Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Constitutional Si Institutii Publice
Drept Constitutional Si Institutii Publice
CAPITOLUL I
TEORIA CONSTITUŢIEI
1
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice –
tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-31; Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, 2005, p.
40.
1
Drept constituţional şi instituţii politice
2
Drept constituţional şi instituţii politice
3
Drept constituţional şi instituţii politice
CONSTITUŢIILE CUTUMIARE
Constituţiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri
juridice (cutume) şi un anumit număr de acte elaborate şi emise de organele de stat
învestite cu competenţă legislativă.
Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli de conduită socială, rezultate dintr-
o practică socială îndelungată şi constantă şi care, deşi nu emană de la organele
statului competente să legifereze, sunt considerate totuşi obligatorii, întrucât sunt
expresia convingerii unei colectivităţi umane că răspund sentimentului uman de
justiţie.
Nu trebuie confundate cu simplele uzanţe sau uzuri care sunt practici (tradiţii)
lipsite de semnificaţie juridică.
Pentru ca un uz sau uzanţă să se transforme în obicei juridic (cutumă) trebuie
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. este necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea
ca un simplu fapt întâmplător;
2. este necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, neîntreruptă de
practici contrare;
3. trebuie să se impună în conştiinţa unui grup social ca regulă de conduită
obligatorie.
CONSTITUŢII SCRISE
Constituţiile scrise sunt constituţiile care apar sub forma unui text unitar şi
sistematic, realizând un tot unitar.
4
Drept constituţional şi instituţii politice
5
Drept constituţional şi instituţii politice
a celor două Camere a Parlamentului, unde, pentru a fi adoptată, este nevoie de votul
a cel puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor.
6
Drept constituţional şi instituţii politice
7
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL II
2
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p.31-39.
8
Drept constituţional şi instituţii politice
9
Drept constituţional şi instituţii politice
3
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. I, p. 30-31.
10
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL III
TEORIA STATULUI
Termenul „stat” îşi are originea în latinescul „status”, cu sensul de stare a unui
lucru. Ulterior a căpătat şi o semnificaţie juridică şi desemna situaţia juridică a unei
persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori,
apartenenţa conferindu-i anumite drepturi şi obligaţii4.
Când termenul „status” a început să fie utilizat în expresii precum „status rei
romane” şi „status rei publicae” (situaţia conducerii vieţii publice 5) a dobândit şi o
semnificaţie politică.
Se consideră că termenul „stat” a fost utilizat pentru prima dată într-o accepţiune
modernă – formă de organizare a unei populaţii aşezată pe un anumit teritoriu şi cu o
structură instituţionalizată, independentă de persoanele care ocupă poziţiile supreme şi
care exercită puterea suverană - în lucrarea „Principele” de către Nicolo Machiavelli,
lucrare care începe cu „toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra
oamenilor au fost şi sunt sau republici sau principate”6.
Apariţia statului este un proces îndelungat şi complex.
Aspecte7 care au contribuit la apariţia şi formarea statului:
4
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. II, 2006, p. 39.
5
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 40.
6
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 42.
7
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 48-57.
11
Drept constituţional şi instituţii politice
8
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 114.
9
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 118.
12
Drept constituţional şi instituţii politice
13
Drept constituţional şi instituţii politice
13
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. II, p. 42.
14
A se vedea Ioan Alexandru, Politică, administraţie, justiţie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 44.
15
A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti,
1999, p. 77.
16
Poate fi numită şi personalitate morală, dat fiind faptul că iniţial a fost utilizat termenul
de persoană morală pentru ceea ce în prezent numim persoană juridică.
14
Drept constituţional şi instituţii politice
15
Drept constituţional şi instituţii politice
19
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, Editura Servo-Sat, Arad, 2003, p. 263.
16
Drept constituţional şi instituţii politice
TERIRORIUL
Teritoriul este definit ca fiind acea parte din globul pământesc asupra căreia
statul îşi exercită suveranitatea22.
Delimitarea teritoriului se face prin stabilirea frontierelor statului.
Teritoriul este alcătuit din: sol, subsol, spaţiul acvatic, spaţiul aerian de deasupra
solului şi apelor, marea teritorială, platoul continental. Se consideră ca făcând parte din
teritoriul statului şi zona economică exclusivă, navele şi aeronavele aflate sub pavilionul
statului, spaţiul misiunilor diplomatice şi consulare ale statului respectiv.
Solul este porţiunea de uscat care oferă cadrul de desfăşurare a activităţii umane.
Subsolul este alcătuit din stratul aflat imediat dedesubtul solului şi al spaţiului
acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire
juridică internaţională.
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, fluviilor, lacurilor, canalelor, apele
porturilor.
20
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, p. 262 - naţiunea este mai restrânsă decât populaţia, dar mai presus de ea.
21
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, p. 262; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. II, p. 50.
22
Într-o accepţiune mai largă, teritoriul poate fi definit şi ca „spaţiul” asupra căruia se
exercită suveranitatea naţională - a se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniela Mihai Dragnea,
Introducere în dreptul constituţional, Editura Hamangiu, 2006. p. 11.
17
Drept constituţional şi instituţii politice
Marea teritorială este porţiunea maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul
litoralului unui stat (urmând configuraţia acestuia), pe o distanţă care poate ajunge până
la 200 de mile maritime (în România, lăţimea mării teritoriale este de 24 mile marine).
Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic al unui
stat, până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile
marine, situată în prelungirea marii teritoriale în care statele riverane pot revendica
drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale, biologice etc. sau îşi
pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea
unor instalaţii.
Platoul continental este format din fâşia de sol şi subsol mării adiacente ţărmului
dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de cel mult 200 de metrii.
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în
largul mării pe o anumită distanţă şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a
exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii pe teritoriul său a unor
fapte ilegale.
PUTEREA DE STAT
Denumită şi „putere publică”, „autoritate publică”, „autoritate de stat”, puterea de
stat este cel de-al treilea element constitutiv al statului. A fost mult timp identificată cu o
18
Drept constituţional şi instituţii politice
23
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 203.
24
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 203.
25
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 77-80, 211. Legitimitatea este o judecată de valoare asupra unui sistem de guvernământ,
reprezintă un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi a sentimentelor dominante
într-o colectivitate umană. Legalitatea reprezintă conformitatea cu legea aflată în vigoare, ceea ce
presupune obligaţia generală şi absolută de respectare a legii.
26
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, p. 299-302; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol. II, p. 55-57; Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1995, p. 83-85; Ovidiu Ţinca, Drept
constituţional şi instituţii politice, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p. 47-53.
19
Drept constituţional şi instituţii politice
27
Şi guvernele de fapt, rezultate în urma unei mişcări populare (violente sau nu) pot fi
considerate legitime, urmând să fie şi legalizate destul de uşor, prin convocarea corpului electoral
pentru alegerea unei adunări constituante care să elaboreze o Constituţie, supusă eventual votului.
Astfel, guvernul de fapt se transformă, în temeiul principiului suveranităţii naţionale, într-un
guvern legal - a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 78.
28
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 204: suveranitatea internă, adică însuşirea autorităţii publice de a-şi impune
comandamentele tuturor persoanelor şi grupurilor umane de pe teritoriul său, fără a putea fi
mărginită în libertatea ei de acţiune de o autoritate superioară sau concurentă; suveranitatea
externă, adică însuşirea autorităţii publice de a reprezenta statul în raporturile sale cu alţi subiecţi
de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară, însuşire care se
manifestă în special în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi primi
reprezentanţi diplomatici etc.
20
Drept constituţional şi instituţii politice
Statul, prin menirea lui, desfăşoară o activitate specifică concretizată în trei funcţii
esenţiale:
1. funcţia legislativă
2. funcţia executivă
3. funcţia jurisdicţională (sau judecătorească).
1. Funcţia legislativă
29
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. II, p. 56.
21
Drept constituţional şi instituţii politice
2. Funcţia executivă
Funcţia executivă (numită şi funcţie administrativă sau administrativ-executivă
ori guvernamentală) constă în activitatea de executare în concret a legii, de organizare a
aplicării şi executării la situaţii concrete a legii, de asigurare a bunei funcţionări a
structurii organizatorice a statului.
Organele statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin
emiterea de acte normative şi individuale, pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, sau
prin efectuarea de operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le dirija viaţa
şi a le presta diferite servicii.
vol. I, p. 213. O altă definiţie a funcţiei legislative: „constă în adoptarea de către Parlament a
regulilor de conduită obligatorii (având caracter general şi impersonal), ce se adresează, prin
urmare, tuturor persoanelor fizice şi juridice, existând şi, respectiv, activităţi pe teritoriul unui
stat” – a se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 121.
22
Drept constituţional şi instituţii politice
3. Funcţia jurisdicţională
Funcţia jurisdicţională constă în activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr
legal şi autoritate a lucrului judecat, a conflictelor juridice apărute între persoane sau
între acestea şi stat, prin intermediul hotărârilor judecătoreşti.
S-a exprimat şi opinia conform căreia, funcţia jurisdicţională nu este altceva decât
o formă de executare în concret a legilor, astfel că nu ar putea fi privită ca o funcţie
distinctă de cea executivă. Dar, obiectul şi procedura de realizare a acestei funcţii sunt
diferite decât cele utilizate pentru realizarea funcţiei executive, prezentând o serie de
particularităţi care susţin ideea unei funcţii judecătoreşti distincte.
Funcţia jurisdicţională este încredinţată organelor jurisdicţionale care îşi
desfăşoară activitatea cu respectarea unei anumite proceduri, bazată pe
contradictorialitate, independenţă, oralitate în vederea asigurării imparţialităţii.
Prin putere de adevăr legal se înţelege prezumţia că actul de soluţionare a
litigiului se bazează exclusiv pe lege şi exprimă adevărul.
Prin autoritate de lucru judecat se înţelege prezumţia că hotărârea judecătorească,
exprimând adevărul, este definitivă, şi astfel, părţile şi autorităţile publice sunt obligate să
se conformeze şi să o pună în aplicare32.
Organele jurisdicţionale şi activitatea specifică pe care a desfăşoară conturează
conceptul de putere judecătorească.
31
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 214. Funcţia executivă este definită şi ca asigurarea sau organizarea legilor şi, de
asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi de administrare, pe
plan local şi central - a se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p.
122.
32
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 214-215.
23
Drept constituţional şi instituţii politice
33
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 125-127;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 49.
34
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 127-129.
24
Drept constituţional şi instituţii politice
35
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 130-131.
25
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL IV
4.1. CONCEPT
36
Ase vedea Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, Ediţia a II-a, p. 938.
37
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 253.
26
Drept constituţional şi instituţii politice
27
Drept constituţional şi instituţii politice
42
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1992, p. 28.
43
A se vedea Cristian Ionescu , Tratat de drept constituţional român, p. 240.
44
Art. I paragraful 1 din Constituţia prevede că „toate puterile legislative acordate prin
această Constituţie vor fi exercitate de către un congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din
Senat şi Camera Reprezentaţilor”.
45
Art. I, paragraful 1: „Puterea executivă va fi exercitată de către preşedintele Statelor
Unite ale Americii.”
46
Art. II paragraful 1: „Puterea judecătorească a Statelor Unite va fi exercitată de o Curte
Supremă şi de judecătoriile care vor fi instituite din când în când de către Congres”.
47
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept., p. 28.
28
Drept constituţional şi instituţii politice
revizuire48 s-a introdus în Constituţie în art. 1 alin. 4 prevederea potrivit căreia „statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă
şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Se insistă astfel asupra
necesitării realizării unui echilibru între cele trei puteri, realizat prin colaborarea şi
controlul reciproc.
Principalele modalităţi de realizarea a colaborării între puterile statului:
delegarea legislativă;
atribuţia Preşedintelui Republicii de a promulga legile adoptate de
Parlament;
atribuţia Preşedintelui Republicii de a dizolva Parlamentul;
posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea, în vederea
demiterii, a Preşedintelui din funcţie;
posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură);
dreptul de iniţiativă legislativă a Guvernului (marea majoritatea a
proiectelor legislative provin de la Guvern);
independenţa justiţiei;
controlul constituţionalităţii legilor;
controlul legalităţii exercitat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii
desfăşurate de autorităţile executive etc.
48
Publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003.
49
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 255-265; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, p. 8-10; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în
dreptul român, p. 49-52.
29
Drept constituţional şi instituţii politice
30
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL V
FORMA DE STAT
Statul compus este format din unirea a două sau mai multe state (care devin astfel
state membre) şi acceptă să renunţe a parte a suveranităţii lor.
50
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 223; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p.
61; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român,
p. 90.
31
Drept constituţional şi instituţii politice
32
Drept constituţional şi instituţii politice
Galilor şi Irlandei de Nord dreptul de a-şi alege adunări reprezentative proprii şi de a-şi
constitui guverne locale, sub controlul guvernului central51.
51
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 107 şi Regimuri
politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 103.
33
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL VI
FORMA DE GUVERNĂMÂNT52
6.1. MONARHIA
34
Drept constituţional şi instituţii politice
6.2. REPUBLICA
35
Drept constituţional şi instituţii politice
36
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL VII
7.1. Stat naţional – La baza statului român modern stă o naţiune, cea română.
Este un caracter care scoate în evidenţă legătura indisolubilă între statul român şi
naţiunea română, formarea statului român şi formarea naţiunii române fiind două
elemente integrate ale aceluiaşi proces istoric.
53
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 556.
54
Art. 1 din Constituţia României din 1991 republicată.
37
Drept constituţional şi instituţii politice
7.3. Stat unitar şi indivizibil – România este un stat unitar, în care puterea
publică suverană se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi
sistem omogen de organe de stat, cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu
şi un singur sistem jurisdicţional. Caracterul unitar nu exclude însă organizarea unei
administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi autonomiei
administrative, în limitele stabilite de lege.
Caracterul indivizibil implică faptul că statul român, privit în ansamblu, ori
fiecare din cele trei elemente ale statului nu pot fi divizate pentru a fi cedate sau
încredinţate vreunui alt stat sau vreunei alte puteri 56. Caracterul indivizibil se referă în
primul rând la teritoriul statului român, statuând principiul că acesta este inalienabil,
nu poate fi înstrăinat sau cedat, în tot sau în parte, suveranităţii altui stat.
55
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat
şi în dreptul român, p. 300; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, p. 72.
56
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, p. 73.
38
Drept constituţional şi instituţii politice
7.6. Stat de drept57 – este „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga
activitate, atât a statului şi a organelor sale, cât şi cea a populaţiei, este reglementată
exclusiv de lege. Astfel, Constituţia României din 1991 republicată prevede în art. 16
alin. 2 că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului
separaţiei puterilor în stat şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi a
libertăţilor inerente naturii umane, asigură stricta respectare a reglementărilor sale de
către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate.
Mecanismele şi garanţiile juridice realizării statului de drept sunt58:
procedura riguroasă de modificare a Constituţiei;
controlul constituţionalităţii legilor;
controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice;
organizarea unei justiţii independente;
57
După prezentarea în amănunt în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii
politice – tratat elementar, vol. I, p. 288-291.
58
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 291, Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 317.
39
Drept constituţional şi instituţii politice
59
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 354.
60
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 10.
40
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL VIII
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
41
Drept constituţional şi instituţii politice
64
Republicată în M.Of. nr. 98 din 6 martie 2000, modificată prin O.U.G. nr. 43 din 29
mai 2003, publicată în M.Of. nr. 399 din 9 iunie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.
405 din 13 octombrie 2003, publicată în M.Of. nr. 721 din 15 octombrie 2003.
65
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. I, p. 121-123; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 277-278.
42
Drept constituţional şi instituţii politice
66
Extrădarea se aplică la solicitarea unui alt stat.
67
Expulzarea se aplică la iniţiativa statului român.
43
Drept constituţional şi instituţii politice
I. dobândirea de drept
68
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 287.
69
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 134.
44
Drept constituţional şi instituţii politice
70
Conform art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea cetăţeniei române.
71
Art. 5 alin 3 din Legea cetăţeniei române: „Copilul găsit pe teritoriul statului
român este considerat cetăţean român, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinţi
nu este cunoscut”.
45
Drept constituţional şi instituţii politice
II. dobândirea cetăţeniei române ca efect al unui act juridic individual emis de
autoritatea publică competentă
Prin legislaţie, sunt reglementate alte două modalităţi de dobândire a cetăţeniei
române:
1. la cerere (sau încetăţenirea) - este un procedeu de dobândire a cetăţeniei
române de către persoanele care nu au avut niciodată cetăţenia română.
Legea prevede care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
persoană pentru a dobândi cetăţenia română72:
a. s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul statului român
sau, deşi nu s-a născut în România, domiciliază în condiţiile legii pe
teritoriul statului român de cel puţin 8 ani ori de cel puţin 5 ani, dacă
este căsătorită şi convieţuieşte cu un cetăţean român; termenele pot fi
reduse pentru cazuri justificate (este vorba de o personalitate
recunoscută pe plan internaţional sau solicitantul a investit în România
o sumă mai mare de 500.000 euro);
b. dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de
statul român, nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de
drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a
întreprins asemenea acţiuni;
c. a împlinit vârsta de 18 ani;
d. are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
72
A se vedea art. 8 din Legea cetăţeniei române.
46
Drept constituţional şi instituţii politice
73
Jurământul de credinţă faţă de România va avea următorul cuprins: „Jur să fiu
devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect
Constituţia şi legile României” (art. 19 alin 2 din Legea cetăţeniei române).
47
Drept constituţional şi instituţii politice
1. retragerea cetăţeniei române este o sancţiune aplicată din oficiu de către statul
român. Este retrasă cetăţenia persoanei care (art. 24 din Legea cetăţeniei):
a. aflată în străinătate, a săvârşit fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b. aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România
a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c. a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;
d. este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă grupări
teroriste, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Conform art. 5 alin. 2 din Constituţia României republicată, cetăţenia română
nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere. Fiind aplicată ca o
sancţiune, retragerea cetăţeniei române unuia dintre soţi nu produce efecte faţă de
cetăţenia celuilalt soţ.
Aprobarea retragerii cetăţeniei române se face prin hotărâre de Guvern, la
propunerea Ministerului Justiţiei, hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al
României, dată de la care şi produce efecte juridice.
48
Drept constituţional şi instituţii politice
b. nu este urmărit pentru debite pentru stat sau faţă de persoane juridice sau
fizice din ţară ori, având asemenea debite, le achită sau prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor;
c. a dobândit ori a solicitat şi are garanţia că va dobândi cetăţenia unui alt stat.
Cererea de renunţare la cetăţenia română se aprobă prin hotărâre de Guvern, la
propunerea Ministerului Justiţiei, hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al
României, dată de la care produce efecte.
49
Drept constituţional şi instituţii politice
74
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 150.
50
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL IX
75
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 151.
76
A se vedea Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 148.
77
A se vedea Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina
Lex, 1998, p. 61-87.
51
Drept constituţional şi instituţii politice
52
Drept constituţional şi instituţii politice
78
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
vol. I, p. 159-164.
79
De asemenea, neretroactivitatea legii este reglementată şi prin art. 1 din Codul Civil,
art. 11 din Codul penal, reprezentând un principiu fundamental al dreptului.
53
Drept constituţional şi instituţii politice
II. pornind de la triada structurii umane (omul este o fiinţă bio-psihică socială)80
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
80
54
Drept constituţional şi instituţii politice
81
se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.
I, p. 156-157.
82
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 154-187.
55
Drept constituţional şi instituţii politice
56
Drept constituţional şi instituţii politice
57
Drept constituţional şi instituţii politice
58
Drept constituţional şi instituţii politice
59
Drept constituţional şi instituţii politice
60
Drept constituţional şi instituţii politice
61
Drept constituţional şi instituţii politice
62
Drept constituţional şi instituţii politice
63
Drept constituţional şi instituţii politice
64
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL X
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
85
În condiţiile stabilite de Constituţie, în baza delegării legislative, Parlamentul poate
mandata Guvernul să emită acte normative cu putere de lege, numite ordonanţe.
86
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. II, p. 94.
65
Drept constituţional şi instituţii politice
Conform art. 61 alin. 2 din Constituţie, Parlamentul României este alcătuit din
Camera Deputaţilor şi Senat, actuala Constituţie consacrând bicameralismul. Pentru
argumentarea opţiunii legiuitorului constituant din 1991 s-a susţinut că bicameralismul
ameliorează procesul legislativ; temperează impetuozitatea celor două Camere ale
Parlamentului, asigură controlul reciproc.
87
Regulamentul Camerei Deputaţilor – aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8
din 24 februarie 1994 (publicată în M.Of. nr. 50 din 25 februarie 1994), republicat în M.Of. nr. 35
din 16 ianuarie 2006; Regulamentul Senatului – aprobată prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 25
octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 948 din 25 octombrie 2005.
88
În legislatura 2004-2008 Parlamentul României este format de 469 de parlamentari:
332 de deputaţi şi 137 de senatori.
66
Drept constituţional şi instituţii politice
67
Drept constituţional şi instituţii politice
- comisiile parlamentare.
Preşedintele Camerei Deputaţilor sau a Senatului
Fiecare Cameră parlamentară îşi alege un preşedinte pe toată durată legislaturii,
care este, în acelaşi timp şi preşedintele biroului permanent al camerei respective.
Candidaţii pentru funcţia de preşedinte sunt propuşi de către grupurile parlamentare, se
aleg prin vot secret, cu votul majorităţii senatorilor, respectiv al deputaţilor (în condiţiile
în care este respectat şi cvorumul cerut de lege pentru legalitatea şedinţei, adică jumătate
plus unu din numărul total al senatorilor, respectiv al deputaţilor). Preşedintele Camerei
poate fi revocat din funcţie, înainte de expirarea termenului, prin votul majorităţii
deputaţilor sau al senatorilor. Calitatea de preşedinte al Camerei parlamentare încetează la
expirarea mandatului sau prin demisie, revocare ori pierderea calităţii de deputat,
respectiv de senator.
Atribuţiile preşedintelui Camerei parlamentare:
- convocarea parlamentarilor în sesiuni ordinare sau extraordinare
- prezidarea sesiunilor,
- conducerea şedinţelor şi a dezbaterilor, cu asigurarea desfăşurării normale şi
legale a lucrărilor,
- conducerea lucrărilor şedinţelor biroului permanent al camerei,
- sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea legilor înainte
de promulgarea acestora, cu privire la tratate sau a altor acorduri
internaţionale, precum şi a regulamentului camerei,
- reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi internaţionale,
- îndeplineşte orice alte atribuţii care îi sunt stabilite prin regulament sau de
plenul camerei.
S-a susţinut în literatura de specialitate, că preşedintele Camerei parlamentare
deţine cea mai importantă, dificilă şi complexă funcţie din Parlament89.
Birourile permanente sunt organe interne de conducere ale celor două Camere 90.
Sunt formate dintr-un preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori
89
A se vedea Ioan Muraru, Andrei Muraru, Câteva consideraţii teoretice privind biroul
permanent al Camerei parlamentare, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Corneliu-Liviu
Popescu, Ştefan Deaconu, Gheorghe Iancu, Perspective juridice privind instituţia parlamentului,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 30.
90
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 635.
68
Drept constituţional şi instituţii politice
pentru Camera Deputaţilor, respectiv 2 chestori pentru Senat, desemnarea acestora fiind
rezultatul negocierilor dintre grupurile parlamentare şi cu respectarea configuraţiei
politice a Parlamentului. Membrii birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei
sesiuni parlamentare ordinare şi pot fi revocaţi din funcţie oricând. Calitatea de membru
al biroului permanent încetează şi prin deces, demisie sau pierderea calităţii de senator,
respectiv deputat. Printre atribuţiile biroului permanent se numără:
- propune data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare,
- solicită convocarea în sesiune extraordinară,
- supune aprobării Camerelor, regulamentele de organizare şi funcţionare
- organizează şi răspunde de desfăşurarea în bune condiţii a activităţii Camerei,
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor camerei,
- hotărăşte înscrierea pentru dezbatere, în prima cameră sesizată sau trimite spre
dezbatere celeilalte Camere, proiectele sau propunerile legislative,
- prezintă Camerei spre aprobare bugetul acesteia şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar,
- sesizează comisiile permanente în vederea întocmirii rapoartelor şi a avizelor,
- organizează relaţiile Camerei cu celelalte autorităţi publice sau organizaţii,
- conduce şi supraveghează serviciile Camerei,
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute prin Regulamentele de organizare şi
funcţionare sau alte dispoziţii legale.
Comisiile parlamentare
69
Drept constituţional şi instituţii politice
Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru ale celor două Camere ale
Parlamentului având drept scop pregătirea documentelor de lucru pentru şedinţele în plen
şi pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar 91. Reprezintă „laboratoarele”
Parlamentului, dar nu au putere decizională92.
Tipurile de comisii parlamentare: comisii permanente, comisii de anchetă, comisii
speciale.
Cele două Camere îşi pot constitui comisii comune (de exemplu, Comisia comună
a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia Parlamentului României pentru
Integrare Europeană).
Comisiile permanente – sunt alese pe întreaga durată a mandatului Camerei sau a
sesiunii şi, în general, sunt specializate pe domenii de activitate.
Exemple: Comisia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi
echilibrului tehnologic; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice; Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia pentru cultură, artă şi
mijloace de informare în masă; Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;
Comisia pentru drepturilor omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; Comisia
pentru industrie şi servicii; Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; Comisia pentru
muncă şi protecţie socială; Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
Comisia pentru politică externă; Comisia pentru sănătate şi familie; Comisia de
validare93.
Comisiile de anchetă – sunt constituite la propunerea unei 1/3 din numărul
membrilor unei Camere, în vederea analizării unor evenimente sau acţiuni negative,
pentru aflarea adevărului, pentru stabilirea responsabilităţii şi a măsurilor ce se impun. Îşi
încetează activitatea, o dată cu prezentarea raportului în plenul Camerei.
Comisiile speciale - sunt organizate la propunerea a unui număr minim de
deputaţi sau senatori, proveniţi din cel puţin două grupuri parlamentare, în vederea
91
A se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul
constituţional, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 103.
92
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 93.
93
Sunt organizate şi funcţionează separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, având
denumiri aproape identice. Exista 17 comisii permanente ale Camerei Deputaţilor şi 16 comisii
permanente ale Senatului. (www.cdep.ro; www.senat.ro).
70
Drept constituţional şi instituţii politice
examinării unor proiecte de legi complexe sau a unor probleme aparte, speciale. Au, de
obicei, caracter temporar.
Comisia de mediere – se constituie doar în cadrul procedurii de adoptate a legilor
constituţionale.
Funcţionarea Parlamentului
Mandatul (numit şi legislatură). Prin mandat se înţelege perioada de timp
determinată pentru care este ales un reprezentat şi îşi exercită atribuţiile care îi revin.
Mandatul Camerei Deputaţilor şi a Senatului este de 4 ani şi începe de la data
întrunirii legale a fiecărei Camere, în condiţiile validării mandatelor şi a depunerii
jurământului. Durează până la întrunirea legală a Camerelor nou alese.
Mandatul încetează prin ajungerea la termen sau prin dizolvarea Parlamentului, în
condiţiile art. 89 din Constituţie (parlamentul poate fi dizolvat de către Preşedintele
Republicii, după consultarea celor doi preşedinţi ai Camerelor parlamentare, a liderilor
grupurilor parlamentare, în cazul în care nu a acordat votul de încredere Guvernului în
termen de 6 luni de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări în acest sens).
Mandatul celor două Camere se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de
război, de asediu sau de urgenţă, şi durează până la încetarea acestor situaţii (art. 63 alin.
1). Alegerile pentru noul Parlament vor avea loc în termen de cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului (art. 63 alin. 2). Pe perioada
prelungirii mandatului, în condiţiile art. 63 din Constituţie, aceasta nu poate fi revizuită şi
nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
71
Drept constituţional şi instituţii politice
72
Drept constituţional şi instituţii politice
94
S-a susţinut că Parlamentului îi revine o funcţie deliberativă, care are o sferă de
cuprindere mai largă decât funcţia legislativă, prima incluzând-o pe cea de-a doua – a se vedea
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p.
578.
95
Termenul „lege” poate fi utilizat şi într-un sens larg, de act normativ, adică de o regulă
generală de conduită obligatorie, emis de organul competent, după o procedură reglementată.
73
Drept constituţional şi instituţii politice
suprem, parlamentul stabileşte liniile principale ale dezvoltării societăţii şi ale naţiunii
române, prin intermediul legilor adoptate, legi pe care Guvernul are obligaţia de a le
pune în executare. Parlamentul reglementează, prin intermediul legilor, domenii
importante şi foarte importante, precum: bugetul naţional, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului, alegeri, instituţiile fundamentale ale statului,
organizarea forţelor armate, apărarea şi siguranţa naţională, sistemul general al
impozitelor şi taxelor, regimul general al infracţiunilor etc.
4. Atribuţii exercitate în legătură cu alte autorităţi publice – se referă, în principal, la
alegerea, numirea sau destituirea din funcţie a unor funcţionari şi demnitari publici:
Parlamentul îl poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României (art. 95 din
Constituţie); hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru
săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare (art. 96); acordă votul de încredere Guvernului
şi programului general de guvernare a acestuia (art. 103); poate retrage încrederea
acordată Guvernului, ceea ce echivalează cu demiterea acestuia (art. 113); numirea în
funcţie a Avocatului Poporului, a şefilor serviciilor de informaţii, a consilierilor de
conturi din cadrul Curţii de Conturi (art. 140 alin. 4); fiecare cameră a Parlamentului
numeşte câte trei judecători ai Curţii Constituţionale; Senatul numeşte pe cei doi
reprezentanţi ai societăţii civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 133
alin. 2 lit. b); Senatul validează în funcţie pe cei 14 membrii ai Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, aleşi de către adunările generale ale magistraţilor (art. 133 alin. 2 lit. a) etc.
5. Atribuţii de control parlamentar. Funcţia de control decurge din calitatea
Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi de unică autoritate legislativă, având
ca suport teoretic, principiul separaţiei puterilor în stat 96. Controlul este necesar,
deplin şi diferenţiat.
Modalităţile de control parlamentar sunt:
- controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare
- controlul exercitat prin intermediul dărilor de seamă, a mesajelor, rapoartelor,
programelor (de exemplu, audierea rapoartelor prezentate în faţa Parlamentului
de Curtea de Conturi, Avocatul Poporului etc.)
96
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 678.
74
Drept constituţional şi instituţii politice
75
Drept constituţional şi instituţii politice
I. iniţiativa legislativă
II. avizarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative100
III. dezbaterea şi votarea în plenul Camerei parlamentare
IV. exercitarea controlului de constituţionalitate (singura etapă facultativă)
V. promulgarea de către Preşedintele Republicii
VI. publicarea în Monitorul oficial al României.
I. Iniţiativa legislativă.
Iniţiativa legislativă este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu
examinarea unui proiect de lege sau a unui propuneri legislative, drept căruia îi
corespunde obligaţia corelativă a autorităţii legiuitoare de a se pronunţa asupra
proiectului de lege sau a propunerii legislative101.
Conform art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine:
1. Guvernului,
2. deputaţilor şi senatorilor (individual sau colectiv),
3. unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
76
Drept constituţional şi instituţii politice
103
Legea nr. 429 aprobată de cele două Camere ale Parlamentului în 18 septembrie 2003,
publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003, supusă referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003, şi publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, după publicarea în M.Of. a
Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 privind confirmarea rezultatelor
referendumului naţional.
104
Conform art. 92 alin. 8 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 8 din
Regulamentul Senatului.
77
Drept constituţional şi instituţii politice
78
Drept constituţional şi instituţii politice
105
Art. 75 alin. 3: „După adoptare sau respingere de prima Cameră sesizată, proiectul
sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv”.
106
Conform art. 92 alin. 9 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 7 din
Regulamentul Senatului.
79
Drept constituţional şi instituţii politice
II. Avizarea
80
Drept constituţional şi instituţii politice
107
În literatura de specialitate a fost susţinută şi opinia că numai parlamentarii au dreptul
de a propune amendamente, fiind „apanajul” acestora – a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 593.
108
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. II, p. 114
109
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 227.
81
Drept constituţional şi instituţii politice
comisii, referiri la modul cum s-au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului
Legislativ, referiri cu privire la punctul de vedere al Guvernului. Raportul se transmite
Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului,
deputaţilor şi iniţiatorilor.
82
Drept constituţional şi instituţii politice
110
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 58.
111
A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 171.
83
Drept constituţional şi instituţii politice
decide definitiv (Camera decizională). La cea de-a doua Cameră este urmată exact
aceeaşi procedură legislativă.
Deoarece, prin revizuirea Constituţie, procedura medierii a fost înlăturată (fiind
folosită acum doar în cazul legilor constituţionale), este reglementată procedura
„întoarcerii legii”, pentru situaţii în care una dintre Camere adoptă o prevedere
legislativă, dar care intră în competenţa celeilalte Camere. Astfel, conform art. 75 alin. 4
şi 5 din Constituţie, dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în
competenţa sa decizională (adică această Cameră a fost sesizată greşit, iar legea trebuia
adoptată, în primă fază, de cealaltă Cameră!), prevederea este definitiv adoptată dacă şi
cealaltă Cameră este de acord. În caz contrar, numai acea prevedere revine primei
Camere sesizate, care decide definitiv, în procedură de urgenţă. La fel se procedează şi în
cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa aparţine
primei Camere.
84
Drept constituţional şi instituţii politice
V. Promulgarea legii
Promulgarea legii revine competenţei Preşedintelui României. Promulgarea se
face prin emiterea de către Preşedinte a unui decret de promulgare (care se publică în
Monitorul Oficial al României).
Promulgarea este actul prin care şeful statului confirmă oficial că o lege a fost
adoptată de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute şi dispune punerea ei în
executare112.
Preşedintele Republicii are la dispoziţie un termen de 20 de zile, de primire,
pentru promulgare. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere, o singură dată,
reexaminarea legii de către Parlament sau, aşa cum s-a menţionat mai sus, poate sesiza
Curtea Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate.
Cererea de reexaminare se adresează, printr-un mesaj, Camerei competente să fie
sesizată prima şi astfel este reluată întreaga procedură legislativă. Parlamentul se
pronunţă cu aceeaşi majoritate cu care a adoptat legea. Preşedintele este obligat să
promulge legea după reexaminare, în termen de 10 zile.
Promulgarea este necesară doar în cazul legilor organice şi ordinare, nu şi a celor
constituţionale.
112
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. II, p. 121. Promulgarea a fost definită şi ca actul prin care Preşedintele Republicii atestă
faptul că legea a fost constituţional şi legal adoptată - Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept
parlamentar românesc, p. 251; sau ca o operaţiune de verificare şi de autentificare a legii - Ion
Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 598.
85
Drept constituţional şi instituţii politice
86
Drept constituţional şi instituţii politice
87
Drept constituţional şi instituţii politice
ale celor două Camere consideră necesară convocarea lor în şedinţă comună.
115
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, p. 603.
116
Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că au drept de a solicita adoptarea în
procedură de urgenţă, în cadrul acestei Camere, iniţiatorul, Biroul permanent, un grup
parlamentar. Regulamentul Senatului prevede că au drept de a cere adoptarea în procedură de
urgenţă: Guvernul sau Senatul din proprie iniţiativă.
88
Drept constituţional şi instituţii politice
89
Drept constituţional şi instituţii politice
90
Drept constituţional şi instituţii politice
127
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, p. 9;
Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, p. 235.
128
Art. 1 alin. 1 din Constituţia României republicată.
91
Drept constituţional şi instituţii politice
Legea
Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de
Parlament şi susceptibilă de a fi sancţionată prin forţa de constrângere a statului129.
Legea este actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, toate celelalte acte
normative trebuind să i se conformeze.
Clasificarea legilor. Conform art. 73 alin. 1 din Constituţie, Parlamentul României
poate adopta trei categorii de legi:
1. legi constituţionale
2. legi organice
3. legi ordinare.
Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relaţii sociale
deosebit de importante şi, ca atare, prevăzute expres prin însuşi textul Constituţiei. În
ierarhia legilor, urmează imediat legilor constituţionale. Legile organice se adoptă cu
votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii Camerei parlamentare (majoritate
absolută).
129
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. II, p. 103.
92
Drept constituţional şi instituţii politice
93
Drept constituţional şi instituţii politice
94
Drept constituţional şi instituţii politice
Hotărâri
Hotărârile sunt acte juridice emise de Camera Deputaţilor sau de Senat. Hotărârile
pot fi adoptate separat de fiecare Cameră 130 sau în comun de ambele Camere 131. Pot avea
caracter normativ sau individual.
Tot prin hotărâri se adoptă şi regulamentele celor două Camere.
Hotărârile trebuie să fie conforme cu legea, având forţă juridică inferioară. Se
adoptă conform unei proceduri mai simple, decât cea necesară adoptării unei legi,
procedură din care lipseşte iniţiativa legislativă, dezbaterea în comisii parlamentare,
promulgarea de către şeful statului, control de constituţionalitatea (cu excepţia hotărârilor
privind adoptarea regulamentelor Camerelor), publicarea în Monitorul Oficial.
Moţiunea
130
Hotărârea Senatului României nr. 1din 2 februarie 2006 pentru alegerea
vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor Senatului; Hotărârea Senatului României nr. 42 din 13
decembrie 2006 pentru înfiinţarea Comisiei de anchetă având drept scop investigarea condiţiilor
de legalitate privind privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului "Petrom" - S.A; Hotărârea
Senatului României nr. 32 din 5 octombrie 2006 privind demisia unui senator; Hotărârea Camerei
Deputaţilor nr. 1 din 1 februarie 2006 pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor
Camerei Deputaţilor; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 38 din 19 decembrie 2006 privind
modificarea Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 42/2004 pentru aprobarea componenţei nominale a
comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor.
131
Hotărârea Parlamentului României nr. 49 din 19 decembrie 2006 privind numirea unor
membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului; Hotărârea Parlamentului României privind
aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare pe anul
2007; Hotărârea Parlamentului României nr. 45 din 12 decembrie 2006 privind aprobarea numirii
unui ministru; Hotărârea Parlamentului României nr. 25 din 20 septembrie 2006 privind demisia
directorului Serviciului Român de Informaţii.
95
Drept constituţional şi instituţii politice
Moţiunea este actul prin care o Cameră a Parlamentului sau Camerele reunite în
şedinţă comună îşi exprimă atitudinea cu privire la o anumită problemă132.
Moţiunile pot fi simple sau moţiuni de cenzură.
Moţiunile simple pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin o pătrime
din numărul senatorilor şi prin ele se exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de
politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul
unei interpelări. Trebuie motivate şi se depun la preşedintele Camerei. Se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor sau senatorilor prezenţi la şedinţă. Sunt obligatorii pentru Guvern.
Moţiunile de cenzură pot fi utilizate în anumite situaţii reglementate prin
Constituţie. Astfel, potrivit art. 113 din Constituţie, o moţiune de cenzură se poate adopta
în şedinţa comună o Camerelor Parlamentului în vederea retragerii încrederii acordate
Guvernului, urmărindu-se demiterea acestuia. Trebuie iniţiată de cel puţin 1/4 din
numărul total al parlamentarilor şi se comunică Guvernului. Se adoptă cu votul
majorităţii parlamentarilor. Dacă moţiunea de cenzură astfel iniţiată este adoptată,
Guvernul este demis ca urmare a pierderii încrederii Parlamentului. Dacă moţiunea de
cenzură este respinsă, deputaţii şi senatorii care au iniţiat-o nu mai pot iniţia o altă
moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia cazului în care Guvernul
îşi asumă răspunderea, în condiţiile art. 114 din Constituţie.
O altă situaţie în care poate fi utilizată moţiunea de cenzură se referă la angajarea
răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege. În trei zile de la anunţarea angajării
răspunderii de către primul-ministru se poate depune o moţiune de cenzură, iar dacă
aceasta este adoptată cu votul majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.
132
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 141.
133
Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune
ordinară; Decizia nr. 3 din 29 iunie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune
extraordinară; Decizia nr. 4 din 22 august 2006 privind convocarea Senatului în sesiune
extraordinară.
96
Drept constituţional şi instituţii politice
134
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 288.
97
Drept constituţional şi instituţii politice
135
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 707.
98
Drept constituţional şi instituţii politice
Protecţia mandatului
136
Nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul
Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabiliţi prin lege organică.
99
Drept constituţional şi instituţii politice
2. Inumitatea parlamentară
137
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de
lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1998, p. 483.
100
Drept constituţional şi instituţii politice
138
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 329.
139
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, p. 529.
101
Drept constituţional şi instituţii politice
102
Drept constituţional şi instituţii politice
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertisment public – scris.
Abaterile şi sancţiunile disciplinare prevăzute se constată şi se aplică de către
preşedintele de şedinţă sau, după caz, de preşedintele comisiei senatoriale.
Sancţiunile disciplinarea nu pot împiedica exercitarea dreptului la vot.
Conform regulamentului Camerei Deputaţilor, sancţiunile disciplinare sunt (art.
123):
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele
de şedinţă, iar cele prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea
Biroului permanent.
103
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL XI
140
Deşi executivul dualist este o caracteristică a regimului parlamentar, constituantul
român din 1991 a optat pentru un executiv dualist, în cadrul căruia, totuşi, Preşedintele se bucură
de o reprezentativitate egală cu a Parlamentului, fiind ales prin vot universal şi direct de către
întreg corpul electoral.
104
Drept constituţional şi instituţii politice
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, prin scrutin uninominal majoritar, în două tururi. Este declarat ales candidatul
care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi pe listele
electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu obţine un asemenea rezultat, se
organizează cel de-al doilea tur de scrutin la care participă doar candidaţii plasaţi pe
primele două locuri în primul tur. Va fi declarat ales candidatul care obţine cel mai mare
număr de voturi (majoritate relativă).
Pentru a putea candida pentru funcţia de Preşedinte, o persoană trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
141
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 623-624.
105
Drept constituţional şi instituţii politice
106
Drept constituţional şi instituţii politice
142
S-a considerat că ar fi o faptă gravă prin care se încalcă Constituţia refuzul
Preşedintelui de a numi în funcţie Guvernul care a obţinut votul de încredere din partea
Parlamentului – a se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în
dreptul constituţional, p. 165.
107
Drept constituţional şi instituţii politice
108
Drept constituţional şi instituţii politice
109
Drept constituţional şi instituţii politice
110
Drept constituţional şi instituţii politice
111
Drept constituţional şi instituţii politice
112
Drept constituţional şi instituţii politice
146
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale
113
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL XII
GUVERNUL ROMÂNIEI
Sediul legislativ: Constituţia României şi Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor147.
Guvernul, ca parte componentă a puterii executive, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 102
alin. 1 din Constituţia României).
Conform Legii nr. 90/2001, Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea
echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea
acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.
Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele
funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
147
Publicată în M.Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, modificată prin Legea nr. 161/2001
(M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2001), O.U.G. nr. 64/2003 (M.Of. nr. 464 din 29 iunie 2003), Legea
nr. 23/2004 (M.Of. nr. 187 din 3 martie 2004), O.U.G. nr. 194/2004 (M.Of. nr. 266 din 25 martie
2004), O.U.G. nr. 17/2005 (M.Of. nr. 229 din 18 martie 2005), Legea nr. 117/2005 (M.Of. nr. 389
din 9 mai 2005), Legea nr. 250 din 22 iunie 2006 (M.Of. nr. 554 din 27 iunie 2006).
114
Drept constituţional şi instituţii politice
148
A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 289.
115
Drept constituţional şi instituţii politice
Mandatul
Mandatul reprezintă perioada în care Guvernul numit îşi desfăşoară activitatea151.
Durata mandatul coincide cu durata Parlamentului şi este de 4 ani. Începe din
momentul depunerii jurământului şi durează, în principiu, până la data validării alegerilor
generale pentru un nou Parlament. Mandatul Guvernului încetează înainte de termen:
- la data retragerii încrederii acordate de către Parlament (prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură)
- la data pierderii de către primul-ministru a calităţii de membru al Guvernului,
prin demisie, deces, pierderea drepturilor electorale, apariţia unei stări de
incompatibilitate, imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile
Componenţa
Conform art. 102 alin. 3 din Constituţie, Guvernul este alcătuit din:
- prim-ministru,
- miniştri,
- alţi membrii stabiliţi prin lege organică (miniştri-delegaţi, cu însărcinări
speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere – art. 2 alin. 2 din Legea
nr. 90/2001).
149
A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 298.
150
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 171.
151
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ I, curs universitar, Editura Universităţii
„Petru Maior” Târgu-Mureş, 2006, p. 157.
116
Drept constituţional şi instituţii politice
Legea stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea dobândi calitatea
de membru al Guvernului:
- cetăţenia română şi domiciliul în ţară,
- se bucură de exerciţiul drepturilor electorale,
- nu au suferit condamnări penale
- nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate.
Incompatibilităţi:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de
senator ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial;
c) exercitarea funcţiei de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale,
inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, precum
şi la instituţii publice;
d) funcţia de preşedinte, de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor sau de reprezentant al statului român în la societăţile comerciale;
e) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor
autonome, companiilor şi societăţile naţionale;
f) calitatea de comerciant persoană fizică;
g) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
h) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune
măsurile necesare pentru încetarea acesteia.
Funcţia (calitatea) de membru al Guvernului încetează (individual) prin:
- demisie,
- revocare din funcţie
- pierderea drepturilor electorale,
- apariţia unei stării de incompatibilitate,
- deces
117
Drept constituţional şi instituţii politice
- demitere.
Conform Constituţiei şi art. 11. din Legea nr. 90/2001, în realizarea funcţiilor sale
Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
c) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
d) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării;
e) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de
guvernare;
f) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
g) duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop
în care organizează şi înzestrează forţele armate;
h) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României
în structurile europene şi internaţionale;
i) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul
român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale
la nivel guvernamental;
j) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
k) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
l) acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la
cetăţenia română, în aceleaşi condiţii;
m) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
n) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
118
Drept constituţional şi instituţii politice
119
Drept constituţional şi instituţii politice
120
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL XIII
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
153
Legiuitorul constituant român a optat pentru termenul de „autoritate” pentru a desemna
cea de-a treia putere în stat: puterea judecătorească sau jurisdicţională.
154
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 647.
121
Drept constituţional şi instituţii politice
155
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 654.
122
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL XIV
Conform art. 142 alin. 1 din Constituţia revizuită 156 „Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei”. Putem presupune că această prevedere relevă pe
deplin importanţa şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul constituţional român, iar din
coroborarea cu art. 1 alin. 5 (care consacră principiul supremaţiei legii – obligativitatea
respectării legii şi a Constituţiei) rezultă consfinţirea poziţiei din vârful piramidei
sistemului juridic, pe care o ocupă legea fundamentală. În vederea asigurării supremaţiei
constituţiei s-a instituit controlul de constituţionalitate.
Sistemul consacrat de Constituţia din 1991 încredinţează controlul
constituţionalităţii unui organism specializat şi organizat în afara sistemului puterii
judecătoreşti, şi anume Curtea Constituţională.
Sediul materiei: Titlul V art. 142 – 147 din Constituţia României, Legea nr.
47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Cutea Constituţională din România este caracterizată ca un organ politico-
jurisdicţional157, caracterul politic este dat de modalitatea de desemnare a membrilor
Curţii Constituţionale (ceea ce permite interferenţa politicului), iar cel jurisdicţional de
procedura de lucru şi efectele şi natura soluţiilor Curţii Constituţionale.
156
Constituţia României, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
157
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. II, p. 332.
123
Drept constituţional şi instituţii politice
14.2. COMPONENŢA
Modificările aduse articolului 144 din textul constituţional iniţial – devenit art.
146 – privind atribuţiile Curţii Constituţionale, nu numai că măresc sfera acestora, dar
lărgesc şi sfera subiectelor de drept care vor putea sesiza Curtea Constituţională.
124
Drept constituţional şi instituţii politice
125
Drept constituţional şi instituţii politice
126
Drept constituţional şi instituţii politice
Deciziile Curţii Constituţionale sunt actele prin care Curtea se pronunţă în unele
materii şi în care se cuantifică158 soluţia Curţii:
- controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare,
- iniţiativele de revizuire a Constituţiei,
- controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
- controlul constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului,
- se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele,
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice,
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic.
158
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 90.
127
Drept constituţional şi instituţii politice
În baza art. 147 alin. 1 din Constituţia revizuită este instituită regula potrivit
căreia în 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziilor Curţii
Constituţionale, prin care prevederi normative - legii şi ordonanţe în vigoare,
regulamentele Camerelor Parlamentului - au fost declarate neconstituţionale, acestea
încetează să mai producă efecte juridice, dacă în această perioadă autoritatea emitentă
nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Mai mult, pe
durata acestui termen, prevederile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de
drept.
Conform art. 147 alin. 2 din Constituţiei, în cazul în care, printr-o decizie a Curţii
Constituţionale, o lege este considerată neconstituţională ca urmare a exercitării
controlului anterior promulgării ei, Parlamentul este obligat – dar nu se precizează un
termen exact, limitativ – să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de
acord cu decizia Curţii Constituţionale(!) şi nu cu textul Constituţiei.
Consideră că nu ar fi fost afectat în nici un fel rolul Curţii Constituţionale de
garant al supremaţiei Constituţiei, dacă s-ar fi prevăzut în actul fundamental, obligaţia
Parlamentului de a pune dispoziţiile respective de acord cu textul constituţional.
Art. 147 alin. 3 stabileşte care sunt efectele unei decizii a Curţii Constituţionale
privind un tratat internaţional:
- dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul
unei excepţii de constituţionalitate;
- dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu poate fi ratificat.
128
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL XV
CONSILIUL LEGISLATIV
159
Republicată în M.Of. nr. 1122 din 23 noiembrie 2004.
129
Drept constituţional şi instituţii politice
130
Drept constituţional şi instituţii politice
CAPITOLUL XVI
Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă a cărei scop principal este
apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile
publice. Este o instituţie publică independentă faţă de orice altă autoritate publică, dar,
prin procedura de desemnare şi prin obligaţia de a prezenta un raport asupra activităţii
sale în faţa Parlamentului, face parte din categoria autorităţilor aflate sub control
parlamentar.
Sediul materiei: Constituţia României republicată, Legea nr. nr. 53/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului160, Regulamentul de
organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului
Avocatul Poporului161 este numit în funcţie de către Senat şi Camera Deputaţilor,
în şedinţă comună, pe un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.
Mandatul începe de la data depunerii jurământului şi se încheie la ajungerea la
termen, o dată cu depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului. Mandatul
poate înceta şi înainte de termen prin:
- demisie,
- revocare din funcţie,
- incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private,
- imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată
prin examen medical de specialitate,
- deces.
Pentru a putea dobândi funcţia de Avocat al Poporului, trebuie îndeplinite condiţii
cerute pentru judecătorii Curţii Constituţionale (pregătire juridică superioară, înaltă
160
Republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004.
161
În prezent prof. Ioan Muraru ocupă funcţia de Avocat al Poporului, numit la 4
octombrie 2001 şi renumit la 10 mai 2006.
131
Drept constituţional şi instituţii politice
132
Drept constituţional şi instituţii politice
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate.
Cererile se fac în scris şi nu sunt acceptate cererile anonime. Pot fi adresate
Avocatului Poporului de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex,
apartenenţă politică sau convingeri religioase.
Avocatul Poporului este obligat să prezinte în faţa celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.
162
Publicată în M.Of nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
133
Drept constituţional şi instituţii politice
134
Drept constituţional şi instituţii politice
CUPRINS
135
Drept constituţional şi instituţii politice
136
Drept constituţional şi instituţii politice
137