Dedic această lucrare soţiei şi copiilor mei.

I. S. A.

Motto:

Astă lume are / O umbră mai mare,

Care-i cea mai groasă / Şi-i deasupra noastră:
Umbra Ceriului.
(din poezia ceremonială a nunţii)
 TABLA DE MATERII

INTRODUCERE ....................................................................................................................... 3

GEOGRAFIA PARADISULUI TERESTRU............................................................................ 7

CERUL LA ROMÂNI ŞI STRĂROMÂNI ............................................................................. 25

CERUL CREŞTIN ................................................................................................................... 40

VALOAREA SEMIOTICĂ A CERULUI............................................................................... 45

CONCLUZII ............................................................................................................................ 48

GLOSAR ASTRONOMIC ..................................................................................................... 49

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .............................................................................................. 52

ANEXE .................................................................................................................................... 54
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

ea mai veche moştenire, prima în ordine, şi cea mai prestigioasă ca destin în istoria

C culturii şi civilizaţiei umane este desigur ideea paradisului.

Începând cu imaginea biblică şi cea mitologică cunoscută în antichitatea clasică,
continuând apoi cu sinteza medievală operată în creştinism şi până la imaginile seculare din
perioada modernă, ce culminează contemporan în imaginea ideală a societăţii consumiste,
această idee străbate neabătut mileniile, atingând într-un fel sau altul viaţa fiecărei culturi, a
fiecărei civilizaţii şi în final destinul individual al fiecărui om.
Ideile soteriologice ale tuturor timpurilor, începând din paleolitic cu religiile arhaice,
continuând cu cele ale antichităţii clasice, trecând prin marile religii universale şi ajungând la
utopiile moderne şi postmoderne, au recunoscut specific situaţia existenţială precară a omului
aruncat în lume, congenerică cu vocaţia sa pentru fericire.
Aceasta vocaţie, ancorată fie într-un trecut îndepărtat şi trăită ca o nostalgie a
originilor, fie reproiectată într-un viitor indefinit, glisând recent între nădejdea creştină a
Împărăţiei lui Dumnezeu şi ideea seculară a progresului nelimitat, a motivat permanent
angajamentul uman, definind omul ca pe un căutător sau un recuceritor al paradisului.
Din referatul biblic al Facerii şi din scrierile greco-latine care au înregistrat ideile
privitoare la Vârsta de Aur a omenirii (Grădina Hesperidelor, Câmpiile Elizee şi Insulele
Fericiţilor), sfinţii părinţi ai Bisericii şi scriitorii creştini din primul mileniu au refăcut o
imagine sintetică a topografiei şi destinului istoric al paradisului terestru.
Pe urmele lui Homer şi Hesiod, scriitori antici precum Platon, Hecateu
Abderita, Vergiliu, Ovidiu, Pindar, Horaţiu, Teocrit şi mulţi alţii, au evocat vârsta fericită a
lui Cronos-Saturn ca fiind Vârsta de Aur a umanităţii.
Scriitori evrei din lumea romană, precum Filon (50 d.Hr) şi Iosif Flaviu(100
d. Hr), aducând în actualitatea timpului lor grădina Edenului şi cele patru fluvii ale ei, au
deschis un drum pe care se înscrie ulterior o întreagă literatură creştină.
Apocalipsele apocrife evreieşti şi creştine din sec.III (Enoch, Baruc, Ezra, Pavel ), şi
relatarea experienţei extatice a apostolului Pavel (2.Cor.,,12, 1-5) vor face să se vorbească pe
lângă un paradis terestru, şi de unul ceresc. Pe lângă acestea se va impune încet şi sigur, în
adevărat spirit creştin, ideea de bază a Evangheliilor canonice, anume Împărăţia Cerurilor,
Împărăţia lui Dumnezeu.

Scrierile unor sfinţi şi scriitori creştini precum Iustin Martirul(+165), Clement

Alexandrinul(+215), Tertulian (+222), Teofil de Antiohia(+181), Irineu (+202), Ipolit(+235),
Origen (+252), Grigore de Nissa (+394), Sfântul Vasile cel Mare(+379), Sf. Ambrozie,
Lactanţiu (+330), Isidor din Sevilla, Sf. Augustin(+430), Epifanie(+403), Teodor de
Mopsuestia(+428), Sf. Efrem Sirul, Filostorgiu, Cosmas Indicopleustes, Beda Venerabilul
(+736), Sf. Ioan Damaschinul (+749), Raban Maur (+856), Moise bar Chefa (+900) , Toma
de Aquino , Jehan de Mandeville şi ale multor altora vor relua temele localizării şi destinului
istoric al paradisului terestru(cf. Jean Delumeau, Grădina desfătărilor- o istorie a
paradisului, Bucureşti,1992).

3
 Ioan Sorin Apan

Interpretările pe care aceştia le fac pe tema paradisului terestru pornind de la

referatul biblic al Facerii, sunt cosmetizate după caz cu ideile mitologiei greco-romane
referitoare la Vârsta de Aur, Grădina Hesperidelor şi Insulele Fericiţilor. Ele se vor situa
între polul unei viziuni perfect naturaliste şi celălat pol, al unei viziuni alegorizante.
Autori cu o viziune echilibrată, ca de pildă Sf. Efrem Sirul, depăşesc interpretarea
naturalistă, concepând paradisul terestru ca pe un veritabil templu cosmic, pe care deşi îl
introduc într-o adevărată geografie sacră, îl tratează ca pe o realitate istorică. Acest tip de
tratare a temei a făcut o prestigioasă carieră culturală, motivând spiritual chiar marile
descoperiri geografice din sec.XV.
Lucrarea noastră încearcă să se înscrie în această serie impresionantă de căutări, dintr-
un con de umbră al istoriei în care, ideea paradisului a fost indexată printre valorile de
schimb ale societăţii moderne şi postmoderne, într-un ucigător proces de secularizare
progresivă lung de mai bine de patru secole.
Încercăm aici, o continuare a remodelării viziunii străromâne despre lume începută
de noi în lucrarea “Taina Mării Negre-oceanografie şi folclor”, inventariind şi punând cap la
cap probele pe care le oferă istoria culturii universale pe de o parte, şi tradiţia populară
românească pe altă parte, cu privire la vecinătatea îndepărtată dintre arealul cultural
românesc şi paradisul terestru.
Cumulând vectorial vestigiile culturale ale acestuia în zona Mării Negre, ne-am
îndreptat apoi căutările spre bolta înstelată a cerului, a cărei semioză a putut constitui o
încercare capitală de anamneză şi salvare spirituală a raiului, în condiţiile catastrofice
existente în perioada postglaciară semnalate de geologii şi oceanografii americani(vezi
lucrarea noastră citată mai sus).
Ca argument principal avem pe lângă prezenţa obsedantă a temei şi motivului literar
al mării în tradiţia populară şi în folclorul literar românesc, şi prezenţa în acestea - în şi mai
mare măsură- a cerului, stelelor şi astrelor. Acestea (relictele culturale ale raiului) sunt
prezente acolo nu oricum, ci într-o similitudine topologică relativă cu lotul semic şi
conţinutul semantic al paradisului terestru din relatarea biblică yahvistă (Geneza, cap 2).
Această similitudine are două explicaţii posibile: fie se datorează unei surse comune care
precede celor două tradiţii, fie sunt inserţii pe linie cultă bisericească în folclorul românesc,
lucru mai uşor de acceptat.
Prima soluţie împinge lucrurile anterior sec. X î. de Hr, când se consideră redactarea
scrisă a tradiţiei yahviste. Or, relictele culturale din tradiţia populară românească (folclor
literar, obiceiuri ceremoniale, institiuţii tradiţionale) identificate până acum de către
specialişti împing originile acesteia până la sfârşitul paleoliticului. Este posibilă deci,
raportarea celor două tradiţii la o sursă preistorică comună. Nu este însă exclusă nici a doua
posibilitate.
Aceste interacţii culturale complexe explică poate şi sinonimia românească, iar
uneori confuzia semantică a noţiunilor de CER şi RAI, şi în final eticheta culturală modernă
de creştinism cosmic, folosită pentru a defini spiritualitatea românească arhaică.
Prezenţa acestor teme şi motive în locaţii perfect omologabile liturgic (texte sacre,
veşminte, timpuri, locuri şi materiale liturgice) ne-a convins că acest tip de semioză

4
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

uraniană arhaică a avut un caracter liturgic, şi de aceea perfect salutar pentru cei care au
operat-o.
Secvenţa proiecţiilor semiotice este- în viziunea noastră: 1.Paradisul terestru, 2.Cerul
înstelat semnificat şi semnificant şi 3. Cultura şi civilizaţia arhaică străromână.
Asta nu este tot, pentru că aceste procedee semiotice de sorginte preistorică, cu
valoare de exerciţiu soteriologic, vor folosi ca suport cultural şi ca metafore exemplare
pentru mutaţiile şi proiecţiile onto-teologice promise şi înfăptuite de creştinism.
Această secvenţă plus mutaţia creştină ulterioară constituie proiectul semantic al
întregului nostru demers intelectual. Aici sunt cuprinse motivaţia, consistenţa şi finalitatea
încercării noastre.

***
Atragem atenţia asupra unui fapt deloc neglijabil în astfel de cercetări, şi anume
existenţa unei proiecţii cosmologice şi a unui suport ontologic diferite pentru omul arhaic în
raport cu acelea ale omului contemporan.
Lectura unor texte arhaice axate tematic pe creaţia lumii, trebuie să ţină cont de faptul
că timpul creaţiei şi al creatorului este mereu altul decât timpul naraţiei şi al naratorului. Ele
sunt tributare unor proiecţii şi modele ontologice cosmologice şi antropologice specifice.
Mai mult, nici noi privilegiaţii vii ai momentului prezent, atunci când dorim să
înţelegem aceste lucruri, nu suntem scutiţi de viciile de reprezentare datorate culturii noastre.
Rezultă de aici că, oricând este posibilă o lectură greşită a datelor tradiţiei, atunci
când acestea sunt înstrăinate de principiul lor cosmologic şi mental.
În esenţă lumea celor vechi însemna o percepţie şi o proiecţie culturală cu privire la
spaţiu, timp şi realitate având caractere de neomogenitate, anizotropie, discontinuitate şi
finitudine, atunci când o raportăm la lumea noastră.
După o strădanie de mai bine de patru secole, viziunea medie-populară a omului
contemporan este total opusă. De sorginte galileo-newtoniană şi carteziană, ea tinde să
acapareze toate segmentele vieţii umane, făcând absolut incomprehensibile producţiile de
cultură, civilizaţie şi spiritualitate ale trecutului îndepărtat. Aşa încât nu este de mirare că toţi
cei care au căutat paradisul în proiecţie cosmologică şi formaţie mentală neadecvate nu l-au
găsit.
În schimb el mai supravieţuieşte în resturile societăţilor folclorice tradiţionale, la
propriu în vieţile sfinţilor şi în ultimul său bastion: Biserica creştină. Aici însă, avem de-a
face cu un spaţiu sacru, un timp sacru şi cu o trăire mistică a Unităţii.
Modul cel mai potrivit însă, de a înţelege semioza cerului este transpunerea în
mentalul arhaic, cel care a experimentat starea principială sau vechiul principiu cosmologic.
Acest lucru este însă posibil astăzi numai prin experienţă mistică şi poate fi inteligibil numai
în interiorul discursului liturgic. Discursul liturgic celebrează starea exemplară a omului, în
care gândirea şi existenţa erau una: “a zis şi s-a făcut. “
Întreaga cosmologie ce are la bază acest principiu este formulată şi dezvoltată în formă
dianoetică în dialogul platonician Timaios. Este vorba aici de o dublă semnificaţie a cerului,
sensibil-finit pe de o parte, şi inteligibil–etern pe de alta. Cerul inteligibil este folosit de
Creator ca model în crearea celui sensibil. Această teorie cosmologică traversează istoria

5
 Ioan Sorin Apan

modelelor ontologice ale platonismului, aristotelismului, neoplatonismului, filosofiei arabe şi

creştine medievale. Cerul sensibil este corporal, s-a născut o dată cu timpul şi va dăinui tot
atât. El este conţinător al corpurilor văzute, aşa cum cerul inteligibil este purtător al formelor
văzute cu mintea. Cerul inteligibil”are cuprinse în el toate vieţuitoarele inteligibile, la fel
cum acest univers ne cuprinde pe noi şi pe toate celelalte creaturi vizibile”(Platon, Opere,
vol.VII, pp.142-155).

Noi vom încerca să ne strecurăm printre compozitele cosmologice, folosind acolo

unde argumentele raţionale sunt neputincioase, fie autoritatea tradiţiei, fie intuiţiile personale.

6
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Iată textul selectat din Cartea Genezei, capitolul 2 (ed. B.O.R., 1982):

“8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe
care-l zidise.
9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi
cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui
şi răului.
10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.
11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havilah, în care se află aur….
13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş.
14. Numele râului al treilea este Hiddeqel. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar al patrulea râu
este Perat.”

Eden este forma ebraizată a babilonianului edinu-câmpie şi este înrudit probabil cu

toponimul sumerian Edin, cu sensul de plăceri sau delicii. Gan–eden însemnează în ebraică
grădina plăcerilor. În textele vechi ebraice se foloseşte termenul pardes, iar în Septuaginta
termenuls (grădină), provenite din persanul apiri-daeza (livadă înconjurată de
un zid). Acestea au trecut în Vulgata latinizate în forma Paradisum voluptatis.
În ceea ce priveşte situarea geografică a grădinii raiului, a rămas deschisă o discuţie
semnalată de Jean Delumeau(op. cit.,p.42) relativă la înlocuirea amplasamentului a
principio (în început) din Vulgata cu ad Orientem (în răsărit): “… de unde provine faptul că
mulţi plasează paradisul terestru în partea de răsărit a cercului terestru, considerând că
totuşi că e despărţit de lumea locuită acum de oameni printr-o mare întindere de ape sau
de pământ. Apele Potopului, care au acoperit întregul pământ până foarte sus, n-au ajuns
la înălţimea lui. Dar indiferent unde a creat Dumnezeu Paradisul, nu ne este îngăduit să
ne îndoim că un astfel de loc a fost şi este de pe pământ” (Beda Venerabilul, sec.VIII)
Discuţia cu privire la origine ca întemeiere sau ca început în timp este reluată de
Paul Ricoeur într-un studiu hermeneutic asupra capitolelor 2 şi 3 din Geneză intitulat “Cum
să înţelegem Creaţia”(Andre La Cocque, Paul Ricoeur-Cum să înţelegem Biblia, Ed. Polirom,
Bucureşti 2002)
Această interpretare va permite fie o localizare a grădinii Edenului la răsărit de Egipt
(locul informaţiilor mozaice) sau de Ţara Sfântă (locul de redactare a textelor tradiţiei
yahviste), Armenia sau Mesopotamia, dacă ea se datorează viziunii cosmografice a
naratorului, fie altundeva, la răsărit de sursa posibilă pe care a folosit-o naratorul. Se ştie că
textele yahviste au conservat pitorescul şi varietatea tradiţiilor orale legate de diverse locuri
sacre şi de folclorul de clan pe care le descrie(elemente mitice din paradisul terestru-şarpele şi
pomul vieţii, apoi potopul, turnul Babel, Avraam şi cei trei oameni, Egiptul faraonic pe
vremea lui Moise, etc).

7
 Ioan Sorin Apan

Elementele de reper principale ale paradisului terestru din referatul yahvist rămân
însă, cele patru fluvii Fison, Gihon, Tigru (Hiddeqel)şi Eufratul (Perat) ce udă Edenul.

Paradisul este în viziunea majorităţii comentatorilor antici şi medievali situat pe o

mare înălţime, aproape de cercul Lunii, şi din această pricină ar fi singurul loc ce nu a fost
atins de potop. Într-o viziune complementară, chiar şi paradisul terestru ar fi fost acoperit de
apele potopului. În orice caz toţi comentatorii, într-un fel sau altul, leagă istoriceşte destinul
grădinii raiului de potop.
Primul text, care relatează ideea conform căreia Pomul Vieţii a fost acoperit de apele
potopului, este Epopeea lui Ghilgameş, al cincilea rege postdiluvian al Sumerului. Ea a fost
înscrisă pe tăbliţe de lut şi găsită în biblioteca lui Assurbanipal.
Utnapiştim, strămoşul nemuritor al eroului, ce locuia în insula de la marginea lumii, îl
informează pe acesta cu privire la soarta paradisului. La sugestia soţiei, Utnapiştim îi indică
lui Ghilgameş locul subacvatic unde se află pomul vieţii: “..îţi voi descoperi-o, Ghilgameş,
un lucru ascuns şi un secret al zeilor îţi voi spune ţie: Această plantă, ca spinul este;
ghimpii ei au să înţepe mâinile tale aşa ca trandafirul. Dacă mâinile tale prind planta ai să
găseşti o nouă viaţă.(s.n.) Îndată ce Ghilgameş auzi aceasta, el deschise gura de apă, îşi
legă pietre grele de picioare, care-l cufundară în adânc (şi el văzu planta), el luă iarba, deşi
ea înţepa mâinile sale. El tăie pietrele cele grele dela picioare, . Marea l-a aruncat pe
ţărmul ei. Ghilgameş îi spune lui Urşanabi corăbierul: această iarbă e o plantă aparte;
prin ea cineva îşi recapătă suflul vieţii…” (trad. Constantin Daniel, Gândirea asiro-
babiloniană în texte, Ed. ştiinţifică, Bucureşti-1975)

Tăbliţă de lut preistorică reprezentând Harta sumeriană a

lumii, pe care specialiştii au descifrat prezenţa Babilonului,
Tigrului, Eufratului şi a golfului Persic.

Casa suprvieţuitorului Utnapştim este reprezentată în poziţia

stânga – sus.

Se poate remarca o curioasă asemănare între această hartă şi

mapamondurile medievale occidentale: Biblia din Turin (sec
X) , sau Grandes Chroniques de Saint Denis du temps de
Charles V(sec.XIV)

Lipsa de diferenţă la unii comentatori, printre care şi Sf. Vasile cel Mare între
noţiunea de paradis şi noţiunea de cer, pe care le folosesc cu egalitate semantică, uneori
întrebându-se totuşi dacă reprezintă acelaşi lucru, este şi devine simptomatică pentru
imprecizia locativă a grădinii Edenului.
Oricum, această confuzie provine din prezenţa cercului Lunii în proximitatea sa, idee
ce aparţine mitos-ul grecesc.

8
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Acest amplasament va cere ulterior situarea paradisului terestru la cea mai mare
înălţime în cercul sublunar, şi oricum mai aproape de cerul stelelor fixe, numai şi numai în
ideea de a fi supravieţuit potopului.
Din acest moment, cerul sau cercul Lunii, şi în egală măsură un loc undeva pe
pământ, vor indica locaţiile probabile ale raiului: un paradis terestru şi/sau un paradis celest.
Să recapitulăm: Paradisul terestru trebuie să fie situat fie a principio, fie ad orientem,
apoi în apropierea cercului Lunii, probabil pe o înălţime care să fi supravieţuit potopului, şi
în proximitatea celor patru fluvii menţionate în referatul biblic, Tigrul şi Eufratul rămase
până azi în geografia profană, Ghihonul, despre care se admite unanim a fi Nilul. Nu
neapărat la paritate statistică Gangele şi Dunărea, sunt principale candidate la titlul de prim
fluviu pomenit în cartea Genezei, cu numele de Fison.
Dacă paradisul terestru a supravieţuit potopului, ceea ce a rămas din el ar trebui în
plus să fie situat undeva pe o insulă, idee ce consună cu tradiţia grecească a Insulei
Fericiţilor.
Dacă punem cap la cap cele şase condiţii, observăm din capul locului absurdul
situaţiei generate de neputinţa articulării în consens a acestora. Este posibilă oare găsirea unor
locaţii geografice precise care să împace toate datele problemei şi să ne pună pe un drum
corect?
Dacă credem că da, atunci trebuie să admitem ca postulat de bază al demersului
nostru, faptul că eludarea oricăreia din condiţiile enunţate nu este indicata, întrucât toate se
bucură de autoritatea tradiţiei.
Trei elemente din cele şase enumerate, anume situarea pe înălţimea cea mai mare în
apropierea cercului Lunii, şi situarea a principio sau ad Orientem, pot indica la o primă
vedere o dimensiune celestă a paradisului.
Ideea de grădină împodobită cu pomi şi străbătută de cele patru fluvii, precum şi
aceea de insulă în mijlocul unei mări sugerează fără îndoială o dimensiune terestră a
paradisului.
Tema insulei ne introduce însă fără să vrem în locaţia acvatică-diluvială şi
postdiluvială a paradisului terestru. Observăm deci că, din cele şase condiţii unele se referă
la paradisul terestru anterior potopului, iar altele la situaţia sa de după potop.
Întrucât ideile de insulă, înălţimea cea mai mare, cercul sau cerul Lunii sunt legate
indisolubil de potop, putem vedea chiar în potop o cauză importantă a deplasării sensului
noţiunii de paradis, de la o locaţie terestră către o locaţie celestă. Fără îndoială pierderea de
către protopărinţi a paradisului terestru în urma neascultării, a fost condiţia primă şi
necesară, dar nu şi suficientă a producerii acestei deplasări de locaţie şi de sens. Se ştie din
referatul biblic şi din tradiţia creştină că o bună perioadă după izgonirea protopărinţilor din
paradis, omul a pierdut total legătura cu Dumnezeu. Pe vremea lui Set, cel de-al treilea fiu al
lui Adam, oamenii au început a chema din nou numele Domnului ( Facerea 4,26.). Tradiţia
spune despre Set că a fost răpit cu trupul la cer şi s-a întors între oameni cu faţa strălucitoare
şi cunoscător al tainelor cerului. El este iniţiatorul vieţii liturgice.
La celălalt capăt, găsim până în zilele noastre, ca relict cultural al unor epoci
îndepărtate, o semioză a cerului ce păstrează în bună parte încărcătura semantică a
paradisului biblic. În sensul acesta este semnificativă prezenţa constelaţiei Dragonul(Draco)
9
 Ioan Sorin Apan

încolăcit pe Polara absolută ( centrul cercului precesional ) în centrul cerului înstelat,

prezenţa alăturată a omului în constelaţia Hercule (numită la români Omul), prezenţa lui
Dumnezeu, figurat prin constelaţia Orion, aproape de Poarta Cerului ( steaua Aldebaran din
constelaţia Taurul), etc. Cele patru fluvii sunt fixate prin crucea celor patru stele
regale(Aldebaran, Fomalhaut, Antares şi Regulus) din constelaţiile zodiacale fixe (Taurul,
Peştii sudici, Scorpia şi Leul).
Am văzut deci, că grădina pământească brăzdată de cele patru fluvii devine o insulă
în mijlocul apelor potopului, sau în mijlocul unei revărsări mari de ape, în proximitatea
cerului înstelat populat de astre, între care Luna este cea mai apropiată.
Vom încerca să desluşim locaţia cea mai probabilă a paradisului luând pe rând cele
şase condiţii şi încercând să găsim o soluţie care să le cuprindă pe toate.
Situarea paradisului terestru a principio, atestă exact starea principială de paradigmă
exemplară a acestuia în raport cu tot ce urmează ca istorie. Ea reprezintă începutul omului,
începutul lumii ipostaziate în cultură şi civilizaţie. În sensul acesta trebuie înţeleasă şi
sintagma ad orientem. Deplasarea sensului de la simplul început sau răsărit, înspre soare-
răsare a unidimensionat problema şi a generat căutări de tot neproductive. Fără să ne
aventurăm în speculaţii etimologice, credem că sensul originar trebuie să fie acela de început
sau temei al lumii, ca precedenţă netemporală în raport cu un început temporal al acesteia.
Într-un singur caz a principio şi ad orientem ar putea însemna acelaşi lucru, şi
anume cazul în care răsăritul Soarelui(marca emporal a începutului) ar avea aceeaşi locaţie
cu răsăritul lumii(marca spaţială a începutului), în consens cu un model cosmologic
tradiţional pe care ne încumetăm să-l descifrăm împreună.

Biblicul “La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”(Geneză, cap

1) versus “Dumnezeu dintru-nceputu, toată lumea o făcutu, / Şi ceriu l-o ridicatu / Pe
patru stâlpi de argintu, / Şi frumos l-o împodobitu / Tăt cu stele mânânţele..” din mitologia
română sunt texte literare cu conţinuturi semantice de vechime comparabilă. Primul
model aparţine redactării elohiste a Bibliei şi este de factură relativ recentă (722 î. De Hr.)
în raport cu modelul folcloric românesc prezent în mitologia egipteană veche şi în
reprezentările preistorice din nordul Africii(cf.Leo Frobenius, Cultura Africii).

Începutul, ca şi sfârşitul lumii sub specie absolută, într-o modelare conceptuală

postaristotelică, ar trebui judecat cel puţin în zece feluri de manifestare a fiinţei acategoriale,
şi anume: după esenţă, existenţă, calitate, cantitate, spaţiu, timp, cauzalitate, modalitate,
acţiune, pasiune, etc.

Când este vorba însă de cultură şi civilizaţie(relicvariul paradisului terestru), facerea

sau începutul lumii devine o problemă de proiecţie culturală în forme aşa-numite apriorice ale
sensibilităţii şi gândirii, anume spaţiul şi timpul. Acestea dau, prin exerciţiul ratiocinativ al
intelectului, măsuri lumii exterioare. Intelectul găseşte ca reflex al propriilor invarianţi, legile
naturii şi crează mai departe în ordinea culturii şi civilizaţiei.
Începutul culturii şi civilizaţiei va fi, aşadar, o măsurare a timpului şi spaţiului, ca un
cadru elementar de existenţă, diferit de stadiul preformal, nemăsurat.

10
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Referenţialul astfel creat, poate identifica evenimente principiale (miturile), care prin
serii recurente spaţio- temporale instituie forme variate de cultură şi civilizaţie. Atât
referenţialul, cât şi primul eveniment trebuie să coincidă cu naşterea observatorului. Un
principiu antropic tare, cere ca o condiţie necesară pentru existenţa universului, existenţa
observatorului.
Cu alte cuvinte, viziunea cosmologică este opera unui om cult şi civilizat, un om care
distinge şi măsoară totul, creaţia însă este a zeului şi precede observaţia. Altfel spus timpul
naratorului este altul decât cel al creaţiei. Acesti timpi se raportează unul la celălalt ca istoria
la eternitate.
Pentru că “timpul s-a născut odată cu cerul văzut” (Platon-Timaios), măsurarea lui
prin calendar este precedată nu neapărat strict temporal, de o semioză a cerului ( parcelare şi
numire a constelaţiilor şi astrelor). Problema anteriorităţii netemporale a modelului etern
după care este creat cerul pune de fapt problema originii sale ca întemeiere.
După cum arată Paul Ricoeur distincţia dintre început ca temporalitate şi origine ca
principiu netemporal de întemeiere(  al grecilor) produce două viziuni diferite
asupra creaţiei: 1. Creaţia prin decret, prezentă în tradiţia elohistă(Geneza, cap 1) şi 2.
Creaţia prin modelare a ceva preexistent, specifică mitologiei şi speculaţiei
greceşti(Platon-Timaios), dar şi tradiţiei biblice yahviste(Geneza, cap.2). Cele două viziuni au
fost asimilate în teologia creştină a creaţiei, după îndelungi discuţii patristice. Observăm
compatibilitatea dintre referatul yahvist şi mitosul românesc din folclorul literar.

Crearea unui Calendar, care să fixeze un Început este primul act de cultură şi
civilizaţie, pentru că, în raport cu acesta, secvenţa de gânduri, cuvinte şi fapte devine
articulată şi coerentă, adică are început, sfârşit şi sens. Această creaţie semnifică începutul
unei existenţe de tip liturgic.
Reiterarea periodică a cosmogoniei reînvesteşte prezentul cu pachetul de valori al
Începutului (Raiul, Vârsta de aur) şi este percepută ca o renovare a timpului şi spaţiului.
Experienţa nemijlocită a sacrului glisează acum înspre o experienţă istorică-ciclică mediată
liturgic de calendar.
Definitorii pentru viaţa omului sunt patru cicluri spaţio-temporale, şi anume: cele
determinate de mişcările aparente diurne şi anuale ale soarelui, ciclul mensual de 28 de zile al
lunii şi ciclul uranian precesional de 26.000 de ani solari. Aceste cicluri dau cele mai vechi
hierofanii pentru morfologia sacrului şi constituie temeiul empiric al reconstituirii oricărei
ontologii arhaice.

Procesul de identificare, măsurare şi numire a stelelor, constelaţiilor, astrelor şi

ciclurilor cosmice îl numim semioză (atribuirea de semn şi sens) a bolţii cereşti. A face
lumea prin cuvânt indică un proces de semioză al cărui prim operator a fost însuşi
Dumnezeu, care a zis şi s-au făcut toate. Această acţiune semiotică ce consta în a numi sau
boteza lumea şi lucrurile ei a fost, prin asemănare, şi misiunea primului om în paradisul
terestru.

11
 Ioan Sorin Apan

Cum spune o veche colindă românească: “Io nu-s cerbul dintre flori, /Io-s Ionu Sânt
Ionu, / Măsur ceriul şi pământul, / Pământul cu umbletul / Şi ceriul cu cugetul”

Probabil semioza cerului şi identificarea unor cicluri cosmice vitale pentru existenţa
umană s-au cristalizat la sfârşitul paleoliticului spre anul 10.500 î.Hr., la sfârşitul glaciaţiunii
Wurm, când din cauza topirii gheţarilor şi redistribuirii maselor mari de apă (diluvii), axa
Pământului a căpătat înclinarea actuală, în strictă legătură cu declinaţia şi altitudinea actuală
la meridian a Lunii, Soarelui, şi stelelor. Ciclurile calendaristice au ca repere astronomice
absolute patru stele situate pe Zodiac, care formează un careu aproape perfect.
Această reproiectare la origini nu are în vedere creaţia ex nihilo, ci fixarea timpului
unei modelări a lumii, diferită de a noastră şi puţin inteligibilă cu instrumentele noastre
culturale.
Singurele evidenţe ale acestei lumi în lumea noastră, sunt cerul înstelat “care spune
slava lui Dumnezeu”(Ps.19), textul poetic martor în toată măreţia lui literală, fragmente de
cultură şi civilizaţie (artefacte şi frânturi de instituţii), toate fiind rămăşiţe ale unei existenţe
liturgice arhaice.

Cei patru stâlpi ai cerului pomeniţi în

mitologia română corespund conform
tradiţiei populare stelelor Aldebaran din
Taurul, Regulus din Leul, Antares din
Scorpia şi Fomalhaut din Vărsător-Peşti.
Aceste constelaţii zodiacale sunt socotite de
astronomi constelaţii fixe. (cf. Ion Otescu-
Credinţele ţăranului român despre cer şi
stele, Bucureşti, 1910)

Tradiţiile numesc stelele corespunzătoare de magnitudine aparentă 1, Stâlpi, Porţi,

Praguri, Împăraţi, sau stele regale şi le asociază paznici, grifoni, heruvimi, arhangheli,
cavaleri apocaliptici, sau cele patru stihii (foc, pământ, aer, apă), etc.
Aici sunt localizate intrările şi ieşirile lumii, începuturile şi sfârşiturile ciclurilor şi
implicit toate călătoriile sufletului în lumea de dincolo.
În figura 1 este figurată zeiţa egipteană a cerului, Nut, ale cărei membre sunt stâlpii
cerului la fel ca în mitologia română.

Aceasta este VÂRTELNIŢA CEA MARE a lumii, centrată pe imensul fus al

Necesităţii (Steagirul, polara, axa lumii) pomenit de Platon în Mitul lui Er, împrejurul căruia
Moirele mitologiei greceşti (gunele mitologiei hinduse, Parcele romane, ursitoarele din
folclorul românesc), zeiţe torcătoare şi ţesătoare urzesc destine de la începutul până la
sfârşitul lumii.

12
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

În număr de trei, ele au fost figurate prin cele trei stele din Brâul constelaţiei Orion,
iar matroana lor, Soarta, prin steaua Sirius. Cele trei Ziori surori care asistă intrările şi
ieşirile lumii, cât şi steaua Sirius, sunt aşezate coliniar cu steaua Aldebaran din Taur,
considerată a fi Poarta Cerului.
Planul celest este centrat conform mitologiei române în polul ceresc absolut (centrul
cercului precesional), numit: Crugul cerului, Ţagâra, sau Steagirul.

Recurent în raport cu crugul cerului, care centrează cele patru stele, există un crug
anual al Soarelui determinat de prezenţa acestuia în constelaţiile zodiacale cardinale (solstiţii
şi echinocţii), un crug al lunii distribuit cruciform în patru faze şi un crug al zilei (Răsărit,
Asfinţit, Miazăzi şi Miazănoapte). De asemenea există un răsărit diurn şi anual al Soarelui, al
Lunii dar şi unul – cel puţin la fel de important-al Cerului înstelat.
Deşi se crede că anul precesional (anul platonic) a fost descoperit de grecul Hiparh la
anul 125 î.Hr., este cunoscut faptul că egiptenii Dinastiei a patra din Vechiul Imperiu (2723-
2563 î.Hr.) au orientat atât marile piramide cât şi Sfinxul conform poziţiei cerului la anul
10.500 î de Hr., moment socotit de ei ca început al lumii. Echinocţiul de primăvară era în
Constelaţia Leul şi imediat înainte de răsăritul soarelui Sfinxul ar fi putut vedea frontal Leul
ceresc(cf.R.Bauval-A. Gilbert, Poarta secretă spre stele, ed. Elit-1994).
La solstiţiul de iarnă Soarele era în Taurul (Horus), astfel că împreună cu constelaţiile
alăturate (Orion şi Câinele mare – Osiris şi Isis) această zonă a cerului avea altitudine minimă
la meridian. Acest loc al cerului -în care egiptenii proiectau paradisul osirian şi Începutul
lumii (Duat-Rostau) era atunci practic pe pământ în proximitatea orizontului. În plus Nilul şi
Calea Lactee îşi corespundeau reciproc în proiecţie cer - pământ. Această regiune stelară este
tocmai zona de emergenţă a Căii Lactee sau Troianului ceresc din folclorul românesc.
Nominalizarea preferenţială a acestei zone a cerului este prezentă într-un text
accadian redactat în babiloniana veche după 2000 î. de Hr.:
”… O steaua de jos şi steaua de dedesubt, / O, Pleiadelor, Orionul şi dragonul, / O,
Ursa Mare, steaua, Ţapul şi Taurul…/ Puneţi adevărul pentru mine.” (Invocare către zeii
nopţii, trad. Constantin Daniel, op. cit. p.212)
Tabloul cosmogonic din scutul lui Achille, redat de Homer în Iliada ne prezintă
aceleaşi constelaţii:
(Hefaistos, împodobind scutul destinat lui Achille):
“La început făureşte pământul şi cerul şi marea,
Soarele-n veci călător şi luna rotată şi plină,
Stelele toate,-ale cerului zodii şi mândra-i cunună,
Cloşca cu puii, pe urmă Hiadele şi Orionul
Cel luminos, ba şi Ursa, ce-i zice şi Carul cel mare,
Care, ochind Orionul, pe loc în văzuduh se roteşte,
Singurul care nu scapătă-n apele lui Okeanos”

( Iliada, cântul XVIII, vs.483 şi urm. trad. G. Murnu)

13
 Ioan Sorin Apan

“Zeul pe margini la scut ca chenar mai închipuise râul

Mare, grozav, Okeanul, noian care-ncinge pământul”
( Iliada XVIII, 594-595)

Din imaginea prezentă în figura 2 se poate deduce că în plină epocă a bronzului

tabloul reprezentativ al începutului lumii reclama prezenţa soarelui şi a lunii în zona
constelaţiei Taurul (Coarnele în partea de jos şi Pleiadele în dreapta –sus), care alături de
constelaţia Orion erau socotite şi în vremea lui Homer, cununa cerului, sau partea cea mai
sfântă a lui. Remarcăm reprezentarea exclusiv spaţială a Începutului într-o anumită zona a
cerului.
Putem vedea începutul lumii ca răsărit sau început comun în spaţiu a celor patru
cicluri, în momentul solstiţial în care, astrele (Soarele, Luna şi planetele cunoscute) se află
împreună în aceeaşi zonă a cerului, şi anume în proximitatea orizontului la cea mai mică
altitudine posibilă, în preajma acelui stâlp al cerului(Aldebaran-Taur) înspre care emerge şi
Calea Lactee.
Acolo încă, cerul şi pământul trebuie să fi avut odată un punct de incidenţă spaţial
şi temporal precis aşa cum spun miturile cosmogonice ale multor culturi şi civilizaţii..
Acesta este punctul numit a principio şi în acelaşi timp ad orientem, ca început de
timp şi spaţiu, lume şi calendar. Cerul, pământul, soarele, luna şi astrele sunt concentrate într-
o parte a lumii, şi respectiv cerului. Aceste zone au rămas ulterior mai intens semantizate
decât restul cerului. Ele au fost socotite sacre prin excelenţă: paradisul celest şi în proiecţie
reciprocă paradisul terestru. Referatul biblic al Vechiului Testament numeşte exact aceleaşi
constelaţii: Aldebaran (Iov 9:9; 38;32), Mazzaroth -cercul zodiacal (Iov 38;32), Orion (Iov
9:9; 38:31; Amos 5:8), Pleiadele(Iov 9:9; 38:31 ; Amos 5:89), Sirius (Iov 9:12-15).
Este “momentul” atemporal după care s-a declanşat istoria. Locaţia sa uraniană nu
se poate numi altfel decât Poarta Cerului, deoarece este punctul spaţial bine precizat (a
principio) de intrare în timpul măsurat(ad orientem) de mişcările ciclice ale Soarelui, Lunii şi
Cerului. Nu întâmplător, tradiţia şi istoria astronomiei susţin împreună că această zonă a
cerului (constelaţia Taurul) a fost primul grup de stele configurat şi numit (cf. C. Flamarion).
În acest moment iniţial Poarta Cerului putea, într-un fel, coincide cu Poarta Raiului.
Problema locaţiei Porţii Paradisului terestru este însă o problemă mult mai delicată.
Dacă cerul văzut este în cea mai mare măsură acelaşi pentru toţi, nu se poate spune
asta şi pentru pământ.
Întrucât paradisul terestru trebuie să se fi situat totuşi pe pământ, tentaţia locaţiei
univoce a acestuia, a stârnit de cele mai multe ori dispute aprige, şi este repudiată astăzi în
cultură sub numele generic de protocronism. În climatul mental al lumii moderne şi
postmoderne, discuţia este ocolită “elegant” printr-o relativizare absolută a problemei.
Această relativizare ce-şi are originea în viziunea cosmologică galileo-newtoniană, extinde
nepermis postulatele de omogenitate, izotropie şi continuitate ale acesteia la problemele de
cultură şi civilizaţie, oricum mult în afara domeniului lor de existenţă. Ea constituie însă
ideologia mandarinilor culturali ai timpului nostru, a postmodernilor apostoli ai

14
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

multiculturalismului, progresului şi globalizării. Cel puţin, ne aşteptăm, că nu va susţine

nimeni existenţa a mai mult decât un paradis terestru. În ce priveşte locaţia lui originară,
aceasta nu este deloc un obiectiv al modernităţii.
Revenind la demersul nostru, ar trebui să stabilim nişte criterii care să ne ajute la
localizarea Porţii Paradisului terestru, respectând cele şase condiţii selectate de Sfinţii Părinţi
ai Bisericii. În înţelesul nostru, poarta raiului trebuie să fie situată în proximitatea
îndepărtată a succedaneelor ei culturale instituite pe cale semiotică, iar cheile raiului sunt
chei semantice ale procesului semiozei. Altfel, aceste lucruri ar fi cu totul neinteresante
pentru noi.

Dacă luăm în consideraţie locaţia geografică a celor patru fluvii, ne vom restrânge
căutarea pe o fâşie circumterestră situată între 30 şi 45 de grade latitudine nordică. Dacă
acceptăm opţiunea 1.Fison-Dunăre, Ghihon-Nil, Tigru şi Eufrat, datorată lui Efrem Sirul,
restrângem aria căutărilor întro zonă aproximativ triunghiulară situată între gurile de vărsare
ale Dunării, Nilului şi izvoarele Tigrului şi Eufratului. Această zonă cuprinde Orientul
apropiat la limită cu Ţara Sfântă, Anatolia, Armenia, o mică parte din Mediterana orientală şi
cea mai mare parte din Marea Neagră.
În plus, prelungind pe hartă direcţiile aproximative ale celor patru fluvii vom găsi
o zonă de convergenţă situată cu mică aproximaţie undeva în centrul Mării Negre.
Introducerea în această ecuaţie a Gangelui conform opţiunii 2.Fison-Gange, Nil,
Tigru şi Eufrat nu schimbă zona de intersecţie a direcţiilor (Marea Neagră), în schimb
modifică zona de căutare pe o fâşie îngustă situată între Nepal, Pakistan, Mesopotamia şi
Gurile Nilului.

Or, în aceste condiţii, cele două criterii derivate din referatul Biblic (cele patru fluvii
au un izvor comun) devin disjuncte. Ele ne vor indica două locaţii diferite în loc de una
singură, cum era în cazul primei opţiuni(Dunărea în locul Gangelui).
Considerăm de aceea ipoteza Gange ca fiind contraproductivă, deci secundară. Ea ar
multiplica şi problematica potopului, indicând cu cele două criterii trei locaţii acvatice
posibile: Golful Persic, Marea Roşie, şi Marea Neagră. Dacă mediem rezultatele celor două
opţiuni -privitor la problematica zonei inundate de potop- obţinem ca intersecţie Marea
Neagră. În plus, ipotezele şi cercetările oceanografice curente ( Ryan, Pitman şi Ballard),
luând în consideraţie toate cele trei zone acvatice, au stabilit pe criterii strict geologice şi
oceanografice că cea mai probabilă locaţie pentru Potopul lui Noe este bazinul Mării Negre.
Facem menţiunea că, în viziunea noastră, cele patru fluvii precizate de geografia
curentă sunt, cel mai probabil, succedanee geografice ale celor patru fluvii biblice.
Singurul fluviu însă, care are contact direct cu zona găsită este Dunărea, şi este
posibil ca până la potopul Ballard albia ei să se fi prelungit efectiv până în zona X (cercetările
subacvatice actuale au confirmat deja existenţa unei albii submarine a Dunării în platoul
continental al Mării Negre). Un fluviu ascuns a fost descoperit de oceanografi pe direcţia
Bosfor-Insula Şerpilor, săpat de asemenea în platoul continental.

15
 Ioan Sorin Apan

Referatul biblic consideră Fisonul primul fluviu în ordinea importanţei, dând şi cele
mai multe amănunte despre acesta (“..înconjură Ţara Havila cea bogată în aur”).
Reţinem în acest stadiu, ca zonă de maxim interes, o zonă acvatică restrânsă situată
undeva între centrul Mării Negre şi gurile Dunării.

Aici însă, în plină locaţie acvatică, cercetarea trebuie să ia în consideraţie prioritar

ideea potopului, şi apoi cele două variante ale ei:
1. Paradisul terestru a fost ferit de potop, fiind situat pe cea mai mare înălţime, probabil o
insulă în apropierea Lunii şi
2. Paradisul terestru a fost acoperit de apele potopului pentru totdeauna.

Dacă acceptăm opţiunea 1. insula este fie întreg paradisul terestru, salvat de apele
potopului, fiind locul cel mai înalt, fie o parte din acesta şi anume cea mai înaltă, situată în
apropierea Lunii, iar dacă acceptăm opţiunea 2 , rămâne posibilitatea ca insula din apropierea
Lunii să fie un succedaneu geografic şi cultural al Paradisului terestru acesta fiind acoperit
definitiv de ape.
Soluţia medie ar indica inundarea parţială a paradisului, mai puţin partea cea mai
înaltă devenită insulă după potop, însă această soluţie nu se bucură de girul şi autoritatea
tradiţiei. Într-un caz, ca şi în celălalt, este vorba de o insulă situată, după cum am mai spus,
între centrul Mării Negre şi Gurile Dunării. În această situaţie însă, soluţia problemei este
univocă: Insula Şerpilor.
În urma potopului de la 5600 î. de Hr., Insula Şerpilor, fiind cel mai mare deal/munte
din zonă, a rămas peste cota de inundaţie. Numele antic grecesc al insulei este Leuke, adică
Insula Albă, şi este asociată cu mitica insulă Makaron (a fericiţilor) din tradiţia antică
grecească. Autori antici susţin că aici ar fi fost aduse şi înhumate rămăşiţele incinerate ale
eroului grec Achille, de către mama sa Thetis, după Căderea Troiei, şi că tot aici călătoresc
după moarte sufletele eroilor.
La 1823, arheologul Koehler, descoperă în insulă ruinele unui templu alcătuit din
pietre ciclopice de calcar alb de o vechime imemorială şi resturile unor coloane de marmură
albă specifice templelor închinate zeului Apollo. Profesorul logician Anton Dumitriu, pe
urmele istoricului Nicolae Densuşianu, deosebeşte două perioade în cultura materială şi
spirituală a insulei. Una foarte veche, legată de templul şi cultul zeului solar Apollo, şi alta
legată de cenotaful lui Achille, contemporană cu căderea Troiei (aprox. 1280 î. de Hr). De la
prezenţa acestuia din urmă s-ar trage numele braţului Chilia (gr. Achilleis).

Problema insulei paradisiace este însă strâns legată de proximitatea Lunii, ultima
condiţie nerezolvată pentru localizarea Paradisului terestru. Or, acelaşi Nicolae
Densuşianu, reluat apoi de Anton Dumitriu, lecturează altfel un pasaj obscur din Hecateu
Abderita (sec. 4 î. de Hr.) reluat de Diodor din Sicilia:” …Se mai spune că din această
insulă (Leuke,s.n.) se poate vedea Selina ( întreagă…” Reluările antice ale
acestui pasaj au citit şi tradus greşit, şi la prima vedere, absurd cuvântul Selina din acest
pasaj redându-l prin Luna de pe cer, spune Densuşianu. În realitate ar fi vorba de Sulina,

16
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

locaţie terestră situată la vărsarea braţului cu acelaşi nume în Martea Neagră, alăturat de
braţul Chilia şi frontal cu Insula Leuke.
Sigur că lectura “din această insulă se poate vedea Luna întreagă..” este un
nonsens, cel puţin la prima vedere.
Totuşi, această lectură a făcut o carieră istorică fabuloasă, fiind responsabilă cel
puţin într-o măsură de condiţia ultimă cerută de tradiţie pentru localizarea Paradisului
terestru în apropierea Lunii. Pe de altă parte, în simplă lectură literală, înţelegem că, pe
vreme bună - din insula Şerpilor - se vede şi astăzi Sulina. Care este totuşi suportul unei
asemenea confuzii?
Să reţinem ambele lecturi ca opţiuni de lucru:1. Prin  se înţelege Sulina, şi 2.
Prin  se înţelege Luna de pe cer aşa cum credea Hecateu din Abdera.
În cazul opţiunii 1. rezultatul este clar: Insula Şerpilor rămâne singura
locaţie posibilă fie ca rest, fie ca succedaneu al paradisului terestru.

În cazul opţiunii 2. , lucrurile se complică , întrucât textul indică o translaţie locativă

din plan orizontal-terestru în plan vertical-uranian şi probabil un proces de contagiune
semantică ce are la bază o locaţie comună pentru pământ şi cer, de la o lună pământească
situată la orizont spre vest, la o Lună cerească, astru al nopţii, aflată şi observată probabil la
asfinţit în acelaşi punct. Iată, deci, că locul în care apune Luna în anume momente ale
ciclurilor cosmice, privit din Insula Şerpilor, este Sulina şi poartă acelaşi nume.
În acest fel împăcăm ambele opţiuni, dar această rezolvare ridică cea mai interesantă
problemă, cea a semiozei bolţii cereşti. Este punctul comun semiotic vorbind, care ar
permite începutul unei translaţii semantice între pământ şi cer, între paradisul terestru şi
paradisul ceresc.

Textul lui Hecateu, reluat de Diodor Sicul, relatează despre cultul deosebit al
locuitorilor insulei legat de anumite configuraţii cereşti ce leagă Soarele, Luna şi Găinuşa.:
”….Se mai spune, de asemenea, că din această insulă se poate vedea Selina
întreagă(luna întreagă), fiind puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de
pământ. Mai departe se relatează că zeul Apollo vine în această insulă tot la 19 ani, în care
timp constelaţiunile de pe cer îşi îndeplinesc ciclul lor periodic. În tot timpul acestei apariţii
a zeului în insula lor, ei cântă noaptea cu cobzele şi fac într-una la jocuri sau hore începând
de la echinocţiul de primăvară şi până la răsăritul Pleiadelor (Găinuşei) în prima jumătatea
a lui mai, bucurându-se oamenii de aceste zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi
administraţia supremă a templului o au aşa-numiţii boreazi, descendenţii lui Boreas, ce
succed la domnie după neam.”(s.n.)

Această condiţie (apropierea lunii), aplicată acestei locaţii terestre, rezolvă şi

problema locului în care s-a făcut semioza bolţii cereşti: cel mai probabil Insula Şerpilor.
Luna este observată, astfel, din Insula Şerpilor.
Luna pare a fi, în acest context, locaţia şi numele de legătură între cer şi pământ,
elementul cheie de interfaţă pentru deplasarea semantică a numelui de paradis de la
referenţialul-pământ, la cerul stelelor fixe.
17
 Ioan Sorin Apan

Este momentul în care proiecţia reciprocă cer-pământ este fixată de suprapunerea

tabloului celest : Soare la răsărit şi luna plină (întreagă) la apus, înainte de luminarea
completă şi revărsarea totală a zorilor, când zona Taur (menţionată de Hecateu)- Orion-
Sirius, se poate vedea încă perfect. Din insulă se poate vedea Luna asfinţind în braţul Sulina
al fluviului sfânt, iar de pe ţărm se poate vedea tabloul măreţ al Soarelui răsărind din insula
consacrată lui chiar peste templul închinat lui Apollo.
Din insulă se poate vedea încă şi podul de argint creat pe mare de lumina argintie a
Lunii, iar de pe ţărm se vede imediat la răsăritul Soarelui, podul de aramă creat de reflectarea
luminii arămii a Soarelui în apa Mării Negre: “Pod de-aramă peste vamă, / pod de-argint
peste pământ…” (Colindă din Maramureş, colecţia Ştefan Hruşcă)
Acest joc de lumini descris în colinda-baladă Soarele şi luna este datorat axei est-
vest pe care se află Sulina şi Insula Şerpilor.
Singurul loc în această zonă, în care, preţ de câteva clipe (în preajma solstiţiului de
vară ) pot fi prinse simultan cele două poduri în unghi de 180 de grade- în această
configuraţie cosmică - este Insula Şerpilor.
Iată o colindă care surprinde exact această conjunctură astronomică din mânăstirea cu
nouă altare aflată în Insula Şerpilor:

“Colo-n sus şi mai din sus / R. Doamne, bune Doamne!/ Unde sfinţii toţi s-au dus/
Este-o dalbă mânăstire / Şi-i gătită de sfinţire, / Cu păreţii de tămâie / Uşile de alămâie, /Pe
la praguri tot de marmuri / Şi-nlăuntru plin de praguri./ Dar într-însa cine şade?/ La altar e
Ion cel sfânt / Cu vreo nouă popi bătrâni;/ Ruga o fac de săptămâni;/ Nouă popi nouă dieci /
Şi pe-atâţia patrierci / Dar ruga cine-o ascultă?/ Măicuţa lui Dumnezeu / Pe braţe cu fiul
său…/ Fiul ţipă un măr în lună,/ Face luna tocmai plină, / Cum îi plină pe la cină, Altu-l ţipă
sus pe soare/ Sus pe soare când răsare / Şi când e la prânzul mare.” (V. Lovinescu, Al
patrulea hagialâc, Ed. C.R, 1981, p. 93)

După 1 iunie Soarele tocmai a eliberat vizual zona Taur-Orion-Sirius, numită Poarta
Cerului. El va defila aproape la zenit, în miezul zilei de solstiţiu, şi va coborî spre asfinţit în
dreptul Sulinei.
Hieron Stoma, sau Gura Sfântă a fluviului Dunăre-Istros-Fison, Sulina, a
fost odată Poarta Raiului sau Paradisului terestru.
Aproape toate colindele vechi din ciclul tematic al Mării Negre sprijină ideea că
punctul cheie al zonei X este Insula Şerpilor.
Variante de colindă din tipul tematic Ciobanul şi marea prezintă ca intrigă,
ameninţarea reciprocă dintre cioban şi mare, care are ca rezultat un transfer al turmelor din
fundul mării, unde doi berbeci băli se troznesc în coarne, într-o locaţie celestă.
Reţinem: indicaţiile locative (Marea Neagră, Ostrov de mare, Vadul Dunării, picior şi
vârf de munte, cearcănu lunii), agresivitatea mării, corespondenţa semantică stele-oi, sau
flori-oi, cei doi berbeci-lei fabuloşi care se bat în coarne (taina şi soluţia ciobanului) berbeci,
lei afrontaţi,( paznici ai trecerilor sau trecătorilor şi ai pomului vieţii).
Dălbuţ păcurariu / Mirelui tinerelu / Mi s-o lăudat / Că el mi-ş dare, / Câte flori pă
munte / Atâtea oi dă frunte, / Câţi luceferei, / Atâţia berbecei, / Câte steluşele / Atâtea
18
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

mieurele. / D-undi le-o iernat? / „N curtea lui Pilat. / D-undi le-o-nvărat? / Din d-ostrov di
mare, / D-indi iarba-mi creşte, / În patru să-mpleteşte, / Nime n-o cosăşte;!… (Cocişiu-Ilia,
Hunedoara )
Laudelor ciobanului în legătură cu mulţimea oilor, marea le răspunde cu o
ameninţare; ciobanul, însă, deţine o taină (cei doi berbecuţi-lei afrontaţi la Pomul Vieţii, care
se troznesc în coarne ) care-i va permite să scape de înec, fugind cu oile spre munte, lin prin
ciar senin, în cearcănu lunii, în raza soarelui. Se observă identitatea literală a expresiilor
cearcănu sau cercu lunii cu tradiţia europeană antică şi medievală care plasa paradisul
aproape de cercul lunii. Contextul de idei este acelaşi, anume revărsarea apelor sau potopul.

S-o lăudat, s-o lăudat / Un dalb de păcurar / Că el are atâţa berbecei / Câţi îs
cornuţăi, / Ş-atâtea mieluşele / Câte-s viorele. / Unie le văra? / În vârşi munţilor, / Stâna
oilor; / În cercu lunii, / Focu oilor, / Raza soarelui. / Unie le-adăpa? / În vadu Dunării, /
Dunăre-mi zicea: / -Dalb di-um păcurar, / Nu ţî-i ţâie frică / Că iau ţ-oi neca / Fruntea oilor
/ Cam pă jumătate, / Cam p-a tria parte? / Dalb di-um păcurar / Din gură-mi grăia: / -Nu mi
mie frică, / Că iau că mi-ş am / Doi berbeci mai băli, / Cu coarne de-argint, / Răzimă-n
pământ, / Din coarne troznesc, / Oile pornesc / Lin pin ciar senin. / La lină fântână, / D-unie
iarba-mi creşte, / În patru să-mpleteşte, / În cinci să-ncununeşte, / Oaia m-o priveşte /
Colinda o colindarăm / Şi la gazdă o-nchinarăm. ( Densuşianu – Haţeg, Densuş)

 Sigiliu asirian din sec. IX î. de Hr.

reprezentând Pomul Vieţii, flancat de doi
grifoni şi doi berbeci afrontaţi în coarne.

 Iată textul unei colinde româneşti ce

corespunde perfect acestei imagini:
”Deschide-ne Doamne / Poarta prin cetate,/
Noi să colindăm/ Feciorilor tăi / Şi fetelor
tale. / Eu nu voi deschide / Poarta prin
cetate…/ Până nu veţi merge / Colo jos mai
josu / În cel loc frumosu, / C-acolo se batu /
Doi berbeci în coarne./ Ş-apoi să vă duceţi /
Colo sus mai susu /În cei brazi rotunzi,/ C-
acolo se batu/ Doi vulturi bătrâni/ pe-o pană
de aur…” (Sabina Ispas-Flori dalbe de măr,
ed. Academiei-1987)

Altă colindă spune explicit: “..Ci-am fost depărtat / La mărul rotat, / La câmp rourat /
Unde mi se bat / Doi pui de vulturi, / Doi puişori suri / Sus într-un norel / Pe-un fulg de-
aurel.”(Sabina Ispas, Flori dalbe de măr, pag 22)
Corespondenţele empirice ale locaţiilor indicate de aceste colinde sunt: o
insulă străveche din Marea Neagră (curtea lui Pilat), poate Insula Şerpilor(Leuke,
Makaron), probabil Munţii Vrancei, care coboară cel mai aproape de mare (picior de

19
 Ioan Sorin Apan

munte), Vadul Dunării, un loc pe zodiac unde-şi au oile staulul (în cearcănul Lunii- cercul
pe care se plimbă Luna), lin prin ciar senin:
“ Cercănaş de lună nouă, / Iar în cearcăn ce e scris? / Scrisă strunga oilor, /Scrisă-i
luna cu lumina / Şi soarile cu căldura…” (fragment de colindă, culeasă de Emilia Comişel ,
Curtea de Argeş)
Oile se salvează din calea apelor revărsate ale mării, pe munte sau în cer (câţi
berbecei, atâţi luceferei, câte miorele, atâtea steluşele). În viziunea noastră, această codare a
cerului (material neperisabil), în care sunt transcrise valorile unei străvechi civilizaţii
pastoral-agrare, mutate de pe pământ, sau din mare în cer, are loc în preajma sau în timpul
unor evenimente catastrofice de proporţii din preistorie (inundarea lacului de apă dulce al
Mării Negre la 5600 î. de Hr. de apa sărată a Mării Mediterane). Se ştie că uscatul se
prelungea în acea vreme pe platoul continental cu aprox. 100-200 km în largul coastelor
româneşti actuale( cf. Ioan Sorin Apan,Taina Mării Negre- Ed. Arania, 2003).
În unele texte este evidentă o funcţie liturgică funerară în paralel cu procesul
semiozei cerului:
“…Când închină şi suspină / Oile s-adună-n stână, / Şi le numără pe tăte / Şi le bagă-
n cer pe noapte… “ (fragment de colindă din Maramureş).

Valorile acelei lumi, socotită ideală, au fost transpuse în limbaj poetic şi păstrate
ulterior în memoria colectivă. Această codare sau scriere a valorilor în cer şi stele, va permite
ulterior supravieţuitorilor decodarea, pentru organizarea vieţii sociale de aiurea (reproiectarea
riturilor de trecere din ciclul vieţii) şi ar explica probabil valoarea exemplară de metaforă a
cerului şi aştrilor în toate segmentele vieţii tradiţionale precum şi ponderea extraordinar de
mare a temei mării în folclor şi în poezia populară din regiune.
Cosmologia sumero-accadiană prezintă asemănător facerea lumii rezultată din
confruntarea şi amestecul apelor dulci -Apsu cu apele sărate-Tiamat. Ea imaginează creaţia
lumii ca o separare a cerului de pământ, unite iniţial în insula din mare în care se află -
Muntele cerului şi al pământului. “Centrul suprem este şi Insulă şi Munte…; denumirile
nu se exclud: un munte în mijlocul mării”. Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialâc, Ed
Cartea Românească, 1981, p.93) Acest tablou cosmogonic are ca suport amestecul Apsu-
Tiamat (ape dulci-ape sărate), analog amestecului între apele dulci ale Lacului Euxin (Marea
Neagră) şi apele sărate ale Mediteranei în cataclismul de la 5600 î. de Hr.care pare să-i fi
servit de model.
Unul din miturile sumeriene prezintă crearea cerurilor de către zeul Anu într-un timp
primordial în care pământul era inundat de ape. Semioza cerului însă este opera lui Marduk,
care alcătuieşte bolta cerească din jumătatea superioară a trupului zeiţei–monstru Tiamat.
Medierea cer-pământ în simbolismul muntelui situat în mijlocul amestecului de ape dulci şi
sărate, urmat de semioza cerului (alcătuirea constelaţiilor) are iată, corespondenţă în
mitologia sumeriană.
Aceste idei cosmologice pot susţine tabloul cheie al semiozei cerului, tablou care va genera
ulterior nu neapărat confuzia semantică cer- rai (paradis terestru), ci în modul cel mai creator cu
putinţă, semioza bolţii cereşti sau semantizarea cerului.

20
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

A fost odată un moment în care Poarta Cerului şi Poarta Raiului erau una într-un loc pe
pământ bine precizat.
Este momentul ridicării în cer a Paradisului terestru, operaţie numită semioză a bolţii
cereşti, şi efectuată din nevoia de a-i salva experienţa şi memoria. Acest lucru s-a putut
întâmpla după potop şi are ca loc cel mai probabil zona cuprinsă între Sulina–Fison şi Insula
Şerpilor-Leuke-Makaron.
Imaginea poetică a ierbii împletite în patru din ostrovul mării, a fânului necosit şi a
lemnului ce nu putrezeşte este paradisiacă.
Iată deci în colindele acestea patru elemente a căror unitate contextuală este profund
semnificativă, corespunzând la paritate absolută cu elementele selectate în tradiţia culturală
universală a paradisului terestru: cercul lunii, insula din Mare apropiată de vadul
Dunării(Fison), dimensiunea ei paradisiacă şi asaltul apelor potopului.
Vectorul epic al textului poetic este: mare-insulă-munte-cercul lunii- cerul senin
(înstelat). El indică cauzal, probabilitatea unei semioze a cerului ca exerciţiu liturgic-funerar.
Alte colinde din ciclul mării indică preocupările literare(liturgice) şi astronomice ale
grămăticilor şi sacerdoţilor din Ostrovul sau prunduţul Mării Negre:
În curţile Soarelui / Este-o dalbă mânăstire , / Cu uşile jos spre mare / Cu fereştile
spre soare. / Slujba sfântă cin‟ mi-o cântă? / Da mi-o cântă Maica Sfântă. / Slujba sfântă
cine-ascultă? / Da mi-ascultă Tatăl Sfânt / Cu Fiu‟ lui Dumnezeu / ‟Ncepu Fiu a tângui / -
Taci, Fiu, nu mai tângui / C-au trecut de miez de noapte / Şi s-or scula trei preoţi / Şi mi-or
bate toaca-n ceruri, / Toaca-n ceruri de trei ori, / De trei ori în trei colori, / De trei ori în trei
chipuri, / Să se-adune norod mult, / Să roage pe Dumnezeu / Tot cu capu‟ la pământ.
(I. Funariu, I. Bușilă, Junii lui Crăciun, Ed. Orientul Latin, 1988)

Prezenţa, în unele variante a grămăticilor–sacerdoţi în insula Leuke, indică locul

semiozei cerului, precum şi pe alcătuitorii textelor de colindă, cunoscători ai cerului, astrelor
şi stelelor (ei pe stele cunoşteare):

Ostrovel pe mare lină / R.Oi leroi, dai leroi, Doamne, / Dar în el ce mi se vede? / Cam d-o
mică bisericuţă. / La ostrov cine că-mi vine? / Vine-o mică corăbioară, / Iar în mica
corăbioară / Stă părintele…. / Preoteasa de-a stânga, / Coconaşii-i d-a dreapta. / La ostrov
dac-ajungea, / Din guriţă -şi cuvânta: / -D-alei mici de grămătici, / Voi ce-mi staţi de vă
uitaţi? / Luaţi toaca de-a stânga, / Ciocanele de-a dreapta / Şi-n clopotniţă urcaţi, / Voi în
toacă ca să-mi daţi, / Daţi în toacă de trei ori, / Şi-n clopot de nouă ori…. (G.
DemTeodorescu, 1885)

Amploarea cosmică a actelor liturgice este evidentă în toate textele

Pe prundu măririi sale / Este-o mânăstire mare. / Nici de mare nu-i prea mare, / Făr‟ din cer
până-n pământu, / Nici de lată nu-i prea lată / Făr‟ cuprinde lumea toată. / Iar în dânsa cine
şede? / Şepte popi, şepte dieci / Şi pe-atâţia patrierci. / Diecelul cel mai mic / Mândre
clopote trăgea, / Mare oaste rădica / Şi-naintea oastei / Vin trei meşteri meşterind, / Cruce
de brad îşi făcând. / Să-l puie pe fiul sfânt…….(Funariu- Buşilă, Grid-1997)
Şi

21
 Ioan Sorin Apan

Face-şi domnu, ce-şi mai face? / Face-şi mânăstire mare / Nouă uşi, nouă d-
altare / Şi p-atâţia dieci mari. / Da diacul cel mai mare, / Iese-afară-n preumblare. / El pă
stele cunoştere / -Măi fiuţ întoarnă-te,…(Bilţiu-Pop, Băiţa de sub Codru 1997)
Observăm constanţa cu care apare în texte grupul de trei preoţi ce se scoală după
miezul nopţii, sau cei trei esteri-meşteri ce reprezintă cele trei stele din Brâul lui Orion.
De aici s-a putut reconstitui şi primul început al lumii, momentul exilului din paradis,
şi proiectarea retrospectivă şi retroactivă a calendarului ca expresie a căderii în timp la
10500 înainte de Hristos. Legătura indisolubilă dintre timp şi cer este exprimată magistral de
Platon în dialogul Timaios:
“Aşadar timpul s-a născut odată cu cerul, pentru ca, născute fiind împreună,
împreună să piară, dacă va fi vreodată să piară; şi cerul a fost făcut după modelul naturii
eterne, pentru a fi cât mai asemănător cu aceasta. Căci modelul este o existenţă veşnică, pe
când cerul a fost, este şi va fi de-a lungul întregului timp, până la capătul lui”
(Platon, Opere, vol. VII, p.151, Ed. Ştinţifică, Bucureşti, 1993)

Prezenţa templului lui Apollo descoperit de Koehler în 1823 în Insula Şerpilor,

actualizează caracterul de templu cosmic (cf. J. Delumeau,op. cit.) atribuit de Sf. Efrem
paradisului terestru.
Referitor la prezenţa lui Achille în zonă, ar putea intra în discuţie- conform
relatărilor antice- şi insula Boristhene, situată la vărsarea Niprului. Aceasta îşi dispută
împreună cu insula Şerpilor cenotaful lui Achille. Depărtarea mai mare a insulei Boristhene
de gurile Dunării, o descalifică totuşi. Pe de altă parte numele ei provenit de la boreazi, un
trib ce ar fi imigrat aici din Ionia, este prezent şi în marca lingvistică grecească Boreostoma
atribuită braţului Sulina. Iată paradisul hiperboreu situat pentru greci dincolo de vântul nordic
Boreas, în textul unei colinde româneşti:
“Ferican de el ! / Că bine l-o fericat / Şi bun loc i-o dat /La mijloc de raiu, / La
masă galbină. / Împrejur de masă / Jinţuri de mătasă. /Deasupra pe masă,/ Un măr mărgărit
/ Vânăt d-înflorit./ Boarea, când boria, / Măru-mi clătina, / Merele-mi pica / Boieriu le-
aduna/…/ Da tu ce ţi-ai dat / De ţi-ai apucat? / Da io că mi-am dat / De mi-am d-apucat / La
sfinte dumineci, / La albe biserici…” (s. n.)
(Funariu – Colinzi din Ţara Făgăraşului, 1994)

Identificăm în text următoarele elemente: paradisul, pomul vieţii, vântul Boreas,

templul alb strălucitor cu mai multe altare(albe biserici).
Ar trebui acum să urmărim amploarea semiozei în fixarea fluviilor cereşti. Geografia
celestă sumeriană(cf.C. Daniel-Civilizaţia sumeriană,1983, pag 177) fixa Eufratul ceresc
undeva în dreptul constelaţiei Peştii(în apropierea porţii Fomalhaut).
Pentru locaţia celestă a Dunării avem un alt argument: fluviul mitic Eridan,
reprezentat între coarnele taurului celest prin constelaţia cu acelaşi nume. Acesta este o
metateză lingvistică a numelui Dunăre(cf. N. Densuşianu). Pe de altă parte nu există o
localizare univocă a acestui fluviu nici în geografia antică, nici în cea modernă. Nu uităm că
una din gurile Dunării e numită de antici Boreostoma (Sulina). Lectura Sulina-Luna

22
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

asociată simbolic cu Coarnele Bourului celest (boreus-taur) şi numele Boreostoma nu sunt

datorate probabil nu numai prezenţei masive în preistorie a tribului ionian al boreazilor la
gurile Dunării şi Niprului (Boristhene). Iată descrierea Câmpiilor Elizee făcută de poetul latin
Vergiliu în cântul VI din Eneida.
“Pe dulcele meleag al seninării, / Desfătătoarele poieni din crângul / Unde
hălăduiesc de-a pururi fericiţii. / Un cer mai larg câmpiile le-mbracă / Într-o lumină dulce
purpurie, / Iar cei de-acolo îşi recunosc un soare / Al lor, precum şi propriile stele. / O parte
dintre ei îşi înmlădie / Pe-arene înierbate trupurile / Se-ntrec în jocuri şi se iau la trântă / Pe
galbenul nisip. Bat cu piciorul / Pământul, alţii şi se prind în danţuri, / Şi stihuiesc…./ De
acolo tot prin codri,/ Se prăvale la vale Eridanul / Cu apă-mbelşugată.”

Eridanus era fiu al lui Okeanos. Unii autori antici au atribuit numele de Okeanos
Mării Negre, care era literal Ochi de mare-lac de apă dulce până la 5600 î. de Hr.- (vezi
lucrarea noastră Taina Mării Negre-oceanografie şi folclor, 2003). Eridanus este singurul
fluviu ceresc care este legat genetic de tatăl său, Okeanos, la fel ca Dunărea de Marea
Neagră.
Am arătat înainte că singurul din cele patru fluvii ale paradisului, care pastrează până
astăzi legătura cu Marea Neagră este Dunărea. După unii autori numele de Ocheanos a fost
atribuit în vechime chiar şi Dunării(cf. N. Densuşianu). Există însă o mare probabilitate ca
versiunea celestă a lui Ocheanos să fie chiar Calea Lactee aşa cum în mitologia egipteană
Nilul ceresc trece printre coapsele zeiţei cerului, Nut. Pe de altă parte aproape că nu există
zonă etnografică montană în România actuală, în care ţăranii să nu susţină prezenţa unui Ochi
de mare sub un deal sau munte local. Acesta comunică bineînţeles direct cu Marea Neagră.
Identitatea fonetică etimologică şi semantică a unei miteme folclorice româneşti cu
termeni din poemele homerice nu este o excepţie. Printre exemple avem S - boare,
 colivă, S - ochi de mare
Am putea presupune în continuare că Nilul şi Tigrul ceresc trebuiesc căutate în Leu
şi Scorpion.
Prezenţa lui Achille în zonă evidenţiază funcţia funerară şi paradisiacă a insulei
Leuke cu autoritatea unei tradiţii ceva mai noi. În plus, legendarul său scut făurit de
Hephaistos la comanda mamei sale Thetis, ornat cu soare, lună, cer cu stele, mare şi pământ,
din metale felurit colorate(aur, argint, aramă), zugrăvind cosmogeneza, reface în timp la un
alt moment istoric, ideea semiozei cerului în insula Leuke.
Hecateu Abderita, în pasajul discutat mai sus, vorbea de sărbători speciale dedicate
de locuitorii din Leuke prezenţei pe cer a Pleiadelor. Propriile stele şi cultul solar specific
evocate de Vergiliu sunt aceleaşi cu cele prezentate de Homer, atunci când descrie scutul lui
Achille.

23
 Ioan Sorin Apan

 Sculptură asiriană a unui

taur stelat, probabil o
imagine a zeului Bel-
Adad stând pe tron cu o
baionetă la
centură(stânga).

 Piatră de hotar a lui

Melispac al II-lea, regele
Babilonului, reiterare a
stâlpului lumii (coarnele
taurului celest) flancat de
soare şi lună

Recapitulând,tabloul celest al Începutului la 10500 î.Hr este: punctul vernal în Leu

face ca la solstiţiul de iarnă să fie abolită distanţa cer -pământ în stâlpul din Taur. Este
posibilă astfel circulaţia între cer şi pământ. Cu alte cuvinte, atunci zeii umblau pe pământ, iar
pământenii puteau urca la cer.
În reprezentare simbolic – heraldică vom avea un cap de bou stelat, flancat de Soare
şi Luna nouă, reprezentând constelaţia Taurul cu steaua Aldebaran (Deşteptătorul) în frunte,
la răsărit , la solstiţiul de iarnă al anului 10500. î de Hr.
Coincidenţa la momentul zero a ciclurilor uranian-precesional, lunar şi solar
marchează începutul cultural al lumii, intrarea în timpul istoric sau declanşarea calendarului.
Alte cicluri astronomice-aparente (văzute de pe Pământ), fie nu sunt cunoscute, fie nu
au fost luate în seamă, fie nu există.

24
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Într-unul din segmentele studiului sociologic al echipei D. Gusti în satul Drăguş din
Ţara Oltului, profesorul Ion Ionică a studiat concepţia ţăranului drăguşan despre cer şi stele.
El descoperă o preocupare preferenţială a ţăranului din această zonă etnografică pentru
constelaţiile polare şi cele din zona Taur- Orion- Sirius. Lectura românească tradiţională a
cerului este aceeaşi cu cea sumero-accadiană şi homerică. Nu uităm că Homer pune în text
tradiţii mult anterioare vremii lui.
Iată Harta Cerului din Drăguş, alcătuită de Ion Ionică.:

1. Drumul.
2.Crucea
3.Carul
4.Carul mic
5.Găina
6.Rariţa
7.Sfredelul
8.Comoara
9.Grebla
10.Cobilele
11.Doielele
12.Purcariul
13.Ciobanul cu oile
14. Jumătatea de pită
15.Fata
16.Purcăreaţa
17.Gemenii
18.Steaua ciobanului

Harta cerului La Drăguş

Ştiind acum ce trebuie să se fi scris în cer, vom încerca să desluşim în tradiţiile şi în

folclorul literar românesc o reconstituire a configuraţiei bolţii înstelate în viziunea
românească arhaică şi străromână.
Miza acestor căutări este mare, pentru că ar putea fi în consonanţă cu descoperirile
oceanografice şi arheologice curente, care indică zona Mării Negre drept cea mai probabilă
locaţie a potopului biblic, şi mai mult decât atât, ar putea alimenta ideea că sursa –model a
semiozei cerului – paradisul terestru - a fost tot aici.

25
 Ioan Sorin Apan

Vom observa că folclorul literar, descântecele, bocetele, basmele şi colindele

româneşti, apoi ornamentica populară şi elemente importante de ceremonial folcloric din
ciclul cosmic şi ciclul vieţii, indică invariant o anumită zonă a cerului. Această regiune
celestă este chiar zona Taur-Orion, numită de Homer cununa cerului, şi socotită de
Vergiliu printre cele dintâi plăsmuite(cf. Ion Otescu-Credinţele ţăranului român despre cer
şi stele,1910).
Vom vedea că textul literar al multor asemenea producţii arhaice lecturează în chei
semantice diverse în mod special această parte a cerului. Numită când Poarta Cerului, sau
Poala Cerului, când Gura raiului sau a cerului, zona cerească discutată poate da cheia
înţelegerii riturilor de întemeiere, riturilor de trecere din ciclul cosmic şi ciclul vieţii, precum
şi a tradiţiei populare româneşti în ansamblul ei.
Conform mitologiei române cerul a fost ridicat pe stâlpi şi depărtat în etape de
pământ din cauza păcatelor oamenilor (Ion Otescu-Legenda Cerului, în Credinţele ţăranului
român despre cer şi stele, Bucureşti 2002, ed. Paideia).
Din când în când, în momente calendaristice cruciale, cerurile se deschid şi unii aleşi
pot vedea câte ceva sau pot călători între acestea.
Legenda românească a cerului ne spune că la început cerul era foarte aproape de
pământ (îl atingeai cu mâna), şi că omul vorbea cu Dumnezeu ca şi cu un părinte; datorită
însă negrijii, femeia l-a atins cu scutecele murdare ale unui copil şi cerul s-a îndepărtat în
etape. Făcându-i-se omului dor de Dumnezeu şi de sfatul bun al acestuia, se hotărăşte să
apuce drumul spre El. “Ştiind că drumul până la Dumnezeu e lung, ca de la pământ la cer,
acesta ia cu sine carul mare cu patru boi, candela , crucea , fântâna din răscruci, barda,
sfredelul, spitelnicul, secera, coasa, plugul, rariţa, cloşca cu pui, dulăul, porcarul,
scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul şi hora din sat.”(cf. Otescu,
op. cit. p.48)
Pe la mijlocul drumului de sub cer se întâlneşte cu diavolul, care în urma unei dispute
de la egal la egal, scoase din traistă balaurul, şarpele, ursul, calul, scorpia, şi căpăţâna de
om, pe care le azvârle împrejur pentru a-l speria pe om.
Omul se puse cu dracul la trântă , iar în toiul luptei căţelul şi dulăul îl luară la goană
pe cal, ciobanul lovi balaurul cu cobiliţa, văcarul goni şarpele, iar vizitul lovi căpăţâna cu
barda. În, sfârşit în toiul luptei, toate aceste fiinţe şi lucruri de pe pământ au rămas întipărite
şi în cer, încât se mai văd şi astăzi. Drumul între om şi Dumnezeu este Calea Laptelui,
numit şi Calea rătăcită, Troianul ceresc, Drumul robilor, sau al raiului.
Menţionăm că această legendă a cerului nu este unica, ea reflectând numai un strat
semantic al semiozei pe care l-am numi nivel domestic sau etno-folcloric. Se observă unele
similitudini cu cerul greco-roman.
În grila aristotelică a cauzalităţii, legenda românească a cerului relatată de Ion Otescu
vede o cauză formală a semiozei cerului în accidentul primordial, în urma căruia cerul s-a
îndepărtat de pământ, o cauză eficientă în disputa omului cu diavolul, o cauză materială în
existenţa pământului, a paradisului domestic şi a cerului încă nescris, iar cauza finală în
tentativa omului de a reface legătura cu Dumnezeu.
Etapele şi cauzele semiozei cerului sunt aceleaşi ca în mitologia şi cosmologia
sumeriană din Epopeea creaţiei lumii-Enuma Eliş : întâi crearea şi ridicarea bolţii cereşti în
26
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

urma confruntării între forţele binelui şi forţele demoniace, iar apoi numirea constelaţiilor.
După înfrângerea monstrului Tiamat, Marduk “ a construit staţiuni pentru zeii mari,/Fixând
asemănările astrale drept constelaţiuni; /El fixă anul, îl împărţi în secţiuni; El puse câte
trei constelaţiuni pentru fiecare din cele 12 luni..” (trad. C. Daniel, Gândirea asiro-
babiloniană în texte, p.36)
În tradiţia românească, o parte din semnele cerului provin din universul domestic al
omului, o altă parte din traista diavolului. Încă, este importantă identificarea drumului spre
Dumnezeu cu Calea Lactee. Dacă privim cerul cu atenţie vom vedea, traseul omului
imortalizat începând din constelaţia Hercule(numită Omul în astronomia populară), pe Calea
Lactee înspre zona extrazodiacală Taur–Orion. Dumnezeu ar trebui să fie situat aici undeva,
în afara cosmosului domestic imortalizat în cer şi stele. Înt-adevăr aici există un om
extrazodiacal, acesta fiind chiar constelaţia Orion.
Cele douăzeci de constelaţii din tezaurul domestic al omului sunt dispuse pe linia
curbă a Căii Lactee, şi concentrate la fel ca în semioza drăguşană înregistrată de Ion Ionică, în
două zone cereşti: zona polară(carul mare, coasa, văcarul) şi zona Taur- Orion-
Sirius(sfredelui, spitelnicul, secera, plugul, rariţa, cloşca cu pui, dulăul, porcarul, scroafa cu
purcei, ciobanul).
Într-o altă viziune cosmogonică, consacrată pe o arie culturală mai largă (Egipt,
Sumer, nordul Africii), agentul semiozei cerului este însuşi Dumnezeu :

“Dumnezeu dintru-nceputu /Toată lumea o făcutu/ Şi ceriu l-o ridicatu / Pe patru

stâlpi de argintu / Şi frumos l-ompodobitu / Tăt cu stele mânânţele / Şi cu luna cu lumina /
Soarele cu razele...” (Funariu-Buşilă, Junii lui Crăciunu)
Vedem că şi aici ordinea operaţiilor este aceeaşi ca în Legenda cerului :1.Facerea
lumii 2. Ridicarea cerului de la pământ şi 3. Împodobirea (semioza propriuzisă).
Similitudinea morfologică între modelul cosmogonic al cerului înălţat pe patru stâlpi
şi structurarea cruciformă a paradisului terestru de către cele patru fluvii este sugerată în
textul următoarei colinde:

“Colo sus şi mai în sus…. Piatra seacă-n patru creapă, / Patru izvorele pleacă, / Şi se
face-un feredeu / şi se scaldă Dumnezeu …” (Amalia Pavelescu, Sălişte- Sibiu)

27
 Ioan Sorin Apan

În tipul tematic de mai jos, agentul semiozei este un sfânt metamorfozat în cerb, pe nume Ion
–Sânt- Ion . Acesta stabileşte corespondenţa, pune măsuri comune în cer şi pe pământ, făcându-le
comensurabile morfologic şi semantic, definind astfel structura şi funcţia oricărui templu, după
modelul arhetip cosmic: (Colindul cerbului, Ghe. Man, Cuhea-Maramureş, 1981):
Mândru-şi cânt-un cerb în codru, Mama me m-o blestematu,
Mândru-şi cântă de nu-i modru, Să fiu fiară de pădure,
Ş-aşe cântă de cu jele Nouă ai şi nouă zile
De gândeşti că lumea piere. Şi pe mine m-o mânatu,
Vânătoru l-o aflatu, Ca să măsur eu pământu,
După cerb o alergatu, Pământu cu umbletu,
Ş-o aflat cerbu culcatu, Şi ceriu cu cugetu.
Lâng-o cetină de bradu: Dac-acele plinile-oi,
-Stai fârtat nu mâ-npuşcare, Jos în ţară duce-m-oi,
Că io nu-s cine gândeştiu, Biserici deschide-oi,
Io-s vătafu floriloru, Slujbe mândre face-oi.
Voinicu voiniciloru Nouă ai când s-omplinitu,
-Io-s Ionu-Sânt–Ionu Din codru-afar-am ieşitu.
Dacă socotim cerul intrazodiacal ca fiind imaginea paradisului terestru, cu balaurul
încolăcit pe axa boreală(constelaţia Dragonul, străpunsă de polara absolută-centrul cercului
precesional), iar cele patru stele din constelaţiile zodiacale fixe, numite în astronomia
populară stâlpi, fixând crucea celor patru fluvii ale raiului, dar fiind şi ţâţâni ale cerului şi
porţi de legătură cu pământul (Taurul-Aldebaran), focul (Leul-Regulus), apa(Scorpionul-
Antares) şi aerul (Vărsător, Peşti sudici-Fomalhaut), obţinem schema morfologică ideală a
semiozei.
Conform legendei cerului, Dumnezeu ar trebui să fie figurat in ex-celsis sau
extrazodiacal, la capătul drumului ceresc în constelaţia Orion, chiar în poarta cerului dinspre
elementul pământ (Taur). El este făcătorul cerului şi al pământului. Această poartă, după
datele astronomiei, se deschide o dată la 25.920 de ani, atunci când datorită precesiei, ea
defilează cel mai jos posibil la meridian, ceea ce, exprimat literal, arată că cerul este cel mai
aproape de pământ. Datele astronomice arată că acest lucru s-a întâmplat ultima dată în jurul
anului 10500 î. de Hr. Colindele româneşti plasează personajele sfinte şi mitice fără excepţie
în Poarta Cerului.
Între colinde găsim un tip tematic numit “veşmânt împodobit cu astre”, care descrie
un veşmânt minunat, lung din cer până-n pământ, îmbrăcat după caz, de Moş Crăciun, Ion
Sânt Ion, Sf. Petru, Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, un păstor la oi, sau dăruit unui
copil orfan cerut ca şef al oştirii. Acest veşmânt este o imagine a constelaţiei Orion şi o
expresie poetică autohtonă a armurii lui Hercule şi a lui Achille. Zona alăturată, situată pe
zodiac (în curţile soarelui şi în cearcănu lunii) în constelaţia Taurul, având în flancuri
soarele şi luna, este tocmai arhetipul natural al faimosului Scut al lui Achille, cu imaginea
începutului lumii.
“Ca io nu-s ce gândiţ voi, / Că io-s Petru, sân-Petru / Nănaş bun lui Dumnezeu / Şi vă
spun cum şede el.. / Şede zău îmbrăcăţel, / Cu veşmânt până-n pământ, / Cum n-am văzut de

28
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

când sânt; / Cu veşmântu mohorât / şi frumos împodobit / Tot cu stele mânânţele,/ Mai în sus
mai mititele / Mai in jos mai măricele... „ (Colindă inedită, colecţia Jarnick-Bârseanu)

Un text folcloric ritual ce se recita numai în mod excepţional este Numărătoarea

mare:
“De la Dumnezeu din ceriu sus/ Dintr-un nor mare/ O ieşit un om mare/ Cu o secure
mare/ şi s-a dus la o pădure mare/ ş-o tăiat un copac mare / Ş-o făcut o biserică mare / cu 9
altare / cu 9 altărele / cu 9 uşi / cu 9 uşiţe / cu 9 fereşti / cu 9 ferestrele / cu 9 praguri / cu 9
prăgurele /cu 9 scaune / cu 9 scăunele / şi în scaunul cel mare / cu 9 picături de soare.”
( N. Densuşianu, Numărătoarea mare)
Omul cel mare este constelaţia Orion, norul mare puzderia de stele a Căii Lactee,
biserica mare cu şapte sau nouă altare este lumea creată ca un templu cosmic cu şapte sau
nouă ceruri suprapuse, corespunzător celor şapte aştri şi zilelor săptămânii: Luna (Luni),
Marte (Marţi), Mercur (Miercuri), Joi ( Jupiter), vineri (Venus), Sâmbătă (Saturn) şi
Duminică (Soarele).
Seria neolitic–matriarhală şi folclorică românească a celor şapte astre ipostaziază
şapte Sfinte cu nume corespunzătoare (şapte zile ale săptămânii)şi provine dintr-un substrat
semantic mult anterior seriei greco-romane. Cei şapte aştrii liturghisesc în templul cosmic.
Seria etimologică semitică a numelui Orion, după Gh.Muşu este: hittitul
ura,uri(mare) uranu (a face mare); luvitul ura, ures (mare); egipteanul wr (mare, a fi mare,
ca titlu al zeilor).
Seria etimologică indo-europeană este: sanscritul Varuna, grecescul Uranos, latinul
Uranus, românescul Vrancea(zeu al cerului),gr. Or-on (munte), rom. uriaş.
Invarianţa fonetică şi etimologică pe ramuri lingvistice diferite indică apartenenţa la
un fond lingvistic foarte vechi.
Se poate compara textul din Numărătoarea mare cu textul din Odyssea lui
Homer,cântul xi,vs.572:
“Pe lunca de-asfodel zării în urmă
Pe uriaşul Orion în goană
Luând sălbăticiunile pe care
El însuşi le ucise în coclauri
De munte cu-o măciucă din aramă de nesfărâmat.”.
Imaginea cosmogonică din numărătoarea mare este copleşitoare şi surprinde
metamorfozarea arborelui cosmic (bradul brazilor) în templu cosmic, la fel ca în colindul
cerbului (coroana cerbului este arborele cosmic):
“Sus în vârful muntelui / Creşte bradul brazilor / De mare şi înfoiat / Tot cerul l-a
îmbrădat / Soarele în cetini / Luna între ramuri / Mii şi mii de stele /Între rămurele.”
(Colinda din Oltenia, după R. Vulcănescu)
Toate colindele cosmogonice româneşti lecturează lumea odată creată, ca pe un
templu cosmic, un imens cadru liturgic.
Prima instituţie divino-umană care, corelează mişcările cerului şi ale pământului,
fixând calendarul, este Templul. Acesta uneşte cerul cu pământul totalizând hierofaniile.

29
 Ioan Sorin Apan

Punctele de intersecţie sau coincidenţă între cer şi pământ sunt momentele cheie ale
calendarului, şi anume pătrarele ciclurilor calendaristice. Ciclul de şapte zile este fixat de
pătrarele lunii, succesiunea anuală de solstiţii şi echinocţii este dată de pătrarele soarelui şi
perioada de 6500 de ani este dată de pătrarele ciclului precesional prin prezenţa punctului
vernal (intersecţia între ecliptică şi ecuatorul ceresc) pe cele patru stele zodiacale numite
stâlpi ai cerului(Regulus, Aldebaran, Fomalhaut şi Antares).
Colo-n jos şi mai din jos /Este-o dalbă mânăstire /Nici de mare nu-i prea mare /făr din
cer până-n pământ/Nici de lată nu-i prea lată / Făr cuprinde lumea toată…. (col. Bela Bartok,
1968).

“Înaintea cestor curţi

Sânt tri rânduri de pomuţi
Înaintea pomilor
Şade Doamna curţilor
Cu-n pahar galben în mână
Tât închină şi suspină
Pă toarta paharului
Scrisă-i raza soarelui
De unde ţine cu mâna
Scrisă-i luna cu lumina
Şi de unde be din el
Scris îi un luceferel”
Biserica de brazi, imagine a ciclurilor (Colindă, Calendarul Maramureşului)
cosmice (după Romulus Vulcănescu,
Coloana Cerului).

Iată în zona cheie a cerului(înaintea curţilor), atât agentul semiotic (marele personaj
înveşmântat în astre) cât şi marca semantică (imaginea cosmogonică primă) la poarta cerului-
rai.
Cele trei stele din Brâul lui Orion, numite în astronomia populară, Trisfetitele, Fuşteii, Rariţa,
Trei crai, sunt nominalizate în colinde ca trei sfinţi, trei boieri, trei preoţi, trei juni, trei crai, trei
păstori, Scara sau Puntea raiului.
Ele pot fi un arhetip natural al Sfintei Treimi, cea de o fiinţă, dar înainte de asta au fost
semantizate divers. Ele sunt numite în colinde, trei zâne, trei fete de crai, trei fecioare, trei ziori
surori, trei flori din rai. Aceste nume feminine sunt relicte ale unei spiritualităţi matriarhale şi ale
unei semioze neolitice a lumii. Situarea lor tot în Poarta raiului şi cerului -o locaţie celestă întru
totul specială – concură la accentuatul polisemantism al zonei:
“Pom înrămuratu, / De poame-ncărcatu, / Vântu-şi trăgănară, / Poamele picară, / Prunci le
culesară, / La gură de rai , / Tri fete de crai. / Luna-n drum le-o stat / Frumos le-ontrebat /De unde
le-aduceţi / Înapoi le duceţi ? / De la Sfântu Soare / Cu mare rugare /În coate şi-n jerunte, / Pe cel
vârf de munte.” (Colinda, Calendarul Maramureşului, 1981)
sau

30
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

“ …Că văd puntea vacului, / Pă cât firu‟ capului / Ş-acela-i crăpat în patru, / Câţ
treceu, mai mulţ‟ cădeu, / Numa tri fete fecioare, / Acele-şi trec în picioare, / Că le-o fost
credinţa mare.”
(Bilţiu-Pop, fragment de colindă,Maramureş,1986)

Vedem în texte iar şi iar acelaşi referenţial, la fel ca imaginea de pe scutul lui Ahile, trei fete
(stele), Gura de rai ( Taur-Aldebaran), flancată explicit de Soare şi Lună.

Iată şi o colindă ce lecturează zona cerească cu pricina în cheie patriarhală.

Poarta cerului,
Gura raiului
În rai cine şade?
Trei părinţi ăi sfinţi
Şi să legiuiesc
Şi să gomonesc
Care e mai mare…

C.Brăiloiu, 1937, Arpaşu de

Sus- Sibiu

Constelaţiile Orion şi Taurul

Exemplele de text s-ar putea multiplica indefinit şi nu intenţionăm să le etalăm pe

toate. Putem observa că cele trei stele sunt aproape coliniare cu steaua Sirius (numită
Zorilă sau a Zorilor) şi Aldebaran (ochiul Deşteptător dintre coarnele Taurului celest) şi
aşezate la jumătatea distanţei dintre aceste extreme.

Steaua Sirius care la egipteni o reprezenta pe Isis, este în colinde ipostazierea Maicii
Domnului- floarea soarelui din poarta raiului. Este de asemenea măicuţa bătrână cu furca şi
fusul în mână, mamă a păstorului ucis şi matroană a celor trei ursitoare de destine, sau zori-
surori.

31
 Ioan Sorin Apan

Pe dinintea cestor curţi Gura ceriului,

Este-o scară tot de ceară. Poarta Raiului
Pe scară ce se coboară? Da şedu-mi-şi şed
Coboară Iisus Cristos…. Trei boieri bătrâni
Mai frumos împodobitu Şi se legiuiescu
Cu-n scutec de dorjănitu, Şi se prigonescu,
Lungu-i lung până-n pământu. Că din ei tustrei
Şi umăru de-a dreapta, Cari ar fi mai mari.
Scrisă-i luna cu lumina ………….
Şi umăru de-a stânga Drag Domnul din Cer
Şi soarele cu căldura Pe aci o trecut:
Mai în jos de subţiori -Da , voi trii boieri
Scrise-s sfinte sărbători Ce vă legiuiţi…..
Dar în poartă cine şede? Că voi câ-mi sânteţi
Şade Maica Precistară….. (Funariu-Buşilă) Unul ca şi altul.. (Idem)

Prima colindă este o lectură completă a zonei cereşti discutate. În faţa curţilor raiului,
avem scara cu cei trei fuştei, pe care coboară Iisus îmbrăcat în astre (Orion) şi steaua Sirius
în poarta cerului, ca Maica Domnului în Poarta Raiului.
A doua colindă pune pe cei trei boieri şi pe Domnul din cer în Gura cerului
analog celor trei stele din brâul lui Orion şi pe Orion (drag domnul din cer) întreg în faţa
stelei Aldebaran (gura
Localizarea celor trei stele ce reprezintă şi puntea raiului (în basme, buşteanul
ielelor), este ilustrată şi în colindele cu scenariul naşterii, în care cele trei slugi ale lui
Crăciun merg până la calea jumătate să hrănească boii de la ieslea mirifică. Cea mai mică
din slugi(steaua Orioni) se poate apropia de ieslea-legănel din coarnele Taurului (vezi
tema Leagăn de mătase).

“Crăciun tri slugi şi-o băgatu De para făcliilor.

Să dea la boi de mâncare Mână sluga mijlocie
Mână sluga cea mai mare Să dea la boi de mâncare
Să dea la boi de mâncare Merse-şi calea jumătate
Merse calea jumătate Jumătate nu mai poate…
Jumătate nu mai poate Mână sluga cea mai mică
Şi-ndărăt când se-ntorcea: Să dea la boi de mâncare..
-Hoi Crăciune, hoi stăpâne Ce-o văzut l-o minunatu
Nu mă poci apropia Mititelu-nfăşăţelu,
De zbârna albinelor, Scutece de arginţelu…”
De fumu tămâilor,
(inf. Costin Băcilă, Sorostin-Sibiu)

32
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

De asemenea găsim expresia calea jumătate în descântecele de dragoste, când fata

descântată ajunge la mjloc de cale, pe cărare la cele trei zâne ursitoare Rujalina, Savatina
şi Margalina, pentru ca apoi să fie salvată de Maica Domnului din Poarta Cerului:

“Marţi la mânec, în sânec Mergând iute ca gândul

M-am pornit pe cale‟pe cărare
Grasă şi frumoasă.
Când la jumătate cale, de cărare
Iată că m-au întâlnit:
Margalina, Savatina,
Şi cu ele Rujalina
Gătiţele, „Nponorele,
Cu betiţe puchiţele
Cu şiştori roşii cinsăţele,
Neatingând pământul,
La mărul tufos, La măr rămuros,
Să facă joc frumos….
Nimeni în lume n-au auzit-o
Numai Maica Domnului
Din Poarta cerului
Ţipătul ei a auzit-a
Pe scară de aur coborâtu-s-a.”
…….
(Simeon Florea Marian, Descântece poporane române)

În colinda următoare referinţele astrale precizează uimitor de bine nu mai puţin de

patru constelaţii şi poziţiile lor reciproce , încât avem impresia că lecturăm harta
cerului(figura 5):
“Jur prejur, la cestor case / Scurge râul lui Iordanu.,/ Da în râu cine se
scaldă? / Scaldă Domnul Dumnezeu. / Mai în jos de Dumnezeu, Scaldă / Sfântul de sânt
Petru,/ Mai în jos şi de sânt Petru,/ Scaldă Ion, sânt Ion, / Mai în jos de Ion, / Scaldă gazda,
cest domn bun. / Peste râul Iordan, Zboară-un pui de porumbaş. / Da-i înger lui Dumnezeu /
Mi-l cătară, mi-l aflară / Sub aripi luatu –luară,/ Sus la ceruri zburatu-şi-o…”
( Funariu – Buşilă , Arpaş,1998)

Cei trei sfinţi şi gazda sunt reprezentaţi prin brâul lui Orion şi Orion însuşi, situaţi
peste râul ceresc Iordan- Eridan, şi jos constelaţia Columba- puiul de Porumbaş. Se observă
forma în torsadă a constelaţiei Eridan (jur-prejur de cestor case), asemenea fluviului Fison ce
“înconjură toată ţara Havila în care se află aur”(Geneza, 2.11) . Această zonă cerească şi
constelaţiile componente sunt cel mai adesea aurite (curţi dalbe sau d-aurite, scară de aur, taur
cu coarne de aur sau aurelu, pahar de aur), parcă amintind că aici avem ipostaziată Vârsta de
Aur. Pe scutul lui Ahile stelele şi astrele erau lucrate în aur după cum am văzut.

Colindele ce au ca temă Furarea astrelor sau a podoabelor Raiului de către Iuda, au

în vedere o întreagă recuzită liturgică, un tezaur, sau chiar recuzita liturgică exemplară. El
conţine cheile raiului, paharul şi căldarea de botez, soarele, luna, stelele şi veşmântul
minunat, scaunul de judeţ, şi toiagul puterii spirituale:

“Colo-n sus Doamne, mai sus, /Este-o masă de mătasă, pe de lături fire trasă.
/ Da la masă cine şede? / Da şade Maica Marie, / Nu şade ci mi se-nchină, / C-un pahar de
vin în mână./ Nu şade că tot ceteşte / Şi pe Ion porunceşte:/ - O Ioane , Sfânt Ioane, / Ce stai
cu capu plecat / şi cu calu ne-nşeuat? / -O ,Doamne cum să nu stau / că mi-o intrat Iuda-n
33
 Ioan Sorin Apan

rai / Şi mi-o luat cheile, / Cheile, chindeile, / Şi găleata de botez / Şi scaunu de judeţ / Şi toiag
de vitejie / Şi scaunu de domnie.” (Funariu-Buşilă- Avrig,1998)

Dacă analogia rai- cer funcţionează, atunci toată recuzita raiului o vom găsi
ipostaziată liturgic printre stele. Observăm că cerul la români are o accentuată funcţie
calendaristic-liturgică.

Cerul este spaţiul sacru prin excelenţă şi modelul ordonator al timpului sacru:

“Sus pe lâng-o mare , Doamne / Este-o biserică mare / În biserică cine şede? /
Şede nouă popi bătrâni / Şi nouă dieci tineri / Şi nouă călugărei / Dar cântarea cine-o
cântă?/ Da mi-o cântă Maica Sfântă. / Maica Sfântă se coboară / Pe troianu cerului, / Pe
cornu altarului / C-un ficuţ micuţ în braţă. / Fiu-ncepe-a zonzăni, / Maica-ncepe-a-l dojeni /
Taci fiule, taci dragule / Că maica ţie-ţi va dare / Două mere , două pere / Şi dalbe ţâţele
mele. / Şi măicuţa-i va mai da / Busuiocu fetelor, / Măr de aur junilor / Şi crucea bătrânilor /
Şi botezul pruncilor. / Şi măicuţa-i va mai da / Şi cheile Raiului, / Şi scaun de judecată, / Ş-o
găleată de botez. / Tu Raiul vei descuia / Şi în Rai că vei intra, / Şi pe scaun vei şedea, / Şi-oi
începe-a boteza / Din păgâni făcând creştini. “ ( Amalia Pavelescu-Tălmăcel, Sibiu)

Avem menţionate explicit în colinda de mai sus Okeanos-ul ceresc (sus pe lâng-o
mare) , Steaua Sirius (Maica domnului) ce coboară pe Calea Lactee (troianul cerului) înspre
coarnele Taurului ceresc (cornul altarului), sau aproape de constelaţia Altar-ul (Ara) din
preajma constelaţiei Eridan. Alte constelaţii prezente în text sunt : Cygnus (crucea bătrânilor),
Cassiopeea (scaunul de judecată), Crater ( găleata de botez), cele trei stele din brâul lui Orion
(cheile raiului), numit la români Sf. Ioan- portarul cerului-rai.

Valorizarea liturgică a cerului este remarcată de către orientalistul Constantin Daniel

şi pentru astronomia egipteană veche. Aceasta, spre deosebire de cea asiro-babiloniană şi
greacă, care aveau funcţii predictiv-astrologice, avea funcţii exclusiv calendaristice şi
liturgice. Ea reglementa calendarul slujbelor la temple în timpul dinastiei a treia, şi oferea
oficianţilor un model liturgic celest.

În plus se ştie că egiptenii vechi nu cunoşteau cele 12 constelaţii zodiacale asiro-

babiloniene, ci împărţeau zodiacul şi cerul în 36 de decani, legând stelele într-un mod
necunoscut. Dacă socotim că ei cunoşteau modelul cerului înălţat pe patru stâlpi-stele
(membrele zeiţei Nut), vedem că cei 36 de decani se subdivid în patru sectoare cu câte nouă
decani fiecare.

“…De când , de când Dumnezeu, / Şi pământul s-a născut, / Pe patru stâlpi de argint. /
Stele, stele, revărsele./ În mijlocul stelelor, / Şade Maica şi cu fiul…”(Pamfile, Sărbătorile la
români, pag 311, Ed. Saeculum, 1997).

Sintagma în mijlocul stelelor, semnifică punctul de pe zodiac ce împarte cerul în două

jumătăţi egale ( linia Aldebaran- Antares, care sunt stele-stâlpi) şi nu polul ceresc nordic.

34
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Structurarea cerului românesc în patru eneade (patru grupări de câte nouă constelaţii )
este prezentă în următorul descântec de Sf. Andrei, ziua începutului anului nou dacic (Ion
Ghinoiu. Panteonul românesc tradiţional, Editura Enciclopedică, 2001, pag.6).

Descântecul de la mine, Nouă diavoli, nouă diavoloaie,

Leacul de la Dumnezeu. Nouă lei , nouă leoaie,
A plecat Începutul Nouă pocitori, nouă pocitoare,
De la casa lui, Nouă ursitori, nouă ursitoare,
De la masa lui, Nouă făcători, nouă făcătoare,
Sănătos, Nouă mirători, nouă mirătoare,
Voios Nouă mâncători, nouă mâncătoare,
Şi-a luat-o pe cale, Nouă zâni,
Pe cărare. Dela nouă stâni,
Când a fost la miez de miez de cale, Nouă vânturi de vânt,
L-a întâlnit, De pe pământ.
L-a întâmpinat, Toate s-au strâns
Nouă urcoi, nouă urcoaie, Şi s-au adunat,
Nouă moroi, nouă moroaie, Grozav s-au încurcat
Nouă strigoi, nouă strigoaie, Şi în pat de moarte m-au lăsat.
Nouă diavoli, nouă diavoloaie, -Nu gândi nimica Începutule!
Nouă lei , nouă leoaie, Pe scară de aur m-oi scoborî,
Nouă pocitori, nouă pocitoare, Poale albe oi întinde,
Nouă ursitori, nouă ursitoare, Pe tine te-oi cuprinde,
Nouă făcători, nouă făcătoare, Cuţit de zână din teacă de zână,
Nouă mirători, nouă mirătoare, Cu mâna dreaptă oi apuca,
Nouă mâncători, nouă mâncătoare, Şi bine ţi-oi alege,
Nouă zâni, Bine ţi-oi culege,
Dela nouă stâni, De-s urcoi, de-s urcoaie,
Nouă vânturi de vânt, De-s moroi, de-s moroaie,
De pe pământ, De-s strigoi, de-s strigoaie,
Toate s-au strâns şi s-au adunat, De-s diavoli, de-s diavoloaie,
Grozav l-au încurcat De-s lei , de-s leoaie,
Şi în pat de moarte l-au lăsat. De-s pocitori, de-s pocitoare,
S-a stârnit Începutul cu glas mare până-n cer, De-s ursitori, de-s ursitoare,
Cu lacrimi lungi până-n pământ; De-s făcători, de-s făcătoare,
Nimeni în lume nu-l aude, De-s mirători, de-s mirătoare,
Fără Maica Domnului De-s mâncători, de-s mâncătoare,
Din poarta cerului. De-s nouă zâni,
Ea din grai aşa a grăit: Dela nouă stâni,
-Începutule, ce plângi cu glas mare până-n cer, De-s nouă vânturi de vânt,
Cu lacrimi lungi până-n pământ? De pe pământ.
-O Maica Domnului Crapă-le inima-n patru,
Din poarta cerului, Cum crapă păsatul.

35
 Ioan Sorin Apan

Cum n-aş plânge cu glas mare până-n cer, Pice-le cosiţele,

Cu lacrimi lzungi până-n pământ! Curgă-le ţâţele,
Am plecat Să piară,
Dela casa mea Să răspiară,
Dela masa mea, Ca scuipatu-n cale,
Sănătos, Ca roua de soare,
Voios, Începutul să rămâie curat,
M-am luat pe cale , pe cărare. Luminat,
Când am fost la miez de miez de cale, Cum Dumnezeu l-a dat
M-au întâlnit, Şi maica Sfântă l-a lăsat.
M-au întâmpinat, Sănătos,
Nouă urcoi, nouă urcoaie, Voios,
Nouă moroi, nouă moroaie, Şi veselos.
Nouă draci , nouă drăcoaie,
(Pamfile, Sf. Andrei, din Sărbătorile la români, p. 226)

Începutul personificat din acest descântec ne duce imediat cu gândul la grecescul

sau latinescul in principio , sau ebraicul b rst, semnificând spaţial şi temporal
începutul lumii situat în poarta cerului, în constelaţia Taurului. Cale şi cărare semnifică
traseul zodiacal complet, iar miez de miez de cale indică jumătatea acestuia, anume zona
opusă de pe zodiac, mai precis constelaţia Scorpiei numită şi cimitir al zodiacului.
Restaurarea Începutului este în sarcina Maicii Domnului, aşezată ca reper absolut în
poarta cerului. Ea des-cântă, scartelând şi parcurgând în răspăr eneadele malefice, sau
opusele lor zodiacale până în locaţia iniţială, poarta cerului. Credem că lectura şi redactarea
corectă a descântecului este: des-urcoi, des-urcoaie, des-moroi, des-moroaie, etc.
Se ştie că anul nou marca renovarea timpului şi spaţiului simultan cu exorcizarea sau
purificarea lumii.
Aritmologia textului ne indică explicit numărul nouă reluat de douăsprezece ori câte
două (12 demoni masculini şi 12 feminini) şi încă pe atâtea des-cântate. Făcând un bilanţ
obţinem 2 x (12 x 2) x 9 = 432, care este număr precesional. El este cuprins de 60 de ori în
durata ciclului precesional de 25.920 ani solari.
Celor nouă cupluri demonice, Maica Domnului le crapă inima-n patru, rezultând 36
x2 părţi, adică şaptezecişidouă. Şaptezecişidoi este şi el număr precesional, fiind cuprins de
360 de ori în 25.920. Or, 36 de decani fac 360 de grade trigonomoetric vorbind.
Şaptezecişidoi de ani solari conţin 25.920 de zile. Se ştie de altfel, că omul respiră de 25.920
ori într-o zi.
Ne abţinem de la alte comentarii aritmologice, deoarece semnificaţia astronomică a
numerelor din descântec este evidentă. Observăm totuşi că, cerul restaurat conţine după
crăparea în patru sau scartelarea demonilor (împărţirea cruciformă sau exorcizarea prin
cruce), exact 36 de decani, adică situaţia iniţială: Începutul.
Ne amintim acum că biserica cosmică din Numărătoarea mare avea cel mai frecvent
nouă altare, nouă praguri, nouă uşi, nouă fereşti, nouă scaune. Mitologia sumeriană
consemnează unsprezece tipuri de demoni zămisliţi de Tiamat asemănători celor din

36
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

descântecul românesc: şerpi-monştri, dragoni fioroşi, vipera, dragonul , lahamu, leul cel
mare, câinele turbat, omul scorpion, demoni cu chip de leu,dragoni zburători,
centaurul.
În multe privinţe cerul arhaic românesc se aseamănă şi cu modelul vechi egiptean al
cerului. Cronologia lungă a Egiptului plasează introducerea calendarului solar bazat pe
răsăritul heliacal al stelei Sothis( gr.Sirius) la anul 4229 î. Hr.(punct vernal în Taur) în timpul
dinastiei a treia numită şi Vechiul Imperiu(în cronologie scurtă- anul 2773 î. de Hr.). Este
perioada marilor piramide şi putem aminti aici recenta teorie a corelaţiei piramidelor cu
constelaţia Orion, care completează tabloul analogiilor.
Ştim că egiptenii vechiului imperiu situau Paradisul osirian (Duat -Rostau) la nord şi
că orientarea piramidelor indică nordul cu imprecizie de sub un grad. Exact la intersecţia
direcţiei sud –nord ce trece prin aliniamentul lor (direcţia de vărsare a Nilului), cu direcţia
de vărsare a Dunării în Marea Neagră vest-est ( la est de Sulina) se află- absolut uluitor-
Insula Şerpilor(Leuke) din Marea Neagră. Ea este situată exact pe acelaşi meridian, de
treizeci de grade longitudine estică. Stelele şi astrele treceau la meridian în acelaşi moment
în cele două locuri, ceea ce explică în parte proiecţia astronomică şi calendarul comun. Iată
cum cele două culturi, la prima vedere diferite şi depărtate, legate de primele două fluvii ale
paradisului Fison(Dunărea) şi Ghihon (Nilul), situează corect paradisul terestru, prima la
răsărit (ad orientem) şi cealaltă la nord, având ca referinţă şi transpunere celestă aceeaşi
imagine şi zonă stelară: Taur- Orion-Sirius(răsăritul lumii şi cerului-a principio).
Aceste corelaţii datează din preistorie şi găsesc o confirmare în informaţiile antice
târzii,(sec V î.Hr.-Herodot, apoi Diogene Laertios şi alţii) privind călătoriile unor Zalmoxis şi
Deceneu în Egipt.

Ipoteza corelaţiei cu Orion din egiptologia contemporană, arată că amplasamentul

celor trei piramide şi Nilul reprezintă centura constelaţiei Orion(Osiris) şi Calea Lactee
(Nilul ceresc) la 10.500 î. Hr.
În colindele de păcurar(Mioriţa), al treilea păstor este mai mic şi străinic la fel ca a
treia stea din centura lui Orion şi ca a treia piramidă, care sunt mai mici şi deviate uşor din
aliniament.
Remarcăm că tabloul cosmic complet al Mioriţei este acelaşi, ritul de trecere se
îndeplineşte corect în această zonă a cerului. Jertfa lui Osiris (reprezentat invariabil cu cârja
pastorală), ca şi a ciobanului mioritic, prefigurează moartea şi învierea lui Hristos cel din
Sfânta Treime înstrăinat şi întrupat şi jertfit din dragoste pentru oameni. Cele mai multe
colinde creştine-vechi, româneşti, resemantizează miturile păgâne pe aceeaşi schemă
culturală, proiectată în aceeaşi zonă celestă.
Iată ce spune troparul Naşterii Domnului: “Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul
nostru, a răsărit lumii lumina cunoştinţei întru care, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au
învăţat să se închine ţie Soarelui Dreptăţii.” Cum spunea textul altei colinde, “ei pă stele
cunoşteare”.
Nu uităm că cele trei stele din centura lui Orion sunt numite de români: Trei crai,
Magii, uneori, Trei păstori şi Trei sfinţi (Trisfetitele), iar întreaga constelaţie Ciobanul cu

37
 Ioan Sorin Apan

Oile, Sf. Ioan (Drăguş- Ion Ionică). Remarcăm că zona aceasta s-a bucurat de o atenţie
deosebită fiind puternic semantizată , polisemică şi polisemantică.

Pentru că textele antice şi medievale legau de potop istoria insulei paradisiace, ar

trebui inventariate constelaţiile acvatice ale cerului boreal şi studiate contextual locaţiile lor.
Acestea sunt: Vărsătorul, Peştii, Balena, Eridan, Columba, Puppis. În harta
românească avem: Spitelnicul (vărsătorul), Crapii (Peştii), Citul (Balena), Puţul şi Jgheabul
puţului (Pegas şi Andromeda), Eridan (râul Iordan-Dunăre), porumbiţa lui Noe (Columba) şi
Corabia lui Noe (Puppis).
Căutându-le pe Harta Cerului, observăm că grupările stelare legate de potop( Eridan,
Porumbiţa lui Noe, Corabia lui Noe) sunt situate în imediata vecinătate a zonei Taur-Orion-
Sirius. Această vecinătate locativă, însă, este pentru noi profund semnificativă, deoarece
zona cu pricina reprezintă tabloul cosmogonic standard indicat în toate tipurile de semioză
uraniană studiate de noi: sumero-accadiană, egipteană antică, homerică, străromână şi
românească.
Nu este exclusă similitudinea unei imagini a lui Moş Crăciun adormit, “mort de
beat” dintr-un tip tematic al colindei româneşti, cu imaginea lui Noe –descoperitorul viţei de
vie- adormit şi beat în faţa fiilor săi, Sem, Ham şi Iafet.
Întrucât Moş Crăciun ( Dumnezeul lumii vechi) este reprezentat înveşmântat cu astre
în constelaţia Orion, este posibil ca Tata Noe, (Pere Noel sau Moş Crăciun al occidentalilor)
să fi fost imortalizat în aceeaşi zonă cu cei trei fii în coapsele sale, alături corabia (Puppis),
porumbiţa (Columba) şi soţia sa (Sirius) la gurile fluviului Eridan. Această lume insulară a lui
Noe- Moş Crăciun, concentrată într-o zonă restrânsă a cerului (poarta cerului-rai) va însemna
un nou început nu mai puţin cosmogonic, a cărui locaţie terestră am desluşit-o anterior:
Gurile Dunării, Sulina-Insula Şerpilor din Marea Neagră.

Iată imaginea potopului în colindele române :

“Merge marea cât de mare, / Cât de mare ţărmuri n-are / Dar în undă ce-mi aduce? /
Aduce linii şi mălinii / Şi tot brazi cu rădăcini./ Dar pe mare cine-noată? / „Noată, „noată boul
sur, / „Noată, „noată, coarne-şi poartă. / Dar în coarne ce mi-şi poartă? / Legănel de poncinel.
/ Dar în leagăn cine-mi şade? / Şade Marea- ochii-s negri. / Mândru lucru ce-mi lucra, / Îmi
cosea un gulerel. / Şi-mi cânta un cântecel, / Cântecelul lu-mpăratu.”
(Ion Căliman ,Cornel Veselău, Folclor din Banat, Ed. Grai şi suflet, Bucureşti 1996)
Exerciţiul de salvare are ca suport sacerdoţiul, ilustrat prin bour şi coarnele sale
(simbol tradiţional al preoţiei), semioza nesmintită a veşmintelor liturgice şi memorarea în
texte liturgice .
Să vedem ce spun jelnicel şi frumuşel colindele vechi româneşti despre locaţia ante
şi postdiluviană a pomului vieţii.
Pomul vieţii s-a mutat “Din cel ţărmur de Dunăre, / Este-un pomuţ rămurat, / Cu
ramurile, spre mare./ Vine-şi marea tot crăşcând./ - Traje-ţi pomuţ ramurile! / Că io, de m-oi
tulbura, / Ramurile le-oi mânare… “ ( P. Bilţiu-Gh.Dăncuş, Sculaţi gazde…, Ed. Dacia, 1996,
pag.197)

38
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

“În mijlocul ceriului / Este-un pom al raiului. / În vârfuţu pomului / Din

grădina raiului / Şedeau două rândunele / Ce împleteau luminele. / Lumini galbine de ceară /
C-o venit Crăciunu iară / Să se vadă peste satu / C-o născut nou împăratu.”
( Ioan Pop, Hoteni- Maramureş)
sau

“ Sus în „naltul ceriului / La porţile raiului / Este-un pom mare-nflorit. / Cu petale d-aurit. /
Sub pom şade Dumnezeu / Judecând pe robul său./ Ştii tu-Adame ce ţi-am spus / Când în rai eu te-am
adus. /Din toţi pomii să mănânci / De unul să nu te-atingi. /Dar tu nu m-ai ascultat / Şi din pom tu ai
mâncat./ Pentru tine Moş Adame, / Mi-au bătut piroane-n palme. / În palme şi în călcâie. Mila
Domnului să fie.”
(Nicolae Furdui Iancu- jud. Alba)

În ceea ce priveşte semioza, corespunzătoare în material textil, avem imaginea plastică

exemplară a pomului vieţii -păzit uneori de două zburătoare afrontate şi mutat în vârful arborelui
cosmic ce se înalţă din apele primordiale- pe pieptare din cel puţin cinci zone etnografice distincte
din Carpaţii Orientali: Lăpuş, Valea Someşului superior, Valea Mureşului superior, Oituz- Caşin şi
Ţara Oltului (figura 6).

39
 Ioan Sorin Apan

Într-o carte a ieromonahului Gabriel Bunge intitulată Icoana Sfintei Treimi a

cuviosului Andrei Rubliov(Ed. Deisis, Sibiu 1996), se discută provenienţa unei efigii numită
“suvenirul de pelerini”, datată sec.V d.Hr. şi găsit la Mamvri în Ţara Sfântă.

Pe o faţă sunt reprezentaţi cei trei pelerini primiţi

de Avraam la Mamvri, cu trei pâini în formă de
stea în faţă, iar pe revers, o zeiţă îmbrăcată
într-un veşmânt împodobit cu astre (presărat cu stele)
aşezată pe un tron între patru palmieri,
desemnată de inscripţia alăturată ei, drept o arătare
cerească.

Eusebiu din Cezareea arată că la Mamvri se celebra

pe vremea sa un cult sincretic, iudeu, păgân şi creştin
al celor trei pelerini. Aceştia erau înţeleşi fie ca
îngeri, fie ca Sfânta Treime în chipul a trei “bărbaţi”,
între care -sub unul- se ascundea “Domnul”.

Corelaţia cu cele trei stele din Orion se face foarte uşor şi împinge prototipul cultural
al Sfintei Treimi creştine în vremea patriarhului Avraam, la sfârşitul mileniului III î. de Hr.
Aceste efigii fac parte dintr-o serie prototipală a icoanei lui Rubliov, dar arhetipul lor natural,
având în vedere referinţele astrale(cele trei stele, cerul înălţat pe patru stâlpi şi zeiţa
înveşmântată în astre) nu poate fi decât tot grupul celor trei stele din brâul lui Orion.
“Potrivit inscripţiei, cei trei tineri sunt înţeleşi ca fiind îngeri -spune Bunge- , iar cele
trei pâini în formă de stea de pe masă, autorizează ideea că ei stau în legătură cu un cult
astral.”
Se ştie că această icoană este socotită în ortodoxie, sfântă prin excelenţă şi singura
modalitate canonică de reprezentare iconografică a Sfintei Treimi.
Dacă urmărim în paralel textele vechilor colinde resemantizate creştin, localizând pe
harta cerului referenţiale lingvistice de grad zero, observăm că cerul a fost prima evanghelie
pictată de-a dreptul cu stele. Ea este moştenită din negurile istoriei, martor mesianic de la
Facerea lumii, exact pe aria culturală de apariţie şi difuzie primară a creştinismului.
Găsim în cer, pe lângă învăţătura despre facerea şi sfârşitul lumii, paradisul pierdut şi
potopul lui Noe, scenariul naşterii şi botezului Domnului în Iordan, scenariul răstignirii,
învierii şi înălţării la cer a celui din Treimea Sfântă, Iisus Hristos.
De asemenea, tainele iniţierii creştine (botezul, mirungerea euharistia) în colindele Sf.
Ioan şi râul Iordan în care Dumnezeu şi sfinţii de-a rândul se iordănesc și în colindele cu tema
"cearta florilor" care descriu disputa celor trei flori din rai : a mirului, a grâului şi a vinului.
Cerul e văzut în splendoarea sa liturgică ca un imens altar, “masa rotilată peste lumea

40
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

toată”, sau ca o masă a raiului la care slujeşte însuşi Dumnezeu (Soarele-Hristos). Altarul lui
este păzit de Sf Arhanghel Mihail cu veşmânt arhieresc împodobit cu astre.
Alteori cerul e văzut ca una sau mai multe mânăstiri cu fereşti spre răsărit (ad
Orientem):
“Ce-mi e-n cer şi pre pământ? / Scrise dalbe mânăstiri. / Dar în ele cine şade?. / Şade
bunul Dumnezeu…”
Tronul lui Dumnezeu şi Mânăstirea este numită la români constelaţia Cassiopeia.
Peştii lui Hristos corespund constelaţiei Peştii, Carul lui Dumnezeu constelaţiei Vizitiul.
Puţul, Jgheabul puţului, şi Toaca dau semioza creştină românească a constelaţiilor Pegas şi
Andromeda.
Puţul este feredeul în care se scaldă Dumnezeu din unele colinde. Constelaţia
Fecioara se numeşte Fecioara Maria, iar steaua Spica, Inima Maicii Domnului.
Ophiucus este Calea rătăcită sau Şarpele din gura iadului unde este plasat Antares din
Scorpion, numit Ochiul Scorpiei.
Observăm raiul şi iadul la capetele opuse ale Căii Lactee. Steaua polară este numită
şi Candela Cerului. Încă Steaua Sirius şi Luna mai numesc pe Maica Domnului.
Domnul Iisus Hristos este fie steaua mică din centura lui Orion(în ipostază
sacrificială), fie în leagănul de mătase sau ieslea dintre coarnele Taurului în dreptul stelei
Aldebaran, fie întregul om extrazodiacal Orion, ce poartă veşmântul preoţesc împodobit cu
astre al lui Melkisedek ( vezi Sabina Ispas, C. Brăiloiu, Sub aripa cerului, 1998).
Gemenii sunt numiţi Comoara lui Iov. Interesantă este legenda românească conform
căreia sfârşitul lumii va fi atunci când Spitelnicul Mare (făcut de centura lui Orion cu steaua
Betelgeuse ) va străpunge Comoara lui Iov. Remarcăm faptul că legenda se referă precis la
ultima porţiune a ciclului precesional, care fixa pe firmament drept Început al lumii zona
Taur-Orion.
Raiul sau cerul creştin -în sens strict- e numit Împărăţia Cerurilor, sau Împărăţia
lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor este tema fundamentală a Evangheliilor creştine. Ea “nu
este din lumea aceasta”, ci aparţine unei alte ordini ontice, are un trup coextensiv trupului
răstignit al Domnului Iisus Hristos -numit Biserică luptătoare (cea de pe pământ), şi un trup
coextensiv trupului înviat al Domnului- numit Biserică biruitoare.
Întrucât trupul răstignit este acelaşi cu cel înviat în Hristos, Biserica este una singură,
index răsturnat al Împărăţiei cerurilor. Această valenţă semiotică a Bisericii (indexicalitatea),
la fel ca moaştele sfinţilor, icoanele sfinte, şi în general tot ce intră în lucrarea ei sfinţitoare,
garantează în revers existenţa Împărăţiei şi Parousia.
Biserica este totalizatorul semiotic al lumii (un nou cer), moştenitoarea memoriei
semnelor paradisului terestru . Această funcţie a avut-o şi arca lui Noe. De aceea biserica
este reprezentată simbolic prin Arcă (paradisul salvat de potop), iar Iisus Hristos este numit
atât Noul Adam cât şi Noul Noe. Biserica prezintă, din punct de vedere semiotic,
particularitatea de index dublu, şi pentru “ceea ce a fost” şi pentru ceea ce vine, de aceea este
unică şi Universală (independentă de timp şi spaţiu). Biserica a suspendat cursul timpului
tocmai prin prezenţa creatorului timpului în lume. Ea este punctul de convergenţă a două serii
semiotice indexicale:
1. Paradisul terestru, Arca lui Noe, Cerul văzut, Biserica pământească, Biserica întreagă, şi
41
 Ioan Sorin Apan

2. Împărăţia cerurilor, Biserica cerească sau biruitoare (cerul nevăzut)-Biserica întreagă.

În lumea reală (a termodinamicii stărilor nestaţionare şi proceselor ireversibile) lipită

de timp însă, imaginea seriei indexicale ar fi : Paradis terestru, Arca lui Noe, Cerul văzut,
Biserica pământească, Biserica cerească, Împărăţia Cerurilor.
Această din urmă viziune este însă total necreştină. Evangheliile spun răspicat că
noţiunea de Împăraţia viitoare este un nonsens, pentru că ea “a şi venit şi aici este”. Ea nu
este o aşteptare a viitorului, ci a lui Dumnezeu care este atemporal şi proclamă sfârşitul
potopului temporal prin însăşi prezenţa lui Iisus Hristos în istorie acum 2000 de ani.
Sintagma “veacul ce va să fie” este o metaforă, care vrea să însemne că acela nu este
veac temporal ca acesta, ci atemporal aşa cum strigă vulturul apocalipsei (“timp nu va mai
fi”).
Biserica creştină proclamă sfârşitul veacului temporal şi sfârşitul istoriei. De aceea,
pentru creştini nu mai există timp şi istorie, ci timp de salvare, graţie sau mântuire. Istoria
devine Istorie a mântuirii. O împărăţie viitoare în sens de succesiune temporală ar putea fi
vestită eventual de o evanghelie a progresului în şi pentru lumea aceasta. Or, Împărăţia
creştină a lui Dumnezeu “nu este din lumea aceasta”.
Atitudinea creştină faţă de lume este radicală, şi de aceea, creştinul cu adevărat
autentic nu poate fi decât fundamentalist şi subversiv în raport cu lumea temporală
(răscumpără vremea), dar şi cel mai realist şi bine intenţionat în raport cu valorile ei.
Restul timpului istoric este termodinamică şi duce spre nicăieri, sau cel mult, aşa cum
arată fizica modernă, înspre nefiinţa unui destin ciclic(big-bang).
Singura posibilitate de salvare este naşterea de sus sau înfierea de către Dumnezeu
prin botezul creştin şi tainele Sfinte ale Bisericii. Mersul înainte devine păgubos mai devreme
sau mai târziu, iar proiecţia temporală a progresului nelimitat şi paradisul de consum se
dovedesc a fi o iluzie, care încearcă să înşele termodinamica. Acesta este mesajul
Evangheliei, care finalizează Istoria culturii şi civilizaţiei începută cu pierderea paradisului.
Nefiind din lumea aceasta, despre Împărăţia cerurilor se poate vorbi numai în pilde,
dar învăţătura despre ea conţine cele ascunse de la întemeierea lumii: ”Deschide-voi în
pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii.“ (Matei 13. 35) Împărăţia
cerurilor este -conform Evangheliei şi Psalmilor- tăinuită de la întemeierea lumii. Împărăţia
cerurilor este Taina Tainelor, taina paradisului terestru, taina mării şi potopului, taina cerului
şi taina Bisericii. Iată pildele evanghelice despre Împărăţia cerurilor:

“Iată a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă
drum şi au venit păsările cerului şi le-au mâncat.Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau
pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ în adânc; Iar când s-a ivit soarele, s-au
pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină s-au uscat. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat
rod:una o sută, alta şaizeci, alta trei zeci”(Matei, 13, 3-8).
Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa.
Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăşmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a

42
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile
stăpânului casei I-au zis: Doamne n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde
dar are neghină? Iar el le-a răspuns:Un om vrăşmaş a făcut aceasta. Slugile I-au zis: Voieşti
deci să ne ducem şi s-o plivim? El însă le-a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să
smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la
seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în
snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea. (Matei, 13, 24 –30).
Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care, luându-l, omul l-a
semănat în ţarina sa, şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai
mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în
ramurile lui. (Matei 13, 31-32).
Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în
trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. (Matei 13,33).
Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o
un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
(Matei 13, 44).
Asemenea este împărăţia cerurilor unui neguţător care caută mărgăritare bune. Şi
aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. (Matei
13, 45-46).
Asemenea este iarăşi împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună
tot felul de peşti. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal şi, şezând, au ales în vase pe
cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. (Matei 13, 47-48).

Aceste pilde pe care ne abţinem să le comentăm, conţin singurul model semiotic

fundamentat pe ideea conform căreia “câmpul teologic nu poate fi totalizat” fiind mai adânc
şi dătător de sens în raport cu câmpul semiotic. Acest model singur totalizează şi depăşeşte,
însă, câmpul antropologic.
Dacă, totuşi, este posibilă o imagine a ceea ce nu se poate imagina, aşa cum pildele de
mai sus au expus raţional ceva ce nu poate fi nici gândit, aceasta este imaginea Noului
Ierusalim din Cartea Apocalipsei , cap.21:

“1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut;
şi marea nu mai este.
2. Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer dela Dumnezeu,
gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.
11. …Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare
preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
43
 Ioan Sorin Apan

12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri
şi nume scrise deasupra…
22. ….Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi
Mielul este templul ei.
23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui
Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.”

Acesta este modelul necreat conţinut tainic în paradisul terestru, şi care răspunde
nevăzut, dar prezent, de toată aventura existenţială a omului.

Încă exegeza teologică susţine că textul din I Corinteni 15: 41. are ca suport semiotic
şi referenţial empiric stelele constelaţiei Orion flancate de soare şi lună, deşi sensul este
deplasat prin metaforă şi analogie înspre Împărăţia Cerurilor(cf. Dicţionar Biblic, Ed Cartea
Creştină, 1995,pag.1229): “Scara de culoare şi strălucire a acestor stele şi a stelelor adiacente
este o ilustrare interesantă a versetului1. Cor. 15:41”.

“Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea

stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.”

44
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Putem urmări bătaia semantică a semnelor paradisului, observând că în ea este

conţinuută toată istoria şi sensul culturii şi civilizaţiei umane.
În teoria generală a semnelor (semiotica) sunt inventariate şase tipuri de semne :
semnal, simptom, icon, simbol, index şi nume (Thomas Sebeok, Semnele: o introducere în
semiotică- Bucureşti , 2002).
Semnele cerului la români au absolut toate valorile semiotice.
Ele au valoare de semnal, vestind începutul şi sfârşitul muncilor agricole şi pastorale,
precum şi apropierea sărbătorilor anuale.

Apariţia Găinuşei (Pleiadele) arată momentul propice pentru arat, semănat,

seceriş,urcatul oilor la munte, este semnalul pentru apropierea sărbătorilor de la echinocţiu de
primăvară (Bunavestire) şi solstiţiul de vară (Sânzienele).
Iată zona cerească mult discutată în aceeaşi ipostază semiotică, în texte din Hesiod şi într-o
colindă românească:

“Când Găinuşa din Atlas născută pe ceruri răsare / Tu secerişul să-ncepi, iar aratul,
când ea va apune. / Ea stă ascunsă de patru ori zece de nopţi şi de zile / iar dup-aceea, în
timp ce anul în cercu-i se-nvârte /Iarăşi apatre pe cer când coasa de fier se ascute.”
(Hesiod, Munci şi Zile, 376-380)

“Iar de îndat-ce Zorile şi Plugul ajung în mijlocul Cerului, iar Aurora cu degetele roze,
, vede Văcarul, atuncea tu strugurii toţi ţi-i alege….iar când Găinuşa şi uriaşul Toiag şi
Vierii în cer or apune, Adu-ţi aminte atuncea că-i timpul să-ncepi arătura…”
(Hesiod, Munci şi Zile, 603-611)

Răsăritul stelelor din Orion (trei crai-juni colindători) la lăsarea nopţii în perioada
iernii vesteşte apropierea Crăciunului şi Naşterii Domnului. Apariţia acestei constelaţii
numită şi Sf. Ioan (Sf. Ajun-înainte-mergătorul Domnului) marchează solstiţiul de vară la
sărbătoarea Sânzienelor, iar răsăritul de seară al ei în timpul iernii dă semnalul începerii
colindatului în Ajunul Crăciunului.:

“Dormi-şi domn bun, / Domnu-i dormi-şi /Şi din somn că se sculară /Că vin juni
colindători./ Da dintr-înşii cine vine? / Vine bunu Dumnezeu./ Cu veşmântu mohorât / lung
din cer până-n pământ /Jur-prejurul poalelor/ Luce stele mărunţele, / Mai presus mai
măricele./ Mai din pieptu ce mai luce?/ luce luna cu lumina / şi soarele cu căldura / În mâna
dreaptă ce ne-aduce? / El ne-aduce sfânta cruce.”( Funariu- Buşilă, Ţara Oltului- 1998)

Vedem parcă Marele om zodiacal înveşmântat în astre, ţinând precum Atlas cu mâna
dreaptă, Marea cruce cosmică centrată în polul ceresc absolut , imagine a celor patru stâlpi şi
fluvii ale raiului, structura culturală fundamentală a lumii arhaice.

45
 Ioan Sorin Apan

Semnele cerului au şi valoare de simptom, care rezidă tocmai în funcţia lor pro-
gnostică sau mesianică, prevestind venirea sau întruparea, patimile şi judecata lui Dumnezeu
mult înainte ca aceasta să se producă.
“ Colo-n sus pe lângă lună, / Mândru să vede-o lumină / Nici aceea nu-i lumină / Că-
i un scaun de hodină, / Da pe scaun cine şede / Şede Maica preacurată / Cu-n fiuţ micuţ în
braţă / Fiul zdiară, stare n-are / Şi nici cântec d-alinare / Taci fiule nu zdera / Că mama ţie ţ-
a da / Scaunul giudeţului,/ Şiştariul botezului / Şi cheile raiului, / Două mere două pere / Ş-
amândouă ţâţe-a mele.”
(Colindă, Poienile Izei -Maramureş)

Semnele cerului au şi valoare de icon, pentru că există o similaritate topologică (de

situare în spaţiu) între semnele cerului şi denotatele sale din paradisul terestru. Cerul este icon
în raport cu textele de colindă şi cu Evanghelia creştină, la fel ca şi icoana.
Au de asemenea valoare de index în raport cu paradisul terestru, adică mărturisesc
existenţa acestuia , la fel cum fumul dă mărturie pentru foc, chiar dacă focul nu se mai vede.
Are valoare de simbol în raport cu Împărăţia creştină a cerurilor, care, nefiind din
lumea acesta ( fiind necreată), nu prezintă similaritate şi contiguitate nici cu cerul văzut, nici
cu paradisul terestru.
În sfârşit are valoare de nume, având o clasă extensională pentru designatul său. Prin
numele de Cer, înţelegem şi Cerurile cosmologiei arhaice şi raiul, şi paradisul terestru, şi
Împărăţia Cerurilor (ex: Tatăl nostru care eşti în ceruri…)

Putem spune că Cerul este Semnul semnelor, totalizând valorile semiotice ale
limbajului şi având ca schemă morfologică fundamentală Crucea :

“Cruce în casă, / Cruce-n masă, /Cruce în tuspatru cornuri de masă, / Cruce în cer, /
Cruce-n pământ/ Şi-ntr-al meu aşternut sfânt.”
(Simeon Florea Marian- Legendele Maicii Domnului)

Imaginea creştină a Ierusalimului ceresc, păstrează această schemă morfologică, dar

indică o cosmologie nouă la modul absolut (cer nou şi pământ nou), brodată pe o ontologie
diferită, în raport cu care semnele şi cuvintele lumii noastre nu sunt decât metafore şi
analogii.

În ce priveşte locaţia laboratorului semiotic al cerului şi timpul elaborării semiozei,

este absolut raţional şi necesar ca acestea să aibă caracter de interfaţă spaţială şi temporală
în succesiunea evenimentelor şi locurilor pomenite de tradiţie ca răscruci de istorie sau
locuri şi momente de maximă sacralitate, marcate de prezenţa divinităţii.
Intuiţiile şi analiza noastră indică- cum am văzut- ca loc cel mai probabil al semiozei
cerului străromân, Insula Şerpilor. În plus, coordonatele ei geografice de 30 grade
longitudine estică (meridianul Keops) şi 45 grade latitudine nordică, sunt ideale pentru
contemplarea cerului boreal.
Timpul acestei semioze trebuie să fi fost anterior sau oricum comparabil cu timpul
construcţiei marilor piramide egiptene din Vechiul Imperiu. În cronologia egipteană lungă îl

46
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

putem situa în mileniul V î. de Hr. , corespunzător cu datele consacrate în istoria

astronomiei.
Caracterele pronunţat liturgice şi eshatologice ale astronomiei române, pot fi un
argument pentru existenţa unei surse comune a acestor tradiţii. Legătura atribuită în virtutea
unei străvechi tradiţii, de către scriitorii antici greci şi latini, între cel mai vechi zeu al geto-
dacilor, Zalmoxis, şi Egipt poate fi o mărturie târzie pentru existenţa acestei surse comune.

Argumentul cel mai important, însă, pentru existenţa unei surse preistorice
comune pentru cele mai prestigioase culturi în sens larg, riverane Mării Negre(stră-română,
sumero-accadiană, egipteană, iudaică, greco-latină şi creştină-răsăritreană şi islamică-
răsăriteană) şi care răspunde până în prezent din substratul cultural de unitatea spirituală a
zonei, este modelul cosmologic asemănător şi atenţia specială acordată în cele patru semioze
zonei stelare Taur-Orion-Sirius.
Este foarte probabil ca practicile mistice(creştin –ortodoxă, arabă şi iudaică) de formă
asemănătoare destinate ameliorării condiţiei umane (rugăciunea pe respiraţie) specifice
marilor religii universale din zonă, să aibă la origini aceeaşi sursă: experienţa paradisului
terestru, şi până la un punct acelaşi ţel: recuperarea condiţiei adamice.
Dar lucrurile au fost duse până la capăt de experienţa sfinţilor creştini-isihaşti,
exprimată prin conceptul teologic creştin-ortodox de ”theosis” înţeles ca îndumnezeire a
omului prin harul lui Dumnezeu.

47
 Ioan Sorin Apan

n analiza noastră, am descifrat în semioza românească a cerului, trei straturi semantice

Î importante cu acelaşi referenţial semic pe zona cerească numită şi de Homer, Cununa

Cerului: semantizarea neolitică-matriarhală cu personaje feminine, semantizarea
calcolitică (epoca bronzului) cu personaje masculine şi semantizarea creştină.
Această modelare culturală uraniană arhaică este perfect reflectată în textul poetic a
nenumărate producţii de folclor literar românesc în deplină concordanţă cu părerile
specialiştilor sociologi, etnografi şi folclorişti, care descifrează în folclorul românesc
elemente de substrat cultural ce merg chiar până în paleolitic.
Am observat că astronomia arhaică românească şi străromână are funcţii şi
dimensiuni multiple: teogonică, cosmogonică, cosmologică, calendaristică şi mesianic-
eshatologică. Toate acestea sunt cuprinse într-o generoasă funcţie liturgică sintetizată de
psalmist: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu”(Ps.18)
Nu uităm, colindele şi descântecele româneşti sunt texte liturgice, care repun în viaţă
sensurile prime şi ultime ale semnelor lumii şi limbajului:
“ La săvârşitu lumii, / Trâmbiţa-vor îngerii / În patru cornuri de lume / La tăt omu pe-
al său nume. / Să vie la judecată / Cei vii cu cei morţi odată / La locuţu de vecie / Unde-o fost
Adam dintâie. …”(colindă, colecţia Ştefan Hruşcă)
Cuvintele acestor colinde sunt, în sufletele şi gurile românilor, până astăzi, la fiecare
Crăciun, An nou, Bobotează, Sânziene şi Sf.Andrei, mai monumentale decât piramidele
egiptene, pentru că sunt cântate astăzi la fel ca în preistorie, de către oameni vii, care ţin
trează memoria Paradisului terestru:
“ Sculaţi , sculaţi boieri mari / Sculaţi voi români plugari / Că vă vin colindători, /
Noaptea pe la cântători, / Şi nu v-aduc nici un rău, /Ci v-aduc pe Dumnezeu / De rău să vă
mântuiască / Raiul să vă dăruiască…”
Mai mult decât atât, de două mii de ani aceste texte suportă semantic mutaţia
ontoteologică propusă de creştinism, înoindu-şi dimensiunea liturgică şi soteriologică cu
proiecţia speranţei în Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru noi creştinii de astăzi, paradis, rai şi cer semnifică Împărăţia lui Dumnezeu
propovăduită de Evanghelia creştină în Biserică.

48
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

PRECESIE
Precesia este fenomenul prin care axa unui obiect în rotaţie „se clatină” atunci când i
se aplică un cuplu de forțe. Fenomenul se observă în timpul mişcării unui titirez, dar toate
obiectele care se rotesc se supun acestui fenomen. Pe măsură ce obiectul în rotaţie efectuează
mişcarea de precesie, axa sa se înclină, descriind -în direcţie inversă celei de rotaţie- un cerc.
Dacă viteza de rotaţie şi mărimea cuplului sunt constante, axa va descrie un con cu
generatoarea perpendiculară pe direcţia cuplului.

AN PRECESIONAL / AN PLATONIC / CICLU URANIAN PRECESIONAL

Axa Pământului este supusă precesiei datorită combinării unor elemente ca forma sa
de sferoid şi forţei gravitaţionale exercitate asupra sa mai ales de către Soare şi Lună.
Anul precesional este perioada în care axa Pământului descrie un cerc complet,
calculată ca fiind o valoare între 25.800 şi 26.000 de ani.
În acest interval, poziţia stelelor (văzute de pe Pământ) pe bolta cerească se schimbă,
deoarece intersecţia axei Pământului cu sfera cerească (intersecţie aflată acum în dreptul
Stelei Polare), se mişcă pe un cerc.
Pe cerul Egiptului antic ( în jurul datei de 3000 î.Hr.) polara era steaua Thuban
din Draco (Balaurul). Steaua Vega se află şi ea pe cercul precesional.

C
C
oasV
asiope
ega a ia P
B ola
alauru ra
l T
huban

Cercul precesional al Pământului, care se închide într-un an precesional.

Această deplasare determină şi modificarea datei echinocţiilor şi solstiţiilor.

49
 Ioan Sorin Apan

SFERA (BOLTA) CEREASCĂ

În astronomie şi în navigaţie, sfera cerească este o sferă imaginară rotitoare,
concentrică cu Pământul. Toate obiectele cereşti pot fi concepute ca fiind situate pe această
sferă.

ECUATORUL CERESC
Ecuatorul ceresc şi polii cereşti sunt proiecţiile pe sfera cerească a corespondentelor
lor pământeşti.
Astfel, ecuatorul ceresc este un cerc mare pe sfera cerească imaginară, obţinut prin
intersecţia planului ecuatorial al Pământului cu sfera cerească.

MERIDIAN CERESC (MERIDIANUL LOCULUI)

Meridianul ceresc este un cerc mare al sferei cereşti, perpendicular pe orizont. Trece
prin punctul cardinal nord (pe orizont), prin polul nord ceresc, prin zenit şi prin punctul
cardinal sud (pe orizont).
Deoarece este legat de orizonul locului, corpurile cereşti „trec” de meridian pe măsură
ce Pământul se învârte, fapt rezultat din mişcarea aparentă a bolţii cereşti.

ALTITUDINEA LA MERIDIAN (A UNEI CONSTELAŢII, A UNUI CORP CERESC)

Altitudinea la meridian este complementară declinaţiei. Declinaţia este comparabilă
cu latitudinea de pe sfera pământească, proiectată pe sfera cerească, şi se măsoară în grade la
nord faţă de ecuatorul ceresc.
Altitudinea unei constelaţii reprezintă depărtarea maximă faţă de orizont a acesteia,
în momentul când se află la meridian. De pildă Soarele, acesta are altitudine minimă la
solstiţiul de iarnă, în care atinge poziţia cea mai sudică pe meridianul locului, şi altitudine
maximă la solstiţiul de vară, în care atinge poziţia cea mai nordică.

PUNCT VERNAL
Punctul vernal (de echinocţiu) este unul din cele două puncte aflate pe sfera cerească
în care ecuatorul ceresc intersectează ecliptica. Este definit ca poziţia Soarelui pe sfera
cerească în momentul echinocţiului de primăvară. În sistemul de coordonate cereşti
ecuatoriale, punctul vernal are longitudine zero (poate fi numit meridianul zero ceresc).
Declinaţia (latitudinea) este şi ea zero, datorită situării pe ecuatorul ceresc. Longitudinea
(ascendentul) se măsoară în ore, minute şi secunde, o oră având 15 grade (din cele 360 ale
unui unghi în jurul unui punct).
Datorită precesiei, punctul vernal se mişcă pe ecliptică. Atunci când a fost numit
prima dată, se afla în constelaţia Berbec. Acum se află în Peşti.

ECLIPTICĂ
Ecliptica este planul orbitei Pământului. Orbitele celor mai multe planete ale
sistemului solar se află foarte aproape de ecliptică. Văzut de pe Pământ, acesta este un cerc
mare al sferei cereşti, pe care apare Soarele în drumul său zilnic, de-a lungul întregului an.
Constelaţiile zodiacale se află şi ele de-a lungul eclipticii. Ecliptica este înclinată cu 23,5°
faţă de ecuatorul ceresc, ca urmare a înclinării axei Pământului.

50
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Datorită faptului că anul are aproximativ 365,25 de zile, iar numărul gradelor unui
cerc este de 360, Soarele pare să se mişte pe ecliptică aproximativ un grad pe zi. Această
mişcare are loc de la vest la est, invers decât mişcarea aparentă de la est la vest a sferei
cereşti.
Ecliptica şi ecuatorul ceresc se intersectează în două puncte diametral opuse. Acestea
sunt punctele echinocţiilor, și când soarele răsare în aceste puncte, ziua şi noaptea sunt de 12
ore în orice punct de pe Pământ. Punctul de pe ecliptică aflat cel mai la nord faţă de ecuatorul
ceresc este numit în emisfera nordică solstiţiul de vară, iar solstiţiul de iarnă este punctul cel
mai sudic de pe ecliptică, faţă de ecuatorul ceresc. Dacă Luna traversează ecliptica în timpul
fazelor de lună nouă sau lună plină, rezultă aşa-numitele noduri. Toate aceste puncte descriu
o eclipsă.

ZENIT
Zenitul este punctul de pe cer în care priveşti atunci când te uiţi drept în sus. Mai
exact, este punctul de pe sfera cerească prin care trece o dreaptă care uneşte centrul
Pământului cu poziţia observatorului de pe suprafaţa Pământului. După definiţie, zenitul se
află pe meridianul local.

HELIAC
Care răsare sau apune odată cu soarele (cf. DEX, 1998)

RĂSĂRIT HELIAC AL UNUI CORP CERESC

Răsăritul heliac are loc în momentul în care corpul ceresc devine vizibil deasupra
orizontului odată cu răsăritul soarelui, după perioada în care fost ascuns sub orizont sau a fost
pe cer în timpul zilei, fiind ascuns de strălucirea soarelui. Cu fiecare zi care trece după
răsăritul heliac, corpul ceresc răsare un pic mai devreme, şi deci rămâne pe cer mai mult
înainte ca Soarele să-l ascundă (Soarele se mişcă (aparent) spre est, pe ecliptică).
Dacă un corp ceresc nu este vizibil pentru că deja a apus sub orizontul vestic înaintea
zorilor,
Răsăritul heliac al unor stele a folosit ca bază pentru diverse calendare. Vechii
egipteni şi-au bazat calendarul pe răsăritul heliac al lui Sirius şi au dezvoltat o metodă de a
afla ora din noapte pe baza răsăritului heliac al unor stele numite decani.

51
 Ioan Sorin Apan

1. APAN, IOAN SORIN, Taina Mării Negre – oceanografie şi folclor, Ed Arania, 2003.
2. BAUVAL ROBERT- GILBERT ADRIAN, Poarta secretă spre stele, Ed. Elit-1994.
3. BÂRSEANU, ANDREI-JARNICK, URBAN IAN, Doine şi strigături din Ardeal, Ed.
acad. 1968.
4. BIBLIA, Ed. TOB 1988.
5. BILŢIU PAMFIL-POP GHEORGHE, Colinde din judeţul Maramureş, Ed Dacia-1996.
6. BOGDAN, Ion, OLOS, Mihai, TIMIŞ, Nicoară, Calendarul Maramureşului, 1980.
7. BRĂILOIU CONSTANTIN – ISPAS SABINA, Sub aripa cerului, Ed. Enciclopedică
1998.
8. BUNGE, GABRIEL, Icoana Sfintei Treimi, Ed. Deisis-1996.
9. CARAMAN, PETRU, Colindatul la români slavi şi alte popoare, ed. Minerva -1983.
10. CĂLIMAN ION- VESELĂU, C. Poezii populare româneşti, Ed. Grai şi suflet-1996 .
11. DANIEL , CONSTANTIN, Civilizaţia sumeriană, Ed sport-turism-1983.
12. DANIEL, CONSTANTIN, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Ed. Ştiinţifică-1975.
13. DELUMEAU, JEAN, Grădina desfătărilor, Ed. Humanitas-1997.
14. DENSUŞIANU, NICOLAE, Dacia preistorică, Ed. Meridiane-1986.
15. DICŢIONAR BIBLIC, Editura “Cartea creştină”-Oradea, 1995.
16. DOGARU, PETRE, Insula Şerpilor, Ed Saeculum-1996.
17. DUMITRIU ANTON, Philophia mirabilis, Ed. enciclopedică-1976.
18. DUMITRIU ANTON, Tera mirabilis, Ed. Tehnică-1990.
19. FROBENIUS, LEO, Cultura Africii, Ed. Meridiane-1982.
20. FUNARIU, ION- BUŞILĂ, ION, Junii lui Crăciun, Ed Orientul Latin-1998.
21. FUNARIU, ION, Colinzi din Ţara Făgăraşului, Ed. Orientul Latin –1994.
22. GHINOIU, ION, Panteonul românesc, Ed. Enciclopedică -2001.
23. GIMBUTAS, MARIJA, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane-1986.
24. HESIOD, Munci şi zile în Filosofia greacă până la Platon, Ed ştiinţifică-1986.
25. HOMER, Iliada în Filosofia greacă până la Platon, Ed ştiinţifică şi enciclop. –1986.
26. IONICĂ, ION, Reprezentarea cerului la Drăguş- Ancheta sociol. D. Gusti.
27. ISPAS, SABINA, Flori dalbe de măr, -1987.
28. KERNBACH, VICTOR, Mitologie generală, Ed. ştinţifică şi encicl.-1989.

52
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

29. LA COQUE, ANDRE – RICOEUR, PAUL, Cum să înţelegem Biblia, Ed. Polirom-2002.
30. LOVINESCU, VASILE, Al patrulea hagialâc, Ed C.R-1981.
31. MARIAN, SIMEON-FLOREA, Sărbătorile la români, Ed. Grai şi Suflet-1995.
32. MUŞU, GHEORGHE, Lumini din depărtări, Ed. ştiinţifică -1981.
33. MUŞU, GHEORGHE, Voci din depărtări, Ed. Ştiinţifică-1995.
34. OLINESCU, MARCEL, Mitologie românească-1944.
35. OTESCU, ION, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Ed. Paideia-2002.
36. PAMFILE, TUDOR, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum-1997.
37. PLATON, Timaios - Opere vol.VII, Ed. ştiinţifică-1993.
38. RICOEUR, PAUL, Metafora vie, Ed. Univers-1995.
39. RYAN, WILLIAM, PITMAN, WALTER, Noah‟s Flood,Touchstone Book-1999.
40. SEBEOCK THOMAS, Semnele:o intreoducere în semiotică, Ed. Humanitas-2002.
41. TEODORESCU G. DEM, Poesii populare române, Ed. Minerva-1982.
42. VERGILIUS, Eneida, Ed. Univers-1980.
43. VULCĂNESCU, ROMULUS, Coloana cerului, Ed. Academiei-1972.

53
Ioan Sorin Apan

Figura 1

„Cerul se sprijină pe patru stâlpi, care nu sunt

altceva decât tot stele. Ele se văd la marginea
cerului şi niciodată nu se văd toate odată. „
(Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti 1944)

Zeiţa egipteană Nut, reprezentând Cerul

înstelat, sprijinindu-se pe Pământ ( zeul Geb) în
patru membre reprezentând cei patru stâlpi ai
cerului

Figura 2

Obiect din aramă şi aur, găsit într-un sit

arheologic din Germania în 2002, şi datat
pentru sec. 16 î. Hr.,reprezentând Bolta cerului,
soarele, luna, pământul şi Coarnele constelaţiei
Taurul cu Pleiadele

, similar scutului lui Achille descris de

Homer în Iliada.

Figura 3

Zona X

54
 Taina Cerului – Astronomie şi Folclor

Figura 4

Constelaţia Orion

Arhetipul ceresc al veşmântului împodobit cu

astre din colindele româneşti, al veşmântului
sacerdotal şi regal din toate timpurile.

Hjjhhjjjkkhhh Figura 5

Cinci constelaţii din zonaX a cerului

nominalizate într-un text de colindă

Figura 6.

Pieptar din zona etnografică Lăpuş,

reprezentând Pomul Vieţii, păzit de două
păsări afrontateaşezate pe Stâlpul Cerului în
mijlocul Arborelui Cosmic ridicat din Apele
primordiale

55
Ioan Sorin Apan

COPERTA-VARIANTĂ NEOBLIGATORIE

IMAGINE DE COPERTĂ OBLIGATORIE

56