmează a fi
considerat conduită infracţională, susceptibilă de a atrage o pedeapsă. Evident, o astfel de
predictibilitate, ajută atât la descurajarea potenţialilor făptuitori, cât şi la o corectă aplicare a legii de
către judecători în cazuri concrete. Aceasta a fost o abordare preferată în practica implementării
prevederilor Convenţiilor de la Geneva din 1949 referitoare la „gravele violări”, ca şi pentru
implementarea Convenţiei privind genocidul468. Aceeaşi abordare este folosită de statele care doresc să
încorporeze prevederile de drept penal substanţial din Statutul de la Roma: în timp ce unele au
introdus în esenţă întregul act în codurile lor 469 altele au profitat de ocazie să adapteze definiţiile
infracţiunilor la practica lor anterioară 470.
În al patrulea rând, implementarea poate fi făcută printr-o abordare mixtă, ajungându-se la
incriminare atât printr-o referire generică la dreptul internaţional umanitar cât şi prin incorporarea
explicită şi specifică a unor infracţiuni grave (cel mai des genocid) în codurile penale 471. Această
legilor războiului”; Olanda, art. 8 (1) din War Crimes Act (abrogat).
468
A se vedea de ex. În Marea Brianie art. 1 din Geneva Conventions Act, 1957 (cu modificări); în India art. 3 (3) Geneva
Conventions Act, 1960. Privind reprimarea genocidului a se vedea: Bolivia art.138 Cod Penal, Honduras art. 319 Cp., Peru
art. 319 Cp., Brazilia legea nr. 2889/ 1956.
469
A se vedea de ex. : Australia, International Criminal Court Act (cu modificările ulterioare) 202, nr. 42.2002; Samoa
International Criminal Court Act 2007; Burundi legea nr. 1/004, 8 mai 2003; Argentina legea nr. 26/200 privind
implementarea statutului CPI 2007; Cipru legea 23(III)/2006; Danemarca Actul nr. 342(2001) privind CPI; Irlanda
International Criminal Court Act 2006; Malta, Cod Penal modificat prin International Criminal Court Act 2003; Noua
Zeelandă, International Crimes and International Criminal Court Act 2000; Marea Britanie International Criminal Court Act
2001.
470
Exemplele pot include Franţa, al cărei art.212(1) din CP. a modificat definiţia acceptată astăzi a crimelor împotriva
umanităţii (înlocuind pe scară sau sistematic cu pe scară largă şi sistematic). Alte exemple includ Croaţia, cap. XIII din Cp di
1997 intitulat infracţiuni împotriva valorilor apărate de dreptul internaţional aşa cum a fost modificat în 2003; Estonia
diviziunea 4 a Cp. privind crimele de război, 2002; Germania, Codul infracţiunilor împotriva legislaţiei internaţionale,
România, Cp. part. Spec. Titlul I, Cap. I, 2003. La 7 mai 2009, Camera Inferioară a Parlamentului din Chile, a aprobat un
proiect de lege care inserează infracţiunile din jurisdicţia CPI în codul penal naţional cu intenţia directă de a-şi conforma
legislaţia internă normelor internaţionale.
471
Pentru practica anterioară adoptării statutului CPI a se vedea Bangladesh, International Crimes Act, 1973 care prevede
„crime de război: adică violare a legilor şi obiceiurilor războiului care include dar nu este limitată la (urmează o listă de
infracţiuni)”. China, legea penală a PRC. 1997 art. 9 prevede „această lege va fi aplicabilă infracţiunilor care sunt stipulate în

206
metodă folosită frecvent în practica statelor înainte de adoptarea statutului de la Roma permite
executarea integrala a obligaţiilor din tratate şi stabileşte în acelaşi timp diferenţierea infracţiunilor
individuale. Totuşi această soluţie poate face necesar ca judecătorii să interpreteze atât normele
internaţionale cât şi cele interne şi poate genera o interşajabilitate generatoare de confuzie între cele
două categorii de norme.472
În sfârşit dreptul internaţional umanitar poate fi implementat prin directa aplicare internă a
legislaţiei internaţionale fără nicio referire expresă în legislaţia naţională. Acest lucru este în mod
normal permis printr-o lege constituţională sau p prevedere din Constituţie prin care dreptul
internaţional (fie el scris, cutumiar sau ambele) este ori recunoscut ca sursă a incriminării ori îi este
conferit un rang juridic superior legii interne 473. Gradul de incertitudine generat de această abordare nu
poate fi negat, el fiind pus în evidenţă de jurisprudenţa internă contradictorie 474.
Oricare ar fi metoda preferată, implementarea internă a dreptului internaţional umanitar
presupune să ţinem cont de câteva consideraţii adiţionale. Mai întâi ar trebui remarcat că regulile care
interzic anumite conduite în timpul conflictelor armate nu se găsesc intr-unul ci în numeroase
instrumente internaţionale care nu toate au obţinut valoarea de drept cutumiar. În acelaşi sens şi
obiectul acestor interdicţii variază, referindu-se în unele cazuri la categorii speciale de persoane sau
bunuri protejate, iar în altele la metodele şi mijloacele de război. Acest fapt, prin el însuşi ar putea face
extrem de dificilă determinarea clară a întinderii obligaţiei unui anumit stat de a incrimina penal o
conduită interzisă.
Mai mult, după cum am menţionat deja, procesul de implementare ar putea necesita adoptarea
unor prevederi juridice specifice care să fie inserate în varii texte legale ( de ex. Cod penal, cod de
procedură penală, cod al justiţiei militare.) şi astfel să necesite implicarea mai multor ministere a
legislativului, a forţelor armate, a unor organisme tehnice ca şi a Societăţilor Naţionale de Cruce sau
Semilună Roşie şi a societăţii civile. Aşa cum este obişnuit în astfel de situaţii, orice acţiune
întreprinsă trebuie coordonată şi diferitele obiective, niveluri de expertiză şi de angajare în realizarea
scopului final trebuie conciliate475.

tratate internaţionale încheiate sau ratificate de Rep. Pop. Chinez㔺i asupra cărora Rep.Pop. Chineză exercită jurisdicţia
penală în conformitate cu obiectul obligaţiilor instituite în aceste tratate şi pe care înţelege să şi le asume. Rep. Cehia,
Polonia, Ungaria, includ în codurile lor crime de război specifice, dar adaugă cerinţa că fapta trebuie săvârşită „cu încălcarea
regulilor dreptului internaţional”. Guatemala incriminează genocidul folosind o definiţie standard dar consideră de asemenea
infracţiune „încălcarea îndatoririlor legilor sau tratelor privind prizonierii de război sau a ostaticilor răniţi în timpul luptei... ”
(art. 378 Cp. 1973).
Pentru prevederi adoptate sau lăsate nemodificate în urma unui proces de modificare legislativă ca urmare a adoptării
statutului CPI a se vedea de ex. Ucraina, art. 438 Cp. 2001 privind „încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului” care prevede
o listă de infracţiuni, dar în acelaşi timp interzice „... utilizarea de mijloace de război interzise de legislaţia internaţională, alte
încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului recunoscute prin tratate internaţionale a căror forţă juridică e dată prin
consimţământul Consiliului Suprem al Ucrainei”. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul Africii de Sud a cărei implementare a
statutului de la Roma deşi include o listă cu infracţiunile relevante din jurisdicţia CPI, impune instanţelor interne să ia în
considerare şi unde este cazul să aplice dreptul internaţional convenţional şi cutumiar; Codul Penal din Azerbaijan 2000,
pedepseşte între altele jaful şi folosirea abuzivă de semne protejate dar şi „încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului” art.
115 şi „încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar în timp de conflict armat” (art.116); în Canada Crimes Against
Humanity and War Crimes Act 2000 defineşte crima de război în concordanţă cu „dreptul internaţional cutumiar sau dreptul
convenţional aplicabil conflictelor armate statuând după aceea că aceste infracţiuni aşa cum sunt definite de statutul CPI vor
fi considerate ca drept cutumiar”. Codul penal Finlandez modificat până în 2003, deşi defineşte alte infracţiuni internaţionale
(genocid) prevede ca şi crimă de război orice acţiune care : „... încalcă prevederile unui acord internaţional privind purtarea
războiului obligatoriu pentru Finlanda sau regulile general recunoscute şi stabilite şi obiceiurile războiului potrivit dreptului
internaţional public” (Cap. 11 Sect.1). Codul penal al Letoniei modificat în 2004 vorbeşte de : „încălcarea legilor şi
obiceiurilor privind purtarea războiului interzise de acorduri internaţionale obligatorii pentru republica Letonă” (Sect. 74).
Codul Penal modificat al Belgiei ( în 2003 modificat cu privire la infracţiunile internaţionale) recunoaşte ca şi crime de
război infracţiuni care se găsesc în mod direct în diferite norme de drept internaţional umanitar şi în statutul CPI urmate de o
listă detaliată a infracţiunilor (art. 136).
472
Pentru un exemplu recent în această privinţă, a se vedea G. Chavez Tafur, Utilizarea dreptului internaţional pentru ocolirea
legislaţiei interne: despre aplicabilitatea termenelor de prescripţie în cazul Menendez s.a. Journal of International Criminal
Justice, vol. 6 nr.5 2008 pag. 1061-1075.
473
Un număr de constituţii naţionale şi codiri penale statuează că tratatele sau obiceiurile fac parte din legislaţia internă. Dacă
această prevedere permite sau nu aplicare directă de către instanţele interne a legislaţiei internaţionale este încă incertă.
474
Dacă în Ungaria, Curtea Constituţională a acceptat aplicarea directă a Convenţiilor de la Geneva de către instanţele penale
naţionale(decizia 53/1993), în Franţa, o pretenţie similară a fost respinsă în 1996 de Curtea de Casaţie.
475
Un astfel de rol de facilitator este oferit adesea de comitetele naţionale de drept internaţional umanitar. Documentaţie
ICRC disponibilă la http:/www.gva.icrc.priv

207
 În confruntarea cu astfel de provocări se poate vedea în adevărata sa lumină valoarea art. 8 din
statutul CPI. Contribuţia sa la orice proces de implementare va fi discutată în continuare.

5.3. Analiza art.8 din Statutul de la Roma

Confruntată cu astfel de provocări diverse pe care orice proces de implementare internă a
dreptului internaţional umanitar le generează, redactarea şi adoptarea finală a Statutului de la Roma în
special a art. 8 poate fi privită ca având o importanţă majoră pentru mai multe motive.
În primul rând art.8 din Statutul de la Roma reprezintă cea mai cuprinzătoare listă a crimelor
de război (inclusiv cele mai multe dintre prevederile referitoare la „violări grave” din Protocolul
Adiţional 1 al Convenţiilor de la Geneva) definite cu suficient claritate şi specificitate încât să fie
folosite în mod direct de o instanţă (în special CPI) fără schimbări sau amendamente majore 476. Aşa
cum am arătat mai înainte, această calitate face Statutul relativ simplu de importat în legislaţia internă.
În acest sens, trebuie recunoscut un merit special prevederilor referitoare la conflictele armate
fără caracter internaţional. În timp ce penalizarea faptelor interzise comise în timpul unui conflict între
state începe în urmă cu aproape un secol, nu acelaşi lucru se întâmplă cât priveşte pedepsirea crimelor
de război comise în timpul unui conflict intern 477. Într-adevăr acest lucru poate fi observat din faptul că
nici articolul 3 comun nici Protocolul Adiţional II din 1977 spre diferenţă de Convenţiile de la Geneva
şi Protocolul Adiţional I nu conţin o prevedere de tipul „violări grave” şi nici nu stabilesc un drept sau
o obligaţie de a urmări suspecţii de crime de război şi de ai trimite în judecată ori de a-i extrăda 478.
Aceasta a însemnat că până recent încălcările dreptului internaţional umanitar comise în conflicte
armate interne erau gestionate numai prin aplicarea generală a prevederilor referitoare la infracţiuni de
drept comun (omor, viol, tortură) conţinute în codurile penale interne (cu neajunsurile deja arătate) sau
prin folosirea unor definiţii ad-hoc ale crimelor de război adoptate individual de state ori chiar nu erau
pedepsite deloc. Deşi art. 8 nu este prima prevedere de drept internaţional care să includă în obiectul
său conflictele armate fără caracter internaţional, este fără discuţie prima care face acest lucru într-o
manieră detaliată479.
În al doilea rând trebuie reţinut că art. 8 a fost negociat intens de mai mult de 120 de state în
timpul Conferinţei de la Roma şi acestea au fost de acord să includă în lista infracţiunilor numai acele
conduite interzise care erau în primul rând deja considerate ca parte a dreptului cutumiar şi care în al
doilea rând deja atrăgeau răspunderea penală individuală pentru autorii lor. Aceste condiţii îi conferă
în mod evident art.8 valoarea specială de a fi pentru multe din prevederile sale o codificare a dreptului
cutumiar. Acest rezultat a făcut în aşa fel ca multe state care nu sunt parte la Statut să se angajeze într-
un proces de revizuire a legislaţiei lor interne pentru a lua în considerare în mod suplimentar
standardele dreptului internaţional umanitar sau ale dreptului internaţional penal 480.
Din nefericire trebuie să remarcăm şi unele neajunsuri ale art. 8. Astfel, cu toate aspectele sale
pozitive, art. 8 rămâne departe de a fi o reflectare exhaustivă a dreptului internaţional umanitar
cutumiar asupra crimelor de război. El conţine lacune şi slăbiciuni semnificative, unele dintre acestea
putând fi considerate rezultatul inevitabil al negocierilor politice şi compromisurilor realizate în cadrul

476
Precedente parţiale pot fi găsite în statutele TIPI şi al celui pentru Rwanda.
477
Înainte de al doilea război mondial, definirea şi pedepsirea crimelor de război erau de competenţa exclusivă a statelor (a se
vedea de ex. Art. 28 şi art. 29 din Convenţiile de la Geneva di 1906 şi 1929). Numai după procesele de la Nurenberg
legislaţia internaţională a ajuns la stadiul în care definiţii complete ale infracţiunilor au început să fie incluse în documente
internaţionale.
478
A se vedea în general Y. Sandoz ş.a., comentariu asupra Protocoalelor Adiţionale din 8 iunie 1977 (M. Nijhoff Publishers
Geneva 1987) şi M. Bothe „Crimele de război” în Statutul de la Roma al CPI: un comentariu (Oxford University Press 2002)
pag. 420. în cuvintele autorului, „autorii proiectelor Convenţiilor de la Geneva din 1949 ca şi un număr considerabil de state
reprezentate la Conferinţa diplomatică de la Geneva din 1974-1977 au dorit ca Protocolul Adiţional II să conţină prevederi de
tipul „violări grave” dar nu au putut prevala asupra obiecţiilor formulate pe argumentul suveranităţii formulate de către
celelalte state. ”
479
Alte instrumente de drept internaţional umanitar care se referă la conflicte armate interne includ Protocolul II modificat al
Convenţiei asupra anumitor arme convenţionale ( 3 mai 1996), Protocolul II al Convenţiei privind protecţia bunurilor
culturale (26 martie 1999) şi art. 1 modificat al Convenţiei asupra anumitor arme convenţionale (21 decembrie 2001). Alte
tratate – Convenţia de la Ottawa privind minele anti-personal (18 septembrie 1997), Convenţii privind armele chimice (13
ianuarie 1993), Protocolul Adiţional la Convenţia privind drepturile copilului (25 mai 2000) şi Convenţia privind explozibili
cu fragmentare (4 decembrie 2008 ) au fost interpretate în sensul că se aplică tuturor conflictelor armate.
480
De ex. Codul penal armean din 11 aprilie 2003 şi legea nr. 33 bis / 2003 privind reprimarea crimelor de genocid, a
crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război adoptata în Rwanda.

208
Conferinţei de la Roma, în timp ce altele provin din norme (în special procedurale) în mod intenţionat
excluse din cauza incompatibilităţilor cu obiectul tratatului care intenţiona să fie un set de reguli
pentru funcţionarea unei instanţe penale. Aceste aspecte vor fi discutate în cele ce urmează.

A. Lacune privind conflictele armate internaţionale

Cu privire la prevederile referitoare la conflictele armate internaţionale, prima lacună care
trebuie menţionată este legată de acele violări grave care – deşi incluse în Protocolul Adiţional I şi , s-
ar putea spune, făcând parte deja din dreptul cutumiar - 481 nu au fost incluse în statut. Acestea implică
lansarea cu intenţie a unor atacuri asupra unor lucrări sau instalaţii care conţin forţe primejdioase,
întârzierea nejustificată şi intenţionată a repatrierii prizonierilor de război sau a civililor si apartheid-ul
ori alte practici inumane sau degradante bazate pe discriminare rasială 482.
A doua lacună majoră apare în legătură cu mijloacele şi metodele de război în special referitor
la Anexă menţionată în art. 8 (2)(b)(xx) care se presupune că ar conţine lista armelor interzise dar nu a
fost redactată nici în timpul conferinţei şi nici în timpul scurs de atunci. S-a căzut de acord asupra a
două condiţii pentru includerea unor astfel de arme în anexă, aceste condiţii fiind menţionate într-un
subparagraf: prima, că orice armă, proiectil, metodă sau mijloc de război luat în considerare trebuie să
cauzeze vătămări inutile sau suferinţe nenecesare ori să fie inerent nediscriminatoriu; şi, a doua, faptul
că trebuie să formeze obiectul unei „prohibiţii comprehensive” 483. Deşi în mod clar folosirea armelor
chimice şi biologice ar îndeplini aceste condiţii, totuşi, statele reprezentate la Roma nu au fost capabile
să ajungă la un consens cu privire la includerea lor în anexă, pentru că în timpul negocierilor, astfel de
arme au fost corelate cu armele nucleare 484. În prezent, numai utilizarea otrăvii sau armelor otrăvite, a
gazelor toxice şi a gloanţelor dum-dum sunt interzise conform statutului. Alte arme cunoscute a fi
absolut interzise potrivit dreptului cutumiar – ca de exemplu gloanţele explozibile, fragmentele
nedetectabile şi armele laser special create pentru a cauza orbire permanentă – c şi altele a căror
utilizare este calificată ca de exemplu capcane, mine anti personal sau muniţie cu fragmentare 485nici nu
au fost luate în considerare.

B. Lipsuri în ceea ce priveşte conflictele armate fără caracter internaţional.

Cât priveşte conflictele armate fără caracter internaţional, lacunele art. 8 sunt considerabil mai
mari. Prevederile acestui text împart crimele de război aplicabile în 2 par. : primul se referă la
încălcările grave ale art. 3 comun, în timp ce al doilea enumeră „alte încălcări grave ale legilor şi
obiceiurilor aplicabile în conflicte armate fără caracter internaţional, în cadrul legal stabilit al dreptului
internaţional. Subparagrafele care urmează includ totuşi doar o parte sau exclud complet infracţiuni
deja menţionate în câteva convenţii de drept internaţional umanitar aplicabile conflictelor armate fără
caracter internaţional şi considerate ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar. Faptul că unele
crime de război au fost incluse în art. 8 (2)(b) – atunci când aceste sunt comise într-un conflict armat
internaţional – dar nu au fost incluse când vine vorba de conflictele armate fără caracter internaţional,
a ridicat întrebarea de ce ar trebui acceptate aceste prohibiţii de către state atunci când luptă împotriva
forţe armate străine, dar nu şi atunci când luptă împotriva propriilor cetăţeni într-un conflict intern. Aşa
cum a fost statuat de TIY în cauza Tadici, desigur victimele merită acelaşi nivel de protecţie şi

481
Statutul lor de drept cutumiar a fost recunoscut de ICRC prin regula 156 din Studiul CIHL. Vezi nota 1.
482
Trebuie remarcat că această infracţiune a fost inclusă în statut ca şi crimă împotriva umanităţii. A se vedea art. 7 (1) (j) din
Statutul CPI.
483
Nu putem găsi mare lucru în lucrările pregătitoare cu privire la înţelesul expresiei prohibiţie comprehensivă. În timp ce
unii au privit termenul din punct de vedere cantitativ şi au spus că o prohibiţie comprehensivă înseamnă că un tratat care
interzice aceea armă trebuie ratificat pe scară largă, alţii au susţinut că termenul se referă la o interdicţie absolută în opoziţie
cu o interdicţie calificată. A se vedea M. Cottier, comentariu asupra art. 8 (2)(b)(xx) în O. Triffterer, op.cit.
484
Dezbaterea a ajuns la punctul la care s-a susţinut ori includerea tuturor celor trei tipuri de arme ori a niciunuia. Rezultatul,
după cum se vede, a fost ultima opţiune. A se vedea R. Clark Statutul de la Roma al CPI şi armele de natură să cauzeze
vătămări inutile sau suferinţă nenecesară ori să fie inerent nediscriminatorii, în J. Carey şi alţii, Drept internaţional umanitar:
provocări (Ardsley Transnatinal Publishers Inc.2004) pag. 259-283.
485
Deşi este prea devreme pentru a fi considerate drept cutumiar, recent adoptată Convenţie asupra muniţiei cu fragmentare
din 30 mai 2008, cu aproape 90 de state semnatare, poate fi considerată un pas în această direcţie. Ea va intra în vigoare la 6
luni de la depunerea celei de-a 30-a ratificări.

209
asistenţă în toate conflictele, tot aşa „ceea ce este inuman şi ca atare interzis în conflicte internaţionale
nu poate decât să fie tot inuman şi inadmisibil în conflicte civile” 486.
Mai mult, statutul nu prevede niciun fel de arme a căror interzicere a fost acceptată a se aplica
în toate conflictele sau situaţiile, nici chiar atunci când – vezi utilizarea otrăvii sau armelor otrăvite a
gazelor toxice şi a gloanţelor dum-dum deja menţionate – acestea au fost incluse în prevederile
aplicabile conflictelor armate internaţionale. În fapt discuţiile despre prevederile privind conflictelor
armate fără caracter internaţional nu au abordat deloc subiectul armelor interzise de niciun fel 487.
În al treilea rând, prevederile referitoare la desfăşurarea ostilităţilor au fost limitate la minim.
Numeroase metode de război considerate a fi interzise în conflictelor armate fără caracter internaţional
cum ar fi lăsarea de atacuri nediscriminatorii, înfometarea civililor ca metodă de război sau atacarea
ţintelor civile, au fost de asemenea excluse 488.
C. Limitări
În ceea ce priveşte limitările inerente ale statutului în întregul lui, prima ar fi aceea că nu cere
în mod expres statelor părţi să încorporeze infracţiunile din statut în sistemele lor legislative naţionale.
Deşi, unele state au pus într-adevăr în aplicare legislaţia privind crimele de război sau şi-au modificat
Codurile penale de la adoptarea statutului, acest lucru a fost făcut în special pentru a evita sau reduce
posibilitatea Curţii de a aplica principiul complementarităţii şi de a prelua astfel judecata în cauze
naţionale. În ceea ce priveşte implementarea se pare că o importantă ocazie a fost pierdută 489 . Un mare
număr de state părţi la Statut trebuie încă să-şi adapteze (sau să adopte) legislaţia naţională, ceea ce
este integral un proces voluntar.
O a doua şi poate cea mai importantă limitare a rolului art.8 ca bază pentru implementare este
faptul că nu include şi nici nu statuează specific bazele adecvate ale jurisdicţiei aplicabile crimelor de
război, aşa cum sunt actualmente stabilite de legislaţia internaţională 490. Poate irelevantă pentru
funcţionarea Curţii (care are propriul regim jurisdicţional), această lacună devine un element important
atunci când statele aleg ca metodă de implementare importarea prevederilor statutului şi nu tot ceea ce
dreptul internaţional umanitar actual le-ar cere să implementeze.
Rezumând, ar trebui să fie clar că art. 8 a furnizat şi continuă să furnizeze statelor prevederi
specifice care penalizează conduite interzise, ceea ce facilitează indubitabil implementarea dreptul
internaţional umanitar la nivel naţional. Totuşi ar trebui să fie de asemenea clar că nevoia de a trece
peste limitările art. 8 persistă dacă se doreşte încorporarea în legislaţiile interne a obligaţiilor de drept
internaţional umanitar ale statelor cât priveşte violările grave. Metoda de a răspunde acestei nevoi atât
la nivel naţional cât şi la nivel internaţional va fi discutată în următoarele două secţiuni.

5.4. O abordare integrată a implementării dreptului internaţional umanitar

Cu toate neajunsurile sale art.8 rămâne un punct de pornire pentru orice proces de
implementare. În acest sens adoptarea unui act privind recunoaşterea CPI sau unei legislaţii
echivalente ar trebui să rămână standardul minim pentru state ca acestea cel puţin să sancţioneze penal
infracţiunile deja incluse şi definite de statut. Oricum, orice discuţie la nivelul statelor privind
486
A se vedea cazul Tadici, nota 5, paragraful 119. ICRC a regretat de asemenea sistematic că unele infracţiuni nu au fost
incluse în statutul de la Roma atunci când se vorbeşte de conflicte armate fără caracter internaţional: „lipsa unor prevederi
specifice care să menţioneze utilizarea înfometării, atacurile nediscriminatorii şi armele interzise este regretabilă. Nu este
oare adevărat că astăzi recunoaştem că este inacceptabil să utilizezi împotriva propriului popor arme al căror uz este interzis
împotriva unui inamic extern? A se vedea declaraţia D-lui Y Sandoz, şeful delegaţiei ICRC la Conferinţa de la Roma privind
instituirea unei Curţi Penale Internaţionale, 18 iulie 1998, Adunarea Plenară Finală.”
487
A se vedea Conferinţa Naţiunilor Unite a Reprezentanţilor Diplomatici Plenipotenţiari privind instituirea unei Curţi Penale
Internaţionale, 15 iunie - 17 iulie 1998, Arhivele Oficiale, disponibil la http://untreaty.un.org
488
Deşi s-ar putea aduce argumentul că unele dintre infracţiunile excluse ar putea fi deduse din cele care se găsesc în Statut
(de ex. „direcţionarea intenţionată a unui atac împotriva populaţiei civile – art. 8 (2)(e)(i)”.), lista completă a crimelor de
război care nu au fost incluse în statut ar cuprinde (ICRC CIHL Studiu, regula 156, supra nota 1): uciderea sau rănirea unui
adversar prin viclenie; utilizarea armelor interzise; lansare unui atac nediscriminatoriu având ca urmare moartea civililor ori a
unui atac ştiind că acesta va cauza victime colaterale civile excesive; lansarea de atacuri împotriva localităţilor şi zonelor
demilitarizate şi neapărate; utilizarea scuturilor umane; sclavia (inclusă numai în prevederile privind crimele împotriva
umanităţii); pedepsele colective; înfometarea civililor ca metodă de război.
489
Într-adevăr numai Preambulul (6) Statutului CPI abordează puţin subiectul reamintind statelor de „datoria lor dea exercita
jurisdicţia penală împotriva celor responsabili de crime internaţionale”.
490
În timp ce Preambulul (6) (10) Statutului se referă numai la „jurisdicţia penală” a statelor art. 17 şi 19 din Statut care se
ocupă de problemele admisibilităţii stabilesc că CPI poate fi exclusă dintr-o cauză dacă statul „care are jurisdicţie asupra
acesteia” desfăşoară o anchetă şi o urmărire efectivă. Termenul jurisdicţie nu este definit de Statut.

210
aplicarea principiului complementarităţii acţiunii CPI nu ar trebui să se petreacă într-un vid atât pentru
motive practice cât şi pentru motive juridice. Mai degrabă, implementarea ar trebui să aibă în vedere
perspectiva mai largă a obligaţiilor de dreptul internaţional umanitar care incumbă statelor. Mai precis,
ca un prim pas, statele ar trebui să aibă grijă ca toate tipurile de infracţiuni ce derivă din obligaţiile lor
internaţionale de a pedepsii încălcările dreptului internaţional umanitar – convenţional sau cutumiar –
să se regăsească în legislaţia lor internă. Acestea ar putea include în funcţie de caz şi de nivelul de
implementare deja atins, infracţiuni internaţionale care nu au fost inserate în niciun fel în Statut, cum
este cazul violărilor grave despre care vorbeşte Protocolul Adiţional I 491.
De asemenea, statele ar trebui să profite de ocazia implementării Statutului de la Roma pentru
a verifica în ce măsură protecţia acordată victimelor în timp de conflict armat internaţional ar putea fi
extinsă şi la cei care suferă de pe urma unui conflict armat fără caracter internaţional şi pentru a
elimina dacă este necesar toate obstacolele în această privinţă.
În al treilea rând ar fi util pentru state să adapteze cerinţelor dreptului internaţional principiile
generale de drept penal incluse adesea în legislaţia lor primară, cel puţin atunci când este vorba de
infracţiuni internaţionale. În acest sens măsurile de implementare ar trebui să asigure neaplicarea
prescripţiei răspunderii penale, recunoaşterea modurilor de răspundere civilă a comandanţilor,
inaplicabilitatea cauzei justificative a ordinului superiorului şi nerecunoaşterea amnistiilor pentru
criminalii de război.
În final şi cel mai important, acest proces ar trebui să implice de asemenea adoptarea unor
baze extrateritoriale ale jurisdicţiei. După cum se ştie, ultimii 60 de ani au adus dezvoltări importante
în forma mai multor tratate internaţionale, a practicii statelor şi a opiniilor doctrinare 492 care converg
către ideea că pentru unele infracţiuni internaţionale exercitarea unor forme de jurisdicţie
extrateritorială, inclusiv jurisdicţie universală, este nu numai permisă, dar ar putea fi chiar necesară. În
acest sens, unul dintre cele mai clare exemple este fără îndoială regimul violărilor grave din cele patru
Convenţii de la Geneva din 1949 şi din Protocolul Adiţional I la acestea, care prevăd obligaţia statelor
de a iniţia proceduri împotriva şi de a urmării pe suspecţii aflaţi pe teritoriul lor, indiferent de cetăţenia
acestora sau de locul comiterii infracţiunii. Deşi nu toate convenţiile inclus astfel de prevederi privind
jurisdicţia, iar dacă o fac prevăd o jurisdicţie extrateritorială limitată 493, este astăzi acceptată pe scară
largă ideea că statele au dreptul să învestească cu orice formă de jurisdicţie – privind crime de război,
crime împotriva umanităţii, genocid şi tortură – instanţele lor naţionale.
491
„Întârzierea nejustificată în repatrierea prizonierilor de război ”(art. 85 (4)(b) Protocolul Adiţional I) ar putea fi cel mai
bun exemplu. Alte încălcări ca de exemplu lansarea cu intenţie a unor atacuri împotriva unor lucrări sau instalaţii conţinând
forţe primejdioase ştiind că acele atacuri vor cauza pierderi de vieţi excesive, rănirea civililor sau pagube unor obiective
civile, ar putea fi considerate a fi acoperite de literele (ii) şi (iv) din art. 8 (2)(b) din Statul, dacă acesta a fost deja
implementat. În cele din urmă aprtheid-ul sau alte practici inumane sau degradante implicând atingeri grave aduse demnităţii
persoanelor pe bază de discriminare rasială pot fi găsite în art. 7 din Statut privind crimele împotriva umanităţii.
492
A se vedea Programul Universităţii Princeton de DREPT ŞI AFACERI PUBLICE, Principiile de la Princeton privind
jurisdicţia universală 2001; Institutul de drept internaţional Comisia a 17 a „Jurisdicţia penală universală privind infracţiunile
de genocid, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război”, Sesiunea de la Cracovia 26 august 2005; Asociaţia
Internaţională de Drept Penal, Jurisdicţia Universală, Raport Global publicat în Revista Internaţional de drept Penal, Vol. 79/
2008.
493
Tratatele de drept internaţional umanitar care se referă atât la conflicte armate internaţionale cât şi la conflicte armate fără
caracter internaţional conţin patru tipuri de abordări diferite ale jurisdicţiei extrateritoriale: prima dintre acestea şi cea mai
limitată care se găseşte de ex. În Convenţia privind armele biologice sau Protocolul din 1925 privind gazele, interzic numai
acele acte comise „pe teritoriul unui stat, sub jurisdicţia sa sau orice loc aflat sub controlul său” (art.4), dar fără a conţine
prevederi exprese privind natura măsurilor naţionale care ar trebui luate sau asura fundamentelor jurisdicţiei penale. A doua
abordare include instrumente ca Convenţia de la Ottawa (art.9) şi Protocolul modificat II la Convenţia privind anumite arme
convenţionale, care impun obligaţia de a lua măsuri legale împotriva persoanelor sau faptelor comise pe teritorii aflate sub
jurisdicţia sau controlul unui stat. A treia abordare este ceea a tratatelor de tipul Convenţiei privind armele chimice, care se
referă la acte comise „în orice loc aflat sub controlul unui stat” dar obligă de asemenea toate statele potrivit principiului
personalităţii active să „extindă legislaţia lor penală...asupra oricărei activităţi interzise...potrivit acestei convenţii, activitate
desfăşurată oriunde de persoane fizice care au cetăţenia forului în conformitate cu dreptul internaţional”. În a patra abordare,
instrumentare ca Protocolul II la Convenţia privind protecţia bunurilor culturale, obligă statele să acţioneze când infracţiunea
a fost comisă pe teritoriul lor (acţionând astfel potrivit principiului teritorialităţii), când presupusul făptuitor are cetăţenia
statului respectiv (principiul personalităţii active) şi pentru anumite tipuri de infracţiuni când presupusul făptuitor se află pe
teritoriul acelui stat (o formă a jurisdicţiei universale) (art.16). în acest ultim caz, Protocolul mai cere ca dacă statul nu
extrădează aceea persoană, statul trebuie să „prezinte fără nicio excepţie sau întârziere nejustificată cazul autorităţilor sale
competente în scopul trimiterii în judecată” (art.17). Tratatele în domeniul drepturilor omului cum este Convenţia împotriva
torturii şi alte tratamente ori pedepse crude, inumane sau degradante şi Convenţia Internaţională pentru protecţia tuturor
persoanelor împotriva dispariţiei forţate, au această ultimă abordare.

211
 5.5. Rolul primei Conferinţe de evaluare a Curţii Penale Internaţionale
Aşa cum am spus mai sus art.8 din Statut poate fi privit ca o bună bază pentru implementarea
dreptului internaţional umanitar de către state. Totuşi, eforturile în această direcţie la nivel naţional nu
trebuie să umbrească măsurile care ar putea fi luate şi la nivel internaţional. Aşa cum am menţionat
înainte, încorporarea şi recurgerea la legislaţia internaţională în practica instanţelor internaţionale pe
de o parte şi influenţa practicii statelor în dezvoltarea dreptului internaţional pe de alta, pot fi
considerate componente interşanjabile ale unui ciclu, exercitând influenţe reciproce una asupra alteia.
Cu cât un tratat reflectă în mod mai fidel normele dreptului internaţional umanitar – în acest caz cu
privire la pedepsirea încălcărilor grave ale acestuia – cu atât mai mult ne putem aştepta ca legislaţia şi
practica rezultate din implementarea şi aplicarea sa la nivel naţional să fie conforme dreptului
internaţional umanitar. Tocmai în această lumină ar trebui văzute şi înţelese prima Conferinţă de
evaluare a Statutului CPI şi în special posibilitatea modificării statutului. Deşi nu fără riscuri şi
provocări, dacă şi cum se poate profita de această ocazie, vom discuta în cele ce urmează.
Prima problemă ce trebuie luată în considerare este că orice modificare a prevederilor
Statutului referitoare la infracţiuni ar trebui să urmeze strict procedura aplicabilă potrivit Statutului, şi
acesta nu este un proces simplu. Numai statele parţi pot propune amendamente ale textului şi trebuie
să le depună la Secretarul General ONU cu cel puţin 3 luni înaintea Adunării Statelor Părţi. După ce le
primeşte Secretarul General trebuie să trimită propunerile tuturor statelor părţi care trebuie apoi, în
cursul Adunării, să decidă cu majoritate simplă, dacă să discute amendamentele direct sau să convoace
o conferinţă de evaluare dacă situaţia o cere. Statutul prevede expres că primele amendamente ale sale
pot fi discutate numai în cadrul unei astfel de Conferinţe, care poate fi convocată cel mai devreme la 7
ani după intrarea sa în vigoare. Adoptarea oricărui amendament se poate face numai prin consens sau
cu majoritate de două treimi a statelor părţi 494. Potrivit acestor reguli, o astfel de Conferinţă a fost
programată în 2010.
Aceasta înseamnă că, dacă un stat doreşte să propună un amendament la una din prevederile
privind infracţiunile, va trebui să se asigure că ar susţinerea cel puţin a majorităţii statelor parţi şi chiar
şi mai multă susţinere la Conferinţă. Evident, atragerea acestei susţineri cere timp şi ar trebui calculată
atent din punct de vedere geografic, pentru a evita fricţiuni nenecesare între statele părţi.
În al doilea rând ar fi necesar să se ia în considerare şi poziţia statelor care nu sunt părţi pentru
cel puţin două motive. Primul, acela că statutul nu prevede nimic pentru situaţia în care un stat care
doreşte să devină parte la Statut, ulterior modificării acestuia, ar dori să aleagă între versiunea
originală şi cea modificată. Deşi dreptul internaţional public are o soluţie în această problemă 495,
aspectul va trebui rezolvat în cursul procesului de modificare, urmărindu-se conservarea integrităţii
Statutului ca întreg. Lăsarea la alegerea fiecărui sta a acestei probleme, ar pune în discuţie raţiunea de
a fi a modificării adoptate, aceea de a aduce statutul la nivelul de drept internaţional umanitar
cutumiar.
Mai mult, orice amendament propus, ar putea diminua sau stânjeni serios, posibilitatea de
aderare a altor state şi ar afecta caracterul universal al statutului 496. Deşi aceasta va depinde de natura
şi conţinutul amendamentului, considerente politice ar putea focaliza atenţia în timpul negocierilor,
distrăgând statele de la obiectivul originar, acela de a îmbunătăţii protecţia victimelor conflictelor
armate sau a ale altor situaţii violente.
Având în minte aceste consideraţii, ca şi nevoia de a promova o implementare mai eficientă a
dreptului internaţional umanitar la nivel naţional, ar fi benefic dacă prima conferinţă nu ar fi privită ca
o ultimă ocazie de modificare a Statutului, sau şi mai rău, ca o judecată de valoare asupra a ceea ce ar
trebui sau nu ar trebui să fie considerat dreptului internaţional umanitar cutumiar. Dimpotrivă, am avea
mai mult de câştigat, dacă ar fi văzută ca parte a unui demers continuu către dezvoltarea şi pedepsirea
494
Art.121 din Statut. Referitor la existenţa a două versiuni ale Statutului, cea originală şi cea modificată, tratatul stabileşte că
ultima va intra în vigoare pentru statele care au acceptat-o la un an după ce au depus instrumentele de acceptare sau ratificare.
Pentru statele care nu acceptă modificările, CPI nu va putea exercita jurisdicţia cu privire la noile infracţiuni dacă sunt comise
de către un cetăţean al sau pe teritoriul acestor state.
495
Art. 40 (5)(a) din Convenţia de la Viena privind Dreptul Tratatelor prevede: „orice stat care devine parte la un tratat după
intrarea în vigoare a unor modificări la acesta va fi, afară de cazul în care îşi exprimă o altă intenţie : (a) considerat ca parte la
tratatul modificat şi (b) considerat ca parte la tratatul nemodificat în relaţie cu alte părţi ale tratatului care nu au acceptat
acordul de modificare”.
496
Deşi acceptată de 108 state părţi, Curtea e încă departe de a fi universal acceptată.

212
eficientă a încălcărilor dreptului internaţional umanitar, Statutul şi art. 8 din el, fiind o parte a acestuia.
Mai mult, acceptarea faptului că acest proces poate include mai multe stadii şi nu toate modificările
dorite ar trebui realizate dintr-o singură încercare, reduce riscul respingerii procesului de modificare in
integrum şi consecinţa nedorită a blocării sau amânării sine die, nu numai a rezolvării problemelor
controversate ci şi a includerii celor acceptate deja.
Mai concret, ar fi înţelept, să privim prima Conferinţă ca o ocazie pentru statele părţi de a-şi
reitera angajamentul în lupta împotriva nepedepsirii acestor infracţiuni. Statele ar putea dori să-şi
demonstreze implicarea în procesul de implementare a Statutului la nivel naţional, ca şi dorinţa lor de
a oferi asistenţă şi susţinere iniţiativelor similare ale altor state 497. În acest sens, ar fi mai bine ca
amendamentele să fie foarte selective şi axate numai pe aspecte limitate şi foarte bine susţinute. Un
prim exemplu în care s-ar putea deja conta pe consensul internaţional necesar, ar putea fi iniţierea unui
proces care să ducă la acceptarea faptului că şi victimele conflictelor armate fără caracter internaţional
trebuie să beneficieze de aceeaşi protecţie ca şi cele din conflictele armate internaţionale.
Chiar dacă amendamentele propuse ar fi astfel formulate încât să genereze cea mai mare
susţinere posibilă, ar mai fi necesar ca aceasta să nu fie pasul final ci doar un mecanism prin care
statele să accepte să se implice în identificarea unor îmbunătăţiri ulterioare, care să aducă Statutul mai
aproape de dreptului internaţional umanitar cutumiar. În acest sens, un obiectiv realist al Conferinţei
poate fi acela al realizării unui consens pentru iniţierea unor discuţii în următorii ani pentru conceperea
unei strategii a angajării mai eficiente a statelor în problemele mai controversate ale infracţiunilor de
drept internaţional umanitar, profitându-se de Conferinţă pentru a reaminti statelor de obligaţia lor de a
implementa măcar acele prevederi din tratatele la care sunt deja parte.

5. 6. Concluzii
Aşa cum am arătat, dezvoltarea actualului sistem de pedepsire a infracţiunilor internaţionale
este un proces format din două părţi interdependente: pe de o parte statele cad de acord asupra unor
reguli internaţionale a căror aplicare este în majoritatea cazurilor de competenţa instanţelor interne; pe
de alta dezvoltările în jurisprudenţa naţională ajută la realizarea condiţiilor pentru consensul între state.
În acest sistem implementarea efectivă a regulilor internaţionale în legislaţia internă este de maximă
importanţă şi cere promovare constantă.
Acest lucru este foarte evident în cazul crimelor de război şi al art. 8 din Statut. Conceput
pentru a se putea potrivi majorităţii legislaţiilor penale, Statutul, va continua să ofere un punct de
plecare excelent pentru orice proces de implementare. Trebuie făcute eforturi şi pentru a recunoaşte
neajunsurile şi omisiunile sale. Deşi Conferinţa poate fi un teren fertil în acest sens, oportunitatea reală
va depinde de capacitatea statelor de a crea condiţiile pentru existenţa unui forum permanent de
dezvoltare a unui sistem de pedepsire eficient atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional,
contribuind astfel la lupta împotriva impunităţii crimelor de război. Aceasta este adevărata provocare.

497
Vezi Regulile UE privind promovarea conformării cu normele dreptului internaţional umanitar 23 decembrie 2005
disponibile la http://www.unhcr.org

213
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
- Negulescu Constantin, Cod militar, Tipografia România Mare, Bucureşti, 1934;
- Daşcovici Nicolae, Războiul, neutralitatea şi mijloacele de constrângere dintre state, Institutul de
Arte grafice N.V.Ştefăniu, Bucureşti, 1934;
- Daşcovici Nicolae, Dreptul războiului şi neutralitatea, Colecţia textelor convenţionale, Tipografia
Alex. A.Terek, Iaşi, 1941;
- Pella V. Vespasian, Războiul crimă şi criminalii de război. Reflecţii asupra Justiţiei Penale
Internaţionale. Ce este şi ce ar trebui să fie? 1946;
- Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
- Pictet Jean, Les principes du droit international humnitaire, Genève, 1966;
- Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
- Pictet Jean, Le restauration necesaire des lois et coutumes applicabiles en cas de conflit, Paris,
1969;
- Gherghescu Vasile, Cloşcă Ionel, Reguli de drept internaţional privind starea de pace şi starea de
război, Editura Militară, Bucureşti, 1972;
- Cloşcă Ionel, Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura Militară, Bucureşti, 1978;
- Durand André, Histoire du CICR, Institut Heny Dunant, Genève, 1978;
- Furet M.F., Martinez, J.C., Dorandeu H., La guerre et le droit, Editions Pedone, Paris, 1979;
- Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981;
- Verri Pietro, Apunti di diritto bellico, Roma, 1982;
- Clausewitz Karl von, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982;
- Pictet Jean, Developpemment et principes du droit international humanitaire, Editions A.Pedone,
Paris, 1983;
- Rousseau Charles, Le droit des conflicts armès, Edition A.Pedone, Paris, 1983;
- Heydeker Joe, Leeb Johannes, Procesul de la Nürnberg, Editura Politica, Bucureşti, 1983;
- Geamănu Grigore, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
- Verri Pietro, Aperçu sur le droit des conflits armés, Institut International de Droit Humanitaire, San
Remo, 1984;
- Saab Rosemary Abi, Droit humanitaire et conflicts internes, origines et évolutions de la
regleméntations internationale, Institut Henry Dunant, Genève, Editions A. Pedone, Paris, 1986;
- Arassen Mohamed, Conduite des hostilités, Droit des conflicts armes et désarmement, Bruylant,
Bruxelles, 1986;
- Cloşcă Ionel, Dreptul internaţional şi interzicerea armelor de nimicire în masă, Editura Militară,
Bucureşti, 1988;
- Mulinen Frédéric, Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armés, ComitéInternational de la
Croix-Rouge, Genève, 1989.
- Patrnogic Iovika, Jakovljevic B., International Humanitarian Law in the Contemporary world, San
Remo, Italy, 1991;
- Cloşcă Ionel, Războiul naval şi legile lui, Editura Militară, Bucureşti, 1991;
- Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Dreptul internaţional umanitar, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992;
- Poenaru Iulian - Vespasian Pella, O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura Lumina
Lex, 1992;
- Sun Tzu, Arta războiului, Antet XX Press, Bucureşti, 1993;
- Dragoman Ion, Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, A.I.S.M., Bucureşti, 1993;
- Hans Peter-Gasser, Humanité pour tous – Institut Henry Dunant, Haupt, Genève, 1993;
- Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Coman Florian, Drept internaţional public, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994;
- David Eric, Principes de droit des conflicts armés, Bruylant, Bruxelles, 1994;
- Grigore Carmen, Cloşcă Ionel, Bădescu Gheorghe, Protecţia bunurilor culturale în România,
ARDU, 1994;
- Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995;
- Tofler Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995;

214
- Mihăilă Marian, Protecţia bunurilor culturale în dreptul internaţional, Editura Paco, Bucureşti,
1995;
- Flek D., The handbook of humanitarian armed conflicts, Oxford University Press, 1995;
- Buergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al dreptului omului, Editura All,
Bucureşti, 1996;
- Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996;
- Vasile Creţu, Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996;
- Dragoman Ion, Drept internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii, Editura A.I.S.M.,
Bucureşti, 1996;
- Motoc Iulia, Interpréter la guerre, Editions Babel, Bucharest, 1997;
- Dragoman Ion, Dreptul conflictelor armate, AISM, Bucureşti, 1998;
- Bîrsan Ioan, Dreptul conflictului armat, Sibiu, 1998;
- Dumitru Mazilu, Dreptul păcii – Tratat, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
- Anghel M.Ioan, Anghel I.Viorel, Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
- Dragoman Ion, Dreptul internaţional umanitar, Editura Fundaţiei Andrei „Şaguna”, Constanţa,
1999;
- Niciu Marţian I., Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad, 1999;
- Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere în dreptul internaţional umanitar, Editura „Cartega”,
Bucureşti, 1999;
- Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, ARDU, Bucureşti, 2000;
- Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura „BURG”, Sibiu, 2001;
- Marian Mihăilă, Elemente de drept internaţional public, şi privat, Editura All Beck, Bucureşti,
2001;
- Societatea Română pentru Protecţia Bunurilor Culturale – Consideraţii şi limite ale Protocolului II
la Convenţia de la Haga din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,
nr. 2, Editura V.I.S. Print, Bucureşti, 2001;
- Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
- Mircea Adrian Teodorescu, Dreptul internaţional umanitar în forţele armate ale României în
pragul mileniului III, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
- Dumitru Toma, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002;
- Oleg Bălan, Vitalie Rusu, Valeriu Nour, Dreptul internaţional umanitar, Universitatea de
Criminologie şi Asociaţia de Drept Internaţional, Chişinău, 2003;
- Marian Mihăilă, Protecţia bunurilor culturale în dreptul internaţional public, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
- Editor: I.Cloşcă, coeditori: Constantin Vlad, Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar la
începutul secolului XXI, ARDU, Bucureşti, 2003;
- Ion Dragoman, Mircea Radu – Modernitate în problemele fundamentale de drept internaţional
umanitar – Teze şi sinteze, Editura „Zedax”, Focşani, 2005;
- I.Cloşcă, Ion Suceavă, Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă, A.R.D.U.,
Editura V.I.S., Buc, 2006;
- Stelian Scăunaş, Drept internaţional public – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
- Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
- Nicolae Purdă, Drept internaţional umanitar, ediţia a-II-a, Editura Universitară, Bucureşti 2009
- Basdevant Jules, Dictionaire de la terminologie du droit international, Sirey, 1960;
- Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti 1980;
- Dicţionar de drept internaţional public (coordonator Ionel Cloşcă), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982;
- Verri Pietro, Dictionaire du droit international des conflicts armés, CICR, Genève, 1988;
- Paenson I., Manual of the Law on armed conflicts and of International Humanitarian Organization
(English, French, Spanish, Russian), Bruylant Nijhoff, 1989;
- Florian Coman, Florin Sandu, Nicolae Purdă, Eliza Florea, Ioana Dărîngă, Dicţionar de drept
internaţional, Editura Media, 2002;
- Cees de Rover, Manualul de drepturile omului şi drept umanitar pentru forţele de poliţie şi
securitate, CICR, 1998.

215