BALTAGUL

de MIHAIL SADOVEANU

1. ROMANUL OBIECTIV / REALIST

Romanul este opera epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe
planuri şi la care participă un număr mare de personaje.
Trăsăturile romanului obiectiv:
o îşi propune să reflecte existenţa obişnuită
o universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii
o construcţia subiectului respectă ordinea cronologică
o incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul
o incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje
din roman
o acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând
fi anticipată
o finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări
o personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba
de tipuri
o naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită
2. BALTAGUL -Mihail Sadoveanu

Debutează în anul 1904 cu patru volume de povestiri: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui moş
Precu. Momente importante în evoluţia autorului în plan estetic sunt romanele Baltagul (1930), Creanga de aur
(1933), Nopţile de Sânziene (1934) şi Fraţii Jderi (1935-1942). Temele operei sale sunt foarte variate: copilăria,
natura, viaţa ţăranilor, iubirea, natura, istoria, călătoria, povestirea.

Baltagul, publicat în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrându-se
într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri
narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face
Vitoria Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. Dacă avem în vedere motivul
adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o
structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al
gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman este mitul mioritic, fapt subliniat
şi de moto-ul pe care îl alege autorul pentru opera sa: „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest
mit include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură.
Alt mit identificat în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis şi Osiris.

Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului despre moartea
soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea vinovaţilor. De asemenea, se regăsesc şi alte teme ale
operei sadovenine, şi anume: natura, iubirea, viaţa pastorală, călătoria. În acelaşi timp, romanul prezintă
monografia satului moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte evenimente
importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare.

Titlul exprimă ideea de dreptate pe care Gheorghiţă o va realiza cu ajutorul baltagului. Baltagul, toporul
cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi intrumentul actului justiţiar, reparator.

Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv,
prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt
legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite
aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi colectiv. Timpul derulării acţiunii este vag
precizat, prin anumite repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie.” Spaţiul în care
se desfăşoară acţiunea este la început satul Măgura Tarcăului. Fiind un roman realist, pentru a sublinia
veridicitatea, autorul introduce toponime care există pe hartă: Piatra-Neamţ, Sabasa, Fărcaşa etc. De
asemenea, acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, urmărind momentele subiectului.
 Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii,
care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri : „Domnul
Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. [...] La urmă au venit şi muntenii
ş-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar, voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat?
[...] – Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face.
Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă
pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” În cadrul
textului cuvintele„rânduială” şi „semn” sunt frecvent folosite, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale
romanului. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan, „rânduiala”, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera
sadoveniană, natura se reflectă în om, deoarece tragedia este anunţată de schimbarea stării naturii: „Vitoriei i
se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei”, vremea se tulbură, iarna vine mai repede. Un alt element
care confirmă moartea lui Nechifor Lipan este visul Vitoriei, care anunţă şi călătoria pe care trebuie să o facă
în căutarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând
spre asfinţit o revărsare de ape.” Semnele viitoarei călătorii vin şi din partea naturii: „Cocoşul dă semn de
plecare”.

Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face pentru călătorie. Pe
plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile nescrise.
Minodora este certată de mama ei când este interesată de lumea oraşului. În viaţa acestei societăţi arhaice
biserica şi practica magică coexistă. Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ţine post negru
douăsprezece vineri, merge împreună cu fiul ei la biserică pentru a se închina la sfânta Ana, vinde lucruri
pentru a face rost de bani de drum, merge la Piatra-Neamţ să consulte autorităţile, sfinţeşte baltagul care îi va
aparţine lui Gheorghiţă. Atitudinea ei faţă de lumea oraşului este foarte importantă pentru tipul de mentalitate
pe care îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această lume şi refuză scrierea unei jalbe
către „stăpânirea pământeană”.

Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această călătorie în căutarea
adevărului despre soţul ei începe în luma martie şi străbate invers linia transhumanţei. Căutarea adevărului este
asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie traseul şi
evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoaşterii
lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, romanul căpătând caracter de
bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la Bicaz, unde hangiul îşi
aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase
în noiembrie trei sute de oi. Odată cu această achiziţie, în mărturile oamenilor apar trei ciobani. Chipul unuia
rămâne în amintire, deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalizează natura malefică şi infernală a
personajului. La hanul din Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre gura Negrei. Urma acestora este regăsită la
Borca, apoi la Sabasa. Este foarte important că în această călătorie ei asistă la un botez, la Cruci şi la o nuntă,
la Borca. Succesiunea acestor momente esenţiale din viaţa omului, îi dă de gândit Vitoriei şi anticipează ritualul
de înmormântare din final. După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al
muntelui, în satul Suha. Ajunsă aici, Vitoria iese din întuneric, misterul labirintului este rezolvat deoarece ea ştie
cu certitudine că asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie însă demonstrat şi va face acest
lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi de soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu care o
călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele şi hainele lui Nechifor. În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte
datoria, realizează ritualurile de înmormântare. Echilibrul existenţial trebuie repus în drepturile sale prin
încadrarea în ordinea cosmică: „Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul.” Prin înmormântare,
Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic. Pentru Gheorghiţă, căutarea
tatălui are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esenţial este
momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele tatălui, acţiune care are semnificaţia unei renaşteri
simbolice şi care asigură continuitatea dintre părinte şi fiu, însemnând şi dobândirea unei
personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în
chemări.”Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl pedepseşte pe unul dintre asasinii tatălui, omorându-l
cu ajutorul baltagului sfinţit.

Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu
inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a
scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina,
însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria
Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate, ucigaşii trebuie să
plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii.

Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde
foarte rece: „Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomeniile viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan, dar
şi drumul de întoarere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase Nechifor îniante să fie ucis.
Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a fost
 reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă
grijă de casă şi de copiii ei: „La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să
ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la
turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască
mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar
pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al
dăscăliţei lui Topor.”Aceste cuvinte ale Vitoriei se leagă de povestea lui Nechifor de la începutul romanului:
muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o „inimă uşoară” care îi ajută să treacă peste marile necazuri şi să-şi
ducă mai departe viaţa.

În concluzie, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu aparţine realismului mitic datorită faptului că are o
strucutură polimorfă, datorită îmbinării planului realist cu cel mitic.

3. CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN

Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru lumea tradiţională
descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară care respectă legile strămoşeşti,
putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o alură mitică. La început, naratorul o descrie pe
Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi aminte de legenda pe care soţul ei obişnuia să o povestească la
nunţi. Încremenirea şi privirea ei pierdută sugerează neliniştea ei interioară, dar i se conturează şi un portret fizic
succint: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.” Îngrijorarea
eroinei este cauzată de întârzierea mult prea mare a soţului ei care plecase la Dorna să cumpere oi. Portretul
fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi
străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”Portretul moral reiese mai ales
din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare directă. Fiind o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu,
Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la petreceri atât de
mult. Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe care i-o poartă soţului care era „dragostea ei de
douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag şi acuma, când aveau copii mari
cât dânşii.”, afirmaţie din care putem deduce şi vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să
afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu soţul ei şi nu crede prezicerile babei Miranda cum că acesta a părăsit-o
pentru o altă femeie „cu ochii verzi”. Are deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei, aşa
că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire. Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în
presupunerile ei după semne ale credinţei străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de
acestea. Ia în considerare semnele rău-prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu spatele
întors către ea, trecând o apă neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea însă chipul. Naratorul
dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior), care trece de la nelinişte la bănuială,
apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se
hotăreşte să plece în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi acesta (drumul poate fi
considerat şi un labirint exterior). Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post
negru, dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care subliniază
credinţa acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei, punând în ordine gospodăria,
dând dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un spirit organizatoric deosebit, vinde din bunurile
agonisite ca să aibă bani de drum, îi comandă fiului ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui
Nechifor. Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în locurile unde
poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând la o „cumătrie” şi la o nuntă.
Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru că mai întâi întâlneşte botezul şi apoi nunta. Cu
discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc unde ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând cap la cap
cele aflate, cu o logică impecabilă, descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor. Datina
înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru caracterizarea indirectă a eroinei. Ea
împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării. În pedepsirea vinovaţilor dă dovadă de tărie
de caracter, dar şi de viclenie, respectând în acelaşi timp legile nescrise conform cărora nimeni nu poate
rămâne nepedepsit după ce a înfăptuit o crimă. Gheorghiţă, precum şi cei doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia
şi de inteligenţa femeii, caracterizând-o în mod direct: „Mama asta cunoaşte gândurile oamenilor, trebuie să
fie fermecată...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să facă dreptate, se întoarce la viaţa ei, fiind
hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă devenită cap de familie. Portretul moral este
puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi
neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile
femeii, prin caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de
asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun ca trăsături definitorii. De asemenea, alegerea
numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura de învingătoare a acestei femei puternice. Pe
lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi mijloacele artistice ale introspecţiei
psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria afectivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală,
superstiţiile, semnele rău-prevestiroare, care determină comportamentul exterior al eroinei.