EXAMENUL PE APARATE SI SISTEME

Examenul aparatului respirator se face prin inspecţie, palpare, ascultatie si percutie.

La inspecţie se examinează:
a) Cianoza peri-oro-nazală, bătăile aripilor nasului, mişcările de piston ale capului cu
timpii respiratori, tirajul, dispneea sunt semne ce apar în bronhopneumonie precum şi în alte
pneumopatii ale sugarului. La inspecţia foselor nazale anterioare se evidenţiază mai bine cornajul
datorat obstructiei căilor respiratorii superioare ridicând bărbia copilului şi obligându-l să respire pe
nas.
b) Frecvenţa ritmului respirator - urmărind mişcările abdominale ale sugarului în somn
sau când acesta este liniştit. Noul-născut are 60 respiraţii/minut, numărul scade treptat în prima lună
până la 45 respiraţii/minut, valoare care se menţine în primul an de viaţă. La un an respiraţiile sunt
35-40/minut.
Dispneea expiratorie cu prelungirea expirului apare în obstrucţii bronşice funcţionale sau
inflamatorii: astm, viroze.
Tusea umedă este dată de bronhopneumopatii exudative dar şi de prezenţa unor secreţii
mucopurulente în faringe. Copilul înghite sputa şi nu expectorează până la vârsta de 7 ani.
Pentru examinarea în continuare a aparatului respirator sugarul va fi ţinut în braţe sau
aşezat în şezut, iar persoana ajutătoare îi ţine membrele superioare uşor ridicate pentru ca omoplaţii
să elibereze cât mai mult din câmpurile pulmonare superioare. Elementele topografice de reper
pentru examenul aparatului respirator la copil sunt: liniile medio-claviculară, axilară anterioară,
mijlocie şi posterioară şi inter-scapulo-vertebral.
Palparea vibraţiilor vocale nu se poate face până la vârsta de 6-7 ani. Bronhofonia -
transmiterea mai bună a vocii şi a plânsului - este echivalentul unor vibraţii vocale întărite, pentru
decelarea zonelor de condensare pulmonară.
Ascultaţia se recomandă să se facă înaintea percuţiei. Din cauza peretelui toracic subţire
în prima copilărie, murmurul vezicular are în mod normal o tonalitate mai aspră. Ascultaţia şi
percuţia trebuie să fie complete şi sistematice. Se va da o atenţie deosebită vârfurilor, zonelor
paravertebrale, axilare şi bazale.
Percuţia digitală simplă trebuie să fie mai superficială decât la adult. Peretele toracic fiind
subţire, percuţia prea puternică pune în vibratie întreaga masă pulmonară şi nu mai putem percepe
modificările localizate pe o suprafaţă mică.

Examenul aparatului cardio-vascular - necesită linişte din partea copilului.

1 1
2
 Se vor consemna frecvenţa şi caracterul pulsului, în concordanţă cu mai multe repere
(cubital, radial, peronier, popliteu, jugular), bătăile inimii (frecvenţă, ritm, intensitate) şi valorile
tensiunii arteriale comparativ între membrele superioare şi inferioare şi de aceeaşi parte.
La naştere pulsul este 160/minut, scade în prima lună de viaţă la 120/minut, valoare ce se
menţine în cursul primului an. La un an este între 100-110/minut.
Tensiunea arterială: în primul an de viaţă, valoarea maximei este 80 mmHg, iar minima
50 mmHg.
Inspecţia va urmări: aspectul regiunii precordiale cu modificările posibile ale cutiei
toracice în această zonă; vizibilitatea şocului apexian; eventualele modificări supraadăugate
(fremismente, choc en dome). Deasemenea se va observa cianoza generalizată sau localizată la
extremităti.
La palpare şocul apexian se percepe în spatiul IV intercostal stâng, la 1-2 cm în afara liniei
medioclaviculare până la vârsta de 3 ani. Între 4 şi 7 ani şocul apexian se deplasează, ajungând la
vârsta de 7 ani sau uneori la 10 ani în poziţia de la adult. Eventualele freamăte sau frecături
pericardiace se palpează cu uşurintă, peretele toracic fiind subţire.
Ascultaţia inimii concomitent cu palparea pulsului periferic va permite o mai bună
apreciere a tulburărilor de ritm. Zgomotele cardiace se aud mai puternic în prima copilărie. Până la
un an şi mai ales în primele luni de viaţa, zgomotele cardiace prezinta o egalizare a intensităţii şi
timbrului, care, asociată cu egalizarea duratei pau-zelor din cauza scurtării diastolei prin tahicardia
fiziologică, dă ritmul embriocardic sau pendular. Aritmia respiratorie este frecventă.
Zgomotul II este mai puternic la focarul arterei pulmonare decât la al aortei datorită
hipertensiunii pulmonare relative care persistă până la vârsta şcolară.
În cazul unor sufluri se va aprecia şi transmiterea lor în spaţiul interscapulo-vertebral,
pentru comunicarea interventriculară sau spre baza gîtului în stenoza aortică.
Suflurile extracardiace, localizate mai ales la marginea stângă a cordului sânt scurte,
mezosistolice, influenţate de respiraţie şi de poziţia corpului. Ele dispar de obi-cei în inspir şi în
poziţie şezândă.
Prin percuţie se delimitează aria matităţii cardiace. Marginea superioară a cordului se
percută pe linia medio-sternală, în dreptul coastei a II-a, marginea dreaptă corespunde marginei
drepte a sternului, iar marginea stângă se percută radial dinspre axilă şi umărul stâng, fiind
reprezentat de o linie curbă care uneşte şocul apexian cu extremitatea anterioară a coastei a II-a.

Examenul aparatului digestiv şi al anexelor

Examenul va începe cu o scurtă anamneză privind modul de alimentaţie al copilului,
apetitul, frecvenţa şi aspectul scaunelor, prezenţa de greţuri şi vărsături (frecvenţă, conţinut,
intensitate şi momentul apariţiei lor), durerile abdominale cu particularitătile lor de intensitate,
durată, localizare, iradiere etc.

1 2
 Palparea abdomenului se va face cu mâinile încălzite şi mişcări blânde. Palparea
superficială a peretelui abdominal, urmată de palparea profundă a organelor abdominale, se începe
din fosele iliace înaintând spre hipocondrul respectiv. Ea permite decelarea punctelor dureroase,
participarea apărării musculare prin contractură, limitele şi consistenţa organelor.
Splina, în mod normal, se palpează la rebordul costal stâng sau este nepalpabilă.
Pentru delimitarea ficatului, marginea inferioară se palpează începând din flancul drept, iar marginea
superioară se percută. În prima copilărie, marginea antero-inferioară a ficatului este la 2 cm sub
rebordul costal, pe linia medio-claviculară dreaptă, iar ulterior urcă la 1 cm sub rebord. Marginea
superioară a ficatului se găseşte în spatiul V sau coasta a V-a pe linia medio-claviculară dreaptă, la
coasta a VII-a pe linia axilară anterioară şi la coasta a IX-a- a X-a pe linia scapulară. Delimitarea
marginii superioare ne ajută în diagnosticul diferenţial al hepatomegaliei cu ficatul coborât din
rahitism, pneumopatii acute cu emfizem şi colecţie pleurală.
Hepatosplenomegalia se întâlneşte în hemopatiile maligne, boli metabolice, genetice,
staza circulatorie din insuficienţa cardiacă, boala hemolitică, ciroze, rahitism, infecţii cronice.
Percuţia se face radiar începând de la ombilic, în sensul acelor de ceasornic sau de la
apendicele xifoid, mai întâi pe linia mediană până la simfiza pubiană şi apoi oblic radiar.
La examinarea organelor şi pentru evidenţierea prezenţei unei formaţiuni sau a unui
revărsat intraabdominal, se combină percuţia cu palparea.

Examenul aparatului uro-genital

Examenul aparatului uro-genital se începe informându-ne despre numărul micţiunilor şi
caracterul lor (spontan, nedureros, controlat, în jet continuu sau întrerupt etc), aspectul macroscopic
al urinii, dacă pătează scutecul prin prezenţa pigmenţilor biliari sau a cristalelor de acid uric.
Frecvenţa micţiunilor este, în mod normal, de 10-20 de ori pe zi în primul semestru de viaţă, 10-12
pe zi între 1-2 ani, 6-7 pe zi la 4-6 ani. Cantitatea de urină pe zi este de 150-300 ml la o lună, 700 ml
la 6 luni, 1000 ml la 4 ani, 1500 ml la 10 ani. Diureza la sugar este de 75 ml/kg/zi, pe când la adult
este de 25 ml/kg/zi.
Palparea rinichilor se face bimanual, în decubit dorsal sau lateral de partea opusă,
aplicând o mână în regiunea lombară şi deprimând cu cealaltă peretele abdo-minal spre coloana
vertebrală. În mod normal rinichii se pot palpa, mai ales la copiii distrofici, pînă la vârsta de 1 an.
Organele genitale externe se examinează prin inspecţie şi palpare.
La băieţi se palpează testiculii şi se face decolarea glandului. Pot fi ectopii testiculare, hidrocel,
hermafroditism, hernii inghinale, hipospadias, epispadias, prepuţ aderent, fimoză.
La fetiţe se examinează regiunea vulvară depărtând labiile mari pentru a face inspecţia
labiilor mici şi a mucoasei vulvare. La fetiţele născute la termen labiile mari le acoperă pe cele mici; la
fetiţele premature labiile mici ies înafara celor mari.

1 3
2
1 4