BIOETICA

RELAŢIA ÎNTRE MORALĂ, BIOETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

Ideea de bază: Totalitatea conceptelor referitoare la dualitatea BINE - RĂU constituie MORALA.
DEFINIŢII:
Morala este rezultanta evoluţiei umanităţii de-a lungul istoriei. Astfel, s-au conturat norme unanim
acceptate care au dus la conturarea principiilor moralei.
MORALA este ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor - reflectate şi
fixate în principii, norme şi reguli, determinate istoric şi social, care reglementează
comportamentul şi raporturile indivizilor între ei precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie,
grup social, clasă, naţiune, patrie, popor sau societate în general), în funcţie de categoriile
specifice ale moralei (bine - rău, dreptate - nedreptate) şi a căror respectare se întemeiază pe
conştiinţa proprie, dar şi pe forţa opiniei publice.
ETICA este disciplina filozofică al cărei obiectiv este studiul aspectelor teoretice şi practice ale
moralei. (COD MORAL ) – o doctrină despre esenţa moralei
Bioetica conţine norme morale şi etice aplicate în relaţia omului cu biologia.
BIOETICA este:
1. O parte a filozofiei morale, care se ocupă cu aspectele intervenţiei omului în câmpul biologic şi
medical.
2. Preocuparea pluridisciplinară de opinii şi activităţi cu scopul de a clarifica şi rezolva probleme
etice suscitate de ştiinţă şi de biotehnologiile biomedicale actuale (Enciclopedia Franceză de
Bioetică, 2002).
Bioetica este rezultanta progresului spectaculos al ştiinţei. Rezultă:
 DISPUTE - argumentele CONTRA prevalează (ex. experimentul pe om)
 DEZBATERI - argumente PRO şi CONTRA relativ echilibrate (ex. clonarea, eutanasia,
transplantul de organe şi ţesuturi, fertilizarea in vitro).
Rezultatul concret al acestor dipute sunt propunerile de lege ferenda (propuneri
legislative).
DEONTOLOGIA cuprinde aspectele teoretice ce vizează datoriile şi obligaţiile morale derivate din
exercitarea unei anumite profesii.

RELAŢIA BIOETICII CU DREPTURILE OMULUI

 “Să nu ucizi” implică dreptul la viaţă;
 “Să nu furi” implică dreptul la proprietate.
Adevărata consacrare a Drepturilor Omului s-a fundamentat în anul 1948 prin Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (redactată la Paris). Au urmat pacte internaţionale la care au
aderat majoritatea ţărilor rezultând PACTUL INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR CIVILE ŞI
POLITICE ALE OMULUI.
Decurgând din DREPTURILE OMULUI, rezultă 4 PRINCIPII:
1. Principiul A NU FACE RĂU (non-maleficience) - evitarea sau prevenirea consecinţelor nefaste
(periculoase) ale unor boli sau tratamente.
2. Principiul A FACE BINE (beneficience) - maximizarea acţiunilor care să ducă la creşterea
beneficiilor, creşterea bunăstării persoanei.
3. Principiul ECHITĂŢII, respectiv al EGALITĂŢII între persoane şi o distribuţie a baneficiilor şi
a inconvenientelor cât mai echitabil (dreptate – justice).
4. Principiul AUTONOMIEI PERSOANEI (autonomy), al dreptului la autodeterminare -
persoanele trebuie să consimtă la orice manoperă şi să fie un consimţământ informat (în
cunoştinţă de cauză).

BIOETICA SPECIALĂ

1
I. BIOETICA ÎNCEPUTULUI DE VIAŢĂ

I.1. PROIECTUL GENOMULUI UMAN

În anul 1953 s-a descoperit structura ADN (Watson şi Crick). Ideea descifrării genomului uman a
prins contur în anul 1984 (workshop SUA), în 1990 iniţiindu-se Human Genomic Project (HGP) pe
15 ani, cu un buget de 3 miliarde dolari. Primele rezultate au fost comunicate în anul 2001 (3,2
gigabaze - 32.000 gene din care 26.000 au fost identificate până în anul 2001). În prezent întreaga
structură ADN umană este descifrată.
Aplicaţii practice:
 s-a confirmat existenţa unor structuri genetice care predispun la anumite boli (gena incriminată
în determinarea unei boli creează susceptibilitatea);
 s-au identificat mutaţii genice paraloge, care duc la constituirea unor proteine patologice;
 se poate interveni în tratarea anumitor boli (identificarea de gene-ţintă pentru anumite
mediciamente – ex. ptr tratamentul astmului bronşic).
Implicaţii etice, legale şi sociale
- Echitate în folosirea informaţiei genetice:
 acces egal la informaţii;
 să nu se utilizeze informaţiile despre un individ pentru discriminare.
- Terapia genetică ar putea fi folosită pentru tratamentul anumitor boli cu transmitere
genetică.
Probleme etice:
a. Intervenind prin tratamente genetice nu se va influenţa evoluţia speciei umane?
b. Terapia genetică poate altera fondul genetic uman?
- Nepărtinirea în folosirea tratamentului genetic (nu oricine poate avea acces la aceste tehnologii
scumpe).
- Presupune educaţie medicală continuă pentru informarea profesioniştilor de
sănătate, precum şi informarea populaţiei.
- Comercializarea rezultatelor studierii HGP (dreptul de autor, accesibilitate).
- Recunoaşterea genomului uman ca parte a moştenirii comune a umanităţii.

I.2. PROCREAŢIA (REPRODUCEREA) MEDICALĂ ASISTATĂ

Definiţie:
Reproducerea medicală asistată (RMA) reprezintă totalitatea gesturilor clinice şi biologice
care permit fecundarea “in vitro”, transferul embrionului şi însămânţarea artificială sau alte tehnici
cu efect similar, permiţând procreerea în afara unui proces natural. (Legea nr. 94654/1994 din
Franţa)
Clasificare
Din punctul de vedere al tehnicilor utilizate:
a. Tehnici de favorizare a fecundării “in vivo” (însămânţarea artificială) – facilitează
apropierea spermatozoidului de ovul
b. Tehnici de fecundare (fertilizare) “in vitro” (FIV)

Din punct de vedere al implicaţiilor de dreptul familiei:

 Reproduceri asistate medical intraconjugale (gameţii provin de la partenerii unui cuplu)
 Reproduceri asistate medical extraconjugale (cu donor de gameţi sau cu transfer de
embrioni) – cel puţin unul din gameţi provine de la o terţă persoană, din afara cuplului

- Probleme etice ale inseminaţiei artificiale:

a. Consimţământul informat - consimţământul soţului sau soţiei. Se pot da numai date
generale despre donor.
b. Metodologia de selecţie a donorilor - (studenţi, soţi ai pacientelor, ş.a.) trebuie să ţină cont
de câteva condiţii:

2
  donorii să fie sănătoşi,
 sperma să fie de bună calitate (testare prealabilă pentru anomalii genetice),
 donarea să fie anonimă,
 donarea să fie gratuită.

- Tehnica de favorizare a reproducerii “in vivo” INTRACONJUGALĂ

Probleme etice
 nu ridică probleme deosebite din punct de vedere etic
 apar probleme etice şi legale în cazul în care donorul/alt membru al familiei solicită să fie
recoltată şi criogenată sperma şi însămânţarea să se facă în timpul vieţii (deşi donorul-partener
este în stare de moarte anunţată) sau după decesul donorului.

- Tehnica de favorizare a reproducerii “in vivo” (însămânţarea artificială) CU DONOR

(EXTRACONJUGALĂ)
Probleme etice
 Anonimatul donorului
 Psihologic: culpabilizarea femeii. “Adulter, da sau nu?”
 Riscul eugenic al selecţiei spermatozoizilor de la anumiţi donori superiori (cu anumite
caracteristici).

- Tehnica de fecundare “in vitro” (FIV)

Ideea de fertilizare “in vitro” aparţine lui Paracelsus (1540), dar abia în 1960 Petrucci reuşeşte
creşterea şi dezvoltarea unui embrion până la vârsta de 29 de zile (după fecundarea in vitro a
gameţilor). În 1978 se reuşeşte prima fertilizare “in vitro” finalizată şi se naşte primul copil prin
această metodă - o fetiţă: Patricia Brown.
Etape
 inducerea unei ovulaţii polifoliculare,
 recoltarea şi tratarea spermatozoizilor,
 puncţionarea foliculilor maturi şi obţinerea ovulelor mature,
 fecundarea “in vitro” propriu-zisă (la 370C, mediu obscur, medii nutriţionale speciale etc.),
 transferul intracervical al oului după 12-24 ore, după 48-72 ore sau după 4-5 zile (în faza
de blastocit) - fie la mamă, fie la mamă-surogat.
Probleme etice
 Metodă contestată de unele mişcări feministe (dezumanizează femeile);
 Riscuri medicale, risc de abuzuri, dezinformări (mergând până la a echivala metoda FIV cu
experimentul pe om);
 Problema supraovulaţiei ca efect secundar:
 Ce se întâmplă cu ovulele fertilizate şi neutilizate? Se aruncă la coş, se folosesc în alte
experimente, se folosesc în scopuri caritabile, pe ce criterii vor fi aleşi care vor fi
implantaţi?
 Pot rezulta chiar 8 copii după o astfel de procedură (problema sarcinilor supranumerare –
cu riscuri ptr. mamă, dar şi ptr. fiecare din aceşti copii).
 Rata eficienţei este destul de mică.

Maternitatea de substituţie reprezintă acceptul unei femei de a purta o sarcină (implantarea

unui embrion) la cererea unui cuplu steril (gratuit sau contra cost) şi în angajamentul acelei femei
de a ceda necondiţionat, imediat după naştere, nou-născutul acelui cuplu cu care a semnat
contractul.
Probleme etice
 Al cui este copilul (maternitate sau graviditate)?
 Este un fel de adopţie prenatală.
 Încălcarea principiului necomercializării corpului uman.

3
Cu toate dilemele etice, tehnicile reproductive nu trebuie total blamate; după cum relevă
Declaraţia Asociaţiei Mondiale a Medicilor (Madrid, 1987): “Această metodă poate aduce beneficii
individului/cuplului şi societăţii în general (tratamentul sterilităţii, creşterea natalităţii, evitarea
defectelor genetice)”

I.3. TESTAREA GENETICĂ

Def.: reprezintă analiza ADN, ARN, a cromozomilor, a proteinelor şi aunor metaboliţi umani,
pentru detectarea unor bolil cu transmitere ereditară şi/sau a unor mutaţii şi de a identifica
purtătorii de boli recesive sau dominante cu scopul de a stabili un diagnostic şi/sau prognostic
prenatal şi clinic, de a realiza un sreening prenatal şi al nou-născuţilor.
Pe baza principiilor etice, Comitetul de Apreciere a Riscului Genetic din SUA a stabilit următoarele
recomandări:
 Sreeningul nou-născuţilor nu poate fi avizat fără demonstraţia necesităţii lui.
 Confidenţialitatea datelor obţinute este esenţială.
 Falsa paternitate poate fi relevată exclusiv mamei (nu şi partenerului).
 Statutul de purtător al unei gene nu poate fi relevat partenerului fără consimţământul
purtătorului.
 Propuneri de lege ferendă: riscurile genetice nu trebuie luate în considerare la asigurarea
medicală şi costurile acestei asigurări.
 Propuneri de măsuri legislative: baza de date conţinând informaţiile genetice ale angajaţilor sau
viitorilor angajaţi să nu poată fi accesată de către angajatori (pentru a nu se face discriminare).
Recunoscând aceste riscuri de discriminare pe considerente genetice, O.N.U. a elaborat un ghid de
conduită genetică (Geneva, 1997):
 Testarea şi screeningul genetic nu se pot face fără a fi solicitate şi persoanele în cauză trebuie
să fie informate asupra scopului acestora. ( CONSIMŢĂMÂNT INFORMAT )
 Rezultatele testării genetice şi ale sreeningului nu vor fi dezvăluite fără obţinerea autorizării în
acest sens din partea persoanei testate. ( AUTODETERMINARE )
 Rezultatele testării genetice vor fi urmate de consilierea genetică şi, dacă există un tratament,
acest tratament va fi început deîndată. ( ECHITATE, NEPĂRTINIRE )
 Screeningul nou-născuţilor este gratuit dacă, prin depistarea şi tratamentul bolilor, ar fi
avantajat nou-născutul.

II. BIOETICA PE PARCURSUL VIEŢII

II.1. METODE CONTRACEPTIVE

a. Avortul ca “metodă contraceptivă”
b. Metode contraceptive uzuale
c. Sterilizarea

II.1.a. AVORTUL
Dreptul la viaţă şi dreptul de a procrea
Nu există obligaţia de a procrea, ceea ce dă posibilitatea femeii de a întrerupe cursul unei sarcini.
Văzut antinomic (în opoziţie) cu dreptul la viaţă a embrionului, se crează o dilemă care determină
dezbateri cu argumente PRO şi CONTRA. Se face distincţie între avortul voluntar (delictual sau
medical) şi avortul necesar (din motive obiective medicale).

Avortul provocat
Art. 185 Cod Penal – Provocarea ilegală a avortului (liberalizarea avorturilor, dar nu în orice
condiţii):
 “Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani provocarea
avortului:
 în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop,
 avortul făcut de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate O.G .,
 vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni”

4
 “Constituie agravantă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea unor
drepturi civile provocarea ilegală a avortului:
 fără consimţământul femeii,
 dacă în urma manoperelor abortive apar complicaţii (vătămare corporală gravă) sau
moartea femeii (creşte pedeapsa).

Avortul necesar
Nu se pedepseşte întreruperea de sarcină efectuată de către medicul specialist O.G. dacă:
 se salvează viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii,
 după 14 săptămâni de sarcină, dacă se impune din motive terapeutice (ex. stenoza
mitrală a mamei),
 dacă femeia este în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa (ex. comă) şi dacă situaţia o
impune pentru a-i salva viaţa.

II.1.b. METODE CONTRACEPTIVE UZUALE

Dezbateri PRO şi CONTRA:
PRO
Răspund unor motive:
 de natură socială (femeia şi cuplul stabilesc momentul sarcinii, numărul de sarcini etc.)
 de natură medicală (situaţii care contraindică sarcina),
 de natură psihologică (rezolvarea dilemei dintre plăcerea actului sexual şi refuzul
procreerii).
CONTRA
 Biserica consideră că se intervine în cursul firesc al vieţii
 Medical:
 se ia în consideraţie raportul riscuri – beneficii ptr. unele mijloace contraceptive
 Etic: consimţământ informat (accept, cunoaşterea efectelor secundare)

II.1.c. STERILIZAREA
Este o metodă contrceptivă ireversibilă. Se practică uneori pentru stoparea reproducerii bolnavilor
retardaţi mental (Ex. SUA din 1927 câte 100.000 de subiecţi/an).
În anul 1994, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat limitarea acestor
tendinţe. Franţa a stabilit condiţiile care trebiuesc îndeplinite pentru sterilizarea persoanelor cu
retard mental sever:
 dovezi că starea nu se poate ameliora,
 să aibă relaţii sexuale efective,
 să aibă minim 20 de ani.
 să-i fie cerută părerea (în măsura în care este posibil să înţeleagă),
 numai dacă nu sunt posibile alte metode cotraceptive,
 să fie făcută cerere de către familie sau tutore legal,
 această cerere să fie analizată de o comisie multidisciplinară – cere să avizeze
oportunitatea procedurii.

II.2. CLONAREA
Definiţie
Clonarea reprezintă totalitatea procedeelor care permit obţinerea unui număr de “copii genetice”
ale unor organisme cu însuşiri cunoscute.
Tehnici de bază
a. Secţionarea (clonarea) embrionară - o celulă se împarte în două părţi şi se crează artificial
doi gemeni.
b. Transferul nuclear - clonarea de celule adulte cu nuclei ai altor celule.
Istoric:
 1928 - primul transfer nuclear;
 1952 - clonarea la broaşte;

5
 1963 – introducerea termenului de “clonă” (Haldane);
 1984 - clonarea unei oi din celule embrionare;
 1996, 5 iulie - se naşte oaia Dolly (Institutul Roslin, Scoţia)
 1997, 4 martie - Bill Clinton (SUA), interzice utilizarea de fonduri federale pentru studii în
domeniul clonării.
 1997, decembrie - Revista “Science” declară clonarea ca fiind una din cele mai mari realizări din
domeniul ştiinţific;
 2000, octombrie - tentative de clonare la speciile pe cale de dispariţie;
 2002 - clonarea unei pisici – numită CC (Carbon Copy = copie la indigo);
 2002, noiembrie – dr. Severino Antinori (Italia) anunţă că se aşteaptă prima naştere a unui
copil clonat;
 2002, 27 decembrie – Clonaid (o companie asociată cu secta raeliţilor) anunţă naşterea primei
fetiţe prin clonare, Eva, prin operaţie cezariană, cu Gn = 3100g;
 2003, 3 ianuarie - cercetători din Olanda anunţă naşterea unui copil clonă într-un cuplu de
lesbiene;
 2003 - cercetători din Japonia anunţă naşterea unui băiat clonat.
(Întrucât firma Clonaid nu a pus la dispoziţie datele ştiinţifice, nu au fost certificate
evenimentele anunţate).
 2003, 14 februarie - oaia Dolly a trebuit să fie eutanasiată, datorită unui cancer pulmonar de
origine virală;
 2003, 14 august - cercetători chinezi au utilizat pentru prima dată tehnica clonării pentru a
obţine embrioni hibrizi (amestec de AND de la iepure şi om), numiţi HIMERE, relansând
dezbaterile etice.

- Păreri PRO:
 O cale nouă de a furniza unui cuplu steril un copil biologic pe cale oarecum naturală.
 Deschide porţi pentru eugenie (tehnică de ameliorare a unor specii din regnul vegetal sau
animal, pentru îmbunătăţirea materialului genetic şi creşterea productivităţii).
 Problema etică: în ce măsură consumul acestor produse rezultate afectează omul.
 Problemă etică: mari îngrijorări în legătură cu extrapolarea metodei la om.
 Clonarea unor specii pe cale de dispariţie. (A fost clonată o specie de antilope).
 Scenariu ipotetic: cazul unui copil bolnav în stadiu terminal care necesită un transplant de
măduvă.
 Problemă etică: poate fi clonat acest copil pentru a putea avea la dispoziţie măduvă
compatibilă în scop de transplant?
 Se preconizează constituirea unor bănci de organe obţinute prin clonare şi folosirea
acestora la transplanturi (inclusiv xenotransplanturi = transplant de organe modificate
genetic de la animale la om)
 Problemă etică: ce statut vor avea clonele din aceste bănci de organe?

- PăreriCONTRA:
 Religia: “Cercetătorii se joacă de-a Dumnezeu”.
 Costul ridicat. (Cine va avea acces ? – doar cei bogaţi ?)
 Fiabilitatea (randamentul scăzut), rata de succes fiind de 2%-3%.
 Temeri legate de abuzuri de clonare ( Ex. crearea soldatului perfect).
 Afectarea diversităţii genetice. ( Va rezulta o populaţie relativ uniformă. Extrapolând, în
caz de afectare a unui individ cu un anumit tip de virus, această uniformitate poate
determina îmbolnăvirea întregii populaţii ).
 Posibilitatea ca prin această metodă să se ajungă la anumite malformaţii genetice la
urmaşii clonelor. S-a demonstrat că aceste clone sunt predispuse la la îmbolnăviri şi
îmbătrânirea prematură. (Nucleul se prelevează de la o celulă adultă, o celulă având un
număr limitat de diviziuni celulare).

6
  Posibilitatea creării unor supraoameni şi a unor infraoameni ( utilizaţi ţintit: supraoamenii
constituie elita = clasa alfa, clasa de mijloc = clasa beta, iar infraoamenii, cei care trebuie
să muncească, constituie clasa inferioară = clasa gama)
 Ar putea înlătura comportamentul sexual normal al oamenilor (situaţii extreme - ca de ex.
n-ar mai fi nevoie de bărbaţi).
 Care va fi statutul juridic al clonei ? (Ex. ar exista situaţia ca donatorul să fie în acelaşi
timp frate geamăn şi părinte).
 Care va fi statutul juridic al băncilor de organe?
 Se creează portiţa discriminărilor sociale . (Poate apărea o categorie nouă de sclavi).
Majoritatea ţărilor au prevederi legislative care interzic categoric clonarea fiinţei umane. (Inclusiv
România). În august 2000, Anglia legiferează clonarea pentru obţinerea de ţesuturi şi organe
pentru tratament (clonarea terapeutică este permisă, dar nu şi cea reproductivă).

II.3. TRANSPLANTUL DE ŢESUTURI ŞI ORGANE

Corpul uman este SACRU şi nu trebuie să facă obiectul unor interese materiale (comerţului). Sunt
vizate: demnitatea umană, libertatea umană şi integritatea fizică.
Progresele medicinii au stabilit că există nevoia de transplant de organe. Această tehnică se
practică pe plan mondial, inclusiv în România. Cererea este foarte mare, dar oferta de organe este
redusă. Pentru aceasta este necesară o reglementare foarte strictă a procedurii.
Ca principii:
 Respectarea demnităţii umane
 Respectarea integrităţii umane
 Anonimatul donatorului
 Gratuitate
Trebuie făcută distincţia între:
a. Organe neregenerabile şi organe regenerabile (ex. sângele)
b. Prelevarea de organe de la persoane decedate şi de la persoane în viaţă.
 Problema etică: stabilirea momentului morţii.

Legislaţie în domeniu:
În România:
 Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei (perimată);
 Legea nr. 2/08.01.1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe.
 Legea nr. 104/2003 şi Normele Metodologice - conţin prevederi ţintite pentru prelevarea de
ţesuturi şi organe de la cadavru.
 Anexa I la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 104/2003 cuprinde şi Protocolul de
declarare a decesului.

Câteva din aceste prevederi legislative:

 Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe se fac doar în scop terapeutic.
 Donator poate fi o persoană în viaţă sau o persoană în stare de moarte cerebrală, cu
compatibilitate genetică între donator şi primitor (Primul pas - se face testarea genetică)
 Prelevare de la DONATORUL VIU:
 să fie major,
 să fie în deplinătatea facultăţilor mintale,
 consimţământ liber, în scris,
 garanţia că nu există niciun pericol pentru viaţa donatorului,
 explicarea riscurilor şi consecinţelor posibile ale donării (consimţământ informat),
 consimţământul poate fi oricând retras înainte de prelevare.
 Prelevarea şi donarea de ţesuturi şi organe nu poate face obiectul unei tranzacţii
materiale ci se face în mod gratuit.
 Este un act profund umanitar, recunoscut inclusiv de către biserică.
 Anonimitatea donatorului şi primitorului.

7
  Nu se va face transplant prin prelevare de la minori şi nici de la persoane fără
discernământ. Excepţie: donarea şi transplantul de măduvă osoasă între fraţi. (Trebuie
acordul ambilor părinţi şi, dacă copilul are minim 10 ani, i se cere părerea).
 Prelevare de la CADAVRU:
 Prelevarea se face numai dacă decesul a fost confirmat medical, pe bază de criterii de
natură clinică pentru declararea decesului:
 comă profundă, areactivă,
 absenţa reflexelor de trunchi cerebral (fotomotor şi corneean)
 absenţa ventilaţiei spontane (testul de apnee),
 minim 2 trasee EEG care să ateste lipsa activităţii corticale (efectuate la interval de
6 ore pentru adulţi şi 12 ore pentru copii).

Cele mai frecvente transplanturi:

 transplantul de cord (cardiomiopatii dilatative),
 transplantul renal (IRC st. IV),
 transplantul de măduvă osoasă (aplazie medulară severă, leucemii)
 transplantul de ficat (ciroze, hepatită virală cu complicaţii majore, adenom hepatic,
tromboză de venă portă),
 transplantul de ţesut osos (nu ridică probleme mari de compatibilitate).

Recomandări etice şi de natură juridică (OMS):

a. de la o persoană decedată se poate face prelevare de ţesuturi şi organe dacă a fost obţinut
consimţământul acesteia înainte de deces sau nu există motive a se crede că s-a opus în timpul
vieţii.
b. Medicii implicaţi în tratarea donatorului nu pot fi implicaţi în declararea morţii acestuia şi nici în
tratamentul primitorului. (Practic sunt 3 comisii: una care tratează donatorul, alta care declară
decesul donatorului şi altă comisie care tratează primitorul).
c. Recoltarea de la un donator decedat este preferabilă recoltării de la un donator în viaţă.
d. Adulţii în viaţă pot dona, de preferinţă, la rude. (Trebuie să fie un donator perfect informat ).
e. Nu se va face recoltarea de ţesuturi şi organe de la minori sau de la persoane fără
discernământ, cu excepţia ţesuturilor regenerabile.
f. Corpul uman sau orice parte a sa nu poate face obiectul unei tranzacţii comerciale.
g. Trebuie oprită orice încercare de publicitate pe bază de premise comerciale.
h. Se interzice oricărui individ sau instituţii implicate, să solicite sau să primească foloase
materiale care depăşesc cheltuielile strict necesare pentru realizarea acestei manopere.
i. Să fie o distribuţie etică a persoanelor care vor beneficia de această procedură pe bază de liste
de aşteptare întocmite pe baze strict medicale, fără discriminare. (Principiul echităţii)

IMPORTANT!!! DE CUNOSCUT ŞI PREVEDERILE ACTUALE REFERITOARE LA TRANSPLANT

(TITLUL VI din LEGEA NR. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)

III. BIOETICA SFÂRŞITULUI VIEŢII

EUTANASIA
Se traduce prin moarte bună, liniştită, fericită (EU = bun, armonios, THANATOS = zeul morţii)
DEFINIŢII:
- “Gentle and easy death” (Dicţionarul Oxford)
- Moarte fără dureri (DEX)
- Metodă de provocare de către medici a unei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil -
pentru a-i curma suferinţa grea sau prelungită. (DEX)
- Un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale având suport etico-juridic şi fiind în interesul
bolnavului, în sensul că duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care, în stadiul actual al
ştiinţelor medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, iar prognosticul suferinţelor sale este
un sfârşit apropiat şi inevitabil.

8
CRITERII DE CLASIFICARE:
III.1. Criteriul voinţei bolnavului, după care poate fi: eutanasie voluntară, involuntară sau
nonvoluntară.
III.2 Criteriul acţiunii medicului, după care poate fi: eutanasie activă sau pasivă

III.1.a. EUTANASIA VOLUNTARĂ

Pacientul, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, având dreptul şi libertatea de a alege, consimte,
chiar cere să fie eutanasiat.
 Problema etică: majoritatea suferinzilor în fază terminală au posibile tulburări psihice şi
mentale; se pune problema validităţii acestei solicitări.
Exemplul clasic: bolnavul în stadiul terminal, lucid, care solicită scurtarea suferinţelor din cauza
durerilor netratabile şi/sau a pierderii demnităţii şi, în acelaşi timp, fiind conştient că nu mai are
nicio şansă să se vindece.

III.1.b. EUTANASIA INVOLUNTARĂ

Pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost consultat asupra gestului tanatogen sau a
declarat anterior că nu doreşte să fie eutanasiat.
 Problema etică: acordul ar fi putut fi obţinut, dar nu a fost obţinut. Cea mai gravă abatere
etică dintre toate!!!

III.1.c. EUTANASIA NONVOLUNTARĂ

Se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege el însuşi între a trăi şi a muri, datorită
suferinţelor fizice sau psihice.
 Problema etică: alţii iau decizii (decizie prin substituţie).
Exemple: un nou-născut plurimalformat, un bolnav în comă profundă, un bolnav în stare
vegetativă susţinut doar de aparate, un bolnav cu afecţiuni psihice severe.
 Problema etică: atenţie la tendinţa de abuzuri şi eugenie.
 Problema etică: familia trebuie să-şi dea acordul pentru scoaterea din priză a aparatelor
de menţinere a vieţii.

III.2.a. EUTANASIA ACTIVĂ (pozitivă, directă, “omorârea din milă” )

Moartea este provocată în mod activ şi deliberat. se efectuează anumite gesturi care determină
moartea (care altfel nu ar surveni în acel moment). Presupune intervenţia activă a unei persoane
(nu neapărat a medicului), prin utilizarea unui mijloc tanatogen.
 Exemplu 1: un rănit grav pe front care-i cere unui camarad să-i tragă un glonţ în cap.
 Exemplu 2: aplicarea unei injecţii cu clorură de potasiu, supradoză cu insulină, supradoză
de alte medicamente (morfină).

III.2.b. EUTANASIA PASIVĂ (negativă, indirectă, “a lăsa să moară”)

Presupune o inacţiune: abţinerea de la utilizarea anumitor mijloace terapeutice sau întreruperea
unor măsuri obişnuite de nutriţie sau tratament.
 Exemple: îndepărtarea mijloacelor de susţinere a vieţii, îndepărtarea mijloacelor de
terapie, îndepărtarea mijloacelor de hrănire/hidratare, acordarea de îngrijiri minimale.

Majoritatea medicilor blamează eutanasia activă, deşi unii admit eutanasia pasivă.
Declaraţia de la Madrid (1987): “Eutanasia, adică oprirea vieţii unui pacient printr-un act deliberat,
chiar la cererea acetuia sau a aprţinătorilor, este contrară eticii” …(în completare) “… aceasta nu
impiedică medicul să respecte voinţa pacientului de a lăsa procesul natural al morţii să-şi urmeze
cursul”.
 Cea mai MARE problemă MORALĂ: Este vreo deosebire între omor şi eutanasie? răspuns:
Cel care omoară aduce moartea, ceilalţi lasă natura să-şi urmeze cursul”.
 Exemplu: În caz de COD ALBASTRU (stop cardio-respirator) există eventualitatea ca
echipa de resuscitare să nu se grăbească.

9
Argumente PRO
1. Compasiune (milă) - suferinţa este foarte mare, boală inumană, mizerie umană.
2. Dreptul de a muri - opusul dreptului la viaţă – ca aspect al dreptului la autodeterminare.
Nuanţat: “libertatea de a muri, dar nu neapărat dreptul de a muri” .
3. Progresul social - conform căruia societatea ar avea obligaţia ( de natură eugenică ) de a-i
elimina pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic sau psihic. ( teorie utilitaristă, în vogă în
anii ’20, dar perimată după abuzurile naziste )
4. Necesitatea economică - argument pragmatic, conform căruia, datorită marilor costuri
necesare pentru menţinerea în viaţă a unor cazuri fără speranţă, este de preferat eutanasia.
Resursele se pot distribui mai eficient pentru alte cazuri (în scop terapeutic sau în scop
profilactic).

Argumente CONTRA
1. Este prea radicală (Distruge problema în loc să o rezolve).
2. Nu are justificare etică (Principiul totalităţii: înlăturarea unui segment pentru salvarea
întregului, dar nu invers).
3. Inadmisibilă legal (Codul Penal o asimiliază omorului ).
4. Greu de pus în practică (Nu se găseşte uşor persoana/medicul dispus să o facă).
5. Devine tot mai puţin necesară (Medicina paleativă se preocupă de asigurarea calităţii vieţii
până la sfârşit).
6. Teama de a nu se ajunge la abuz (Eutanasia nonvoluntară să ajungă la generalizare ).
7. Biserica se opune categoric. (“Să nu ucizi”, “Falsă milă”, “Numai Dumnezeu poate hotărî să
ia viaţa”, Rolul religios al suferinţei ca portiţă spre pocăinţă”)

ASPECTE ETICE ALE CERCETĂRII MEDICALE

Obiectivele cercetării biomedicale sunt:
1. Ameliorarea metodelor de diagnostic, tratament şi profilaxie
2. Înţelegerea etiologiei şi patologiei anumitor boli.

În anul 1964, la Helsinki, Asociaţia Mondială a Medicilor elaborează DECLARAŢIA A.M.M., care
conţine următoarele principii de bază în domeniul cercetării biomedicale pe subiecţi
umani:
1. Cercetarea biomedicală pe om trebuie să se conformeze principiilor medicale general acceptate;
trebuie să se bazeze pe o experimentare iniţială în laborator, în faza a doua pe animale şi abia
în faza a treia pe om.
2. Proiectul şi fiecare fază a experimentului trebuie să fie clar definite şi cuprinse într-un protocol
experimental. Acest proiect experimental va fi examinat şi avizat de către o COMISIE ETICĂ.
3. Cercetarea se va face de către persoane calificate d.p.d.v. ştiinţific.
4. Răspunderea este a persoanei calificate medical şi nu a pacientului.
5. Trebuie să existe o corelaţie între riscul asumat de către subiect şi beneficiul pentru subiect şi
pentru întreaga societate. Regula de bază: Interesele pacientului trebuie să primeze
asupra intereselor societăţii.
6. Dreptul pacientului de a-şi păstra integritatea (fizică şi psihică) şi viaţa sa . Pacientul are dreptul
de a se retrage oricând din experiment.
7. Medicul trebuie să prevadă riscurile potenţiale ale experimentului, să evalueze potenţialele
riscuri pe tot parcursul experimentului şi să oprească experimentul dacă este cazul.
8. Subiectul trebuie să fie informat asupra obiectivelor studiului, a metodelor utilizate, a
beneficiilor scontate şi asupra riscurilor potenţiale. Pacientul poate să refuze participarea la
experiment sau, dacă a acceptat iniţial, poate să se retragă oricând, pe parcursul cercetării.
Este obligatoriu să existe consimţământul pacientului, preferabil în scris.

10
  Între medic şi pacient se creează, de obicei, o anumită relaţie datorită căreia, pacientul
poate fi determinat să accepte participarea la experiment. Exemple de constrângere:
penitenciare, mediul cazon, azile, cămine, instituţii de boli psihice, ş.a.
9. Minorii şi persoanele fără discernământ nu pot participa la astfel de studii decât cu
consimţământul reprezentantului legal. Un copil poate să-şi dea consimţământul dacă este
considerat legal capabil.
10. Protocolul studiului de cercetare trebuie să conţină o declaraţie cu aspectele etice şi să fie
consemnat că principiile acelei declaraţii etice au fost respectate.

Astfel de prevederi au fost incluse şi în Codul de deontologie medicală al C.M.R.:

(Vezi Capitolul V Situaţii speciale – “Reguli privind cercetarea medicală pe subiecţi umani”).

11