UTILIZAREA METODELOR ACTIV PARTICIPATIVCE IN FOLOSIREA

EFICIENTA A INFORMATIILOR CONTABILE PRIVIND ACTIVELE

CIRCULANTE MATERIALE IN SISTEM HORECA

Lucrarea tb saaiba un cuprins

(La sfîrșit trec nr pag , poate mai adaug ceva)

1. Notini fundamentale
1.1 Comerţul, turismul şi serviciile, forme de organizare a activităţii economice
1.1.1 Caracterizarea activității de comerț
1.1.2 Caracterizarea activității de turism
1.1.3 Caracterizarea activității de alimentație publică
1.2 Contabilitatea activităților economice - sistem informaţional

1
1.3 Contabilitatea - creatoarea imaginii fidele
1.4 Utilizatorii informației contabile
1.5 Situațiile financiare sursa informării
1.5.1 Informații furnizate de bilanț
1.5.2 Informații furnizate de contul de profit și pierdere
Capitolul 2 Noțiuni fundamentale privind stocurile
2.1 Managementul și gestiunea stocurilor
2.1.1 Definiţia și caracterizarea stocurilor
2.1.2 Clasificarea stocurilor
2.1.3 Rolul şi functiile stocurilor
2.2 Contabilitatea stocurilor
2.2.1 Inventarierea stocurilor
2.2.1.1 Definiția și funcțiile inventarierii
2.2.1.2 Felurile și principiile inventarierii
2.2.1.3 Etapele inventarierii
2.2.2 Evaluarea stocurilor
2.2.2.1 Aspecte principale ale evaluării

1.1 Comerţul, turismul şi serviciile, forme de organizare a activităţii economice –

numerotaticapitolelesisubcapitolele cu cifrearabe
De-a lungul întregii existenţe a omenirii, aceasta a fost preocupată de dezvoltarea
sa, în toate laturile sale. Cea mai importantă latură, rămâne încă din vechime, latura

2
materială, respectiv asigurarea bunurilor materiale necesare traiului. Satisfacerea nevoilor
populaţiei a fost şi va rămâne baza activităţii economice .
Activitatea economică are o sferă atotcuprinzătoare de resurse şi nevoi care
reprezintă universul economiei, ce poate fi definit prin trei componente1:
- semnele de punctuatie se pun dupaindicarea nr. notei de subsol (la final)
1. unitatea economică- verigă elementară în care se realizaeză activitatea
economică, altfel spus subiectul economiei;
2.resursele (mijloacele) economice necesare desfăşurării activitaţii economice, în
relaţie cu sursele de finantare;
3. actele(faptele) economice denumite generic tranzacţii economice.
Un alt aspect important legat de activitatea economică este cel legat de cine
desfaşoară activitatea, respectiv gospodăria în fapt, sau familia, ca persoană fizică şi
întreprinderea economică, respectiv persoana juridică (adică persoana fizică care se
înscrie într-un cadru juridic organizat). Cei care realizează activitatea economică prin
faptele lor sunt agenții economici, unitățile economice sau instituționale și contribuie în
acest fel la procesul de diviziune a muncii 2. Diviziunea muncii are ca efect apariția
unităților economice care participă fie la intregul ciclu economic, respectiv productie-
circulație-repartiție consum, fie doar la o secvență a ciclului. Creșterea nivelului de
dezvoltare, a productivității muncii și diversificarea producției, a determinat impărțirea
producției materiale si serviciilor pe sectoare astfel3:
- sectorul primar- care cuprinde agricultura și piscicultura
- sectorul secundar-cuprinde industria și construcțiile
- sectorul terțiar- cuprinde ansamblul serviciilor.
Indiferent de sectorul de care aparțin, pentru a ptea desfășura activități cu scop
lucrativ, persoanele fizice si juridice care doresc acest lucru se pot asocia pentru a constitui
„ societăți cu personalitate juridică”.
Societățile care dobândesc personaliatate juridică, se pot constitui în una din
următoarele forme4:

1Mihaela Dumitrana, Luminiţa Jalbă, Oana Duţă, Contabilitatea în comerţşi turism, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2008, p.15
2 Ilie Gavrilă, Dan Nițescu, Paul Tănase Ghiță, Constantin Popescu, Economie, Manual pt. cl. XI
,Ed. Economică, București, 2000, p.22
3 Ghe.Crețoiu, Stelian Iordache, Ioan Cavachi, Liviu Moraru, Economie, Manual pt. cl.XI, Ed.
Antet, 2006, p. 15
4 Legea nr. 31/1990 a societăților, republicată și actualizată prin legea 163/2018

3
 va rog savedetiactualalegislatiesiprecizarilereferitoare la soc.com (in sensul ca
legea 31/90 actualizatavorbestedoar de societati, faraatasamentulcomerciale)
- societăţi cu răspundere limitată,
- societăţi în comandită simplă,
- societăţi în comandită pe acţiuni,
- societăţi pe acţiuni,
- societăţi în nume colectiv.
Toate aceste societăţi se deosebesc între ele prin resursele şi sursele pe care le
angajează în derularea activităţii de bază şi care intră în componenţa patrimoniului.

1.1.1 Caracterizarea activității de comerț

Comercializarea bunurilor şi serviciilor este o activitate cu implicaţii deosebite,
pentru orice economie naţională, fiind o ramură de bază în economia oricărei națiuni..
Comerțul este o activitate profesională, reglementată, care este „desfășurată de
agrnții economici care acționează în cadrul pieței, asigurînd actele de schimb, prin
cercetarea pe baza studiilor de piață și determinarea nevoilor reale sau latente, precum și
prin suscitarea reliefarea și argumentarea noilor nevoi pe care consumatorul potențial nu
le-a sesizat”5.
În statisticile oficiale, dacă activitatea comercială desfăşurată de către o societate
are cel mai mare aport valoric în raport cu altă activitate sau cu mai multe alte activităţi
atunci acesta este considerată ca făcând parte din comerţ. Astfel, când societăţile care
desfac bunuri materiale mobile care nu au fost semnificativ prelucrate se pot afla în una din
situații6:
- desfacere în nume şi pe risc propriu - comerţ în nume propriu;
- desfacere în nume propriu şi pe riscul altei părţi - comerţ comisionar;
- desfacere în numele şi pe riscul altei părţi - comerţ prin intermediul unor agenţi.
Bunurile materiale care intră in circuitul comercial parcurg de obicei trei etape,
respectiv: aprovizionarea, stocarea, vânzarea.
Aprovizionarea reprezintă actul comercial prin care marfa trece din proprietatea
vânzătorului în proprietatea cumpărătorului, cu acordul ambilor parteneri de afaceri.

5 Gabriela Iordache și colect. Comerț, manual pentru cl. a IX a,Ed. Niculescu, 2005, p. 83
6 Ecaterina Putz, Dina Maria Luț, Economia Comerțului, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2007, p. 11

4
 Conform reglementărilor legale în vigoare, momentul în care cumpărătorul devine
proprietar al mărfurilor poate coincide: cu primirea facturii și recepţia mărfii, urmată de
achitarea contravalorii ei; cu primirea facturii furnizorilor, caz in care se instituie un
decalaj între momentul cumpărării şi cel al recepţiei (acest decalaj determină apariţia
mărfurilor facturate dar nerecepţionate), recepţia mărfii în lipsa facturii , ceea ce determină
un decalaj intre receptie şi facturare.
„Conform modalităţolor de plată a contravalorii mărfurilor, aprovizionarea poate fi
cu plata imediată (în numerar) sau ulterioară (în numerar sau prinbancă)”7.
Stocarea - este etapa în care se formează rezerva de mărfuri destinate vânzării,
necesară desfășurării normale a activității între două aprovizionări.
Pentru un comerciant, stocul de marfă reprezintă elementul patrimonial cu cea mai
mare pondere între celelalte elemente patrimoniale. Totodată el constituie un element de al
calculaţiei costului de aprovizionare al mărfurilor vândute.
Stocurile pot fi, în raport cu exercitiul de exploatare : stocuri iniţiale, stocuri
curente, stocuri finale.
Vânzarea mărfurilor – reprezintă momentul în care mărfurile trec din proprietatea
vânzătorului în proprietatea cumpărătorului, în baza unui acord între cele două părţi
privind obiectul şi preţul de vânzare. Şi aici pot apărea decalaje datorită faptului că fie nu
au fost facturate fie nu au fost achiate.
„Realizarea neântreruptă a ciclului de exploatare comercial determină obţinerea
disponibilităţilor băneşti necesare atât reluării aprovizionărilor, cât şi asigurării profitului”8.
Indiferent de etapa constituirii stocurilor întotdeauna există o relaţie de echilibru
determinată pe baza formulei:

Stoc iniţial + Aprovizionări = Stoc final +Vânzări

Există trei forme principale de comerţ, cunoscute după modul în care se derulează
circulaţia mărfurilor pe de o parte şi participanţii la această activitate, pe de altă parte.
Acestea sunt:
A. COMERŢUL CU RIDICATA- cuprinde activitatea de vânzare a mărfurilor în
cantităţi mari către comercianţii cu amănuntul, utilizatorii industriali şi comerciali, alţi
comercianţi cu ridicata .

7Mihaela Dumitrana, Luminiţa Jalbă, Oana Duţă,op.cit. , p.20– folositi si alte surse bibliografice, nu
doar aceastapt a descrie activit de comert
8Ibidem, p. 21

5
Caracteristic acestei forme de comerţ îi sunt9:
 Actele de vânzare cumpărare au loc între agenți economici;
 Atât vânzările cât și cumpărările de mărfuri se desfășoară în partizi mari;
 Activitatea de comerț cu ridicata nu încheie circuitul economic al mărfurilor;
 Influențează atât relațiile economice din cadrul pieței bunurilor și serviciilor cât și
relațiile financiar-bancare de pe piața capitalurilor;
 Toate entitățile din acest lanț relaționează cu cele 4 piețe economice;
În comerţul cu ridicata nu se includ10:
 Vânzările de produse proprii efectuate de entităţile producătoare direct către
unitaţile comerciale sau alţi producători.
 Activitatea derulată de către bursele de mărfuri
 Exporturile sau livrările intracomunitare de produse proprii realizate direct
de către unităţile producătoare.
B. COMERŢUL CU AMĂNUNTUL – este definit ca fiind „activitatea
desfaşurată de comercianţii care vând produse, de regulă, consumatorilor pentru uzul
personal al acestora”11. Punctul se pune dupa... verificati toate triiterile la note de subsolLa
acestea se pot adăuga şi vânzările care au loc de la producător la consumatorii finali, direct
prin magazinele proprii.
Caracteristice acestei forme de comerţ îi sunt urmatoarele aspecte:
 Tranzacţiile au loc de regulă între persoane juridice, în primă fază (cea de
aprovizionare), când mărfurile trec dintr-o unitate de vânzare en gross în
unitatea de vânzare cu amănuntul, urmând ca mai apoi să intervină persoana
fizică (consumatorul final) în faza de vânzare din unitatea cu amănuntul
(bineînţeles că există des posibilitatea ca să intervină în ipostaza de
consumator final tot o persoană juridică, însă nu pentru a le revinde) ;
 Chiar dacă ambele persoane şi cea juridică şi cea fizică urmăresc să se
aprovizioneze, cantităţile de marfă tranzacţionate sunt mari pentru unităţile
cu amănuntul, iar pentru consumatorii finali sunt mici sau foarte mici;
 Numărul sortimentelor sau produselor comercializate este mare;
 Grad ridicat al dispersiei geografice a punctelor de vânzare ;
 Reprezintă etapa finală din cadrul circuitului parcurs de mărfuri.
În comerţul cu amănuntul nu se includ12:

9 Claudia Olimpia Moisă, Silvia Maican; Bazele Comerțului, Note de curs, Alba Iulia,2015, p. 51
10Sorin–Constantin Deaconu, Particularităţi ale contabilităţii entităţilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, p.64
11Mihaela Dumitrana şi colectiv, op. cit., p. 21
12 Sorin Constantin Deaconu, op. cit. , p.65

6
  Vânzările de produse care nu sunt utilizate ca bunuri de consum (cereale,
seminţe etc.);
 Vânzările de alimente şi băuturi pentru consum pe loc;
 Valoarea materialelor şi pieselor de schimb aduse de populaţie unităţilor
pentru reparaţie şi transformări de îmbrăcăminte, încălţăminte, produse
electronice şi electrice, etc;
 Valoarea obiectelor supuse reparaţiilor sau tranformărilor.
„În sfera de cuprindere a comerţului poate fi încadrată nu numai circulaţia mărfurilor
percepute ca bunuri materiale, ci putem atribui acestui domeniu şi o componentă
nematerială reprezentată de prestarea unei game variate de servicii sau executarea unor
lucrări. Avem în vedere în aceste context atât serviciile individualizate, cât şi pe cele
complementare bunurilor sau altor servicii furnizate anterior”13.
Această afirmaţie ne permite să faceml egătura cu turismul.

1.1.2 Caracterizarea activităților de turism

Formă a comertului invizibil, turismul este activitatea care oferă clienţilor deplasări
în afara localităților cu scopul satisfacerii intereselor legate de utilizarea timpului liber.
Practicarea turismului presupune existența , alături de elementele de atracție a unor
mijloace care să asigure satisfacerea nevoilor turiștilor pe periada voiajului. Aceste
mijloace sunt cunoscute sub denumirea de structuri de primire tutristice. „Turismul
presupune existenţa unei baze materiale, a unor unităţi specializate în turism dotate și
organizate corespunzător, astfel încât să contribuie la satisfacerea nevoilor turistilor”14.
Acestă activitate se completează cu varietatea de activităţi detrminată de
diversitatea unităţilor de cazare şi gradul de confort şi dotare al acestora.
Deşi serviciul este un concept nematerial, sistemul de preţuri şi tarife practicate de
unitatea de cazare exprimă valoarea serviciilor corespunzătoare în care se include
cheltuieliele de cazare şi partea de venituri care să conducă la obţinerea unui profit.
Dotarea materială a unităţii şi calitatea difertă a serviciilor determină niveluri
diferenţiate ale cheltielilor, ceea ce impune stabilirea veniturilor pe unităţi productive.
Astfel se poate face distincţie între serviciile unitătii de cazare:
Cazarea – serviciul de bază existent în unitate care îndeplineşte rolul de domiciliu
temporar. Presupune existenţa unei încăperi organizate şi echipate pentru a stisface un
număr cât mai mare de clienţi cazaţi. Ne referim aici la igienă, odihnă, lucru, alimentaţie,
13Coord. Valeriu Vrabete(coord), Contabilitatea activităţolor de turism şialimentaţie publică, Ed.
Universitaria, Craiova,2017, p.9
14 Maria Robu, Contabilitate în comerţ şi turism, xxxxxxxxxx

7
divertisment, primiri de oaspeţi, informaţii şi comunicaţii. O astfel de structură de primire,
cu funcțiuni de cazare, trebuie sa răspundă „atît diferitelor cerințe, motivații de călătorie cît
și posibilităților financiare ale turiștilor”15.
Adăugam aici serviciile complementare care necesită un inventar suplimentar.
Alimentaţia– pentru acest serviciu unităţile hoteliere trebuie să dispună de spaţii
pentru restaurant, bar, cofetării, după tipul şi mărimea unităţii de cazare, dotate cu utilaje şi
mobilier.
Activitatea de agrement– diversitatea activităţilor de petrecere utilă şi plăcută a
timpului liber depinde de gradul de dotare cu mijloace specifice cum ar fi: săli de
gimnastică, terenuri de sport, piscine, saune, jocuri mecanice.
Serviciile de informare – au un rol însemnat în cunoaşterea de către turişti a
posibilităţilor de petrecere a vacanţei şi sunt oferite de compartimentul recepţie.
Activitatea de intermediere – reprezintă partea de activitate în care turistul este pus
în legătură cu unităţi specializate în efectuarea diferitelor servicii de care poate avea nevoie
un client.
Activitatea comercială– activitate în care clientul beneficiază contracost de obiecte
necesare satisfacerii unor trebuinţe.
Din cele prezentate mai sus reies trăsăturile specifice activităţilor de turism:
 Se produc numai pe măsură ce se manifestă consumul;
 Se consumă numai la locul de producere;
 Se efectueză cu cheltuieli mari de muncă vie;
 Se individualizează la nivelul fiecărui grup sau persoane;
 Complexitate și omogenitate;
 Nu pot fi stocate.
„Valorificarea superioară a potenţialului turistic reprezintă un proces complex în
cadrul căruia dezvoltarea şi perfecţionarea resurselor materiale ocupă un loc important”16.

1.1.3 Caracterizarea activităților de alimentație publică

O altă formă, considerată particulară, de comerţ, este alimentaţia publică.
Alimentaţia publică, potrivitOUG 99/2000, este definită ca fiind activitatea de
pregătire, preparare, prezentare, şi servire a produselor şi băuturilor pentru consumul
acestora, în unităţi specializate sau la domiciliul/locul de muncă al consumatorilor.

15 Stefania Mihai și colect.,Alimentație publică și Turism, manual pt. cl.aIxa, Ed. Niculescu2005,
p.5
16Corneliu Ouatu, Organizarea activităţiiunităţilor de alimentaţie publica, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1995,p. 166

8
 Sectorul de alimentaţie publică este deci, un sector complex, serviciile de
specialitate fiind asigurate printr-o tipologie de unităţi de servicii, la fel de complexă,
fiecare dintre acestea distingîndu-se printr-o serie de caracteristici funcţional comerciale.
Particularitatea acestui gen de activitate rezultă din combinarea activităţii de producţie cu
cea de comercializare a anumitor produse alimentare care fie se realizează chiar in cadrul
unităţii fie se comercializează clienţilor în aceeşi stare.
Având drept criteriu, natura operaţiilor, unităţile de alimentaţie publică se pot
clasifica astfel:17
1. Unităţi de producţie - în care activitatea desfăţurată constă în prelucrarea
unor materii prime în scopul obţinerii unor preparate culinare şi se
caracterizează prin procurarea de la diverşi furnizori a ingredientelor
(materii prime), prelucrarea acestora, obţinerea produselor specifice
(produse finite) şi vănzarea lor către terţi sau transferarea către unităţile de
desfacere (laboratoare de cofetărie şi patiserie, carmangerii, etc). Există
unităţi de producţie în care procese le sunt mecanizate sau automate pentru
obţinerea unor cantităţi mari de preparate.
În funcţie de activitatea desfăşurată şi profilul de producţie, aceste unităţi
pot funcţiona fie independente, fie ca secţii combinate cu activitatea de
servire în cadrul aceleiaşi unităţi. În acest sens, fie ca unităţi, fie ca secţii,
trebuie să fie organizate după toate regulile de amplasare, compartimentare
pe fluxuri tehnologice şi dotare corespunzătoare productivităţii muncii, cu
utilaje mecanice, termice, frigorifice, veselă şi obiecte de inventar, în
conformitate cu prevederile normelor de ingienă-sanitară şi protecţie a
muncii.
În funcţie de activitatea de producţie, capacitatea producţiei pe zi, locul de
amplasare şi profilul unităţii se deosebesc18:
➢ bucătăria centrală (secţie în cadrul unităţilor de servire);
➢ laboratoare diverse (din preparate şi semipreparate culinare din carne –
carmangeria, de patiseriecofetărie, de îngheţată şi băuturi răcoritoare etc.).
➢ sistemul cattering – metodă modernă întâlnită în producţia de preparate
culinare
2. Unităţi de desfacere - cărora le este specifică, pe de o parte, cumpărarea
diverselor produse alimentare de la producătorii specializaţi sau de la alţi
comercianţi (mezeluri, brânzeturi,băuturi alcoolice şi răcoritoare, fructe,

17Valeriu Vrabete, Op. Cit., p. 12

18 Tehnologie hoteieră și de restaurant, curs, Univ. C-tin Brâncuși

9
 etc.) cu scopul vânzării în starea lor iniţială (mărfuri), iar pe de altă parte,
organizarea consumului acestora în cadrul unităţilor proprii (baruri, bufete,
cofetării, patiserii fără laborator propriu, etc.). „Spre deosebire de sectoarele
comerciale pentru marfuri alimentare şi nealimentare , în alimentaţia publică
servirea se realizează în condiţii deosebite de dotare şi confort. Ca urmare
cheltuielile de circulaţie în acest sector sunt mai ridicte , recuperarea lor
făcându-se printr-un regim de preţuri special ”19.
3. Unităţi mixte (de producţie şi desfacere) – desfăşoară activităţi complexe
care îmbină producţia cu desfacerea (restaurantele, bufetele expres). În
aceste unităţi gama serviciilor este nelimitată, ea depinzând de condiţiile de
dotare şi de fantezia întreprinzătorului ( programe distactive, concursuri,
transportul preparatelor la domiciliu, consultaţii tehnice, etc).
Unităţile comerciale şi de alimentaţie publică se diferenţiază prin sortimentul de
mărfuri, particularităţile de vânzare a mărfurilor, mărimea constucţiei, fluxul tehnologic.
Principalele categorii de asemenea uinităţi sunt următoarele:
1. Restaurantul este localul public cu profil gastronomic care îmbină activitatea de
producţie cu cea de servire, punînd la dispoziţia clientului o gamă diversificată de
preparate culinare, produse de cofetărie-patiserie, băuturi şi unele articole pentru fumători.
2. Barul este unitatea de alimentaţie publică, ce are un program de zi sau de noapte,
în care se servește un sortiment diversificat de băuturi alcoolice şi nealcoolice şi o gamă
restînsă de produse culinare. Cadrul ambiental este completat cu program artistic, audiţii
muzicale, video, TV. În grupa dată se disting: barul de noapte, barul de zi, cafe-bar, disco-
bar, bufet-bar.
3. Fast-Food cuprinde unităţile: restaurant –autoservire, pizzerie, snack-bar,bufet
de tip expres.
4. Cofetăria-unitatea specilizată pentru desfacerea unui sortiment larg de prăjituri,
torturi, cozonac, îngheţată, bomboane, patiseriefină, băuturi alcoolice fine şi băuturi
nealcoolice calde şi reci.
5. Patiseria– unitate specializată pentru consumul pe loc sau desfacerea la
domiciliu a producţiei proprii specifice, în stare caldă (placinte, pateuri, gogoşi,
croissanturi, etc.).
Sortimentul de băuturi include bere la sticlă, băuturi nealcoolice, răcoritoare, vin la pahar.

19Cezar Ouatu, idem, p. 22

10
Unitatea poate funcţiona şi cu profil de ”plăcintărie”, ”simigerie”,”covrigărie” sau ”pati-
bar”.
6. Unităţile de incintă-înaceastăcategorieintrăcantinele –resturanteşibufetele de
incintă.

1.2 Contabilitatea activităților economice – sistem informaţional

Plecând de la definiţia juridico- economică a patrimoniului, conform căreia acesta
este un cumul de relaţii de drepturi şi obligaţii referitoare la anumite bunuri economice,
putem deduce că raportul dintre drepturi şi obligaţii este în continuă schimbare, ceea ce
face necesară dubla reprezentere a patrimoniului, adică, atât latura materială (bunurile
economice, în speţă), cât şi latura nematerială (drepturile şi obligaţiile), din cel puțin trei
puncte de vedere (economic, juridic, financiar).
Necesităţile practice ale vieţii economice au condus la apariţia şi dezvoltarea
contabilităţii, a cărei existenţă este condiţionată tocmai de existenţa patrimoniului.
„Dezvoltarea lumii afacerilor specifice economiei capitaliste, amplificarea
genurilor de fapte (acte de comerţ), crearea unor structuri moderne în domeniul finanţelor,
băncilor, burselor de valori şi a altor mecanisme create de complexitatea relaţiilor
comerţului mondial au constituit ambianţa modernă, naturală şi necesară, pentru a permite
ca la baza organizării contabilităţii să fie aşezat conceptul juridico-economic al
patrimoniului”20
Pentru realizarea proceselor de cunoaştere şi de gestiune a patrimoniului se
procedează la organizarea datelor şi informaţiilor într-un sistem informaţional.
Activităţile informaţionale specifice domeniului contabil sunt cele care privesc
producerea şi utilizarea informaţiei contabile şi se referă la acţiuni ce vizează crearea,
colectarea, stocarea, prelucrarea datelor şi apoi difuzarea informaţiilor contabile. Aceste
activităţi presupun efectuarea unor operaţii de înregistrare şi de calcul, precum şi a
acţiunilor de analiză, interpretare, grupare, sinteză şi utilizare a informaţiilor pentru luarea
deciziilor.

20Marius Dumitru Paraschivescu şi colectivul, Contabilitate,Ed. Tehnopres, Iaşi, 2013 apud. E.

Nişulescu s.a., Drept Contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1998,p.424

11
 Reglementările contabile privind situațiile financiare anuale, aprobate prin OMFP
nr. 1802 /2014 precizează că informaţia produsă de contabilitate trebuie să prezinte
următoarele caracteristici fundamentale: relevanță și reprezentare exactă.
Relevanţa reprezintă capacitatea informaţiei de a influenţa deciziile utilizatorilor
permiţându-le fie să evalueze evenimentele trecute, prezente şi viitoare, fie să confirme şi
să corecteze evaluările anterioare. „Cu cât o persoană deţine în cadrul organizaţiei mai
multe informaţii şi cu cât posedă capacitatea de a le utilza în mod eficace, cu atât acesta
deţine mai multă putere. În mod analog, puterea şi implicit eficienţa unei organizaţii, este
cu mult mai mare, cu cât se bazează pe mai multe informaţii”21.
Relevanța-sau pertinența- ofera informației valoare predictivă și de confirmare.
Valoarea predictivă o primesc informațiile atunci când în urma analizei acestora se pot face
previziuni, ajută entitatea să profite de oportunități. Valoarea de confirmare este atribuită
atunci cînd are loc confruntarea situației prezentate cu previziunile efectuate în trecut.22
Această caracteristică are în vedere un principiu pe care comitetul pentru elaborarea
IASC l-a introdus şi anume acela al pragului de semnificaţie. Potrivit acestui principiu, o
informaţie capătă relevanţă atunci când în lipsa acesteia o persoană, poate să acţioneze , in
modul cel mai probabil, total diferit.
Reprezentarea exactă se referă la descrierea fenomenelor economice care au
influențat entitatea, descriere care deși se axează pe cifre poate folosi și cuvinte acolounde
este nevoie pentru a oferi explicatii care să conducă la construirea unei imagini complete,
neutră și fără erori. Neutralitatea are în vedere lipsa oricărei influențe pozitive sau
negative în redactarea situațiilor financiare.. Lipsa de erori se referă la absența erorilor în
selectarea și prezentarea informațiilor.
Informațiile asfel conturate, relevant și reprezentate exact,devin utile când sunt
amplificate de alte patru trăsături respectiv: comparabilitate, verificabilitatea, oportunitatea
și inteligibilitatea.
1)Comparabilitatea informaţiei se apreciază în timp (prin identificarea tendinţelor
poziţiei şi performanţei financiare a întreprinderii) şi spaţiu ( prin raportarea evoluţiei si a
poziţiei financiare la alte întreprinderi). Pentru aceasta este nevoie ca întreprinderea să
informeze utilizatorii despre politicile contabile folosite în întocmirea situaţiilor financiare
şi despre orice schimbare a acestor politici, precum şidespre implicaţiile acestor schimbări.

21Daniela Pătraşcu, Valentin Radu, Florin Radu, Profesia contabilă în IMM-uri, Ed.
Prouniversitaria, Bucureşti, 2017, p.24
22 Niculae Feleagă, Contabilitate aprofundataă, Ed. Economică, bucurești, 1996, p.41

12
 2) Verificabilitatea dă utilizatorilor informației contabile posibilitatea de a ajunge la
un consens în ceea ce privește reprezentarea exactă. Verificarea unei informații poate fi
făcută direct sau indirect. Dacă informația nu este verificabilă este necesară prezentarea
ipotezelor, metodelor și a altor factor care au dus la compilarea informațiilor.
3) Oportunitatea „semnifică disponibilitatea informațiilor pentru factorii decidenți
în timp util pentru a favoriza deciziile optime”23. Dacă de obicei o informație care nu este
oferită în timp util ea nu mai este de folos, există și situații în care informații din exercițiile
trecute sunt oportune în identificarea tendințelor.
4) Inteligibilitatea – reprezintă capacitatea de a fi înţeleasă de către utilizatori, ceea
ce înseamnă că trebuie să deţii cunoştinţe de specialitate.Totuşi, pentru că pot exista şi
situaţii în care utilizatorul (consumatorul de informaţie) nu este binecunoscător al acestui
tip de informaţie, trebuie să admitem că nu întotdeauna acestea sunt ”digerabile”. Acesta,
însă, nu poate fi un motiv de înlăturare a lor din situaţiile financiare
Reglemantările contabile permit maximizarea caracteristicilor amplificatoare, în
limite posibile fără a depăși limita relevanței sau exactității evenimentelor și tranzacțiilor
care se referă laelementele reprezentative ale situațiilor financiare
Vedetiactualelecarateristicicalitative ale inf, ctb in OMFP 1802/2014
actualizatsicompletatiinformatia de aici
În situațiile financiare și alte rapoarte conexe, informațiile sunt prezentate sintetizat,
însă de cele mai mute ori este nevoie de o detaliere a acestora, aprofundare, pentru a
facilita luarea deciziilor cu privire la resursele economice ale entității raportoare, respectiv
efectele evenimentelor și tranzacțiilor asupra poziției financiare, performanțelor, fluxurilor
de trezorerie, evoluției capitalurilor proprii și a altor aspecte semnificative ce privesc
perioada de raportare.

I.3 Contabilitatea – creatoare a imaginii fidele

Contabilitatea, aşadar, aapărut din nevoia de a fi respecate nişte reguli legate de
administrarea afacerilor, indiferent de mărimea patrimoniului sau de modul de constituire a
lui, dar şi „din nevoia de a răspunde în plan informaţional şi decizional la problematica
gestiunii mişcărilor de valori”24. Astfel că, obiectivul fundamental al contabilităţii, potrivit
Legii contabilităţii, îl constituie furnizarea de informaţii în măsură să asigure o imagine
fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.

23 Dorel Mateș, Ovidiu Bunget, Contabilitate Aprofundată;Ed. Eurostampa, Timișoara 2017, p.15
24 Prof. univ. dr. Oprea Călin, prof. univ. dr. Mihai Ristea ,Bazelecontabilităţii, Ed. Naţional, p.9

13
 „Conceptul de imagine fidelă străbate ca un fir roșu o contabilitate de tip european.
Imaginea fidelă este un obiectiv al informării financiare. Este, totodată, un principiu
federator, adică un principiu de bază care canalizează ansamblul de principii spre un
anumit scop”25
 Directiva a IV a aComunităţiiEconomiceEuropenedirectiva a fost abrogata
in 2013, esteinlocuita cu directiva 34/2013 siNoua directiva
contabilaeuropeana formuleazăurmătoarele reguliprivindimagineafidelă:
1. Conturile anuale cuprind bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa. Aceste
documente constituie un tot.
2. Conturile anuale trebuie stabilite cu claritate şi conformitate cu prezenta
directivă.
3. Conturile anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului , a situației
financiare cât şi a rezultatelor societăţii.
4. Atunci când aplicarea prezentei directive nu estesuficientă pentru a da o imagine
fidelă prevăzută la paragrful 3, trebuie adăugate informaţii suplimentare.
5. Dacă în cazuri excepţionale aplicarea unei dispoziţii din prezenta Directivă este
contrară obligaţiei prevăzute la paragraful 3 este necesarsă se facă o derogare la respectiva
dispoziţie pentru a se da o imagine fidelă în sensul paragrafului 3.
Realitatea economică exprimată în cifre reprezintă pentru contabili „materia primă”
care este transformată de către aceştia în informaţie capabilă să redea o imagine reală şi
corectă a patrimoniului întreprinderii, prin întocmirea documentelor contabile de sinteză.
Documentele care redau imaginea fidelă sunt bilanţul situaţiei patrimoniului, contul de
profit şi pierdere şi anexa la bilanţ și au în vedere activele, datoriile, capitalurile proprii,
veniturile, cheltuielile și rezultratele.
Imaginea astfel creată, se poate spune că este formată din suprapunerile a două
imagini, imaginea contabilă şi imaginea reţinută. În aces tsens , vorbind despre imaginea
fidelă, prof. univ. dr. Gheorghe Creţoiu, afirmă că: „prima imagine este determinată de
calitatea munciişi a documentelor de contabilitate, iar cea de a doua , de capacitatea de
analiză şi de calitatea muncii de interpretare a informaţiilor conţinute în documentele
contabile (ceea ce implică pregătirea corespunzătoare)”26.
Imaginea fidelă este caracterizată de doi factori şi anume: regularitatea şi
sinceritatea. Regularitatea se referă la construcţia informaţiei conform cu normele si
25Niculae Feleagă, Liliana Malciu, Ștefan Bunea, Bazele contabilității, Ed. Economică, București,
2002, p.29
26 Gheorghe Creţoiu, Ion Bucur, Contabilitate , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 24

14
reglementările, naţionale şi internaţionale în vigoare. Sinceritatea se referă la aplicarea cu
bună credinţă şi profesionalism a normelor şi reglementărilor contabile, adică,
responsabilul trebuie să cunoască realitatea şi importanţa operaţiunilor, evenimentelor şi
situaţiilor.
Există un set de principii care conduc contabilii, ca „un fir rosu”, până la
producerea imaginii fidele și anume:
1. Principiul continuității activității impune evaluarea elementelor patrimoniale de
active din perspectiva utilității27 lor, în idea că activitatea întreprinderii se va
menține, fără vreo reducere semnificativă, în viitorul apropiat.
2. Principiul permanenței metodelor presupune aplicarea consecventă de la un
exercițiu financiar la altul a politicilor contabile și metodelor de evaluare.
3. Principiul prudenței în baza căruia elementele de activ și veniturile nu pot fi
supraevaluate așa cum nici datoriile și cheltuielile nu pot fi subevaluate
4. Principiul contabilității de angajamente conform căruia veniturile și cheltuielile
se delimitează pe fiecare exercițiu financiar, fiind înregistrate în contabilitate
atunci când se produc, indifferent de data incasării sau plății.
5. Principiul intangibilității bilanțului de deschidere conform căruia bilanțul de
închidere este necesr a fi identic cu cel de deschidere în exercițiul următor.
6. Principiul evaluării separate a elementelor de active și de pasiv presupune
„determinarea separată a valorii aferente fiecărui element individual de activ
sau datorie pentru a stabili valoarea totală corespunzătoare prezentată în cadrul
raportărilor financiare”28.
7. Principiul necompensării conform căruia nu se compensează elemente de active
cu datoriile sau veniturile cu cheltuielile.
8. Principiul evaluării la cost de achiziție sau cost de producție conform căruia
elementele prezentate în situațiile financiare se evaluează întotdeauna la cost de
achiziție sau producție
9. Principiul pragului de semnificație arată că orice element care are o valoare
semnificativă trebuie prezentat distinct, iar elementele cu valoare
nesemnificativă care au aceeași natură sau funcții similare trebuie însumate,
nefiind necesară prezentarea lor separată.

27Niculae Feleagă, Ion Ionașcu,Tratat de Contabilitate Financiară, vol 1, Ed.Economică, București,

1998, p. 313
28Iuliana Cenar, Bazele contabilității, Note de curs, Alba Iulia, 2017, p.15

15
 „Mai corectar fi să se considere că imginea fidelă este obținută atunci cînd
principiile contabile sunt convergente sau cînd divergențele lor sunt rațional
soluționate”29.
Actualizatiinformatia cu principiiledupa OMFP 1802/2014 actualizat (nu le gasiti
in forma initialaaordinului de aceeaprecizezactualizat)
I.4 Utilizatorii informației contabile
La nivelul oricărei entități, contabilitatea produce două tipuri de informație. Acestea
sunt: informația contabilă de gestiune și informația financiară. Informația contabilă de
gestiune se adresează anumitor utilizatori și sunt oferite de centrele de profit ale
întreprinderii, numite centre de responsabilitate. Informația contabilă financiară se
adreseaază unei alte categorii de utilizatori cum sunt: investitorii, salariații, creditorii,
guvernul sau publicul larg și se regăsește în situațiile financiare ale entităților care le
întocmesc. Inlocuitipeste tot termenul de intreprindere cu cel de entitate
Pentru ca informaţia astfel creată să capete valoare trebuie ca destinatarul ei,
respectiv utilizatorul, să fie capabil să definească tipul de informaţie de care are nevoie şi
totodată să inţeleagă pe deplin datele transmise de contabili. Informațiile oferite de
contabilitate au destinații diverse, însă ceea ce este important este că utilizatorii acestora le
transformă în factori de decizie.
Cadrul general IASB menționează ca utilizatori ai informației contabile
următoarele categorii: managerii, investitorii, bancherii, creditorii comerciali, clienții,
angajații, guvernul și instituțiile sale, publicul.
Pentru a lua decizia corectă, managerii trebuie să aibă la dispoziție informații
relevante care duc la creșterea cunoștințelor, reduc incertitudinea și sunt utile pentru scopul
propus. „Atunci când proprietarul îndeplinește în același timp și funcția de organizare și
conducere el este primul preocupat de informațiacontabilă”30. O problemă cu care se pot
confrunta managerii este volumul ridicat de informații, de aceea aceștia trebuie să creeze
un flux constant și neîntrerupt de informații, de bună calitate și în timp real, pentru a lua
decizia corectă.
Obiectivele principale spre care aceștia își vor canaliza atenția vor fi:
profitabilitatea (care reflectă capacitatea de a păstra și atrage investiții) și rentabilitatea
(prin care se reflectă posibilitatea de achitare a datoriilor scadente).

29Niculae Feleagă, Ion Ionașcu,Tratat de ContabilitateFinanciară, vol 1, Ed.Economică, București,

1998, p. 433
30 Gheorghe Creţoiu, Ion Bucur, Contabilitate , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 25

16
 Investotorii (actuali și potențiali) sunt furnizorii de capial , în condiții de risc și
sunt interesați de profitabilitatea întreprinderii „pentru a estima beneficiul adus de
investiții”31. Dacă societatea se dovedește a fi neprofitabilă, opțiunea pentru
tranzacționarea părților sociale sau actiunilor este singura alternativă pentru recuperarea
investiției inițiale.
Bancherii și creditorii comerciali sunt persoane care au avansat anumite valori
financiare sau materiale și care urmăresc solvabilitatea întreprinderii, în vederea acoperirii
necesităților financiare, la scadență. Dacă intreprinderea furnizoare de informație este
principalul client al unui furnizor, acesta va fi interesat pe termen lung de conținutul
informatiilor, însă pe termen scurt acestea vor conduce la formularea politicilor de vânzări
către întreprindere.
Clienții au nevoie de informații contabile care să le permit evaluarea continuității
activității întreprinderii, în vederea aprecieri riscurilor ce grevează securitatea
aprovizionăriilor.
Salariații dar și grupurile reprezentative sunt interesați din punctual de vedere al
stabilități și profitabilității întreprinderii, pentru a putea face aprecieri privind „ capacitatea
întreprinderii de a oferi remunerații, pensii, participare la profit, precum și alte aspecte
sociale”32.
În calitate de utilizator de informație contabilă, statul face apel la contabilitatea
organizațiilor, pentru construirea politicilor de alocare centralizată a resurselor bugetare,
fiscalitate și pentru determinarea indicatorilo rmacroeconomici.
În categoria publicului interesat de evoluția activităților înteprinderii, se înscriu
colectivitățile locale ( apreciind contribuția întreprinderii la economia locală prin locurile
de muncă create și vărsămintele efectuate la bugetul local), mișcările ecologiste (care
urmăresc politicile antipoluare ale întreprinderii), organizațiile de protecție a
consumatorilor ( care urmăresc ca prețurile să fie justificate și să existe un raport corect
între calitate și preț).

1.5 Situațiile financiare sursa informării

Imaginea fidelă a entităților este redată de un set de documente contabile care prin
structură și conținut trebuie să asigure o informare calitativă superioară în baza căreia se
vor lua decizii privind viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat .
31????
32 Mihai Ristea, Corina Grațiela Dumitru, Bazele contabilității, Ed. Universitară, București, 2006,
p.10

17
 Întocmirea acestui set de documente reprezintă ultima etapă din lucrările care se
efectuează la închiderea exercițiului financiar și poartă denumirea de situții financiare
anuale. Conținutul și formatul acestor documente de sinteză se diferențiază în funcție de
reglementările și regulile privind întocmirea lor .
La nivel internațional norma care reglementează întocmirea situațiilor financiare
este IAS 1 „Prezentarea situațiilor finaciare”. În România Reglementările contabile care
prevăd formatul, conținutul și regulile privind întocmirea situațiilor financiare anuale sunt
aprobate prin Ordinul Nr. 10/2019 din 3 ianuarie 2019 privind principalele aspecte legate
de întocmirea situaţiilor financiare anuale şi a raportărilor contabile anuale.
Plecând de la scopul pentru care se întocmesc situațiile financiare și anume acela de
a oferi o reprezentare financiară structurată referitoare la poziția finaciară și tranzacțiile
realizate de o întreprindere putem spune că prin aceste documente se oferă informații
despre poziția financiară, performanțele entității și fluxurile de trezorerie .
Consultarea situțiilor financiare de către utilizatorii informțiilor contabile fac
posibilă evaluarea gradului de eficacitate și eficiență pe care l-au atins administratorii
întreprinderii în utilizarea resurselor acesteia .„O societate comercială poate să fie eficientă
fără a fi eficace și invers, deși idealul este de a îndeplini cele două atribute în mod
concomitent ”33.
De asemenea utilizatorii situțiilor financiare pot fi interesați de rentabilitatea
întreprinderii, și gradul de solvabilitate. Altfel spus vor fi interesați de capacitatea
entităților de a atrage resurse în cadrul schimburilor pe care să le poată controla, în viitor,
adică de profitabilitate, știind că numai în acest fel se poate urma un nou ciclu de investire .
Conturarea tabloului fluxurilor viitoare de trezorerie se face prin informații care
vizează 34 :
- activele controlate de întreprindere, adică resursele generatoare de fluxuri de
trezorerie viitoare ;
- datoriile întreprinderi, adică pasivele externe ce trebuie să se găsească la originea
plăților ;
- capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele controlate de
întreprindere ;

33 Niculae Feleagă, Ion Ionașcu , Tratat de contabilitate financiară , Vol I , Ed.Economică ,

București , p.59
34 Niculae Feleagă , Liliana Malciu , Politici și opțiuni contabile, Ed.Economică , București , p.61

18
 - rezultatul net al întreprinderii și într-o accepție mai largă, performanța sa
economică, redate prin reflectarea evoluției capitalurilor proprii (activului net), evoluție din
care sunt excluse efectele operațiilor efectuate de întreprindere direct cu proprietarii săi ;
- fluxurile de trezorerie trecute ce se pot constitui in bază pentru determinarea
fluxurilor de trezorerie viitoare.
Dacă în capitolul anterior am prezentat caracteristicile calitative ale informațiilor,
în prezent se poate afirma că asigurarea unui echilibru între caracteristici permite atingerea
obiectivului pentru care au fost întocmite aceste situații. De exemplu între relevanță și
credibilitate există un echilibru atunci când costul obținerii informațiilor este devansat de
beneficiul adus de procurarea lor.35
Entitățile raportoare prevăzute de Reglementările contabile în vigoare pot întocmi
fie situații finaciare simplificate fie situații financiare după cum se încadrează în
prevederile actualelor reglementări. Un set complet de situații financiare cuprinde:
bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia
fluxurilor de trezorerie; notele explicative la situaţiile financiare anuale.
În legătură cu perioada de raportare, aceste situații se întocmesc la sfârșitul unui
exercițiu financiar, care de regulă coincide cu anul calendaristic.

1.5.1 Informații furnizate de bilanț

Conform reglementărilor contabile, bilantul reprezintă „document contabil de
sinteză prin care se prezintă elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii la incheierea
exercitiului”36. Deși poate fi considerat „un material relativ uniform” analiza patrimoniului
unei entități din puct de vedere financiar permite stabilirea relațiilor între sursele fondurilor
deținute și întrebuințările pentru care aceste fonduri sunt alocate. Prin rolul său anticipativ,
bilanțul oferă „informații despre capacitatea entității de a degaja disponibilități banești și
alte active (prin evidențierea activelor și a gradului lor de lichiditate) precum și sursele de
finanțare necesare în viitor (capitaluri proprii datorii financiare, altele)”37
Necesitatea reprezentării patrimoniului intr-o dublă perspectivă, a determinat
intocmirea acestiu document de sinteză care să reflecte fidel situația economico- financiară
a entității sub forma unei balanțe cu două talere, pe care sunt așezte utilizările, ca
întrebuințări de fonduri, respectiv resursele, ca sursa fondurilor, după cum concepția
financiară definește patrimoniul.
35 Gheorghe Crețoiu, Ion Bucur, Op.cit.,p.263
36
37 Iuliana Cenar, Contabilitate Financiară Fundamentală Note de curs p. 111

19
 Această definiție introduce in calculul ecuației patrimoniului factorul timp, ceea ce
înseamnă că în bilanț vor fi reprezentate utilizările după gradul de lichiditate iar resursele
sub forma capitalurilor proprii și a datoriilor după gradul de exigibilitate, înt-o așa manieră
încât să se poată face diverse analize pe bază de bilanț. „ Această apropiere lichiditate
(activ)/exigibilitate (capitaluri proprii și datorii) este clasică și esențială în analizele
financiare operate de către bănci care urmăresc să măsoarte riscul pe care și-l iau în
finanțarea întreprinderii sub o formă sau alta ( împrumuturi, participații la capital)”38.
Între cele două părți ale bilanțului trebuie să existe întotdeauna o relație de
echilibru, justificată de faptul că nu poate să existe o resursă fără o utilizare după cum nici
utilizare fără fond.
Corelația dintre resurse și utilizări este completă atunci cănd adăugăm și rezultatul
financiar al entității. Activul bilanţului poate cuprinde, pe lângă bunurile economice ca forme
funcţionale de investire a capitalului şi rezultatul negativ sub forma pierderilor, iar pasivul
bilanţului care reflectă sursele de provenienţă a bunurilor economice în cadrul procesului de
reproducţie a patrimoniului poatevcuprinde rezultatul pozitiv obţinut sub forma profitului(.
Pierderile, ca element de activ bilanţier exprimă mărimea capitalului consumat în activitatea
economică, care nu poate fi acoperit din venituri proprii. Profitul, ca element de pasiv bilanţier,
reprezintă sursa de finanţare proprie a activelor creată ca excedent al veniturilor proprii faţă de
cheltuieli.
În România s-a optat pentru „ prezentarea rezultatului exercițiului în cadrul capitalurilor
proprii, cu semnul algebric corespunzător(+/-)”39.
Conform Cadrului general Conceptual de Raportare Financiară elementele prezentate în
bilanț care conduc la analiza poziției financiare sunt activele, datoriile și capitalurile proprii.
Activele reprezintă resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente din
trecut și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate.
Datoriile sunt obligații actuale ale entității rezultate din evenimente trecute a căror
decontare are ca efect ieșirea din patrimoniu al unor resurse.
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele entității după deducerea
tuturor datoriilor sale.
Aceste elemnte sunt prezentate urmând structura de mai jos40:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
38 Mihai Ristea Corina Grațiele Dumitru op.cit., p. 39
39 Atila Tamas Szora Ionela Cornelia Cioca; Bazele contabilității,Alba Iulia, p. 36
40 Iacob Petru Pântea, Atanasiu Pop, op cit.,p. 387

20
 II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări Financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanțe (sumele ce urmează a fi încasate după o perioadă mai mare de un an
sunt prezentate separat)
III. Investiții financiare pe termen scurt
IV. Casa și conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
E. Active circulante nete /datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exercițiului
Acest format de bilanț, tip listă, agreat și de autoritățile competente din România,
permite cunoașterea imediată a situației nete, conform relației :
Situația netă (Capitaluri proprii)= Active totale – Datorii
Așa cum am arătat și mai sus, poziția întreprinderii este analizată în funcție de, gradul
de lichiditate și de gradul de solvabilitate, analiză care se poate face pe orizontală, pe
verticală. Din analiza pe verticală se pot stabili lichiditatea și solvabilitataea entității.

Lichiditatea exprimă capacitatea entității de a-și onora obligaţiile pe termen scurt

prin transformarea rapidă a activelor circulante în disponibilități. „Pe baza acestui
indicator de evaluează riscul ca firma să fie în incapacitate de plată pe termen scurt”41.
Indicatorii care arată lichiditatea firmei, calculați în regim de rate, sunt:
a) Rata Lichidității generale (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente
în respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi
datoriile pe termen scurt ale întreprinderii.

41 Camelia Burja, Analiza pe bază de bilanț a firmelor, Note de curs, Alba Iulia, 2013, p.110

21
 Active curente (circulante)
LG=
Pasive curente
Lichiditatea generală indică „potențialul activelor circulante de a se transforma într-un
termen scurt în lichidități pentru a satisface obligaațiile de plată exigibile” 42. Mărimea
optimă a acestui indicator se consideră a fi cuprins între 1,2 și 1,8 în unele surse
bibliografice iar în altele între 2 și 2,243.
b) Rata Lichidității curente (LC) arată capacitatea entității de a-și onora datoriile pe
termen scurt din creanțe și disponibilități bănești.
Active curente−Stocuri−Creante incerte Disponibilitati +Creante certe
Lc= =
Pasive curente Pasive curente
Această rată exprimă capacitatea entității de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe
și disponibilități. Lichiditatea curentă reprezintă o situație financiară optimă atunci când
are valori cuprinse între 0,5 și 1.

c) Rata Lichidității imediate (de trezorerie) (Li) reprezintă raportul dintre activele
lichide şi pasivele curente. Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea
investiţiilor la termen care pot fi rapid transformate în bani..

Disponibilitati +Plasamente
Li=
Pasive curente (imediat exigibile )

În teoria economică această rată este cunoscută și sub denumirea de rata solvabilității
imediate. Interpretatrea acesteia trebuie facută cu mare grijă . Astfel, un nivel ridicat al
acesteia indică o solvabilitate mare dar poate fi consecința unei utilizări mai puțin
perfotmante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în același
timp o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de
lichiditate.

În general, “solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice

de a stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi” 44, referindu-se în mod deosebit la
obligaţiile pe termen mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resursele totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul

42 Marius Dumitru Paraschivescu și col.,Contabilitate, Ed. Tehnopres, Iași, 2013, p.279 apud
Ișfănescu A., Robu V., Hristea A.M., Vasilescu C. Analiză economico-financiară, Ed. ASE, București, 2002,
p.190
43.Aurel Isfănescu,Vasile Robu, Anca Maria Hristea, Camelia Vasilescu, Analiză economico-
financiară, (web)
44 Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;

22
incapacităţii de plată pe termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment). Se consideră,
de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient
pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale în acest caz următoarele relaţii:
a) Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile
pot fi acoperite pe seama activelor.
Total activ
Rsg = Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel
puţin 3,0045.
b) Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
Total activ
Rsf = Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea
trebuie să inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00
c) Rata solvabilității patrimoniale(Rsp) exprimă măsura în care entitatea poate
respecta termenele de plată și este consideratăoptimă atunci când depășeșete 0,3546.
Capitaluri proprii
Rsp = Pasive totale
d) Rata îndatorării globale(Rîg)47 indică independența financiară .Poate fi calculat
în două moduri:
Datorii totale
Rig = Pasive totale coeficientul optim trebuie să fie mai mic sau egal cu 0,66.
Datorii totale
sau Rig = Capitaluri Proprii
caz in care coeficientul optim trebuie să fie mai mic sau egal cu 2.
Indicatorii care evidențiază în mod explicit echilibrul financiar în urma analizei
bilanțului pe orizontală sunt fondul de rulment și capitalurile permanente
1. Fondul de rulment (apreciat d. p. d. v financiar) respectiv rubrica E din
bilanț.

45 Camelia Burja, OP. cit., p. 112

46Marius Dumitru Paraschivescu și col.,op.cit., p. 287
47 Idem, p. 288

23
 Este considerat ca fiind cel mai inportant indicator al echilibrului financiar din
prisma lichiditățíi și exigibilitățíi, definind partea partea stabilă a resurselor destinată
finanțării activelor ciclice și care poate avea valori diferite în funcție de sectorul de
activitate. Pe baza acestui indicator se pot face aprecieri pe termen scurt a riscului de
incapacitate de plată.
Fondul de rulment reprezintă „parte din capitalul permanent utilizat pentru
finanțarea activelor circulante, impusă de diferențele dintre sumele de încasat și sumele de
plătit, precum și decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în
lichidități și durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile” 48. Înseamnă o
marjă de securitate financiară care garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând
acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării,
conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de
creanţierii săi.
Fondul de rulment se poate calcula în două moduri:
a) ca diferență între resurse stabile (capitaluri permanente) și utilizări stabile
(imobilizări nete).
Rezultatul pozitiv reflectă capacitatea de autofinanțare a unei părți din activele
circulante și totodată exprimă un echilibru financiar pe termen lung pe baza căruia se
poate acționa pentru creșterea producției, fără a fineglijat aspectul investițiilor 49. Rezultatul
negativ „ reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru acoperirea nevoilor
permanente” ceea ce înseamnă că entitatea se află în incapacitate de plată și este nevoită sa
apeleze credite bancare pe termen scurt. Atunci cînd capitalurile permanente sunt egale cu
activele imobilizate există o stare de echilibru care trebuie însă monitorizată fiind știut că
lichiditatea activului este realizată în urma exigibilității pasivului.

b) ca diferență între active circulante nete și datorii pe termen scurt.

Rezultatul pozitiv denotă capacitatea de degajare a unor lichidități pe termen scurt
peste nevoile firmei dar și lichiditatea crescută a activelor circulante pe termen scurt. Cu
alte cuvinte intreprinderea este solvabilă. Rezultatul negativ arată o stare de dezechilibru
financiar, însemnând activelor circulante insuficiente pentru acoperirea datoriilor pe termen
scurt sau altfel spus lichiditate zero. Entitatea este nevoită să reducă termenele de încasare
a eventualelor creanțeși să reeșaloneze plata unor datorii. Rezultatul egal indică o stare de

48 Marius Dumitru Paraschivescu și col.,op.cit., p.190

49 Camelia Burja, op.cit., p. 73

24
echilibru însă trebuie urmărit ca încasările creantelor să aibă loc la termenul stabilit pentru
a putea fi efectuate plățile datoriilor pe termen scurt.
„O analiză a fondului de rulmnet nu reflectă întotdeauna autonomia financiară a
întreprinderii, deoarece nu poate fi constituit exclusiv pe seama datoriilor pe termen
lung”50.
2) Capitalurile permanente respectiv indicatorul F. Se stabilesc prin diminuarea
activelor totale cu datoriile curente nete și reprezintă resursele pe care o entitate le are la
dispoziție pentru o perioadă mai mare de un an. Capitalurile permanente includ, pe lângă
capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și datoriile pe termen lung.
1.5.2 Informații furnizate de Contul de profit și pierdere
Pentru a putea fi apreciată performanța sau succesul activității unei entități, dintr-o
anumită perioadă, contabilitatea elaborează un document pe care Cadrul General de
Raportare Financiară îl denumește Cont de profit și pierdere.
Contul de profit și pierdere aduce un plus de informații investitorilor și creditorilor,
informații pe baza cărora se fac previziuni. „În felul acesta investitorii pot să evalueze cu
cea mai mare exactitate valoarea economică a unității, iar creditorii pot să determine
măsura în care unitatea va fi capabilă să-și ramburseze datoriile”51.
Consumul de resurse produce modificări în masa acestora, de aceea este necesară
prezentarea cheltuielilor și a veniturilor care au condus la rezultatul respectiv.
Cheltuielile reprezintă „raporturi cu privire la utilizarea resurselor în cadrul
activității desfășurate de o întreprindere care au ca efect micșorarea capitalului”52.
Veniturile „exprimă raporturi privind bogăția obținută din activitățile desfășurate
de către o întreprindere și din proprietatea deținută care au ca efect creșterea capitalului
propriu”53. Atât veniturile cât și cheltuieliele sunt exprimate valoric.
Structurile mai sus menționate, fac obiectul precizărilor Cadrului general de
reglementare contabilă, în viziunea căruia veniturile reprezintă creșteri ale beneficiilor
economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creșteri ale
activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului
propriu, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor, iar cheltuielile reprezintă
diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub
formă de ieșiri sau micșorări ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se

50 Idem, p.74
51 Liliana Feleagă, Niculae Feleagă, Contabilitate financiară, Ed. Economică, București, 2007, p.84
52 Mihai Ristea, Corina Grațiela Dumitru, op. cit., p. 49
53 Ibidem

25
concretizează în reduceri ale capitalului propriu altele decît cele rezultate din distribuirea
acestora către acționari.
Astfel, rezultatul este stabilit prin compararea cheltuielilor cu veniturile și poate
îmbrăca forma profitului când veniturile depășesc cheltuielile, reprezentând o sursă
obținută pentru entitate și concretizată în surplus de mijloace banești sau pierdere când
veniturile sunt depășite de cheltuieli reprezentând partea de resurse consumate și
nerecuperate. Ecuația prin care se menține echilibrul prin prisma cheltuielilor și a
veniturilor este:
CHELTUIELI ± REZULTAT=VENITURI
În timp ce în bilanț se înregistrază rezultatul concret, în cifre, fără a se putea
cunoaște prin ce operații s-a ajuns la rezultatul înregistrat, în Contul de Profit și pierdere
regăsim „o recapitulație a operațiilor ce au influențat rezultatul final”54.
Pentru aceasta este necesară regruparea și restructurarea veniturilor și a cheltuielilor
dupa criteriul naturii sau al destinației acetora. În acest sens se disting următoarele categori
de venituri și cheltuieli.
1) Cheltuieli și Venituri din exploatare sunt ocazionate de operații legate de
obiectul de activitate al întreprinderii care presupune producție de bunuri, lucrări de
servicii dau procese de comercializare de mărfuri, având ponderea cea mai mare în totalul
veniturilor și cheltuielilor unei entități. Dintre acestea amintim cheltuieli cu materiile
prime, materialele de bază și auxiliare, cheltuieli cu salariile personalului,cheltuieli cu
amortizările, respectiv venituri din vânzarea de produse finite , vânzări de mărfuri, din
executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii. O caracteristică majoră a cestor venituri
și cheltuieli este aceea că indiferent de specificul activității ele sunt repetitive, poate doar
valoarea lor să difere.
2) Cheltuieli și venituri financiare sunt rezultate din activități de ordin financiar.
Acste activități au „caracter bănesc, financiar, valutar și sunt orientate spre investiția de
capital în patrimoniul unității și atragerea de capiatl spre a fi investit in patrimoniul
întreprinderii”55. Astfel de cheltuieli și venituri pot fi cele privind dobânzile, cele provenind
din diferențe de curs valutar, din dividende, participații sau sconturi.

54 Victor Munteanu,, op. cit., p.431

55 Iuliana Bădilă, Patrimoniul unității, Manual pt. clasa a IX a, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2016,
p.101

26
 3) Cheltuieli și venituri extraordinare au un înteles restrictiv. „Elementul
extraordinar trebuie să fie neobișnuit prin natura sa , adică anormal în raport cu activitățile
curente și nefrecvent în raport cu apariția sa”56.
Această grupare a veniturilor și cheltuielilor pun în evidență rezultatul din
exploatare, rezultatul financiar, rezultatul exceptional, rezultatul brut al exercițiului
și rezultatul net.
Cifra de afaceri netă
Variaţia stocurilor
Producţia imobilizată
Alte venituri din exploatare
Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
Cheltuieli cu personalul
Amortizări şi provizioane
Alte cheltuieli de exploatare
Rezultatul din exploatare
Venituri din interese de participare
Venituri din alte investiţii financiare
Venituri din dobânzi
Ajustarea valorii investiţiilor financiare
Cheltuieli cu dobânzile
Rezultatul din activitatea curentă
Venituri extraordinare
Cheltuieli extraordinare
Rezultatul extraordinar
Impozitul pe profit
Alte impozite care nu apar în elementele de mai sus
Rezultatul exerciţiului financiar
Rezultatul din exploatare măsoară performanțele întreprinderii obținute în timpul
desfășurării acelor activități care au ocazionat cheltuielile și veniturile din exploatare și
este „ influențat de metodele de evaluare a stocurilor , metodele de amortizare, de ajustarea
cheltuielilor și veniturilor”57.

56 Liliana Feleagă, Niculae Feleagă, op. cit., p.96

57 Mihaela Minu, Contabilitatea ca instrument de putere, Ed. Economică, București, 2002.p.272

27
 Rezultatul financiar impune analiza detaliată a componentelor deoarece cheltuielile
financiare nu generează venituri financiare, deciziile financiare ale managementului
entității având impact asupra rezultatului net..
Rezultatul curent al exercițiului caracterizează ansamblul operațiunilor curente,
inclusiv al celor financiare, ceea ce permite aprecierea implicațiilor politicii financiare a
entității asupra rentabilității .
Rezultattul brut al exercițiului se determină ca diferență dintre veniturile totale și
cheltuielile totale .
Rezultatul net este rezultatul care se obține după ce a fost dedus impozitul pe profit
din rezultatul brut și reprezintă o mărime asupra căreia acționarii sau asociații urmează sa
ia o decizie de repartiție.
Prin urmare rezultatul final format prin înglobarea celor trei niveluri de activitate
trebuie să mentină echilibrul patrimonial conform relației:
ACTIV + CHELTUIELI = PASIV+ VENITURI
Performanțele economice și financiare ale unei entități se determină cu ajutorul
unor indicatori care exprimă eficiența în utilizarea resurselor existente. Pe lîngă indicatorii
mai sus menționați, mai există un indicator, am putea spune principal, care ne permite
aprecierea poziției unei entități în sectorul din care face parte sau pe piața respectivă.
Deasemenea acesta ne permite să apreciem dinamica activității și șansele de a lansa și
dezvolta activități profitabile. Acest indicator este Cifra de afaceri și se calculează pe baza
următoarei relații:
CA= Vm+Vp
unde Vm= vânzarea mărfurilor; Vp=vânzarea producției
Indicatorii performanței se determină cu ajutorul tabloului soldurilor intermediare
de gestiune.
Marja comercială se calculează prin diferența între veniturile din vânzarea
mărfurilor și costul de achiziție al mărfurilor vândute. „Marja comercială se constituie ca
un indicator în aprecierea eficienței activității de comercializare a mărfurilor, prin
intermediul ratei marjei comerciale care reprezintă adaosul comercial exprimat în raport cu
veniturile realizate din vânzarea mărfurilor”58.
Producția exercițiului indicator care se stabilește prin luarea în consuderare a
următoarelor elemente:

58 Marius Dumitru Paraschivescu şi col., Contabilitate,Ed. Tehnopres, Iaşi, 2013

28
 -producția vândută care exprimâ vânzări de produse, lucrări, servicii la preț fără
TVA;
-producția stocată exprimă variația stocurilor de produse finite și producția în curs
de execuție, la cost de producție;
- producția imobilizată reprezintă bunuri pe care unitatea le-a creat pentru nevoi
proprii, la cost de producție.
„Analiștii consideră că producția exercițiului este un indicator care caracterizează,
mai bine decăt producția vândută, activitatea reală dintr-o întreprindere”59
Valoarea adăugată reprezintă bogăția creată de entitae în cadrul activității sale
economice, reprezentând maniera proprie de combinare a prodfactorilor. Din această
combinație trebuie să rezulte o valoare peste valoarea consumurilor intermediare provenite
de la terți.
Va= Mc+ Pe- Cst
Prin participarea la remunerarea beneficiarilor direcți și indirecți ai unității, se poate
spune că valoarea adăugată indeplineste funțția de repartiție a surselor de care dispune
entitatea.
Excedentul brut din exploatareexprimă capacitatea brută de autofinanțare care se
degajă din activitatea de exploatere, modalitatea de calul fiind diminuarea sumei dintre
valorea adăugată si subvențiile de exploatare cu cheltuielile totale cu personalul și cu
impozite si taxe către stat.
EBE=Va+Se- (Chtp+It)
Capacitatea de autofinanțare este un indicator potențial al fluxurilor de de
trezorerie a cărui prezență în analiza rezultatului este discutabilă60
Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar de creștere economică a
entității, respectiv sursa internă de finanțare generată de activitatea firmei după scăderea
tuturor cheltuielilorplătibile până la o anumită scadență. Acest indicator este prezent în
discuție doar în situația în care activitatea este rentabilă.
Se poate determinafie prin deducerea cheltuielilor plâtibile din venituri încasabile,
fie prin insumarea EBE cu alte venituri monetare din care se scad alte cheltuieli monetare.
Capacitatea întreprinderii de a obține profit din resursele disponilbile se poate
stabili si prin tehnici de analiză care permit compararea informațiilor din bilanț cu cele din
contul de profit și pierdere. Astfel se pot determina mai mulți indicatori61:
59 Mihaela Minu, op. cit., p.274
60 Idem, p. 277
61 Gheorghe Creţoiu, Ion Bucur, Contabilitate , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.

29
 - Rentabilitatea de exploatare. Acest indicator se determină rapotând rezultatul din
exploatare la activele totale și exprimă remunerarea resurselor proprii și împrumutate ale
entității;
- Rentabilitatea capitalului propriu, care se calculează raportând rezultatul net de
exploatare la capitalul propriu și exprimă remunerarea fondurilor investite de proprietari;
- Rentabilitatea capitalului angajat, care reprezintă raportul dintre profitul înaintea
plății dobânzii și a impozitului pe profit și capitalul angajat.
Rata rentabilității se poate exprima în multiple forme, în raport de elementele luate
în calcul: la numărător beneficiul net, excedentul de exploatare, ș.a, iar la numitor capitalul
propriu , capitalul permanent, activele totale, activele imobilizate, ș.a.
Necesitățile analizei pot fi satisfăcute prin determinarea a trei categorii de rate: rate
de rentabilitate comercială, rate de rentabilitate economică și rate de rentabiliate financiară.
Ratele de rentabiliate comercială evidențiază aportul diferitelor stadii ale activității
entității la formarea rezultatului și se determină ca raport între marjele de acumulare și
cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Un exemplu îl constituie rata marjei nete, care se
determină ca raport între profitul net și cifra de afaceri și exprimă capacitatea entității de a
realiza profit.
Rentabilitatea economică exprimă capacitatea entității de a produce profit din
activitatea de bază și măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate. Rata
rentabilității exprimă un raport între fluxul de venit de o entitate în cursul perioadei și
capitalurile investite pentru a-l obține. Un exemplu de rată de rentabilitate economică
rezultă din raportarea profitului net la total active.
Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a produce
profit și caracterizează performanța entității după luarea în calcul a politicii sale financiare
și fiscale.
Prin raportarea rezultatului curent sau a rezultatului net al exercițiului la capitalurile
proprii se poate aprecia eficiența cu care entitatea a utilizat resursele ce reprezintă
aporturile acționarilor.
Alți indicatori relevanți în acest sens sunt: profitul pe acțiune, determinat ca raport
între profitul net al exercițiului și numărul de acțiuni emise; dividentul pe acțiune, calculat
ca raport între suma dividendelor și numărul de acțiuni emise.

30
 2. NOŢIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND STOCURILE

2.1 MANAGEMENTUL ȘI GESTIUNEA STOCURILOR STOCURILOR

2.1.1 Definiţia şi caracterizarea stocurilor
La nivelul oricărei entități înreprinderi activitatea de exploatare este realizată prin
intermediul celor 3 procese economice: aprovizionarea, producţia şi desfacerea. Indiferent
de faza în care se află activitatea, se poate constata că au loc consumuri de resurse. Cele
mai mari consumuri şi repetate sunt cele de active circulante materiale care reprezintă
plasamente de capital făcute de regulă pe o perioadă de cel mult un an.
Pentru a putea fi prezentate în bilanţ, aceste resurse trebuie să prezinte
caracteristicile unui activ, respectiv să fie controlate de întreprindere, să fie rezultatul unor
evenimente trecute şi de la care se asteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru
întreprindere. O pondere relativ importantă, între aceste elemente de activ, cu valoare
economică pozitivă62, o au valorile de natură stocabilă.
Stocurile, ca parte tangibilă a patrimoniului unei entităţi economice, reprezintă
cantităţi de resurse materiale care se formează şi depozitează la nivelul unei unităţi
economice, într-un anumit volum şi intr-o anumită structură pentru o perioadă determinată
de timp şi cu un scop stabilit. “Ele intervin în ciclul de exploatare al unităţii patrimoniale
pentru a putea fi consumate în primele faze de fabricaţie ca materii prime şi materiale
consumabile, vândute în situaţia în care au starea de marfă sau produse finite, în curs de
execuţie dacă au calitatea de producţie neterminată”63. Prin ciclu de exploatare se înţelege
perioada de timp dintre achiziţionarea de materii prime pentru producţie şi finalizarea

62 Mircea Boulescu, Contabilitate si Expertiză Contabilă, Ed.Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2000, p.22
63Prof. univ. dr.OpreaCălin, Mihai Ristea, Bazele contabilităţii, Ed. Naţional, p.84nu
trecetisititlurileacademice la referintelebibliografice

31
acestora în numerar sau ca echivalente de numerar, care sunt definite ca fiind investiţii
financiare pe termen scurt, extrem de lichide, uşor convertibile în numerar şi cu un risc
nesemnificativ a valorii care le este atribuită.
„Noţiunea de stoc este frecvent utilizată de profesiniştii şi specialiştii din toate
domeniile de activitate ale economiei naţionale, pentru a evidenţia bunuri şi servicii
utilizate în mod curent în industrie, agricultură, comerţ, constucţii, etc. pentru producţie,
consum propriu sau vânzare”64
Potrivit IFRS stocurile reprezintă active care :
1) sunt deţinute in vederea vânzării pe parcursul desfăşurării normale a
activităţii;
2) sunt în curs de producţie în vederea vânzării în cadrul ciclului normal de
exploatare
3) sunt sub formă de materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în
procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.
Trebuie menționat că există stocuri a căror natură nu este materială, adică sunt
necorporale. În cazul unui prestator de servicii, stocurile include costurile serviciilor,
pentru care entitatea nu a recunoscut înca venitul aferent. De altfel, natura activităţii unei
întreprinderi impune destinaţia stocurilor. Ceea ce pentru majoritatea întreprinderilor
constitiuie imobilizări corporale, terenurile şi construcţiile, pentru întreprinderile care
tranzacţionează astfel de bunuri ele constiuie stocuri. Un utilaj, de exemplu, pentru
producător este produsfinit, pentru comerciant este marfă iar pentru un industriaş este
utilaj- imobilizare.
”Definiția stocurilor nu ține cont de natura elementului considerat, ci de destinația
acestuia, care este puternic înfluențată de specificul activității întrerprinderii ce deține
bunurile”65.
Combinarea factorilor de producţie într-o manieră proprie fiecărei întreprinderi
defineşte procesul de producţie. Caracterului continuu al producţiei se opune, din motive
economice, caracterul discontinuu al aprovizionărilor. În activitatea curentă pe care o
desfăşoară orice unitate economică este nevoie de materii prime, materiale care puse în
operă se concretizează în produse finite care apoi se valorifică.
Din punct de vedere financiar, stocurile, reprezintă alocări de capital ce nu poate fi
recuperat până când aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt
64Dorel MateşCoord. , Ovidiu Bunget,,Contabilitate Aprofundată, Ed. Eurostampa, Timişoara,
2017fie treceti doar numele coordonatorului, fie daca trecetitoti autorii nu mai este necesar sa scrieticoord
65 Liliana Feleagă, Niculae Feleagă, op. cit., p.139

32
valorificate prin vânzarea şi incasarea produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate de
către societate.. Această remarcă ne-ar îndemna să credem la prima vedere, că procesul de
exploatare cel mai economic ar fi cel care s-ar desfășura fără stocuri sau cu stocuri foarte
mici. Însă o aprovizionare ‘‘în timp real’’ sporeşte considerabil cheltuielile de
aprovizionare(tranport- manipulare). Pe de altă parte, gestionarea modernă a stocurilor este
departe de a mai considera eficientă formarea de stocuri mari peste necesităţi.
Asşdar, stocurile şi producţia in curs de execuţie reprezintă acele bunuri cu valoare
economică care prin natura lor şi prin destinaţie sunt folosit ca materii prime, materiale
consumabile, produse in curs de execuţie, produse finite, semifabricate, mărfuri şi
ambalaje aflate in depozite spre vânzare şi care solicită intervenţia rapidă de resurse pe
termen scurt, rambursarea fiind asigurată prin vînzarea acestora. De altfel “ele nu au
vocaţia să rămână durabil în întreprindere ci de a fi transformate periodic în bani”66.

Vânzare PRODUCŢIA STOCATĂ Achiziţii materii prime şi

materiale

CREANŢE FAŢĂ DE DATORII FAŢĂ DE

CLIENŢI FURNIZORI

Încasare Plăţi
DISPONIBILITĂŢI

Fig. nr.1 Ciclul de exploatare al unei unităţi mentionatisisursabibliografica

2.1.2 Clasificarea stocurilor.

66http://www.biblioteca-digitala.ase.ro ,Maria Robu, ContabilitateaînComerţşiTurism,

33
 Gestiunea ştiinţifică a stocurilor impune o clasificare a acestora în funcţie de mai
multe criterii după cum urmează:
1. În funcţie de gradul lor de prelucrare:
a) Materiile prime – reprezintăbunurile din primulstadiu de prelucrare a procesului
de producţie. Acestea, la rândulsău, pot fi şiele de diferitetipuriîndependenţă de domeniul
de activitate a firmei.
b) Semifabricatele – reprezintă materii prime sau materiale care au parcurs unele
stadii ale procesului de producţie, însă nu şi-au terminat în întregime procesul de
prelucrare.
c) Produsele finite – reprezintă bunurile, produse de către unitatea economică,
disponibile pentru vânzare consumatorului sau utilizatorului final.
2. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică:
a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la începutul şi
sfârşitul unui interval de timp (zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, an).
3. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în:
a) stocuri sezoniere- se formează datorită caracterului sezonier şi poate fi definit
drept cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul
alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi (sau
transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă.
b) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea
continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul
respectiv de la furnizori, în condiţii normale de funcţionare. Constituie stocul care se
formează în mod obişnuit în întreprinderi pentru alimentarea consumului.
c) stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie să existe în
unitate pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizeazăstocul curent, iar materialele
comandate nu sosesc la termenele prevăzute de la furnizori.
d) stocul de recepţie- depinde de durata recepţieişi are o mărime determinată de
cantitatea materiilor ce urmează a fi recepţionateşi a celor care sunt în procesul de
recepţie.
e) stocul de condiţionare(pregătire) este necesar la acele unităţi economice unde
materiile prime să fie supuse unei pregătiri prealabile întăririi procesului de producţie.
4. În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază:

34
a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie.
b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere.
Natura este formală. Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Materialele pasive devin
active în următorul proces.

maiaveticlasificare de stocuri la pag 18, pct.II.1.2- nu le trecem de maimulteori,

scrietisiaceastaclasificare tot acolo
Următoarele criterii abordează problema clasificării stocurilor din punct de vedere
contabil. În acest sens se disting:
1) După sursa de provenienţă:
a) stocuri cumpărate
b) stocuri fabricate
2) După apartenenţa la patrimoiu :
a) stocuri care fac parte din patrimoniu
b) stocuri care nu fac parte din patrimoniu
Stocurile care fac parte din patrimoniu pot fi şi ele clasificate in funcţie de locul de
depozitare fiind astfel împărţite in două categorii: stocuri depozitate în spaţiile proprii si
stocuri aflate la terţi.
Stocurile care nu fac parte din patrimoniu se referă la stocurile primite spre
prelucrare, în custodie sau în consignaţie şi se înregistrează în conturi din afara bilanţului
sau extrapatrimoniale.
3) După gradul de individualizare şi modul de gestionare
a) stocuri identificabile
b) stocuri interschimbabile sau fungibile
4) După forma fizică și destinație:
a) Mărfurile sunt reprezentate de bunurile pe care unitatea patrimonială le cumpără
în vederea revânzării făra a interveni asupra lor, respective bunurile produse și predate spre
vînzare în magazinele proprii;
b) Materiile prime, care particicpă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în
produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată.
c) Materialele consumabile, care participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de
exploatare fără a se regăsi de regulă în produsul finit. Acestea pot fi: materialele auxiliare,
combustibilii, ambalajele, piesele de schimb, seminţele şi materialele de plantat, furajele şi
alte materiale consumabile.

35
 d) Obiectele de inventar- constituie o categorie aparte de stocuri, împreună cu
baracamentele, şi reprezintă bunurile care nu îndeplinesc cumulativ cele două condiţii
pentru a fi considerate mijloace fixe. Acestea au o valoare mai mică decât limita prevazută
de lege pentru a fi considerate mijloace fixe indiferent de durata lor de utilizare, sau au o
durată de serviciu mai mică de un an indiferent de valoarealor. În această categorie pot fi
încadrate şi echipamentele de protecţie, echipamentele de lucru, îmbrăcămintea specială,
mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, SDV- urile, aparatele de măsură şi control ,
matriţele folosite la executarea anumitor produse şi alte obiecte similare.
Baracamentele şi amenajările provizorii – bunuri achiziţionate sau construite de
uniăţile patrimoniale pentru executarea lucrărilor şi prestaţiilor de construcţii. Lucrările de
organizare din care prin demolarea lor nu se recuperează materiale nu se consideră
baracamente.
e) Produsele care sunt reprezentate de :
- semifabricate - produse al căror proces tehnologic a fost terminat într-o sectie
(fază de fabricaţie) şi care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secţii ( altă fază
de fabricaţie) sau se livrează terţilor
- produsele finite - sunt produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de
fabricaţie şi nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unităţii patrimonale, putătnd
fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienţilor.
- produsele reziduale - reprezintă rebuturile materiale recuperabile sau deşeurile;
- produsele agricole sunt rezultate prin recoltare de la activele biologice cum ar fi
lâna, copacii taiați, laptele, stugurii;
f) Ative biologice de natura stocurilor sunt active care urmează a fi recoltate ca
produse agricole sau vîndute ca active biologice, cum at fi animale destinate producției de
carne, animale deținute în vederea vânzării, culture de grâu și porumb, , copaci crescuți
pentru cherestea.
g) Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a trecut prin toate
fazele (etapele) de prelucarare, prevăzute de procesul tehnologic precum şi produsele
nesupuse recepţiei tehnice sau necompletate în întregime, considerate producţie
neterminată. Se include în această categorie şi serviciile şi lucrările al căror stadiu de
execuţie nu este finalizat sau este în curs
2.1.2.1 PARTICULARITĂȚI………
eventual vorbitidespreparticularitatiloesoturilor in turismsialimentatie publica

36
 Mărfurile sunt de obicei comercializate prin intermediul recepţiilor sau al spaţiilor
comerciale special afectate unorastfel de activităţi67.
Din rândul mărfurilor, la nivelul unitatilor de turism amintim:
– băuturile nealcoolice şi alcoolice;
– dulciuri şi produse asociate;
– produsele cosmetice;
– articolele de genul celor destinate suvenirurilor;
– produse de tutun şi însoţitoare ale acestora;
– ziare, reviste, vederi şi efecte poştale
Pentru ramura economică a comerţului, stocurile de mărfuri reprezintă cantităţile de
materiale ce intră in structura ofertei de mărfuri care rămân în reţeaua comercială până în
momentul vânzării lor către comsumatori.68
Unităţile turistice trebuie asigurate, prin intermediul activităţilor de aprovizionare
cu bunuri necesare dotării spaţiilor de cazare (mobilier, aparatură electrotehnică şi
electronică, instalaţii de încălzire şi sanitare, covoare, lenjerie etc.) şiunităţilor de
alimentaţie (utilaje comerciale de producţie, păstrare, expunere şi desfacere, mobilier
pentru saloanele de servire şi terase, veselă, tacâmuri, inventar moale ş.a.).
Aşadar acestea pot fi totodată mijloace de producţie şi mărfuri.

2.1.3 Rolul şi functiile stocurilor

Stocurile, în cadrul întreprinderilor, au rolul de a asigura funcţionarea normală şi
neântreruptă a activităţii ei începând cu producţia, fiind implicate şi la nivelul activităţilor
de aprovizionare şi desfacere. Fără stocuri nu se poate realiza folosirea capacităţior de
producţie şi desfacere , nu se pot satisface cerinţele consumatorilor. Ele au fost
întotdeauna considerate a fi materiale care presupun securitatea asigurării tehnico-
materiale a întregului proces de fabricaţie. Procesul de producţie este influenţat, în orice
întrprindere, de diferiţi factori ( instabilitatea personalului, existenţa timpilor morţi datoraţi
de defecţiuni tehnice, prezenţa rebuturilor), care intervin aleator, putând produce
perturbaţii care fac să fie fiabil sau nu procesul. Toate aceste variaţii sunt de regulă
“amortizate” prin intermediul stocurilor.

67Puiu Nistoreanu, Managementul în turism şi servicii,cap.5

68Valentina Capota, ………..comerţ

37
 Aşadar, stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale care se formează şi se
depozitează într-un anumit volum şi o anumită structură pentru o perioadă determinată de
timp şi cu un scop bine stabilit.
Rolul stocurilor este hotărâtor în ceea ce priveşte obiectul de activitate al unităţilor
de producţie, unităţilor de comerţ şi prestări servicii, ponderea lor fiind însă diferită. Dacă
în unităţile de comerţ, activele circulante de natura stocurilor sunt intr-o pondere ridicată,
în unităţile de producţie acestea au o pondere mai redusă. „În comerţ ponderea cea mai
mare o au stocurile sub forma mărfurilor şi ambalajelor, disponibilitaţilor băneşti( mai ales
cele sub forma numerarului) şi creanţelor asupra clienţilor” 69. De aceea ponderea cea mai
mare în patrimoniu o au activele circulante de natura stocurilor, pe când într-o întreprindere
de prestaţii turistice ponderea cea mai mare o au imobilizările corporale, stocurile avînd o
pondere redusă.
Stocurile, prin rolul lor, asigură securitatea aprovizionării tehnico-materiale a
întregului proces de producţie. „Politica de creare a stocurilor diferă în cadrul
întreprinderilor din diferite ramuri ale economiei,deoarece un rol hotărâtor îl are specificul
procesului de producţie. Astfel, în unele ramuri ale economiei, rolul prioritar este acordat
stocurilor de materii prime, în alte ramuri stocurilor de producţie finită, iar în altele se
acordă atenţie producţiei în curs de execuţie.’’70
Având în vedere faptul că stocurile participă la toate procesele economice ale
unităţii patrimoniale, se poate afirma că ele se află într-o ”continuă fluenţă valorică” 71
respectiv îsi schimbă forma şi utilitatea. Astfel, în faza de aprovizionare, în urma
comenzilor se constituie stocuri care pot fi direct pentru vânzare sau stocuri pentru
producţie. În faza de producţie, stocurile de materii prime şi materiale se consumă integral
si se transformă în produse finite sau semifabricate care pot fi vândute direct sau
depozitate. În cele din urmă, în procesul de desfacere se pun pe piaţă şi se transformă în
bani, reluându-se ciclul marfă, creanţe, bani.
De aici se remarcă, sub aspectul lichidităţii, că viteza de circulaţie a stocurilor este
direct proporţională cu volumul fizic al producţiei, dar şi cu volumul desfacerilor. Ele intră
și ies de mai multe ori dintr-o întreprindere, sau cel putin o singură dată în cursul unui
exerciţiu financiar, iar sumele investite în astfel de valori sunt sume importante şi pot

69Maria Robu, Contabilitatea în Comerţ şi Turism, p.20

70 Corneliu Bugan, ASEM, Importanţa stocurilor şi sarcina evidenţei contabilesursa electronica a
cartilor se trece la final, verificati toate aceste surse va rog (treceti-le la finalul notei de subsol, nu incepeti cu
ele)
71 Victor Munteanu, Teoria şi Bazele Conteabilităţii Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2000, p. 113

38
influenţa procesul decizional, însă acest aspect nu justifică supradimensionarea lor, după
cum nici subdimensionarea lor nu este soluţia evitării stocurilor prea mari. Mărimea
optimă a stocurilor este „cea care minimizează cheltuielile totale cu formarea stocurilor
concomitent cu maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare”72.
Constituirea unor stocuri prea mari la nivelul unităţilor economice, poate avea
influenţe pozitive în cazul evoluţiei nefavorabile a preţurilor materiilor prime sau obţinerii
unor condiţii favorabile din partea furnizorilor pentru comenzi mai mari avansate. Pot
apărea şi influenţe negative cum ar fi: scăderea preţului materiilor prime, schimbarea
tehnologiei de prelucrare,apariţia unor înlocuitori superiori calitativ, pierderi din degradări
fizice sau morale. „Abaterile stocurilor în plus sau în minus de la necesităţile reale au
consecinţe negative asupra eficienţei activităţii”73.
Funcţia stocurilor este aşadar una vitală, „armonizând fluxul mărfurilor” 74 care este
alcătuit din: cumpărare, aprovizionare, păstare, depozitare, pregătirea materiilor prime
pentru introducerea lor în procesul tehnologic, obţinerea produselor şi expedierea acestora
către unităţi proprii de desfacere, sau către terţi.
În principal, stocurile dețin trei funcţii, care pot fi rezumate astfel:
1) Funcţia de factor de legătură in cadrul circulaţiei mărfurilor, prin care se asigură
continuitatea ciclului de exploatare;
2) Funcţia de factor de echilibru între producţie şi consum şi cerere şi ofertă;
3) Funcţia de factor de diversificarea ofertei, oferind consumatorilor posibilitatea
unor alegeri multiple din sortimentul existent.
Pentru a face faţă unor situaţii deosebite, pe lângă posibilitatea utilizării unor
capacităţi de producţie suplimentare sau de forţă de muncă, există şi alternativa constituirii
stocurilor. Având drept obiectiv obţinerea unui profit, managerii pot alege oricare dintre
aceste două soluţii.
2.1.4 Gestiunea stocurilor

72VictorTroancă, Analiză şi gestiune financiară, Editor TribunaEconomică, Bucureşti,2010

73.Corneliu Ouatu, Organizarea activităţii unităţilor de alimentatie publică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.142
74Idem,, p.142

39
 2.2 NOȚIUNI DE CONTABILITATE A STOCURILOR
2.2.1 Inventarierea patrimoniului entității
2.2.1.1 Definiția și funcțiile inventarierii
În momentul în care are loc închiderea exercițiului financiar, la nivelul entității au
loc efectuarea lucrărilor pregătitoare, care constau în operatiuni prin care se verifică
existența tuturor elementelor patrimoniale, cantitativ-valoric sau numai valoric, dupa caz.
Aceasta pentru asigurarea reprezentării reale și fidele a situației econonico-financiare în
documentele care se intocmesc la închiderea exercițiului. Pentru aceaste se recurge la
inventariere.
Inventarierea reprezintă procedeul specific contabilității prin care se asigură
cuncordanța deplină care trebuie să existe între datele înregistrate documente și realitatea
de la nivelul entității.
„Inventarierea este o operație obiectiv necesară în organizarea contabilitaății și în
gestionarea patrimoniului”75. Două aspecte subliniază importanţa inventarierii în
contabilitate:
- stabilirea realității, prin inventariere, a elementelor patrimoniale trebuie sa aibă fie
reflectată în documentele contabile de sinteză prin întocmirea corectă a lor și efectuarea
corectă a calculelor indicatorilor economico-financiari furnizaţi de contabilitate ;
- integritatea și gestionarea corectă patrimoniului se verifică numai prin inventariere
descoperindu-se eventuale nereguli şi făcând posibilă stabilirea răspunderilor împotriva
persoanelor vinovate pentru prejudiciile cauzate.
Potrivit Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii, aprobate prin
OMFP 2861/2009 inventarierea are ca scop principal stabilirea situației reale a tuturor
elementelor de natura activelor, datoriilor si capitalurilor proprii ale fiecărei entitati,
precum și a bunurilor și valorilor deținute cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice
sau fizice, în vederea întocmirii situațiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine
fidelă a poziției financiare și a performanței entității pentru respectivul exercițiu financiar.

75 Ghe. Bucur, Ion Crețoiu, op. cit., p.241

40
 Locul ocupat de inventariere în cadrul contabilităţii este confirmat şi de funcţiile
ale acestui procedeu, şi anume76:
 modalitate de determinare a situaţiei nete a patrimoniului. Dintre elementele
patrimoniale ale întreprinderii sunt supuse inventarierii activele în totalitatea lor şi
datoriile. Capitalurile proprii nu se inventariază ci se determină ca diferenţă între
activele inventariate şi datoriile inventariate. Astfel:
Situaţia netă = Active - Datorii
(reală a patrimoniului) inventariate inventariate

 modalitate de stabilire a rezultatelor obţinute într-un exerciţiu financiar, având în

vedere momentul efectuării acesteia, de regulă finele exerciţiului financiar :
Rezultatul = Situaţia netă a patrimoniului la - Situaţia netă a patrimoniului
finele exerciţiului financiar la începutul exerciţiului financiar
 inventarierea servește ca punct de deschidere şi de închidere a conturilor,
stabilindu-se astfel existentul elementelor patrimoniale de la începutul şi respectiv sfârşitul
unui exerciţiu financiar, existent reprezentat de soldul iniţial, respectiv soldul final al
conturilor.
 Ca și instrument de control, inventarierea contribuie la asigurarea integrităţii
patrimoniului, prin constatarea diferenţelor dintre datele din contabilitate şi realitatea
faptică, diferenţe numite, după caz, plusuri sau minusuri de inventar.
 Totodată prin inventariere se identifică elementele patrimoniale ignorate,
necunoscute de către conducerea întreprinderilor, elemente care se valorifică fie prin
distribuţie, fie prin prelucrare, precum şi modalitate de identificare a bunurilor
inutilizabile (comenzi sistate, creanţe neîncasate) permiţând luarea de măsuri menite să
contribuie la întărirea disciplinei decontărilor.
 și nu în ultimul rând, având legatură cu tema lucrăriii nventarierea este o
modalitate de calcul şi evidenţă a stocurilor, consumurilor şi vânzărilor. Întreprinderile
mici şi mijlocii pot utiliza pentru evidenţa stocurilor metoda inventarului intermitent,
consumurilor diferitelor categorii de stocuri, potrivit acestei metode fiind determinat astfel:
E =Si +I - Sf, unde,

E - ieşirile sau consumurile de stocuri I – intrări de stocuri

Si - stoc iniţial Sf - stoc final

76 Nicolae Todea, Contabilitate, Ed. Univ.1 Decembrie, Alba Iulia, 20002,p.157

41
 Astfel, prin inventariere se determină lunar cheltuielile cu stocurile materiale
precum şi a veniturile din producţia stocată, în condiţiile utilizării inventarului intermittent.

2.2.1.2 Felurile și principiile inventarierii

Existența unor diferite forme de inventariere se datorează unor factori ca funcțiile,
rolul și obiecivele inventarierii.
Asfel, după natura și conținutul economic al elementelor supuse inventarierii, se
pot distinge trei feluri de inventariere77:
1) Inventarierea mijloacelor economice materiale și bănești aflate în entitate. Se
2) Inventarierea mijloacelor circulante aflate în mișcare- decontare.
3) Inventarierea mijloacelor circulante în mișcare - transformare.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere de cuprindere :
1) Inventariere general
2) Inventariere parțială
După rolul pe care îl are inventarierea:
1) Inventariere premergătoare închiderii bilanțului
2) Inventariere de control al gestiunii
3) Inventariere de predare – primire a gestiunii
În legătură cu obligativitatea inventarierii, legislația contabilă prevede următoarele
situații:
a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor
organe prevazute de lege;
b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite
cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;
e) ca urmare a calamităților naturale sau a unor cazuri de forță majoră.
În cadrul desfășurării inventarierii trebuie să se țină seama de anumite principii care
să garanteze eficiența inventarierii. Aceste principia sunt:
Astfel, inventarierea trebuie să aibă un caracter inopinat pentru a asigura
realizarea funcţiei de control de gestiune a inventarierii, şi a nu permite celor răspunzători
de integritatea elementelor patrimoniale denaturarea intenţionată a realităţii.

77 Ghe. Bucur, Ion Crețoiu, op. cit., p.243

42
 Din comisia de inventariere nu poate face parte responsabilul pentru gestiunea
bunurilor ce urmează a se inventaria, acesta fiind cel care urmează a fi verificat, ori
verificarea obiectivă nu poate fi făcută de cel care este verificat. Comisia de inventariere se
stabileşte prin decizie scrisă a conducătorului întreprinderii. În aceeaşi decizie de
inventariere este prevăzută perioada în care se desfăşoară inventarierea.
Delimitarea anticipată a elementelor patrimoniale sau a părţilor de elemente
patrimoniale ce urmează a fi inventariate este o altă regulă ce trebuie avută în vedere
pentru a asigura calitatea corespunzătoare a operaţiunii.
În mod absolut obligatoriu inventarierea trebuie să se facă prin constatare
directă şi concretă a elementelor patrimoniale sau a componentelor acestora.
Cel puţin o dată pe an se supune inventarierii întreg patrimoniul întreprinderii.
În desfăşurarea inventarierii trebuie să se respecte executarea unui minim de
lucrări. Aceste lucrări se referă la pregătirea inventarierii, constatarea elementelor
inventariate, descrierea şi evaluarea acestora, stabilirea rezultatelor inventarierii şi
regularizarea acestor rezultate.
Chiar şi ordinea de executare a acestor lucrări prezintă importanţă din punct de
vedere al calităţii inventarierii.

2.2.1.3 Etapele inventarierii

Necesitatea și importanţa operațiunilor de inventariere în stabilirea situaţiei reale a
patrimoniului, determină efectuarea acesteia în mai multe etape: pregătirea inventarierii,
constatarea şi descrierea elementelor patrimoniale inventariate, evaluarea elementelor
patrimoniale inventariate, stabilirea şi regularizarea rezultatelor inventarierii.
a. Pregătirea inventarierii este etapa în care se stabilesc obiectivele și obiectul
inventarierii, precum și luarea măsurilor de natură organizatorică care să conducă
inventarierea spre o bună desfășurare. Tot acum se stabilște comisia de inventariere și au
loc operațiuni precum78: aducerea la zi a scriptelor contabile; verificarea şi pregătirea
aparatelor de măsură, control şi cântărire; sortarea, gruparea şi pregătirea bunurilor ce
se vor inventaria. In plus, înainte de începerea propriu zisă a inventarierii mai sunt
neceare operațiuni de sigilare a căilor de acces în gestiuni, cu excepţia locului de unde
începe inventarierea; solicitarea unei declaraţii scrise din partea gestionarului; operaţiile
de primire-predare a bunurilor se sistează, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil,
operaţiunile respective se efectuează numai în prezenţa comisiei de inventariere79.
78 Nicolae Todea, op.cit., p.160
79 Bazele contabilității, Alba Iulia,

43
 Declarația în scris a gestionarului trebuie să cuprindă expres locurile în care
păstrează bunurile de care răspund, bunurile pe care le au în păstrare fără documente,
documente întocmite pentru bunuri care încă nu sunt în posesia lor şi ultimele numere de
ordine a documentelor privind intrarea-ieşirea bunurilor din gestiune.
b. Constatarea elementelor patrimoniale inventariate echivalează cu inventarierea
propriu zisă și constă în constatarea efectivă, la fața locului, descrierea și evaluarea
elementelor patrimoniale.
In cele ce urmează, sunt prezentate modurile de inventariere a unor elemente
stocabile80:
Stocurile faptice se inventariază prin măsurare, cântărire sau cubare.
Bunurile aflate în ambalaje originale se inventariază prin sondaj, desfăcânduli-se
ambalajul.
Lichidele (cele a căror cantitate nu poate fi efectiv stabilită prin transvazare și
măsurare) se verifică prin scoaterea de probe din vase sau prin verificări organoleptice în
laborator, când se constată densitatea, compoziția și alte caracteristici ale lichidelor care
permit constatarea volumului.
Materialele de masă a căror inventariere ar determina cheltuieli importante sau
degradarea bunurilor, se pot inventarie pe baza unor calcule tehnice.
Bunurile aflate asupra angajaților la data inventarierii(echipament, cazarmament,
scule, unelte, etc) de trec în liste separate cu specificarea persoanelor care răspund de
păstrarea lor și se evidențiază pe formații și locuri de muncă și centralizat, comparându-se
cu datele din evidența ethnic-operativă și din contabilitate.
Bunurile cu grad mare de perisabilitate se inventariază cu prioritate, fără a se
stânjeni desfacerea imediată.
Bunurile aparținând altor unități (închiriere, leasing, custodie, prin consignație,
prelucrare pentru terți) se înscriu în liste separate, cu specificații legate de numărul și data
actului incheiat intre părți.
Bunurile depreciabile, inutilizabile, deteriorate, fără mișcare sau greu vandabile,
comenzi în curs, abandonate sau sistate se inscriu în liste separate.
Din producția în curs de execuție se inventariază :
-produsele care nu au trecut prin toate fazele prelucrării impuse de procesul
tehnologic de producție;

80 Mircea Boulescu, Contabilitate și expertiză contabilă, Ed. Fundației România de mâine,

București, 2000, p.137-139

44
 -produsele care deși au fost terminate , nu au trecut toate probele de
recepționare tehnică sau nu au fost completate cu toate piesele și accesoriile lor.
- lucrările, serviciile și studiile în curs de execuție sau neterminate.
Descrierea elementelor patrimoniale constatate la inventariere se face prin
precizarea unor date menite să contribuie la identificarea bunurilor, cum ar fi: denumirea,
felul, natura, codul, cantitatea, calitatea, dimensiunile şi alte proprietăţi fizico-chimice
necesare.
Evaluarea elementelor patrimoniale inventariate se face la valoarea actuală
(sau valoarea justă) a acestora care se numeşte şi valoare de inventar. Valoarea actuală se
determină în funcţie de preţul pieţei, utilitatea bunului pentru întreprindere, gradul de
uzură, amplasarea acestuia şi prin comparare cu bunuri similare existente pe piaţă.
Evaluarea stocurilor se va face respectând principiul permanenței metodelor, care
conduce la continuitatea aplicării regulilor și normelor privind evaluarea, înregistrarea în
contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând
comparabilitatea în timp a informațiilor.
La stabilirea valorii de inventar se va aplica principiul prudenței, în sensul că, dacă,
se constată că valoarea de inventar stabilită în funcție de valoarea de întrebuințare și prețul
pieței este mai mare decât valoarea contabilă (de înregistrare) în listele de inventariere se
vor înscrie valorile de contabilitate. În schimb , dacă valoarea de inventariere este mai mică
decât valoarea din contabilitate, în listele de inventariere se va înscrie valoarea actuală sau
de inventar.
„Stocurile se evaluează la valoarea contabilă diminuată cu deprecierile contatate la
inventariere. În cazul în care valoarea contabilă este mai mare decât valoarea de inventar,
valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă, prin constituirea de
ajustări pentru deprecieri”81.
c) Stabilirea rezultatelor inventarierii se face prin parcurgerea următoarilor pași :
Confruntatrea faptic- scriptic în care se compară datele din listele de inventariere
cu cele din evidența tehnic-operativă și contabilitate. În acestă etapă are loc totodată
stabilirea cauzelor care au dus la plusuri și minusuri, degradări sau deprecieri și
inregistrarea ca atare în contabilitate a plusurilor și minusurilor , pentru a pute fi în
concordanță situația faptică cu cea scriptică. Plusurile constatate în contabilitate cu ocazia
inventarierii se înregistrează ca intrări în patrimoniu, iar minusurile se înregistrează ca
ieșiri din patrimoniu.

81 Ghe. Bucur, Ion Crețoiu,op.cit., p.251

45
 Legea prevede că rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidența tehnico-
operativă în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de
inventariere de către administrator, ordonatorul de credite sau persoana responsabilă cu
gestiunea entității.
Stabilirea lipsurilor imputabile este pasul în care administratorul dispune
imputarea lipsurilor la valoarea de înlocuire, valoare care este egală cu costul de achiziție
la data constatării pagubei. Dacă bunurile imputabile nu pot fi recuperate de pe piață,
comisia special numită va stabili o valoare de imputare.
Compensarea lipsurilor cu plusurile constatate la inventar are loc în situația în care
se stabilește că lipsurile nu sunt urmare a unor infracțiuni și există cantități egale pentru
compensare.
Scăzămintele legale se aplică bunurilor care sunt acceptate la scăzământ.
Acest etape enumerate, se continuă în contabilitae prin închiderea conturilor de
venituri și cheltuieli, pentru a se stabili rezultatul contabil al exercițiului82.

2.2.2 Evaluarea a stocurilor

2.2.2.1 Aspecte principale ale evaluării
Pentru a-si putea atinge obiectivul fundamental și anume acela de creare a imaginii
fidele a întreprinderii, contabilitatea folosește un sistem unitar de înregistrare cronologică
și sistematică, cantitativ, calitativ și valoric a activității și fenomenelor social economice ce
se produc într-un anumit timp și spațiu. Iar ca sistemul să funcționeze fără anomalii este
nevoie de acționarea unor pârghii pe care contabilitea, de-a lungul timpului le-a
perfecționat pentru a asigura transparența în luarea deciziilor.

82 Costel Istrate, op. cit, p.260

46
 Exprimarea în legătură cu operațiile și fenomele economice ce au loc la nivel de
întreprindere, impune utilizarea unor procedee specifice contabilității cum este evaluarea.
„ Evaluarea constă în cuantificarea și exprimarea în unități monetare a
mărimii elementelor patrimoniale (active, pasive, cheltuieli și venituri) și a operațiilor
economice și financiare cu modificări intervenite în masa patrimoniului”83.
Acest proces de evaluare se impune cu atât mai mult cu cât bunurile materiale de
natura stocurilor,se stie, au viteza de rotație crescută și pot exista diferențe de preț la
aprovizionărilre făcute chiar în aceeași lună, prin urmare pot exista stocuri materiale
formate din loturi cu valori de intrare diferite. Totodată, evaluarea stă în strânsă legătură cu
calculația, deoarece reflectarea existenței și mișcării acestor elemente în conturi necesită
stabilirea prin diverse calcule a valorii lor exacte. Există însă și situații în care „valorile
reținute de contabil nu sunt neapărat calculate de el - adeseori valorile respective vin din
documente întocmite de altcineva”84.
Evaluarea corectă a patrimoniului prezintă importanţă deosebită pentru exactitatea
şi sinceritatea informaţiilor pe care le conţine bilanţul referitoare la situaţia patrimoniului şi
a rezultatelor obţinute în exerciţiul financiar încheiat, comparativ cu exerciţiul financiar
precedent.
Pentru ca prin evaluare să se dea o imagine fidelă patrimoniului, situaţiei financiare
şi rezultatelor, la efectuarea evaluării trebuie să se respecte anumite principii cum sunt85:
Principiul stabilirii obiectului evaluării. Obiectul evaluării reprezintă conținutul
acesteia, de aceea el trebuie delimitat în timp ți în spatțiu de multitudinea și diversitatea
obiectelor, fenomenelor ce și proceselor economice ce intră în obiectul
contabilitățiiPrincipiul valorii reale care presupune ca elementele patrimoniale să fie
evaluate la un preţ care să exprime valoarea lor reală, în vederea asigurării unui bilanţ real.
Principiul alegerii formei de evaluare a elementelor patrimoniale în funcţie de
scopul urmărit. Astfel, pentru înregistrările curente în contabilitate evaluarea se face la
valoarea de intrare a bunurilor în patrimoniu în funcţie de căile de dobândire a bunului
respectiv, iar pentru evaluările făcute periodic se foloseşte valoarea actuală sau de utilitate,
utilizând preţul zilei.
Principiul prudenţei care impune ca la evaluarea elementelor să se ţină seama de
deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii în viitor. Ca
urmare, nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv
83 Prof. univ. dr. Oprea Călin, prof. univ. dr. Mihai Ristea,op.cit, p.221
84 Costel Istrate, Contabilitatea nu-i doar pentru contabili, Ed. EvriKa, București,2016, p.120
85 Victor Munteanu, op. cit., p.258

47
subevaluarea cheltuielilor şi a elementelor de pasiv, ţinând seama de deprecierile, riscurile
şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.
Principiul permanenţei metodelor care impune continuitatea în aplicarea normelor
şi regulilor utilizate la evaluarea în tot cursul exerciţiului financiar şi de la un exerciţiu la
altul în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor contabile.
Cuantificarea, ca procedeu prin care se exprimă valoarea elemntelor patrimoniale,
ridică trei probleme:
- problema constatării, respectiv decizia privind momentul în care trebuie
înregistrată operația care a produs modificarea patrimoniului și care „reprezintă
evenimente care influențează situația financiară”86
- problema evaluării, respectiv atribuirea unei valori monetare;
- problema clasificării, respectiv identificarea categoriei din care fac parte
elementele patrimoniale și ale conturilor asociate.
Momentele de referinţă care determină evaluarea în durata de existenţă a unui activ
sau pasiv, se identifica cu:
 Intrarea în entitate in patrimoniu – as evita folosirea sintagmei de
patrimoniu (se poate inlocuiatat cat se poatrte cu aceea de entitate
 Iesirea din entitate
 Inventarierea generală
 Închiderea exerciţiului financiar
Atribuirea valorii elementelor supuse evaluării este clar explicată in standardele
internaționale de evaluare, care fac totodată și o distincție între avtivele „operaționale” și
cele care sunt surplus sau sunt necesare exploatării pentru investiții viitoare. Aceasta
înseamnă că, atunci când vorbim de evaluare, trebuie să avem în vedere la ce se face
referință, dacă se cere evaluarea globală sau individuală a elementelor de activ și pasiv.
„Activele de exploatare formează un ansamblu funcțional unitar și deci principiul care
trebuie respectat de către evaluator este ca aceste active operaționale să fie evaluate ca
parte a afacerii văzută ca întreg. Valoarea lor trebie înțeleasă în contextul valorii întregii
afaceri mai degrabă ca o valoare de utilizare și în acest sens nu contează doar starea lor de
depreciere sau valoarea de piață pentru alți potențiali utilizatori, ci și gradul de utilitate și
productivitatea activelor respective pentru afacere, precum și gradul de utilizare a
acestora”87.

86 Mihai Ristea, Corina Grațiela Dumitru, Bazele contabilității, Ed. Universitară, București, 2006,
p.134
87 Ionel Jianu, Evaluarea în contabilitate, Ed. Economică, București, 2012, p. 36

48
 Necesitatea evaluării este impusă de calculul costului produselor, deoarece
elementele componenete ale acestuie nu se pot însuma, fiind exprimate în mod diferit,
decât prin intermediul etalonului bănesc. În acest sens se face distincție între cost, preț și
valoare .
Dacă în cazul valorii se iau în discuție factori precum utilitatea, raritatea, dorința de
a cumpăra, respectiv puterea de cumpărare, în cazul costului se iau în calcul trei
caracteristici și anume: consumul de resurse, legătura cu realizările, evaluarea în expresie
bănească. Este clar că noțiunea de valoare nu poate fi un cumul de costuri pentru client,
pentru că există costuri ascunse (depășirea termenelor, defectele) suportabile de către
entitate. Tot așa valoarea pentru anumite persoane este alta decât este ea pentru altele.
Totodată, costul este accentuat de pertinența lui, adică, este mai bine să fie determinat
suficient de precis, dar la timp, decât să fie extrem de precis dar mai tîrziu decît interesul
utilizatorului de informație.
În același timp, difernțe dintre valoare și preț o face piața (ca loc de întâlnire a
cererii cu oferta). Pentru ca pe piață un produs va avea intotdeauna o valoare , numită preț
de vânzare, nu întotdeauna cumpăratorul acceptă această valoare. Aici intervine negocierea
care poate sau nu să schimbe valoarea bunului, respectiv cumpărătorul să accepte ca
justificat prețul sau vânzătorul să accepte piața ca factor de influență. Rezultatul negocierii
este prețul și el reprezintă pentru întreprindere „o variabilă strategică” care dacă ar fi fixată
fără confirmarea pietei ar fi o decizie inoportună.
În concluzie, prețul „reprezintă numărul de unități monetare necesare pentru a
vinde/obține o marfă sau un serviciu la un moment dat, intr-un anumit loc și în funcție de o
calitate specifică a produsului”88, în timp ce costul reprezintă „expresia unui raport între
forma bănească a cheltuielilor pe care le efectuează o entitate pentru obținerea și
desfacerea producției sale, într-o perioadă determinată și cantitatea de bunuri materiale,
lucrări servicii care formează această producție, exprimată în unități de măsură” 89. Valoarea
este un concept nu numai matematic ci și o noțiune uzitată de contabili, cu diferite
semnificații.
Rezultă că evaluarea, ca procedeu al contabilității, ocupă un loc important în
practica și teoria contabilă. Aceasta pentru că valorile rezultate din calcule matematice în
care s-au respectat niște reguli și convenții sunt înscrise în registrele contabile și de acolo
preluate în situațiile de raportare financiară.
88 Oprea Călin, Mihai Ristea ,Bazele contabilităţii, Ed. Naţional, 2000, p.231
89 Cenar Iulia, Contabilitate financiară fundamentală, Ed. Univ.1 Decembrie, Alba Iulia, 2017,
p.115

49
 Bazele de evaluare in contabilitate sunt90:
 Costul istoric este considerat valoarea reală, exprimată în unități monetare, a
stocurilor la data de intrare indiferent dacă sunt intrate în unitate în urma
achiziției lor sau producţiei. Această valoare este considerată şi pentru
stocuri care au intrat în urma angajării unor datorii şi exprimă suma de bani
plătită a acelui bun, sau de plătit, la data de intrare. Costul istoric este de
fapt valoarea de intrare care a devenit un fapt istoric.
 Costul curent reprezintă valoarea care ar trebui plătită în numerar, pentru un
activ, dacă ar fi produs sau achiziţionat in prezent. Se mai numeşte si cost de
înlocuire deoarece se referă la valoarea pe care o întreprindere acceptă să o
plătească pentru a dobândi un bun similar celui supus evaluării.
 Valoarea realizabilă reprezintă valoarea pe care o întreprindere o poate
obţine în prezent prin vânzarea activului pe parcursul desfăşurării normale a
activităţii din care se deduc costurile estimate cu finalizarea şi costurile
necesare vânării.
 Valoarea actualizată sau valoarea de întreprindere este valoarea care exprimă
aprecierea fluxurilor viitoare de beneficii (in special numerar) aduse de bunul respectiv, pe
parcursul desfășurării normale a activității. Altfel spus, este vorba de o valoare care este
exprimată în prezent dar care va fi disponibilă în viitor. Se mai numește și valoarea
capitalizată.
 Valoarea de inlocuire reprezintă de fapt o combinație între costul curent, valoarea
actualizată și valoarea de realizare. Reprezintă suma pe care entitatea accept să o sacrifice
odată cu achizitia unui bun, sau costul renunțării la bunul respectiv. Normele contabile
prevăd ca în situația în care una dintre cele două valori, valoarea realizabilă și valoarea
actualizată, sunt diferite să se aleagă cea mai mică dintre ele.
Practica contabilă a demonstrat că „nu există o metodă de evaluare absolută, care să
răspundă tuturor cerințelor și exigențețor, fiind necesară utilizarea mai multor metode,
după caz”91.
Conform IAS 2, stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi
valoarea realizabilă netă.

90Mihai Ristea,Corina Graţiela Dumitru,Contabilitate aprofundată,,Ed.Universitară.Bucureşti,2004,

p.65
91 Gheorghe Creţoiu, Ion Bucur, Contabilitate, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.134

50
 Noțiunea de cost se referă la toate costurile ocazionate de achiziția și prelucrarea
stocurilor, precum și alte costuri suportate pentru a aduce stocurile „ în forma și în locurile
în care se găsesc”92.
Costul poate îmbrăca două forme și anume costul de achiziție și costul de producție.
Costul de achiziție se utilizează pentru bunuri achiziționate de la terți, iar costul de
producție se aplică bunurilor obținute din producția propri.
În componența costului de achiziție se pot regăsi93:
- prețul de cumpărare fără TVA;
- taxe nerecuperabile ( taxe vamale, accize, comisioane, taxe de asigurare, etc);
- cheltuieli de transport, manipulare și alte cheltuieli ca;re pot fi atribuite direct
achiției de stocuri;
- TVA înscrisă în factura furnizorului, în cazul în care cumpărătorul nu este plătitor
de TVA.
Nu este permisă includerea în costul de achiziție a cheltuielilor financiare
aferente finanțării constituirii stocurilor.
Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sînt deduse la
determinarea costului de intrare a stocurilor achiziţionate
Relația de calcul al costului de achiziție este următoarea:
Ca=Pcump.+ Taxe nerec.+ Ch. de transp. manip.- Rcom
În general cu această valoare se înregistrează stocurile de natura materiilor prime,
materialelor consumabile, mărfurilor, animalelor, obiectelor de inventar 94.
 Pentru stocurile intrate în entitate prin producția proprie, de regulă semifabricate și
produse finite, obiecte de inventar și alte bunuri care se pot obține se folosește ca
bază de evaluare costul de producție.
În componența costului de producție intră următoarele elemente95:
- Costul de achiziție al materiilor prime și materialelor directe;
- Energie consumată în scopuri tehnologice;
- Manopera directă;
- Alte cheltuieli directe de producție;
- Cota cheltuielilor indirecte de producție (regia de producție fixă și
variabilă) alocată în mod rațional ca fiind legată de fabricația acestora.
92 Niculae Feleagă , Liliana Malciu , Politici și opțiuni contabile, Ed.Economică , București,p.188
93 Iacob Petru Pântea, Gheorghe Bodea, Contabilitatea financiară românească conformă cu
ditectivele europene, Ed. Intelcredo, București, 2008, p. 107
94 Niculae Feleagă, Ion Ionașcu, Contabilitate financiară, Ed. Economică, București, 1993, p.215
95 Anca Ciumag, Marin Ciumag; Contabilitate financiară, Ed. Universitară, București, 2009, p.134

51
 Deasemenea pot fi incluse în costul de producție dobânzile aferente perioadei de
fabricație, în cazul bunurilor materiale și lucrărilor cu ciclu lung de fabricație.
Următoarele cheltuieli nu se includ în costul de achiziție:
- Pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producție înregistrate peste
limitele normal admise;
- Cheltuielile de depozitare, cu excepția celor care sunt necesare în procesul de
producție, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricație;
- Regiile (cheltuielile) generale de administrație;
- Costurile de desfacere.
Relația de calcul a costului de producție este următoarea:
Cp = Ca + Ch. Dir + cota Ch.Ind. + Ch dob
Ch.dir. = cheltuieli ocazionate direct de obținerea bunurilor
Ch. Ind.= cheltuieli indirecte permise a se adăuga (Obligația de a include o
cotă parte din cheltuielile indirecte de producție interzice, în principiu, limitarea
valorii stocurilor la nivelul costurilor directe sau variabile. Ca atare, întreprinderile
a căror contabilitate de gestiune se bazează pe calculul costurilor parțiale nu pot, în
mod normal, să utilizeze aceste costuri, pentru evaluarea stocurilor în bilanț96).
„Costul stocurilor unui prestator de servicii cuprinde manopera și alte cheltuieli legate de
personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu
supravegherea precum și regiile corespunzătoare”97.
Valoarea realizabilă netă reprezintă prețul estimat a se obține pe parcursul
desfășurării normale a activității din care se scad costurile estimate pentru finalizarea
bunului și cele efectuate cu vânzarea. În momentul evaluării estimările trebuie să se bazeze
pe dovezi credibile, luîndu-se în considerare și scopul pentru care se fac evaluare.
Elementele de stoc care sunt cuprinse într-un contract de vânzări sau de prestări
servicii nu pot fi estimate la o valoare mai mare decât cea prevăzută în contract.
Diminuarea valorii stocurilor se recunoaște ca cheltuială în exercitiul în care are loc.
„ Reducerea valorii contabile sub cost până la valoarea realizabilă netă semnifică
faptul că acestea nu trebuie prezentate la o valoare mai mare decât cea preconizată a se
obține din vânzare sau utilizare”98.

2.2.1.2
96 Liliana Feleagă, Niculae Feleagă,op.cit.,
97 Ionel Jianu, op. cit., p.67
98 Dorel Mateş,Ovidiu Bunget, op.cit., p.126

52
 2.2.1.2 Evaluarea stocurilor și a producției în curs la data intrării în entitate
Stocurile evaluate și recunoscute în conformitate cu reglementările contabile se
înregistrează la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă și care diferă, în funcţie de
sursa de provenienţă a stocurilor.
Stocurile pot intra în unitate prin următoarele situații:
- prin achiziție de la terți, situație care este cea mai des întâlnită;
- prin producția proprie, situație specifică unităților de producție;
- prin contribuție (aport în natură ) la capitalul social;
- prin donație (cu titlu gratuit);

53
 - ieşirea/reparaţia activelor imobilizate şi obiectelor de mică valoare şi scurtă
durată,
- înregistrarea deşeurilor recuperabile, transferare din active imobilizate etc.
 Pentru stocurile dobândite în uma achiziției lor evaluarea se face la cost de
achiziție.

BIBLIOGRAFIE

1) Mihaela Dumitrana, Luminiţa Jalbă, Oana Duţă, Contabilitatea în comerţşi turism, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2008
2) Ilie Gavrilă, Dan Nițescu, Paul Tănase Ghiță, Constantin Popescu, Economie, Manual pt. cl. XI ,Ed.
Economică, București, 2000
3) Ghe.Crețoiu, Stelian Iordache, Ioan Cavachi, Liviu Moraru, Economie, Manual pt. cl.XI, Ed. Antet, 2006
4) Gabriela Iordache și colect. Comerț, manual pentru cl. a IX a,Ed. Niculescu, 2005
5) Ecaterina Putz, Dina Maria Luț, Economia Comerțului, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2007, p. 11
6) Claudia Olimpia Moisă, Silvia Maican; Bazele Comerțului, Note de curs, Alba Iulia,2015, p. 51

54
7) Sorin–Constantin Deaconu, Particularităţi ale contabilităţii entităţilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012
8) Coord. Valeriu Vrabete, Contabilitatea activităţolor de turism şialimentaţie publică, Ed. Universitaria,
Craiova,2017
9) Stefania Mihai și colect.,Alimentație publică și Turism, manual pt. cl.aIxa, Ed. Niculescu2005
10) Corneliu Ouatu, Organizarea activităţiiunităţilor de alimentaţie publica, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1995
11) Marius Dumitru Paraschivescu şi col., Contabilitate,Ed. Tehnopres, Iaşi, 2013
12) Dorel Mateș, Ovidiu Bunget, Contabilitate Aprofundată;Ed. Eurostampa, Timișoara 2017
13) Prof. univ. dr. OpreaCălin, prof. univ. dr. Mihai Ristea ,Bazelecontabilităţii, Ed. Naţional
14) Niculae Feleagă, Liliana Malciu, Ștefan Bunea, Bazele contabilității, Ed. Economică, București, 2002
15) Gheorghe Creţoiu, Ion Bucur, Contabilitate , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
16) Niculae Feleagă, Ion Ionașcu,Tratat de ContabilitateFinanciară, vol 1, Ed.Economică, București, 1998
16) Iuliana Cenar, Bazele contabilității, Note de curs, Alba Iulia, 2017
17) Mihai Ristea, Corina Grațiela Dumitru, Bazelecontabilității, Ed. Universitară, București, 2006
18) Niculae Feleagă , Liliana Malciu , Politici și opțiuni contabile, Ed.Economică , București
19) Atila Tamas Szora Ionela Cornelia Cioca; Bazele contabilității,Alba Iulia
20) Iacob Petru Pântea, Atanasiu Pop, Contabilitate Financiară, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2004
21) Camelia Burja, Analiza pe bază de bilanț a firmelor, Note de curs, Alba Iulia, 2013
22) Niță Dobrotă, Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, Iacob Petru Pântea,
23) Gheorghe Bodea, Contabilitatea financiară românească conformă cu ditectivele europene, Ed. Intelcredo,
București, 2008
24) Anca Ciumag, Marin Ciumag; Contabilitate financiară, Ed. Universitară, București, 2009

Legea nr. 31/1990 a societăților, republicată și actualizată prin legea 163/2018

SURSE WEB
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro Maria Robu, Contabilitate în comerţ şi turism
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro Aurel Isfănescu,Vasile Robu, Anca Maria Hristea, Camelia
Vasilescu, Analiză economico-financiară, cap.4
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro Puiu Nistoreanu, Managementul în turism şi servicii,cap.5

55