Hidromel facut de bunicul: Miere( cea rezultata in urma procesului de extractie

chiar daca aparent are impuritati,)25% ; Apa din fantana 75%; se mai adauga
fructe de padure (mure, zmeura, gherghine, etc.) Se lasa la fermentat 10-15 zile
pana cand lichidul se limpezeste. Se imbuteliaza in sticle inchise la culoare. Se
pastreaza la loc intunecat si racoros.

Într-o sticlă (de sticlă) de un litru, se pun 6-8 linguri de miere polifloră lichidă, o
jumătate de linguriţă de polen de albine şi se completează cu apă (de izvor,
dacă este). Se închide sticla ermetic şi se lasă la macerat timp de 2 zile, la
întuneric (învelită în prosop) şi la temperatura camerei, agitându-se de 3-4 ori
pe zi. Rezultă un suc cu gust plăcut, acidulat, cu efecte tonice. Se consumă de
preferinţă cu 15-20 minute înainte de mesele principale.
Se face o cură de 20 de zile, timp în care se bea jumătate de litru pe zi de către
persoanele care au activitate intensă fizică sau psihică sau le lipseşte pofta de
mâncare. Pe lângă faptul că are în compoziţia sa toate mineralele mierii, ajută
la o mult mai bună asimilare a acestor elemente din alimentele consumate,
stimulând secreţia sucurilor gastrice. Ajută la relaxare, favorizează apariţia unei
stări de spirit vioaie, astfel încât organismul să se revigoreze, somnul să fie
liniştit iar ziua de muncă să-i fie o plăcere.
Aveţi toată încrederea în noi, albinuţele, şi nu mai otrăviţi natura!

http://forum.stuparitul.com/viewtopic.php?f=32&t=550
Am inceput sa caut faimoasa reteta a unui stupar roman dar mai trebuie
insistat.
Respectivul stupar a luat locul 1 la nu mai stiu ce concurs organizat la un
congres al Apimondiei.
Mai insist.
Am gasit insa ceva scris de regretatul C.Antonescu.Fac mai jos un rezumat sa
vedeti ca sunt ceva probleme ca sa obtii un hidromel clasa intai.

Vinul de miere sau hidromelul (bautura fermentata alcoolic din apa si miere sau
apa +must de struguri si miere) este cunoscut demult.
Retete folosite de romani si de fapt de toata Europa antica:
Se preparau doua feluri de hidromel din miere (demisec si sec)
Masurile erau volumetrice:
hidromel sec - doua masuri de apa fiarta si racita si o masura de miere (o
masura = 0,55 litri)
hidromel demisec - o masura de miere si 315 ml de apa.
Vasul se tinea la soare (sigur acoperit) 40 de zile apoi se tragea in vas curat si
se trecea la umbra la invechit.
Se gaseste totul in scrierile lui Pliniu,Columella si Paladiu.
Un alt sortiment de hidromel cu must de struguri:
Se prepara un must bun de struguri (atentie,sa nu fie struguri de HPD ),se
adauga cam a cincea parte miere (nu specifica daca volumetric sau masic),se
lasa la fermentat cam 40 de zile,se tragea in vas curat si se punea la invechit.

Gata cu antichitatea,urmeaza secolul XX.Aici gasim date mai complete.

Ca idee,dupa fermentare hidromelul se trage in vas curat si se tine la invechit 3
ani dupa care se trage la sticle,se dopuieste,se ceruieste si dupa 4 ani e bun de
baut.E vorba de un hidromel de calitate nu de cine stie ce posirca.
Daca mai sunt amatori care doresc sa prepare hihromel ii rog sa anunte si voi
continua.
Cand am zis ca e mai cu schepsis si ca va rog sa veniti cu retete nu am glumit.

Continui cu spicuiri din C.Antonescu:

In continuare C.Antonescu citeaza din Fl.Begnescu (1928):

""Una din greutatile intampinate in prezent la obtinerea unei fermentatii totale
a mierii pure (este vorba de mierea pe care o obtinem si noi acum prin
centrifugare) consta in lipsa elementelor nutritive : aciditate
convenabila,tanin,compusi de azot si fosfor care alcatuiesc hrana
fermentilor.Crescatorii de albine din antichitate nu cunosteau nici stupii cu rame
mobile si nici centrifuga.Folosind mierea cu un continut oarecare de
pastura obtinuta prin sfaramarea si presarea fagurilor asigurau fara a
stii elementele necesare pentru a face posibila o fermentatie completa
""
Procedeul antic a dainuit pana catre al doilea razboi mondial.Se obtinea
obautura delicioasa prin fermentarea in butoaie a spalaturii fagurilor de la stupii
primitivi dupa presare si stoarcere.
Voi continua.

Unii crescatori de albine confunda modul de preparare al hidromelului cu

prepararea vinului.Se crede ca daca se anesteca o cantitate de apa cu miere si
drojdie de bere in 3 saptamani prin fermentare se obtine un bun hidromel.
[Asemenea retete gasiti cate vreti pe internet].
n realitate lucrurile nu stau chiar asa intrucat componentii fizico chimici ai celor
doua materii prime difera:
- Mustul din struguri are o compozitie echilibrata in mod natural,are o cantitate
de zaharuri cuprinsa intre 180-300 g/l,o aciditate corespunzatoare,contine
taninuri,compusi de azot si fosfor pentru hrana drojdiilor,arome specifice si
altele,componenti care dau vinului in urma fermentatiei dupa limpezire un gust
armonios si ii asigura limpiditatea si rezistenta in timp.
- Mierea de albine in afara de zaharurile ei este lipsita de o serie de componente
indispensabile obtinerii unei unei bauturi armonioase si durabile.Compusii de
fosfor si azot care formeaza hrana fermentilor se elimina in timpul fierberii
mierii in apa.Pentru a echilibra mustul de miere dupa fierbere si racire se
impune a se adauga urmatorii corectori: acid citric,tanin,hrana pentru fermenti
(fosfat de amoniu),si o maia puternica de fermenti.
In cazul cand se prepara hidromel cu sucuri de fructe se tine seama ca acesta
preia o parte o parte din acizi si tanin din sucul fructelor.

Continuare:
Fazele de preparare a hidromelului sunt urmatoarele:
1. Fierberea unei cantitati de miere cu apa,spumuirea si racirea.
2. Corectarea mustului de miere racit cu acid citric,tanin,hrana pentru fermenti
(fosfat de amoniu) si administrarea de fermenti puternici (nu drojdie de bere.)
3. Fermentarea.Odata cu aceasta toate operatiile decurg ca la tehnologia
vinului.Cand se prepara hidromel cu sucuri de fructese extrag mai intai sucurile
apoi se amesteca cu solutia de miere racita.

Aceasta a fost introducerea.Urmeaza vreo 7 retete.

Apoi voi scrie si eu ce minuni am facut,ce am baut pe la alti stupari si retetele
lor.
Intre timp voi cauta si reteta de la hidromelul care a luat o medalie de aur.
Daca sunteti de acord voi regrupa totul intr-un nou topic - Hidromelul
Ca aici am facut in stilul nostru,am plecat de la una si am ajuns la alta.

Toate astea au un descantec pe care l-am mai scris.Fermentarea sa se faca in

jurul temperaturii de 20 de grade.Aici este clenciul principal,asa ca mai avem de
asteptat o luna cel putin.

http://ourcradleradauti.3x.ro/site/bukovina/ro/place/content/economy/old_practi
ces.html
Albinăritul
În ţinuturile bucovinene, albinăritul este o ocupaţie multimilenară, datând încă
din epoca tracilor. Despre existenţa ei ne vorbeşte Herodot, care în Istoriile sale,
descriind ţinutul nord-dunărean, mărturiseşte că albinele „. . .sunt aşa de multe
pe ţărmul stâng al Dunării. încât împiedică chiar şi pe oameni să treacă fluviul".
Adânc înrădăcinat în viaţa românilor, albinăritul a dăinuit apoi veacuri de-a
rândul, ajungând ca în epoca voievodală numai în Moldova să existe sute de
stupine, asupra cărora documentele domneşti începând din secolul al XV-lea, ne
dau foarte multe ştiri.
Acestea erau nelipsite din daniile făcute ctitoriilor ca şi de pe moşiile domneşti,
iar prin sate mulţi locuitori ţineau pe lângă gospodăriile lor şi câţiva stupi. Aşa
se face că timpul lui Ştefan cel Mare, produsele exportate către Veneţia au fost
tocmai mierea de albine şi ceara folosită pentru iluminatul palatelor ducale.
Starea înfloritoare a stupăritului în Bucovina, îl va determina mai apoi pe
Dimitrie Cantemir să aştearnă alese pagini de apreciere a acestei ocupaţii,
savantul domnitor dovedindu-se a fi un bun cunoscător al vieţii albinelor.
Astfel în Descriptio Moldaviae el scrie următoarele : „Voi spune ceva cât de cât
despre albine, fiindcă eu am băgat de seamă că îndeletnicirea albinăritului nu
este neplăcută şi poate că nici nu o ştie toată lumea.
Bucovinenii trag foarte mari foloase de pe urma lor; toate câmpurile sunt pline
de flori dintre cele mai frumoase şi cele mai plăcute, iar pădurile le dau
necontenit hrană îndestulătoare ca să-şi strângă ceara şi mierea. Aceştia ar
avea foloase şi mai mari de pe urma lor, dacă li s-ar îngădui să păstreze toate
roiurile care roiesc în fiecare an. Dar pravila ţării îi opreşte să aibă stupi mai
mulţi decât îngăduie pământul fiecăruia, pentru ca înmulţirea albinelor la unul
să nu-i păgubească pe vecini.
În afară de faguri de miere şi ceară obişnuită, albinele mai fac şi o anumită
ceară cu un miros foarte puternic şi de o culoare negricioasă, nu pentru
păstrarea mierii înăuntru ci împotriva luminii soarelui. De aceea prisăcarii când
prind un roi nu cu regina lui, îl aşează într-un stup în care fac găuri şi crestături
în locuri felurite. Albinele, mai înainte de a se apuca de altceva, astupă găurile
şi crestăturile cu ceara neagră de care am pomenit mai sus, fiindcă ele nu pot
lucra decât în întuneric şi abia după aceea se apucă de lucru.
Ceara aceasta, împreună cu mierea, o scot prisăcarii la vremea hotărâtă ;
fiindcă are un miros aproape ca de ambră şi ţine la razele soarelui, ei o vând cu
atât mai scump.
S-a băgat de seamă că roiurile de albine care se află prea aproape unele de
altele, când se întâlnesc în văzduh, încep o bătălie aprigă, care nu încetează
până când una sau alta din părţi nu o ia la goană înfrântă. Partea biruitoare nu
mai adună de aci înainte mierea florilor, ci se duce în fiecare zi la fagurii în-
vinşilor şi ia mierea adunată, pe care aceştia nu o pot apăra.
Când prisăcarii bagă de seamă că albinele lor lucrează fără spor, le stropesc pe
câte le găsesc în stupi cu var stins în apă. A doua zi se duc la vecinul pe albinele
căruia au prepus, îi arată petele albe şi-l pun să le împlinească paguba căşu-
nată".
Pe atunci stupăritul se făcea încă primitiv. La munte familiile de albine erau
adăpostite în buduroaie făcute din scorburi de copac, iar la câmp în stupi de
paie.
Sătenii aşezaţi în vecinătatea pădurii, au întrebuinţat în trecut numai stupi din
buduroaie de lemn, aşa cum se mai pot vedea şi astăzi la unii apicultori mai
bătrâni. Acoperiţi cu câte o lespede mare de piatră, sau cu „haizaş" de şindrilă,
stupii erau aşezaţi la loc însorit, în rând, pe două prăjini prinse pe ţăruşi sau pe
câteva pietre, cât mai sus de la pământ ca să nu tragă umezeală şi să nu intre
şoarecii în ei.
În partea de jos, li se făcea câte o gaură care servea de urdiniş, iar pentru clădit
fagurii, stuparul le prindea înăuntru două, trei beţe aşezate cruciş, între care
albinele lucrau mai apoi tot cuibul familiei.
Când sezonul marelui cules era pe sfârşite şi în celule mierea se aduna
ispititoare, stuparul afuma albinele cu pucioasă (sulf) şi astfel după ce roiul
murea, putea să scoată fagurii din stup.
Până la introducerea în anul 1865 a maşinii de extracţie a mierii prin
centrifugare, fagurii erau extraşi prin presare cu mâna, iar ceara rămasă era
topită şi făcută turte.
Fiind foarte apreciată în trecut ca materie primă pentru iluminat ca şi în
medicină, ceara din Moldova era mult căutată pe piaţa internaţională. De aceea
Ştefan cel Mare a restrâns mult comerţul cu ceară de albine, care pe atunci se
exporta numai de domnie, cântărită în preţ greu de aur.
Vânatul
Deşi ca ocupaţie secundară, bucovinenii au practicat vânatul de multe veacuri
în urmă. Ţinutul prielnic al aşezării, înconjurat din toate părţile de codri adânci,
în care mişunau tot timpul mistreţi, lupi, vulpi, iepuri, cerbi, căprioare, jderi şi
alte vieţuitoare, au atras încă de timpuriu pe locuitorii de aici la arta vânatului.
La început acesta se făcea cu mijloace tradiţionale, lucrate cu dibăcie şi
meşteşug, arma de foc fiind folosită aici mult mai târziu. Unele din aceste
mijloace poartă încă urmele vânatului primitiv din partea locului, în timp ce
altele prin ingeniozitatea lor reprezintă o tehnică mult avansată.
Din prima categorie fac parte gropile-capcane folosite îndeosebi pentru mistreţi
şi lupi.
1. Groapa- capcană pentru mistreţi este o groapă adâncă de circa 2 m de
formă circulară, nu prea largă care se amplasa pe potecile unde îşi aveau
ei trecerea obişnuită. După ce se săpa, groapa se masca la suprafaţă cu
frunzare şi iarbă, iar noaptea când mistreţii veneau din pădure spre
ogoarele sătenilor, că
 deau de-a valma câte doi, trei într-o capcană.
2. Groapa-capcană pentru lupi se săpa după aceleaşi dimensiuni ca şi prima,
numai că pe margine era prevăzută cu un ţarc circular dublu, făcut din
nuiele, în care se închidea noaptea o oaie. Amplasată în adâncul pădurii,
zbieratul oii atrăgea noaptea lupii spre capcană, dar când fiarele săreau
ţarcul, cădeau deodată în groapa adâncă fără să mai poată ieşi.
Tehnica gropilor-capcane a fost folosită până târziu fapt pentru care urmele lor
se mai văd şi astăzi prin pădurile din împrejurimi, unele locuri purtând chiar
numele „La groapa de lupi".
Din categoria a doua de mijloace vânătoreşti, tradiţionale, mai perfecţionate, pe
care le-au folosit localnicii, fac parte capcanele propriu-zise.
Acestea se confecţionează atât din fier, cât şi din alte materiale, fiind aproape
toate mobile. Cu capcana de fier numită simplu şi „fier", se prindeau vulpile şi
lupii, îndeosebi iarna când hrana era mai puţină.
Căprioarele se vânau în timpul verii cu „şmâcul" — capcană confecţionată la
desiş, din două jordii tinere de carpen, încordate cu vârfurile spre pământ ; iar
pentru iepuri se puneau iarna pe lângă clăile de fân, capcane din sfoară de păr
de cal.
De asemenea se mai prindeau păsările cu „laţul", vulpile şi bursucii făcând fum
la vizuină sau cu câinii, iar mistreţii prin atac direct, lovindu-i într-un loc strâmt
cu parii.
Pe lângă aceste forme tradiţionale de vânătoare, bucovinenii au folosit în
ultimul timp arma de foc. Îndeosebi toamna, pânda de noapte la mistreţi era
nelipsită aici, iar vânătorile colective la vulpi şi iepuri în timpul iernii, la care
participau întotdeauna ca hăitaşi şi copiii din sat constituiau prilejuri de mare
bucurie.
Pescuitul
Cu toată interdicţia stăpânirii, localnicii n-au plătit niciodată datoria pescuitului,
iar pârâiele şi-au sporit în fiecare an bogăţia acvatică. Pentru că alături de
boişteni şi grindele, aici urcau vara în timpul puhoaielor spre cotloane ascunse,
cleni iuţi şi mrene argintii, porcuşori greoi şi ţoabe, ademenind pescarii spre
tainice locuri.
La apă curgătoare, pescuitul a fost practicat mai întâi cu mâna, dat fiind că
apele aici nu sunt prea adânci şi se poate scotoci orice cotlon. Tot o formă a
pescuitului cu mâna este răstocitul. Acesta constă în izolarea unei „ştioalne"
(cotlon larg si adânc) de restul pârâului, prin închiderea apei, care se dirijează
pe o gârlă nouă. După ce apa din cotlon este aruncată afară cu găleata, peştele
este prins foarte uşor cu mâna şi adus pe mal.
Pentru celelalte specii de peşti, ei au folosit deopotrivă şi alte mijloace ca:
vadul; acolo unde boiştenii roiau în „bătături" dese, apoi leasa pusă noaptea pe
gârle la apă repede, vârşa, la loc cu apă adâncă şi liniştită, sticla şi sacul şi mai
puţin undiţa.
De asemenea, în ultimul timp au folosit noaptea şi lampa cu carbid, iar pentru
iarnă au practicat şi practică până azi pescuitul la copcă cu furculiţa.
În veacul trecut, pentru a asigura cantitatea de peşte necesar în gospodărie,
mulţi dintre săteni şi-au săpat prin grădini eleştee proprii, în care au crescut şi
înmulţit diferite specii de peşti, printre care mai răspândite sunt carasul şi
crapul. Pescuitul la eleşteu se făcea mult mai uşor; aici se întrebuinţau în mod
obişnuit ceaunul şi crâsnicul sau volocul, peştele fiind mai puţin sprinten decât
în apele curgătoare.
Teascurile
În Bucovina vinul se făcea mai demult din pere văratice şi mere, îndeosebi din
căzături, pentru că cele culese din pom se păstrau pentru iarnă. Întotdeauna
însă, indiferent de soi, se căuta ca fructele rezervate pentru vin să fie cit mai
suculente.
Astfel spre sfârşitul verii, când prin livezi începeau să se coacă perele mălăieţe
şi să se pârguiască primele mere, bucovienii îşi pregăteau teascul pentru „scurs
vinul".
Acesta era construit dintr-un trunchi masiv de obicei din lemn de păr, care se
fixa pe alte două bucăţi de lemn — puse transversal dedesubt, — într-o anexă a
gospodăriei, sub acoperiş ca să fie la adăpost de ploi şi zăpadă.
La mijloc teascul era prevăzut cu o scobitură adâncă de formă pătrată,
prevăzută în partea de jos cu o gaură, pe unde curgea mustul. În scobitură se
puneau într-o lădiţă găurită, fructele zdrobite pentru presare. După ce se
umplea, peste fructe se aşeza un capac gros din lemn de stejar, pe care se
clădeau câteva bucăţi cubice de lemn, apoi se lăsa deasupra butucul de presare
masiv şi greu, prins la un capăt de corpul teascului. De acesta se atârnau
apoi diferite greutăţi (îndeosebi bolovani) după trebuinţă.
Atunci din teasc ţâşnea bolborosind mustul tulbure şi duce, îmbiind la băutură
nouă.
Când apoi la gura de scurgere şuviţa de must se subţia de tot, era semn că
presarea s-a terminat şi conţinutul teascului se schimba. În vederea acestei
operaţii, butucul de presare se ridica de capătul liber în sus şi se sprijinea pe un
cui de lemn, ce lega cei doi pari cu găuri înfipţi anume pentru aceasta de am-
bele părţi ale teascului, iar fructele din scobitură erau scoase şi date pentru
hrana animalelor.
Pe lingă presa propriu-zisă, teascul din mai avea şi câteva obiecte auxiliare
printre care : una sau două troci cu „bătăleie" (chilugi) pentru zdrobit fructele,
un căuş pentru alimentat teascul şi o putină în care curgea mustul.
Teascul de lemn pentru vin a fost întrebuinţat de unii săteni cu unele
îmbunătăţiri, până în zilele noastre. De aproape două decenii în urmă însă,
paralel cu folosirea acestuia s-a introdus aici şi presa cu şurub de fier, care azi
tinde să înlocuiască cu totul vechiul teasc.
Oloiniţele
Metoda de obţinere a uleiului din seminţe de dovleac a fost cunoscută de
bucovineni cu multe veacuri în urmă.
Extragerea se făcea ca pretutindeni la teasc. Teascul de „oloi" sau oloiniţa era
construită după aceeaşi tehnică ca şi teascul pentru vin, numai că aici scobitura
unde se puneau seminţele era de formă circulară şi mai puţin adâncă decât la
celălalt.
De asemenea, oloiniţele era prevăzute cu un sistem cu totul aparte de presare.
La acestea extragerea se făcea prin strângerea cu pene, pentru care aveau la
bătut doi „berbeci" mobili, confecţionaţi din două bucăţi masive de lemn, care
prin rotirea lor pe un ax vertical, loveau ca nişte măciuci în penele teascului,
acţionând puţin câte puţin braţul de presare. În acest fel se asigura o presare
lentă, dar puternică.
Pentru ca seminţele să fie însă bune de pus la teasc, trebuia ca mai întâi
acestea să fie uscate bine la căldură, apoi pisate în nişte troci mari de răchită
sau pive, după care se mai frământau încă o oră, două în coveţi, până ce făina
devenea moale şi uleioasă. Pentru a uşura cât mai mult operaţia pisatului
seminţelor, în veacul trecut oloiniţele aveau chilugii de la piuă legaţi de o
prăjină, care trecea din podul casei prin acoperiş afară, unde era înfiptă în
pământ sau se lega de o grindă de la acoperiş. În acest fel prăjina fiind elastică,
sălta chilugii înapoi, ceea ce uşura mult lucrul pisatului.
După extragerea oloiului, seminţele presate se numeau „truşnic", folosit
îndeosebi pentru hrana vitelor cu lapte.
Tehnica obţinerii uleiului de dovleac în satul bucovinean este veche. După cele
câteva oloiniţe care au rămas până astăzi, putem crede că ea este mult
anterioară secolului al XVIII-lea, şi s-a dezvoltat cu deosebire în veacul trecut.
Tot de atunci s-a moştenit şi numele de Oloieriu, dat de obşte acelor săteni care
au practicat în mod deosebit această ocupaţie.
În prezent, consumul de ulei de floarea-soarelui din comerţ a înlocuit aproape
total deliciosul oloi de dovleac. De aceea şi extragerea acestui produs a devenit
o raritate.
Prelucrarea cânepii
Din tot lucrul gospodinelor bucovinene, cel mai greu a fost întotdeauna lucratul
cânepii. Munca aceasta istovitoare, care începea de primăvara şi dura tot cursul
anului le răpea femeilor cea mai mare parte a timpului, numai ca să poată
îmbrăca pe membrii familiei. Pentru că de la recoltatul cânepii şi până la pânza
gata de croit, este un drum lung şi anevoios.
Odată semănată şi crescută mare, prima operaţie la cânepă era culesul. În
acest scop, gospodinele din sat se însoţeau mai multe la un loc, ajutându-se pe
rând. De obicei pe acelaşi ogor se semăna şi cânepă de vară şi de toamnă, iar la
primul cules ele alegeau doar pe cea de vară, care era deja coaptă.
Cânepa culeasă se lega în mănunchiuri, numite aici „fuioare", cât puteai
cuprinde cu mâna, i se tăiau rădăcinile şi se întindea chiar acolo pe ogor ca să
se usuce. După ce se zvânta bine, era adunată de pe câmp şi pusă la topit în
baltă, pe prundul unui râu sau pe imaş. Cum în aceeaşi baltă puneau cânepă
mai multe gospodine, trebuia ca fiecare să-şi pună tot atunci şi un semn la
fuioarele ei, să ştie unde şi câte cite are. (1 cită= 12 fuioare).
Dar câteodată când ploua mult, apele râului se umflau şi se prăbuşeau
învolburate la vale, spălând tot ce întâlneau în cale. Atunci era primejdie mare
pentru cânepă. De aceea nu rare ori se auzea pe maluri în miez de noapte,
învălmăşit cu vuietul apei, cât un glas de femeie care striga neputincios după
cânepă dusă pe apa sâmbetei.
Dacă însă scăpa de puhoi, — cazul cel mai fericit, — atunci. când erau gata
topite, fuioarele se scoteau din baltă, se spălau bine în pârâu şi se întindeau
răsfirate pe prund ca să se usuce.
Urma „ruperea" la meliţoi (meliţă mare), unde se îndepărta din fuioare partea
lemnoasă a tulpinii, numită aici „pozderie". După aceea, ca să iasă şi pozderia
mai fină, fuioarele se dădeau şi la meliţă, apoi se scuturau bine şi se înnodau la
capete.
Dar cu aceasta lucrul nu era gata. Cânepă încă mai avea laolaltă cu firele lungi
şi smocuri de fire scurte şi mai aspre. De aceea trebuia trasă la „ragilă", unde
se alegeau numai firele lungi şi mătăsoase din fuior, restul rămânând deoparte.
Aceasta purta numele de „buci" şi se torcea separat, mai mult pentru ţoale de
aşternut pe jos.
Fuiorul rezultat de la ragilă, se torcea apoi în furcă, iar de pe fus, firul se depăna
în gheme mari şi se da pe „caleap".
În acest fel se obţineau „torturi" lungi, pe care gospodinele ca să fie bune de
urzit pânză din ele, trebuiau să le înălbească.
Între timp, prinse cu lucrul cânepii, nici nu observau când trecea vara, apoi
toamna, şi deodată se trezeau cu iarna în prag.
Acum venea şi rândul torturilor de cânepă. Se scoteau toate în curte şi se
clădeau în „zolniţă" iar peste ele se turna leşie fierbinte de cenuşă. În acest
scop, gospodinele legau de toartele zolniţei o bucată de ţol mai des, în care
puneau un căuş de cenuşă din vatră, iar deasupra turnau apă clocotită. Spălând
cenuşa, apa se scurgea prin cârpă pe torturile de dedesubt, înmuindu-le.
Operaţia aceasta se repeta de mai multe ori, după care torturile erau scoase de
acolo şi puse la îngheţat. În acest fel, firele de cânepă deveneau albe ca ghiocul
şi se puteau urzi.
Urzitul consta în întinderea firelor din torturi pe urzitor — un cadru de lemn
rotativ, care se monta cu un capăt într-o scobitură făcută la o grindă a tavanului
casei, iar cu celălalt jos, pe o bucată de lemn anume, — pentru a pregăti
urzeala pânzei. Tot acum, cu ajutorul crestăturilor de pe ramele urzitorului, se
stabilea şi lungimea pânzei ce urma să fie ţesută, calculată aici în „reze" şi
„jârebgi".
Totul fiind măsurat, în casă se montau pe loc stativele, iar firele urzite se
„nevedeau" prin iţe şi prin spată, pregătindu-se pentru ţesut, — operaţie ce
dura aproape toată iarna.
Mai apoi, când pânza era gata, ca să fie bună de croit, aceasta trebuia din nou
spălată de mai multe ori, „bdilită" — cum se spune aici şi întinsă vara la soare,
unde pe prundul fierbinte se mai albea încă, după care se strângea în valuri şi
se da în folosinţă.
Prelucrarea lânii
Alături de cânepă, lâna a constituit întotdeauna a doua materie primă
indispensabilă, din care bucovinenii şi-au confecţionat o gamă largă de produse
pentru casă : ţoale, cergi, lăicere, macaturi; articole de îmbrăcăminte ca :
sumane, cioareci, obiele, apoi straiţe, desagi sau au împletit cu andreaua cio-
rapi, mănuşi şi alte obiecte.
Dat fiind aşezarea satului în partea de nord a ţării, cu un climat mai rece, în
decursul vremii s-au crescut aici numai oi ţurcane. De aceea şi lâna folosită în
gospodărie, era potrivit regiunii geografice mai aspră, iar articolele obţinute din
ea, păstrând aceeaşi calitate.
Cu toate acestea, datorită priceperii şi măiestriei lor, gospodinele au ştiut să
scoată din lâna de aici unele produse puţin egalabile.
Aceasta însă presupune o muncă deloc uşoară. Prelucrarea lânii se face printr-
un lung şir de operaţii, cerând înainte de toate o bună stăpânire a meşteşugului,
apoi o practică îndelungată şi de aici experienţa acumulată peste veacuri, în
scopul realizării unor ţesături de cât mai bună calitate.
După tunsul oilor primăvara, lâna obţinută este făcută ghem şi se leagă cu două
miţe ca să nu se desfacă. Aceasta se numeşte „o lână", de la fiecare oaie,
făcându-se câte un ghem separat. Mai târziu prin iulie-august, gospodinele vin
la râu şi spală lână de „usuc", apoi o întind pe pietrele încălzite ca să se usuce.
Operaţia nu durează prea mult, fiecare după cite oi are şi lâna iese curată,
numai firul ei.
Urmează scărmănatul sau „foşălatul" — cum i se spune aici. Cu doi „foşălăi" din
lemn cu dinţi de fier, lâna este scărmănată, operaţie în urma căreia se obţin din
ea două categorii : lâna mai lungă, bună de tors şi canura, mai scurtă şi mai
aspră. Cea din prima categorie se leagă după foşălat în caiere şi se toarce (un
caier fiind cât se poate pune o dată în furcă) în timp ce canura este folosită în
stare brută la căptuşit pledurile, încălţămintea de iarnă etc.
Când lâna este destinată pentru cergi, lăicere, straiţe şi alte ţesături
„învârstate", cea albă înainte de a se toarce se „boieşte" adică se vopseşte. În
trecut aceasta se făcea numai cu culori naturale, obţinute din florile, coaja şi
fructele diferitelor plante. Dintre cele tradiţionale, mai folosite în sat erau : coaja
de nuci verzi şi frunzele — pentru verde, coaja de păr — pentru galben , floarea
de cicoare — pentru albastru şi şofranul — pentru roşu.
Lâna laie (gri) şi cea neagră, nu se vopseşte niciodată. După ce se toarce, din
lâna toarsă se ţese „pănură" sau postav pentru sumane şi obiele sau se
întrebuinţează în combinaţie cu celelalte culori la ţoale şi scoarţe. De
asemenea, din lâna albă nevopsită se ţes iţarii şi cioarecii, iar în amestec cu cea
neagră este folosită la cuverturi.
O operaţie caracteristică până azi prelucratului lânii este piuatul. Piua — pe cale
de dispariţie în ţara noastră, este o instalaţie hidrotehnică ce îndeseşte şi
înfrumuseţează ţesăturile de lână prin baterea lor cu „maiuri" sau ciocane grele
de lemn, în vase tot din lemn, în care se pune apă caldă. Prin această batere,
care durează circa o zi şi o noapte, firele de lână se umflă, se îngroaşă şi se
îndeasă, obţinându-se un postav gros, dar elastic şi moale.
Acţionată de şuvoiul apei, piua este prevăzută cu o roată aidoma roţii de moară,
care învârtindu-se pune în mişcare fusul — cilindric, prismatic sau octogonal —
care formează axul roţii. Pe acesta sunt fixate penele sau dinţii care poartă
maiurile din oale şi anume câte o oală pentru două maiuri. Fusul învârtindu-se,
penele ating alternativ cozile maiurilor, ridicându-le şi lăsându-le să cadă asupra
ţesăturii din oală, peste care se aruncă din când în când, cam la un ceas o dată,
apă caldă.
Piua, în strânsă legătură cu păstoritul, căci implică ţesături din lâna oilor, are o
origine străveche în ţinuturile româneşti.
La întoarcerea acasă, atât „pănura" cât şi celelalte ţesături, erau întinse pe
câţiva pari înfipţi în pământ sau între stâlpii cerdacului, ca să se usuce, după
care erau date în folosinţă.
Prelucrarea pieilor
Legat de creşterea animalelor, pe care au practicat-o din vechime bucovinenii
au cunoscut întotdeauna şi meşteşugul prelucrării pieilor, din care şi-au
confecţionat diferite produse de vestimentaţie, harnaşamente şi obiecte de uz
personal. Dintre acestea, mai întrebuinţate au rămas până astăzi pieile de oaie,
dar n-au lipsit nici cele de vită. Mai rar s-au folosit cele de porc.
Ca tehnică de prelucrare, pieile, indiferent de categorie, după ce se uscau se
puneau la tăbăcit sau la „dubit" — cum se spune aici. Cele de oaie se puneau la
tăbăcit în apă cu sare sau zer călduţ, după ce mai întâi fuseseră umezite şi
presărate peste tot cu tărâţe de grâu. Aici se lăsau circa 14—16 zile, când se
scoteau şi se întindeau din nou la uscat. Celelalte piei de vită şi de porc, se
tăbăceau într-o soluţie de var, cu ajutorul căreia se îndepărta şi părul de pe
piele, putând să fie lucrate mai bine. Dar se pregăteau şi după procedeul pieilor
de oaie.
După tăbăcire, cele de oaie erau trase cu cârligul şi se albeau. Operaţia aceasta
se făcea în felul următor : pielea puţin umezită sau „jilăvită" era agăţată cu un
capăt de tavanul tindei, iar cu un cârlig de mână din fier cu scară, se trăgea
îndesat pe faţa pielii, până ce acesta se întindea cât trebuia şi devenea moale.
Acum se putea „înălbi".
Cu ajutorul unei custuri ascuţite, faţa era rasă bine şi uniformizată, după care
suprafaţa curăţată se freca peste tot cu un praf alb de piatră — numită aici
„piatra cojocului", care se găseşte din belşug pe dealul cu acelaşi nume din
localitate.
În acest fel pieile deveneau bune de lucru, confecţionându-se din ele căciuli,
bundiţe, cojoace, pieptare, gulere şi alte produse. Din pieile de vită tăbăcite se
lucrau de asemenea scurteici, apoi chimire înflorate, pungi pentru bani, opinci,
harnaşamente şi tot felul de curele ; iar din cele de porc se făceau numai opinci.
Tehnica pielăriei a cunoscut în vremurile trecute, o largă practicare printre
localnici.
Vărăritul
Vărăria a fost cunoscută în Bucovina din timpuri străvechi. Blocurile de piatră de
var în cantităţi mai mari se aduceau transportate în carele cu boi. Cuptorul
pentru ars varul se instala în malul unui dâmb şi trebuia să fie destul de mare,
să încapă 5-6 care de piatră, iar focul trebuia să ardă fără întrerupere trei zile şi
trei nopţi.
Pentru obţinerea varului cei care îl prepară spun că este nevoie de multă
pricepere şi îndemânare. „Se pregăteşte văradniţa, cuptorul săpat în pământ
unde se va arde calcarul şi se pleacă cu carele după piatra de var. Ea va fi
mărunţită manual, cu ajutorul unor ciocane speciale. Piatra spartă se aşează pe
straturi în ordine descrescătoare, clădită ca şi solzii peştelui. În final, ea
seamănă cu o locuinţă răsturnată. Partea exterioară se izolează cu ţigle pentru
păstrarea căldurii în interiorul cuptorului. După ardere, se scoate jarul şi se lasă
10-12 ore cuptorul să se răcească. Pentru a obţine varul, piatra arsă se stinge
cu apă.
Vopsitul în coloranţi vegetali
Vopsitul cu coloranţi extraşi din plante a fost cunoscut în Bucovina din cele mai
vechi timpuri.
Cu toată gama de produse industriale apărute în comerţ, după cel de-al doilea
război mondial, s-au mai văzut sătence care foloseau plantele la vopsitul firelor
pentru ţesături cât şi la încondeiatul ouălor. În unele case există şi azi scoarţe şi
lăicere vopsite cu plante.
Pentru acest meşteşug se cere pricepere şi multă răbdare. In primul rând
:trebuie cunoscute plantele ce pot folosi la vopsit şi timpul de recoltare al
acestora.
Gospodina cu experienţă trebuie să cunoască bine metodele de extragere a
coloranţilor şi de fixare a culorii pe fire. Cantitatea de fire ce urmează a fi
vopsite pentru fiecare culoare, trebuia ştiută cu exactitate deoarece nu
totdeauna se pot nimeri două nuanţe la fel.
Recoltarea plantelor
Timpul de recoltare trebuie respectat cu stricteţe.
- Florile plantelor se culeg înainte de a începe să cadă petalele.
- Frunzele se recoltează vara, în lunile iulie-august sau toamna devreme, până
nu cade bruma.
- Cojile de ceapă se adună treptat, când sunt uscate.
- Cojile de păr, de pădureţ şi de prun se recoltează la sfârşitul lunilor august şi
septembrie.
- Cojile de stejar, de arţar şi de arin se recoltează spre toamnă, încercându-se
mai întâi să nu aibă pomii mâzgă sub coajă.
- Fructele se recoltează când sunt bine coapte.
- Paiele de ovăz se folosesc după ce se recoltează seminţele şi sunt bine uscate.
Plantele recoltate se pun la uscat în straturi subţiri, la umbră.
Cojile, rădăcinile, florile şi frunzele se pot folosi şi verzi. În cazul acesta este
nevoie de cantităţi mai mari.
Când sunt păstrate pentru mai mult timp se aşează în saci de pânză, la loc ferit
de căldură şi umezeală.
Cojile de nuci se pot folosi verzi sau uscate, cele verzi se pun la macerat 3-4
zile.
Usucul (apa unsuroasă în care s-a spălat lâna) se foloseşte, asociat cu alţi
coloranţi, la vopsitul firelor.
Coloranţii extraşi din plante, în majoritate, prind pe firele de lână. Câteva plante
dau coloranţi care prind şi pe firele de bumbac, cânepă şi in. Important este ea
la vopsitul firelor să avem pregătite substanţele care întăresc culoarea şi care
se procură din comerţ: piatra acră (alaun de potasiu), calaican (sulfat feros).
Altele se pot găsi în gospodărie: zerul de la brânză, borşul de putină, zeama de
la varza murată, leşia tare din cenuşa lemnului de brad, cenuşa din ciucălăi
(coceni de porumb), huştele (târâtele de borş). În lipsă de altceva, se poate
folosi sarea şi oţetul.
Unul din cele mai vechi şi mai eficace mijloace pentru întărirea vopselii este
urina.
Ce trebuie să ştie o gospodină pentru buna reuşită a vopsitului cu plante.
-Plantele să fie curate, să nu fie amestecate cu alte fire de plante, să nu aibă
gunoaie sau praf, să fie culese la timp, ţinute la loc potrivit.
-Pentru vopsitul firelor se recomandă apa de izvor sau cea de râu.
-Lâna să fie bine spălată, să n-aibă impurităţi şi să nu fie toarsă prea răsucit, ca
să poată pătrundă bine culoarea.
-înainte de a introduce în vasul în care se vopseşte, se moaie în apă călduţă în
care să stea cel puţin o jumătate de oră, apoi fără a se stoarce se introduce în
vopsea.
-în timpul vopsitului, sculurile, care nu trebuie să fie prea mari, se mestecă uşor
pentru a prinde culoarea uniform.
-Cantitatea de apă şi de plante ce se pune la fiert trebuie să fie potrivită cu
cantitatea de fire şi nuanţa pe care dorim să o obţinem.
-Vasul în care se vopseşte să fie foarte curat, să nu aibă urme de grăsime, de
asemenea mâinile să fie curate.
Procedee cunoscute
Deseori gospodina potriveşte cantităţile de plante după experienţa ei; nu există
o reţetă anume. Unele au constatat, de exemplu, că la 1 kg fire sunt necesare
11 -12 1 apă, iar din plante, cu aproximaţie, următoarele cantităţi:
- 3-4 pumni de floare uscată;
- 4-5 pumni de coajă şi rădăcină uscată;
- 7-8 pumni de frunze uscate.
Cantităţile se măresc când se vopseşte cu plante verzi.
Cojile verzi sau uscate se pun la fiert la foc moale, lăsându-se 3-4 ore până iese
toată materia colorantă. După răcire, se strecoară şi lichidul în care se introduc
firele, muiate mai întâi, se dă la fiert, fără a se stoarce. Nu se introduce la
început toată cantitatea, se pun mai întâi câteva fire pentru a încerca nuanţa. O
dată cu firele puse la fiert, se introduce şi soluţia pentru fixarea culorii.
Când se întăresc firele cu calaican, cu piatră acră, acestea se pisează mărunt şi
se dizolvă mai întâi în leşie.
Firele, după ce au fiert până a intrat vopseaua în ele, se lasă în vas până se
răceşte apa, se spală apoi cu leşie şi se limpezesc în apă rece. Se pun la uscat
la umbră.
Dacă ni se pare că o culoare a ieşit prea închisă, punem leşie în vasul în care au
fiert şi cu tot conţinutul lăsăm să mai dea un clocot. Ca să obţinem mai multe
nuanţe din aceeaşi culoare, scoatem pe rând firele din vasul în care fierb.
Mai există un procedeu, mai ales când dorim să obţinem mai multe nuanţe din
aceeaşi culoare: Punem plantele într-un vas cu apă mai puţină şi le fierbem
împreună cu substanţele pentru fixarea culorii, din care obţinem un lichid
concentrat. În vasul cu apă caldă în care punem firele, adăugăm esenţa
necesară pentru nuanţa ce o dorim şi lăsăm să fiarbă până obţinem nuanţa.
Pentru obţinerea mai multor nuanţe se adaugă treptat din esenţa respectivă.
Aceasta însă nu trebuie păstrată mult timp, pentru că se depreciază.
Vopsitul firelor
Culoarea neagră
Pentru culoarea neagră se foloseşte coaja de arin fiartă şi întărită cu calaican
sau piatră acră. De asemenea şi coaja de stejar sau de nuci verzi. Acest
procedeu poate fi folosit pentru firele de lână, de bumbac, in şi cânepă.
Cojile de arin şi sovârf, în cantităţi egale, se pun într-un vas cu apă multă, cu un
teasc deasupra şi se dă la fiert la foc domol, lăsând să fiarbă 3-4 ore până iese
culoarea. Se lasă să se răcească apoi se strecoară şi se pune din nou la fiert
împreună cu firele şi calaicanul, câteva clocote, până iese culoarea.
Culoarea galbenă
Pentru firele de in, cânepă şi bumbac, gospodinele folosesc şi astăzi calaicanul
dizolvat în borş de putină fierbinte care dă culoarea galbenă maroniu pentru
vârstele de la ştergare folosite ca feţe de masă. Această soluţie nu prinde
culoarea pe firele de lână.
Cojile de ceapă albă, uscate, fierte şi împietrite, dau diferite nuanţe de galben
deschis. Cojile pot fierbe o dată cu firele sau separat. Pe firele de lână se prinde
bine, pe bumbac şi cânepă culoarea iese ştearsă.
Cojile de ceapă roşie, fierte şi împietrite, dau culoarea galben roşcat.
Coaja de măr pădureţ, fiartă, împietrită dă culoarea galben arămiu.
În zeama frunzelor de mesteacăn, fiartă, împietrită, se pun firele de lână şi se
dau la fiert pentru culoarea arămie; culoarea prinde şi pe firele de bumbac şi
cânepă.
Paiele de ovăz fierte timp mai îndelungat, împietrite, dau culoarea crem;
aceasta se prinde numai pe firele de lână.
Culoarea cafenie
Se obţine din zeama de coajă de mesteacăn amestecată cu zeama fiartă de coji
de nuci verzi. Mai înainte însă firele sunt vopsite în galben cu coajă de pădureţ
sau cu floare de pojarniţă, apoi se introduc în zeama de mai sus, împietrită.
Cojile de ceapă roşie uscate, fierte, în zeama împietrită cu leşie, dau culoarea
cafeniu roşcat.
Cojile de nuci verzi (macerate), fierte, întărite cu zeamă de varză sau borş de
putină, dau un cafeniu mai închis.
Coaja de arin, fiartă, amestecată cu coaja de nuci verzi, fierte din nou în borş,
dau un cafeniu frumos.
Coaja de prun, coaja de nuci verzi, floare de sovârf, fierte odată şi împietrite,
dau un cafeniu închis. Culoarea prinde şi pe firele de bumbac, cânepă şi in.
Culoarea roşie
Sfecla roşie se pune la copt cu coajă cu tot, după ce s-a copt se curăţă de coaja
subţire, se taie bucăţi mici şi se pune la fiert în borş de putină; se lasă până iese
toată culoarea. Se strecoară, se pun firele, se întăreşte cu calaican şi se dă din
nou la fiert până prinde culoarea. Iese un roşu sângeriu.
Frunzele de mesteacăn se fierb cu băcan roşu şi în zeama strecurată, împietrită,
se introduc firele de lână, se fierbe din nou şi iese un roşu deschis.
Scoruşele bine coapte împreună cu vişinele de asemenea bine coapte, se
zdrobesc şi se fin o zi şi o noapte în borş. Se strecoară, se introduc firele întărite
cu piatră acră şi se dau la fiert. Iese roşu mai deschis numai pentru firele de
lână.
Coaja de perj (prun vânăt) se fierbe şi se lasă 3-4 zile în apa în care a fiert până
iese toată vopseaua. In zeama strecurată se introduc firele împreună cu borşul
şi se dau din nou la fiert până prinde culoarea bine. Se scot firele şi se spală cu
leşie. Iese un roşu aprins. Culoarea prinde şi pe firele de in şi cânepă.
Coaja de arin se fierbe până iese culoarea. Se introduc firele împreună cu
boabele de soc macerate, se întăreşte cu piatră acra şi se pun la fiert până intră
în fire toată culoarea. Iese un roşu închis. Firele vopsite sunt spălate cu zeamă
de varză sau borş. Culoarea prinde şi pe firele de cânepă.
Mugurii de arin sunt uscaţi şi puşi la fiert în borşul în care se introduc firele şi
piatra acră. Se lasă să fiarbă mai mult timp. Iese un roşu sângeriu.
Culoarea albastră
Usucul de lână se fierbe cu piatră albastră (din comerţ) dizolvată în borş. Se
introduc firele şi se lasă 3-4 zile până intră culoarea, apoi se spală în leşie.
Tot în usucul de lână se topeşte sâneala şi se adaugă zeama de ştevie fiartă şi
împietrită. în acest amestec se introduc firele şi se lasă să fiarbă până prinde
culoarea. Când sunt gata, se spală cu leşie. Culoarea albastră obişnuită prinde
pe firele de lână.
Pentru culoarea albastră mai sunt folosite viorelele albastre în cantităţi mari
care se fierb împietrite şi în apa colorată se introduc firele care au fost mai întâi
spălate în borş şi se dau la fiert.
Acelaşi procedeu se foloseşte şi cu florile de cicoare.
Culoarea verde
Usucul de lână se fierbe şi se împietreşte cu piatră acră sau calaican şi se
introduc firele de lână care au fost vopsite mai întâi în galben, acestea
transformându-se în verde deschis.
Firele de lână vopsite, galbene întâi, în flori de pojarniţă sau de drobiţă, întărite
cu piatră acră, se ţin 4-5 ceasuri în borş, se spală apoi cu leşie şi rămâne
culoarea verde.
Se foloseşte şi laptele câinelui, toată planta, fără rădăcină şi se fierbe cu zeamă
de răchită şi usuc de lână, se împietreşte cu piatră acră. Culoarea prinde numai
pe firele de lână (verde deschis).
Coji de arin şi frunze verzi de nuc se pun la fiert împreună şi se lasă până iese
culoarea. Se strecoară şi în zeama respectivă se introduc firele împietrite şi se
pun la fiert. Iese culoarea verde închis care prinde şi pe firele de in, cânepă şi
bumbac.
Culoarea violet
Coaja de păr se pune la uscat apoi se fierb cu apă multă timp mai îndelungat
până iese culoarea. Se strecoară şi se împietreşte. Firele sunt ţinute o jumătate
de oră în apă căduţă, apoi tăvălite în cenuşă se introduc în conţinut şi se pun
din nou la fiert, apoi se lasă 24-30 ore. Când sunt gata se spală cu borş. Iese
culoarea violet deschis care prinde şi pe firele de cânepă.
Boabele de soc şi de căline sunt frământate şi lăsate 3-4 zile la macerat. Se pun
la foc în apă împietrită odată cu firele. Când a prins culoarea se scot firele şi se
spală cu leşie. Culoarea iese violet pal şi prinde pe firele de lână.