STUDIUL LEMNULUI

STRUCTURA LEMNULUI

Lemnul este un material extrem de complex, în alcătuirea căruia intră părţi mari, vizibile
cu ochiul liber, şi elemente şi formaţii anatomice, care pot fi puse în evidenţă doar prin
examinarea microscopică.
Structura lemnului reprezintă ansamblul părţilor mari componente, ca şi al elementelor
şi formaţiilor anatomice din care acesta este alcătuit, toate având caracteristice anumite forme,
mărimi, proporţii şi moduri de asociere şi fiind determinate de factori genetici şi de mediu,
care îşi pun amprenta asupra existenţei generale a arborilor.
Cunoaşterea structurii lemnului se poate realiza prin observaţii întreprinse cu ajutorul
simţurilor, mai ales cu cel al văzului, precum şi cu alte mijloace. În funcţie de mijloacele de
observare utilizate, se deosebesc următoarele categorii de structură a lemnului:
- structura macroscopică, pusă în evidenţă prin examinarea lemnului cu ochiul liber
sau cu o lupă cu putere de 10x (imaginea obţinută prin mărire cu lupa nu trebuie să
conţină elemente în plus faţă de cele vizibile cu ochiul liber);
- structura microscopică, rezultată în urma examinării lemnului cu microscoape
optice;
- structura submicroscopică (fină), stabilită prin examinare cu ajutorul microscopului
electronic, precum şi cu alte metode fizice (de exemplu, röntgenografia) şi chimice,
moderne.

SECŢIUNI FUNDAMENTALE ŞI DERIVATE ALE LEMNULUI

Fig. 1 Secţiuni fundamentale (a) şi secţiuni derivate (b) prin lemn

A – secţiune transversală; B – secţiune radială; C – secţiune tangenţială; D – secţiune
semiradială; E – secţiune oblică tangenţială; F – secţiune circulară.

STRUCTURA GENERALĂ A PERETELUI CELULEI LEMNOASE

Peretele celulei lemnoase are o structură stratificată. În finalul diviziunii celulare se

formează aşa numita placă celulară, care împarte celula mamă în două celule fiice. Placa
celulară se transformă ulterior într-o membrană primitivă şi respectiv într-o lamelă mediană
sau mijlocie (strat de lipire), acesasta din urmă separând complet şi cimentând cele două
celule. Apoi pe ambele laturi ale plăcii celulare se constituie peretele primar, care va delimita
protoplasma fiecărei celule fiice. Lamela mijlocie împreună cu pereţii primari ai celulelor
învecinate poartă numele de lamelă mijlocie compusă.
După terminarea creşterii prin întindere a noilor celule, începe formarea peretelui
secundar, care, datorită dezvoltării mari căpătate, ajunge cu timpul să constituie componenta
de bază a peretelui celular şi respectiv a lemnului. La alcătuirea peretelui secundar participă
trei straturi, notate cu S 1 , S 2 , S 3 , fiecare având particularităţi distincte.
În locul protoplasmei, consumată pentru producerea materialului intrat în componenţa
peretelui celular, în final rămâne lumenul (golul celular)..
Spaţiile intercelulare din punctele de întâlnire a mai multor celule se numesc meaturi.
Peretele celular are din loc în loc punctuaţii – porţiuni subţiate ale acestuia, prin care se
realizează legătura cu celelalte celule.

Fig. 1 Structura generală a peretelui celular al celulelor lemnoase;

M – lamelă mijlocie (strat de lipire); P – perete primar; S 1 +S 2 + S 3
- perete secundar; L – lumen (gol celular); m – meat.

Principalii compuşi chimici ai peretelui celular sunt:

-celuloza,
- lignina;
- hemiceluloze;
- pectina,
- mici cantităţin de siliciu,
- alte substanţe minerale.
Principala substanţă din compoziţia chimică a peretelui celular estre celuloza. Proporţia
de participare a sa, superioară la nivelul întregului perete, variază însă puternic în timpul
formării peretelui, ca şi de la un strat la altul al acestuia.
Placa celulară constă din compuşi pectici, amorfi, hidrofili şi foarte plastici. În celulele
mature, lamela mijlocie constă îndeosebi din lignină (60-90%), alături de care se mai găsesc
hemiceluloze, pectină, mici cantităţi de siliciu, alte substanţe minerale.
 Peretele primar are în alcătuirea lui microfibrile celulozice, între care se depune o masă
fundamentală (matrix), amorfă, care la începutuzl formării celulei este alcătuită din substanţe
pectice, hemiceluloze, o mare cantitate de apă şi o serie de alte substanţe, iar mai târziu în
principal din lignină. Datorită plasticităţii matrixului, dimensiunile celulelor se pot mării cu
uşurinţă. În compoziţia chimică a peretelui primar, la celulele mature, ca şi în cazul lamelei
mijlocii, predomină lignina.
Pe ansamblu, în final, în lamela
mijlocie compusă, aproape 70 %
din compoziţia sa chimică este
ocupată de lignină, restul fiind
celuloză (circa 10%),
hemiceluloze, pectină.

Fig. 2 Distribuţia principalilor

compuşi chimici în straturile
peretelui celular la lemnul de
răşinoase:
M – lamelă mijlocie (strat de
lipire); P – perete primar; S 1 +S 2
+ S 3 - perete secundar

Peretele secundar este constituit iniţial din celuloză şi hemiceluloze. Prin depunerea în
continuare de microfibrile, celuloza devine, în peretele respectiv, preponderentă. În acest mod
peretele secundar se îngroaşă tot mai mult, căpătând treptat o rezistenţă mecanică din ce în ce
mai mare.
Matrixul peretelui secundar, care înconjoară microfibrilele celulozice ca un fel de
membrană, include aceleaşi substanţe ca şi cel din peretele primar. Prezenţa însă în cantităţi
mari, a celulozei, face ca lignina să nu mai deţină aici primul loc în compoziţia chimică.

Structura submicroscopică (fină) a lemnului

Prin termenul de structură fină se înţeleg modalităţile de dispunere în peretele celular a

catenelor macromoleculare de celuloză.
Mijloacele moderne de cercetare au condus la concluzia că cele mai mici formaţii
structurale ale peretelui celular sunt microfibrilele care se prezintă ca un fascicul de
macromolecule de celuloză. Acestea au un diametru mediu de 60 Å
Într-o microfibrilă se întâlnesc domenii cu ordonare ridicată a moleculelor de celuloză
(zone cristaline), ce alternează cu domenii de dispunere haotică a acestora în spaţiul
tridimensional (zone amorfe).
Domeniile de ordonare ridicată se numesc micele (cristaline). Acestea sunt lungi până la
600 Å, cu formă prismatică, în secţiune de formă pătrată.
Domeniile amorfe au dispunerea neordonată a macromoleculelor de celuloză sub formă
de franjuri.
Microfibrilele au o foarte bună coeziune longitudinală.
Mai multe microfibrile reunite sub influenţa unor forţe de coeziune laterală, formează o
fibrilă a cărei lăţime este de circa 1000 Å.
Unităţile structurale ale peretelui celular, superioare ca mărime şi organizare fibrilelor,
sunt lamelele.
Numărul de lamele din alcătuirea peretelui celular depinde de stratul component al
acestuia, respectiv de grosimea lui.
 Spaţiile intercristaline, intermicrofibriliare şi interfibroase sunt umplute spaţial cu
substanţe de încrustare amorfe (lignină, pectine), hemiceluloze, apă, diverse substanţe
dizolvate.

Fig. 3 Structura submicroscopică (fină) a peretelui celular al unei fibre libriforme:

1 – cub de lemn; 2 – fibră; 3 – fibră libriformă; 4 – microfibrile; 5 – micele; 6 – celuloză
amorfă; 7 – macromolecule de celuloză; 8 – unitate elementară a reţelei cristaline.

Dispunerea neordonată a macromoleculelor de celuloză în cuprinsul zonelor amorfe,

asociată formei unor franjuri, a condus la denumirea aşa numitei teorii a micelelor franjurate,
elaborată de Frey-Wyssling, A (fig. 4).
Microfibrilele constituie un adevărat schelet al pereţilor celulari. Îndepărtarea celorlalte
componente (hemiceluloze, lignină) şi păstrarea acestora nu conduc la modificări importante
nici ale formei celulelor şi nici ale proprietăţilor mecanice ale pereţilor celulari ( Bonner, J.,
Varner, J. E., 1965).

Fig. 4 Schema structurii micelelor franjurate:

1 – zone cristaline; 2 – zone amorfe.

Orientarea microfibrilelor în peretele celular

Orientarea microfibrilelor în peretele celular este predominant elicoidală şi diferă de la

un strat la altul al acesteia.
La începutul formării lor sunt orientate perpendicular pe axa longitudinală a celulelor. În
timpul creşterii celulelor dispoziţia lor se schimbă asemănător spiralelor unui resort care se
întinde.

Fig. 5 Orientarea microfibrilelor în peretele

celular al traheidelor din lemnul de
răşinoase:
M, M΄ - lamele mijlocii; P – perete primar; S 1 –
stratul exterior al peretelui secundar; S 2 –
stratul mijlociu al peretelui secundar; S 3 –
stratul interior al peretelui secundar; L – lumen.
 STRUCTURA MICROSCOPICĂ A LEMNULUI

Studiul structurii lemnului efectuat cu ajutorul microscopului optic are ca obiect

elementele şi formaţiile anatomice, precum şi caracterele pereţilor celulari. Acestea prezintă
diferite particularităţi morfologice în concordanţă cu funcţiile îndeplinite în arborele în
vegetaţie, ca şi particularităţii proprii speciei sau unor unităţi sistematice supra/sub specifice.
În afară de influenţa factorilor genetici, trebuie de asemenea avută în vedere influenţa
factorilor staţionali, care îşi pun şi ele amprenta asupra tuturor părţilor componente ale
structurii lemnului.
Se menţionează că pentru estimarea caracteristicilor anatomice, nu se dispune încă de
mijloace practice de efectuare a măsurătorilor la scară mare (Nepveu, G., Guilley, E., 1997),
deşi ca urmare a legăturilor directe cu proprietăţile lemnului ele prezintă o deosebită
importanţă, oferind indici satisfăcători privind calitatea acestuia.

CARACTERE ALE PEREŢILOR CELULARI

Caracterele pereţilor celulari sunt reprezentate de punctuaţii şi ornamentaţii.

Punctuaţii

Punctuaţiile sunt adaptări morfologice locale ale pereţilor celulari, mai mult sau mai
puţin complexe, prin care se efectuează schimbul intercelular de substanţe.
Cercetările întreprinse asupra punctuaţiilor, inclusiv cu ajutorul microscopului
electronic, utilizat pentru prima dată în acest scop de Liesse, W. în anul 1951, au scos în
evidenţă că o serie de caracteristici ale acestora pot sta la baza identificării lemnului la nivel
de gen şi specie.
Tipuri de punctuaţii. În funcţie de felul modificărilor locale pe care le prezintă pereţii
celulari pentru realizarea schimbului de substanţe, se deosebesc mai multe tipuri de
punctuaţii. Cele mai frecvente şi în acelaşi timp cele mai importante sub raportul
caracteristicilor pe care le oferă pentru studiu sunt punctuaţiile simple, punctuaţiile areolate şi
punctuaţiile neareolate (fig. 1). Există de asemenea punctuaţii oarbe şi punctuaţii ramiforme,
care au însă o răspândire mai mică.
Punctuaţiile simple (fig. 1,a) constau din două cavităţi opuse, situate în pereţii
secundari ai celulelor învecinate între care se face schimbul de substanţe şi dintr-o zonă de
separaţie, alcătuită din resturile pereţilor celulelor respective (pereţi primari şi lamela
mijlocie), zonă străbătută de perforaţii fine (cu diametrul de circa 280 Å) şi transformată într-
o diafragmă permeabilă. La o punctuaţie simplă se disting următoarele părţi: membrana
(diafragma) 4, cavitatea 5, şi deschiderea 6. În cazul celulelor cu pereţi secundari groşi,
cavitatea capătă forma unui canal. Deschiderea canalului poate avea mărimea constantă pe
întreaga lăţime a peretelui secundar, sau poate să crească ori să se micşoreze.
Punctuaţiile simple sunt caracteristice elementelor de vase, celulelor de parenchim şi
fibrelor. În general, porţiunile de contact dintre celulele parenchimatice şi prozenchimatice,
acestea sunt mai mari.
Punctuaţiile areolate (fig. 1, b) constau, de asemenea, din două cavităţi opuse, situate
în pereţii secundari ai celulelor învecinate, dar de această dată parţial acoperite de prelungiri
ale pereţilor secundari, şi dintr-o zonă de separaţie, alcătuită din resturile pereţilor celulari,
care însă spre deosebire de diafragma întâlnită la punctuaţiile simple, acum prezintă, central, o
parte plină, de regulă mai îngroşată, sub formă de disc, denumită torus şi marginal, o
membrană cu perforaţii fine, permeabilă. Denumirea punctuaţiilor respective provine de la
forma de areolă, pe care prelungirea peretelui secundar o are deasupra cavităţii (areolă –
diminutiv de la latinescul ,,area", însemnând o suprafaţă circulară, bombată, perforată la
mijloc).
O punctuaţie areolată are, în cazul celulelor cu pereţi subţiri, următoarele părţi
componente (fig. 1,b): membrana punctuaţiei, cu torusul 7, şi membrana marginală9, inelul 8,
cavitatea 5, şi deschiderea 6: În cazul punctuaţiilor areolate de la celulele cu pereţii groşi (fig
1, c), apar ca părţi noi: camera 10, canalul 11, deschiderea interioară 12 şi deschiderea
exterioară 13.

Fig. 1 Tipuri principale de punctuaţii:

a - punctuaţie simplă; b – punctuaţie areolată cu pereţii celulari subţiri; c – punctuaţie areolată
cu pereţii celulari groşi; d – punctuaţie semiareolată; 1 – lamelă mijlocie; 2 – perete primar; 3
– perete secundar; 4 – membrană ( diafragmă); 5 – cavitate; 6 – deschidere; 7 – torus; 8 – inel;
9 – membrană marginală; 10 – cameră; 11 – canal; 12 – deschidere interioară, 13 – deschidere
exterioară.

Punctuaţiile semiareolate (fig. 1,d) au configuraţie intermediară, prezentând două

cavităţi opuse în pereţii secundari ai celulelor învecinate, una dintre cavităţi, cu marginile
drepte, ca la punctuaţiile simple, iar cealaltă, parţial acoperită, ca la punctuaţiile areolate.
Separaţia între cavităţi se face printr-o diafragmă permeabilă, ca la punctuaţiile simple. În
componenţa punctuaţiilor semiareolate intră părţi asemănătoare acelora de la punctuaţiile
simple, respectiv areolate, mai puţin torusul şi membrana marginală. Punctuaţiile semiareolate
se întâlnesc frecvent la contactul între celulele de parenchim şi elementele de vase.
În anumite cazuri, ca de exemplu la salcâm şi la unele specii tropicale, punctuaţiile
areolate şi semiareolate au în jurul deschiderilor interioare şi exterioare prelungiri simple sau
ramificate ale pereţilor secundari, datorită ornamentaţiilor respective numindu-se şi punctuaţii
franjurate.

Fig. 2 Punctuaţii
franjurate:
1 – punctuaţii areolate; 2 –
punctuaţii semiareolate.
ORNAMENTAŢII ALE PEREŢILOR CELULARI

Îngroşările elicoidale, îngroşările elicoidale ramificate şi îngroşările inelare sunt

ornamentaţii în relief, de forma unor linii cu mers elicoidal , elicoidal ramificat şi inelar,
constituite din microfibrile celulozice depuse pe suprafaţa dinspre lumen a peretelui celular,
care contribuie la creşterea rezistenţelor mecanice ale lemnului. ele se întâlnesc în cazul unor
specii foioase – la elementele de vase (ulm, salcâm, paltin, carpen), precum şi în cazul unor
specii răşinoase – la traheidele axiale (tisă, duglas) şi la traheide radiale (pin silvestru, pin
negru, duglas).

Fig. 3 Ornamentaţii ale

pereţilor celulari,
reprezentare schematică:
1 – îngroşări elicoidale; 2 –
trabecule; 3 – crasule; 4 –
îngroşări callitriode; 5 – pereţi
celulari cu profil dinţat la o
traheidă radială cu îngroşări
elicoidale neregulate.

ELEMENTELE ANATOMICE ALE LEMNULUI

Prin elementele anatomice ale lemnului se înţeleg celulele, din care în masa lemnoasă se
întâlnesc numai pereţii.
Celulele sunt de două tipuri după forma pe care o au: parenchimatice şi
prozenchimatice.
Celulele parenchimatice au pereţii subţiri şi sunt aproximativ izodiametrice, cu
dimensiunile cuprinse între 0,01 şi 0,1 mm, în cazul lemnului.
Celulele prozenchimatice au pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi sunt puternic
alungite, cu lungimea cuprinsă între 0,5 şi 3 (8) mm, iar diametrul de 0,01 la 0,05 mm.
Corespunzător raportului între dimensiunile ce le caracterizează, poziţia lor faţă de axa
longitudinală a arborelui şi funcţiile pe care le îndeplinesc, elementele anatomice ale lemnului
se clasifică astfel:
a) În cazul speciilor răşinoase
- celule prozenchimatice: - longitudinale:
- traheide longitudinale (axiale, verticale)
- traheide marginale;
- transversale:
- traheide transversale (radiale, de rază).
- celule parenchimatice: - longitudinale.
- celule de parenchim lemnos longitudinal
 - celule secretoare ale canalelor rezinifere
longitudinale
- transversale:
- celule de parenchim radial (de rază, transversal,
orizontal)
- celule secretoare ale canalelor rezinifere
transversale
b) În cazul speciilor foioase:
- celule prozenchematice:
- longitudinale.
- traheide vasculare
- traheide circumvasculare (vasicentrice)
- fibrotraheide
- fibre (fibre libriforme, fibre lemnoase)
- elemente de vase.
- celule parenchimatice:
- longitudinale.
- celule de parenchim lemnos longitudinal;
- celule de parenchim lemnos fusiform;
- celule secretoare ale canalelor gumifere longitudinale.
- transversale:
- celule de parenchim radial (de rază, transversal, orizontal),
- celule secretoare ale canalelor gumifere transversale.

TRAHEIDE

Traheidele sunt celule puternic alungite şi închise la capete, caracteristice lemnului de

răşinoase, dar se găsesc şi la lemnul de foioase. La speciile răşinoase se întâlnesc traheide
longitudinale (axiale, verticale) traheide marginale şi traheide transversale (radiale, de rază,
iar la speciile foioase traheide vasculare, traheide circumvasculare (vasicentrice) şi
fibrotraheide.
Traheide longitudinale sunt celule specifice lemnului de răşinoase, în componenţa
căruia deţin o pondere covârşitoare (90-95%) În secţiune transversală au formă poligonală ,
de regulă cu patru laturi, dar uneori şi cu 5-6 laturi. În cuprinsul inelului anual, traheidele
longitudinale sunt dispuse ordonat, în şiruri radiale. Lăţimea acestora, respectiv dimensiunea
lor pe direcţie tangenţială este aproximativ constantă, în schimb grosimea, respectiv
dimensiunea pe direcţie radială este variabilă. Traheidele longitudinale din zona de lemn
timpuriu a inelului anual, care îndeplinesc funcţia de conducere a sevei brute au grosimea
mare, lumen foarte dezvoltat. Traheidele din zona lemnului târziu, care îndeplinesc funcţia de
susţinere, asemănător fibrelor de la foioase, au grosimea mică, lumen îngustat, pereţi celulari
groşi. În mod obişnuit, traheidele timpurii sunt rotunjite la capetele lor iar cele târzii sunt
ascuţite.
Traheidele marginale sunt mult mai scurte decât traheidele axiale având unul sau mai
mulţi pereţi de la capete, perpendiculari pe pereţii longitudinali şi prevăzuţi cu punctuaţiuni
areolate. Ele sunt elementele de tranziţie între traheidele longitudinale şi celulele de
parenchim, alături de care se întâlnesc. Sunt prezente la speciile răşinoase în ţesuturi
traumatice, în apropierea canalelor rezinifere, precum şi la limita exterioară a inelelor anuale.
Traheidele transversale sunt celule relativ scurte de formă uneori neregulată dispuse cu
dimensiunea mare orizontal şi care intră în componenţa razelor. De regulă sunt amplasate la
marginile de sus şi de jos ale razelor şi, foarte rar în cuprinsul acestora. Pereţii traheidelor
transversale pot fi netezi, sau au formă de îngroşări elicoidale neregulate sau dinţaţi.
Traheidele vasculare sunt celule scurte cu pereţi transversali, dispuse cap la cap în şiruri
longitudinale, în vecinătatea vaselor, la unele specii foioase. Ele constituie elemente de
tranziţie între traheidele longitudinale şi elementele de vase, cărora se aseamănă. Pereţii
transversali ai traheidelor vasculare nu sunt însă perforaţi, fiind prevăzuţi cu punctuaţiuni
areolate. Pereţii laterali au punctuaţiuni areolate şi prezintă frecvent îngroşări elicoidale
Traheidele circumvasculare sunt celule de formă oarecum neregulată mai lungi ca
elementele de vase, dispuse în jurul vaselor lemnoase perfecte fără a forma şiruri
longitudinale, la speciile lemnoase cu porii aşezaţi tipic inelar. Ele fac legătura între vasele
lemnoase şi fibre.
Traheidele circumvasculare care în urma creşterii vaselor lemnoase apar comprimate în
secţiune transversală sau sunt desprinse lateral poartă numele de traheide disjunctive.
Fibrotraheidele sunt celule cu pereţii groşi şi lumen mic cu capetele ascuţite,
asemănându-se cu fibrele.

ELEMENTE DE VASE

Elementele de vase sunt celule mai mult sau mai puţin lungi, cu lumen mare, cu pereţii
laterali relativ subţiri şi pereţi transversali resorbiţi parţial sau total şi care prin fuzionare, cap
la cap, în direcţie longitudinală, formează traheele sau vasele lemnoase perfecte, ce servesc la
circulaţia sevei brute în cazul speciilor foioase.
Forma elementelor de vase în secţiune transversală este în strânsă legătură cu gruparea
acestora. Se disting:
- vase unitare;
- vase multiple;
- vase grupate;
Pereţii transversali resorbiţi ai elementelor de vase apar ca plăci perforate, perforaţiile
acestora fiind de următoarele tipuri:
- perforaţie simplă;
- perforaţie multiplă,
- perforaţie scalariformă;
- perforaţie reticulară;
- perforaţie foraminată;
Odată cu înaintarea în vârstă, elementele de vase ale unor specii se obturează, în lemnul
lor apărând incluziuni, respectiv tile sau depuneri de substanţe organice Tilele sunt
excrescenţe ale celulelor de parenchim longitudinal şi de parenchim de rază din jurul
elementelor de vase, pătrunse în lumenul acestora din urmă prin punctuaţii.

FIBRE

Fibrele (fibrele libriforme, fibrele lemnoase) sunt celule lungi şi subţiri, cu pereţii în
general groşi, cu lumen mic, aproape liniar, închise la capete, care constituie elemente de
rezistenţă mecanică la speciile foioase.

CELULE DE PARENCHIM

Celulele de parenchim sunt celule puţin alungite, alteori cu toate cele trei dimensiuni
aproximativ egale, cu pereţi de regulă subţiri, prevăzuţi cu punctuaţii de diferite tipuri şi care,
la arborii în picioare, în alburn, au funcţia principală de depozitare a substanţelor de rezervă,
în perioada de repaus vegetativ.

FORMAŢII ANATOMICE ALE LEMNULUI

Formaţiile anatomice sunt componente ale structurii lemnului, în alcătuirea cărora intră
mai multe celule, uneori de tipuri şi cu funcţii diferite. În această categorie se încadrează
razele şi canalele rezinifere.

RAZE

Razele (denumite şi raze lemnoase sau raze medulare) sunt formaţii anatomice ale
lemnului perpendiculare pe axa arborelui, alcătuite cu precădere din celule parenchimatice şi
având ca funcţie principală conducerea radială a apei şi substanţelor nutritive şi depozitarea
substanţelor de rezervă.
Tipuri de raze:
- raze primare (medulare) pornesc din măduvă şi se continuă până în scoarţă;
- raze secundare pornesc dintr-un inel anual oarecare de pe suprafaţa
transversală a lemnului şi se continuă până în scoarţă;
- raze omogene alcătuite dintr-un singur fel de celule;
- raze eterogene constituite din mai multe feluri de celule.

CANALE REZINIFERE

Canalele rezinifere sunt formaţii anatomice tubulare, alcătuite din celule secretoare şi
dintr-o cavitate generată schizogen, respectiv prin retragerea părţii dinspre centru a pereţilor
celulelor secretoare.
Tipuri de canale rezinifere:
- normale,
- traumatice,
- longitudinale;
- transversale.

PUNGI REZINIFERE

Pungile rezinifere sunt formaţii anatomice cu rolul de înmagazinare şi secreţie a

oleorezinelor.

ÎNFĂŢIŞAREA FIZICĂ A LEMNULUI

1. CULOAREA

La examinarea lemnului, datorită numeroşilor componenţi chimici pe care acesta îi

conţine în pereţii celulari, ca şi golurile celulare, pe retina ochiului ajung radiaţii luminoase cu
lungimi de undă diferite, percepute ca un ansamblu de culori, între care unele sunt dominante.
Definirea pe cale organoleptică a culorii lemnului unei specii se face de regulă prin mai
multe atribute, dintre care primul se referă la nuanţa dominantă, numită şi culoarea de bază,
iar celelalte privesc restul nuanţelor importante observate. La lemnul vărgat (cu inele anuale
evidente) îndeosebi de răşinoase, la care există o diferenţă pronunţată între aspectul zonei de
lemn timpuriu şi cel al zonei de lemn târziu, aprecierea se face având în vedere impresia dată
de ambele zone, nuanţa dominantă fiind cea corespunzătoare zonei mai late.
Celuloza, substanţa principală din care este alcătuit lemnul, are culoarea aproape albă,
deosebirile de la o specie la alta fiind cauzată de celelalte substanţe prezente în pereţii celulari
ori depozitate în golurile celulare.
Speciile din ţara noastră şi în general cele din zona temperată au culori în general mai
deschise, mergând de la alb (paltin de munte) până la cenuşiu-negricios (duramenul de nuc
comun), în timp ce speciile tropicale au culori mai variate şi mai vii. Spre exemplu,
duramenul de pernambuc (Cesalpina sp.), care iniţial are o culoare vie, portocalie, prin
expunere la aer devine roşu; duramenul de abanos (Diospyros sp.) este negru.
Prin culoarea normală a lemnului se înţelege culoarea lemnului sănătos, netratat,
provenit de la arbori maturi, din părţi ale trunchiului fără defecte şi proaspăt doborât. Datorită
acţiunii unor factori fizici, chimici şi biologici, în principal cauza oxidării şi a acţiunii
radiaţiilor solare, culoarea lemnului se modifică în timp. De acest fapt se ţine cont la
diagnosticarea speciilor, impunându-se ca în cazul în care eşantionul examinat este mai vechi,
suprafaţa lui să fie reîmprospătată prin rindeluire. De asemenea, prin udare, lemnul uscat îşi
poate căpăta culoarea avută în stare verde.
În funcţie de absenţa sau prezenţa duramenului, se deosebesc specii cu lemn unicolor, la
care nu există duramen (brad, molid, fag, paltini, mesteacăn,anini, tei, carpen) şi specii cu
lemn bicolor, care au duramen (pini, larice, tisă,, stejari, ulmi, frasin). În cazul în care la
speciile cu lemn bicolor se face o singură referire la spectrul cromatic, aceasta priveşte
duramenul.
Culoarea este considerată de către utilizatori un parametru calitativ esenţial pentru
determinarea valorii comerciale a lemnului unui arbore, mai ales când, în raport cu forma şi
dimensiunile avute, acesta urmează să fie destinat pentru obţinerea furnirului, dar şi pentru
alte utilizări, ca lambriuri, parchet, panouri decorative, , tâmplărie fină, marchetărie (Janin, G.
şi Mazet, J.F., 1987). Se precizează că în funcţie de aspectul final al produsului fabricat, preţul
pe m3 al lemnului de dimensiuni egale şi lipsit de defecte variază după autorii citaţi între
limitele 1-5.
Literatura de specialitate dar şi activitatea noastră practică în producţie confirmă faptul
că în pădurile noastre se întâlnesc varietăţi ale unor specii lemnoase cu lemn mai deschis la
culoare decât formele obişnuite, cum este cazul cerului alb şi cerului roşu, bradul alb şi bradul
roşu, precum şi a fagului cu forma sa Fagus sylvatica f.leucodermis, cu lemn alb omogen, cu
inele anuale înguste de lăţime egală şi cu o proporţie redusă de inimă roşie (Georgescu, C.C.,
şi Dumitriu-Tătăranu, I.I., citaţi de Stănescu, V., 1979)
Metode determinare cantitativă a culorii lemnului.
Janin, G., şi Mazet, J. F., au elaborat o metodă de determinare cantitativă a culorii
lemnului arborilor în picioare, folosind probe de creştere, de 5 respectiv 10 mm grosime,
extrase cu burghiul Pressler. Probele extrase se aduc la umiditatea 12 %, se fixează cu ajutorul
unui adeziv, în poziţie paralelă, distanţat una de alta, într-un suport din lemn. După ce a avut
loc priza adezivului, suportul se secţionează, obţinându-se foi miniaturale de furnir, de 0,6
mm grosime, având înglobate în cuprinsul lor fâşii din probele de creştere, în număr de 4-5 în
cazul probelor de creştere cu diametrul de 10 mm, sau de 8-10 în cazul probelor de creştere cu
diametrul de 5 mm. Determinarea propriu-zisă a culorii se efectuează cu ajutorul unui
spectrofotocolorimetru tip Colorquest, Hunterlab, cuplat la un calculator electronic.
Măsurătorile permit cunoaşterea pe baze obiective a culorii lemnului speciilor forestiere şi fac
posibilă realizarea de comparaţii şi clasamente, în baza unor date de ordin cantitativ, folosind
scările de culori CIELAB sau HUNTER. Culorile probelor sunt definite cu ajutorul a trei
indici şi anume:
- L (mărimea luminanţei sau strălucirii: 0 pentru negru şi 100 pentru alb);
 - a (mărimea nuanţei de roşu sau verde: valori pozitive în direcţia roşu şi negative în
direcţia verde);
- b (mărimea nuanţei de galben sau albastru: valori pozitive în direcţia galben şi
negative în direcţia bleu).
Chantre, G. (1995), în cercetările sale privind culoarea lemnului de plop, foloseşte un
spectrofotocolorimetru mobil MINOLTA, componentele cromatice exprimându-se în sistemul
Hunterlab L,a, b. Probele examinate sunt din furnir.
O altă metodă. Descrisă de Ugolev, B.N. (1986), recurge la definirea culorii folosind trei
parametrii:
- tonalitatea (tenta), respectiv lungimea de undă a culorii spectrale pure în mm;
- strălucirea, respectiv diferenţa relativă dintre energia reflectată de lemn comparativ cu
energia reflectată de corpurile negre, în %.
Determinarea valorilor numerice ale acestor parametri, într-un caz dat, se efectuează prin
compararea culorii suprafeţei lemnului examinat, cu imaginile unui album, special întocmit,
cuprinzând diverse tonalităţi, fiecare cu diferite saturaţii şi străluciri.
Factorii de influenţă privind culoarea lemnului
- vârsta arborelui şi vârsta inelului anual;
- factorii ereditari şi factorii mediului înconjurător;
- poziţia în trunchi a lemnului prelucrat;
- originea genetică a arborelui,
- acţiunea oxidantă a razelor ultraviolete;
- aburirea lemnului de fag,
- acţiunea apei asupra substanţelor tanate
Corelaţii între culoarea şi calitatea lemnului
Culoarea poate servi la evaluarea proprietăţilor lemnului, ca şi la detectarea unor defecte
ale acestuia. Astfel, lemnul de stejar destinat fabricării furnirului estetic de culoare albă este
preferat celui de culoare mai închisă, iar acesta la rândul lui este preferat în construcţii pentru
duritatea mai mare şi rezistenţa la solicitările mecanice. Lemnul de fag pentru derulaj este
preferat de culoare mai deschisă, furnirul fiind mai puţin deformabil.
Grupe de specii forestiere din România în raport cu culoarea lemnului, respectiv a
alburnului (a) şi duramenului (d) (după Ghelmeziu, N.G. şi Suciu, P.N., 1959):
Culoarea de bază albă:
- alb: paltin de munte;
- alb-gălbui: brad, gârniţă (a), gorun (a), măr pădureţ (a), molid, paltin de câmp, pin
strob (a), plop alb (a), salcie albă (a), salcâm (a), scoruş de munte (a), stejar (a), stejar
brumăriu (a), tei cu frunza mică, tisă (a);
- alb-gălbui-roşiatic: duglas verde (a), păr pădureţ, teialb, tei cu frunza mare, ulm de
munte (a);
- alb-gălbiu-roz: cer (a), frasin (a);
- alb-gălbui-cenuşiu: plopii negrii hibrizi P. regenerata (a), P. robusta (a) şi P. serotina
(a);
- alb-roşiatic: anin alb, anin negru, cireş pădureţ, fag, mesteacăn, paltin de munte, pin
silvestru (a), plop alb (a), salcie albă (a);
- alb-brun-deschis: castan comestibil (a), nuc comun (a);
- alb-cenuşiu: carpen, nuc comun (a), plop negru (a), plop negru hibrid P. marilandica
(a), plop tremurător;
Culoarea de bază galbenă:
- gălbui: pin silvestru v, zâmbru (a);
- gălbui-trandafiriu: duglas verde (d);
- gălbui-roşiatic-roz: zâmbru (d);
 - gălbui-brun deschis: gârniţă (a), gorun v, stejar (a), stejar brumăriu (a), stejar roşu (a);
- gălbui-brun: pin negru (d(, pin strob (d);
- gălbui-brun-roşiatic: larice (a), stejar roşu (d);
- gălbui-cenuşiu: pin negru (a);
- galben-auriu: salcâm (d);
Culoarea de bază roşie
- roşiatic: salcie albă (d);
- roşiatic-roz:: frasin (d), pin silvestru (d);
- roşiatic-brun: cireş pădureţ (d), pin silvestru (d), pin strob (d9, plop alb (d), salcie albă
(d);
Culoarea de bază brună:
- brun-deschis: castan comestibil (d), frasin (d), ulm de câmp (a), ulm de munte (d);
- brun-gălbui: gorun (d), stejar (d), tisă (d);
- brun-roşiatic: gorun (d), larice (d), măr pădureţ(d), pin negru (d), scoruş de munte (d),
stejar (d), tisă (d);
- brun-roz: duglas verde (d), nuc negru(d);
- brun-cenuşiu: gârniţă (d), stejar brumăriu (d);
- brun-cenuşiu-roşiatic: cer (d), nuc negru (d);
- brun-ciocolatiu: gârniţă (d), stejar brumăriu(d), ulm de câmp (d);
- brun-verzui: salcâm (d);
Culoarea de bază cenuşie:
- cenuşiu, cenuşiu-albicios: nuc comun (d), plop negru (d), plop negru hibrid P.
marilandica (d);
- cenuşiu-gălbui: plopii negrii hibrizi P. regenerata (d), P. robusta (d), şi P. serotina (d);
- cenuşiu-brun: plop negru (d), plop negru hibrid P. marilandica (d);
- cenuşiu-negricios: nuc comun (d).

Variaţia culorii lemnului speciilor forestiere (după Ghelmeziu, N. G., Suciu, P. N.,
1959):
Specii forestiere cu două culori:
- frasin (d): roşiatic-roz sau brun deschis;
- nuc comun (a): alb-cenuşiu sau alb-brun deschis;
- nuc comun (d): cenuşiu sau cenuşiu-negricios;
- nuc negru (d): brun-cenuşiu-roşcat sau brun-roz;
- paltin de munte:alb sau alb-r5oşiatic;
- pin silvestru (a): gălbui sau alb-roşiatic;
- pin strob (d): gălbui-brun sau roşiatic-brun;
- plop alb (d): alb-roşiatic sau roşiatic-brun;
- plop negru (d) şi plop negru hibrid P. marilandica (d): cenuşiu-albicios sau cenuşiu-
brun;
- plopii negri hibrizi P. regenerata (a), P. robusta (a), şi P. serotina (a): alb-gălbui sau
alb-gălbui-cenuşiu;
- salcie albă (a): alb-gălbui sau alb-gălbui-roşiatic;
- tisă (d): brun-roşiatic sau brun-gălbui.
Specii forestiere cu mai mult de două culori:
- duglas verde (d): galben-trandafiriu până la brun-roşcat;
- gorun (a). alb-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- gorun (d): alb-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- gârniţă v: alb-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- gârniţă (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu;
 - pin negru (d): gălbui-brun până la brun-roşiatic,
- pin silvestru (d): roşiatic-roz până la roşiatic-brun;
- stejar (a): brun-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- stejar (d): brun-gălbui până la brun slab roşcat;
- stejar brumăriu (a): alb-gălbui până la galben-brun deschis;
- stejar brumăriu (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu.
Variaţia culorii cu vârsta arborilor:
- salcâm (d): brun-verzui la arborii tineri, galben-auriu la arborii maturi.
Specii forestiere la care arborii prezintă dungi sau coloraţie neuniformă:
- cireş pădureţ (d): roşiatic-brun cu dungi verzui-roz sau violacee;
- gârniţă (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu, neuniform colorat;
- nuc comun (d9: cenuşiu sau cenuşiu-negricios, uneori cu dungi cenuşiu-negricioase;
- nuc negru (d): brun-cenuşiu-roşcat sau brun-roz, uneori vărgat;
- paltin de munte: alb 8rareori alb-roşiatic), uneori cu dungi anormale negru-cenuşii;
- stejar brumăriu (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu neuniform colorat;
- tisă (d): brun-roşiatic sau brun-gălbui, uneori cu dungi mai închise (negricioase);
- ulm de câmp (d): brun-ciocolatiu cu nuanţe slab violacee, neuniform colorat.
Modificarea în timp a culorii sub acţiunea mediului ambiant:
- aproape toate speciile, în contact cu aerul liber şi lumina solară, îşi schimbă culoarea,
pe o mică adâncime, închizându-se;
- aninul alb şi aninul negru: alb-roşiatic în stare verde, portocaliu intens la suprafaţă la
puţin timp după doborâre şi brun-roşcat după învechire;
- măr pădureţ (a): alb-gălbui iniţial, trandafiriu după expunere la soare;
- paltin de munte: alb (rareori alb-roşiatic, prin învechire se îngălbeneşte;
- scoruş de munte (d): alb-gălbui iniţial, trandafiriu după expunere la soare.

LUCIUL

Luciul reprezintă aspectul suprafeţei lemnului, generat de reflexia regulată a luminii la

nivelul suprafeţei acesteia. Luciul se pune în evidenţă prin iluminarea laterală sub un unghi
adecvat de incidenţă a luminii, fiind cel mai expresiv pe secţiunea radială, obţinută prin
despicare sau netezire (şlefuirea este exclusă).
Gradul de intensitate a luciului lemnului depinde în principal de proporţia de participare
a unor elemente şi formaţii anatomice, ca raze, fibre, traheide, precum şi de orientarea în
spaţiu a acestora în raport cu suprafaţa examinată. Lemnul lucios are o suprafaţă cu porozitate
minimă. Gradul de intensitate a luciului este de asemenea influenţat de prezenţa substanţelor
încrustante şi de umiditatea lemnului. Sub acţiunea factorilor distructivi ai mediului (oxidare,
alterare cauzată de ciuperci), luciul scade treptat în intensitate până dispare complet.
Luciul cel mai pronunţat este caracteristic secţiunii radiale, o contribuţie importantă în
acest caz având-o razele, formaţii anatomice care de regulă reflectă bine lumina şi formează
oglinzile (excepţie fac razele de anini, care, plop tremurător, care sunt mate). Urmează
secţiunea tangenţială, care uneori prezintă luciu datorită lemnului târziu, iar luciul cel mai slab
îl are secţiunea transversală.
Luciul poate constitui un criteriu foarte relevant în cazul unor specii care se deosebesc
greu una de alta în raport cu alte criterii, dar care se pot diferenţia uşor prin această însuşire.
Spre exemplu lemnul de molid, care se aseamănă bine cu lemnul de brad, prezintă un luciu
mai pronunţat decât acesta din urmă.
După felul luciului, apreciat prin comparaţie cu luciul unor materiale mai bine
cunoscute, se deosebesc:
- specii cu luciu mătăsos (pin strob, molid),
 - specii cu luciu de sidef (mesteacăn).
După gradul de intensitate a luciului, speciile forestiere se pot clasifica în trei categorii:
- specii cu lemn fără luciu (mat) (măr pădureţ, pin negru, plop alb, plop negru, tei);
- specii cu lemn puţin lucios (brad, tisă, carpen, cireş pădureţ);
- specii cu lemn lucios ( paltin, pin strob, molid, mesteacăn, stejari, frasini, ulmi,
salcâm, plop tremurător).
La noi, paltinii au lemnul cu luciul cel mai pronunţat.

TEXTURA

Textura reprezintă o caracteristică a suprafeţelor lemnului, rezultată ca impresie vizuală

a naturii şi respectiv a mărimii, proporţiei de participare şi dispoziţiei elementelor şi
formaţiilor lor anatomice.
Datorită numărului mare de elemente şi formaţii anatomice care intră în alcătuirea
lemnului, în general, precum şi ca urmare a variaţiei mărimii, proporţiei de participare şi
dispoziţiei acestora între limite destul de largi, chiar la una şi aceeaşi specie, determinarea
texturii într-un caz dat este o operaţie dificilă. Prin urmare, în practică aceasta se stabileşte în
raport cu un număr de criterii relativ redus, dintre cele mai semnificative.
Corespunzător terminologiei încetăţenite în literatura ştiinţifică de specialitate, textura
lemnului se stabileşte prin atribute cum sunt: fină – mijlocie – grosieră; omogenă – eterogenă;
uniformă – neuniformă;, cărora le corespund criterii concrete bine precizate:
- textură fină au speciile răşinoase cu traheide de lăţime mică, diferenţă redusă între
lemnul timpuriu şi cel târziu, inele anuale înguste şi grad ridicat de uniformitate (tisă,
larice), precum şi speciile foioase cu pori, raze, zone de fibre, şi zone de parenchim de
dimensiuni mici şi cu distribuţie uniformă şi având inele anuale slab distincte sau
nedistincte cu ochiul liber (nuc comun, paltin de munte, mesteacăn);
- textură grosieră au speciile foioase cu raze late, zone de fibre şi zone de parenchim
bine evidente, fiecare dintre aceste formaţii structurale contrastând clar faţă de restul
lemnului înconjurător (stejari, frasini, salcâm, ulmi);
- textură mijlocie au speciile cu caracteristici intermediare celor cu textură fină şi
textură grosieră (pin silvestru, castan comestibil);
- textură omogenă au speciile la care zonele de lemn timpuriu şi de lemn târziu nu sunt
deloc evidente, precum şi cele la care zona de lemn timpuriu se diferenţiază îndeosebi
doar ca urmare a unei frecvenţa sporite a porilor, în rest lemnul format în prima parte a
perioadei de vegetaţie având particularităţi structurale şi proprietăţi asemănătoare
celui format ulterior (lemn târziu). Din această categorie fac parte speciile cu pori
împrăştiaţi şi cele cu pori aşezaţi semiinelar;
- textură eterogenă au speciile la care zonele de lemn timpuriu şi de lemn târziu sunt
bine reliefate în cuprinsul inelului anual, respectiv speciile răşinoase şi speciile foioase
cu pori aşezaţi tipic inelar;
- textură uniformă şi respectiv neuniformă se apreciază mai ales în funcţie de
uniformitatea inelelor anuale şi mai puţin în funcţie de particularităţile structurale şi de
proprietăţile lemnului în cuprinsul inelelor anuale. Au textură uniformă tisa, laricele,
textură mai mult sau mai puţin uniformă gorunul, stejarul, şi textură neuniformă
duglasul verde.
Uneori textura se apreciază examinând suprafeţele nefinisate ale lemnului prin pipăit,
sau observând comportarea acestuia la prelucrarea cu diferite scule, îndeosebi la tăierea cu
cuţitul. Rezultatele se consideră concludente, întrucât calitatea suprafeţelor nefinisate, ca şi
modul de comportare la prelucrare depind de structură. În linii mari lemnul apreciat pe baza
impresiei vizuale ca având textură fină sau textură omogenă este fin atât după impresia
produsă la pipăit, cât şi după modul de prelucrare. În acest caz uneori se foloseşte şi
denumirea de textură moale. Pe de altă parte, lemnul cu textură grosieră sau cu textură
eterogenă este apreciat ca având textură aspră, el fiind aspru la pipăit şi prelucrându-se mai
greu.

DESENUL
Prin desen se înţelege imaginea dată de jocul de linii, dungi, pete şi puncte de diferite
nuanţe de culoare, creată de ansamblul particularităţilor de structură pe suprafeţele produselor
realizate din acest material şi caracteristică fiecărei specii lemnoase. Se precizează că
imaginea oferită de secţiunea transversală, deşi considerată în literatura ştiinţifică de
specialitate tipică pentru speciile forestiere, nu se încadrează în sfera noţiunii de faţă, întrucât,
în practică, secţiunea respectivă se întâlneşte foarte rar la obiectele realizate din lemn, care
prezintă aproape întotdeauna secţiuni longitudinale, radiale şi tangenţiale.
La alcătuirea desenului participă în principal unele caractere ale structurii, cum sunt
inelele anuale, zonele de lemn timpuriu, şi de lemn târziu, razele, vasele şi fibrele. În anumite
cazuri, o contribuţie însemnată au, de asemenea, nodurile, prin forma, mărimea şi gruparea
lor, ca şi prin buclele pe care acestea le produc, datorită devierii fibrelor.. Totodată pot
participa la crearea desenului unele defecte ca de exemplu, fibra ondulată, excrescenţele,
ovalitatea, excentricitatea şi canelura trunchiului. Alături de toate aceste particularităţi
structurale, un rol la fel de important în realizarea desenului îl are poziţia planului de
secţionare în raport cu inelele anuale. Printr-o direcţionare judicios aleasă, planul de
secţionare poate asigura evidenţierea acelor elemente care îndeplinesc condiţia de a fi
reprezentative în ceea ce priveşte specia şi de a avea concomitent, o valoare estetică ridicată.
În lucrările de identificare macroscopică a lemnului, desenul constituie un criteriu
preţios îndeosebi în cazul speciilor care oferă imagini bine reliefate, cu diferenţieri pregnante
ale particularităţilor structurale. În această categorie intră speciile foioase, cum sunt nucul
comun, stejarii. Frasinul, ulmii, speciile răşinoase, ca laricele şi tisa. Cu ajutorul desenului se
poate totodată deosebi cu precizie grupul speciilor foioase de cel al speciilor răşinoase. Există
însă şi situaţii când, pe această cale, nu se poate depăşi graniţa genului şi uneori, ce de
exemplu în cazul lemnului de răşinoase, nu este posibilă stabilirea nici chiar a genului.
Speciile forestiere având lemnul cu structură normală se grupează sub raportul tipurilor
de desen astfel:
- specii fără desen caracteristic, la care particularităţile de structură nu ies în evidenţă,
iar porii şi razele nu se disting cu ochiul liber (sălcii, plopi, tei);
- specii cu desen simplu, din linii longitudinale drepte, continui, denumit şi desen riglat
sau dungat, la care pe secţiunea radială se observă zonele de lemn târziu mai late, bine
conturate, ca o succesiune de benzi paralele (brad, larice, pini);
- specii cu desen din oglinzi de diferite lăţimi şi forme, la care pe secţiunea radială sunt
prezente zone lucioase transversale, reprezentând razele sub formă de linii, benzi, solzi
(paltini, ulmi, fag, stejari);
- specii cu desen din striaţiuni longitudinale, la care pe secţiunea radială se remarcă
benzi paralele puternic striate, reprezentând vasele, ce formează lemnul timpuriu,
alternând cu benzi mai netede de lemn târziu, cu striaţiuni mai rare, uneori foarte fine
(cazul speciilor cu pori aşezaţi tipic inelar: stejari, ulmi, frasin, salcâm, castan
comestibil);
- specii cu desene din zone curbe, mai mult sau mai puţin parabolice, date de alternanţa,
pe secţiune tangenţială, a lemnului timpuriu mai deschis la culoare – în cazul speciilor
răşinoase, sau a lemnului puternic striat – în cazul speciilor cu pori aşezaţi inelar, cu
cea a lemnului târziu de culoare mai închisă, respectiv mai neted, contrastul dintre
zone fiind foarte expresiv (brad, larice, pini, stejari, ulmi, frasin, salcâm);
 - specii cu desen din linii longitudinale întrerupte, uneori combinat cu desen din zone
curbe parabolice, la care pe secţiunea tangenţială se observă razele, pe de o parte, şi
zonele de lemn timpuriu şi târziu, pe de altă parte. Un caz particular îl constituie
desenul din lenticele întâlnit la fag, la această specie, razele, potrivit de înalte şi foarte
dese, având pe secţiunea tangenţială, forma lenticulară.
Speciile forestiere având lemnul cu grupări de noduri mici din muguri dorminzi sau cu
anomalii de structură se grupează sub raportul tipului de desen astfel.
- specii cu desen sub formă de ochi de pasăre, urmă de lup, urmă de pisică, coadă de
păun, labă de urs, la care pe secţiunile radială sau tangenţială ale lemnului se remarcă
reprezentări cum sunt cele menţionate, datorită grupării în diferite feluri a nodurilor
mici, precum şi ca urmare a buclelor rezultate prin devierea fibrelor (paltini, anini,
mesteacăn, plopi, frasin, ulmi);
- specii cu desen ondulat sau vălurat, denumit şi specii cu fibră creaţă, la care pe
secţiunile radială sau tangenţială ale lemnului se observă zone cu fibre paralele şi uşor
sinuoase, sub forma unor valuri lungi sau înguste, regulate sau neregulate, ce ies în
evidenţă datorită efectelor de lumină ale părţilor lor convexe şi concave (paltin de
munte, frasin);
- specii cu desen moarat sau cu ape, la care pe secţiunea radială apar fâşii paralele
strălucitoare alternând cu fâşii mate, datorită devierilor combinate şi alternante ale
fibrelor (păr pădureţ, tei);
- specii cu desen din zone curbe mari, largi, neregulate, uneori combinat cu desen sub
formă de ochi de pasăre, generat pe secţiune radială şi tangenţială, mai ales la lemnul
de buturugă, de excrescenţe mari şi neregulate, fibră încâlcită şi de noduri mici izolate
sau grupate în cuiburi (nuc comun, plopi, ulmi, păr pădureţ);

MIROSUL

Mirosul este proprietatea lemnului dată de percepţia olfactivă a emisiilor volatile,

generate de unele substanţe încrustate în pereţii celulari sau depozitate în golurile acestora.
Lemnul verde, sănătos, proaspăt doborât, are miros. Treptat prin uscare, mirosul se
atenuează, pentru ca în final să dispară au să se schimbe. Lemnul uscat îşi poate reactiva
mirosul prin umezire, prin încălzire sau prin reîmprospătarea suprafeţei prin tăiere.
Felul mirosului se poate aprecia prin asocierea cu mirosuri de altă provenienţă, suficient
de expresive ca de exemplu:
- miros de răşină ;
- miros de taninuri,
- miros de coajă de nucă sau migdale;
- miros de cumarine;
- miros de mucegai;
- miros rânced,
- miros neplăcut,
Dintre speciile exotice se remarcă mirosul de santal (Santalum album) cu miros
aromatic, folosit de mii de ani pentru confecţionarea de evantaie parfumate şi de beţişoare de
ars, lemnul de palisandru brazilian (Dalbergia nigra) cu miros de trandafir.
Intensitatea mirosului se exprimă prin termenii:
- miros puternic;
- miros slab,
- miros înţepător;
Gradul de persistenţă a mirosului. Miros aromatic de răşină după uscare are lemnul de
zâmbru. În cazul bradului după uscare se pierde complet mirosul.
 Folosirea mirosului în cazul lucrărilor de identificare a speciilor forestiere are o
importanţă relativ redusă, datorită pe de o parte intensităţii sale slabe la aproape toate speciile
de la noi, cât şi din cauza dificultăţilor privind definirea lui.

GUSTUL

Gustul lemnului se datorează substanţelor solubile în apă. Aflate în lemn. Gustul

caracteristic diferitelor specii se determină la lemnul verde, proaspăt doborât.
Gustul poate fi: acrişor, dulceag, astringent, amar, etc.

DENSITATEA

Gruparea speciilor forestiere principale pe clase de densitate:

- specii cu lemn uşor: anin alb, anin negru, brad, duglas verde, molid, pin silvestru, pin
strob, plop alb, plop negru, plopi negrii hibrizi, salcie albă, tei alb, tei cu frunza mare,
tei cu frunza mică, zâmbru;
- specii cu lemn potrivit de greu: castan comestibil, cireş pădureţ, larice, mălin,
mesteacăn, nuc negru, paltin de munte, pin negru;
- specii cu lemn greu: cer, frasin, gârniţă, gorun, măr pădureţ, nuc comun, paltin de
câmp, păr pădureţ, salcâm, stejar, stejar brumăriu, stejar roşu, tisă, ulm de câmp, ulm
de munte;
DURITATEA

Duritatea se stabileşte prin apăsarea unghiei pe suprafaţa transversală a eşantionului

supus observaţiei. În funcţie de rezistenţa întâmpinată la apăsare şi ţinându-se cont de
rezultatul comparaţiei cu speciile cunoscute, eşantionul examinat se încadrează într-una din
următoarele clase de duritate:
- lemn foarte moale;
- lemn moale;
- lemn potrivit de tare,
- lemn tare.
Gruparea speciilor forestiere principale pe clase de duritate:
- specii cu lemn foarte moale: pin strob;
- specii cu lemn moale: anin alb, anin negru, brad, duglas verde, larice, mălin,
mesteacăn, molid, nuc negru, pin negru, pin silvestru, pin strob, plop alb, plop negru,
plopi negrii hibrizi, plop tremurător, salcie albă, tei alb, tei cu frunza mare, tei cu
frunza mică, zâmbru;
- specii cu lemn potrivit de tare: castan comestibil, stejar roşu, ulm de câmp, ulm de
munte;
- specii cu lemn tare: carpen, cer, cireş pădureţ, fag, frasin, gârniţă, gorun, măr pădureţ,
nuc comun, paltin de câmp, paltin de munte, păr pădureţ, stejar, stejar brumăriu, tisă;

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A LEMNULUI

Primele studii sub raport chimic privind lemnul datează de la începutul secolului al
XIX-lea, aspectele cercetate iniţial fiind legate de compoziţia sa elementară. Multă vreme
după acest moment, lemnul a fost considerat o simplă hidrocarbură, formată din carbon şi
hidrogen, în diferite proporţii. După anii 1916-1919, prin punerea la punct a unor metode de
analiză din în ce mai adecvate, au început să fie abordate noi aspecte, cu date tot mai bine
fundamentate ce au asigurat de-a lungul timpului adâncirea cunoştinţelor în domeniu.
 COMPOZIŢIA CHIMICĂ ELEMENTARĂ A LEMNULUI

Lemnul este alcătuit dintr-o serie de substanţe organice în a căror compoziţie intră
carbon (48-51 %), oxigen (41-44 %), hidrogen (6-7 %), azot (0,04-0,20 %), precum şi din
substanţe minerale, proporţiile de participare fiind raportate la masa acestuia în stare absolut
uscată. Azotul, prezent în cantităţi foarte reduse, se află în compuşii care se formează în
stadiile timpurii ale creşterii celulelor. Când lemnul conţine alcaloizi, azotul se găseşte în
cantităţi sporite. Unele date privind compoziţia elementară a lemnului sunt precizate în tabelul
următor.

Compoziţia elementară, în procente, a lemnului de alburn aparţinând unor specii forestiere

Partea componentă Molid Pin Larice Stejar Fag

Carbon 50,0 50,2 49,6 49,2 48,9
Oxigen 43,5 43,4 44,2 44,2 44,5
Hidrogen 6,0 6,1 5,8 5,8 5,9
Azot 0,2 0,2 0,2 0,4 0,2
Elemente minerale 0,3 0,2 0,2 0,4 0,5

Domeniul de variaţie foarte restrâns ale cantităţilor din elementele prezentate în tabel
atestă faptul că, din acest punct de vedere, speciile forestiere diferă între ele într-o foarte mică
măsură. Variaţia cantitativă a elementelor respective suferă însă modificări substanţiale în
lemnul a cărui sănătate a avut de suferit, ca de exemplu în cazul celui atacat de putregai roşu
şi de putregai alb.
Cenuşa rezultată la arderea lemnului, conţine elementele chimice: calciu, potasiu, sodiu,
magneziu, fier, siliciu, şi în cantităţi mici fosfor şi sulf. În proporţii limitate există de
asemenea aluminiu, mangan, bor, taliu, plumb, zinc, cupru, ş.a. Simionescu, Cr. Şi colab.
(1964), subliniază că analizele spectrale ale cenuşii de pin strob au pus în evidenţă existenţa a
27 elemente.
COMPONENŢII CHIMICI AI LEMNULUI

Lemnul este constituit din componenţi chimice principali şi secundari, formaţi în arbori
ca urmare a activităţii lor fotosintetizante, dar şi a transformării substanţelor organice primare
sintetizate. Câteva date cantitative, privind prezenţa în lemn a acestor componenţi se prezintă
în tabelul următor

Proporţia de participare a unor componenţi chimici în lemnul de răşinoase şi foioase

Componenţi chimici Răşinoase % Foioase %

Celuloză 50-57 % 42-52
Hemiceluloze, din care: 20-26 23-28
- pentozani; 10-12 16-23
- hexozani, 13-14 -
- acizi poliuronici. -
Lignină 28-34 18-27
Substanţe extractibile 5-10 5-10-0,2-1,7
cenuşă 0,2-1,7

Dacă sub raportul compoziţiei chimice elementare, aşa cum s-a văzut, datorită
caracterului ei relativ uniform, lemnul putea fi apreciat ca destul de omogen, prezenţa sau
absenţa unora din aceşti componenţi, precum şi proporţiile diferite de participare a lor dau
materialului lemnos în speţă o puternică notă de variabilitate.
Determinarea cantitativă a componenţilor chimici ai lemnului este o operaţie dificilă. Ea
rămâne însă deosebit de necesară sub raport atât ştiinţific cât şi practic, în ciuda faptului că
numeroasele particularităţi specifice acestuia fac ca metodele de analiză a lui să rămână încă
suficient de inexacte. Astfel, drept rezultat, structura ca şi proprietăţile fizice, mecanice şi
tehnologice ale lemnului, dependente de constituţia lui chimică şi aflate sub influenţa
factorilor genetici şi ai mediului înconjurător, pot fi înţelese mult mai bine. Pe de altă parte,
datele privind compoziţia chimică pot permite stabilirea celor mai adecvate tehnologii de
conservare, prelucrare şi ameliorare a însuşirilor lemnului.

Limitele domeniului de variaţie privind prezenţa unor componenţi chimici în lemnul

câtorva specii forestiere din Carpaţii Orientali (Simionescu, Cr. Şi colab. 1964).

COMPONEŢI CHIMICI PRINCIPALI

Componenţii chimici principali ai lemnului sunt holoceluloza şi lignina. Holoceluloza

reprezintă un complex de hidraţi de carbon, cu grade de polimerizare diferite. În alcătuirea sa
intră celuloză, hemiceluloze şi pectină.
CELULOZA

Celuloza este un compus macromolecular, cu structură fibrilară, rezultată prin

policondensarea unui număr diferit de unităţi de D-glocoză şi având formula empirică
(C 6 H 10 O 5 ) n , în care n reprezintă gradul de polimerizare. Formula structurală a acesteia se
prezintă în figura următoare.

Formula structurală a celulozei

Numărul de resturi de D-glocoză (legătura dintre două unităţi de D-glucoză se realizează

prin eliminarea unei molecule de apă) este cuprins după unii autori între 300 şi 2000, iar după
alţi autori poate ajunge la 5000-10000 şi chiar mai mult. După datele din literatura de
specialitate, în cazul unor specii forestiere gradul de polimerizare ia următoarele valori:
- la molid 3300 după Mark, H. şi 1600-3200 după Ránby, B. G.;
- la carpen 3050 după Mark, H.;
- la plop tremurător şi brad circa 2500 după Heuser, E.
La molid şi fag, după Simionescu, Cr. Şi colab. (1964), gradul de polimerizare ar fi mai
mare la arborii mai tineri.
Masa moleculară medie a restului de D-glucoză este162. Ponderea unităţilor elementare
de D-glucoză în masa celulozei este de circa 98 %.
Lungimea unui rest de D-glucoză măsoară 0.515 nm, astfel că lungimea unei
macromolecule de celuloză poate ajunge la 3-5 μm.
Dimensiunile transversale ale macromoleculei de celuloză, după Frey-Wyssling, A.,
sunt 0,4x0,8 nm.
În compoziţia elementară a celulozei participă carbonul (44,44 %), oxigenul (49,34 %)
şi hidrogenul (6,22 %).
În pereţii celulari, celuloza are rolul unei substanţe de schelet, alături de ea găsindu-se
restul componenţilor lemnului, care au funcţii de substanţe liante sau de cimentare şi de
substanţe încrustante. Se precizează că celuloza, în calitate de component chimic, diferă de
celuloza tehnică, aceasta din urmă obţinându-se pe cale industrială, prin dezincrustarea
(fierberea) lemnului şi conţinând şi unele substanţe cu care cea dintâi este asociată în pereţii
celulari. Culoarea celulozei este albă.
Macromoleculele de celuloză au formă de lanţ şi manifestă tendinţa de a realiza legături
de hidrogen intra şi intermoleculare. Ca o consecinţă a structurii fibroase şi a legăturilor
puternice de hidrogen în direcţie longitudinală, celuloza are o rezistenţă mare la tracţiune. Se
remarcă faptul că legăturile chimice mult mai puternice pe direcţie longitudinală decât
legăturile laterale contribuie la comportarea anizotropă a lemnului.
Aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare, mai multe macromolecule de celuloză se
asociază în microfibrile, în care domeniile cu organizare ridicată (cristaline) alternează cu
domeniile mai puţin ordonate (amorfe). Raportul dintre celuloza cristalină şi celuloza amorfă
poartă numele de grad de cristalinitate. Cu cât gradul de cristalinitate a celulozei este mai
ridicat, cu atât rezistenţa la degradare, îndeosebi datorită alcaliilor, este mai mare.
Celuloza este un compus polidispers, adică are în componenţa sa catene
macromoleculare cu grade de polimerizare diferite.
Pe baza analizelor întreprinse asupra preparatelor celulozice din lemn obţinute prin
diferite procedee, în masa acestora au fost puse în evidenţă trei fracţiuni, denumite α, β şi γ –
celuloză, cu grad de polimerizare la prima mai mare de 100, la a doua cuprins între 10 şi 100
şi la a treia mai mic de 10. Cu cât conţinutul de α – celuloză al unui preparat celulozic este
mai ridicat cu atât calitatea acesteia este mai bună. La celuloza obţinută prin procedeul sulfat
din lemnul unor arbori seculari din Carpaţii Orientali, Simionescu, Cr. Şi colab. (1964) au
determinat următoarele valori ale conţinutului de α-celuloză: la brad 86,09 – 90,54 %; molid
84,77 -89,36 %; fag 85,77 – 90,45 %.
Metodele de determinare cantitativă a celulozei se bazează pe relativa sa stabilitate faţă de
diferiţi reactivi utilizaţi şi pe capacitatea celorlalţi componenţi chimici ai lemnului de a fi
solubilizaţi de către aceştia. În toate cazurile au însă loc şi unele degradări ale ei, cu efect mai
mare sau mai mic asupra rezultatelor.
Prin proporţia sa mare în compoziţia lemnului în jur de 50 %, celuloza este cel mai
important component chimic al lemnului şi prin aceasta determină în mare măsură
proprietăţile fizice, mecanice şi tehnologice.
Cantitatea de celuloză diferă în funcţie de specia forestieră. Astfel, speciile răşinoase au
un conţinut superior de celuloză comparativ cu speciile foioase. De asemenea, lemnul târziu
are un conţinut mai mare comparativ cu lemnul timpuriu.
Unul dintre indicii utilizaţi pentru caracterizarea lemnului diferitelor specii forestiere
este aşa numita cifră de raport celuloză/lignină. Ea exprimă gradul de participare a celulozei,
în comparaţie cu lignina, în compoziţia chimică a lemnului, interesând în producţia papetară.
În general cu unele excepţii, cifra de raport este mai mică de 2 la speciile răşinoase şi mai
mare decât 2 la speciile foioase.
Coaja arborilor şi mai cu seamă ritidomul au un conţinut de celuloză mult inferior
lemnului.
Celuloza este un compus foarte rezistent din punct de vedere chimic. Ea nu se dizolvă în
apă şi nici în majoritatea solvenţilor organici. În contact cu acizii minerali concentraţi se
dizolvă, solubilizarea fiind însoţită de hidroliză. În cadrul procesului respectiv, legăturile
dintre verigile macromoleculelor de celuloză se rup, având loc descompunerea acesteia în
molecule de D-glucoză constitutive. La acţiunea alcaliilor, pe lână reacţia chimică, se produce
un proces de umflare.
Celuloza extrasă din lemn prin diferite tratamente chimice este un produs extrem de
valoros, cu multiple utilizări. Ea este larg folosită în fabricarea hârtiei şi cartoanelor. Din
celuloză se obţin de asemenea etilceluloza (necesară în fabricarea peliculelor, a lacurilor şi
maselor plastice, a emulgatorilor), metilceluloza (folosită ca substanţă de încleiere), nitraţii de
celuloză (pentru fabricarea lacurilor, celuloidului, pulberii fără fum), acetaţii de celuloză
(pentru realizarea maselor plastice, mătăsii artificiale, filmelor electroizolante), xantogenaţii
de celuloză (pentru vâscoză). D-glucoza rezultată la hidroliză poate fi transformată prin
fermentaţie în alcool etilic.
Capacitatea ridicată de degradare hidrolitică a polizaharidelor de către ciupercile care
produc putregaiul moale (cazul speciei Chaetomium globosum), pusă în evidenţă de o serie de
autori (Moo-Young, M. ş.a., 1978; Varadi, J., 1972; Simionescu, Cr. Ş.a., 1990), menţionaţi
de Gâzdaru, V., (1998), a condus la promovarea cercetărilor privind utilizarea acestora în
procesul de valorificare pe cale fermentativă a subproduselor celulozice de provenienţă
industrială.
 HEMICELULOZE

Hemicelulozele sunt o grupă de polizaharide necelulozice neuniforme în ceea ce

priveşte compoziţia chimică, cuprinzând pentozane (xilan, araban) cu formula empirică
(C 6 H 10 O 5 ) n şi compuşi de tip mixt (araboxilan, arabogalactan, galactomanan), având rolul de
substanţe liante sau de cimentare în pereţii celulari, precum şi de substanţe de rezervă şi
protecţie. Pentozanele şi hexozanele constituie rezultatul policondensării monozaharidelor cu
5 şi respectiv 6 atomi de carbon (xiloză, arabinoză, manază, galactoză), de la ceste
provenindu-le şi denumirea. În pereţii celulari, hemicelulozele sunt strâns legate chimic de
restul compuşilor, motiv pentru care nu pot fi extrase decât după delignificarea prealabilă a
acestora. Masa moleculară a hemicelulozelor este mult mai mică decât a celulozei. Gradul de
polimerizare are de regulă valoarea 150 -200, dar pot fi şi hemiceluloze la care acesta ajunge
doar la 30. Lanţurile de polimeri mult mai scurte şi în acelaşi timp foarte ramificate împiedică
formarea de reţele cristaline în cazul hemicelulozelor.
Denumirea de hemiceluloze, dată de Schulze, F., în 1891, semnifică faptul că, spre
deosebire de celuloza pe care acestea o însoţesc în pereţii celulari, ele sunt mai uşor
hidrolizate cu acizi şi se pot dizolva în soluţii diluate de alcalii. De reţinut că în prezenţa
soluţiilor alcaline, hemicelulozele se umflă puternic, separându-se de scheletul celulozic.
Actualmente, în unele lucrări, hemicelulozele şi, alături de ele, pectinele, sunt cunoscute şi
sub numele de polioze.
Hemicelulozele sunt destul de bine reprezentate în lemnul speciilor forestiere. Cu un
conţinut de 23-28 %, lemnul speciilor foioase este mai bogat în aceşti compuşi decât cel al
speciilor răşinoase, care conţin numai 20-26 %.
Limitele de variaţie ale xilanului, caracteristic speciilor foioase, mananului, caracteristic
speciilor răşinoase şi galactanului, aflat în proporţii reduse în cazul ambelor categorii de
specii, sunt prezentate în tabelul următor

Conţinutul de xilan, manan, şi galactan al lemnului de răşinoase şi foioase

Tipul de polizaharidă Specii răşinoase % Specii foioase

Xilan 5-10 25-30
Manan 20-25 3-5
galactan 0,5-3 0,5-2

Pentozanele au în general o poziţie predominantă în totalul hemicelulozelor, proporţia

care le revine apropiindu-se de jumătate în cazul speciilor răşinoase (10-12 %) şi ajungând la
două treimi în cazul speciilor foioase (16-23 %).
Din pentozan se prepară industrial furfurolul, un produs deosebit de important pentru
obţinerea de coloranţi, mase plastice, răşini sintetice, insecticide, medicamente. Alte produse
care se pot obţine din hemiceluloze, având în vedere hexozanele, sunt etanolul şi drojdiile
furajere. De reţinut că zaharurile de tipul pentozelor rezultate prin hidroliza pentozanelor, spre
deosebire de cele de tipul hexozelor rezultate prin hidroliza hexozanelor, nu fermentează
pentru a da alcoolul etilic.

PECTINA

Pectina este un complex coloidal de polizaharide neomogene, având component

principal acidul pectic, legat de obicei de araban şi galactan, prin legături de natură fizică şi
chimică. Acidul pectic are forma unei catene macromoleculare filiforme, constituită din
unităţi elementare de acid D-galacturonic, ale cărui grupări carboxil sunt parţial esterificate cu
alcool metilic şi parţial neutralizate cu cationi în special Ca2+ şi Mg2+. Substanţă amorfă
pectina este foarte hidrofilă, conducând la umflarea lemnului în prezenţa apei. În prezenţa
alcaliilor se umflă puternic, separându-se uşor de fracţiunea celulozică.
Pectina intră în alcătuirea lamelei mijlocii şi, în cantităţi foarte mici, în compoziţia
matrixului din pereţii celulari. Ponderea ei în ansamblul structurii pereţilor celulari descreşte
în mod substanţial odată cu maturizarea celulelor şi cu prezenţa tot mai consistentă a celorlalţi
compuşi chimici în cuprinsul acestora. Concomitent, din cauza creşterii proporţiei noilor
compuşi, pereţii celulari îşi pierd treptat plasticitatea, devenind rigizi şi căpătând o mare
rezistenţă fizico-mecanică. Conţinutul de pectină al lemnului, atât în cazul răşinoaselor , cât şi
al foioaselor, este de circa 1 %.

LIGNINA

Lignina este un compus macromolecular amorf, cu caracter aromatic, complex, format

din unităţi elementare fenilpropanice, monomeri care în molecula lor conţin inele benzenice.
După natura şi numărul grupărilor pe care le au grefate, unităţile elementare fenilpropanice
sunt numite unităţi guaiacil, siringil şi hidroxibenzoil. Din valorile privind proporţia de
participare a acestor unităţi în compoziţia chimică a lemnului, se remarcă diferenţe importante
între speciile răşinoase şi foioase.
Structura ligninei este lipsită de regularitatea caracteristică altor polimeri naturali. Ea are
caracteristică o polidispersie însemnată.
Lignina este aproape cu totul insolubilă în solvenţi şi nu hidrolizează până la unităţi
monomere constitutive. Din punct de vedere chimic, este mai puţin rezistentă decât celuloza.
Lignina naturală se oxidează uşor, hidrolizează cu acizii, se dizolvă la încălzire în alcalii, ca şi
în soluţii de acid sulfuros în apă, interacţionează cu clorul.
Asocierea intimă cu celuloza şi celelalte substanţe, ca şi însuşirile ei fizice şi chimice fac
ca izolarea ligninei în vederea determinărilor cantitative să conducă la modificări mai mult
sau mai puţin accentuate ale ei, fapt ce se repercutează negativ asupra rezultatelor obţinute.
În compoziţia elementară a ligninei se întâlnesc carbonul (circa 64 %), hidrogenul (circa
6 %), şi oxigenul (circa 30 %)
Lignina constituie un produs final al metabolismului arborilor, jucând un rol extrem de
important în viaţa acestora. Ea joacă un rol primordial în formarea structurii lemnului,
acţionând ca un ciment intercelular şi asigurând o coeziune înaltă între microfibrilele
celulozice şi hemiceluloze.
Lignina este o sursă potenţială de produse fenolice pentru industria sintezelor organice,
în industria cauciucului, obţinerea negrului de fum, industria pielăriei, etc

PROPRIETĂŢI FIZICE ALE LEMNULUI

UMIDITATEA

ELEMENTE GENERALE

Prin umiditatea lemnului se înţelege cantitatea de apă conţinută de către acesta ,

exprimată în raport cu masa sa.
Lemnul este în permanentă relaţie cu apa. În arborii vii pentru a se produce o tonă din
acest material , este necesară o cantitate de apă de 600-700 t. După doborârea arborilor şi
încorporarea sa în diverse produse , lemnul păstrează o cantitate reziduală de apă, aflată
continuu sub influenţa mediului înconjurător. Având în vedere că apa constituie un factor fizic
ce influenţează aproape toate proprietăţile lemnului, este necesar ca la comparaţiile privind
diversele însuşiri ale acestuia, datele puse faţă în faţă să fie stabilite în condiţii de umiditate
egală.
Categorii de lemn în funcţie de umiditatea conţinută. În raport de umiditatea conţinută se
deosebesc mai multe categorii de lemn:
- lemn verde este lemnul arborilor în picioare sau proaspăt doborâţi, cu umiditate de
peste 30 %;
- lemn ud este lemnul cu umiditate mai mare decât cea avută la doborâre, surplusul
datorându-se păstrării în bazine cu apă, plutirii sau altor cauze;
- lemn uscat în aer liber (lemn uscat natural sau uscat la aer) este lemnul ţinut timp
îndelungat în aer liber şi ajuns la umiditate de echilibru cu mediul înconjurător.
Umiditatea lemnului uscat în aer liber depinde de umiditatea relativă a aerului
atmosferic şi variază între 12 şi 15 %;
- lemn uscat artificial este lemnul care a fost supus uscării într-o instalaţie specială,
pentru a atinge o umiditate de 7-12 %, mai mică decât cea realizată prin uscarea în
aer liber;
- lemn absolut uscat (lemn anhidru, lemn sec) este lemnul uscat la temperatura de
103±20 c, până la evaporarea completă a apei (W=0%). Se menţionează că această
stare a lemnului se poate realiza doar în condiţii de laborator şi uscând piese de
dimensiuni mici.
Exprimarea umidităţii lemnului. Umiditatea lemnului este dată de raportul dintre masa
apei conţinută în lemn şi masa lemnului în stare absolut uscată:

m w − m0
W= m0
[kg/kg] (1)
sau
m w − m0
W= m0
. 100 [%] (2)
în relaţia (1) şi (2), mw fiind masa lemnului umed şi m0 masa lemnului absolut uscat.
Umiditatea lemnului dată de relaţiile (1) şi (2) este cunoscută sub denumirea de
umiditate absolută.
Uneori, de exemplu la determinarea conţinutului de apă din lemnul pentru mangalizare
şi combustibil, se foloseşte şi noţiunea de umiditate relativă. Umiditatea relativă se determină
prin raportul dintre masa apei conţinută în lemn şi masa lemnului în stare umedă, simbolurile
din relaţiile (3) şi (4), având aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţiile (1) şi (2).

m w − m0
Wx = m0
[kg/kg] (3)
m w − m0
Wx = m0
. 100 [%] (4)
Făcând înlocuirile necesare , rezultă că între umiditatea absolută şi umiditatea relativă
există următoarele relaţii:

Wx W
W= [kg/kg] sau Wx = [kg/kg] (5) şi (6)
1 − Wx 1+W

respectiv:

100.W x 100.W
W= [%] sau W x = [%] (7) şi (8)
100 − W x 100 + W
 În figura se reprezintă grafic legătura dintre umiditate (umiditatea absolută) şi
umiditatea relativă.

Fig. Legătura dintre umiditate (umiditatea absolută) şi umiditatea relativă a lemnului (după
Beldeanu, 2008)

Umiditatea absolută poate lua valori mai mari de 100 %, întrucât masa apei poate depăşi
masa lemnului absolut uscat în care aceasta este conţinută.

UMIDITATEA DIN PEREŢII CELULARI

Higroscopicitatea lemnului. Prezenţa apei în lemn se datorează higroscopicităţii

acestuia, respectiv proprietăţii sale de a prelua şi reţine din mediul ambiant umiditate, în stare
lichidă sau de vapori, prin mecanismele complexe, acţionate de forţe de natură chimică
(chemisorbţiune) şi fizică, asociate cauzal elementelor din structura lemnului - pereţi celulari
şi goluri.
Principalul element chimic higroscopic al lemnului îl constituie hemicelulozele,
compuşi care se remarcă prin aviditate accentuată pentru apă cât şi prin proporţia mare de
participare a lor în masa lemnului. Comparativ cu hemicelulozele, celuloza şi mai cu seamă
lignina au un caracter mai puţin hidrofil. Influenţa diferită a acestor compuşi asupra
higroscopicităţii se exprimă şi prin deosebirile mari privind umiditatea de echilibru a lor în
apropierea punctului de saturaţie a fibrei (47–63 % la hemiceluloze şi numai 8-23 % la
lignină).
Un rol important în ceea ce priveşte sorbţia umidităţii îl are suprafaţa interioară
apreciabilă a lemnului. Spaţiul gol conţinut de acesta reprezintă de exemplu între 25 şi 85 %
din volumul său, iar suprafaţa interioară corespunzătoare ajunge în timpul umflării la 20-280
m2/cm3 de lemn.
Umiditatea din lemn este localizată în pereţii celulari, precum şi în golurile celulare şi
spaţiile intercelulare. Umiditatea din pereţii celulari se poate afla în stare disociată în dipoli,
legată de grupele –OH libere (apa moleculară sau de constituţie) şi în stare de vapori şi
pelicule lichide. Ambele forme alcătuiesc aşa numită apă legată sau apă higroscopică. Apa
din golurile celulare este în stare lichidă, numindu-se apă liberă.
 Reţinerea apei disociate se face prin sorbţie moleculară (chemisorbţiune). Grupele –OH
libere, la care aderă apa, după ce a suferit disocierea dipolică, se găseşte în jurul micelelor
(cristalelor), dar mai cu seamă în zonele amorfe ale microfibrilelor celulozice. În fig. 2 este
ilustrat grafic modul cum are loc acest proces, după Frey Wyssling, A. Se observă că grupele
–OH libere sunt încărcate cu sarcini electrice
negative, iar moleculele de apă disociată prezintă
un pol electropozitiv în atomii de hidrogen şi
unul electronegativ în atomul de oxigen. De
reţinut că apa nu pătrunde în interiorul micelelor
şi nici nu intră în reacţii chimice cu acestea.

Fig. 2 Sorbţia moleculară a apei disociate

dipolic (după Beldeanu, 2008)

Hemicelulozele au mai multe grupe –OH

libere decât celuloza, fapt pentru care sunt mai
avide pentru apă decât aceasta.
După unii autori, sorbţia moleculară are loc
până la atingerea unei umidităţi a lemnului de 3-
6 %: Difuzia moleculelor de apă în cadrul
sorbţiei moleculare se produce cu viteză mărită.
La legarea apei disociate de grupele –OH libere,
se degajă o însemnată cantitate de căldură
(căldură de umflare).
Reţinerea apei sub formă de vapori şi pelicule lichide se face prin sorbţie capilară şi
condensaţie capilară. Până la atingerea unei umidităţi a lemnului de circa 15 %, are loc sorbţia
capilară sub formă de vapori, ca urmare a forţelor intermoleculare, după care, la valori mai
mari, până la umiditatea de saturaţie a fibrei, intervine condensaţia capilară, vaporii de apă
condensând în pelicule, menţinute în capilare datorită forţelor acestora.
În figura 3 este prezentată variaţia umidităţii lemnului în funcţie de umiditatea relativă a
aerului φ (izoterma sorbţiei lemnului), la temperatura camerei.

Fig. 3 Variaţia umidităţii lemnului în funcţie de variaţia umidităţii relative a aerului (izoterma
sorbţiei lemnului), la temperatura camerei

Se remarcă faptul că la creşterea umidităţii relative a aerului de la 0 la 20%, curba

variaţiei umidităţii lemnului prezintă o pantă relativ ridicată, aceasta ajungând la umiditatea
de 5 %. Ulterior, până la valori φ în jur de 70 %, când umiditatea lemnului are valori de circa
15 %, curba respectivă prezintă o pantă mai mică. La valori φ mai mari de 70 %, curba de
variaţie a umidităţii aerului are din nou o pantă ridicată. Se admite că până la valori φ de 20
% (după unii chiar mai mari), ar avea loc sorbţia moleculară. Sorbţia capilară s-ar produce în
intervalul cuprins între 20 şi 70 %, iar la peste 70 % ar avea loc condensaţia capilară. La o
umiditate relativă a aerului de aproape 100 %, umiditatea lemnului atinge limita de
higroscopicitate, care la temperatura camerei oscilează în jurul valorii de 30 %.
După unii autori, umiditatea relativă a aerului la care se realizează limita de
higroscopicitate, în condiţii de presiune normală, ar corespunde valorii φ = 0,9946, întrucât la
valoarea φ = 1 a acesteia, umiditatea şi-ar face simţită prezenţa şi în golurile celulare.
Apa legată influenţează majoritatea proprietăţilor lemnului.
Umiditatea de saturaţie a fibrei W s , cum se mai numeşte limita de higroscopicitate, este
umiditatea pe care o are lemnul în momentul când toate forţele care determină sorbţia
moleculară, şi sorbţia şi condensaţia capilară sunt satisfăcute. Punctul limită corespunzător
umidităţii de saturaţie se numeşte punct de saturaţie a fibrei.
Capacitatea de reţinere a apei fiind diferită de la o specie la alta, ca urmare a
deosebirilor privind dimensiunile capilarelor şi proporţiile de participare a principalilor
componenţi chimici, punctul de saturaţie al fibrei diferă şi el cu specia. Pe baza cercetărilor
întreprinse asupra lemnului unor specii principale, Trendelenburg, R. şi Mayer-Wegelin, H.
(1955) disting patru grupe ale acestora, fiecare având anumite valori ale indicelui respectiv:
- specii foioase cu porii împrăştiaţi în cuprinsul inelului anual (tei, salcie, plop, anin,
mesteacăn, fag, carpen), având punctul de saturaţie a fibrei cuprins între 32 şi 35 %;
- specii răşinoase fără duramen (brad, molid) şi alburnul speciilor răşinoase cu
duramen (30-34 %);
- specii răşinoase cu duramen (22-28 %) (valori mici corespund speciilor cu conţinut
ridicat de balsam, iar cele mari speciilor cu conţinut mai redus);
- specii foioase cu porii aşezaţi inelar sau semiinelar (salcâm, castan, stejar, frasin,
cireş) (22-24 %);
Punctul mediu de saturaţie a fibrei pentru speciile din zona temperată se consideră ca
fiind situat între 28 şi 32 %. Obişnuit, în calcule se adoptă o valoare a acestuia de 30 % şi
uneori de 28 %.
La lemnul din crăci, punctul de saturaţie a fibrei are valori foarte mici (în jur de 9 %), în
timp ce lemnului de rădăcină îi corespund valori foarte mari (40-50 %).
Odată cu creşterea temperaturii aerului, punctul de saturaţie a fibrei se micşorează. La
molid şi fag, de exemplu, acesta are valorile de 39 % la 20 0 C, de 29 % la 600 C şi de 24 % la
1000 C. În general, pentru o creştere a temperaturii de 10 C, se admite o scădere a punctului
de saturaţie a fibrei de 0,1 %.
Punctul de saturaţie a fibrei se micşorează, de asemenea la temperaturi negative. După
date menţionate de diferiţi autori, la -220 C acesta ar avea valori cuprinse între 17 şi 21 %.
Limita de higroscopicitate la speciile cu densitate redusă este mai mare, datorită unei
proporţii sporite a spaţiilor în care are loc condensaţia capilară.
Pe lângă specie şi temperatura aerului înconjurător, sorbţia higroscopică mai este
influenţată şi de diferitele tratamente aplicate lemnului, ca şi de gradul de sănătate al acestuia.
În ceea ce priveşte influenţa tratamentului termic, Kollmann, F. şi Schneider, A.
precizează că în cazul lemnului de fag supus la temperaturi crescânde, până la 1800 C, se
constată o scădere progresive a capacităţii sorbtive. Spre exemplu, la o durată de 6 ore a
tratamentului la temperatura de 1500 C, se înregistrează o scădere a sorbţiei de 10 %; după
acelaşi interval de timp, dar la temperatura de 1800 C, scăderea ajunge la circa 22 %.
Creşterea duratei tratamentului termic are un efect asemănător. Astfel, în cazul expunerii
lemnului la una şi aceeaşi temperatură (1500 C), faţă de scăderea de 10 % a sorbţiei la durata
de 6 ore a tratamentului, în cazul unei durate de 48 ore, scăderea ajunge la peste 20 %.
De reţinut că tratamentul termic la astfel de temperaturi are drept consecinţă şi o
pierdere de masă, datorită degradărilor ce3 se produc în compoziţia chimică a lemnului;
pierderea în speţă este cu atât mai importantă cu cât temperatura şi durata tratamentului termic
sunt mai mari. Se precizează în acest sens că, după Kollmann, F., în urma expunerii timp de
30 ore la temperaturile de 150 şi 1800 C, descreşterea masei lemnului de fag se cifrează la
circa 5 % şi respectiv 28 %.
O higroscopicitate mai mică are de asemenea lemnul de fag aburit, faţă de cel neaburit.
În intervalul de umiditate relativă a aerului cuprins între 30 şi 92 %, lemnul densificat de
fag are, comparativ cu cel nedensificat, de aceeaşi specie, o capacitate de sorbţie a umidităţii
mai redusă. Până la umiditatea de 30 % a aerului, curbele de higroscopicitate sunt pentru
ambele feluri de lemn asemănătoare. La umidităţi ale aerului ce depăşesc 92 %, sorbţia
lemnului densificat se majorează.
În ceea ce priveşte influenţa gradului de sănătate, se menţionează că, după unele
cercetări (Ammer, U., 1963), în cazul atacului ciupercii xilofage Polyporus caesius, care
produce putregaiul brun, higroscopicitatea lemnului se micşorează, întrucât în cazul acestei
forme de putregai sunt distruse toate componentele chimice hidrofile, în timp ce lignina, mai
puţin higrofilă, rămâne aproape în întregime intactă. Spre exemplu în condiţiile unei umidităţi
relative a aerului de 93 %, la o pierdere de masă a lemnului atacat de 68 %, se înregistrează o
diminuare a umidităţii acestuia, faţă de lemnul neatacat, de peste 5 % (16,7 % faşă de 22 %).
În cazul putregaiului alb sau de coroziune, produs la fag de Polyporus versicolor, Scheffer,
T.C., 1936 şi Cowling, E.B., 1961 au stabilit că la o pierdere de masă a lemnului uscat
cuprinsă între 0 şi 40 %, sorbţia umidităţii nu suferă modificări, deoarece, de această dată sunt
atacate aproape în aceleaşi proporţii toate componentele chimice principale.
Fenomenul de histerezis al sorbţiei şi desorbţiei. Aşa după cum s-a arătat mai înainte,
sub influenţa umidităţii aerului atmosferic, aflat la o anumită presiune şi temperatură,
umiditatea lemnului se modifică, până când se realizează aşa numita umiditate de echilibru cu
mediul înconjurător. Cu alte cuvinte orice schimbare a umidităţii aerului atmosferic atrage
după sine schimbarea umidităţii lemnului: când umiditatea aerului atmosferic creşte,
umiditatea lemnului creşte şi ea, având loc un proces de sorbţie, iar când aceasta scade, scade
şi umiditatea lemnului, având loc un proces de desorbţie.
În figura 4 se ilustrează grafic procesele de sorbţie şi desorbţie care au loc în cazul a două
epruvete de lemn din aceeaşi specie, una cu umiditate scăzută şi una cu umiditate ridicată,
care se trec într-o atmosferă având parametrii aerului corespunzători unei umidităţi
intermediare a lemnului şi care se menţin la un
nivel constant.

Fig. 4 Curbele sorbţiei şi desorbţiei la două

probe de lemn din aceeaşi specie menţinute timp
îndelungat într-o atmosferă cu umiditate relativă
constantă.

Se remarcă faptul că în urma procesului de

sorbţie, umiditatea lemnului creşte, tinzând să
ajungă la umiditatea stabilă de sorbţie W ss , iar în
urma procesului de desorbţie umiditatea
lemnului scade, tinzând să ajungă la umiditatea stabilă de desorbţie W sd .
Studiul dinamicii higroscopicităţii lemnului pune în evidenţă faptul că în condiţii
identice de temperatură şi umiditate a aerului, umiditatea lemnului are întotdeauna valori mai
mari în cazul când acesta este supus procesului de desorbţie, decât în cazul când are loc un
proces de sorbţie. Fenomenul respectiv poartă denumirea de histerezis al sorbţiei şi desorbţiei,
el semnificând o putere de reţinere a umidităţii mai mare la lemnul umed, comparativ cu
lemnul uscat. Mărimea histerezisului este dată de relaţia:

ΔW = W sd * W ss [%], (9)

Fenomenul de histerezis se explică prin tensiunile şi deformările ce apar în pereţii

celulari ai lemnului, datorită variaţiei forţelor de presiune a vaporilor de apă din timpul
umflării, provocate de sorbţia moleculară şi sorbţia capilară în faza sa iniţială (când apa din
lemn este în stare de vapori).
În figura 5 se redă variaţia umidităţii alburnului de pin în funcţie de umiditatea relativă a
aerului. Se observă că după maximul înregistrat ca urmare a sorbţiei, în timpul desorbţiei
valorile umidităţii lemnului sunt mai mari decât cele atinse
anterior pentru una şi aceeaşi umiditate relativă a aerului.

Fig. 5 Izotermele sorbţiei şi desorbţiei la alburnul de pin

Mărimea histerezisului sorbţiei şi desorbţiei diferă în raport

cu specia, iar în cadrul speciei depinde de o serie de factori
cum sunt: umiditatea până la care are loc sorbţia,
temperatura la care se produce sorbţia şi desorbţia,
tratamentul aplicat anterior lemnului, dimensiunile probelor
de lemn, etc. La creşterea dimensiunilor probelor de lemn,
valoarea histerezisului sorbţiei se măreşte. După date
menţionate de Marinescu, I., (1979), spre exemplu, în cazul
lemnului mărunţit (rumeguş, talaş, aşchii), histerezisul
sorbţiei şi desorbţiei are valori foarte mici (ΔW = 0,1-0,2
%), în timp ce în cazul probelor cu grosimea mai mari de 15
mm şi cu lăţimea mai mare de 100 mm, acesta are o valoare
de circa 2,5 %.

Umiditatea de echilibru W e . Aşa după cum s-a arătat, în cazul lemnului mărunţit
histerezisul este foarte mic. Ca urmare, în practică acesta poate fi neglijat. Considerând că
umiditatea stabilă de sorbţie W ss şi umiditatea stabilă de desorbţie W sd sunt egale, se poate
afirma că umiditatea stabilă medie a lemnului mărunţit este practic aceeaşi, atât la sorbţie, cât
şi la desorbţie. Această mărime se numeşte umiditate de echilibru. Ea se defineşte ca
umiditatea către care tinde lemnul mărunţit, menţinut timp îndelungat într-o atmosferă
caracterizată prin anumite valori ale temperaturii şi umidităţii relative a aerului. În figura 6, se
prezintă curbele umidităţii de echilibru, determinate în funcţie de temperatura şi umiditatea
relativă a aerului (izotermele de echilibru higroscopic). Cu ajutorul curbelor umidităţii de
echilibru se poate determina umiditatea lemnului mărunţit, realizabilă în timpul sorbţiei la
diferite temperaturi şi umidităţi ale aerului. Pentru determinarea umidităţii de echilibru a
probelor de dimensiuni mari, trebuie luată în considerare mărimea histerezisului. Curbele
umidităţii de echilibru sunt variabile pentru cea mai mare parte a speciilor forestiere. Ele
devin însă aproximative când lemnul conţine în proporţii mari oleorezine, gome, taninuri, ca
de exemplu în cazul a numeroase specii tropicale. Tendinţa lemnului de a ajunge la o anumită
umiditate în raport cu starea aerului înconjurător prezintă un interes practic deosebit, ea
urmând să se aibă în vedere la stabilirea umidităţii finale a produselor fabricate din acest
material.
 Fig. 6 Curbele umidităţii de echilibru a lemnului pentru diferite temperaturi şi umidităţi
relative ale aerului (izotermele de echilibru higroscopic)

Într-adevăr, cunoscând că micşorarea şi creşterea umidităţii sunt însoţite de contragere şi

umflare, procese care atrag după ele deformarea şi crăparea lemnului, ca şi desfacerea
îmbinărilor şi exfolierea peliculelor de lac, se impune cerinţa de a se folosi material lemnos
uscat până la nivelul echilibrului higroscopic cu mediul de folosinţă. În acest sens, în tabelul 1
se prezintă o serie de date privind umiditatea diferitelor produse în funcţie de utilizarea lor. Se
precizează că aceste date au caracter orientativ, prin faptul că la stabilirea umidităţii lemnului
unui anumit produs va trebui ţinut cont şi de condiţiile de ordin climatic ale locului de
utilizare; pentru regiunile muntoase, mai reci şi umede, valorile respective trebuie să fie mai
mari cu circa 2 % faţă de regiunile de câmpie, mai secetoase şi calde.
La efectuarea încercărilor de laborator pentru determinarea indicilor corespunzători
diferitelor proprietăţi ale lemnului, epruvetele se condiţionează, aducându-se la umiditatea
normalizată. Aceasta este umiditatea de echilibru a lemnului pentru umiditatea relativă φ =
65±5 % şi temperatura t = 20±20 C ale aerului şi are valoarea de 12 %.

Date privind umiditatea corespunzătoare echilibrului higroscopic al lemnului

(produselor din lemn) în funcţie de destinaţie.
Tabelul 1
Umiditatea
Destinaţia lemnului (produselor din lemn) corespunzătoare
echilibrului higroscopic %
- lemn pentru construcţii în apă (piloţi) Peste 30
- lemn destinat impregnării cu substanţe antiseptice şi ignifuge 20-25
- lemn destinat a fi utilizat exclusiv în exterior (împrejmuiri, 15-20
şoproane); lemn pentru lăzi de ambalaj
- şarpante 15.18
- lemn pentru construcţii în localuri acoperite şi închise 13-17
- doage pentru butoaie 14-16
- lemn pentru caroserii de camioane şi vagoane de marfă 8-16
- lemn pentru lucrări de tâmplărie aflate în contact cu aerul 12-15
exterior (uşi şi ferestre exterioare)
- mobilă, tâmplărie interioară, în camere încălzite cu sobe 10-12
- mobilă tâmplărie interioară, în camere cu încălzire centrală 8-10
- parchet, duşumele 8-12
- lemn pentru instrumente muzicale 6-8

UMIDITATEA DIN GOLURILE CELULARE ŞI SPAŢIILE INTERCELULARE

Umiditatea care pătrunde în lemn, după ce acesta a ajuns la punctul de saturaţie, se

localizează în golurile celulare şi spaţiile intercelulare şi este în stare de lichid, constituind apa
liberă. Ea este reţinută de forţe de interacţiune capilară, se îndepărtează uşor din lemn şi
manifestă o mică influenţă asupra proprietăţilor acestuia.
Volumul golurilor celulare şi spaţiilor intercelulare W gc . Se consideră o piesă de lemn
absolut uscat, având volumul egal cu 1 şi conţinând un volum al pereţilor celulari (sau de
substanţă lemnoasă)m. Volumul, respectiv proporţia golurilor din cuprinsul acestei piese
rezultă din relaţia:

c =1 – m,
Determinând masa piesei în funcţie de volumul pereţilor celulari şi densitatea substanţei
lemnoase (ρ sl = 1,5 g/cm3), precum şi în funcţie de volumul piesei şi densitatea aparentă a
lemnului absolut uscat ρ 0 , se poate scrie:

M = m . ρ sl = 1 . ρ 0
Ca urmare, volumul ocupat de apa liberă va fi:

1
c = 1- . ρ0
1,5

sau în procente:

c = 1*0.667* ρ 0 ) 100 [%] (10)

Umiditatea golurilor celulare şi spaţiilor intercelulare rezultă raportând masa apei ce

ocupă volumul acestora, la masa piesei:

c.1.ρ a
W gc =
M

Înlocuind raportul dintre volumul şi masa piesei de lemn 1 cu inversul densităţii

M
1
aparente a lemnului absolut uscat şi considerând ρ a = 1, rezultă:
ρ0

c
W gc =
ρ0
sau:
 1,5 − ρ 0
W gc = (11)
1,5.ρ 0

UMIDITATEA MAXIMĂ

Umiditatea maximă sau umiditatea de saturaţie a lemnului rezultă prin însumarea

umidităţii corespunzătoare punctului de saturaţie a fibrei şi a umidităţii din golurile celulare:

W max = W s +W gc

Apreciind că punctul de saturaţie a fibrei are valoarea de 28 % (0,28 g/g) şi ţinând cont
de relaţia (11), relaţia de calcul a umidităţii maxime a lemnului va fi:

1,5 − ρ 0
W max = 0,28 + [g/g] (13)
1,5.ρ 0

Diagrama din figura 7, trasată cu ajutorul relaţiei (139, permite determinarea umidităţii
maxime a lemnului în funcţie de densitatea în stare anhidră a acestuia. Se observă totodată
faptul că umiditatea respectivă descreşte
puternic odată cu majorarea densităţii.

Fig. 7 Variaţia umidităţii maxime a

lemnului în funcţie de densitatea sa în
stare anhidră

Întrucât sorbţia este însoţită de

umflarea pereţilor celulari, volumul
golurilor celulare şi al spaţiilor
intercelulare şi respectiv umiditatea
suplimentară corespunzătoare acestora
suferă o anumită diminuare, astfel că în
realitate umiditatea maximă a lemnului va avea o valoare ceva mai redusă decât cea dată de
relaţia (13). Pe de altă parte, datele experimentale privind umiditatea maximă a lemnului sunt
de asemenea mai reduse decât cele rezultate din calcul şi datorită faptului că în golurile
celulare şi spaţiile intracelulare se găsesc balsam, substanţe tanante, alţi compuşi chimici.
Specia, prin particularităţile structurale imprimate lemnului, influenţează puternic
umiditatea maximă: 268 % la brad, 212 la molid şi plop, 185 % la pin silvestru, 135 % la
mesteacăn, 126 % la larice, 116 % la stejar, 93 % la carpen (Ugolev, B. N., 1986). Alburnul
absoarbe mai multă apă decât duramenul.
Viteza de absorbţie a apei în lemn, respectiv de pătrundere a acesteia în golurile celulare
şi spaţiile intercelulare depinde de mai mulţi factori. Astfel, lemnul aparţinând speciilor cu
număr mare de goluri şi din această cauză cu densitate redusă, absoarbe apa cu viteză mai
ridicată. Piesele cu dimensiuni mici absorb de asemenea repede apa, ajungând la umiditatea
maximă într-un timp mai scurt. Absorbţia se realizează cu viteză mai ridicată în cazul pieselor
la care suprafaţa transversală (în sensul de direcţie structural anatomică a lemnului), în contact
cu apa, este mai mare. Viteza de absorbţie creşte la temperaturi mai mari şi la umidităţi
iniţiale mai mici ale lemnului.
 Variaţia umidităţii lemnului cufundat în apă este puternic influenţată de durata imersiei.
În figura 8 se prezintă curba de variaţie a umidităţii lemnului de pin silvestru în funcţie de
acest factor, determinările fiind efectuate la temperatura de 200 C şi folosind epruvete
paralelipipedice cu baza 20x20 mm şi înălţimea în lungul fibrei10 mm, iniţial aflate în stare
anhidră.

Fig. 8 Variaţia umidităţii lemnului de pin

silvestru în funcţie de durata de cufundare în
apă

Se apreciază că, pentru a se obţine

rezultate concludente în legătură cu
umiditatea maximă atinsă prin cufundare,
durata contactului probelor cu apa nu trebuie
să fie mai mică decât 30 zile.
Capacitatea lemnului de a absorbi apa, ca şi alte lichide interesează în multe cazuri în
practică, ca de exemplu în procesul fierberii acestuia pentru obţinerea celulozei, la
impregnarea cu soluţii antiseptice, la plutit, etc.

PROPORŢIA DE SUBSTANŢĂ LEMNOASĂ, APĂ ŞI AER ÎN LEMN

În lemn, alături de substanţa lemnoasă şi de apă, există şi aer. Proporţiile ce revin celor
trei componente depind de umiditatea lemnului Trendelenburg, R., ilustrând acest lucru la
lemnul de fag cu densitate în stare anhidră ρ 0 = 0,680 g/cm3. Aşa după cum se remarcă în
figura 9, în lemnul aflat în stare absolut uscată substanţa lemnoasă
şi aerul se găsesc în proporţii maxime, apa lipsind.

Fig. 9 Proporţiile în volum ale substanţei lemnoase, apei legate,

apei libere şi aerului în lemnul de fag (ρ 0 = 0,680 g/cm3), la
diferite umidităţi

Ulterior, ca urmare a sorbţiei vaporilor de apă din atmosferă,

îşi face apariţia umiditatea, mai întâi sub formă de apă legată.
Concomitent cu creşterea proporţiei de apă legată, pereţii celulari
umflându-se, proporţia substanţei lemnoase scade, ajungând la o
valoare minimă la atingerea punctului de saturaţie a fibrei. La
majorarea în continuare a umidităţii, îşi face simţită prezenţa apa
liberă, a cărui proporţie creşte liniar, în timp ce proporţia
substanţei lemnoase şi apei legate rămân constante. Proporţia
aerului scade de asemenea tot liniar, până la înlocuirea sa
completă cu apa liberă. În final, în lemn se află numai substanţă lemnoasă şi apă.
Proporţia de aer din lemn se poate determina cu ajutorul relaţiei 40.

DETERMINAREA UMIDITĂŢII

Luarea probelor pentru efectuarea determinărilor

În cuprinsul arborilor, în piesele de lemn masiv (buşteni, lobde, piese ecarisate) şi în
stivele de astfel de piese, în lemnul sub formă de particule (rumeguş, aşchii, făină de lemn), ca
şi în produsele finite (mobilă, rechizite şcolare), umiditatea este variabilă, astfel că pentru
determinarea unor valori reprezentative trebuie analizat un număr de probe, respectiv de
epruvete, luate din mai multe puncte. Modul de prelevare şi numărul de probe se stabilesc
conform prevederilor standardelor corespunzătoare diferitelor sortimente.
Umiditatea lemnului se poate determina folosind şi epruvete utilizate la alte încercări
fizico-mecanice, sau lucrări pe porţiuni ale acestora.
Probele extrase din trunchiul arborilor se stratifică ţinând cont de poziţia lemnului pe
secţiunea transversală la una şi aceeaşi înălţime: alburn, duramen, (duramen fals), lemn matur,
lemn juvenil, lemn adult.
În cazul pieselor de lemn masiv, probele se iau conform figurii 10. De la o distanţă de
50-500 mm de capătul acestora (figura 10,a), se extrag prin dublă secţionare, piese, din care se
debitează epruvetele necesare (fig. 10, b). Se recomandă ca aceste epruvete să aibă formă de
prismă dreaptă, cu secţiunea de 20x20 mm şi cu lungimea, paralelă cu fibrele lemnului, de
25±5 mm. În cazul în care se urmăreşte modul de repartizare a umidităţii în secţiunea
transversală a pieselor de lemn masiv, epruvetele se debitează ca în figura 10, c şi 10 d,
îndeplinindu-se totodată ca suma suprafeţelor lor (S) să satisfacă, după caz, una din
următoarele relaţii:
S(1,2,3,4) ≡ S(5,6,7,8) ≡ S(9);
S(1,3) ≡ S(2).

Fig. 10 Debitarea epruvetelor pentru determinarea umidităţii sortimentelor de lemn masiv.

a - poziţia pieselor din care se confecţionează epruvetele; b - poziţia epruvetelor în piesele
extrase din sortimente, c,d – schemele debitării epruvetelor pentru determinarea distribuţiei
umidităţii în secţiunea transversală a sortimentelor de dimensiuni mari şi respectiv de
dimensiuni mici.

Din loturile dispuse în stive, probele se iau din diferite stive, în afara celor periferice.
Atunci când nu este posibil să se debiteze epruvete, din piesele de lemn masiv se pot
extrage baghete cilindrice cu burghiul Pressler, sau talaş, cu masa de minim 10 g, folosind
instrumente bine ascuţite, pentru ca în timpul prelevării lemnul să nu se încălzească şi să nu se
piardă din umiditate.
O atenţia specială se acordă probelor de creştere extrase cu burghiul de la arborii în
picioare. Acestea se introduc imediat după recoltare în fiole de sticlă cu capac rodat, perfect
etanşe, sau în pungi de plastic etanşeizate şi se transportă în cel mai scurt timp la laborator
pentru determinări. Întrucât cu toate precauţiile luate se pot produce pierderi substanţiale de
umiditate prin evaporare, se recomandă ca masa lor să se stabilească imediat după ce au fost
extrase, folosind o balanţă analitică portativă.
Ulterior se va avea grijă ca masa reală a probelor să nu sufere modificări, prin pierderi
de material, sau prin impurificare cu corpuri străine.
Pe baza valorilor individuale determinate, în final se calculează o valoare medie a
umidităţii.

DETERMINAREA UMIDITĂŢII LEMNULUI PRIN METODE DIRECTE

Metodele directe de determinare a umidităţii se caracterizează prin aceea că permit

aflarea nemijlocită a masei sau volumului apei din probele analizate.
Metoda prin uscarea probelor. Metoda prin uscarea probelor se aplică lemnului din
specii fără sau cu conţinut redus de substanţe volatile.
În principiu, determinarea constă în stabilirea, prin cântărire, a descreşterii masei probei
prin uscare până la masa constantă şi calcularea raportului procentual al descreşterii în speţă,
faşă de masa probei în stare anhidră. Uscarea se face la temperatura de 103±20 C, până când
masa rămâne constantă, respectiv până când pierderea de masă între două cântăriri succesive,
efectuate la un interval de 6 ore, este cel mult egală cu 0,5 % din masa probei.
În cazul în care uscarea şi cântărirea s-au făcut în fiole de cântărire, umiditatea fiecărei
probe se calculează cu relaţia:

m1 − m2
W= .100 [%]
m 2 − m0

În care m0 este masa fiolei de cântărire, în f; m1 masa fiolei cu proba, înainte de uscare, în g;
m2 –masa fiolei de cântărire cu proba, după uscare, în g.
În cazul pieselor de lemn masiv, determinarea umidităţii lemnului cu ajutorul acestei
metode prezintă dezavantajul unei durate foarte lungi de timp pentru uscarea probelor: 20-60
ore, în funcţie de umiditate, la proba de 100 g şi 5-20 ore la probe de 20 g. La depăşirea
temperaturii de 1100 C, în lemn apar fenomene de descompunere.
Metoda prin extracţia apei. Metoda prin extracţia apei se aplică lemnului din specii cu
conţinut ridicat de substanţe volatile. Se precizează că, în acest caz, rezultatele obţinute cu
ajutorul metodei prin uscarea probelor ar fi însoţite de erori, întrucât în timpul uscării, odată
cu apa s-ar evapora şi substanţele volatile, masa în stare anhidră a lemnului devenind astfel
mai mică decât în realitate.
În principiu, în cadrul acestei metode, umiditatea se determină recurgând la extracţia sa
cu vaporii unui solvent nemiscibil cu apa şi la calcularea raportului procentual al cantităţii de
apă extrase, faţă de masa lemnului în stare anhidră.
Se folosesc aparate care realizează extracţia cu solvenţi mai grei decât apa (fig. 11, A)
sau cu solvenţi mai uşori decât apa (fig. 11, B). Solvenţii pot fi: tricloretilenă (1,456 g/ml),
xilen (0,869 g/ml). Aparatele pentru extracţie sun alcătuite din câte un balon de fierbere a şi
un sistem extractor, constând dintr-un refrigerent de condensare b şi un tub gradat c.
Diferenţa dintre aparatele respective constă în construcţia tubului gradat şi respectiv, în
poziţia conductei de reciclare a solventului folosit la extracţie.
 Fig. 11 Extractoare pentru determinarea umidităţii
lemnului cu conţinut ridicat de substanţe volatile: A
– extractor pentru solvenţi mai grei decât apa; B –
extractor pentru solvenţi mai uşori decât apa; a -
balon de fierbere cu material lemnos şi solvent; b –
refrigerent; c – tub gradat.

O cantitate de material de analizat, fragmentat

în particule, se cântăreşte şi se introduce în balonul,
uscat în prealabil, al aparatului, după care se adaugă
circa 100 ml din solventul ales pentru extracţie.
Pentru a se asigura o fierbere liniştită, în balon se
introduc şi câteva bile de sticlă sau bucăţele de
porţelan poros, perfect uscate. Se ataşează balonul la
aparat, se stabileşte circuitul apei de răcire prin refrigerent şi se începe extracţia. În timpul
fierberii, solventul se evaporă, antrenând vaporii de apă şi substanţele volatile. În refrigerent,
amestecul de vapori condensează. Picăturile formate sunt colectate în tubul gradat, unde,
datorită diferenţei de densitate, apa, pe de o parte şi solventul cu substanţele volatile, pe de
altă parte, se vor separa în două straturi distincte. Încălzirea se face astfel încât să se realizeze
o viteză de distilare de 2-4 picături de distilat pe secundă. Extracţia se consideră încheiată în
momentul în care se constată că nivelul apei din tubul gradat rămâne constant cel puţin 10
minute. Citirea volumului apei din tubul gradat se face numai după ce lichidul se află la
temperatura de 200 C.
Umiditatea probelor este dată de relaţia.

ma
W= .100 [%]
m W − ma

în care ma este masa apei extrase, în g, al cărei volum se citeşte în tubul gradat, iar mW este
masa probei în stare umedă, în g.
Metoda titrării. Pentru determinarea umidităţii lemnului sub formă de particule, a
umidităţii carotelor de sondaj, precum şi atunci când probele sunt bogate în substanţe volatile,
se poate recurge la metoda Fischer, K. Materialul de analizat se introduce în metanol anhidru,
compus care are însuşirea de a absorbi apa existentă în lemn. Cantitatea de apă extrasă se
dozează prin titrare iodometrică, folosind în acest scop un amestec de metanol, iod, piridină,
şi dioxid de sulf (reactivul Fischer). Carotele de sondaj pot rămâne nemărunţite, în
compensaţie însă ţinându-se iniţial un timp ceva mai lung în metanol.

DETERMINAREA UMIDITĂŢII LEMNULUI PRIN METODE INDIRECTE

Determinarea umidităţii lemnului prin metode indirecte se bazează pe măsurători privind

unele proprietăţi fizice ale lemnului influenţate de mărimea acesteia, îndeosebi în domeniul
apei legate. Spre deosebire de metodele directe, cărora le este specifică o durată mare de timp
a determinărilor, metodele indirecte, deşi mai puţin exacte, prezintă avantajul unei execuţii
mult mai rapide, fapt care le conferă o largă aplicabilitate practică.
Dintre metodele indirecte se menţionează metoda electrică, metoda higrometrică,
metoda indicatorilor chimici. Alte metode se bazează pe măsurarea permeabilităţii la
propagarea radiaţiilor X, β şi γ.
 Metoda electrică. Determinarea umidităţii lemnului cu ajutorul aparatului tip Feutron F
10. Metoda electrică de determinare a umidităţii lemnului se bazează pe principiile rezistiv şi
capacitiv, respectiv pe măsurarea, în domeniul apei legate (cu deosebire pentru umidităţi
cuprinse între 0 şi 25 %), a rezistenţei opuse la trecerea curentului electric, sau pe estimarea
constantei sale dielectrice. Se are astfel în vedere că umiditatea lemnului sub limita de
higroscopicitate are o puternică influenţă asupra conductivităţii electrice şi constantei
dielectrice: odată cu creşterea umidităţii între limitele menţionate, cresc atât prima, cât şi cea
de a doua mărime.
Pentru determinări se pot utiliza probele extrase după regulile menţionate anterior,
acestea fiind supuse măsurătorilor în forma în care se găsesc. Unele precizări suplimentare
privesc piesele de cherestea. La piesele mai scurte de 1 m, măsurătorile se fac într-un singur
punct, situat la intersecţia diagonalelor. La cele mai lungi de 1 m, umiditatea este dată de
media determinărilor făcute în trei puncte, două situate la circa 0,5 m de capete şi unul situat
la jumătatea lungimii, toate aflate pe axa longitudinală a pieselor.

Fig. 12 Aparat tip Feutron F 10, pentru determinarea umidităţii lemnului cu ajutorul metodei
electrice.
1 – cablu de legătură la reţeaua electrică; 2 – întreruptor basculant; 3 – galvanometru, 4 –
potenţiometru de reglaj; 5 – comutator pentru domeniul de măsurare; 6 – buton de fixare a
grosimii probei de lucru; 7 – buton indicator de umiditate; 8 – scară de umiditate; 9 – buton de
măsurare; 10 – electrod de strângere (tip menghină); 11 – cablu bifilar de ciocan; 14 – locaş
pentru fixarea electrodului tip pahar.

Aparatul tip Feutron F 10 (fig. 12), unul dintre numeroasele tipuri constructive utilizate
în practică, este conceput pentru determinarea umidităţii lemnului în baza principiului rezistiv.
Principalele sale părţi componente sunt următoarele: o casetă cu dimensiunile 46x26x15 cm şi
masa 7,5 kg, conţinând echipamentul electric de măsurare; electrozi pentru realizarea
contactului între aparat şi proba de lemn analizată, cablu bifilar de legătură între electrozi şi
aparat,; două plăci mobile, având scări gradate în procente de umiditate, pentru patru specii:
molid, pin, stejar, fag.
 Forma electrozilor diferă în raport cu dimensiunile probelor de lemn. Pentru probe de
lemn masiv, furnir, placaj, ş.a., cu grosimea mai mică de 12 mm se foloseşte electrodul de
strângere (tip menghină) 10. În cazul probelor de lemn cu grosime mai mare de 12 mm se
utilizează electrodul tip ciocan 13. Materialul lemnos mărunţit (rumeguş, făină de lemn) se
introduce într-un electrod tip pahar, care se fixează în locaşul 14, de pe caseta aparatului. Se
mai pot folosi electrozi de adâncime, sub formă de ace, pentru determinarea umidităţii în
profunzime la probele cu grosime mare, precum şi electrozii plaţi sau de contact, pentru
determinarea umidităţii de suprafaţă.
Aparatul permite citirea directă a umidităţii în procente. El poate fi întrebuinţat pentru
umidităţi între limitele 5-33 %, precizia asigurată fiind de ± 5%. O determinare durează 2-3
minute.
Metoda higrometrică se bazează pe corelaţia dintre umiditatea lemnului şi umiditatea
relativă a aerului, atunci când lemnul se află la umiditatea de echilibru. Măsurând umiditatea
relativă şi temperatura aerului într-o scobitură special practicată în lemn, cu ajutorul datelor
obţinute şi utilizând graficul conţinând izotermele echilibrului higroscopic (fig. 6), se poate
determina mărimea căutată. Scobiturile se execută cu ajutorul unui burghiu, având diametrul
de 6 mm şi adâncimea de 95 mm, iar pentru evaluarea umidităţii aerului în scobitură,
higrometrul este prevăzut cu o tijă de lungime corespunzătoare. Tija se înşurubează în
scobitură, realizând o izolare totală a acesteia de mediul extern. Metoda se poate aplica şi la
determinări ale umidităţii unor piese de lemn subţiri, de exemplu, furnire, când măsurătorile
se execută la suprafaţa acestora, însă în acest caz rezultatele au un grad ridicat de aproximaţie.
Timpul necesar pentru aducerea umidităţii relative a aerului din scobituri la nivelul
corespunzător umidităţii lemnului, după care măsurătorile se pot efectua, este de circa 15
minute. Metoda se poate aplica pentru umidităţi ale lemnului de 3-25 %.
Metoda indicatorilor chimici face apel la utilizarea de săruri higroscopice, cum este de
exemplu clorura de cobalt, care au proprietatea de a se colora cu o intensitate diferită, în
raport cu conţinutul de umiditate absorbită. Se folosesc benzi de hârtie îmbibate cu substanţe
indicatoare, care se introduc în scobituri practicate în lemn, după ce umiditatea aerului din
cuprinsul acestora din urmă a ajuns la echilibru cu umiditatea lemnului. Umiditatea lemnului
se apreciază prin compararea culorii căpătate de benzile de hârtie, de la roz la albastru, cu o
scală cromatică special întocmită. Durata necesară pentru efectuarea măsurătorilor este de 25
minute, metoda fiind aplicabilă pentru umidităţi cuprinse între 6 şi 23 %.

UMIDITATEA LEMNULUI LA ARBORII ÎN PICIOARE ŞI BUŞTENI

La arborii în picioare, umiditatea lemnului diferă atât pe secţiunea transversală cât şi pe

înălţimea trunchiului.
După o serie de autori (Filipovici, J., 1965, Suciu, P., 1975, Ugolev, B.N., 1986), la
speciile răşinoase alburnul are o umiditate de două-trei ori mai mare decât cea a duramenului
sau lemnului matur(100-180 % faşă de 40-100 %), în general diferenţa menţinându-se pe
întreaga înălţime a trunchiului. În cuprinsul duramenului (lemnului matur), umiditatea ar fi
relativ omogenă la molid şi pin, în timp ce la brad şi cedru ar lua valori mai mari înspre alburn
(cu până la 50 % înspre baza arborilor), decât la mijlocul secţiunii transversale.
La un număr de specii foioase cu şi fără duramen (stejar, frasin, ulm, mesteacăn, plop
tremurător, tei), pe secţiunea transversală umiditatea înregistrează variaţii ceva mai mici, fiind
absente diferenţele mari remarcate la speciile răşinoase, între zonele periferice şi centrale ale
secţiunii transversale. Pentru stejar, se citează de exemplu valori de 45-65 % în duramen şi de
60-90 % în alburn. Comparativ cu duramenul speciilor răşinoase, cel al foioaselor are valori
ale umidităţii superioare, diferenţa în plus putând uneori depăşi 70-80 %.
 Având în vedere, pe de o parte, valorile superioare ale umidităţii alburnului şi, pe de altă
parte, existenţa la arborii tineri şi în ramuri a unei proporţii sporite a alburnului, se poate
deduce că sortimentele de lemn subţire, în general, rezultate la exploatare, au o umiditate mult
mai mare decât sortimentele de lemn gros.
În ceea ce priveşte variaţia de-a lungul trunchiului, datele din literatura de specialitate
sunt mai puţin concludente. La plop tremurător şi tei s-au pus în evidenţă valori ale umidităţii
ceva mai mari în apropierea coroanei, în timp ce la fag s-a înregistrat o creştere a acesteia atât
înspre coroană, cât şi înspre baza trunchiului.
Cercetările întreprinse până în prezent au pus în evidenţă influenţa şi a altor factori
asupra distribuţiei umidităţii la arborii în picioare. Un factor important de influenţă îl
constituie specia (grupa de specii). Astfel, speciile foioase tari sunt cotate în general cu o
umiditate de 60-100 %, speciile răşinoase cu 100-150 %, plopul cu 200-250 %. În literatura
de specialitate se citează cazul arborilor de balasa (Ochroma boliviana Rowlee), cu o valoare
a umidităţii de 800 %. Este deci un fapt obişnuit ca masa apei din arborii în picioare să fie mai
mare decât masa lemnului anhidru din componenţa acestora. În interiorul speciei, umiditatea
lemnului arborilor în picioare variază într-o măsură relativ mică.
Lemnul timpuriu, cu goluri celulare mari, conţine o cantitate de apă ce depăşeşte cu mult
cantitatea de apă din lemnul târziu, după Vintilă, E. şi Michels, P., citaţi de Suciu, P., 1975),
valorile umidităţii corespunzătoare celor două zone fiind la pin 220 şi respectiv 58 %, iar la
brad 200-250 % şi respectiv 80-100 %.
La speciile foioase au fost semnalate diferenţe privind mărimea umidităţii între perioada
de vegetaţie şi perioada de repaus vegetativ, iarna valorile determinate fiind mai mari. Astfel,
la fag s-au stabilit valori ale umidităţii apropiate de 80 % în luna februarie şi de doar 50 % în
luna iulie. Valori superioare în sezonul rece au fost puse în evidenţă şi la unele specii
răşinoase (molid, pin), sporul din timpul iernii trebuind pus pe seama alburnului, la care
valorile sunt mai mari iarna decât vara cu 25-50 %, întrucât umiditatea duramenului (lemnului
matur) rămâne practic neschimbată.
Un alt factor de influenţă privind umiditatea lemnului din arborii în picioare este
momentul din timpul zilei când s-au efectuat măsurătorile. În cazul alburnului de molid s-au
determinat de exemplu valori ale umidităţii de 186 % dimineaţa, 132 % la prânz şi 150 %
seara, această variaţie corelându-se cu cerinţele de ordin fiziologic ale arborilor.
După executarea operaţiilor de doborâre şi secţionare, buştenii rezultaţi încep să piardă
din umiditate. Pierderea are loc cu o viteză mai mare sau mai mică, în funcţie de o serie de
factori, ca prezenţa sau absenţa cojii, perioada din timpul anului, condiţiile generale de stare a
vremii, locul şi modul de depozitare. Buştenii cu coajă pierd din apa conţinută numai prin
secţiunea transversală, uscându-se mai lent decât cei cojiţi. În timpul sezonului rece pierderea
se produce cu o viteză mai mică decât în perioada caldă a anului. Viteza de uscare este de
asemenea diferită după cum buştenii se găsesc în pădure, în platforma primară, depozitaţi pe
pământ sau în stive. Astfel, după date semnalate de Ghelmeziu, N. (1957), în perioada mai-
august buştenii de fag pierd din masa iniţială, prin uscare, circa 19 % când sunt cu coajă şi
circa 30 % când sunt cojiţi (în acelaşi timp buştenii acoperiţi la capete cu paste, pentru a fi
protejaţi împotriva ciupercilor şi insectelor, pierd numai circa 6 %). Buştenii de răşinoase
ţinuţi în pădure timp de şase luni pierd circa 10-15 % din masa iniţială când sunt cu coajă şi
circa 45 5 când sunt cojiţi. Se mai precizează în literatura de specialitate (Stinghe, V. N.,
Sburlan, D. A., 1968) că sterii de fag pierd în 3 luni 27-34 % din umiditate, în 6 luni alte 2-14
%, iar după încă 12 luni 27-38 %, valorile mici referindu-se la piesele de lemn rotund, iar cele
mari la piesele de lemn despicat.
Prin păstrare timp îndelungat în bazine de conservare sau prin plutire, umiditatea
lemnului aju7nge la brad 230 %, la pin 175 %, LA STEJAR 110 %.
 INFLUENŢA UMIDITĂŢII ASUPRA PROPRIETĂŢILOR LEMNULUI

Umiditatea influenţează puternic proprietăţile lemnului, o acţiune însemnată având apa

legată (Curtu, I., Ghelmeziu, N., 1984).
Umiditatea de 12 %, adoptată ca punct de referinţă în calculul indicilor diferitelor
proprietăţi şi denumită aşa cum s-a remarcat anterior, umiditate normalizată, este considerată
de către Diakonov, K. F., şi Kurianova, T. K. (1986) drept umiditate critică, la care se
înregistrează modificări importante în variaţia proprietăţilor fizice, mecanice şi tehnologice.
La această umiditate, unele rezistenţe mecanice ating valori maxime. Spre exemplu, în cazul
lemnului de pin silvestru, la valori ale umidităţii cuprinse între 8 şi 15 % rezistenţa la
forfecare longitudinal paralelă este cu 25-30 % mai mare comparativ cu rezistenţa
corespunzătoare lemnului în stare absolut uscată (Belianchian, F. I., 1934). Acelaşi lucru este
demonstrat de rezultatele obţinute la încercări efectuate la compresiune, tracţiune ş.a.
Tot o umiditate critică poate fi apreciată şi umiditatea de saturaţie a fibrei, având în
vedere că, la valori superioare acesteia, după variaţiile mai mari sau mai mici anterioare,
indicii unor proprietăţi rămân constanţi sau se modifică mai lent.
Odată cu creşterea umidităţii în domeniul apei legate, are loc o scădere importantă a
rezistenţei specifice de aşchiere, motiv pentru care este indicat ca unele operaţii de prelucrare
să fie efectuate cât mai curând după doborârea arborilor, adică atunci când acesta este încă în
stare verde. Sporirea temperaturii lemnului umed face ca diminuarea rezistenţelor mecanice să
fie şi mai accentuată, efectul fiind cu atât mai notabil cu cât umiditatea este mai mare. Se
menţionează în acest sens că, drept urmare a acţiunii combinate a căldurii şi umidităţii
ridicate, tratarea termică prealabilă a lemnului conduce la micşorarea rezistenţelor la aşchiere
şi la prelucrarea lemnului prin derulare şi tăiere plană. Mărunţirea şi defibrarea lemnului sunt,
de asemenea, mult uşurate în cazul unei umidităţi mari. Există însă şi moduri de prelucrare, ca
de exemplu şlefuirea, pentru care este indicat ca lemnul să fie cât mai uscat.
În domeniul apei legate, concomitent cu variaţia umidităţii, lemnul suferă variaţii mari
dimensionale şi volumice, fiind supus contragerii şi umflării.
Peste punctul de saturaţie a fibrei, umiditatea arte influenţă mare doar asupra densităţii.
Dimensiunile şi volumul lemnului rămân neschimbate, iar influenţa asupra altor proprietăţi
este relativ redusă sau nesemnificativă.
O influenţă puternică are distribuţia neuniformă a umidităţii în secţiunea transversală a
lemnului, ea conducând la apariţia tensiunilor interne, care la rândul lor pot provoca deformări
şi crăpături ale buştenilor şi pieselor ecarisate.
O direcţie importantă de preocupări, în care interesează în mod deosebit umiditatea, este
protecţia lemnului, cunoscându-se că valorile optime pentru dezvoltarea ciupercilor xilofage,
ca şi pentru producerea atacurilor insectelor, sunt cuprinse între 22 şi 55 %.

DENSITATEA LEMNULUI

ELEMENTE GENERALE

Densitatea sau masa volumică a lemnului este o mărime fizică, numeric egală cu masa
unităţii de volum a acestuia. Dat fiind faptul că lemnul este un corp neomogen, raportul dintre
masa şi volumul său reprezintă o densitate medie.
În principiu, densitatea se exprimă în kilograme pe metru cub (kg/m3) sau în unităţi
tolerate grame pe centimetru cub (g/cm3) şi tone pe metru cub (t/m3). Masa sterului se
măsoară în kilograme pe ster (kg/st). Se precizează că atât masa cât şi volumul trebuie
măsurate în aceleaşi condiţii de temperatură şi umiditate.
 Lemnul natural, aţa cum s-a arătat, are în alcătuirea sa substanţă lemnoasă, din care sunt
constituiţi pereţii celulari, precum şi numeroase spaţii libere de diferite mărimi, de la spaţiile
submicroscopice din pereţii celulari, la golurile celulare şi spaţiile intercelulare vizibile cu
ochiul liber. În aceste condiţii, densitatea se poate referii la substanţa lemnoasă singură sau la
substanţa lemnoasă plus spaţiile libere, respectiv la lemnul masiv aparent. Se pot astfel
determina densitatea substanţei lemnoase şi respectiv densitatea lemnului masiv aparent sau,
prescurtat densitatea lemnului. În cazul lemnului de steri şi al lemnului sub formă de particule
(rumeguş, aşchii, tocătură) densitatea se calculează prin raportul dintre masa acestora şi
volumul lor spaţiat, în acest mod determinându-se masa sterului şi respectiv densitatea în
grămadă.
Densitatea reprezintă o proprietate fizică de bază, ea aflându-se în corelaţie strânsă cu
alte proprietăţi importante ale lemnului. De pildă, indiferent de specie, lemnul cu densitate
mai ridicată are proprietăţi mecanice mai bune. Totodată în arboretele în care se realizează
acest lemn, producţia de biomasă este mai mare. Lemnul de molid cu valori mai ridicate ale
densităţii prezintă un conţinut mai bogat de celuloză şi un coeficient de subţirime a traheidelor
sporit.
Foarte semnificativă în ceea ce priveşte legătura strânsă între densitatea lemnului şi
proprietăţile lui mecanice este afirmaţia lui Nepveu, G. (1984) în conformitate cu care, la
molid, unui spor în aparenţă mic al densităţii, de 6 %, obţinut prin lucrări de selecţie, îi
corespund creşteri ale indicatorilor unor proprietăţi mecanice cuprinse între 7 şi 19 %. Aşa
după cum arată acelaşi autor, realizarea unor arborete de molid cu arbori având lemn cu
densitate şi respectiv cu rezistenţele mecanice mai bune prezintă un interes deosebit în
producţia de material pentru construcţii (şarpante). Totodată sporirea densităţii lemnului
arborilor de molid, asigurată în paralel cu sporirea creşterii acestora în volum, conduce la
obţinerea unor producţii superioare de biomasă uscată, fapt cu importanţă multiplă, inclusiv în
ceea ce priveşte utilizările papetare ale materiilor prime lemnoase.
Întrucât lemnul poate să conţină cantităţi diferite de umiditate, rezultând astfel valori
diferite ale densităţii, la menţionarea valorii parametrului respectiv se fac întotdeauna
precizări în legătură cu umiditatea sa. Se obişnuieşte în acest sens ca simbolul densităţii să fie
însoţit de un indice reprezentând valoarea umidităţii.

DENSITATEA SUBSTANŢEI LEMNOASE

Densitatea substanţei lemnoase este dată de relaţia:

ρ sl = msl
Vsl
[g/cm3], (1)

unde: m sl este masa substanţei lemnoase, în g, iar V sl – volumul substanţei lemnoase, în cm3.
Cercetările efectuate până în prezent au condus la concluzia că densitatea substanţei
lemnoase nu este influenţată decât în foarte mică măsură de specie. Aceasta, deoarece, pe de o
parte, lemnul diferitelor specii forestiere diferă într-o foarte mică măsură în ceea ce priveşte
compoziţia chimică elementară şi, pe de altă parte, principalii săi componenţi chimici, deşi cu
ponderi diferite, totalizează cantităţi relativ asemănătoare, deoarece au densităţi apropiate la
temperatura de 200 C, valorile densităţii sunt 1,5 g/cm3 la celuloză; 1,40 g/cm3 la lignină şi
circa 1,50 g/cm3 la hemiceluloze). În general se consideră că eventualele diferenţe puse în
evidenţă la determinarea acestui parametru se datorează metodelor de lucru utilizate.
Obişnuit, în literatura de specialitate, densitatea substanţei lemnoase este estimată la
1,53 g/cm3, valoare considerată caracteristică pentru toate speciile. Valoarea respectivă se are
totodată în vedere în cazul tuturor proceselor în care lemnul se află în contact cu apa. În
calculele privind procesele în care lemnul este în contact cu lichide nepolare (substanţe în
molecula cărora nu există o separare a sarcinilor electrice negative şi pozitive) sau cu gaze,
densitatea substanţei lemnoase se consideră 1,.44-1,46 g/cm3.

DENSITATEA LEMNULUI MASIV APARENT

În cazul lemnului masiv aparent, în concordanţă cu cerinţele de ordin practic şi ştiinţific,

se pot determina mai multe feluri de densitate: densitatea lemnului anhidru, densitatea
lemnului la o umiditate W oarecare, din momentul determinării, densitatea convenţională
parţială, masa sterului, densitatea în grămadă.

DENSITATEA LEMNULUI ANHIDRU

Densitatea lemnului anhidru denumită şi densitate absolută, se determină cu ajutorul

relaţiei:

m0
ρ0= [g/cm3] (2)
V0

în care m0 este masa lemnului în stare anhidră, în g şi V 0 – volumul lemnului în stare anhidră,
în cm3.
Densitatea lemnului anhidru variază de la o specie la alta, în funcţie de construcţia
anatomică specifică fiecăreia. La una şi aceeaşi specie, densitatea lemnului anhidru este
totodată influenţată de grosimea pereţilor celulari, fiind de exemplu diferită în cazul zonelor
de lemn timpuriu şi târziu.
Întrucât lemnul, în general, include şi golurile celulare pline cu aer, densitatea lemnului
anhidru este mai mică decât densitatea substanţei lemnoase.
Legătura dintre densitatea lemnului anhidru şi densitatea substanţei lemnoase are forma:

P
ρ 0 = ρ sl (1 - ), (3)
100

în relaţia (2), P fiind porozitatea lemnului.

Porozitatea lemnului reprezintă proporţia golurilor celulare şi spaţiilor intercelulare din
lemnul absolut uscat şi se determină cu ajutorul relaţiei:

V0 − Vsl ρ
P= . 100 = (1 - 0 ) . 100 [%], (4)
V0 ρ sl

Densitatea lemnului anhidru este puţin importantă în practică, deoarece lemnul nu poate
fi menţinut în stare absolut uscată decât folosind mijloace speciale.

DENSITATEA LEMNULUI CU O UMIDITATE W OARECARE

Aşa după cum s-a arătat, în mod curent lemnul conţine o anumită cantitate de umiditate,
în funcţie de care densitatea lui ia anumite valori. În practică interesează îndeosebi densitatea
lemnului verde, densitatea lemnului cu umiditate W = 12 %, densitatea lemnului cu umiditate
W = 18-20 %.
Densitatea lemnului verde corespunde unei umidităţi egale sau mai mare decât
umiditatea de saturaţie a fibrei. Datorită unor cauze diverse, cum sunt anotimpul în care se
face determinarea, starea vremii din perioada premergătoare analizei, faptul că arborele este în
picioare sau doborât de un anumită perioadă de timp etc., acest parametru variază între limite
destul de largi.
Densitatea lemnului cu umiditatea W = 12 % corespunde lemnului aflat la umiditatea
normalizată.
Densitatea lemnului cu umiditatea W = 18 – 20 % prezintă importanţă în activitatea
practică, întrucât corespunde umidităţii de transport.
Densitatea lemnului cu o umiditate W oarecare se calculează cu relaţia:

mw
ρw = [g/cm3], (5)
Vw

în care m w este masa lemnului la umiditatea W, în g, şi V w – volumul lemnului la umiditatea

W, în cm3.
Densitatea lemnului cu umiditatea 12 % se poate calcula şi în funcţie de masa volumică
a lemnului la umiditatea W (W având valori în intervalul 7-17 %), folosind relaţia:

ρ 12 = ρ w[1 -
(1 − K )(W − 12) ]
αv
[g/cm3], (6)
100

în care K av este coeficientul de umflare volumică, în procente, pentru 1 % umiditate şi W –

umiditatea lemnului în procente.
Valorile în procente ale coeficientului de umflare în volum ( K av ) pentru principalele
specii forestiere sunt consemnate în tabelul 8.
Calculul densităţii lemnului cu o umiditate W oarecare, pornind de la densitatea în stare
anhidră. În acest scop se pot folosi relaţiile 7 şi 8. Ele se deduc ţinând cont de relaţiile de
calcul ale umidităţii W şi coeficientul de umflare volumică K av :

m w − m0
W= . 100
m0

a v max V − V0
K av = = w .100 ,
Ws V0 − W s

în care m w şi V w sunt masa şi volumul lemnului în stare umedă; m0 şi V 0 – masa şi respectiv

volumul în stare anhidră; W s – umiditatea de saturaţie a fibrei.
Pe baza acestor ultime expresii, se poate scrie:

100 + W 100 + K α v .W
m w = m0 şi V w = V 0 .
100 100

Întrucât:
 mw m
ρw = şi ρ 0 = 0 ,
Vw V0

reiese că:

100 − W
ρw = ρ0 , pentru W < 30 % ; (7)
100 + K α v W

100 + W
ρw = ρ0 , pentru W ≥ 30 %. (8)
100 − 30 K α v

Determinarea densităţii lemnului la o umiditate W oarecare, pornind de la densitatea în

stare anhidră, se poate efectua, cu suficientă precizie şi cu ajutorul nomogramei întocmite de
Kollmann, F. (fig. 13).
 Fig. 13 Nomogramă pentru determinarea densităţii lemnului la o umiditate W oarecare, în
funcţie de densitatea acestuia în stare anhidră

DENSITATEA CONVENŢIONALĂ

Densitatea convenţională se calculează cu ajutorul relaţiei:

m0
ρc = [g/cm3] , (9)
Vmax

în care V max este volumul lemnului la umiditatea egală cu punctul de saturaţie a fibrei sau
superioară acestuia, în cm3.
Dintre diferitele categorii de densitate, densitatea convenţională are, pentru una şi
aceeaşi specie, valoarea cea mai mică, deoarece, după cum rezultă din relaţia 9, masa m0 de la
numărător este minimă, în timp ce volumul V max de la numitor este maxim.
Unii autori în loc de densitate convenţională, folosesc denumirea de densitate de bază.
Se subliniază astfel faptul că, exprimând cantitatea de lemn absolut uscat rezultat dintr-o
unitate de volum proaspăt doborât, această categorie de densitate are un caracter fizic pe
deplin determinat şi nu unul artificial, cum s-ar părea la o primă observaţie. Denumirea de
densitate de bază se justifică şi prin aceea că, datorită semnificaţiei pe care o are, ea se
foloseşte ca termen de comparaţie între diversele specii forestiere.
Densitatea convenţională, spre deosebire de alte densităţi ale lemnului, nu este
influenţată de umiditatea acestuia.
În tabelul 2 se prezintă cu scop informativ, valorile densităţii convenţionale
corespunzătoare unora dintre principalele specii forestiere din România.

Densitatea convenţională a unor specii forestiere principale din România

Tabelul 2
Specia Densitatea convenţională Specia Densitatea convenţională
kg/m3 kg/m3
Molid 330 Carpen 620
Brad 330 Salcie 390
Larice 460 Tei 440
Pin strob 300 Ulm 530
Duglas 460 Frasin 560
Fag 543 Jugastru 510
Gorun 568 Anin negru 430
Stejar 571 Anin alb 360

Densitatea convenţională are o importanţă deosebită în industria prelucrării lemnului,

constituind un parametru des utilizat în calcule, ca de exemplu în procesele de încălzire,
uscare, impregnare a lemnului ş.a. Ea interesează, de asemenea, în silvicultură, pentru
indicaţiile oferite în legătură cu calitatea lemnului.
Pornind de la valoarea densităţii convenţionale şi luând în considerare şi mărimea
volumului de lemn pe picior v max , se poate determina biomasa (substanţa uscată) produsă de
un anumit arboret:

m0 = v max . ρ c (10)
Rezultă că, în cazul dat, densitatea convenţională joacă rolul de factor de conversie a
volumului pe picior în biomasă.
Observând că densitatea convenţională nu este dependentă de umiditatea lemnului, ceea
ce o face aplicabilă la determinarea producţiei de masă lemnoasă a unei păduri. Florescu, I. I.,
(1983) apreciază că, în funcţie de cerinţe, biomasa poate fi ulterior recalculată pentru diferite
umidităţi de referinţă ale lemnului. La efectuarea calculelor privind biomasa este de asemenea
necesar să se ţină cont de caracteristicile variaţiei densităţii convenţionale în cuprinsul
arborelui (pe secţiunea transversală şi de-a lungul trunchiului), omiterea acestora având efect
negativ îndeosebi în cazul arboretelor pluriene. În cazul biomasei crăcilor, determinările vor
trebui efectuate pe clase de grosime, ştiut fiind că ramurilor vârstnice la corespund valori
superioare celor tinere.
Calculul densităţii convenţionale în funcţie de densitatea în stare anhidră se poate
efectua cu ajutorul expresiilor 15 şi 17, luându-se în considerare coeficienţii de umflare şi
respectiv de contragere volumică.
Din relaţia de calcul a densităţii în stare anhidră se obţine.

m0 = ρ 0 . V 0 (11)

Se introduce m0 din expresia (11) în relaţia de calcul a densităţii convenţionale:

V0
ρc = ρ0 (12)
Vmax

şi se fac înlocuirile:
V 0 = 100; (13)
V max = 100+ 30 K α v (14)

rezultând:

100
ρc = ρ0 (15)
100 + 30 K α v

Dacă se ia în considerare coeficientul de contragere volumică K β v , atunci în relaţia (12)

se fac înlocuirile.
V max = 100 (16)
V 0 = 100 - 30 K β v (17)

obţinându-se:

100 − 30 K β v
ρc = ρ0 . (18).
100

Calculul densităţii convenţionale în funcţie de densitatea lemnului la o umiditate W

oarecare. Densitatea convenţională se poate calcula şi în funcţie de densitatea lemnului la o
umiditate W oarecare, când se disting două situaţii, având în vedere că, în momentul
determinării, umiditatea lemnului poate fi mai mică decât punctul de saturaţie a fibrei
(W<30%).
 • Primul caz (W<30%). În relaţia de calcul a densităţii convenţionale, scrisă sub
forma din expresia (12), se înlocuiesc V 0 şi V max cu valorile lor date de
expresiile (13) şi (14) rezultând.

ρc = ρ0 100 (19).
100 + 30.K α v

În relaţia (19) se introduce ρ 0 dat de expresia (7), obţinându-se astfel relaţia de calcul a
densităţii convenţionale:

ρc = ρw
(
100. 100 + K α v .W )
(100 + W ).(100 + 30 K α ) (20)
v

• Cazul al doilea (W≥30%). În aceeaşi relaţie (19) se introduce valoarea ρ 0 dată de

expresia (8). Se obţine în acest mod cea de-a doua relaţie de calcul a densităţii
convenţionale:

100
ρc = ρw (21)
100 − W

DENSITATEA PARŢIALĂ

Densitatea parţială este dată de raportul masei probei în stare absolut uscată cu volumul
său aflat la o anumită umiditate.
Considerând lemnul un sistem alcătuit din trei faze; respectiv din substanţa lemnoasă (cu
masa m sl ), aer (maer ) şi apă (ma ) şi având în vedere relaţia densităţii la o umiditatea W
oarecare (5) se poate scrie:

m sl + maer + ma m m m
ρw = = sl + aer + a (22)
Vw Vw Vw Vw

Întrucât:
m sl +maer =m0 ,
rezultă.

m0 m a
ρw = + (23)
Vw Vw

Observând că ρ w rezultă ca o sumă de mai mulţi termeni, raportul

m0
ρ΄w = (24)
Vw
a căpătat denumirea de densitate parţială a lemnului.
Valoarea minimă a densităţii parţiale se înregistrează când umiditatea lemnului este
egală sau mai mare decât punctul de saturaţie a fibrei (W≤30%) şi volumul acestuia este
maxim. Rezultă că în acest caz densitatea parţială este egală cu densitatea convenţională (ρ΄ w
= ρ c).
Proporţia de aer din lemn la diferite umidităţi , respectiv raportul dintre volumul aerului
din golurile celulare şi spaţiile intercelulare (la presiunea atmosferică) şi volumul lemnului la
o anumită umiditate se poate calcula cu ajutorul densităţii parţiale, folosind relaţia:

 V − Vsl − Va   1 W 
A w =  w .100 = [1 - ρ΄w  +  ]. 100 [%]. (25)
 Vw   ρ sl 100.ρ a 

în care V w este volumul probei de lemn la umiditatea W; V sl şi V a – volumul substanţei

lemnoase şi respectiv volumul de apă legată şi liberă din cuprinsul probei; ρ sl şi ρ a –
densitatea substanţei lemnoase şi respectiv densitatea apei.
Când W = 0 şi ρ w = ρ 0 , relaţia (25) ia forma relaţiei (4) şi ca urmare proporţia de aer din
lemnul absolut uscat este egală cu porozitatea acestuia.

DENSITATEA LEMNULUI CU VOLUM SPAŢIAT

Prin lemn cu volum spaţiat se înţelege lemnul rotund şi despicat fasonat în steri precum
şi cel sub formă de particule (rumeguş, tocătură, aşchii, talaş), în primul caz determinându-se
masa sterului, iar în cel de al doilea densitatea în vrac.
Densitatea lemnului cu volumul spaţiat este dată de relaţia generală.

m
ρ sp = [kg/st sau kg/m3 st ] (26)
Vsp

în care m este masa lemnului de steri sau sub formă de particule şi V sp – volumul spaţiat al
acestora.

MASA STERULUI

Masa sterului este o formă particulară de exprimare a densităţii având ca unitate de

măsură kg/st. Ea interesează în producţia şi livrarea anumitor sortimente de lemn brut, fiind
reglementată prin standarde.
În cazul lemnului pentru distilare uscată, masa sterului este de max. 525 kg/st.
La lemnul de steri pentru mangalizare şi combustibil, masa sterului este normată, în
funcţie de specia lemnoasă, după cum urmează:
- 500 kg/st pentru lemn de fag,
- 485 kg/st pentru lemn de foioase tari, cu maximum 10 % de foioase moi sau
răşinoase;
- 350 kg/st pentru lemnul de foioase moi sau răşinoase.
Un prim factor care influenţează masa sterului, aşa după cum reiese din datele
menţionate, este specia lemnoasă din care provine lemnul. Ea depinde de asemenea de
sortimentul fasonat, de umiditatea lemnului şi, în strânsă legătură cu acest ultim factor, de
timpul scurs de la doborârea arborilor.
În tabelele 3 şi 4 se redau o serie de valori privind masa sterului pentru unele sortimente
de lemn brut cu diferite umidităţi şi respectiv pentru lemnul de mangalizare şi combustibil
depozitat anumite perioade de timp.
 Masa sterului şi densitatea lemnului masiv aparent ale unor sortimente de lemn brut
având diferite umidităţi absolute
Tabelul 3
Sortimentul Specia U.M. Umiditatea absolută %
20 25 30 35 40 45 50 60
Foc-steri Fag kg/st 445 476 487 498 510 523 536 561
kg/m3 749 766 784 802 821 842 869 903
Distilare Fag kg/st 437 457 476 496 517 537 557 596
uscată kg/m3 662 692 721 751 783 814 844 963
Tananţi Stejar kg/st 409 451 492 534 576 616 659 -
kg/m3 630 695 758 822 887 949 1015 -
P.A.L. Salcie kg/st 352 370 388 406 423 440 456 -
cojită kg/m3 517 544 570 597 622 647 670 -
P.A.L Salcie kg/st 321 339 357 375 393 410 428 464
necojită kg/m3 472 498 525 551 578 603 629 682
P.A.L Sa, Pl, kg/st 400 417 434 451 468 485 502 536
Mesteacăn kg/m3 588 613 638 663 688 713 738 788
P.F.L. Div. tari kg/st 436 456 477 497 517 538 558 599
Fag kg/m3 641 670 701 731 760 791 820 881

Date privind descreşterea masei sterului în cazul lemnului de foc supus depozitării
Tabelul 4
Specia Perioada Masa iniţială a Indici de scădere a masei sterului după …. luni
de sterului, de depozitare
depozitare kg/st 2 4 6 8 10 12
Fag Primăvară- 451-500 9,0 14,0 15,0 15,0 15,0 18,0
toamnă 501-550 12,0 17,5 20,0 18,5 18,0 22,0
551-600 16,0 22,5 25,0 24,0 22,0 25,0
601-650 19,0 27,0 29,5 29,0 26,0 29,0
651-700 23,5 31,0 33,0 32,0 31,0 32,0
Fag iarnă 451-500 4,0 8,5 13,5 18,5 20,5 20,5
501-550 5,5 11,5 17,5 22,0 24,0 24,0
551-600 6,0 13,0 20,5 24,5 26,5 26,5
601-650 6,5 14,0 22,0 26,5 28,0 28,0
Carpen Primăvară- <600 9,5 16,0 19,0 20,5 19,0 17,5
toamnă >600 10,5 18,5 21,5 22,0 21,0 20,0
Carpen iarnă <600 2,0 7,0 13,5 19,0 23,5 27,0
>600 3,0 8,5 16,0 22,0 26,0 29,0
Diverse moi Primăvară- <450 17,5 28,0 32,0 33,5 33,0 36,0
toamnă >450 19,0 29,5 33,0 34,5 34,0 38,0
Diverse moi iarnă <450 7,0 11,5 15,0 16,5 17,0 16,0
>450 7,0 13,0 24,0 31,5 36,0 36,0
Stejar-gorun Primăvară- 401-450 4,5 7,5 8,0 8,0 8,0 8,0
toamnă 451-500 7,0 9,5 10,5 11,0 10,0 11,5
501-550 9,0 12,0 14,0 13,5 12,5 14,0
551-600 11,5 15,0 16,5 17,0 15,0 17,0
>600 14,0 18,0 20,0 19,5 17,5 20,0
Salcâm iarnă 500 4,5 8,0 11,5 11,0 10,5 12,0
 DENSITATEA ÎN VRAC

Densitatea în vrac ρ v este egală cu masa unei cantităţi din lemnul sub formă de particule,
cu volumul spaţial de 1 m3 . Ea se exprimă în kg/m3 sp.
Densitatea în vrac este influenţată de dimensiunile şi forma particulelor, ambele
dependente la rândul lor de felul utilajului folosit la prelucrarea lemnului. Alţi factori de
influenţă sunt umiditatea lemnului de provenienţă, specia.
În cazul rumeguşului şi tocăturii destinate pentru industria celulozei şi hârtiei, normele
în vigoare prevăd următoarele dimensiuni ale particulelor:
- la rumeguş: 6 mm,
- la tocătură normală: 6-35 mm,
- la tocătură mare: 35 mm.
În timpul transportului, ca şi după perioade mai lungi de depozitare, prin tasarea
particulelor, densitatea în vrac suferă modificări importante.
În tabelul 5 , sunt prezentate densitatea în vrac şi factorul de aşezare al rumeguşului şi
tocăturii, în stare netasată, rezultate în fabricile de cherestea. Alături de datele respective se
redau de asemenea valori medii ale umidităţii lemnului din care acestea s-au obţinut. De
reţinut că în cazul rumeguşului şi tocăturii rezultate din unităţile de fabricare a produselor
industriale finite (mobilă,uşi, ferestre, parchet, ş.a.), din cauza umidităţii mult mai reduse a
lemnului supus prelucrării, valorile densităţii în vrac sunt inferioare celor specificate în tabel.

Densitatea în vrac ρ v şi factorul de aşezare μ a ale rumeguşului şi tocăturii de lemn

rezultate în fabricile de cherestea
Tabelul 5
specia Rumeguş Tocătură
ρv μa W ρv μa W
3 3
kg/m sp % kg/m sp %
Stejar 280 0,35 40 330 0,40 50
Fag 270 0,36 35 315 0,40 45
Plop 335 0,46 110 305 0,40 110
Cireş, frasin, castan bun 270 0,35 55 320 0,40 65
Brad, molid 285 0,40 75 345 0,43 80
Pin silvestru 310 0,41 80 355 0,43 80

DETERMINAREA DENSITĂŢII

DENSITATEA SUBSTANŢEI LEMNOASE

Aşa după cum s-a văzut, pentru determinarea densităţii substanţei lemnoase trebuie
cunoscute masa şi volumul acesteia. Spre deosebire de masa substanţei lemnoase care se
poate determina suficient de exact, cu uşurinţă, prin cântărirea probei de lemn la o balanţă
analitică, volumul substanţei lemnoase se determină cu oarecare dificultate.
Metoda picnometrului. Picnometru (fig. 6) un aparat simplu
cu ajutorul căruia poate fi determinat volumul de lichid ce umple
spaţiile submicroscopice ale lemnului, se prezintă sub forma unui
vas de sticlă, de capacitate variabilă, etalonat la temperatura de 20
sau 250 C. El se închide cu ajutorul unui dop rodat, prevăzut cu o
capilară prin care poate ieşi lichidul ce depăşeşte volumul de
etalonare şi, la unele tipuri constructive, este prevăzut şi cu un
termometru.
Fig. 6 Tipuri de picnometre

Proba de lemn, măsurând 1-2 g şi măcinată în prealabil fin, astfel ca să rezulte particule
care să treacă prin sita cu ochiurile de 0,05 mm, se usucă până la masa constantă.
În vederea efectuării determinărilor, picnometrul se umple cu un lichid de densitate
cunoscută, excesul ieşit prin capilară ştergându-se cu bandă de hârtie de filtru. Se efectuează o
primă cântărire a picnometrului, apoi se scoate o parte din lichid şi după ce se introduce proba
de lemn de analizat, aparatul se umple din nou cu lichid, până la acelaşi nivel, agitându-se
uşor, pentru evacuarea bulelor de aer şi se cântăreşte a doua oară. Notând masa picnometrului
plin cu lichid cu m pl , masa picnometrului plin cu lichid conţinând substanţa lemnoasă se poate
determina cu ajutorul relaţiei:
m l = mpl – (mp2 – msl ) [g]. (27)
În continuare, ţinând cont de masa lichidului înlocuit şi respectiv de densitatea lui ρ l , se
calculează volumul acestuia, folosind relaţia:

ml
Vl = [cm3] (28)
ρl

Volumul lichidului înlocuit fiind egal cu volumul substanţei lemnoase V sl şi, având în
vedere şi relaţia (1), densitatea substanţei lemnoase va fi:

m sl
ρ sl = .ρ l [g/cm3] (29)
ml

Determinările efectuate cu ajutorul picnometrului, folosind ca lichid de imersie a

substanţei lemnoase toluenul sau uleiul mineral, conduc la valori ale densităţii substanţei
lemnoase egale cu 1,44-1,46 g/cm3. În cazul în care lichidul utilizat este apa distilată,
densitatea substanţei lemnoase, egală cu 1,53 g/cm3, este superioară, întrucât moleculele
acesteia pătrund în spaţiile intra şi intermicrofibriliare şi aparent are loc o micşorare a
volumului substanţei lemnoase, densitatea substanţei lemnoase devenind astfel ceva mai
mare.

DENSITATEA LEMNULUI MASIV APARENT

Probele pentru determinarea densităţii lemnului masiv aparent pot avea formă regulată
sau pot fi de formă neregulată, fapt ce prezintă unele implicaţii privind determinarea
volumului acestora.

DETERMINĂRI FOLOSIND PROBE STEREOMETRICE (STANDARDIZATE)

De regulă, probele stereometrice (standardizate) sunt prisme drepte având secţiunea

pătrată, cu latura de 20±5 mm. Când lăţimea inelelor anuale este mai mare de 4 mm,
dimensiunile secţiunii transversale trebuie să fie astfel alese încât epruvetele să conţină cel
puţin 5 inele anuale.
Pentru determinarea densităţii convenţionale probele pot avea şi alte forme geometrice,
cu condiţia ca volumul să fie uşor de estimat.
 Densitatea lemnului în stare absolut uscată se stabileşte luând în considerare masa şi
dimensiunile determinate după ce, în prealabil, probele au fost supuse uscării într-o etuvă
termoreglabilă, până la temperatură constantă.
Densitatea lemnului la o umiditate W oarecare. Pentru calcularea acestui parametru, se
determină masa probelor cu o precizie de 0,01 g. Laturile secţiunii transversale şi lungimea,
măsurate pe axele de simetrie, se determină cu precizia de 0,1 mm. În continuare, utilizând
aceleaşi probe, după stabilirea densităţii se procedează la efectuarea operaţiilor de laborator
pentru determinarea umidităţii.
Densitatea convenţională a lemnului se determină luând în considerare masa probelor,
stabilită după uscarea completă a lor şi dimensiunile, stabilite după cufundarea acestora în apă
distilată până ce se depăşeşte punctul de saturaţie a fibrei.
Densitatea parţială se estimează ţinând cont de masa probelor stabilită după uscare până
la starea anhidră şi de dimensiunile lor la o anumită umiditate (înainte de uscare).

DETERMINĂRI FOLOSIND PROBE DE FORMĂ DIFERITĂ DE CEA

STEREOMETRICĂ
Pentru determinarea densităţii lemnului în cazul probelor de formă diferită de cea
stereometrică, între care şi probele de creştere extrase cu burghiul, s-au imaginat diferite
metode.
Metoda stereometrică. În cazul probelor de creştere, se poate aplica aşa numita metodă
stereometrică, în cadrul căreia forma acestora se admite a fi cilindrică, fapt ce simplifică
stabilirea volumului. Diametrul se determină ca medie a două citiri efectuate cu micrometrul,
pe direcţii perpendiculare la jumătatea lungimii carotelor. Lungimea se măsoară cu şublerul,
evitând deformarea probelor prin presare. Volumul rezultat este ceva mai mare decât cel real,
întrucât, îndeosebi când probele au fost extrase cu burghie uzate, suprafaţa lor prezintă unele
neregularităţi, imposibil de luat în considerare. Pe de altă parte, prin uscare, se pot produce
noi deformări, datorită contragerii diferite a lemnului timpuriu şi târziu. Procedeul nu se poate
aplică în cercetările de natură ecologică sau de genetică forestieră, în care este necesară o
precizie ridicată, putându-se utiliza cu succes în lucrările de estimare a biomasei.
Metoda hidrostatică. Se determină valorile masei probelor în aer liber şi cufundate în
apă sau valorile masei apei înainte şi după cufundare, volumul acestora calculându-se în
funcţie de masa lichidului înlocuit (densitatea apei se consideră 1 g/cm3). În cazul în care
probele au o umiditate redusă, rezultatele sunt afectate de erori cauzate de pătrunderea
lichidului în lemn, motiv pentru care acestea trebuie izolate cu un strat subţire de parafină.
Metoda xilometrică se bazează pe faptul că prin cufundarea în lichidul aflat într-un
xilometru, probele de lemn vor disloca din acesta volume de lichid egale cu volumele proprii.
Măsurând de fiecare dată volumul cu care a crescut de fiecare dată lichidul faţă de nivelul
iniţial, se determină volumul fiecărei probe în parte. Metoda xilometrică prezintă aceleaşi
neajunsuri ca şi cea hidrostatică.
Metoda volumometrului cu mercur. Dintre numeroasele tipuri de volumometre
concepute, volumometrul cu mercur, (tip Breuil) (fig. 7) este cel mai cunoscut. Aparatul,
montat pe un postament, este format dintr-un corp metalic a, care nu amalgameză cu
mercurul. Lateral, este prevăzut cu o piesă cilindrică, în care se deplasează un piston cu
vernier b, cu gradaţii în cm3, acţionat de o manivelă. În partea superioară, aparatul prezintă un
capac, aflat în legătură cu un tub capilar cu semn indicator de nivel c. În vederea efectuării de
terminării, se deşurubează capacul cu tubul capilar şi se introduce în aparat o cantitate de
mercur.
După ce capacul se montează la loc, se acţionează pistonul astfel ca mercurul să urce până la
semnul indicator de pe tubul capilar, moment în care se face prima citire a volumului. După
citire, mercurul este relaxat, prin deplasarea spre exterior a pistonului şi, în aparat, se
introduce şi proba căreia trebuie să i se stabilească volumul. Acţionând din nou asupra
pistonului, se readuce mercurul la nivelul indicat anterior de semnul de pe tubul capilar şi se
face a doua citire a volumului. Diferenţa dintre două citiri reprezintă volumul probei.

Fig. 7 Volumometrul tip Breuil. a – corpul

aparatului, b – piston cu vernier, c – tub capilar cu
semn indicator

Precizia determinărilor se cifrează la 0,003-0,001

cm3. Metoda nu dă însă rezultate în cazul speciilor
cu pori mari, aceştia putându-se umple cu mercur
şi volumul probelor diminuându-se în mod
corespunzător. Se întâmplă de asemenea
impedimente în timpul executării măsurătorilor, ca
şi la manipularea probelor, legate de toxicitatea
mercurului.
Din cauza diferitelor neajunsuri arătate,
determinarea masei volumice cu ajutorul
metodelor, hidrostatică, xilometrică şi a
volumometrului cu mercur sunt tot mai rar
utilizate.
Metoda saturaţiei, pusă la punct de Keylwerth, R. (1954) şi Smith, D. M. (1955), este
utilizată pe scară largă în prezent la evaluarea densităţii convenţionale a probelor de
dimensiuni mici, fiind recomandată, atât de precizia înaltă, cât şi de randamentul ridicat al
determinărilor.
Se consideră o probă de lemn de mici dimensiuni, din care s-au îndepărtat substanţele
extractibile în totalitate şi pentru care masa substanţei lemnoase este egală cu masa probei în
stare anhidră (m sl = m0 ). Volumul maxim al acesteia se obţine însumând volumele de
substanţă lemnoasă V sl şi respectiv de apă V a conţinute:
V max = V sl + V a (30)
Dacă probei examinate i se cunoaşte masa în stare absolut uscată m0 şi masa în stare de
saturaţie m max (când lemnul are umiditatea maximă) şi dacă se ţine cont de faptul că
densitatea apei distilate la temperatura de 200 C este 1 g/cm3, volumul de apă va fi.
V a = mmax – m0 (31)
Având în vedere relaţia de calcul a densităţii substanţei lemnoase (1), precum şi egalitatea m sl
= m0 , relaţia devine:

m0
V max = + mmax − m0
ρ sl

Scriind relaţia de calcul a masei volumice convenţionale:

m0
ρc = (32)
m0
+ mmax − m0
ρ sl

care poate lua şi forma:

 1
ρc =
mmax
+ m0 − 1
m0

şi făcând înlocuirea ρ sl = 1,53 g/cm3, se obţine expresia:

1
ρc = (33)
mmax
− 0,3464
m0

mmax
Raportul este denumit de Dumitriu-Tătăranu, I. (1972) indice de saturaţie a
m0
lemnului, autorul concepând şi o nomogramă pentru determinarea densităţii convenţionale în
funcţie de valoarea acestuia. (fig. 8).

Fig. 8 Nomogramă pentru determinarea densităţii

convenţionale a lemnului, în funcţie de indicele de
saturaţie

Se remarcă din relaţia (33) că metoda saturaţiei

folosită la determinarea densităţii convenţionale a
eşantioanelor de dimensiuni mici şi aplicabilă la
cercetările utilizând probele de creştere extrase cu
burghiul Pressler, nu necesită măsurarea directă a
volumului, ci se rezumă la evaluarea masei probelor de
lemn având un conţinut maxim de umiditate şi respectiv,
a masei lor în stare absolut uscată, ale căror valori sunt
uşor de determinat.
În vederea efectuării determinărilor din probele
supuse analizei se îndepărtează substanţele extractibile. În acest scop, substanţele solubile în
solvenţi organici (oleorezine, grăsimi, ceruri, ş.a.) se elimină prin extracţie cu un amestec de
alcool-benzen (o parte alcool etilic 96 % vol. şi două părţi benzen) cu ajutorul aparatului
Soxhlet. Substanţele hidrosolubile (taninuri, acizi organici, coloranţi, etc.) se elimină prin
înlocuirea repetată a apei folosite la imersia probelor pentru realizarea saturaţiei.
Saturarea cu apă se efectuează prin cufundarea probelor într-un vas cu apă distilată,
aşezat în exsicator sub vid intermitent sau continuu şi ţinerea lor în această stare la
temperatura camerei timp de 15 zile, sau recurgând la fierbere, uneori sub presiune, până la 48
de ore. Indiferent de procedeul folosit pentru saturarea cu apă, în final, probele imersionate se
supun la vid timp de 1-2 ore, pentru eliminarea completă a bulelor de aer.
După determinarea masei probelor de lemn saturate cu apă, se determină masa acestora
în stare anhidră. În acest scop, probele se usucă într-o etuvă termoreglabilă până ce ajung la
masa constantă.
O variantă a metodei saturaţiei, propusă de Horodnic, S.A. (1998), constă în
determinarea densităţii convenţionale a lemnului executând două cântăriri ale probelor de
lemn saturate cu apă, prima în aer liber M 1 şi a doua după cufundare completă în apă distilată
M 2 , utilizând relaţia:
 M2
ρ c = k. (34)
M1 − M 2

unde:
ρ sl .ρ a
k= (35)
ρ sl − ρ a

În relaţia (35), ρ sl este densitatea substanţei lemnoase (1,530 g/cm3), iar ρ a densitatea apei
distilate (1,000 g/cm3), prin înlocuire rezultând k = 2,8868 g/cm3.
Metoda densitometrică. În ultimele cinci decenii s-au făcut progrese importante în ceea
ce priveşte cunoaşterea unor caracteristici de detaliu ale lemnului, inclusiv a densităţii lui,
folosind metode de lucru bazate pe absorbţia de către acesta a radiaţiilor β, γ şi îndeosebi X.
Investigaţiile efectuate cu ajutorul radiaţiilor X s-au dovedit a fi foarte fructuoase, deschizând
noi orizonturi pentru studiul calităţii lemnului şi al surselor de variaţie a acesteia. Un aport
deosebit în dezvoltarea investigaţiilor efectuate cu ajutorul radiaţiilor X l-a adus Polşge, H.
(1963, 1966), prin punerea la punct a unei metode de măsurare a densităţii lemnului în
interiorul probelor de creştere, denumită metoda densitometrică. Ulterior, metodei i s-au adus
o serie de ameliorări, atât în ce priveşte concepţia, cât şi sub raportul tehnicii de măsurare şi
de prelucrare a datelor.
În anul 1973, de exemplu, Keller, R. şi Xeuxet, D. au elaborat o metodă de determinare a
valorilor microdensitometrice şi de prelucrare a lor cu ajutorul ordinatorului (Perrin). În anul
1984, Perrin, J. R. şi Ferrand, J. Ch. Au pus la punct un aparataj original, cuprinzând în
principal un microdensitometru şi un instrument de măsurare simultană a diametrelor
tangenţiale şi longitudinale ale carotelor, ambele utilizând microprocesoare, care permit
determinări rapide, precise şi de mare serie.
În principiu, metoda densitometrică recurge la expunerea carotelor de sondaj la un
fascicul de raze X, care, fiind absorbite diferenţiat, în funcţie de variaţia structurii şi densităţii
în cuprinsul inelelor anuale, permit obţinerea pe film fotografic, a unor imagini caracteristice,
pe care se pot observa, distinct, limitele creşterilor şi aspectul zonelor de lemn timpuriu şi
târziu.
Radiografiile sunt explorate cu ajutorul unui aparat numit microdensitometru. Acesta
înregistrează grafic variaţiile densităţii optice, obţinându-se profilele densitometrice. Se
menţionează că densitatea optică sau logaritmul zecimal al opacităţii unei imagini fotografice,
este proporţională cu logaritmul dozei de iradiere şi este în relaţie liniară cu variaţia densităţii
lemnului.
Profilele densitometrice odată realizate, urmează efectuarea, pe acestea, a măsurătorilor,
după care se trece la prelucrarea datelor obţinute. Aparatura de care se dispune actualmente
permite automatizarea integrală a operaţiilor, pornind de la negativul fotografic.
În figura 9 se prezintă aspectul unui profil densitometric. Pe abscisă este redată lăţimea
inelelor anuale, în succesiunea conformă aceleia din carotele de sondaj, iar pe ordonată
valorile densităţii.
Fig. 9 Profil densitometric: 1..6 inele anuale; M 1 …M 6 – densităţi maxime anuale; m1 ..m6 –
densităţi minime anuale

Pornindu-se de la profile densitometrice se pot determina lăţimea inelelor anuale,

densitatea maximă anuală, densitatea minimă anuală, lăţimea lemnului cu densitate mai mare
sau egală cu o densitate de referinţă (de exemplu, o,500 g/cm3), proporţia din lăţimea inelelor
anuale cuprinsă între anumite nivele de densitate, sau proporţia din lăţimea inelelor anuale
superioară unei densităţi de referinţă.
O condiţie de bază pentru evitarea erorilor de măsurare este ca grosimea carotelor să fie
perfect constantă (5 mm).
Valorile densităţii determinate cu ajutorul metodei densitometrice corespund umidităţii
lemnului de 8-10 %, iar densitatea de referinţă pentru întreaga carotă se consideră densitatea
convenţională, stabilită prin metoda saturaţiei.

DETERMINĂRI CU AJUTORUL PILODINEI

Pilodina este un instrument cu ajutorul căruia se măsoară adâncimea de pătrundere în

lemn, a unui ac mobil, sub acţiunea unui resort, care îi imprimă, obişnuit, o forţă de impact de
80 kJ/m2. De regulă, acul are diametrul de 2,5 mm şi lungimea de 15-25 mm. O scară gradată
permite citirea adâncimii de pătrundere. Forţa de impact, se obţine prin armarea pilodinei, în
care scop aceasta se presează pe o suprafaţă rigidă, până când tija de percuţie, solidară cu acul
mobil, cu care este pre4văzută, ajunge la capătul cursei şi este blocată. La efectuarea
determinărilor, pilodina se orientează perpendicular pe trunchi şi se declanşează tija de
percuţie, care imprimă acului mobil o deplasare liniară, făcându-l să pătrundă în lemn.
Măsurătorile se efectuează la arborii în picioare, la înălţimea de 1,30 m faţă de nivelul solului,
dar pot interesa şi în cazul buştenilor. După Rozenberg, P. şi Van de Sype, H. (1994), pilodina
este un instrument care permite determinarea pe cale indirectă a densităţii lemnului. Autorii
au studiat variabilitatea genetică a relaţiei între adâncimea de pătrundere a acului pilodinei şi
circumferinţa trunchiului, în cazul unor arbori de molid cu vârsta de 15 ani, la nivel de
provenienţă, familie (semifraţi) şi clonă. A rezultat că, în toate cazurile avute în vedere,
adâncimea de pătrundere creşte liniar cu circumferinţa trunchiului, ecuaţiile de regresie având
însă, la fiecare din cele trei niveluri, coeficienţi diferiţi.
Valorile adâncimii de pătrundere a pilodinei depind de asemenea de o serie de alte
caracteristici principale ale lemnului, cum sunt: duritatea, umiditatea, rezistenţa la întindere,
compresiune şi forfecare. În acelaşi timp ele sunt influenţate de diametrul acului mobil şi de
energia de impact.
Hoffmeyer, P. (1979) consideră pilodina un instrument de testare nedistructivă, cu
ajutorul căreia se determină rezistenţa la şoc a lemnului.

DENSITATEA LEMNULUI CU VOLUM SPAŢIAT

MASA STERULUI

Determinarea se efectuează prin cântărire, lemnul fiind stivuit în figuri geometrice şi

având un volum spaţiat, exprimat în steri. Pentru cântărire se foloseşte o basculă, de sarcină şi
precizie adecvate volumului de lemn supus măsurătorilor.

DENSITATEA ÎN VRAC

Determinarea densităţii în vrac constă în principiu în cântărirea unei cantităţi cu volum

spaţiat de 1 m3, din lemnul sub formă de particule, respectiv de rumeguş, tocătură, aşchii,
talaş.
Pentru determinare se foloseşte o ladă cu volumul interior de 1 m3 şi o basculă zecimală
obişnuită, pentru sarcina maximă de 500 kg, cu precizia de 0,5 kg.
Lada se cântăreşte în prealabil goală, după care se umple cu lemnul sub formă de
particule de analizat, iar când este plină, produsul se nivelează la partea superioară, cu ajutorul
unei scânduri, fără a se presa. După nivelare, lada se cântăreşte din nou.
Calculul densităţii în vrac se efectuează cu relaţia:

m Lp − m Lg
ρv = [kg/m3 sp ] (36)
Vp

în care m Lp este masa lăzii pline cu lemn sub formă de particule, m Lg – masa lăzii goale şi V p
– volumul spaţiat al lemnului sub formă de particule (1 m3 sp ).

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DENSITATEA

Cercetările întreprinse asupra densităţii lemnului au pus în evidenţă dependenţa acesteia

de o serie de factori de influenţă.
Specia lemnoasă influenţează densitatea lemnului ca urmare a deosebirilor privind
natura, mărimea şi proporţia de participare a elementelor anatomice în componenţa acestuia.
Limitele de variaţie în funcţie de acest factor sunt relativ largi. Luând în consideraţie lemnul
în stare anhidră, după Suciu, P. N. (1975), la speciile răşinoase valorile sunt cuprinse între
0,25 şi 0,90 g/cm3. La speciile foioase limita superioară ajunge la 1,47 g/cm3.
Lemnul cu densitatea cea mai mare (ρ 16 = 1,302 g/cm3) este cel de guaiac (Guajacum
officinale), iar cel cu densitatea cea mai mică (ρ 0 = 0,116 g/cm3) este cel de balsa (Ochroma
boliviana). În cazul speciilor lemnoase europene, domeniul de variaţie este cuprins între 0,25
şi 1,0 g/cm3.
La speciile forestiere din România, după Ghelmeziu, N. G. şi Suciu, P. N. (1959),
densitatea lemnului uscat la aer (ρ 15 ), variază între 0,35 şi 0,98 g/cm3. Autorii disting la noi,,
aşa după cum s-a arătat anterior, specii cu lemn uşor, cu lemn potrivit de greu şi cu lemn greu.
În cazul principalelor specii forestiere autohtone, densitatea convenţională variază între 0,300
şi 0,620 g/cm3.
Provenienţa. Un factor cu influenţă puternică asupra densităţii îl constituie provenienţa
diferitelor specii. Studiind 50 provenienţe de molid din întregul areal al speciei în România,
Dumitriu–Tătăranu, I. (1983) stabileşte, la specia respectivă, un domeniu foarte larg de
variaţie a densităţii convenţionale, această caracteristică măsurând între 304,3 kg/m3 la
provenienţa Rucăr –Richite şi 402,5 kg/m3 la provenienţa Gura-Humorului – Valea-Largă.
După acelaşi autor, în conformitate cu unele date, neasigurate însă statistic (din cauza
împrăştierii ridicate a rezultatelor în interiorul grupelor de provenienţe comparate), la
provenienţele din Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni densitatea convenţională ar fi mai mare
decât la cele din Carpaţii Meridionali. Existenţa unor valori superioare în Carpaţii Orientali de
Nord, comparativ cu Carpaţii Meridionali este de asemenea semnalată de Stănescu, V. şi
Şofletea, N. (1998).
Subliniind importanţa variabilităţii intraspecifice a proprietăţilor lemnului în raport cu
originea geografică a provenienţelor, Stănescu, V. (1983), semnalează faptul că la Pinus
elliottii, în continentul american, densitatea convenţională se micşorează de la sud la nord şi
de la est la vest. Se menţionează totodată că numeroase însuşiri ale lemnului se transmit pe
cale sexuată la descendenţi. Experienţele arată astfel că eritabilitatea densităţii (capacitatea de
transmitere ereditară a acesteia de la părinţi la descendenţi) este deosebit de mare. În
perspectivă se întrevede deci posibilitatea de a se aplica măsuri la scară de producţie pentru
îmbunătăţirea calităţii lemnului. Se menţionează în acest sens că, actualmente, prin criteriile
care se cer a fi luate în considerare la alegerea arborilor plus se numără şi densitatea lemnului.
Condiţiile de vegetaţie joacă şi ele un rol important în ceea ce priveşte variaţia densităţii.
În cazul molidului, rezultatele cercetărilor privind influenţa latitudinii asupra densităţii
lemnului rămân în general neconcludente, dar se admite că proprietatea în cauză este
influenţată de altitudine (densitatea scăzând odată cu aceasta din urmă). Se admite totodată
influenţa acţiunii conjugate a latitudinii cu altitudinea.
La larice a fost pusă în evidenţă variaţia densităţii convenţionale cu altitudinea. În
legătură cu aceasta s-a mai remarcat, concomitent, descreşterea proporţiei de lemn târziu de la
47,3 % la provenienţa de mare altitudine Sinaia-Brâna lui Răducu, la 26,66 % la provenienţa
de mică altitudine Vidolm-Trascău (Dumitriu-Tătăranu, I. ş.a. citat de Stănescu, V. şi
Şofletea, N. (1998).
După unele date (Ugolev, B. N., 1986), la speciile de răşinoase în condiţii de vegetaţie
mai puţin favorabile densitatea se măreşte, în timp ce la speciile foioase, ca mesteacăn, plop
tremurător, densitatea are valori superioare acolo unde condiţiile de vegetaţie sunt mai bune.
Tot aşa , la molid densitatea ar fi mai mare la arborii dominaţi decât la cei dominanţi, ca şi la
exemplarele din arboretele mai dese decât la cele din arboretele rărite. La pin silvestru, molid,
mesteacăn, arborii vegetând izolaţi sau în arborete rărite şi având trunchiul cu conicitate mare
ar prezenta densitate mai redusă. Cercetări efectuate la speciile răşinoase au dus de asemenea
la concluzia că unele măsuri silviculturale urmărind sporirea creşterii arboretelor (executarea
de lucrări de îngrijire, aplicarea îngrăşămintelor) au ca efect micşorarea densităţii lemnului.
Influenţa negativă a îngrăşămintelor este semnalată de Giurgiu, V. (1979).
Caracteristicile arboretelor. În arboretele echiene, constituite practic numai din arbori
de aceeaşi vârstă, densitatea diferă între limite foarte reduse de la un arbore la altul, în schimb
în arboretele pluriene, în care arborii aparţin tuturor categoriilor de vârstă, aceasta diferă între
limite relativ largi. Studii efectuate de exemplu în molidişuri echiene au pus în evidenţă valori
ale coeficientului de variaţie mergând până la 11 % în timp ce molidişuri pluriene, în care
densitatea oscilează între 350 şi 475 kg/m3, coeficienţii de variaţie au valori mult mai mari
(Ugolev, B.N., 1986).
 La arboretele tinere ai căror arbori au în componenţa lor numai lemn juvenil, nu au fost
puse în evidenţă variaţii semnificative sub raportul densităţii.
Prin reducerea accentuată a consistenţei, ca urmare a răriturilor de intensitate exagerată
(sau din cauza producerii unor fenomene naturale), se produce o accelerare a creşterii, inelele
anuale devenind mai late şi densitatea micşorându-se, rezultând astfel necesitatea
intervenţiilor moderate în arboret, pentru a se putea obţine lemn de bună calitate.
Caracteristicile arborilor. Una din caracteristicile arborilor care influenţează calitatea
este vârsta. După Dumitriu-Tătăranu, I. (1983), la molid, densitatea convenţională creşte
odată cu vârsta arborilor. Pe baza rezultatelor măsurătorilor efectuate la înălţimea de 1,30 m
faţă de nivelul solului, rezultate care atestă creşterea valorilor acesteia dinspre măduvă spre
exteriorul trunchiului, a fost stabilită ecuaţia de regresie:

y = 0,794 . x +78,486. (37)

în care y reprezintă densitatea convenţională a lemnului format între 40-80 ani, iar x
densitatea convenţională a lemnului format între 0-40 ani.
Estimarea densităţii convenţionale a lemnului realizat la finele ciclului de producţie de
80 ani în funcţie de densitatea convenţională înregistrată la vârste mai mici, folosind relaţia
(37) , reprezintă în test precoce, cu ajutorul căruia se poate prognoza valoarea densităţii
lemnului la vârsta exploatabilităţii.
În arboretele de echiene de molid cercetate în nordul Carpaţilor Răsăriteni, Horodnic,
S.A. (1998) remarcă faptul că după o majorare rapidă, la început, în zona lemnului juvenil, a
densităţii convenţionale, urmează o porţiune cu valori aproape constante, pentru ca, în final,
să survină o nouă creştere, această dinamică fiind aproximativ asemănătoare la toate nivelurile
pe trunchi. Dacă în cazul menţionat anterior, creşterea densităţii era continuă, acum ea
prezintă pentru o perioadă de timp un caracter staţionar. Activarea creşterii densităţii în final
şi formarea în zona periferică a trunchiului a unor inele anuale cu lemn din ce în ce mai dens
sunt puse de autor pe seama tendinţei arborilor de a-şi consolida la maturitate structura de
rezistenţă la solicitările externe, în concordanţă cu greutatea proprie din ce în ce mai mare.
După rezultatele altor cercetători (Ugolev, B.N., 1986), la molid creşterea continuă a
densităţii de-a lungul razei pe secţiunea transversală a arborilor ar fi caracteristică numai
arboretelor de clase superioare de producţie, în timp ce în cazul arboretelor din clase
inferioare de producţie , această caracteristică ar creşte numai până la 2/3 din lungimea razei,
după care în continuare, , spre periferia trunchiului ar începe să se micşoreze. La mesteacăn şi
plop, densitatea ar creşte continuu de la măduvă până la cambiu, pe când la stejar şi fag, pe
aceeaşi direcţie, aceasta ar descreşte.
La larice, după Dumitriu-Tătăranu, I. (1983), rezultatele măsurătorilor efectuate în
arboretele naturale cu vârste de peste 120 ani demonstrează faptul că în zona lemnului juvenil,
respectiv până la 25 ani, valorile densităţii convenţionale se majorează, sporul fiind mai
accentual în primii 9 ani. Între 25 şi 70 ani densitatea se menţine la cote ridicate relativ
constante, după care însă aceasta începe să se micşoreze, ajungând ca la vârste ridicate (115)
ani, să atingă valori mai mici chiar decât cele caracteristice lemnului juvenil. De reţinut că,
după autorul citat, majorarea pe rază a densităţii convenţionale începând de la axa trunchiului,
ca şi perioada de stabilizare ulterioară a valorilor acestei caracteristici, ar fi valabile la un
număr mare de specii şi s-ar repeta şi la celelalte secţiuni pe înălţimea trunchiului.
În ceea ce priveşte variaţia cu înălţimea arborilor, se afirmă că densitatea ar lua valori
mai reduse la înălţimi mai mari ale trunchiului.
Lemnului de duramen îi corespund valori mai mari ale densităţii convenţionale celui de
alburn. Determinările referitoare la aceste două părţi componente ale secţiunii transversale a
trunchiului, efectuate la arborii de 15 ani, din speciile Quercus robur şi Q. alba (Rink, G., Mc
Bride, F.D., 1993), au condus astfel la valori ale acestora cifrate la 0,55 şi respectiv 0,51
g/cm3 în cazul primei specii şi la 0,57 şi respectiv 0,54 g/cm3 în cazul celei de-a doua. În
interiorul fiecărei specii, eritabilitatea densităţii convenţionale, atât pentru duramen cât şi
pentru alburn, are valori ridicate (h2>0,60). Totodată s-a remarcat că valorile densităţii
convenţionale ale lemnului de duramen şi alburn scad la înălţimi şi diametre mai mari ale
arborilor.
Lăţimea inelelor anuale influenţează densitate în mod diferit, în raport de specia
lemnoasă. La speciile răşinoase, odată cu creşterea lăţimii inelelor anuale, de3nsitatea
lemnului descreşte, cauza constituind-o diminuarea proporţiei de lemn târziu şi respectiv a
proporţiei de traheide cu pereţi groşi, în timp ce proporţia de lemn timpuriu, ca şi a traheidelor
cu pereţii subţiri se majorează. În mod constant la speciile foioase, exceptând cazul celor cu
porii aşezaţi împrăştiaţi, creşterea lăţimii inelelor anuale este însoţită de creşterea densităţii,
întrucât, de această dată, concomitent, creşte proporţia de lemn târziu şi se măreşte proporţia
celulelor cu rol de rezistenţă cu pereţi groşi (fibrelor). De reţinut, că după date prezentate de
Filipovici, J. (1965), lemnul târziu din cuprinsul inelelor anuale are o densitate mai mare de
1,5-3 ori decât lemnul timpuriu. O concluzie asemănătoare se degajă şi din valorile densităţii
convenţionale ale lemnului timpuriu şi lemnului târziu menţionate de Suciu, P. (1975) (tab. 6).

Valori medii ale densităţii convenţionale corespunzătoare lemnului timpuriu (ρ cltp ) şi lemnului
târziu (ρ cltz )
Tabelul 6
Raportul
Specia ρ cltp ρ cltz ρ cltz
ρ cltp
Pin silvestru 0,343 0,830 2,4
Molid 0,307 0,601 1,96
Brad 0,277 0,625 2,3
Duglas 0,290 0,820 2,8
Larice 0,350 0,880 2,8
Stejar 0,330 0,925 2,81
Frasin 0,370 0,814 2,21
Paltin 0,502 0,750 1,50
Fag 0,502 0,935 1,86
Tei 0,361 0,566 1,57

Umiditatea lemnului constituie unul din factorii principali care influenţează densitatea
lemnului.
Conţinutul de umiditate a lemnului, care, aşa după cum s-a arătat, poate ajunge la valori
apreciabile, majorându-se, conduce la sporirea s4emnificativă a densităţii acestuia. În ceea ce
priveşte însă volumul, cel de-al doilea factor care se ia în considerare la calculul densităţii,
influenţa cestuia este mult mai mică, întrucât creşterea lui se manifestă numai în intervalul în
care are loc creşterea cantităţii de apă legată, după care, în domeniul apei libere, când masa
continuă să se micşoreze, mărimea sa rămâne constantă.
Relaţiile (7) şi (8), ca şi nomograma reprezentată în figura 13 permit determinarea
densităţii la orice umiditate a lemnului pornind de la densitatea în stare anhidră. Se constată,
urmărind nomograma, că odată cu creşterea umidităţii, lemnul cu o valoare a densităţii în
stare anhidră mai mică de 1,2 g/cm3 înregistrează un spor continuu al densităţii. Se remarcă
totodată faptul că, în domeniul apei legate, densitate înregistrează o variaţie cu umiditatea
mult mai mică în comparaţie cu variaţia corespunzătoare domeniului apei libere (la umidităţi
mici ale lemnului, curbele de variaţie a densităţii au o înclinare mult mai redusă decât la
umidităţi mari). În cazul lemnului cu valori ale densităţii în stare anhidră de peste 1,2 g/cm3,
parametrul respectiv creşte numai la valori ale umidităţii ce depăşesc punctul de saturaţie a
fibrei.

APLICAŢII PRIVIND DETERMINAREA DENSITĂŢII, ALE METODEI PROBELOR DE

CREŞTERE EXTRASE CU BURGHIUL PRESSLER ŞI METODEI DENSITOMETRICE

Cercetările întreprinse până în prezent au scos în evidenţă oportunitatea utilizării

metodei de eşantionaj nedistructiv (arborii supuşi determinărilor nu trebuie doborâţi), bazată
pe măsurători întreprinse pe probe de creştere extrase cu burghiul Pressler, precum şi
însemnătatea metodei densitometrice, în determinările privind densitatea, demonstrând că
rezultatele obţinute pe această cale au o precizie satisfăcătoare (Nepveu, G., 1988). Pe de altă
parte, densitatea fiind legată strâns de multe din proprietăţile fizice, mecanice şi tehnologice
ale lemnului se poate afirma că metodele respective permit, indirect, să se obţină informaţii
referitoare şi la celelalte însuşiri ale acestuia.
Dintre investigaţiile la efectuarea cărora se face uz de aceste determinări se menţionează
cele privind influenţa asupra calităţii lemnului şi a intervenţiilor silvotehnice (lucrări de
îngrijire, fertilizări, irigaţii, desecări) şi a unor agresiuni suferite de pădure (atacuri ale
ciupercilor patogene şi insectelor dăunătoare, stresului climatic,, poluanţi, eventuale erori de
conducere a arboretelor), ele înlesnind localizarea în timp a fenomenelor studiate şi corelarea
dinamicii acestora cu acţiunea diferiţilor factori de influenţă. În virtutea avantajelor asigurate
ce decurg atât din caracterul nedistructiv, cât şi din posibilitatea de a fi efectuate măsurători
de mare serie, rapide şi precise, determinările respective permit relevarea diferenţelor, sub
raport statistic, în legătură cu acest parametru pentru specii diferite , dar şi în interiorul
aceleiaşi specii, între grupele de indivizi, ceea ce le face aplicabile în lucrările de ameliorare
genetică a calităţii lemnului.
Pentru estimarea densităţii le un anumit nivel al trunchiului, ca şi a aceleia a întregului
trunchi, în literatura de specialitate (Dumitriu-Tătăranu, I., 1983) se fac o serie de
recomandări, ţinându-se cont de faptul că, îndeosebi la arborii bătrâni, această proprietate
suferă variaţii importante, atât pe direcţia radială de la măduvă spre cambiu, cât şi pe direcţie
longitudinală, de la bază spre vârf (la arborii tineri, alcătuiţi aproape numai din lemn juvenil,
diferenţele sunt practic neglijabile).
În principiu, în cadrul cercetărilor privind variaţiile regional-geografice ale calităţii
lemnului, este suficient să se facă determinări pe probe de creştere prelevate numai de la
înălţimea de 1,30 m deasupra solului, acestea permiţând evidenţierea influenţei diverşilor
factori asupra densităţii. Trebuie însă ţinut cont de faptul că la unul şi acelaşi nivel al
trunchiului există o variaţie a densităţii în funcţie de direcţia radială considerată, motiv pentru
care, la nivelul trunchiului ales, trebuie prelevate două probe pe direcţii opuse. Probele
extrase, conţinând pe lungime zone cu densităţii diferite, se împart într-un număr de
segmente, care se vor supune separat determinărilor de laborator. Valoarea medie
corespunzătoare celor două probe, de la nivelul ales pe trunchi, se calculează având în vedere
ponderea fiecărui segment de probă în parte, raportată la aria secţiunii transversale a
trunchiului.
Pentru a se elimina erorile cauzate de neomogenităţile lemnului, în cazul când datorită
diametrului mare al arborilor sau din cauza durităţii de asemenea mari a lemnului, nu se pot
obţine probe de creştere de lungime completă de la măduvă până la coajă, se poate face apel
la arborii doborâţi, de la fiecare extrăgându-se , de la nivelul urmărit, câte două carote de
lungime constantă, precum şi câte o rondelă groasă de 3-5 cm. Acesteia din urmă i se
determină densitatea prin xilometrare. Ulterior cu ajutorul perechilor de valori determinate (
câte una pentru carote şi una pentru rondele), se stabilesc ecuaţiile de regresie care permit
calcularea densităţii rondelelor în funcţie de densitatea carotelor, stând astfel la baza estimării
densităţii trunchiului la nivelul la care s-a efectuat eşantionajul.
În cazul determinărilor privind biomasa lemnoasă este necesar să se estimeze densitatea
întregului trunchi al arborilor. Întrucât la arborii vârstnici densitatea probelor de creştere
provenite de la 1,30 m este de regulă mai mare decât cea a întregului trunchi şi astfel ar
rezulta o valoare eronată, mai mare, a biomasei, decât cea reală, densitatea trunchiului se
estimează cu ajutorul unor regresii având la bază carote şi rondele prelevate de la mai multe
înălţimi de pe trunchi şi de la un număr suficient de mare de arbori aparţinând unor clase de
diametre diferite.
Horodnic, S.A. (1988), făcând apel la metoda eşantionajului nedistructiv, a stabilit că, la
molid, în arborete echiene situate în regiunea nordică a Carpaţilor Orientali, variaţia densităţii
convenţionale medii a trunchiului este mult mai mică decât variaţia altor caracteristici
dendrometrice, coeficienţii de variaţie corespunzători (oscilând între 1,6 şi 5,3 %) având
valori mult mai mici comparativ cu cei determinaţi în cazul diametrului de bază (19,1-24,7
%), sau al înălţimii (5,2-13,6 %).
O altă deosebire priveşte structurarea arboretelor în raport cu densitatea convenţională,
care, în raport cu structurarea normală raportată la diametrul de bază şi înălţime, pune în
evidenţă o tendinţă de grupare a unui număr tot mai mare de arbori în clasele centrale de
densitate odată cu înaintarea în vârstă.
În cazul speciei cercetate, densitatea convenţională medie a trunchiului este puternic
corelată (r=0,871) cu densitatea la înălţimea de 1,30 ρ c1,30 , ecuaţia de regresie cu ajutorul
căreia aceasta se poate determina având forma:
ρ clr = 0,033764+0,886232 . ρ c1,30 (38)
Acelaşi autor remarcă de asemenea faptul că biomasa arboretelor , calculată în funcţie
de valorile pe categorii de diametre ale volumului şi densităţii convenţionale, creşte odată cu
vârsta, ca urmare a depunerii la periferia secţiunii transversale a trunchiului arborilor, a unor
inele anuale cu lemn având densitatea mai ridicată.
Cunoaşterea densităţii folosind metoda probelor de creştere prezintă un interes major în
cazul cercetărilor vizând realizarea de arborete de răşinoase (în particular de molid) cu arbori
având lemn cu densitate şi rezistenţe mecanice superioare, apt ca material pentru construcţii,
(şarpante), ca şi în cazul investigaţiilor urmărind obţinerea unei producţii superioare de
biomasă, element cu importanţă inclusiv în ceea ce priveşte utilizările papetare ale materiilor
prime lemnoase (Nepveu, G., 1984).
Alte cercetări, efectuate cu ajutorul aceleiaşi metode a probelor de creştere extrase cu
ajutorul burghiului Pressler, au dus la concluzia că pe această cale se poate reliefa
sensibilitatea arborilor în picioare la acţiunea nefavorabilă a factorilor mediului înconjurător.
Nepveu, G., Bailly, A. şi Coquet, M. (1985) precizează de pildă că arborii de molid, a căror
densitate, determinată în acest mod, este mai redusă, sunt mai expuşi la doborâturile de vânt.
Tot aşa, Nepveu, G., (1988) menţionează, citând unii autori (Monchaus, Ph., Boulet-Gercourt,
B.), că prezenţa crăpăturilor la arborii în picioare, în cazul molidului şi bradului de
Vancouver, este în strânsă corelaţie cu densitatea mai redusă a lemnului lor.
Făcând apel la metoda densitometrică, Polge, H. (1982, 1984) ajunge la concluzia că
fisurile radiale, puse în evidenţă la exemplarele de duglas de 13 şi respectiv 20 ani, apar cu o
probabilitate cu atât mai mare cu cât valorile densităţii minime anuale a lemnului sunt mai
scăzute. În urma observaţiilor efectuate s-a constatat că aceste fisuri sunt localizate în părţile
alburnului cu umiditatea mai redusă şi nu depăşesc decât rareori lăţimea inelelor anuale,
limitându-se de regulă la zona lemnului timpuriu din cuprinsul acestora. Lungimea lor, în
direcţie axială, ajunge la câteva zeci de centimetri. Cauza cea mai plauzibilă a prezenţei
acestui defect, care antrenează pierderi de rezistenţă mecanică, ar fi seceta din unii ani.
Autorul consideră că. Executarea elagajului, valorile densităţii minime anuale ar putea fi
majorate şi în consecinţă fisurile ar putea fi eliminate.
Tot cu ajutorai metodei densitometrice, N e p v e u, G. şi T r a n N g o c, T. (1984) au
analizat legătura dintre densitate şt calitatea suprafeţei scândurilor de duglas rindeluite - o
proprietate tehnologică a lemnului S-a constatat ca atât în cazul uneia şi aceleiaşi scânduri, cât
şi în cazul scândurilor provenire de la arbori diferiţi, calitatea suprafeţei prelucrate este
influenţată în mod determinant de valorile densităţii minime anuale. A rezultat că un spor al
densităţii minime anuale de 0,065 g/cm3, realizat prin lucrări de selecţie, poate conduce la
ameliorarea cu 40 % a criteriului de rugozitate studiat (înălţimea microdenivelărilor este
diminuată cu 7 μm faţă de 18 μm cât au în mod obişnuit acestea).
Folosind metoda densitometrică în cazul unor cercetări întreprinse la molid, Leban, J.,
M. (1995) ajunge la concluzii extrem de interesante în legătură cu variaţia densităţii lemnului
în cuprinsul inelelor anuale, în funcţie de lăţimea acestora. Aşa după cum rezultă din figura
18. autorul a pus în evidenţă, la .specia respectiva, inele anuale având între 1 şi 11 mm lăţime.
Corespunzător acestor clase de lăţime, pe baza rezultatelor măsurătorilor efectuate au fost
trasate 11 profile microdensitometrice. Se observă urmărind mersul curbelor respective că
simultan cu creşterea lăţimii inelelor anuale, are loc o diminuare a valorilor medii ale
densităţii, confirmându-se astfel veridicitatea concluziei referitoare la legătura la speciile
răşinoase dintre cele două caracteristici, menţionată anterior. Totodată, se înregistrează şi o
micşorare a valorilor maxime ale densităţii. Concomitent, are loc micşorarea eterogenităţii
valorilor densităţii, întrucât, pe măsura creşterii lăţimii inelelor anuale, diferenţa între valorile
maxime şi minime ale acesteia se micşorează. De reţinut că modelul de variaţie precizat se
consideră a fi caracteristic speciei, nefiind determinat de condiţiile staţionale.

Fig. 18 Profile microdensitometrice medii, evidenţiind, la molid, variaţia densităţii în

cuprinsul inelelor anuale din clasele de lăţime 1-11 mm.

Alteori, se impune, tot prin standarde, livrarea lemnului având în mod obligatoriu
anumite densităţi, cum este cazul rămăşiţelor şi calotelor de lemn pentru industria celulozei şi
hârtiei. La acestea, se prevăd valori medii ale densităţii diferite de la un trimestru la altul (tab
7), ţinându-se cont de faptul că, sub influenţa factorilor meteorologici, în perioada de timp
considerată lemnul din care provine are umidităţi diferite.
Pe de altă parte, descreşterea umidităţii şi respectiv micşorarea densităţii şi a masei
lemnului interesează în practică, în mod deosebit, ca urmare a implicaţiilor pozitive în ceea ce
priveşte transportul unui lemn mai uşor, întrucât cheltuielile implicate de deplasarea acestuia
se micşorează cu atât mai mult cu cât perioada de păstrare a lui la pădure este mai lungă.
În prezent, pentru precizarea cantităţii de lemn brut dintr-un număr de sortimente livrate
către beneficiar, se utilizează, ca unităţi de măsură, unităţile de masă kilogramul, respectiv
tona. În această grupă intră lemnul pentru mangalizare şi combustibil, lemnul de stejar pentru
extracte tanante, lemnul pentru distilare uscată, materii prime lemnoase pentru industria
celulozei şi hârtiei rezultate la diversele operaţii de prelucrare, lemnul pentru căptuşeli de
mină. Sortimentele în cauză se prezintă sub formă de lemn de steri, buturi greu despicabile,
lemn de crăci, de fusuri subţiri şi vârfuri, de rămăşiţe, capete de lemn, tocătură, aşchii, talaş,
rumeguş.
Utilizarea densităţii şi masei câştigă de asemenea tot mai mult teren în gestionarea
lemnului în domeniul exploatărilor forestiere, metoda cântăririi prezentând avantajul că este
simplă, rapidă şi obiectivă. Pe această cale pot fi depăşite dificultăţile de determinare a
volumului lemnului cu neregularităţi, iar rezultatul obţinut – masa, prin informaţia conţinută,
poate fi mai uşor pusă în legătură cu costurile şi consumul de carburanţi care se înregistrează
în procesele tehnologice de colectare şi transport.
Pentru determinarea volumului de lemn fără coajă (net) V L , pornind de la masa totală,
tot fără coajă, determinată prin cântărire, M T , Kruch, J. (1994) recomandă relaţia:

1 ρT − ρ C
VL = M T . . , (39)
ρT ρ L − ρ C

în care: ρ L , ρ C, ρ T sunt densităţile aparente ale lemnului fără coajă, ale cojii şi ale lemnului cu
coajă.
Aplicarea în practică a cestei relaţii presupune cunoaşterea anticipată a valorilor pentru
fiecare din cele trei categorii de densitate. Se consideră că utilizarea, în condiţii de producţie,
a unor valori medii ale densităţii pentru perioada de vară (aprilie –septembrie) şi respectiv
pentru perioada de iarnă (octombrie – martie) permite obţinerea unor rezultate satisfăcătoare
sub raportul preciziei determinărilor.

UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA LEMNULUI

Din. momentul în care, datorită higroscopicităţii, în lemn îşi fac simţită prezenţa primele
cantităţi de apă prelevate din mediul înconjurător începe să aibă loc şi variaţia dimensiunilor
acestuia. Creşterea dimensiunilor şi volumului, ca urmare a creşterii conţinutului de apă
legată, poartă numele de umflarea lemnului. Contragerea lemnului este o însuşire opusă
umflării, constând în micşorarea dimensiunilor şi volumului, datorită micşorării conţinutului
de apă legată. Dimensiunile minime se înregistrează când lemnul se află în stare absolut
uscată, iar dimensiunile maxime se realizează atunci când acesta conţine o cantitate maximă
de apă legată, respectiv când se află la punctul de saturaţie a fibrei.

CLASIFICARE, SIMBOLURI UTILIZATE, DETERMINARE ŞI EXPRIMAREA

REZULTATELOR

CLASIFICARE ŞI SIMBOLURI UTILIZATE

Se observă, din însăşi definiţiile date, că umflarea şi contragerea pot fi liniare, când
variaţiile suferite de probele de lemn se referă la dimensiunile acestora şi volumice, când
variaţia priveşte volumul probelor.
 În raport cu cele trei direcţii principale de orientare structurală a lemnului, umflarea şi
contragerea pot fi longitudinale, radiale şi tangenţiale.
În lucrările de specialitate, umflarea lemnului se notează cu simbolul α, iar contragerea
lemnului cu simbolul β.
Reglementările în vigoare prevăd determinarea următoarelor categorii de umflare şi
contragere:
- umflarea şi contragerea totale, în procente, considerate pentru întregul domeniu al apei
higroscopice (α max, β max );
- umflarea şi contragerea până la umiditatea normalizată a lemnului (12%) sau până la
umiditatea de echilibru în mediul normal (aerul înconjurător cu umiditatea relativă de 65 ±
5% şi temperatura de 20 ± 2 °C), în procente, considerate numai în domeniul apei
higroscopice (α, β);
- coeficienţii de umflare şi de contragere pentru 1% umiditate (Kα , Kβ ).
În toate aceste trei cazuri, valorile determinate se pot referi atât la umflarea şi
contragerea liniare, cât şi la umflarea şi contragerea volumice. Contragerea liniară se
determină, conform normelor actuale, pe toate cete trei direcţii structurale principale ale
lemnului, pe când umflarea liniară se evaluează numai pe direcţia radială şi tangenţială.
Pentru exemplificarea notaţiilor utilizate, se redau simbolurile privind contragerea totală (β l ,
β r , β t , β v ), contragerea până la umiditatea normalizată (β l , β r , β t , β v ) şi coeficienţii de
contragere (Kβl , K βr , Kβt , Kβv ).
Având în vedere denumirile de umflare şi contragere totale date acestora în cazul
variaţiei dimensiunilor şi volumului pentru întregul domeniu al apei legate, pentru variaţia
până la umiditatea normalizată a lemnului umflarea şi contragerea se consideră parţiale. De
asemenea, tot parţiale sunt şi umiditatea şi contragerea pentru oricare domenii de variaţie a
umidităţii având limita superioară sub W s, acum însă simbolul folosit indicând şi domeniul
respectiv. Spre exemplu, când umiditatea variază între 0 şi 10%, umflarea liniară tangenţială
se notează cu simbolul α t(0-10) .

DETERMINARE
Evaluarea umflării şi contragerii se efectuează, în principiu, determinând dimensiunile,
în direcţiile radială, tangenţială şi, după caz longitudinală, ale unor epruvete cu umiditatea
egală cu cea de saturaţie a fibrei, cu cea de echilibru şi cu zero.
Epruvetele (fig. 1) trebuie să aibă forma unei prisme rectangulare, cu secţiunea pătrată,
cu latura de 20 mm. Lungimea, paralelă cu fibrele, este de 10-30 mm, în cazul determinărilor
privind umflarea şi de 100 mm în cazul
determinărilor privind contragerea.

Fig. 1 Epruvetă pentru determinarea umflării

lemnului

Pentru determinarea dimensiunilor

minime, caracteristice stării anhidre a
lemnului, epruvetele se usucă în etuvă la o
temperatură de 103±20C. Uscarea se
consideră încheiată când diferenţa dintre
două măsurători consecutive, efectuate la
fiecare 2 ore, nu depăşeşte 0,02 mm. Se va
evita producerea fisurilor, care pot influenţa
în mod negativ forma şi dimensiunile acestora.
 Pentru aducerea epruvetelor la umiditatea de echilibru cu mediul considerat normal,
când lemnul are umiditatea de 12 %, acestea se condiţionează. Măsurarea dimensiunilor se
repetă la fiecare 6 ore, după stabilizarea regimului de condiţionare. În final, diferenţa dintre
două determinări trebuie să fie mai mică de 0,02 mm.
Dimensiunile maxime ale epruvetelor, corespunzătoare unei umidităţi mai mari sau cel
puţin egale cu umiditatea de saturaţie a fibrelor, se stabilesc după ce acestea se ţin în apă
distilată, la o temperatură de 20±50C, până când diferenţa dintre două măsurători consecutive
nu depăşeşte 0,02 mm. Cântăririle până la masa considerată constantă se fac din 3 în 3 ore.
Măsurătorile succesive până la atingerea valorilor finale, constante, se fac întotdeauna
pe 2-3 epruvete, abaterile trebuind să nu depăşească 0,01 mm. Dimensiunile epruvetelor care
se usucă pentru a ajunge în stare anhidră se măsoară după răcirea lor prealabilă în exsicator.
Epruvetele crăpate în timpul încercărilor se îndepărtează.
În cazul determinării umflării, epruvetele supuse măsurătorilor sunt mai întâi în stare
anhidră, apoi în echilibru cu mediu normal şi în final la umiditatea de saturaţie a fibrei, în
timp ce în cazul determinării contragerii ordinea celor trei stări se inversează.
Probele de creştere extrase cu burghiul Pressler, aşa după cum dovedit cercetările
întreprinse până în prezent, pot fi folosite cu succes la determinarea contragerii lemnului. O
condiţie de bază care se impune, pentru a se asigura rezultatelor o precizie cât mai ridicată,
este aceea ca, la extracţia din arbore, acestea să fie bine centrate, pentru a urmării perfect linia
razelor şi să nu conţină nici-un fel de defecte ale lemnului. Măsurătorile se pot efectua pe
segmente de probe de o anumită lungime, de exemplu de 10 cm, cu lemn cât mai omogen,
provenit numai din alburn, din duramen, din lemn matur sau din lemn juvenil (fig. 2).
Contragerea radială se determină măsurând lungimea segmentelor de probe. Pentru
determinarea contragerii tangenţiale se măsoară diametrul probelor perpendicular pe direcţia
fibrelor, iar pentru determinarea contragerii longitudinale se măsoară diametrul orientat pe
direcţia fibrelor. Măsurătorile se execută mai întâi pe probele proaspăt extrase din arborii în
picioare, sau îmbibate în acest scop în apă şi după aceea pe probele deshidratate. Uscarea se
face într-o etuvă termoreglabilă, probele fiind fixate în dispozitive prevăzute cu şanţuri
longitudinale şi cu orificii de eliminare a vaporilor de apă, care să permită păstrarea
rectitudinii şi îndepărtarea uşoară a umidităţii. La determinarea contragerilor tangenţiale şi
longitudinale se va ţine cont că zonele de lemn timpuriu şi târziu se contrag diferit, dovadă
fiind faptul că, după deshidratare,
probele prezintă ondulaţii.

Fig. 2 Direcţiile de măsurare la

determinarea contragerii folosind
probele de creştere extrase cu burghiul
Pressler
r - radială; t – tangenţială; l -
longitudinală

Drept urmare, contragerile pe

direcţiile respective se vor determina fie ca medii ale măsurătorilor efectuate, într-un număr
mare de puncte, egal distanţate, şi care nu ţin seama de existenţa celor două zone din
cuprinsul inelelor anuale. Contragerea volumică. Aşa după cum se va arăta în continuare, se
poate calcula însumând valorile contragerilor radiale, tangenţiale şi longitudinale.

EXPRIMAREA RE4ZULTATELOR

Umflarea totală este dată de relaţia:

 a max − a min
α max = .100 [%], (1)
a min

în care α max reprezintă dimensiunile, în mm, sau volumul, în mm3, ale epruvetelor la o
umiditate mai mare sau egală cu cea de saturaţie a fibrelor, iar α min, dimensiunile în mm,
respectiv volumul, în mm3, ale epruvetelor în stare absolut uscată.
Umflarea până la umiditatea de echilibru în mediul normal rezultă din relaţia:

a − a min
α = .100 [%], (2)
a min

în care α simbolizează dimensiunile sau volumul epruvetelor cu umiditatea corespunzătoare

mediului cu umiditatea relativă a aerului 65±5% şi temperatura 20±20C, iar α min are aceeaşi
semnificaţie cu cea di relaţia (1).
Umflarea parţială se determină cu relaţia:

αw −αw
α w −w = 2
.100 [%] (3)
1 2
αw 1

unde w 1 şi w 2 (w 2 > w 1 ) sunt valorile umidităţii între care se produc variaţiile dimensionale
şi volumice, iar α w1 şi α w2 sunt dimensiunile şi respectiv volumul la aceste umidităţi.
Coeficientul de umflare pentru 1% umiditate se determină cu ajutorul relaţiei:

α max
Kα = , (4)
Ws

în relaţia (4) α max fiind umflarea totală, şi w s – umiditatea de saturaţie a fibrelor, egală cu
30%.
Contragerea totală se obţine din relaţia:

α max − α min
β max = .100 [%] (5)
α max

în care α max şi α min au semnificaţiile cunoscute din relaţia (1).

Contragerea până la umiditatea de echilibru în mediul normal se calculează cu relaţia:

α max − α
β= .100 [%], (6)
α max

în care α max şi α au semnificaţiile corespunzătoare relaţiilor (1) şi (2).

Contragerea parţială rezultă din expresia:

αw −αw
β w −w = 2 1
.100 [%], (7)
2 1
αw 2
unde simbolurile w 1 , w 2 , α w1 şi α w2 (w 2 > w 1 ) au aceeaşi semnificaţie ca în relaţie (3).
Coeficientul de contragere pentru 1% umiditate este:

β max
Kβ = , (8)
Ws

în expresia (8), β max fiind contragerea totală şi W s – umiditatea de saturaţie a fibrelor, egală
cu 30 %.
Rezultatele privind umflarea şi contragerea se rotunjesc până la 0,1%, iar cele privind
coeficienţii de umflare şi contragere se rotunjesc până la 0,01% pentru 1% umiditate.

RELAŢIILE PRIVIND UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA, UTIŞIZATE ÎN

CALCULE INGINEREŞTI

CALCULUL UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII VOLUMICE ÎN FUNCŢIE DE

UMFLĂRILE ŞI CONTRAGERILE LINIARE

Considerând o epruvetă în stare absolut uscată şi având volumul şi laturile egale cu

unitatea, după umflare volumul şi laturile acesteia cresc cu α v şi respectiv cu α l , α r , α t ,
putându-se scrie relaţia:
1+α v = (1+α l )( 1+α r )( 1+α t ),
din care rezultă:
α v = (1+α l )( 1+α r )( 1+α t ) – 1.

Efectuând înmulţirile şi neglijând termenii cu valoare foarte mică, obţinem următoarea

relaţie de calcul a umflării volumice:
αv ≡ αl + αr + α t. (9)
În cazul contragerii, volumul şi dimensiunile epruvetei devin mai mici decât unitatea,
ajungând la valorile:
1 – βv ; 1 – βl ; 1 – βr ; 1 – βt ;

Reiese că:
(1 – β v) = (1 – β l ) (1 – β r ) (1 – β t )
sau:
β v = 1- (1 – β l ) (1 – β r ) (1 – β t ).
Dezvoltând parantezele şi eliminând termenii cu valoare mică, la fel ca în cazul anterior,
rezultă ecuaţia contragerii volumice:
β v = βl + βr + βt (10)

RELAŢIILE RECIPROCE ÎNTRE UMFLARE ŞI CONTRAGERE

Se scriu relaţiile generale ale umflării şi contragerii lemnului (exprimate sub formă de
fracţii zecimale), ţinând cont de volumele V 1 , V 2 ale epruvetei, condiţia fiind V 1 < V 2 :

V2 − V1 V − V1
αv = ; βv = 2
V1 V1

se observă că:
α v . V 1 = β v .V 2 (11)
 Pornind de la relaţia (11), se scrie:

V2
αv = β v.
V1

Se efectuează notaţiile V 2 = 1 şi V 1 = 1 - β v şi rezultă că umflarea volumică se poate

determina în funcţie de contragerea volumică folosind următoarea relaţie de calcul:

βv
αv = (12)
1 − βv

Considerând aceeaşi relaţie de calcul (11) se poate de asemenea scrie:

V1
βv = αv
V2

Luând V 1 = 1 şi V 2 = 1 + α v , rezultă următoarea relaţie de calcul a contragerii volumice în

funcţie de umflarea volumică:

αv
βv = (13)
1+ αv
În mod similar se pot deduce relaţiile reciproce dintre umflările şi contragerile liniare.

RELAŢIILE RECIPROCE DINTRE COEFICIENŢII DE UMFLARE ŞI DE

CONTRAGERE

Calculul coeficientului de contragere în funcţie de coeficientul de umflare.

a − a min
Din relaţiile de calcul ale umflării maxime şi contragerii maxime α max = max .100 [%]
a min
α − α min
şi β max = max .100 [%], reiese că:
α max
α max . α min = β max . α max,
respectiv:
α max .α min
β max =
α min
Luând α min = 100 şi α max = 100 + 30K α , se poate scrie:

100.α max
β max =
100 + 30.K α

β max α max
Având în vedere relaţiile K β = şi K α = , rezultă:
Ws Ws
100.K α
Kβ = (14)
100 + 30.K α
Calculul coeficientului de umflare în funcţie de coeficientul de contragere.
Relaţia de calcul a coeficientului de umflare în funcţie de coeficientul de contragere se deduce
în mod similar, rezultând:
100.Kβ
Kα = (15)
100 − 30.K β

RELAŢIA DDE CALCUL PRIVIND UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA

PERPENDICULARE PE FIBRE

Umflarea şi contragerea perpendiculare pe fibre se determină ca medii aritmetice ale

umflărilor, respectiv contragerilor radiale şi tangenţiale.

αr + αt
α⊥ = ; (16)
2

βr + βt
β⊥ = (17)
2

CALCULUL COEFICIENTULUI DE CONTRAGERE VOLUMICĂ ÎN FUNCŢIE DE

COEFICIENŢII DE CONTRAGERE RADIALĂ ŞI TANGENŢIALĂ

Coeficientul de contragere volumică se poate calcula în funcţie de coeficienţii de

contragere radială şi tangenţială cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
K β v = K β r + K β t − 0,3K β t .K β t (18)

CALCULUL CONTRAGERII DUPĂ UNGHIUL θ FAŢĂ DE DIRECŢIA RADIALĂ

Se utilizează direcţia stabilită de Keylwerth, R.:

β θ = β t sin2 θ + β r cos2 θ (19)

DINAMICA UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII

Umflarea şi respectiv contragerea lemnului se produc, aşa după cum s-a arătat,ca urmare
a variaţiei umidităţii lui în domeniul apei legate.
Studiul variaţiei dimensiunilor pune în evidenţă faptul că umflarea nu se produce tot
timpul proporţional cu cantitatea de apă pătrunsă în lemn, observându-se că la începutul
sorbţiei, respectiv în timpul sorbţiei moleculare, are loc un fenomen de contracţie, ilustrat prin
aceea că volumul lemnului umed, conţinând primele cantităţi de umiditate, este mai mic decât
suma lemnului absolut uscat şi al apei, densitatea acesteia din urmă ridicându-se, în
compensaţie, la 1,1 – 1,2 g/cm3. Anterior, se considerau drept cauze ale acestei contracţii
forţele de atracţie electrice foarte mari între dipolii apei disociate şi grupele OH libere.
Explicaţia dată în prezent (Ugolev, B.D., 1986) are la bază noua concepţie privind structura
apei. Conform opiniilor actuale, în compoziţia apei,, în afara moleculelor libere ar participa şi
aşa numiţii clusteri (în lb. engleză ciorchini, îngrămădiri) – agregate de molecule care se
formează şi se degradează treptat. Clusterii au densitatea 0,92 g/cm3, iar apa sub formă de
molecule libere 1,12 g/cm3. Creşterea densităţii apei pătrunse în pereţii celulari şi fenomenul
de contracţie s-ar datora degradării clusterilor de către componentele lemnului şi majorării
proporţiei apei prezente sub formă de molecule neagregate.
Se menţionează că lipsa unor corelaţii perfecte între variaţia umidităţii şi variaţia
dimensională, pusă în evidenţă şi în alte cazuri, nu este întotdeauna pe deplin explicată până
în prezent. Un exemplu în acest sens îl constituie lemnul de larice, la care, la începutul
sorbţiei, (până la umiditatea de 0,7 %) are loc micşorarea dimensiunii pe direcţie tangenţială,
nu creşterea acesteia cum ar fi de aşteptat; fenomenul de contracţie se resimte în acest caz
până când umiditatea ajunge la 5-6%. La epruvetele de pin şi fag, după o creştere
corespunzătoare în lungime până la umiditatea de 20%, la umidităţi mai mari se observă o
scurtare a lor.
În ceea ce priveşte contragerea, la început, cât timp se îndepărtează umiditatea în stare
de vapori şi de pelicule lichide din spaţiile capilare şi mai puţin apa în stare de vapori
disociată dipolic din spaţiile intra şi intermicrofibrilare, aceasta este relativ lentă. După
îndepărtarea întregii cantităţii de apă din spaţiile capilare, contragerea se intensifică.
Pentru calculele practice se admite însă aproximaţia că atât umflarea cât şi contragerea
variază liniar cu umiditatea. Dinamica umflării lemnului, în ipoteza că variaţia dimensiunilor
şi volumului, în domeniul apei legate, este proporţională cu variaţia umidităţii, se prezintă
grafic în figura 3, pentru speciile fag (fig. 3 a) şi pin silvestru (fig. 3 b). Examinând curbele
redate în aceste figuri, pe lângă mersul liniar al umflării se remarcă faptul că, în cazurile date
dimensiunile cresc şi după depăşirea punctului de saturaţie a fibrei. Tot odată variaţia umflării
nu relevă un punct precis de inflexiune în dreptul umidităţii de saturaţie a fibrei, ci pune în
evidenţă o schimbare lentă a direcţiei, într-o zonă de valori superioară acesteia. Cauza ar fi
prezenţa apei libere în golurile celulare chiar mai înainte de a se fi ajuns la cantitatea maximă
de apă legată, ca şi sorbţia neuniformă a umidităţii le piesele de lemn mari. De asemenea, ca
urmare a conţinutului neuniform de umiditate al sortimentelor de lemn, manifestat în practică,
de obicei contragerea începe înainte ca umiditatea medie a acestora să coboare până la punctul
de saturaţie a fibrei.

Fig. 3 Curbele umflării lemnului de fag(a) şi pin silvestru (b)

Histerezisul umflării şi al contragerii. Datorită fenomenului de histerezis, la aceleaşi

valori ale umidităţii lemnului, volumul specific al probelor supuse contragerii este mai mare
decât al celor supuse umflării (fig. 4). Se precizează totodată faptul că, din acelaşi motiv, la
probele de lemn de fag a căror umiditate a fost îndepărtată complet, volumul specific
determinat după contragere este mai mare decât volumul specific iniţial de la începutul
sorbţiei.

Fig. 4 Histerezisul umflării şi al contrageri la molid în funcţie de volumul specific

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA.
CARACTERUL ANIZOTROP AL UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII

Umiditatea lemnului în domeniul apei legate. S-a văzut din cele arătate anterior că
umflarea şi contragerea depind de umiditatea lemnului în domeniul apei legate, fiind corelate
cu fenomenul higroscopicităţii acestuia.
Specia lemnoasă. În afară de umiditate, umflarea şi contragerea sunt influenţate şi de alţi
factori. O influenţă importantă are specia lemnoasă. Pentru ilustrare în tabelul 1 sunt
consemnate valorile coeficientului de umflare volumică, iar în tabelul 2 valorile contragerilor
totale radiale, tangenţiale şi volumice, şi ale coeficienţilor de contragere corespunzători,
pentru o serie de specii forestiere mai importante din ţara noastră.

Valorile coeficientului de umflare volumică ale lemnului unor specii forestiere principale
din România
Tabelul 1
Specia K α v , în % Specia K α v , în %
Brad 0,39 Mesteacăn 0,52
Molid 0,38 Paltin de câmp 0,36
Pin negru 0,49 Paltin de munte 0,33
Pin silvestru 0,40 Plop negru 0,40
Anin alb 0,44 Plop tremurător 0,38
Anin negru 0,42 Salcie albă 0,36
Carpen 0,63 Salcâm 0,45
Cer 0,47 Stejar 0,49
Cireş pădureţ 0,40 Stejar roşu 0,41
Fag 0,58 Tei argintiu 0,48
 Frasin 0,47 Tei cu frunza mare 0,46
Gorun 0,46 Tei pucios 0,54

Valorile contragerilor totale radiale, tangenţiale şi volumice, şi ale coeficienţilor de

contragere corespunzători, pentru câteva specii principale din România
Tabelul 2
Specia Contragerea în %
radială tangenţială volumică
β rmax K βr β t max K β t β vmax K βv
Brad 3,5-4,7 0,13 6,5-8,5 0,26 8,5-14,5 0,39
Molid 3,5-4,5 0,12 6,5-8,5 0,25 8,0-14,5 0,38
Pin silvestru 2,5-6,0 0,14 6,5-9,5 0,27 10,2-14,7 0,41
Fag 4,0-6,8 0,19 10,0-12,5 0,39 15,0-20,0 0,60
Stejar 3,5-7,5 0,15 7,0-13,5 0,29 11,0-17,5 0,45
Gorun 3,8-7,5 0,18 6,5-13,5 0,30 12,0-18,5 0,48

În funcţie de valoarea coeficientului de contragere volumică, conform unor date

semnalate de Filipovici, J. (1965), speciile forestiere sunt împărţite, în următoarele trei
categorii:
 Specii cu contragere mică ( K β r < 45%): pin negru, plop, brad, tei, pin silvestru;
 Specii cu contragere mijlocie ( K β r = 0,45-0,54%): cireş, arţar, larice, mesteacăn, nuc
comun, paltin;
 Specii cu contragere mare ( K β r > 0,54%): fag, tisă, frasin. Stejar, carpen, salcâm.
Direcţiile structurale fundamentale ale lemnului constituie un alt factor cu o puternică
influenţă, diferenţele imprimate de direcţiile radială, tangenţială sau longitudinală cauzând
caracterul anizotrop al umflării şi contragerii acestuia.
În primul rând se remarcă faptul că pe secţiunea transversală se înregistrează cele mai
mari valori ale proprietăţii în speţă, valorile caracteristice direcţiei longitudinale fiind în
schimb foarte reduse. După date menţionate de Suciu, P. (19759, de pildă, între valorile
umflării (contragerii) totale longitudinale, radiale şi tangenţiale, cele ale umflării (contragerii)
totale longitudinale fiind considerate egale cu unitatea, raportul aproximativ, indiferent de
specie, este 1:10:20. Astfel, umflarea longitudinală s-ar cifra la 0,05-0,7%; umflarea radială la
2,2-5,2% la răşinoase şi la 1,2-8,5 la foioase; umflarea tangenţială la 4,0-9,0% la răşinoase şi
la 3-16% la foioase. Din acest exemplu reiese totodată că umflarea (contragerea) variază şi în
cuprinsul secţiunii transversale, pe direcţie tangenţială fiind de circa două ori mai mari decât
pe direcţie radială.
Umflarea (contragerea) reduse pe direcţie longitudinală, comparativ cu cele pe secţiune
transversală, trebuie puse în legătură cu faptul că elementele anatomice ale lemnului sunt
alungite mai cu seamă în lungul tulpinii şi că microfibrilele sunt orientate în principal pe
direcţia axei lungi a celulelor, ceea ce face ca sorbţia sau desorbţia umidităţii din spaţiile intra
şi intermicrofibrilare să conducă la diminuarea (creşterea) dimensiunilor îndeosebi pe secţiune
transversală.
În ceea ce priveşte deosebirile remarcate în cuprinsul secţiunii transversale, valorile net
superioare ale umflării (contragerii) tangenţiale s-ar datora, în cazul unor specii, densităţii mai
mari a lemnului târziu faţă de cea a lemnului timpuriu. Se consideră că o densitate mare
înseamnă o masă sporită a pereţilor celulari, ceea ce antrenează o creştere a cantităţii de apă
legată şi, ca urmare, o creştere a mărimii variaţiei dimensionale. Datele privind valorile
contragerii totale tangenţiale a lemnului din cele două zone, prezentate în tabelul 3, confirmă
acest fapt (la speciile foioase cu pori împrăştiaţi, zona de lemn timpuriu este considerată, în
cazul dat, egală cu prima jumătate a inelelor anuale, iar zona de lemn târziu egală ce cea de a
doua jumătate a acestora).

Date privind contragerea totală tangenţială β r max a zonelor de lemn timpuriu şi târziu
Tabelul 3
Specia Contragerea % Specia Contragerea %
Lemn timpuriu Lemn târziu Lemn timpuriu Lemn târziu
Larice 7,8 9,4 Fag 11,4 11,8
Pin 6,7 7,5 Mesteacăn 8,6 9,3
Molid 6,1 7,4 Plop 9,4 10,6
Stejar 8,4 9,8 Salcie 6,5 6,9

Considerând cazul secţiunii transversale întregi a lemnului, în care zonele de lemn târziu
alternează cu zonele de lemn timpuriu, se constată o influenţă reciprocă a acestora: umflarea
(contragerea) lemnului ca întreg se situează la un nivel inferior zonelor de lemn târziu, luate
separat şi deasupra acelora ale zonelor de lemn timpuriu. În urma măsurătorilor efectuate, în
acest sens, asupra unor microsecţiuni de lemn timpuriu şi a unora de lemn târziu, din alburnul
de pin, a reieşit că, în primul caz, contragerea tangenţială totală s-a cifrat la 9,2 %, iar în al
doilea caz, la 5,5 %. Contragerea tangenţială determinată pe probe din alburnul de pin
conţinând ambele zone a avut valoarea de 8,5 % (Ugolev, B. N., 1986).
Pe direcţie radială, variaţia dimensională, care ar trebui să se constituie ca o rezultantă a
variaţiei celor două zone, este influenţată de prezenţa razelor, diminuându-se pe măsură ce
creşte proporţia acestora în volumul lemnului.
Datorită particularităţilor structurii fine a pereţilor celulari, s-au pus în evidenţă
βt
deosebiri privind raportul dintre contragerea tangenţială şi contragerea radială 〈 〉 şi în
βr
cuprinsul uneia şi aceleiaşi zone (de lemn timpuriu, respectiv de lemn târziu), din cadrul
inelului anual. În cazul lemnului timpuriu, acest raport are valoarea 2-3 la speciile răşinoase
(la larice chiar 5), în timp ce în catul lemnului târziu, acelaşi raport este de circa două ori mai
mic.
S-a remarcat, de asemenea, la nivelul celulelor, o contragere a pereţilor tangenţiali (pe
secţiunea transversală) mai mare decât cea a pereţilor radiali.
Deosebiri în ceea ce priveşte mărimea contragerii s-au pus în evidenţă şi între diferitele
straturi componente ale pereţilor celulari.
αt β
Valorile rapoartelor şi t , aşa după cum se observă în tabelul 4, descresc pe
αr βr
măsură ce densitatea lemnului se micşorează.

αt β
Valorile rapoartelor şi t în funcţie de densitatea lemnului
αr βr
Tabelul 4
Densitatea αt βt
g/cm3 αr βr
0,3-0,5 3,68-1,52 2,22-1,89
0,5-0,7 2,26-1,41 1,92-1,66
0,7-0,9 2,08-1,29 1,75-1,39
0,9-1,1 1,76-1,23 1,55-1,30
 1,1-1,3 - 1,41-1,19

CONSECINŢE ALE UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII

VARIAŢII DIMENSIONALE

Din cauza variaţiei umidităţii şi, implicit, datorită proceselor de umflare şi contragere, se
produc variaţii dimensionale ale lemnului, a căror amploare trebuie bine cunoscută în
practică. O deosebită importanţă prezintă de exemplu cunoaşterea variaţiilor dimensionale în
cazul debitării cherestelei, cunoscând că buştenii rezultaţi din arborii proaspăt doborâţi au o
umiditate foarte ridicată şi piesele ecarisate obţinute ulterior se contrag, micşorându-şi în mod
semnificativ dimensiunile. Având în vedere acest fapt, debitarea se efectuează la dimensiuni
mai mari ale pieselor, ţinând cont de aşa zisele supradimensiuni, care se calculează în funcţie
de mărimea contragerii. În principiu, de exemplu, pentru o scândură rezultată din zona
periferică a unui buştean în stare verde, mărimea supralăţimii va fi dată de produsul dintre
următorii trei factori: lăţimea scândurii după contragere, diferenţa dintre punctul de saturaţie a
fibrei şi umiditatea dorită, şi coeficientul de contragere tangenţială corespunzător speciei.
Dacă lăţimea scândurii după contragere trebuie să fie 200 mm, diferenţa dintre punctul de
saturaţie a fibrei şi umiditatea urmărită este de 13% (28%-15%), iar coeficientul de contragere
tangenţială corespunzător speciei are valoarea de 0,39%, supralăţimea va fi de 10 mm. Se
precizează că dimensiunile nominale prevăzute de standarde pentru piesele de cherestea
corespund unei umidităţii de referinţă a lemnului de 15% la speciile foioase şi de 20% la
speciile răşinoase. Dată fiind umiditatea superioară a buştenilor la debitare, piesele vor avea la
debitare dimensiuni reale, egale cu dimensiunile nominale plus o supradimensiune necesară
contragerii prin uscare. Modul de determinare a supradimensiunilor este consemnat în
standarde.
Variaţiile dimensionale succesive produse sub influenţa variaţiei umidităţii în intervalul
cuprins între starea anhidră şi punctul de saturaţie a fibrei sunt cunoscute sub denumirea de
jocul lemnului. Jocul lemnului constituie un dezavantaj al acestuia, atât în cazul folosirii lui în
construcţii, cât şi în cazul altor utilizări.
Pentru a se evita producerea variaţiilor dimensionale ca urmare a umflării şi contragerii,
concomitent cu aducerea lemnului încorporat în diverse produse la umiditatea
corespunzătoare mediului de folosinţă, în practică se adoptă de asemenea măsuri de stabilizare
dimensională a acestuia.

DEFORMAŢII

Deformaţiile reprezintă modificări ale formei pieselor ecarisate din lemn produse
datorită umflării şi contragerii.
Aşa după cum se remarcă în figura 5 deformaţiile pot afecta secţiunea transversală a
lemnului (deformaţii transversale) sau se pot produce în lungul acesteia (deformaţii
longitudinale). Deformaţiile transversale (fig. 5,a) depind ca mărime de diferenţa dintre
contragerile tangenţiale şi radiale, ca şi de dispunerea inelelor anuale.
Scândurile, cu excepţia celor obţinute prin tăiere pur radială, prin uscare capătă forma de
jgheab, deoarece faţa dinspre exterior a acestora se contrage mai mult decât cea dinspre axa
buştenilor. Mărimea săgeţii deformaţiei depinde de poziţia scândurilor în secţiunea
transversală a buştenilor: la cele provenite dinspre centrul buştenilor săgeata ester mai mare
decât la cele debitate dinspre periferie. Se observă totodată că piesele ecarisate cu secţiunea
transversală pătrată pot devenii romboidale, iar cele cu secţiunea transversală circulară pot
deveni ovoidale. La scândurile debitate radial, contragerile, deşi diferite în direcţiile
tangenţială şi radială, fiind mici, nu se produce o deformare neuniformă a diferitelor straturi
pe grosime.

Fig. 5 Deformaţii ale pieselor de lemn produse din cauza anizotropiei contragerii: A –
deformaţii transversale; B – deformaţii longitudinale; a – în formă de jgheab; b – trapezoidale;
c – romboidală; d – ovoidă; e – pe cant; f – pe lăţime (arcuire); g – răsucire

La unele specii, ca de exemplu la tei, contragerea tangenţială are valori apropiate de cea
radială, motiv pentru care lemnul acestora se deformează puţin prin uscare, fiind indicat
pentru utilizări în care această însuşire este foarte importantă (planşete de desen, ş.a.).
Deformaţiile longitudinale apar ca urmare a diferenţelor de contragere pe lungimea
fibrelor, cauzate de prezenţa în cuprinsul pieselor ecarisate a unor porţiuni cu fibra înclinată,
cu lemn de reacţie, cu lemn de tensiune sau de compresiune, sau cu lemn juvenil. În toate
aceste cazuri, contragerea este mai mare decât contragerea lemnului fără astfel de defecte.
Se precizează că deformaţiile pot fi de asemenea cauzate de existenţa tensiunilor de
creştere, de stivuirea necorespunzătoare ş.a..

TENSIUNI INTERNE DE USCARE

Tensiunile interne de uscare sunt eforturi de dezvoltare în interiorul pieselor de lemn, ca

urmare a contragerii neuniforme, determinată de variaţia rapidă şi neuniformă a umidităţii în
cuprinsul acestora..
În timpul uscării, în straturile de la suprafaţa lemnului are loc evaporarea apei. Câtă
vreme umiditatea în această zonă este mai mare decât umiditatea de saturaţie a fibrei,
contragerea nu are loc, ea începând să se producă atunci când umiditatea scade sub pragul
respectiv. Cu toate că în continuarea procesului de uscare, apa din zonele centrale ale pieselor
se deplasează spre suprafaţă, pentru a înlocuii apa pierdută, conţinutul de umiditate rămâne
neuniform pe secţiune, fiind mai mare la mijloc şi mic spre periferie, întrucât, în paralel,
evaporarea la exterior se produce mai departe. Or, repartizarea neuniformă a umidităţii face,
la rândul ei, ca şi contragerea pe secţiune să fie neuniformă. În condiţiile în care, în timpul
uscării, contragerea materialului lemnos nu este egală pe întreaga secţiune, deformaţiile
produse de aceasta vor fi diferite. Ca urmare, apar tensiuni interne, care tind să echilibreze
forţele responsabile de deformaţiile înregistrate.
Se precizează că, în cazul dat, având umiditatea redusă, straturile de la suprafaţa pieselor
tind să se contragă. Datorită rezistenţei opuse de către straturile interioare, care, având o
umiditate mult superioară, nu se contrag sau se contrag mai puţin, ele vor fi totodată supuse
unor eforturi de tracţiune. Concomitent însă, în straturile din interior încep să se manifeste
eforturi de compresiune, ştiut fiind faptul că, într-un corp care îşi menţine integritatea,
tensiunile determinate de cauze interne trebuie să se echilibreze reciproc.
Tensiunile interne de uscare mari, în cazul că depăşesc rezistenţele minime ale lemnului,
pot să nu mai fie preluate de către acesta, prin producerea deformărilor, cauzând astfel apariţia
crăpăturilor. Un asemenea caz îl prezintă piesele cu secţiunea circulară sau rectangulară
conţinând inima lemnului, la care, datorită contragerii în perimetru mai mare decât
contragerea pe direcţia razei, după uscare apar eforturi de tracţiune la suprafaţă şi de
compresiune în interior. Ca urmare chiar şi atunci când uscarea este lentă şi bine condusă, la
aceste piese se formează crăpături radiale în straturile de suprafaţă (fig. 6).

Fig. 6 Tensiuni interne de uscare şi crăpături produse datorită

anizotropiei contragerii, la grinzi având central inima lemnului

Crăpăturile constituind un defect cu consecinţe puternic negative

asupra calităţilor tehnologice ale lemnului şi totodată limitând
drastic posibilităţile de utilizare a acestuia, rezultă că stabilirea
regimului de uscare, ca şi conducerea nemijlocită a procesului
respectiv trebuie să fie astfel efectuate, încât prezenţa lor, ca şi
prezenţa cauzelor care le produc, să fie pe cât posibil mai mult evitate.
Însuşirea lemnului de a se umfla prezintă uneori avantaje, asigurând, de exemplu,
etanşarea vaselor de lemn, a butoaielor, a conductelor de lemn etc.

CĂLDURA DE UMFLARE

Căldura de umflare, aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare, este căldura eliberată de apa în
stare de vapori disociată dipolic, la legarea sa de grupele –OH libere de la suprafaţa micelelor,
cu ocazia realizării sorbţiei moleculare de către lemnul anhidru. Cantitatea de căldură de
umflare poate depăşii 19 kcal/kg lemn, depinzând de specia lemnoasă, ca şi de umiditatea
lemnului.

VITEZA DE UMFLARE

Viteza de umflare, respectiv mărimea umflării raportată la unitatea de timp, este cu atât
mai mare cu cât diferenţa dintre umiditatea iniţială a lemnului este mai ridicată. Ea este de
asemenea cu atât mai mare cu cât temperatura lemnului este mai mare şi cu cât umiditatea
iniţială şi masa volumică a acestuia sunt mai mici.

PRESIUNE A DE UMFLARE

Ca urmare a sorbţiei, în lemn apar presiuni de umflare, care, datorită valorilor

apreciabile atinse, pe vremuri erau folosite la despicarea pietrei. În acest scop se utilizau pene
din lemn, care se introduceau în găuri special practicate în piatră şi apoi erau umezite pentru a
se umfla şi a produce crăparea acesteia.
 Pentru cunoaşterea evoluţiei valorilor presiunii de umflare, s-au făcut cercetări de
laborator asupra lemnului de duramen de pin silvestru, folosind epruvete, în stare anhidră, cu
baza 12x12 mm şi înălţimea în lungul fibrei de 8 mm (Ugolev, B. N., 1986). Umezirea s-a
făcut prin cufundarea în apă distilată. S-a constatat (fig. 7) că, în timpul umflării, în lemn ia
naştere o presiune, care, iniţial, creşte timp de circa 40 min, ajungând la o valoare maximă
după care se stabilizează (după unii, presiunea de umflare maximă s-ar realiza în jurul
umidităţii de 100%). De asemenea, a reieşit că presiunea de umflare pe direcţie tangenţială
este mai mare decât cea înregistrată pe direcţie radială.
Alte cercetări întreprinse au dus la
constatarea că, în condiţii de temperatură
obişnuită, presiunea de umflare pe direcţie
tangenţială se ridică la lemnul de fag la 3,87
MPa şi la lemnul de duramen de stejar la
3,10 MPa.

Fig. 7 Variaţia presiunii de umflare a

lemnului de duramen de pin silvestru
cufundat în apă: 1 – în direcţie radială; 2 – în
direcţie tangenţială

Presiunea de umflare pe direcţie radială

determinată la lemnul de duramen de stejar
este de numai 1,54 MPa.
A mai rezultat că, la speciile răşinoase, ca şi la unele specii foioase (nu şi la speciile cu
porii împrăştiaţi), între care stejarul, presiunea de umflare pe direcţie tangenţială este de 1,5-2
ori mai mare decât cea pe direcţie radială. La temperaturi mai ridicate, concomitent cu
creşterea elasticităţii lemnului, presiunea de umflare se micşorează. Astfel, la o temperatură
de 83-860C, presiunea de umflare scade la aproximativ jumătate faţă de cea stabilită la
temperatura obişnuită. Totodată s-a văzut că lemnul ţinut în aer saturat cu vapori de apă
realizează, în condiţii de temperatură egală, o presiune de umflare mai mare decât cel ţinut în
apă, diferenţa dintre valorile acesteia ridicându-se uneori la câteva zeci de procente.
În construcţii, presiunea de umflare poate conduce la producerea de fisuri în zidărie, în
cazul în care grinzile introduse în operă au, la început, o umiditate prea mică. Tot odată,
parchetul folosit prea uscat, cu timpul suferă denivelări.

COLAPSUL

Colapsul este un defect de uscare a lemnului, drept urmare acesta din urmă având
celulele strivite, aproape complet lipsite de lumen şi cu pereţii degradaţi, iar la exterior
prezentând un aspect vălurat. Colapsul este cauzat de contragerea excesivă şi neregulată a
pieselor de lemn şi respectiv de presiunile înalte care apar în pereţii celulari, în condiţiile în
care, în timpul uscării artificiale al temperatură ridicată, apa este forţată de căldură să se
evapore fără ca difuziunea ei spre exterior să poată avea loc. Aburirea lemnului poate preveni
producerea colapsului. De asemenea, în cazul când lemnul este uscat la temperaturi mai joase
acest defect nu se întâlneşte.

UMFLAREA LEMNULUI în ALTE LICHIDE DECÂT APA

Umflarea lemnului în alte lichide se produce în mod diferit comparativ cu umflarea

datorită apei.
 În soluţii cu caracter acid umflarea este inferioară aceleia produsă în apă, în timp ce în
soluţii concentrate de săruri, aceasta este mai accentuată (Suciu, P., 1975).
Cercetările întreprinse de Platon, V. (citat de Ghelmeziu, N., 1957) au scos în evidenţă
că lemnul de molid introdus în diferite substanţe organice prezintă valori ale umflării pe
direcţie tangenţială inferioare faţă de cele ale umflării în apă. Astfel, umflarea este mai mică
în ulei mineral (în raport de 16,7), petrol (10,5), ulei de in fiert (8,09), creozot (7,88),
neofalină (6,86), xilen (5,9), benzină (5,37).
Se remarcă de asemenea o legătură strânsă între mărimea umflării şi constanta
dielectrică a diferitelor lichide cu care lemnul este adus în contact, ea crescând cu creşterea
valorilor acesteia din urmă şi invers. De exemplu, formamida în soluţie de 30%, având
constanta dielectrică de 1,55 ori mai mare ca a apei, provoacă o creştere a umflării lemnului
de mesteacăn, comparativ cu umflarea datorită acesteia din urmă, de 1,2 ori. În schimb,
acetona, cu constanta dielectrică de 4 ori mai mică, produce o micşorare a umflării lemnului
de pin silvestru de 1,5 ori. În prezenţa kerosenului, a cărui constantă dielectrică este de circa
40 de ori mai mică decât a apei, practic, lemnul nu se umflă (Ugolev, B.N., 1986).

CONTRAGEREA DE FRIG

Contragerea de frig are loc atunci când lemnul umed este supus la temperaturi scăzute
(sub 00C). Contragerea de frig este diferită de contragerea de natură termică. La reîncălzirea
lemnului care a suferit contragere de frig, se produce reumflarea, însoţită de fenomenul de
histerezis.
 PERMEABILITATEA LEMNULUI LA LICHIDE ŞI GAZE

Prin permeabilitatea la lichide şi gaze se înţelege proprietatea lemnului de a permite

trecerea acestora, sub presiune, prin masa lui.
La efectuarea determinărilor privind această însuşire, ca lichid se foloseşte de regulă
apa, iar drept gaze se iau în considerare mai cu seamă aerul sau azotul, condiţia fiind ca
lemnul să nu fie atacat la contactul cu substanţele respective.
Permeabilitatea lemnului, îndeosebi la lichide, interesează în cazul întrebuinţării pentru
confecţionarea ambarcaţiilor, conductelor, butoaielor, precum şi pentru cunoaşterea
posibilităţilor de impregnare cu substanţe antiseptice şi ignifuge, sau la stabilirea
tratamentelor de aplicat în cazul prelucrării chimice.

PERMEABILITATEA LA LICHIDE

Sub influenţa presiunii, lichidele circulă în lemn prin sistemul capilar alcătuit din
golurile celulare, punctuaţiile din pereţii celulari şi canalele microscopice ale pereţilor celulari
respectivi.
În cazul speciilor foioase, permeabilitatea la lichide este de câteva ori mai mare decât la
speciile răşinoase. Totodată, în lungul fibrei, lemnul este mult mai permeabil decât pe direcţie
transversală. O influenţă favorabilă în cazul permeabilităţii pe direcţie perpendiculară pe fibre
au razele. La o serie de specii răşinoase, ca pin silvestru, molid, brad, lemnul târziu din
componenţa inelelor anuale este de regulă mai permeabil decât lemnul timpuriu.
Alburnul este relativ permeabil la
lichide, în timp ce duramenul, ca şi lemnul
matur sunt, în general, puţin permeabile şi
uneori chiar impermeabile. Circulaţia
lichidelor în duramen este împiedicată de
prezenţa substanţelor extractibile,
experienţele dovedind că după îndepărtarea
acestora prin tratare cu alcool-benzen
permeabilitatea creşte, în mod substanţial la
pin şi ceva mai puţin la molid şi larice. La
brad se obţin rezultate bune îndepărtând
substanţele extractibile cu metanol sau
acetonă.

Fig. 1 Schema aparatului pentru

determinarea coeficientului de permeabilitate
la lichide a lemnului

Determinarea permeabilităţii la lichide

se face cu ajutorul aparatului a cărui schemă
este redată în figura 1 şi în principiu, constă
în măsurarea cantităţii de lichid care poate
pătrunde într-o epruvetă de lemn, în unitatea
de timp, la o anumită presiune.
Epruvetele necesare pentru efectuarea
încercărilor (fig. 2) sunt de formă cilindrică
şi au diametrul de 50 mm şi înălţimea până la
150 mm. Debitarea lor este astfel efectuată
astfel încât înălţimea acestora să fie orientată pe direcţie longitudinală-paralelă cu fibrele (fig.
2,a), pe direcţie tangenţială-tangentă la inelele anuale (fig. 2,b) sau pe direcţie radială-paralelă
cu una din razele lemnului (fig. 2,c). Ele nu trebuie să prezinte crăpături care să permită
trecerea lichidelor. Suprafeţele plane ale acestora trebuie să fie prelucrate fin, în timp ce
suprafaţa laterală trebuie acoperită cu o peliculă impermeabilă, pe bază de parafină sau răşini
sintetice, care să pătrundă în lemn până la cel mult 1,5 mm.

Fig. 2 Forma epruvetelor pentru

determinarea coeficientului de
permeabilitate la lichide şi gaze a
lemnului. a – axială; b –
tangenţială; c – radială.

Înainte de efectuarea
încercărilor, epruvetele se
condiţionează, aducându-le la
umiditatea prescrisă. Dacă
lichidul folosit la determinare
produce umflarea lemnului,
umiditatea se aduce la o valoare
superioară punctului de saturaţie
a fibrei. În cazul fiecărei
determinări se supun încercărilor trei epruvete.
Pentru efectuarea încercărilor, rezervorul 5 al aparatului se umple cu lichidul ales, căruia
i se cunosc densitatea şi vâscozitatea la temperatura de lucru. se încălzeşte rezervorul până la
temperatura corespunzătoare.
Epruveta, condiţionată şi protejată lateral cu pelicula impermeabilă, se cântăreşte cu
precizia de 0,01 g, stabilindu-se masa ei iniţială m i ,. Se fixează epruveta între corpurile 1 şi 2
ale aparatului şi, înainte de a fi strânse cu şuruburile 8, garniturile de etanşare 7 se aşează
astfel încât o parte a suprafeţei bazelor epruvetei, cu diametrul de 40 mm, prin care urmează a
trece lichidul, să rămână liberă.
Se aduce aparatul la presiunea de regim, realizată cu aer comprimat, manevrând în acest
scop robinetul 10 al racordului de aer 3.
Odată aparatul pregătit, se trece la efectuarea determinării propriu-zise, deschizând
robinetul 11 şi lăsând lichidul să treacă în corpul 1. Datorită presiunii la care este supus,
lichidul străbate masa epruvetei, după care este colectat în recipientul 6. După epuizarea
perioadei de timp prevăzută pentru efectuarea determinării, robinetul 11 se închide. După
efectuarea operaţiilor menţionate, aparatul se demontează, se recântăreşte epruveta, cu aceeaşi
precizie, aflându-se masa ei finală m f şi, de asemenea, tot prin cântărire, se stabileşte
cantitatea de lichid colectată în recipientul 6.
Pe baza rezultatelor obţinute se calculează debitul de lichid introdus în epruvetă şi
coeficientul de permeabilitate.
Debitul de lichid introdus în epruvetă este dat de relaţia:

Q1 + Q2
Q= [m3/s], (1)
t.ρ
în care: Q 1 este cantitatea de lichid introdus în epruvetă, egală cu diferenţa m f – mi , în kg; Q 2
– cantitatea de lichid colectat în recipient la sfârşitul încercării, în kg; t – durata determinării,
în s; ρ – densitatea lichidului la temperatura la care s-a făcut determinarea, în kg/m3.
Coeficientul de permeabilitate este dat de expresia.
 Q.L
Kp = [m2/Pa.s] (2)
A. p
unde: L este lungimea epruvetei, măsurată pe direcţia de curgere, în m; A - aria suprafeţei
utile a epruvetei, în m2; p – presiunea de lucru, în Pa.
Rezultatul încercării este dat de media valorilor stabilite cu ajutorul celor trei epruvete.

PERMEABILITATEA LA GAZE

Permeabilitatea la gaze a lemnului este mult mai bună decât permeabilitatea la lichide,
ceea ce necesită o perioadă de timp mai scurtă a determinărilor de laborator. Totodată,
cercetările întreprinse au scos în evidenţă câteva particularităţi în legătură cu variaţia cesteia
în raport cu diferiţii factori de influenţă (Ugolev, B.N., 1986). Permeabilitatea la gaze în
lungul fibrelor, superioară, ca şi în cazul permeabilităţii la lichide, celei perpendiculare pe
fibre, o depăşeşte pe aceasta din urmă de câteva zeci de ori. La fel, pe direcţie radială,
permeabilitatea la gaze este superioară aceleia pe direcţie tangenţială, fiind mai mare de 2-5
ori la pinul silvestru şi de circa 10 ori la molid.
La pinul silvestru, duramenul este de 10-15 ori mai puţin permeabil la aer, comparativ
cu alburnul.
În urma unor studii comparative privind permeabilitatea la azot pe direcţie radială,
efectuate asupra speciilor răşinoase din Siberia, a reieşit că cel mai mare coeficient de
permeabilitate se înregistrează în alburnul de pin silvestru, valorile minime şi maxime
determinate fiind 2,22 · 10-3 şi respectiv 4,6 · 10-4 m2/(s MPa). La alburnul de larice şi
îndeosebi de molid, valorile determinate au fost ceva mai reduse, pentru ca la brad alburnul să
se dovedească a fi aproape impermeabil la azot. În general însă, exceptând cazul bradului,
alburnul are o permeabilitate mai bună decât duramenul. Cea mai mare permeabilitate a
duramenului se înregistrează la molid şi pin silvestru. Urmează, cu valorile inferioare,
duramenul de brad (depăşindu-se totuşi valorile stabilite la alburn) şi, cu permeabilitate
minimă, cel de larice.
Corelaţia strânsă cu valorile permeabilităţii la lichide şi durata de timp a determinării lor
mult mai scurtă fac ca valorile permeabilităţii la gaze să fie considerate satisfăcătoare ca
precizie pentru estimarea capacităţii de impregnare cu diverse soluţii a lemnului.

PROPRIETĂŢI TERMICE. LEMNUL CA MATERIAL IZOLATOR TERMIC

În domeniul construcţiilor domeniul se consideră că sunt izolatoare sub raport termic

materialele a căror conductivitate termica X are valoarea 0,02 -0,16 W/(m • °K). În ceea ce
priveşte lemnul, conductivitatea sa termică se încadrează între limitele respective doar la
valori joase ale temperaturii şi umidităţii.
În general, speciilor forestiere cu lemn moale, poros, îi corespund conductivităţi termice mai
reduse, respectiv rezistenţe la transfer termic (rezistenţe termice) mai mari, comparativ cu
cele având lemn tare, cu porozitate mică, influenţa fiind cu atât mai accentuată cu cât volumul
porilor este mai important. Se precizează că prin rezistenta la transfer termic se înţelege
raportul:

R=
∂
λ
 Umiditatea prezentă în pori reduce însă considerabil proprietăţile izolante ale
materialelor de construcţii, inclusiv ale lemnului. Conductivitatea termica pentru materialele
cu o anumita umiditate se calculează după relaţia aproximativă:

λ um = k λ
în care λ este conductivitatea termică pentru materialul uscat, iar k - un coeficient de
multiplicare.
Experimental, s-a constatat că pentru o umiditate obişnuită, de 5 - 10%, a unui perete,
conductivitatea termică a materialului încorporat în acesta poate creşte de două ori faţă de
conductivitatea aceluiaşi material în stare absolut uscată. În conformitate cu relaţia:
λ
a=
∂c
în care a - este coeficientul de difuzitate termică; λ, conductivitatea , conductivitatea mică; δ,
; c, căldura specifică masică, inerţia termică, considerate independent, ar presupune pentru a fi
realizată, optarea pentru materiale de construcţii cu densitate şi căldura specifică masică mari.
În practică însă, întrucât se au în vedere şi alte elemente, care ţin cont de condiţiile concrete în
care urmează să lucreze materialul ales (temperatura, umiditate, agenţi mecanici sau chimici),
se adoptă materiale cu proprietăţi termoizolante diminuate, dar beneficiind de o bună
stabilitatea mecanică.
Arderea lemnului reprezintă procesul de transformare oxidativă a acestuia, însoţit de
degajarea de căldură.
Combustia, în general este un termen sinonim cu cel al arderii, constituie un proces care
urmăreşte în primul rând producerea de energie termică în timp ce arderea poate urmări şi
obţinerea unor produşi chimici valoroşi.
Arderea şi mai cu seamă procesul pe care aceasta îl include, combustia, sunt asociate cu
o emisie de radiaţie, preponderent în spectrul vizibil (flacăra).
Lemnul, privit drept combustibil, este un material care arde cu viteză mică în contact cu
oxigenul din aer, cu formare de dioxid de carbon, apă şi cenuşă şi cu dezvoltare de căldură,
fiind folosit actualmente îndeosebi în economia casnică.

DIFUZIVITATEA TERMICĂ

Difuzivitatea termică este o proprietate ce caracterizează uşurinţa cu care se transferă

căldura în cuprinsul lemnului. Într-o altă accepţiune, difuzivitatea termică, numită şi
conductivitatea temperaturii, caracterizează capacitatea materialului lemnos ca, sub influenţa
unui corp încălzitor, să-şi ridice temperatura cu o anumită viteză şi să-şi egalizeze temperatura
în întreaga masă.
Coeficientul de difuzitate termică se calculează determinând raportul dintre
conductivitatea termică λ şi produsul densităţii δ cu căldura specifică masică c:

λ
a= [m2/s] .
∂c

Coeficientul de difuzivitate termică este numeric egal cu cantitatea de căldură ce

străbate unitatea de suprafaţă a unui cub, în unitatea de timp, la un gradient unitar.
Se ştie faptul că la un corp omogen, diferitele puncte din direcţia transferului termic au
temperaturi diferite, în timp ce punctele aflate în interiorul corpului la distanţe egale de
suprafaţa care primeşte căldura au aceeaşi temperatură.
 La corpurile neomogene, punctele egal distanţate de suprafaţa care primeşte căldura,
putând avea valori diferite ale căldurii specifice, pot avea temperaturi diferite; cu cât căldura
specifică a unui astfel de punct este mai mare, cu atât temperatura sa va fi mai mică.
în condiţii termice identice, corpul cu coeficientul de difuzivitate termică superioară se
va încălzi şi se va răci mai uşor şi invers. Valoarea numerică redusă a coeficientului de
difuzivitate termică indică un material cu inerţie termică mare.
Coeficientul de difuzivitate termică depinde, ca şi conductivitatea termică, de, densitatea
lemnului uscat. Dar, în timp ce odată cu creşterea densităţii lemnului uscat, conductivitatea
termică creşte, coeficientul de difuzivitate termică, aşa după cum reiese din relaţia de mai sus,
se micşorează. Invers, atunci când densitatea lemnului uscat se micşorează, conductivitatea
termica scade, iar coeficientul de difuzivitate termică se majorează. Creşterea coeficientului
de difuzivitate termică, îndeosebi la valori ale densităţi lemnului uscat mai mici de 400 kg/m3
este în strânsă legătură cu prezenţa sporită în masa lemnului a aerului al cărui coeficient de
difuzivitate termică (2,39 • 10-5 m2/ s, la presiunea de 760 mm Hg şi temperatura de 20°C)
este de peste 100 ori mai mare decât cel substanţei lemnoase (circa 2,0 • 10 -7 m2/s, la
temperatura de 25°C).
Influenta umidităţii asupra coeficientului de difuzivitate termică, la pinul silvestru, când
transferul termic are loc perpendicular pe fibre şi temperatura este de 25°C, se prezintă în
figura 1.

Fig. 1 Variaţia conductivităţii şi coeficientului de difuzivitate termică în cazul lemnului de

pin silvestru, în funcţie de umiditate, transferul de căldură având loc în direcţia radială, la
temperatura de 25 0 C.

Aşa după cum reiese din mersul curbei care ilustrează variaţia coeficientului respectiv,
la valori ale umidităţii din domeniul apei legate, coeficientul de difuzivitate termică este
maxim, cifrându-se la circa 2,0-10 -7 m2/s.
După depăşirea punctului de saturaţie a fibrei, coeficientul de difuzivitate termică scade
bruse, urmând apoi un mers continuu descrescător şi ajungând la circa 1,3 • 10 -7 m 2 /s la
umiditatea de 130 %. Descreşterea valorilor acestei caracteristici începând cu momentul în
care în lemn îşi face simţită prezenţa apa liberă este o consecinţă a faptului că, în comparaţie
cu aerul pe care îl înlocuieşte, apa are la presiunea normală un coeficient de difuzivitate
termică mai mic de peste 150 ori. Concomitent, timpul de încălzire a lemnului creşte.
Un alt factor de care depinde valoarea coeficientului de difuzivitate termică este direcţia în
care se produce transferul termic. Când transferul termic se face în lungul .fibrelor,
coeficientul de difuzivitate termică este mai mare decât în cazul transferului perpendicular pe
fibre şi anume la fag de 2,2 ori, la stejar de 2,5 ori, la molid de 2 ori.
În direcţie radială coeficientul de difuzivitate termică este mai mare cu 15 % decât în direcţie
tangenţială.

PROPRIETĂŢI ELECTRICE Ş1 MAGNETICE

REZISTENŢA Ş1 CONDUCTIBILITATEA ELECTRICĂ

Rezistenţa electrică (ohmică) este mărimea fizică ce caracterizează proprietatea unui

conductor de a se opune trecerii prin el a curentului electric. Ea are ca unitate de măsură
ohmul (Ω).
Conductibilitatea electrică este proprietatea unor corpuri de a fi străbătute de curentul
electric, atunci când li se aplică o diferenţă de potenţial electric.
Un conductor are rezistenţa electrică proporţională cu lungimea l şi invers proporţională
cu aria s a secţiunii sale:
l
R = ρ [Ω] (1)
s

Coeficientul de proporţionalitate ρ din relaţia (1) poartă numele de rezistivitate sau

rezistenţă electrică specifică, aceasta reprezentând rezistenţa electrică a unui cub dintr-un
anumit material, cu latura de 1 m. Unitatea de măsură a rezistivităţii este ohm-metrul (Ω • m).
Inversul rezistivităţii poartă numele de conductivitate electrică (conductanţă
specifică), mărime ce caracterizează conductibilitatea electrică şi are ca unitate de măsură
siemensul pe metru :

l
γ = [S/m]. (2)
ρ

În tabelul (1) sunt înregistrate unele date privind rezistivitatea lemnului în stare absolut
uscată pentru câteva specii forestiere. Comparând aceste valori cu valorile corespunzătoare
altor materiale, între care unele metale, prezentate în tabelul (2), rezultă că lemnul în stare
absolut uscată constituie un material izolator (la materialele dielectrice, rezistivitatea este
cuprinsă între 106 şi 1015 Ω • m).
Tabelul 1

Rezistivitatea lemnului în stare absolut uscată, la temperatura de 200 C, pentru câteva specii
forestiere

Din datele înscrise în tabelul 1, reiese de asemenea că, pe direcţia perpendiculară pe

fibre, rezistivitatea este de aproximativ de 1 la 10 ori mai mare decât în lungul fibrelor.
Lemnul conduce deci ceva mai bine curentul electric în lungul fibrelor decât perpendicular pe
fibre. De asemenea, rezistivitatea este ceva mai mică pe direcţie radială decât pe direcţie
tangenţială.

Tabelul 2
0
Rezistivitatea câtorva materiale la temperatura de 20 C

Creşterea umidităţii lemnului în domeniul apei legate (mai exact, între 0 şi 20%, aşa
după cum se poate observa din datele consemnate în tabelul 3), are drept consecinţă
micşorarea rezistivităţii, acesta devenind bun conducător de electricitate.
Rezistivitatea lemnului scade până la atingerea punctului de saturaţie a fibrei, după care, în
domeniul apei libere, rămâne practic neschimbată.. Se apreciază că faţă de o descreştere de
zeci de milioane de ori până la punctul de saturaţie a fibrei, peste acest punct rezistivitatea
scade doar de câteva zeci sau sute de ori.

Tabelul 3
Rezistivitatea lemnului având diferite umidităţi, la temperatura de 20 0 C, pentru câteva specii
forestiere (după Beldeanu, 2008)

Rezistivitatea lemnului este influenţată de temperatură, la creşterea acesteia din urmă ea

micşorându-se. Cea mai mare influenţă se remarcă la umidităţi relativ mici ale lemnului.
Astfel, în cazul creşterii temperaturii de la 20 la 94°C, valorile rezistivităţii se micşorează de
circa 106 ori la lemnul absolut uscat şi doar de circa 102 ori la lemnul având umiditatea de 22
- 24%. La temperaturi negative, rezistivitatea creşte. Spre exemplu, pentru lemnul de
mesteacăn cu umiditatea de 76 %, la temperatura de 0°C s-a determinat o valoare a
rezistivităţii de numai 1,2 • 10 Ω • m, în timp ce la temperatura de -24°C rezistivitatea se
ridică la 1,02 • 102 Ω • m.
Diferite tratamente aplicate lemnului pot avea drept consecinţă modificarea
conductibilităţi electrice a acestuia. Ca urmare a impregnării cu uleiuri sau răşini,
conductibilitatea electrică se micşorează, iar prezenţa sărurilor minerale solubile în apă, a
unor electroliţi, depuşi în lemn datorită tratamentului cu substanţe antiseptice sau ignifuge, ori
în urma contactului prelungit cu apa de mare, o fac să crească. Creşterea conductibilităţii
electrice este relativ mică la umidităţi ale lemnului sub 8 %, dar devine semnificativă la valori
ale acesteia mai mari de 10 -12 %.
 Legătura acestor proprietăţi cu diferiţii factori de influenţă stă la baza construcţiei
aparatelor electrice pentru determinarea umidităţii lemnului, Aceste aparate asigură o precizie
satisfăcătoare a rezultatelor la valori ale umidităţii inferioare punctului de saturaţie a fibrei,
respectiv în zona cu puternică influenţă a umidităţii asupra conductibilităţi electrice.

RIGIDITATEA DIELECTRICĂ

Rigiditatea dielectrică este o mărime ce caracterizează rezistenţa unui material izolant la

trecerea curentului electric, exprimată prin valoarea minimă a intensităţii câmpului electric
care poate produce străpungerea electrică a acestuia, în condiţii determinate.
În cadrul unor determinări întreprinse la lemn (Ugolev, B.N., 1986), s-au încercat
epruvete prismatice cu dimensiunile 50 x50x5 mm, cu grosimea în zona de lucru de 3 mm la
măsurătorile privind rigiditatea dielectrică în lungul fibrelor şi respectiv de 2 mm la
măsurătorile privind rigiditatea dielectrică perpendicular pe fibre, tensiunea aplicată crescând,
cu viteza de 250 ± 50 V/s, până la producerea străpungerii.
Calculele s-au efectuat cu ajutorul relaţiei:

UB
Er = [kV/mm], (1)
h

în care Er este rigiditatea dielectrica, în kV/mm, U B - tensiunea de străpungere, în kV şi h -

grosimea epruvetei în zona de lucru.

Tabelul 1

Date privind rigiditatea dielectrică a lemnului

În conformitate cu datele precizate în tabelul 1, valorile rigidităţii dielectrice a lemnului

diferă, în principal, în raport cu direcţia structurală şi cu umiditatea, fiind, ceva mai puţin
influenţate de specie. În cazul lemnului în stare absolut uscată, valorile aferente direcţiilor
radială şi tangenţială sunt de circa 4-7 ori mai mari decât celor aferente direcţiei
longitudinale. Odată cu creşterea umidităţii, rigiditatea dielectrică se micşorează şi în acelaşi
timp scade şi diferenţa dintre valorile corespunzătoare diferitelor direcţii structurale ale
lemnului.
Comparativ cu o serie de alte materiale izolatoare, lemnul prezintă valori ale rigidităţii
dielectrice mai mici. Spre exemplu, la sticlă valoarea acestui parametru măsoară 30 kV/mm,
iar la polietilenă 40 kV/mm.

CONSTANTA DIELECTRICĂ (PERMITIVITATEA RELATIVĂ)

Un condensator plan, având armăturile, paralele, separate printr-un dielectric, poate

înmagazina o anumită sarcină electrică. Raportul dintre valoarea acestei sarcini şi tensiunea
stabilită între armaturi reprezintă capacitatea electrica C a condensatorului, mărime fizică
exprimată în farazi, ce se calculează cu ajutorul relaţiei:

ε .S
C= [F] (1)
d

în care ε este permitivitatea mediului dintre armături, în F/m, S - suprafaţa uneia dintre plăci,
în m2 şi d - distanţa dintre armături, respectiv grosimea dielectricului, în m.
Constanta dielectrică (permitivitatea relativă) este o mărime adimensională şi se
determină calculând raportul dintre capacitatea C a condensatorului cu dielectric între
armături şi capacitatea C 0 a aceluiaşi condensator, dar cu vid între armături:

C
εr = (2)
C0
În tabelul 1 se redau valorile constantei dielectrice pentru câteva materiale.
Tabelul 1
Date privind constanta dielectrică a unor materiale

Constanta dielectrică a lemnului este influenţată de densitatea, umiditatea şi temperatura

lemnului, de specia lemnoasă, de frecvenţa curentului electric. Valorile acesteia se majorează
odată cu creşterea atât a densităţi cât şi a umidităţii. Influenţa densităţii este însă ceva mai
mică în comparaţie cu cea a umidităţii. Explicaţia este dată de faptul că în cazul apei,
constanta dielectrică are o valoare foarte ridicată (ε r = 81) în timp ce în cazul lemnului în
stare absolut uscată, valoarea acestei caracteristici oscilează doar între 2 şi 5 (în funcţie de
frecvenţa curentului electric). Curbele din figura 1 ilustrează variaţia constantei dielectrice,
pentru frecvenţa de 5 MHz, în funcţie de umiditate şi de masa volumică. O influenţă similară
a umidităţii asupra constantei dielectrice se constată la un diapazon larg de frecvenţe.
 Din datele înscrise în tabelul 2 , reiese că mai cu seamă la umidităţi mari valorile
constantei dielectrice depind de specia lemnoasă luată în considerare.
Creşterea temperaturii conduce , de asemenea, la majorarea constantei dielectrice.

Fig. 1 Variaţia constantei dielectrice a lemnului, perpendicular pe fibre, în funcţie de

densitatea ρ 0 a acestuia la diferite umidităţi (frecvenţa curentului electric 5 MHz)

Unele abateri de la ceastă regulă au loc la temperaturi ridicate, aşa cum se manifestă
lemnul de molid la temperaturi mai mari de 60 0C au loc diminuări ale valorilor acestei
caracteristici (fig. 2)
Fig. 2 variaţia constantei dielectrice a lemnului de molid, perpendicular pe fibre, în funcţie de
umiditate şi temperatură, la frecvenţa de 3 MHz
Tabelul 1

Date privind variaţia constantei dielectrice şi factorului de pierdere dielectrică în funcţie

de umiditate, la lemnul câtorva specii forestiere, perpendicular pe fibre, în domeniul
frecvenţelor foarte înalte (2,4 GHz), la temperatura ambiantă (20°C)

La umidităţi constante ale lemnului, creşterea frecvenţei conduce la diminuarea

constantei dielectrice. Spre exemplu, după K r ö n e r, K. (citat de Suci u. P., 1975),
încercări efectuate la lemnul de fag, cu umiditatea de 12 %, perpendicular pe fibre, au pus în
evidenţă că unei creşteri a frecvenţei de la 3 • 102 la 109 Hz îi corespunde o reducere
aproximativ la jumătate a valorii constantei dielectrice.

PIERDERI DE PUTERE ÎN DIELECIRIC

Într-un. condensator funcţionând în regim periodic permanent, în condiţiile unei

conductivităţi electrice foarte mici a dielectricului, cât şi datorită procesului ciclic de
polarizare - depolarizare cauzat de curentul alternativ aplicat, au loc pierderi de putere,
care produc încălzirea dielectricului.
Pierderile de putere în dielectric, numite şi pierdere dielectrică se caracterizează prin
factorul de pierdere dielectrica tg δ, δ reprezentând complementul unghiului de defazaj φ,
π
dintre sarcina condensatorului şi tensiunea aplicată armăturilor acestuia ( ∂ = - φ) . Cu cât
2

este mai mare pierderea dielectrică, cu atât şi unghiul δ este mai mare.
Factorul de pierdere dielectrică reprezintă măsura părţii de energie acumulată în condensator,
care se transformă în căldură.
Pierderile de putere în dielectric ale lemnului sunt influenţate de aceiaşi factori şi
aproximativ în acelaşi mod ca şi constanta sa dielectrică. Se manifestă de asemenea o
interacţiune complexă a acestor factori, care îşi pune şi ea amprenta asupra pierderii
dielectrice.
In figura 1, se prezintă variaţia pierderii dielectrice în funcţie de umiditate şi
temperatură, remarcându-se că odată cu creşterea valorilor acestora din urmă, factorul de
pierdere dielectrică tgδ se majorează.
Valorile consemnate în tabelul 1 de la capitolul precedent pun m evidenţă dependenţa
pierderii dielectrice în raport cu specia lemnoasă, dar în limite ceva mai restrânse decât în
cazul constantei dielectrice. S-a observat în acelaşi timp că, la valori mari ale densităţii
lemnului (cazul lemnului densificat), corespund valori ridicate ale constantei şi pierderilor
dielectrice. Curbele redate în figura 2 ilustrează variaţia factorului de pierdere dielectrică în
funcţie de umiditate, la câteva frecvenţe ale curentului electric. În cazul lemnului absolut
uscat, factorul de pierdere dielectrică înregistrează un maxim la frecvenţa de 106 Hz. La
lemnul cu umidităţi crescânde , mergând până la circa 7 %, maximul se realizează la frecvenţa
de 107 Hz, iar la umiditatea de 12 % factorul de pierdere dielectrică ajunge la valoarea
maximă la frecvenţa de 109 Hz.

Fig. 1 Variaţia factorului de pierdere dielectrică tgδ, la lemnul de molid, perpendicular pe

fibre, în funcţie de temperatură şi umiditate (frecvenţa 3 Mhz)

Cunoştinţele privind pierderea dielectrică şi constanta dielectrică au importante aplicaţii

practice, interesând în utilizarea curenţilor de înaltă frecvenţă (CIF) la uscarea şi încleierea
lemnului, la dezgheţarea superficială a buştenilor înaintea cojirii şi debitării cherestelei, ca şi
la măsurarea umidităţii lemnului cu ajutorul aparatelor electrice.
Utilizarea curenţilor de înaltă frecvenţă la uscarea lemnului prezintă particularitatea că
încălzirea se produce în întreaga masă a acestuia. În porţiunile uscate, pierderea dielectrică
descreşte, ceea ce face ca acestea să se încălzească mai puţin, evitându-se astfel
supraîncălzirile şi pierderile de energie. Procesul de uscare trebuie condus în aşa fel încât
frecvenţa curentului electric să corespundă valorilor maxime ale pierderii dielectrice. Acest
fapt impune urmărirea descreşterii umidităţii de-a lungul procesului de uscare şi corectarea
frecvenţei curentului. Pentru umidităţi oscilând între 0 şi 7 %, diapazonul de frecvenţă optim
este cuprins între 106 şi 107 Hz, iar umidităţile variind între 50 §i 70% frecvenţa va fi mai
mică, având valori între 105 şi 106 Hz (Boevskaia, I. A., Portni k, J.I., Meremianin, Iu. I.,
1986).

Fig. 2 Variaţia factorului de pierdere dielectrică în funcţie de umiditatea lemnului, la diverse

frecvenţa ale curentului electric..

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că uscarea şi încleierea lemnului în curenţi de înaltă
frecvenţă prezintă avantajul că adezivul, căruia, datorită umidităţii mai mari, îi corespunde o
valoare a factorului de pierdere dielectrică tgδ superioară, va absorbi mai multă energie decât
lemnul şi în consecinţă se va încălzi şi usca mai repede.
În cazul măsurării umidităţii cu aparate electrice, pentru a se asigura o precizie cât mai
bună a rezultatelor, determinarea trebuie efectuată la frecvenţe care conduc la valori minime
ale factorului de pierdere dielectrică tgδ. Se are astfel în vedere că prin această metodă se
măsoară o rezistenţă complexă, care depinde atât de constanta dielectrica ε r , cât şi de factorul
de pierdere dielectrica tgδ. Ori, umiditatea ca şi masa volumică a lemnului influenţând foarte
puţin constanta dielectrica ε şi foarte mult factorul de pierdere dielectrica tgδ, se impune ca
ponderea acestui ultim parametru în rezultatul determinării să fie cât mai redusă, de unde şi
necesitatea unei valori minime a lui.

PROPRIETĂŢI PIEZOELECTRICE
 Prin proprietăţi piezoelectrice se înţelege capacitatea de polarizare electrică a unor
substanţe cristaline, în urma aplicării de tensiuni mecanice la suprafaţa lor (efect piezoelectric
direct) şi respectiv, capacitatea de modificare a dimensiunilor acestor substanţe într-un câmp
electric variabil (efect piezoelectric invers).
Fenomenul, întâlnit la cristale, a fost pus în evidenţă şi la unele materiale anizotrope,
între care şi lemnul. În cazul acestuia, s-a stabilit ca proprietăţile, piezoelectrice se datorează
prezenţei celulozei, compus având moleculele asociate în microfibrile, ce conţin domenii cu
ordonare ridicata (cristaline).
Intensitatea polarizării lemnului este proporţională cu mărimea tensiunilor mecanice
produse sub acţiunea forţelor exterioare. Cel mai mare efect piezoelectric se înregistrează la
solicitările de compresiune şi tracţiune sub unghiul de 45° faţă de direcţia fibrelor. Tensiunile
orientate strict în lungul fibrelor sau perpendicular pe fibre nu produc nici un efect
piezoelectric. De asemenea efectul piezoelectric maxim este întâlnit la lemnul absolut uscat,
dispărând complet la umiditatea de 6 - 8%. Un alt factor de influenţă este temperatura, a cărei
creştere până la 100°C face ca efectul piezoelectric să se majoreze. Proprietăţile piezoelectrice
au aplicaţii importante în aprofundarea cercetărilor referitoare la structura fină a lemnului, la
cercetarea anizotropiei lemnului natural şi a materialelor lemnoase.

PROPRIETĂŢI MAGNETICE

Dacă un material este aşezat într-un câmp magnetic, în interiorul acestuia pot lua naştere
dipoli magnetici. Materialul respectiv suferă, în acest caz, o polarizare magnetică, se
magnetizează. Intensitatea de magnetizare M a corpului în speţă raportată la intensitatea
câmpului magnetic H corespunzător, reprezintă aşa numita susceptibilitate magnetică:
M
χm= (1)
H

Întrucât atât intensitatea de magnetizare, cât şi intensitatea câmpului magnetic se

exprimă în A/m, susceptibilitatea magnetică este o mărime adimensională.
Întocmai ca aproape toţi compuşii organici, lemnul este considerat un material
diamagnetic, caracterizat prin valori ale susceptibilităţii magnetice negative, de valoare foarte
mică, de ordinul a 10-6 (în cazul materialelor para - şi feromagnetice, susceptibilitatea
magnetica are valori pozitive). În consecinţă. el poate fi utilizat pentru construcţia casetelor de
radio şi televizor, pentru suporturi de antene ş.a.

PROPRIETĂŢI ACUSTICE ALE LEMNULUI

ELEMENTE GENERALE

Sursele sonore pot produce sunete sau zgomote.

Sunetul este senzaţia percepută de organul auditiv, datorită mişcării oscilatorii, cu
frecvenţa cuprinsă 16 şi 20000 Hz, a particulelor unui mediu elastic. Frecvenţelor mici le
corespund sunete joase (grave) iar frecvenţelor mari sunete înalte (ascuţite).
Se disting sunete pure şi sunete complexe. Sunetul pur este cauzat de o vibraţie
armonică şi prezintă o singura frecvenţă. Sunetul complex este alcătuit dintr-un număr de
sunete pure, ale căror frecvenţe pot constitui sau nu o serie armonică. Totodată, el conţine un
sunet fundamental şi o serie de componente de frecvenţe înalte.
Se menţionează că undele elastice cu frecvenţe peste 20000 Hz, imperceptibile pentru
urechea umană şi care au o energie mult superioară sunetelor, poartă numele de ultrasunete.
Ultrasunetele au aplicaţii în controlul nedistructiv al calităţii lemnului, în determinările
privind indicii de rezistenţă, rugozitatea, neomogenitatea structurii. Ele permit să se pună în
evidenţă defectele ascunse ale lemnului, spre exemplu întinderea putregaiului interior în
lungul trunchiului, ca şi pe secţiunea transversală a acestuia, întrucât prezintă particularitatea
ca, propagându-se în lemn în zonele afectate, îşi modifică viteza.
Zgomotul, spre deosebire de sunet, reprezintă vibraţii acustice care conţin componente
cu caracteristici diferite şi cu variaţii dezordonate, concretizate în percepţii de senzaţii
auditive neplăcute, nocive.
Lemnul are proprietatea de a recepţiona şi emite energia sonoră, comportarea sa în acest
sens depinzând atât de caracteristicile sunetelor, cât şi de o serie de factori care îi sunt proprii,
între care umiditatea, densitatea, orientarea fibrelor în raport cu câmpul energiei sonore,
structura pereţilor celulari, dimensiunile elementelor şi formaţiunilor anatomice, existenţa
anumitor substanţe chimice, ca oleorenzine, gume, taninuri etc.
Pătrunzând în lemn, sunetele produc în pereţii celulari ai elementelor anatomice vibraţii
complexe, acestea din urmă dând naştere la frecări interne, care transformă energia sonoră,
astfel că sunetele emise au caracteristici modificate. Totodată, frecările interne fac ca o parte a
energiei sonore să se piardă, prin transformarea acesteia în căldură.
Pentru a se putea face aprecieri în legătură cu calitatea lemnului utilizat ca materie primă
la confecţionarea instrumentelor muzicale, ca şi a aceluia folosit ca material de construcţii,
este necesară cunoaşterea unor proprietăţii acustice ale acestuia, cum sunt: viteza de
propagare a sunetelor c L rezistenţa (impedanţa) acustică specifică R s, radiaţia acustică K,
frecarea interna exprimata prin decrementul logaritmic al amortizării vibraţiilor δ şi factorul
de calitate al amortizării vibraţiilor Q, apoi capacitatea de absorbţie şi respectiv capacitatea de
izolaţie fonică
Viteza de propagare a sunetului prin lemn. Este cunoscut că un corp oarecare poate
transmite unui mediu elastic cu care vine în contact, în cazul de faţă lemnului, vibraţiile pe
care le produce. Drept urmare, în mediul elastic respectiv ia naştere o perturbare, care nu
rămâne localizată în dreptul zonei de contact cu corpul în cauză, ci se transmite în continuare,
din aproape în aproape, în celelalte particule ale lui. În acest mod iau naştere undele elastice,
inclusiv undele acustice. În cazul mediilor solide, sunetele se pot propaga sub forma mai
multor tipuri de unde. Când direcţia mişcării vibratorii a particulelor mediului coincide cu
direcţia de deplasare a undelor, undele în speţă se numesc longitudinale. În cazul când
particulele oscilează după o direcţie perpendiculară pe direcţia de deplasare a undelor, undele
respective sunt transversale.
Considerând cazul undelor longitudinale, viteza de propagare a sunetului în lungul
fibrelor se poate calcula cu relaţia:

E
c L= ρ

în care E este modulul de elasticitate longitudinală, în N/m2 ρ - densitatea lemnului, în kg/m3.

Când, pe baza încercărilor de laborator, se cunoaşte frecvenţa de rezonanţă la oscilaţii
longitudinale, viteza de propagare a sunetului rezultă din relaţia:

c L = 2 l fr

unde / este lungimea epruvetei folosite la efectuarea încercărilor, în m şi fr frecvenţa de

rezonanţă, în Hz.
Viteza de propagare a sunetului se poate determina de asemenea, cu ajutorul metodei
ultrasunetelor de impuls, relaţia de calcul fiind:
 l
CL = τ

în care / este lungimea epruvetei, în m, iar τ timpul de propagare a undelor elastice

longitudinale de-a lungul epruvetei. în s.
Viteza de propagare a sunetului în lemn paralel cu fibrele diferă în raport cu specia
(tab.1). Există totodată diferenţe între exemplarele uneia şi aceleiaşi specii.
Tabelul 1

Date privind viteza de propagare a sunetului, paralel cu fibrele, prin lemnul în stare absolut
uscată al unor specii forestiere

Viteza de propagare a sunetului în lemn paralel cu fibrele este comparabilă cu viteza de

propagare a sunetului prin multe materiale, ca de exemplu prin oţel (5100 m/s), aluminiu
(5200), cupru (3500), beton (4000), zidărie de cărămidă (4000) şi este mult mai mare decât
cea de propagare prin aer la 20°C (344), apă la 13°C (1441), plută (500), cauciuc (40 - 200).
Viteza de propagare a sunetului perpendicular pe fibre este de trei-cinci ori mai mică
decât în lungul fibrei; de asemenea, pe direcţie radială valorile sunt mai mari decât pe direcţie
tangenţială.
Cercetări întreprinse la pin au arătat că, odată cu creşterea umidităţii lemnului, viteza de
propagare a sunetului se micşorează, reducerea fiind mai accentuată la valori situate deasupra
punctului de saturaţie a fibrei (B u r m e s t e r, A., citat după Suciu, P., 1975). Creşterea
temperaturii conduce la micşorarea vitezei de propagare a sunetului prin lemn.
Între viteza de propagare a sunetului şi indicii proprietăţilor mecanice nu există o
legătură directă.
Rezistenţa (impedanţa) acustică specifică. Reprezintă rezistenţa opusă de lemn la
propagarea sunetului în masa lui (analog rezistenţei electrice a unui conductor) şi se determina
cu relaţia:

R s = c L . ρ [N . s/m3 ]

În tabelul 2 se redau, pentru câteva specii lemnoase, valorile rezistenţei acustice

specifice la propagarea longitudinală a sunetului prin lemnul uscat în condiţii de laborator.
Pentru comparaţie se menţionează valorile rezistenţei acustice specifice, exprimate în N • s/m3
ale câtorva medii, pentru care mai înainte s-au precizat valorile vitezei sunetului; oţel (4000
.104, aluminiu (1400 • 104, cupru (3100 • 104), beton 800 . 104, zidărie de cărămidă (720 •
104), aer la 20°C (414), apa la 13°C (144 . 104), plută (12 • 104), cauciuc (4 .104 – 40 .104 ). Se
observă că, în general, în raport cu metalele, lemnul are rezistenţa acustică specifică mult
mai redusă, valorile corespunzătoare acestuia fiind de 5-10 ori mai mici.

Tabelul 2
Date privind rezistenţa acustică specifică lemnului uscat în condiţii de laborator, la propagarea
longitudinală a sunetului

Radiaţia acustică exprimă emisia de radiaţie sonoră în spaţiul înconjurător, a lemnului în

care se propagă undele sonore, fiind dată de relaţia:

K= cL
ρ = E
ρ3
[m4/(N* s2)]

Expresia de mai sus a fost dedusă de Hahnemann, W. şi Heght, H. în anul 1917 şi

regăsită ulterior, în anul 1937, de către Andreev, N.N., ultimul dându-i şi numele de constantă
de radiaţie acustică (Ghelmeziu, N.. Beldie, I.P., 1970).
Radiaţia acustică reprezintă un criteriu de bază pentru stabilirea calităţi lemnului de
rezonanţă utilizat la construcţia instrumentelor muzicale. Cu cât valoarea sa este mai ridicată,
cu atât lemnul respectiv îndeplineşte mai bine condiţiile pentru fabricarea acestora, limita
inferioară admisă fiind de 10 [m4/(N* s2)].
Frecarea internă, proprietate care cauzează pierderea de energie sonoră, având drept
consecinţă reducerea amplitudinii undelor acustice după o lege exponenţială şi stingerea
treptată a oscilaţiilor, se exprimă în mod obişnuit cu ajutorul decrementului logaritmic al
amortizării vibraţiilor, care se calculează cu relaţia:

lg A− lg B
δ= n

unde n este numărul de oscilaţii complete, din intervalul amplitudinilor A şi B.

Pentru simplificarea determinării se ia n =10, relaţia de mai sus devenind:
 δ= lg A− lg B
10

Decrementul logaritmic al amortizării vibraţiilor rezultă şi din relaţia:

π ( f 2 − f1 )
δ=
fr

în care f r este frecvenţa de rezonanţă, în Hz, iar f1 şi f2 - frecvenţele corespunzătoare

amplitudinii A1,2 =~0,707 • A max Hz, determinate cu ajutorul curbei frecvenţei de rezonanţă.
Decrementul logaritmic al amortizării vibraţiilor variază în raport cu umiditatea, la
temperatura camerei, astfel (Kollmann, F. şi Krech, H., citaţi de Ugolev. B.N„ 1986);
crescând umiditatea, iniţial, acesta scade, înregistrând un minim la umiditatea de 6-8 %, după
care, până la atingerea punctului de saturaţie a fibrei, se majorează. La valori ale umidităţii
superioare punctului de saturaţie a fibrei, decrementul logaritmic al amortizării vibraţiilor
rămâne aproximativ constant.
Factorul de calitate al amortizării vibraţilor este cel de al doilea indice cu ajutorul căruia
se exprimă frecarea internă. El rezultă din relaţia:

π fr
Q= ∂
= f 2 − f1

Factorul de calitate al amortizării vibraţiilor exprimă fenomenul de stingere a sunetului,

după ce excitaţia sonoră a încetat.
Capacitatea de absorbţie fonică. Se admite cazul undelor sonore care, propagându-se
printr-un mediu, întâlnesc un obstacol alcătuit dintr-un alt mediu. La suprafaţa de separaţie
dintre cele două medii, undele sonore pot fi reflectate sau pot continua să se propage prin cel
de al doilea mediu. Undele care nu se reflectă se consideră absorbite. Energia sonoră a
undelor absorbite se poate disipa la trecerea prin suprafaţa de separaţie, ca urmare a frecărilor
interne şi a pierderilor ireversibile de căldură, sau se poate transmite, prin propagarea
undelor, în cel de al doilea mediu.
Coeficientul de absorbţie acustica, prin care se exprimă sub raport cantitativ proprietatea
unui materiali de a absorbi energia sonoră, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

Ei − E r
α= Ei

în care E i este energia sonora incidentă şi E r , energia sonora reflectată, ambele exprimate în
J. Coeficientul de absorbţie acustică poate lua valori cuprinse între 0 şi 1.
Materialele ai căror coeficienţi de absorbţie acustică au valori mai mari de 0,20 poartă numele
de materiale absorbante de sunet.
Capacitatea de izolaţie fonică. Prin capacitate de izolaţie fonică se înţelege
proprietatea unui material de a asigura protecţia împotriva zgomotului provenit din exteriorul
clădirilor şi a zgomotului din interior, produs în încăperile adiacente.
Zgomotul din clădiri se împarte, în raport cu originea sa, în zgomot aerian zgomot de
impact. Zgomotul aerian se caracterizează prin aceea ca sursele sonore (coardele vocale,
maşinile unelte ş.a.) care îl produc dau naştere la vibraţii, ce se propagă sub formă de unde în
aerul înconjurător. Datorită undelor receptate, elementele de separaţie emit vibraţii, care sunt
transferate aerului din încăperile învecinate. Zgomotul de impact este provocat de şocurile
produse ca urmare a circulaţiei persoanelor, căderii sau rulării obiectelor pe pardoseala etc,
sub influenţa acestora planşeele şi pereţii devenind radiatori acustici, care produc zgomot
aerian în încăperi.
Intensităţile surselor acustice, efectele zgomotului asupra receptorilor, ca şi proprietăţile
de atenuare ale căilor de transmitere depind de frecvenţă. Ca urmare, un rol important în
soluţionarea problemelor privind izolaţia fonică, îl are frecvenţa zgomotului perturbator.
Izolaţia faţă de zgomotul aerian cu ajutorul unei structuri despărţitoare (perete planşeu)
se poate caracteriza cu ajutorul indicelui de reducere a zgomotului, denumit şi indicele
atenuării de transmisie, dat de relaţia:
Ii
R = 10 * lg It [dB]
În care I i este intensitatea acustică a undelor incidente şi I t - intensitatea acustică a undelor
transmise, ambele în W/m2.
Indicele de reducere R depinzând de frecvenţa zgomotului, pentru aprecierea izolaţiei la
zgomotul aerian se determina indicele mediu de reducere R' m, definit ca media valorilor R
pentru 16 frecvenţe cuprinse în gama 100 - 3200 Hz, considerată ca domeniu util în
problemele de izolare fonică a clădirilor.
În normele de izolaţie fonică faţă de zgomotul aerian, pentru pereţii şi planşeele de
separaţie dintre apartamentele clădirilor de locuit nu sunt admise valori ale indicelui mediu de
reducere mai mici de 48 dB (unui perete simplu de cărămidă dublu tencuit, cu grosimea de 32
cm şi având o masă superficială de 450 kg/m2 îi corespunde un indice mediu de reducere de
50 dB). Pentru aprecieri comparative, se menţionează câteva valori ale nivelelor de zgomot
întâlnite în mod obişnuit: linişte absolută 0 dB; foşnetul frunzelor 10 dB; şoapte la distanţă de
1m 20 dB; vorbire obişnuită 60 dB; zgomotul străzii 70-80 dB.

DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A FRECVENŢEI DE REZONANŢĂ A

LEMNULUI

Frecvenţa de rezonanţă a lemnului se poate determina cu ajutorul metodei dinamice

(rezonanţei). În principiu, această metodă constă în încercarea unor epruvete de lemn, special
confecţionate la vibraţii longitudinale sau transversale (de încovoiere), cu frecvenţa variind în
domeniul audibil şi determinarea amplitudinii maxime a vibraţiilor acesteia din urmă
corespunzându-i frecvenţa de rezonanţă.
Dimensiunile epruvetelor sunt 500 x 20 x 20 mm.
Schema instalaţiei experimentale utilizate la efectuarea încercărilor acustice este redată
în figura 3.

Fig. 3. Schema de montaj a instalaţiei pentru determinarea frecvenţei de rezonanţă

a - vibraţii longitudinale; b – la vibraţii transversale; 1 – epruvetă, 2 – plăcuţe din metal
feromagnetic, 3 – dispozitiv de prindere a epruvetei, 4 – traductor electromagnetic de
 excitaţie, 5 – traductor de ton, 6 – amplificator de putere, 7 – generator de ton, 8 –
milivoltmetru, 9 – frecvenţmetru numeric.

Generatorul de ton 7 al instalaţiei produce oscilaţii de audiofrecvenţă, care sunt

amplificate de amplificatorul de putere 6 şi, cu ajutorul excitatorului electromagnetic 4, sunt
transformate în unde elastice, acestea fiind transmise epruvetei 1, prin intermediul unei
plăcuţe din metal feromagnetic. Undele elastice generate în epruveta ajung la receptorul 5,
după care sunt transmise sub formă de oscilaţii electrice la milivoltmetrul electronic 8.
La început, crescând treptat frecvenţa generatorului de ton, milivoltmetrul electronic va
indica o amplitudine a oscilaţiilor din ce în ce mai mare. Stării de rezonanţă, căreia îi
corespunde frecvenţa fr ce se citeşte la frecvenţmetrul numeric 9, se înregistrează atunci când
amplitudinea oscilaţiilor devine maximă, A max. După depăşirea valorii A max, la creşterea în
continuare a frecvenţei generatorului de ton, amplitudinea oscilaţiilor se micşorează. De
reţinut că în cazul încercării la vibraţii longitudinale epruveta este fixată la mijloc într-un
dispozitiv tip cuţit, în timp ce la încercarea la vibraţii transversale este susţinută cu fire de
mătase din dreptul celor două puncte nodale.

Fig. 4 Curba frecvenţei de rezonanţă a lemnului

Pentru estimarea frecării interne, se modifică frecvenţa generatorului de ton şi, urmărind
indicaţiile milivoltmetrului electronic pentru diferitele valori ale frecvenţei vibraţilor, se
construieşte curba frecvenţei de rezonanţă (fig. 4). Cu ajutorul acesteia se determină valorile
f 1 şi f2 , ele fiind situate de o parte şi de alta a punctului de pe abscisă corespunzător
frecvenţei de rezonanţă, în dreptul ordonatelor corespunzătoare amplitudinilor A1 şi A 2 , de
valoare A1,2 = 0,707 * Amax.

LEMNUL CA MATERIE PRIMĂ PENTRU CONSTRUCŢIA INSTRUMENTELOR

MUZICALE (LEMNUL DE REZONANŢĂ)

Prin lemn de rezonanţă se înţelege materialul lemnos cu structură foarte fină şi respectiv,
cu proprietăţi fizice corespunzătoare pentru construcţia instrumentelor muzicale. În practică,
lemnul de rezonanţă şi-a găsit de asemenea întrebuinţări în construcţia de diferite tipuri de
ambarcaţii, în industria aeronautică, pentru confecţionarea draniţei ş.a.
Cele mai preţuite specii cu lemn de rezonanţă sunt molidul şi paltinul, primul folosit
pentru faţa instrumentelor cu corzi şi arcuş şi, cu corzi pentru ciupit, iar cel de al doilea pentru
dosul şi eclisele (părţile laterale) acestora. Din lemnul de molid de rezonanţă se mai produc
funduri de piane, claviatura şi elemente de bară (sinonim, bară de rezonanţă, piesa profilată
care intră în componenţa unor instrumente muzicale).
După unii autori, lemnul de brad ar fi apt pentru realizarea viorilor de concert, ca şi cel de
molid. Se consideră că, în trecut, în construcţia instrumentelor muzicale lemnul de brad a fost
folosit pe scara largă, ulterior în locul lui utilizându-se lemnul de molid (Filipovici, J., 1965).
Pentru alte părţi componente ale instrumentelor muzicale se mai folosesc mesteacănul şi
fagul (pentru arcuşuri) şi părul (pentru cordare şi pentru cuiele de întindere a corzilor). La
instrumentele de calitate superioară, arcuşul se execută din lemn de pernambuc {Caesalpinia
echinata Lamb.), iar cordarele şi cuiele de întindere a corzilor, din lemn de abanos (Diospyros
ebenum Koen.) sau de pernambuc.
În alte ţări, pentru realizarea plăcilor de rezonanţă ale instrumentelor muzicale se mai
întrebuinţează bradul de Caucaz (Abies nordmanniana Stev. Spach) cedrul de Siberia (Pinus
sibirica Mayr), molidul de Caucaz (Picea orientalis Carr. ). Bradului de Caucaz îi corespunde
o valoare foarte ridicată a constantei acustice [K = 14,4 – 15,5 m4/(kg.s)] superioară molidului
de Caucaz [K = 12,8 – 13,0 m4/(kg.s)] (Arganaşvili, L.N., 1988). Lemnul de cedru de Siberia
este comparabil cu cel de molid în ceea ce priveşte structura anatomică, dar datorită unui
conţinut ridicat de oleorezine are o masă volumică mai mare, fapt ce conduce la descreşterea
constantei sale acustice. Pentru micşorarea cantităţii de oleorezine şi diminuarea masei
volumice, lemnul de cedru de Siberia se supune unui tratament termic adecvat (Zaiţev, E.V.,
1969).
Foarte importante pentru sonoritatea instrumentelor sunt, pe lângă calitatea lemnului
folosit, forma geometrică a acestora şi procesul tehnologic de execuţie, precum şi calitatea
celorlalte materiale (verniurile şi coloranţii utilizaţi la finisare).

LEMNUL DE MOLID

ELEMENTE DE ORDIN SILVICULTURAL PRIVIND MOLIDUL DE REZONANŢĂ.

Forma cu lemn de rezonanţă a molidului (Picea abies (L.) Karst), denumită molid de
rezonanţă, este considerată un ecotip apărut în condiţiile pădurii virgine, bine diferenţiat şi
individualizat din punct de vedere biologic (Ştefănescu, P., 1961).
Caracterele sale morfologice se transmit ereditar la urmaşi (Grapini, V. şi
Constantinescu, 1968), dar pentru aceasta arborii trebuie să beneficieze de condiţii ecologice
similare acelora din pădurea virgină (Rădulescu, A., 1969).
Se afirmă de asemenea că însuşirile lemnului de rezonanţă ar fi supuse, foarte probabil,
unui control poligenic, exprimându-se numai în anumite condiţii staţionale (Stănescu,V.,
Şofletea, N., 1998).
Prin cercetări întreprinse la nivelul unor plantaje având la bază clone şi descendenţe
materne rezultate din polenizări libere, în prezent se urmăreşte să se determine principalele
caractere şi însuşiri ale molidului de rezonanţă (Enescu, Va1., 1994).
Răspândirea molidului cu lemn de rezonanţă este legată de răspândirea pădurii virgine şi
respectiv a pădurii naturale cu structură plurienă. În trecut el a ocupat o suprafaţă mult mai
mare decât în prezent. Treptat, însa, şi-a restrâns prezenţa, ajungând de exemplu să fie
complet eliminat, încă de multa vreme, din Munţii Alpi şi Munţii Boemiei (Stinghe, V.N.,
citat de Rădulescu. A., 1969).
La noi, unde a beneficiat de condiţii naturale de vegetaţie dintre cele mai bune, molidul
de rezonanţă a ocupat suprafeţe mai mari ca în alte părţi ale Europei (Grapini, V. şi
Constantinescu, 1968), centrul de greutate al răspândirii lui constituindu-l Carpaţii Orientali,
cu precădere zona nordică a acestora. Dar, cu timpul, ponderea sa a scăzut şi aici din ce în ce
mai mult, el fiind întâlnit acum tot mai rar, astfel că după opinii autorizate, în prezent, există
pericolul dispariţiei sale din fondul de gene autohton (Stănescu, V., 1985). Astăzi, mai
cunoscute în România pentru producerea lemnului de molid de rezonanţă sunt Ocoalele
Silvice Moldoviţa şi Tomnatic.
Diminuarea răspândirii molidului de rezonanţă în România a fost cauzată în primul rând
de exploatarea intensă a sa timp de mai bine de 200 ani, datorită excelentei sale calităţi,
lemnul acestuia fiind unul dintre sortimentele foarte mult căutate. Trebuie de asemenea avute
în vedere utilizarea pe scară largă a lemnului de molid de rezonanţă pentru draniţă, ca şi
pierderile cauzate de desele doborâturi de vânt, care au contribuit şi ele în bună măsură la
reducerea ariei de răspândire a lui.
Foarte multă vreme lemnul de molid de rezonanţă românesc a fost exportat sub formă de
buşteni sau cherestea, prin nenumăratele viori şi piane în care a fost incorporat el contribuind
din plin la înflorirea culturii europene şi mondiale (Giurgiu, V., 1982).
În Polonia, spre exemplu, până m anul 1938, ca şi după cel de al doilea război mondial,
industria constructoare de instrumente muzicala s-a bazat pe lemnul de rezonanţă provenit din
România, respectiv din Bucovina (Krzysik, F., 1968).
După Ichim, R. (1988), în anul 1889, în Bucovina, la Poiana Iţcani (Ocolul Silvic
Pojorâta) şi la Molid (lângă Vama), existau doua ferăstraie mari, acţionate cu abur, unde era
prelucrat şi molidul de rezonanţă. Materialul debitat la ferăstrăul de la Molid era exportat în
Austria şi Germania şi mai cu seama în Franţa şi Anglia. Bine cunoscute şi apreciate pentru
calitatea deosebită a lemnului erau provenienţele de Moldoviţa, Falcău, Dorna (Călimani),
Coşna.
Staţiunile de bonitate ridicată, mai rar mijlocie, sunt situate la altitudini de 750 - 1200 m,
în locuri ferite de vânturi puternice, cu relief domol, de regulă la baza versanţilor şi în lungul
cursului superior al pâraielor, expoziţie variabila, de regulă semiumbrite şi panta nedepăşind
20 (25)°. Precipitaţiile anuale sunt cuprinse între 700 - 1200 mm, iar temperatura medie
anuală variază între 3,5 - 6°C, fiind mai scăzută decât cea corespunzătoare pentru molidul
obişnuit.
Solurile sunt formate pe substraturi litologice specifice flişului sau aparţinând zonei
vulcanice. Sunt profunde, sărace în schelet, afânate, acide până la neutre, cu rezerva suficientă
de apă, favorabile sub raportul troficităţii potenţiale.
Arboretele. Molidul cu lemn de rezonanţă nu alcătuieşte arborete pure şi nici grupe
mari, ci este distribuit mai mult sau mai puţin uniform, sub forma de exemplare izolate în
masa arboretului, printre alte exemplare de molid obişnuit. Arboretele cu astfel de arbori sunt
pluriene şi relativ pluriene şi se încadrează în etajul amestecurilor de răşinoase cu fag şi în
partea inferioară a etajului molidişurilor. În cele mai bune situaţi, după Geambaşu, N. (1995),
într-un arboret pot exista 1, 2, 3 şi mai rar 4, 5 sau 6 arbori cu lemn de rezonanţă la hectar.
Punând epuizarea resurselor de lemn de rezonanţă, pe de o parte pe seama reducerii suprafeţei
arboretelor pluriene de vârsta înaintată, capabile să conserve această formă a speciei şi pe de
altă parte, pe diminuarea proporţiei de participare a bradului, autorul citat consideră că este
necesar să se treacă la o gospodărire intensivă a arboretelor, la nivel de biogrupă. Într-o
biogrupă, pe lângă arborii de molid de rezonanţă, trebuie să participe şi arbori de brad, fag,
paltin de munte, aceştia din urmă cu rolul de a asigura o structură în plan orizontal şi vertical
optimă pentru creşterea şi dezvoltarea celor dintâi. Pentru regenerarea arboretelor, tratamentul
cel mai adecvat este codrul grădinărit, acesta asigurând regenerarea naturală, obligatorie, a
molidului de rezonanţă şi permiţând să se obţină o structură complexă, apropiată de cea a
pădurilor seculare.
Arborii de molid de rezonanţă prezintă o serie de particularităţi de ordin morfologic,
deosebindu-se de cei de molid obişnuit. Ei aparţin tipului de molid plat, întâlnit foarte rar în
pădure în configuraţia sa tipică şi caracterizat prin coroana cilindrică, destul de îngustă (de
regula 4-5 m), cu ramurile de ordinul I, orizontale la început şi cu vârful aplecat la vârste
mari, în timp ce ramurile de ordinele II şi III sunt ramificate tabular, aproximativ în acelaşi
plan. Ramurile fiind relativ subţiri, coroana pare sărăcăcioasă la prima vedere. Acele, cenuşii-
albăstrui, viguroase, relativ scurte, stau pe umeraşi cu peri glanduloşi.
Coroana îngustă, rară, luminoasă, ca şi acele mici fac să fie reţinute cantităţi mult mai
mici de zăpadă decât în cazul celorlalţi arbori, rezistenţa la rupturi datorită greutăţii acesteia
fiind sporită. Arborii de molid de rezonanţă rezistă de asemenea mai bine la doborâturi de
vânt (Constantinescu, N., 1965).
Tulpina este perfect verticală, aproape cilindrică până la inserţia primelor ramuri ale
coroanei, spălată complet de crăci pe o înălţime de circa 8 m, fără defecte, fără scurgeri de
răşină. În majoritatea cazurilor, mai ales în tinereţe, se remarcă o uşoară tendinţă de torsiune
spre stânga. Se afirmă că arborii cu torsiune spre stânga de circa 4-5% sunt foarte uşor
despicabili. Sensul torsiunii se poate schimba în timp. Astfel, în mod frecvent, la molizii
bătrâni este vizibilă torsiunea spre dreapta, aceasta suprapunându-se peste o torsiune spre
stânga, datând din tinereţe.
Rădăcina formează 3 - 5 contraforţi, pe direcţii diferite, care conferă arborelui stabilitate
la acţiunea mecanică a vântului, fără a produce deformaţii trunchiului (Geambaşu, N., !995).
Creşterea, aşa după cum reiese din analiza evoluţiei lăţimii inelelor anuale pe secţiunea
de la înălţimea de 1,30 m faţă de nivelul solului, este în general mai înceată decât la arborii de
molid obişnuit, dar, comparativ cu cazul acestora din urmă, se continuă până la vârste mai
înaintate. În mod obişnuit, la acest nivel al trunchiului, la arborii de molid de rezonanţă se
disting două, uneori trei zone de creştere caracteristice în ceea ce priveşte lăţimea şi
uniformitatea inelelor anuale (fig. 1). În prima parte a vieţii arborilor, este de regulă evidentă
o porţiune cu inele anuale late şi variate ca lăţime, ce constituie zona C. Începând aproximativ
de la vârsta de 50 ani, când se admite ca arborii şi-au definitivat locul în coronamentul
arboretului (Ştefănescu, P., 1964), inelele anuale devin înguste şi uniforme, alcătuind
porţiunea cu lemn de rezonanţă, notată zona A. Uneori pe secţiunea transversală se
intercalează şi o porţiune, notată zona B, cu aspectul inelelor anuale diferit de al celorlalte
două zone. De reţinut că, pe teren s-au remarcat asemenea arbori cu inele anuale înguste chiar
din dreptul măduvei, după cum s-au înregistrat si neuniformităţi ale lăţimii inelelor anuale la
vârste înaintate. În general, concluzia desprinsă în urma examinării unui număr mare de arbori
de molid de rezonanţă, inclusiv folosind probe de lemn extrase cu burghiul Pressler, este că
aceştia nu prezintă un model unic de variaţie a lăţimii inelelor anuale pe întreaga secţiune
transversală.

Fig. 1 Zone de creştere caracteristice (zona A – cu lemn de rezonanţă) delimitate în

raport cu evoluţia lăţimii inelelor anuale la înălţimea de 1,30 m faţă de nivelul solului
(din Beldeanu, 1999)

Având în vedere că datorită neuniformităţii lăţimii inelelor anuale, o parte din secţiunea
transversală a trunchiului este necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, precum şi
faptul că grosimea pe rază a zonei de lemn de rezonanţă trebuie să depăşească lăţimea celor
mai mici semifabricate din lemn pentru instrumente muzicale - minimum 130 mm pentru
vioară (Cotta, N. L., 1983), rezultă că prevederea reglementărilor în vigoare referitoare la
diametrul minim la capătul subţire, fără coajă, al pieselor de lemn rotund de molid de
rezonanţă (34 cm) este cât se poate de judicioasă. În marea majoritate a cazurilor arborii de
molid de rezonanţă satisfăcând condiţiile de ordin dimensional la vârste relativ înaintate, se
poate totodată conchide că şi vârsta exploatabilităţii tehnice, cuprinsă după normele tehnice
privind amenajarea pădurilor între 150 şi 180 ani este de asemenea judicios stabilită. De
reţinut că arborii de molid de rezonanţă pot depăşi uneori 300 ani, păstrându-şi nealterată
starea de sănătate şi fără a înregistra vătămări care să conducă la diminuări importante ale
volumului de lemn valorificabil.
Datele de ordin cantitativ privind participarea diferitelor elemente minerale în organele
plantelor lemnoase oferind indicii în legătură cu starea de nutriţie, respectiv cu desfăşurarea
funcţiilor fiziologice ale acestora (Parascan, D., Danciu ., 1983), substanţele în cauză având
atât rol plastic cât şi rol regulator al proceselor vitale, prin determinări comparative,
folosindu-se metoda diagnozei foliare, au fost puse în evidenţă unele deosebiri, sub acest
aspect, între molidul de rezonanţă şi cel obişnuit. S-a stabilit (Geambaşu, N., 1995) că în cazul
arborilor de molid de rezonanţă conţinutul de substanţe minerale este mai mic, rezultând astfel
că starea generală de nutriţie a acestora este diferită de cea a arborilor de molid obişnuit.
Azotul, care îndeplineşte un rol esenţial în procesele de creştere şi dezvoltare, se află în
cantităţi mai mici în acele molidului de rezonanţă, fapt pus în legătură cu creşterea lui mai
înceată şi respectiv cu inelele lui anuale mai înguste. Este de asemenea mai mic conţinutul de
potasiu, care şi el se corelează cu creşterea mai lentă a arborilor de molid de rezonanţă. Se
remarcă însă, totodată, la aceşti arbori, o sporire a conţinutului de calciu, element care
participă în constituţia substanţelor pectice din lamela mijlocie a celulelor şi căreia i s-ar
datora majorarea elasticităţii pereţilor celulari ai lemnului şi, implicit, creşterea vitezei de
propagare a sunetului şi asigurarea unei bune sonorităţi.
Ritidomul este subţire, de culoare brun-roşcată, cu crăpăturile dispuse în general
vertical, cu solzii mici, alungiţi, subţiri, cu marginile rotunjite, puţin răsfrânte în afară.
Elagarea se produce fără a lăsa urme ale crăcilor pe tulpină, în timp ce la arborii
de molid obişnuiţi crăcile uscate rămân mult timp aderente, în urma lor întâlnindu-se noduri
mari, evidente.
Identificarea arborilor de molid de rezonanţă, în vederea exploatării, se face ţinând cont
în primul rând de portul acestora, de ansamblul particularităţilor de ordin morfologic
precizate. Pentru mai multă siguranţă, se recurge la metoda practicata de marii lutieri italieni,
în secolele al XVI-lea şi a XVII-lea. În principiu, aceasta metodă, aplicabilă şi la brad, constă
în lovirea trunchiului cu un ciocan de lemn în partea lui sudică şi ascultarea sunetului de
răspuns, cu urechea lipită de arbore, în partea opusă. În cazul arborilor cu lemn de rezonanţă,
sănătoşi, sunetul este înalt şi clar în timp ce la arborii cu defecte, acesta este jos şi voalat.
Arborii cu putregai au sunet înfundat. Andrea Amati (1535 - 1612), căutând lemn pentru
viorile sale în pădurile Alpilor de Sud, utiliza această metodă, alegând arborii sănătoşi, cu
sunet deschis şi clar (Hegyesi, Z., 1962).
Identificarea arborilor cu lemn de rezonanţă se poate efectua folosind şi alte elemente de
diagnoză. În cazul arborilor în picioare, pe baza cercetărilor întreprinse într-o populaţie din
Valea Gurghiului, Stănescu, V. şi colab. (1985) au scos în evidenţă posibilitatea diagnosticării
caracterului de rezonanţă pe cale biochimică, folosind ca metoda analiza peroxidazei din acele
mature. În cazul arborilor doborâţi, indicii importante oferă caracteristicile inelelor anuale.
Exploatarea arborilor de molid de rezonanţă se execută numai în perioada de repaus
vegetativ, pe vreme cu temperatura de 3 -5 °C, nu pe timp geros, cu strat gros de zăpadă şi
chiar amenajându-se paturi de crăci cu cetină, evitându-se astfel producerea de crăpături
interne la cădere. Materialul lemnos exploatat în timpul perioadei de vegetaţie, când pereţii
celulari sunt îmbibaţi cu sevă, este expus atacului ciupercilor şi insectelor xilofage şi
înregistrează deprecieri sub raportul proprietăţilor acustice. Uscarea rapida provocată de
timpul călduros din perioada de vegetaţie poate de asemenea conduce la apariţia crăpăturilor
adânci. Piesele de lemn brut rotund au diametrul minim la capătul subţire, fără coajă, aşa după
cum s-a arătat, de 34 cm, iar lungimea minima de 2,00 m, cu creşteri din 0,10 în 0,10 m.

CARACTERISTICI ALE LEMNULUI DE MOLID DE REZONANŢĂ.

Având în vedere sonoritatea celebrelor viori ale marilor maeştri lutieri asigurată de
materialul lemnos folosit la construcţia lor, lemnul de molid de rezonanţă, care a stat la baza
creaţiilor lui Stradivarius, şi rămâne şi în prezent o materie primă de neegalat, este apreciat de
către Schmidt-Vogt, H. (1981) ca fiind cel mai valoros de pe Pământ. De reţinut că vioara a
apărut în plină epocă a Renaşterii, aproximativ în acelaşi timp în Italia (la Brescia şi
Cremona), Germania, Polonia, Franţa. Antonio Stradivarius (1644 - 1737), care aparţine şcolii
de la Cremona, reprezintă cea mai proeminentă personalitate din istoria creatorilor acestui
instrument. La realizarea celebrelor sale viori, se crede că el a folosit lemn adus probabil chiar
din ţara noastră, de către neguţătorii veneţieni (Hegyesi, Z„ 1962).
Pentru prelucrarea în ţară a acestei materii prime, după cel de al doilea război mondial
au fost construite fabricile de instrumente muzicale de la Reghin şi Bucureşti Un aport
deosebit la creşterea valorii instrumentelor muzicale româneşti fabricate la Reghin l-a avut
Bianu, V.V. (Ghelmeziu, N„ 1961), constructor de viori încă din anul 1905 şi documentat la
Paris în arta luteriei (Hegyesi, Z. 1962), profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti şi autor
de manuale universitare de fizică, inclusiv de acustică, precum şi al unei cărţi despre vioară,
publicată în anul 1957. La fabrica de la Reghin, în timp de circa 20 ani de la înfiinţare s-au
produs 1 milion instrumente muzicale. Lemnul de molid de rezonanţă, aşa după cum s-a
arătat, este utilizat pentru realizarea plăcilor vibratorii, de rezonanţă, din structura cutiei
sonore a instrumentelor muzicale cu coarde, intensificând sunetul şi formând timbrul specific
al acestora. Se precizează că din energia totală furnizată de strune, numai o mică parte,
respectiv 3-5%, este radiată în aer sub formă de sunet, restul disipându-se în materialul
plăcilor de rezonanţă şi în punctele de consolidare a acestora, în corpul instrumentelor
(Ugolev, B.N., 1986).
Limitele intervalelor de variaţie a valorilor proprietăţilor acustice şi densităţii,
corespunzătoare lemnului arborilor de molid de rezonanţă din diferite ţări (România,
Italia, Germania, Franţa, Austria, Polonia, Rusia, Canada), apreciate de Bucur, V. (1976) şi
Cotta, N. L. (1983) drept caracteristice pentru aceasta formă a speciei, sunt consemnate în
tabelul 1.
Date privind proprietăţile acustice şi densitatea lemnului de molid de rezonanţă
Tabelul 1
 Semnificaţia proprietăţilor fizice considerate caracteristice pentru aprecierea calităţii de
rezonanţă a lemnului. În legătură cu acest aspect, în literatura ştiinţifică şi de specialitate se
fac următoarele menţiuni:
- Viteza de propagare longitudinală a sunetului prin lemn este în strânsă legătură cu
claritatea sunetelor emise de instrumentele muzicale în care acesta este încorporat; cu cât
valorile acestui parametru sunt mai mari, cu atât claritatea sunetelor este mai bună. Viteza de
propagare longitudinală a sunetelor depinde de regularitatea structurii lemnului;
- Radiaţia acustică semnifică emisia de unde sonore, iar frecarea internă - pierderea de
energie sonoră şi radiaţia acustică şi frecarea internă au ca efect amortizarea vibraţiilor,
respectiv reducerea amplitudinii undelor sonore, dar în timp ce prima caracteristică exprimă o
emisie de energie în spaţiu, sub formă de unde sonore, cealaltă exprimă o pierdere de energie
în lemn. Lemnul de molid cu calitate acustică bună prezintă valori mari ale radiaţiei acustice
şi valori reduse ale frecării interne.
Radiaţia acustică este, după unii cercetători, cea mai adecvată caracteristică pentru
aprecierea calităţii lemnului de molid de rezonanţă. Importanţa acesteia este foarte expresiv
evidenţiată de către Schelleng, J. (1963) (citat după Ghelmeziu, N., Beldie, I. P.), care
considera că dacă ar trebui construită o vioară identica uneia date, ar fi necesar, ca între altele,
lemnul de rezonanţă utilizat în acest scop să aibă o valoare a radiaţiei acustice similară aceleia
a viorii model. Având însă în vedere complexitatea fenomenelor produse în lemnul supus
vibraţiilor, alţi autori consideră că radiaţia acustică, singură, nu este suficientă pentru
caracterizarea acestuia;
- Factorul de calitate. În cazul molidului de rezonanţă, valorile reduse ale factorului de
calitate {Q < 100 (105)] relevă o structură a lemnului complexă, care favorizează amortizarea
oscilaţiilor, pe când valorile superioare denotă o structură simpla, uniformă, continuă, ce
facilitează propagarea vibraţiilor de-a lungul elementelor anatomice; lemnul cu valori
ridicate ale factorului de calitate prezintă valori mari ale vitezei de propagare longitudinală a
sunetelor (Bucur, V., 1983);
- Impedanţa (rezistenţa) acustică specifică exprimă lejeritatea (sprinteneala) sunetelor,
având valori mici în cazul lemnului de molid de rezonanţă cu calitate acustică bună;
- Densitatea, deşi nu este un parametru acustic, prezintă un interes deosebit în aprecierea
calităţii de rezonanţă, ea fiind strâns legată de structura lemnului şi structura la rândul ei
influenţând direct comportarea acestuia din punct de vedere sonor. În ceea ce priveşte legătura
cu elementele de structură, se menţionează că densitatea este influenţată de lăţimea inelelor
anuale şi de proporţia de lemnului târziu, diminuându-se la creşterea primului parametru şi
majorându-se la creşterea celui de al doilea. Referitor la legătura cu proprietăţile acustice,
trebuie reţinut că, în principiu, lemnului de molid de rezonanţă îi corespund însuşiri cu atât
mai bune cu cât densitatea este mai mică. Astfel, odată cu descreşterea densităţii, cresc viteza
de propagare longitudinala a sunetului şi radiaţia acustică, şi scade impedanţa acustică
specifică. Face excepţie frecarea internă care, la diminuarea densităţii, înregistrează o uşoară
creştere. Se precizează că, în cadrul unor cercetări comparative efectuate de Krzysik, F. (citat
după Bucur, V., 1976), lemnul de molid de rezonanţă românesc, s-a dovedit a fi superior celui
provenit din Polonia, Germania şi Rusia, lui revenindu-i printre cele mai reduse valori ale
densităţii (ρ 12 = 420 kg/ m3, faţă de valori mergând până la 470 kg/m3 în cazul celorlalte ţări).
După Niedzielska, B. (1972) (citată după Bucur, V., 1961), în comparaţie cu lemnul de
molid obişnuit, lemnul de molid de rezonanţă are, în zona de lemn târziu a inelelor anuale, o
serie de caractere anatomice diferite. Astfel, la lemnul de rezonanţă, traheidele au
dimensiunea pe direcţie radială cu 14% mai redusă şi aria secţiunii transversale cu 15% mai
mică. Totodată, grosimea pereţilor acestora este mai mare, pereţii radiali fiind de exemplu mai
groşi cu 27%. Proporţia de participare a pereţilor celulari este, drept consecinţă, mai mare, iar
trecerea de la lemnul timpuriu la lemnul târziu este foarte distinctă.
Caracterele macroscopice ale lemnului devenite criterii clasice pentru recunoaşterea
lemnului de molid de rezonanţă sunt: structura simplă şi fină, regularitate a inelelor anuale
foarte bună, proporţie a lemnului târziu în cuprinsul inelelor anuale de numai 20-25%, absenţa
totală a defectelor. Lăţimea inelelor anuale pentru vioară trebuie să fie de 1,2-2,0 mm, această
mărime corespunzând unei mari regularităţi a creşterilor şi asigurând un bun aspect estetic şi
suprafeţe curate la şlefuire. Pentru violoncel şi contrabas lăţimea inelelor anuale poate ajunge
la 3,5 mm şi respectiv la 4-5 mm. Lemnul de molid de rezonanţă are culoarea uniformă, albă,
albă-aurie şi luciul mătăsos. Prezintă fibră dreaptă şi se despica foarte uşor pe direcţie radială.
Vechimea, factor de influenţă privind calitatea lemnului. Vechimea lemnului, respectiv
durata de timp scursă de la doborârea arborelui din care provine acesta, este un alt factor
important de care depinde calitatea instrumentelor muzicale. După Cotta, N.L. (1983), durata
stocării semifabricatelor de lemn până la introducerea lor în fabricaţie depinde de felul
instrumentului în care acestea sunt încorporate şi variază între 6 şi 10 ani. Ugolev, B.N.
(1986) considera că lemnul înregistrează cele mai bune caracteristici acustice după o perioadă
de păstrare de cel puţin 50 ani; lemnul învechit este mai rezistent la variaţiile de temperatură
şi umiditate şi are o stabilitate mai mare a caracteristicilor sonore. Pentru instrumentele de
foarte bună calitate, după Bucur, V. (1983), durata de păstrare poate să atingă 100 ani. În
primii 3 - 10 ani, timp în care lemnul ajunge la un echilibru higroscopic perfect cu mediul
înconjurător, ar avea loc stabilizarea tensiunilor interne, ca şi stabilizarea dimensională.
Păstrat în continuare, lemnul ar intra într-un proces de modificare a structurii cristalografice a
celulozei din alcătuirea sa, evidenţiat prin metoda difracţiei cu raze X, proces ce influenţează
în mod pozitiv sonoritatea, Date interesante privind transformările care au loc în lemnul
păstrat vreme îndelungată, respectiv în cel încorporat în construcţii dăinuind de secole, aduc
Pişcik, I.I. şi colab. (1971). Se afirmă astfel că lemnul învechit se deosebeşte de cel proaspăt
doborât după o serie de indicii exterioare. Spre exemplu, lemnul de molid vechi de 150 - 200
ani are un miros acid, iar cel cu o vechime şi mai mare are miros de vanilină. Prin învechire,
culoarea se închide şi densitatea se măreşte. Instrumentele muzicale fabricate din lemn
doborât de multă vreme posedă un timbru mai grav, păstrarea de lungă durată conducând la
creşterea stabilităţii spectrului sonor. Cercetări întreprinse de autori asupra lemnului de molid.
vechi de 50 - 700 ani, precum ăi asupra celui de paltin, vechi de 50- 100 ani, au scos în
evidenţă şi alte modificări. A rezultat că în timp ce conţinutul de celuloză rămâne practic
neschimbat, conţinutul de lignină şi îndeosebi cel de hemiceluloze se micşorează. Sub
acţiunea îndelungată a factorilor externi, hemicelulozele, uşor hidrolizabile, trec în
oligozaharide solubile în apă fierbinte. Astfel, dacă în cazul lemnului proaspăt doborât,
conţinutul de substanţe extractive în apa fierbinte este foarte redus, la nivel de urme, în cazul
lemnului vechi, acelaşi conţinut, la molid, se ridică la 3-9%. Extractele de lemn de molid
vechi absorb o parte incomparabil mai mare a spectrului în ultraviolet şi totodată, banda de
absorbţie înregistrează creşteri, ceea ce demonstrează că odată cu trecerea timpului lemnul
este expus unor acţiuni fotodistructive sporite. Înalta preţuire de care se bucură şi astăzi o
vioară construită de Stradivarius (în prezent, în întreaga lume se mai păstrează încă 650
instrumente ale acestuia) dovedeşte însă, că cel puţin 300 ani, datorită în parte şi lacului
protector, lemnul încorporat în instrumentele muzicale îşi poate păstra neştirbite proprietăţile
acustice.
Instrumentele construite din lemn uscat artificial, aşa după cum semnalează cunoscutul
lutier francez Vuillaume, J.B. (1798 - 1875), şi-ar pierde sonoritatea.
Este demn de reţinut că, de-a lungul vremii, sonoritatea unui instrument muzical se
ameliorează, ca urmare a utilizării lui (prin cântat). Faptul a fost demonstrat experimental,
supunându-se în acest scop epruvete special confecţionate la încovoiere statică şi dinamică,
solicitările fiind de mică intensitate (la forţe egale cu 20% din forţa de rupere), dar de lungă
durată şi simulând influenţa exercitată timp îndelungat de tensiunea corzilor asupra feţei
instrumentului muzical (Bucur, V„ 1980). A rezultat că solicitările respective au consecinţe
asupra structurii submicroscopice a lemnului şi conduc cu timpul la stabilizarea proprietăţilor
acustice la alte valori decât cele iniţiale.
La realizarea sonorităţii lemnului de molid de rezonanţă un rol important l-ar avea de
asemenea unele metale prezente în pereţii celulari ai acestuia, analizele punând în evidenţă,
spre exemplu, valori mai mari decât la lemnul de molid obişnuit, la zinc (de 3,4 ori), crom (de
2,2 ori), nichel (de 2,3 ori), argint, cobalt, staniu ş.a., fapt care ar asigura o viteză superioară
de propagare a sunetului (Geambaşu, N., 1995).

CLASE DE CALITATE ACUSTICĂ A LEMNULUI DE MOLID DE REZONANŢĂ

Având în vedere caracterul complex al însuşirii de rezonanţă, rezultat din însuşi

faptul că definirea acesteia necesită luarea în considerare a mai multor proprietăţi acustice,
Beldeanu, E.C. şi Pescăruş, P. (1996) introduc noţiunea de clasă de calitate acustică. În acest
cercetătorii au efectuat determinări asupra a 10 arbori de molid, proveniţi din Ocoalele Silvice
Moldoviţa, Tomnatic, Coşna şi Valea Gurghiului (tab.2), apreciaţi pe teren ca fiind de
rezonanţă. Din fiecare arbore s-au confecţionat epruvete cu dimensiunile 500 x 20 x 20 mm,
locul de provenienţă din trunchi fiind treimea inferioară a părţii elagate, respectiv zona cu
lemn de rezonanţă din jumătatea nordică a secţiunii lui transversale.
Epruvetele au fost supuse la vibraţii longitudinale, cu frecvenţa în domeniul de audibilitate
(16 - 20000 Hz). Valorile medii rezultate (tab. 2) sunt însoţite de intervalele de încredere,
calculate cu ajutorul testului t Student pentru o probabilitate de 0,95.

Tabelul 2
 Aşa după cum se constată din rezultatele obţinute, fiecare dintre arborii analizaţi are
particularităţi distincte, neexistând doua exemplare cu aceleaşi însuşiri acustice. La
comparaţia cu datele din literatura de specialitate referitoare la caracteristicile proprii arborilor
de molid de rezonanţă precizate în tabelul 3, se observă de asemenea că unele exemplare
satisfac din punct de vedere acustic sub raportul tuturor proprietăţilor luate în considerare, în
timp ce altele satisfac numai în cazul anumitor proprietăţi.
Reiese de aici că nu se poate vorbi despre o clasă unică de calitate a lemnului arborilor
cercetaţi. Dimpotrivă rezultatele obţinute atestă că însuşirea de rezonanţă prezintă trepte de
manifestare de niveluri diferite, fapt care în ultima instanţă explică diferenţele de ordin
calitativ mai mari sau mai mici dintre instrumentele muzicale în care lemnul este încorporat,
diferenţe uneori perceptibile doar de către specialişti în domeniu bine avizaţi. Cercetătorii
propun diferenţierea arborilor cu lemn de rezonanţă în următoarele clase:
- Clasa R1 - arbori cu lemn de rezonanţă de calitate acustică foarte bună;
- Clasa R2 - arbori cu lemn de rezonanţă de calitate acustică bună;
- Clasa R3 - arbori cu lemn de rezonanţă de calitate satisfăcătoare;
- Clasa O - arbori cu lemn obişnuit lipsit de calitate acustică.
Ordinea în care proprietăţile cercetate sunt luate în considerare la stabilirea claselor de
calitate acustică este următoarea: viteza de propagare longitudinală a sunetului; radiaţia
acustică; frecarea internă; impedanţa (rezistenţa) acustică specifică.
Primele două proprietăţi se consideră a avea un grad de semnificaţie superior celorlalte.
La încadrarea în diferitele clase de calitate acustică s-au luat în considerare grupele de
valori foarte bune, bune şi necorespunzătoare ale proprietăţilor studiate (tab.4). estimate în
funcţie de datele caracteristice arborilor de molid cu lemn de rezonanţă. Limita inferioară
pentru frecarea internă a fost stabilită în raport de cele mai mici valori determinate în cadrul
cercetărilor întreprinse, ea fiind specificată pentru prima dată în literatura de specialitate.

Repartiţia pe clase de calitate acustică a arborilor care au făcut obiectul cercetărilor este
redată m tabelul 5, din care se desprinde concluzia conform căreia calitatea acustică a
lemnului de molid de rezonanţă nu este influenţată de locul de recoltare a arborilor şi
clasificării calitative a arborilor pe picior.

LEMNUL DE PALTIN

Denumirea de lemn de paltin, în domeniul construcţiei instrumentelor muzicale, priveşte

în primul rând lemnul de paltin de munte (Acer pseudoplatanus L.), dar şi lemnul de paltin de
câmp (Acer platanoides L.) şi de jugastru (Acer campestre L.), paltinul de câmp fiind utilizat
pe scară mai redusă, iar jugastrul în mod cu totul excepţional (Beldeanu, 1999).
Caracteristicile generale ale lemnului. În cazul paltinului de munte, lemnul are culoarea
albă sidefie, uneori alb-roşiatică, este potrivit de greu, tare. Prezintă raze foarte numeroase şi
lucioase, cu înălţimea până la 1,5 mm. Se prelucrează uşor, fără a se scămoşa sau aşchia.
Prezintă o stabilitate dimensională foarte bună şi crapă puţin.
Omogenitatea sa deosebită permite obţinerea unor suprafeţe plane, cu luciu remarcabil uşor de
colorat şi finisat. Paltinul de câmp, spre deosebire de cel de munte, are lemnul alb-gălbui,
până la galben-brun, cu oglinzi roşiatice, joase, până la 0,5 mm înălţime.
Jugastrul, cu lemnul gălbui-roşiatic, uneori brun deschis, are oglinzi roşu deschis, la fel de
joase ca la paltinul de câmp. Datorită, printre altele fibrelor sale mai lungi, lemnul de jugastru
interesează mai puţin în construcţia instrumentelor muzicale.
Lemnul de paltin cu fibra ondulată (de paltin creţ), cunoscut în luterie de câteva secole şi
foarte mult apreciat pentru aspectul său estetic, este produs îndeosebi de paltinul de munte.
Este însă specific şi paltinului de câmp şi, uneori şi jugastrului (Arbogast, M., 1992, a)..
Precizări importante privind aspectul lemnului cu fibra ondulată, elementele de
recunoaştere a arborilor având acest lemn, ca şi cauzele apariţiei acestei anomalii, cu referire
mai cu seamă la paltinul de munte, sunt amplu scoase în evidenţă de Arbogast, M. (1992,a).
Ondulaţiile, rezultate ca urmare a dispunerii anormale a fibrelor în lemn, sunt vizibile sub
forma unor benzi strălucitoare, ce alternează cu benzi mate, paralele între ele. Lăţimea
benzilor, constantă la unul şi acelaşi arbore, variază de la un exemplar la altul, măsurând de la
câţiva milimetri până la mai mult de 1 cm. În general, au lăţime mică a benzilor arborii cu
inele anuale înguste şi invers, arborii cu inele anuale late au benzi de lăţime mai mare. Când
creşterile anuale sunt reduse, benzile sunt foarte mici, putând chiar să dispară, pierzându-se
astfel desenul caracteristic. De reţinut ca Leonhardt, K, şi Milancovič, B. (citaţi de Bucur, V.,
1976) disting la paltinul creţ mai multe categorii de desene: fibre ondulate înguste, fibre
ondulate late, fibre ondulate dispuse în flăcări late, fibre ondulate dispuse în flăcări înguste.
Exemplarele având lemnul în totalitate ondulat sunt extrem de rare, în mod obişnuit
dispunerea anormală a fibrelor afectând doar o parte a volumului acestora. În cazul arborilor
în picioare, prezenţa fibrei ondulate nu poate fi anticipată cu certitudine, cu atât mai mult
gradul de răspândire a acesteia în cuprinsul lor, sau caracterul ondulaţiilor. De regulă, fibra
ondulată apare între colet şi baza primei ramuri groase, mai des până la înălţimea de 50-60 cm
faţă de nivelul solului. Ca semn al prezenţei acesteia, arborii pot avea coaja cutată, pliurile, de
4-5 mm înălţime, mai mult sau mai puţin pronunţate, mergând pe întreaga circumferinţă sau
numai pe o parte a ei. Cute asemănătoare, dar ceva mai fine, pot fi remarcate şi mai sus, la
nivelul nodurilor, ramificaţiilor, curburilor, altor defecte, ele relevând posibilitatea existenţei
în dreptul lor a fibrei ondulate. Cutele sunt mai frecvent întâlnite pe părţile nordice şi nord -
vestice ale trunchiului. Dacă arborii urmează a fi doborâţi, pentru mai multă exactitate
rezultatele acestor observaţii se pot verifica, îndepărtând bucăţi mici de coajă, de exemplu de
3 x 5 cm şi examinând direct suprafaţa lemnului. Expresivitatea desenului poate fi sporită,
ungând lemnul cu particule fine de pământ sau lăsându-l să se decoloreze timp de 1-2
săptămâni sub acţiunea razelor solare.
La arborii doborâţi, existenţa fibrei ondulate poate fi depistată examinând tapa, suprafaţa
cioatei în partea opusă tapei, sau secţiunea de bază a trunchiului. În aceiaşi scop se pot face de
asemenea observaţii asupra lemnului, îndepărtând coaja în diferite puncte ale trunchiului.
Cauzele formării fibrei ondulate, nu au fost pe deplin elucidate până în prezent. În lumea
lutierilor predomină părerea că paltinul de munte cu fibra ondulată ar creşte pe soluri sărace,
la altitudini mai ridicate, în general în condiţii climatice dificile, dar cunoştinţele actuale nu
permit să se facă o astfel de legătură între prezenţa acestei anomalii şi un anumit gen de
staţiuni. Alţi autori iau în considerare cauze de ordin mecanic, cum ar fi greutatea arborilor,
forţa de compresiune care apare în zonele comprimate prin încovoiere, în porţiunile
prezentând curbură sau în partea opusa vântului. Nu este omisă totodată influenţa factorilor
ereditari. Pentru a se stabili cu exactitate cauzele care stau la baza apariţiei fibrei ondulate, au
fost demarate cercetări speciale. Au fost de asemenea iniţiate măsuri de multiplicare
vegetativa a paltinului creţ (Verger, M,, Cornu, D., 1992).
Răspândirea paltinului. Cele mai apreciate zone din ţara noastră pentru lemnul de paltin
fumizat sunt Maramureşul şi Nordul Moldovei. Fibra ondulată se întâlneşte la un număr de
arbori redus, uneori putând trece neobservată. În Franţa, după Arbogast, M. (1992,a), volumul
de lemn de paltin cu fibra ondulată s-ar cifra la 2-3% din volumul total aferent speciei,
existând şi zone unde proporţia s-ar ridica la 5-6%. Raportat la numărul total de arbori,
exemplarele cu fibra ondulată nu ar depăşi proporţia de 3 %.
Exploatarea şi prelucrarea lemnului de paltin destinat construcţiei instrumentelor
muzicale. Exploatarea se efectuează în timpul perioadei de repaus vegetativ, până în luna
aprilie (conform unor tradiţii, pe lună plină sau în descreştere Arbogast, M., 1992). Diametrul
minim, la capătul subţire, fără coaja, al lemnului brut rotund de paltin trebuie să fie 36 cm.
Pentru debitarea pieselor de violoncel şi de contrabas se cer diametre de la 90 cm în sus.
Lemnul trebuie sa fie perfect sănătos şi lipsit de orice fel de defect. Pentru evitarea oricărui
neajuns (apariţia crăpăturilor, a coloraţiilor anormale etc.), acesta trebuie introdus cât mai
grabnic în fabricaţie (din cauza căldurii, poate căpăta pete închise la culoare).
În cazul fabricaţiei pe cale industrială a instrumentelor muzicale, semifabricatele se pot
usca pe cale artificială. Operaţia durează timp de 1,5-2 luni şi se efectuează cu multă
prudenţă. În procesul de fabricaţie tradiţională, când se urmăreşte o calitate a instrumentelor
deosebită, cerută de profesionişti, se preferă uscarea pe cale naturală, care necesită 5 - 7 ani.
Lemnul de paltin creţ se prelucrează mai anevoie decât cel de paltin obişnuit. Se
menţionează că la realizarea instrumentelor muzicale cu corzi şi arcuş, şi cu corzi pentru
ciupit, din lemn de paltin se execută fundul, eclisele, gâtui, scaunul (sau căluşul, piesa care
serveşte la sprijinirea corzilor).
După Cotta, N.L. (1983). la realizarea de instrumente muzicale folosind lemn de paltin
creţ, se preferă lemnul cu ondulaţii nu prea dese şi puţin adânci (de 6-8 mm).
În concepţia lui Arbogast, M. (1992), ondulaţiile dau însă un relief cu atât mai bun şi un
aspect estetic cu atât mai relict cu cât sunt mai regulate, mai expresive şi mai largi, cele mai
căutate fiind cele cu lăţimea de 12-15 mm. Trebuie totodată arătat că, obişnuit, la
instrumentele de dimensiuni mici se foloseşte lemn cu ondulaţii fine, în timp ce la
instrumentele de dimensiuni mari se foloseşte lemn cu ondulaţii largi. Este de asemenea
important ca lemnul de paltin încorporat într-un instrument muzical să prezinte aceleaşi
caracteristici ale ondulaţiilor, pentru ca toate părţile în componenţa cărora intră să se
armonizeze pe deplin din punct de vedere estetic. Nu se admite ca alături de lemn de paltin
creţ să se folosească într-un instrument şi lemn de paltin obişnuit. Lemnul de paltin la al cărui
aspect decorativ pe lângă fibra ondulată contribuie şi oglinzile este apreciat pentru
confecţionarea scaunului.
Comparativ cu lemnul aparţinând altor specii, lemnul de paltin deţine ponderea cea mai
mare în alcătuirea unui instrument muzical. Consumul de lemn în stare uscată (aflat la
umiditatea corespunzătoare produsului) se cifrează la 230 g pentru o vioară, 1450 g pentru un
violoncel şi 5000 g pentru un contrabas. Totodată, pierderile de lemn de paltin la realizarea
componentelor unui instrument muzical se ridică la 90 % din cantitatea, în stare uscată, luată
în lucru (Arbogast. M., 1992).
Proprietăţi fizico-acustice ale lemnului de paltin obişnuit fi de paltin creţ.
Datele privind proprietăţile fizico-acustice ale lemnului de paltin obişnuit şi de paltin creţ,
redate în tabelul 6, conduc la câteva constatări importante în legătură cu utilizarea acestuia în
construcţia instrumentelor muzicale. Se remarcă astfel ca, în comparaţie cu lemnul de molid,
lemnului de paltin îi corespund valori mai mici ale vitezei de propagare longitudinală a
sunetului c L , radiaţiei acustice K şi factorului de calitate Q, în timp ce densităţii îi corespunde
o valoare superioară. În virtutea acestor valori, reiese că utilizarea lemnului de paltin pentru
spatele instrumentelor este pe deplin justificată, el intervenind aici în amortizarea vibraţiilor,
respectiv în stingerea sunetelor, spre deosebire de lemnul de molid, cu valori mari ale
proprietăţilor acustice specificate şi cu o valoare mai mică a densităţii, care, încorporat în faţa
instrumentelor, trebuie, dimpotrivă, să răspundă necesităţii nu de a stinge sunetele ci de a le
transmite.

Din datele înscrise în tabelul 6 rezultă de asemenea că, la cele două forme de paltin,
obişnuit - debitat tangenţial şi creţ - debitat radial, factorul de calitate are valori asemănătoare,
ceea ce înseamnă că, din punct de vedere al însuşirilor acustice, acestea se situează pe picior
de egalitate. Se desprinde de aici concluzia că alegerea cu precădere a lemnului de paltin creţ,
- debitat radial, pentru confecţionarea instrumentelor muzicale, se datorează doar aspectului
sau decorativ, dat de desenul frumos al fibrelor ondulate şi razelor late şi lucioase.
De reţinut că din punct de vedere strict acustic,.lemnul de paltin cu fibră ondulată nu se
ridică deasupra aceluia de paltin obişnuit (Bucur, V., 1976). Aspectul decorativ, mult apreciat,
face însă din lemnul de paltin cu fibră ondulată o materie primă extrem de valoroasă şi foarte
căutată pentru realizarea instrumentelor de maestru.
La paltinul creţ, viteza de propagare longitudinală a sunetului este numai de circa două,
ori mai mare decât cea de propagare pe direcţie transversală, fapt care s-ar datora structurii
fibroase destul de uniforme a lemnului (Milancovič, B., 1956, citat de Bucur, V.)
Ca şi în cazul lemnului de molid, solicitările la încovoiere statică şi dinamică, de
intensitate slabă şi lungă durată, simulând utilizarea în timp a instrumentului muzical, produc
modificări ale unor proprietăţi acustice, cu consecinţe favorabile, datorită modificărilor în
structura intimă a lemnului (Bucur, V., 1980).

PROPRIETĂŢI GENERATE SUB ACŢIUNEA RADIAŢIILOR

Prin radiaţie se înţelege procesul de emisie şi transmitere în spaţiu a energiei sub formă
de unde şi particule.
Radiaţiile sub formă de unde sunt radiaţiile electromagnetice sau fotonice. Din rândul
acestora interesează microundele, radiaţiile infraroşu, radiaţiile vizibile, radiaţiile ultraviolete,
radiaţiile X şi radiaţiile gama. Ele au viteza egală cu viteza luminii c şi lungimea de undă λ,
variabilă. Cu cât lungimea de undă este mai mică, cu atât frecvenţa (ν = λc )este mai mare.
Energia acestor radiaţii este direct proporţională cu frecvenţa.
Dintre radiaţiile corpusculare se menţionează radiaţiile alfa şi beta, care sunt produse
prin dezintegrarea substanţelor radioactive. De reţinut că prin revenirea la starea iniţială a
nucleelor excitate datorită dezintegrării alfa şi beta, în cadrul acestui proces rezultă de
asemenea radiaţii gama şi X. Există şi alte radiaţii corpusculare, ca de exemplu radiaţiile
neutronice. Neutronii sunt emişi din:nucleele atomice în cazul unei reacţii nucleare şi mai ales
prin fisiunea nucleelor uraniului şi plutoniului. Alte surse ale radiaţiilor corpusculare sunt
acceleratoarele de particule elementare, precum şi preparatele care conţin amestecuri de
substanţe radioactive cu substanţe care eliberează neutroni.
Radiaţiile corpusculare au viteză variabilă, dar întotdeauna inferioară luminii.
Radiaţiile electromagnetice au nu numai natură ondulatorie ci şi corpusculară, ele fiind
emise sub formă de cuante de energie, iar radiaţiile corpusculare la rândul lor au şi proprietăţi
ondulatorii, faptul, confirmat experimental, stând la baza conceptului cunoscut al dualităţii
undă-corpuscul.
Radiaţiile electromagnetice X şi gama, precum şi radiaţiile nucleare corpusculare
sunt ionizante, direct sau indirect, datorită capacităţii lor de a provoca apariţia de ioni în
mediul absorbant şi de a determina stări de excitaţie a moleculelor (stări legate de mutarea
electronilor pe învelişurile atomilor). În urma ionizării şi excitării au loc modificări chimice
ale substanţelor care au absorbit radiaţiile ionizante.
Comparativ cu energia mică a unor radiaţii sub forma de unde (1,7-3,1 eV în cazul
radiaţiilor din spectrul vizibil), radiaţiile ionizante au energii foarte mari, ajungând la mii de
MeV (1 MeV = 106 eV = 1,6 * 10 -13 J).
Conform legilor generale ale radiaţiilor electromagnetice, un corp poate să reflecte, să
absoarbă sau să transmită energia radiantă.
Trecând prin materialul lemnos, cuanta de energie a radiaţiilor electromagnetice şi
respectiv particulele în cazul radiaţiilor corpusculare îşi consumă treptat energia.
 Atenuarea intensităţii la trecerea prin materialul lemnos, în cazul radiaţiilor ionizante
este dată de o lege exponenţială de forma:
I = I 0 * e-μx (1)
în relaţia (1) I 0 este intensitatea fasciculului de radiaţii la intrarea în masa lemnului, I -
intensitatea fasciculului la distanta x în cuprinsul acestuia, iar μ - coeficientul de atenuare
liniară.
Diferenţele privind atenuarea radiaţiilor, produse ca urmare a prezenţei în masa lemnului
a unor discontinuităţi, pot sta la baza metodei de examinare nedistructivă, urmărind depistarea
defectelor interne (defectoscopia lemnului).
În cele ce urmează se prezintă o serie de date privind proprietăţile lemnului generate ca
urmare a acţiunii asupra acestuia a microundelor, radiaţiilor infraroşii, vizibile, ultraviolete,
X, alfa, beta, gama şi neutronice, semnalate în literatura ştiinţifică de specialitate (Catrina, I.,
Gheorghe, M. 1965; Forest Products Laboratory, 1974 şi 1987; Martin, P., Collet, R„ 1982;
Bendaikha,T., Decker, C., Fouassier, J.P., 1982; L e N e s t, J. F., Silvy, J., Gandini, A.„ 1982;
Ugolev, B.N„ 1986).

RADIAŢII DE MICĂ ENERGIE

Microundele sunt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă variind între 100 şi 0,1
cm. Frecvenţa lor este cuprinsă între 300 MHz şi 300 GHz. Viteza cu care se deplasează, pe
de o parte şi atenuarea intensităţii lor, pe de altă parte, depind de mediul în care se propagă.
Din experienţe efectuate cu microunde având lungimea de undă 3 cm şi frecvenţa 10
GHz. a rezultat că acestea pot fi utilizate pentru determinarea unor caracteristici ale lemnului,
cum sunt umiditatea, densitatea, orientarea fibrelor, ca şi pentru punerea în evidenţă a
defectelor interne. Comparativ cu alte metode de investigaţie (radiaţii X, radiaţii γ,
ultrasunete), folosirea microundelor prezintă o serie de avantaje. Permiţând măsurarea mai
multor variabile la propagarea lor prin lemn, ele fac posibilă diferenţierea defectelor interne
ale acestuia. Detecţia defectelor, neimplicând un contact direct cu materialul analizat, se poate
automatiza, este relativ puţin costisitoare şi nu pune în pericol sănătatea utilizatorului.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între
100 μm şi 0,76 μm (1 μm = 10 -6 m). Ele se remarcă printr-un efect caloric pronunţat.
Cercetările întreprinse în legătură cu influenţa radiaţiilor infraroşii asupra proprietăţilor
lemnului au permis împărţirea acestora în trei categorii, în raport cu zona din intervalul de
lungimi de undă ce revine fiecăreia şi anume: radiaţii infraroşii lungi (λ = 100 -50 μm),
radiaţii infraroşii medii (λ = 50-2,5 μm şi radiaţii infraroşii scurte (λ = 2,5 - 0,76 μm). Această
împărţire este în legătură şi cu tipurile de detectoare de radiaţii infraroşii utilizate în practică.
În mod obişnuit, orice corp cald simite radiaţii infraroşii. O sursă de astfel de radiaţii, curent
folosită, cu emisie în domeniu! spectral infraroşu până la 25 μm, este filamentul Nernst cu
oxid de zirconiu şi ytriu. Pentru lungimi de undă mai mari e folosit arcul electric cu vapori de
mercur, în balon de cuarţ, sub o presiune de 10-20 MPa.
Capacitatea maxima de reflexie a lemnului (coeficient de reflexie 0,8) se înregistrează în
cazul radiaţiilor infraroşii scurte, mai exact când acestea au lungimea de undă X = 1-1,1 μm.
Pentru radiaţiile infraroşii lungi, capacitatea de reflexie este foarte mică (valoarea
coeficientului de reflexie este 0,1 - 1,15).
În zona radiaţiilor infraroşii scurte (X == 1,93 μm), coeficientul de reflexie pentru apă
este de câteva zeci de ori mai mic decât pentru lemn, fapt pentru care, odată cu creşterea
umidităţii acestui material, capacitatea sa de reflexie se micşorează. În baza acestei legităţi,
este posibilă măsurarea umidităţii straturilor superficiale ale lemnului masiv, folosind metoda
spectrometrică. Metoda este aplicabilă în procesul tehnologic de fabricaţie a plăcilor din
aşchii de lemn, la determinarea continuă, de la distanţă a umidităţi aşchiilor.
 O proporţie importantă a energiei radiaţiilor infraroşii este absorbită de straturile
superficiale ale lemnului, până la 3-4 mm adâncime, capacitatea cea mai mare de absorbţie a
acestuia remarcându-se în zona radiaţiilor lungi. Astfel, la valori ale lungimii de undă λ = 8 -
15 μm, coeficientul de absorbţie se ridică la 0,7-0,9.
Absorbţia radiaţiilor infraroşii conducând la încălzirea lemnului, radiaţiile respective
pot fi utilizate la uscarea sortimentelor subţiri (furnir, aşchii etc.). Cu ajutorul aceloraşi
radiaţii, lemnul poate fi încălzit în vederea executării operaţiei de încleiere sau poate fi
sterilizat. Se pot de asemenea usca peliculele de lac aplicate la finisarea produselor din lemn,
în acest mod asigurându-se o viteză sporită de uscare, ca şi o calitate bună a peliculelor
realizate.
Capacitatea de transmisie este maximă în cazul radiaţiilor infraroşii scurte (λ = 1- 1,1
μm), în timp ce în cazul radiaţiilor infraroşii lungi (λ = 5- 6,5 μm) este extrem de mică. La
creşterea densităţii lemnului, capacitatea de transmisie se micşorează. Totodată. capacitatea de
transmisie este mai ridicată când radiaţiile pătrund prin suprafaţa radială, comparativ cu cazul
pătrunderii lor prin suprafaţa tangenţială şi creşte odată cu sporirea umidităţii lemnului.
Radiaţiile luminoase (vizibile) au lungimea de undă cuprinsa între 760 nm şi 400 nm
(1 nm = 10 -9 m), limitându-se cu domeniile infraroşu şi ultraviolet, şi au proprietatea de a
impresiona retina ochiului omenesc. În componenţa spectrului vizibil există şapte domenii de
culoare, bine diferenţiate şi care corespund anumitor lungimi de undă, respectiv culorile roşu,
portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet.
Radiaţiile luminoase pot fi utilizate la depistarea defectelor ascunse ale lemnului
prezentând avantajul că pătrund prin lemn cu mai multă uşurinţă decât radiaţiile infraroşii şi
nu sunt nocive pentru om. Plăcile de placaj cu grosimea până la 3 mm se pot examina
deplasându-le pe mese de lucru prevăzute cu deschideri având o sursă de iluminat puternică,
ce permite punerea în evidenţă a fisurilor interioare, eventualelor rosturi, defectelor de
încleiere, nodurilor. Se semnalează de asemenea posibilitatea ca, folosind aparate de mare
sensibilitate, să se detecteze radiaţii luminoase transmise prin piese de lemn de plop
tremurător, pin silvestru, molid, cu până la 35 mm grosime, sau din lemn de mesteacăn cu
grosimea până la 15 mm. Măsurând intensitatea fluxului luminos reflectat se pot face
precizări privind specia lemnoasă, calitatea suprafeţelor şi natura cauzelor cărora li se
datorează modificările cromatice.
Numeroase cercetări au fost întreprinse în legătură cu influenţa asupra materialelor
lignocelulozice a radiaţiilor luminoase şi ultraviolete acţionând simultan. Rezultatele, uneori
contradictorii, datorită în parte deosebirilor de la un autor la altul în ceea ce priveşte felul
materialului analizat şi condiţiile experimentale (natura radiaţiilor, temperatura probelor ş.a.),
scot în evidenţă acţiunea complexă a radiaţiilor
A fost remarcată în unele cazuri îngălbenirea probelor, alte ori decolorarea lor.
Îngălbenirea s-a dovedit a fi o degradare fotochimică de suprafaţă, în care un rol important îl
joacă lignina. Albirea s-a pus în evidenţă în anumite condiţii de lungimea de undă şi de
reflexie a radiaţiilor incidente. Investigaţii asupra efectului produs de către radiaţiile
monocromatice, în zona radiaţiilor luminoase şi ultraviolete (domeniul spectral 360 – 600
nm), au demonstrat că materialele lignocelulozice suferă un proces de albire, asemănător
expunerii lor la o iradiere complexă, cu radiaţii de tipul luminii zilei. În cazul celulozei pure,
s-au semnalat două domenii de activitate fotochimică şi anume, domeniul radiaţiilor cu
lungimi de undă mai mici de 300 nm, producând o îngălbenire a acesteia, respectiv o pierdere
din masa ei totală, şi domeniul radiaţiilor cu lungimi de undă mai mari de 300 nm, ce conduc
la albire.
Demnă de menţionat, ca o aplicaţie în industria lemnului a radiaţiilor luminoase, este
utilizarea laserului, un generator cuantic de radiaţii, care produce fascicule de lumină
monocromatică foarte înguste şi de strictă directivitate, cu o mare concentrare de energie
luminoasă. În urma cercetărilor întreprinse a rezultat ca laserul cu gaz (CO 2 ) poate fi utilizat
la tăierea lemnului, ca urmare a transformării energiei electromagnetice în căldură. Una din
aplicaţii ar putea fi la executarea operaţiilor de croire artistică. Lăţimea tăieturii realizate cu
ajutorul laserului depinde de puterea lui radiantă. Spre exemplu. la probe din lemn de molid
cu grosimea de 25 mm, aceasta a măsurat 0,75 mm la o putere radiantă de 150 W şi 0,9 mm la
o putere radiantă de 340 W. în dreptul tăieturii are loc carbonizarea sau înnegrirea zonelor de
suprafaţă a materialului lemnos.
Radiaţiile ultraviolete sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă având valori
cuprinse între 400 şi 3 nm. Ele constituie o componentă a spectrului radiaţiei solare.
Sursele de radiaţii ultraviolete de origine termică (lămpi cu incandescenţă, lămpi cu arc)
prezintă inconvenientul că emit şi o mare cantitate de lumină vizibilă, având un randament
redus. Rezultate mai bune dau lămpile cu descărcare în gaze sau vapori (îndeosebi de mercur),
care nu necesită decât o ridicare moderată a temperaturii.
Sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, lemnul prezintă proprietatea de fluorescenţă
(fenomen de fotoluminescenţă, respectiv de emisie de lumină, la temperatura obişnuită,
datorită excitării atomilor şi moleculelor lui, emisie care durează un timp foarte scurt, de
ordinul a 10 -9 s, după încetarea acţiunii radiaţiei excitatoare).
Rezultate deosebit de interesante au fost obţinute în legătură cu această proprietate,
expunând lemnul, îndeosebi cu secţiunea radială, la acţiunea unui fascicul de radiaţii
ultraviolete, cu lungimea de undă de 300 - 400 nm, fascicul separat cu ajutorul unui filtru din
fluxul total de astfel de radiaţii emise de o lampă cu vapori de mercur în balon de cuarţ. S-a
constatat că la circa 90 % din 150 specii cercetate, lemnul manifestă această proprietate. În
cazul celor mai multe dintre ele, respectiv la circa 40 % din speciile studiate, lemnul are
culoarea violetă. Lemnul altor specii are culoarea albastră sau bleu (25 %), violetă închis (15
%), galbenă, verde - gălbuie. După rezultatele altor cercetări, culoarea luminii, ca şi
intensitatea fluorescenţei sunt de asemenea influenţate de umiditatea şi temperatura lemnului
de starea de sănătate a lui de calitatea prelucrării suprafeţelor etc.
Radiaţiile ultraviolete de mare intensitate sunt utilizate la polimerizarea fotochimică a
răşinilor acrilice, folosite, în combinaţie cu alţi compuşi, ca lacuri (vernisuri) pentru lemn. Pe
aceasta cale se obţin pelicule cu excelente proprietăţi mecanice şi optice, rezistente la
îmbătrânirea în atmosferă şi la acţiunea agenţilor chimici. Uscarea peliculei se realizează
cvasiinstantaneu, cu consum redus de energie (la temperatura obişnuită) şi este nepoluant,
nefiind însoţit de emisie de solvent.
Finisarea produselor din lemn, folosind lacuri pe bază de răşini acrilice polimerizate cu
ajutorul radiaţiilor ultraviolete, permite creşterea productivităţii în raport cu finisarea cu
pelicule ce se usucă în tuneluri termice. În plus procesul poate fi controlat şi reglat cu
uşurinţă.

RADIAŢII DE ÎNALTĂ ENERGIE

Radiaţiile X (Röntgen) cuprind zona cu lungimi de undă a radiaţiilor electromagnetice

măsurând între circa 5 nm şi I pm (1 pm = 10 - 12m). Sursele de radiaţii X sunt de regulă sub
formă de tuburi de descărcare electrică în gaze rarefiate sau în vid. Radiaţiile X au o mare
putere de pătrundere şi pot fi puse în evidenţă în mai multe moduri: cu ajutorul unui ecran
prevăzut cu un strat de material care la trecerea lor devine fluorescent (röntgenoscopie), prin
înregistrare fotografică (röntgenografie), sau folosind o cameră de ionizare. La propagarea
într-o anumită substanţă, radiaţiile X suferă o atenuare, datorită atât împrăştierii, cât şi
absorbţiei.
Examinând lemnul cu ajutorul radiaţiilor X se pot obţine imagini care surprind
neomogenitatea structurii interne a acestuia. Pot forma obiectul observaţiilor sortimentele de
lemn brut rotund mergând până la diametrul de 40-50 cm, ca şi trunchiul arborilor în picioare,
dacă se dispune de o instalaţie generatoare de radiaţii X mobilă. Se pot pune în evidenţă
defecte interne, ca noduri, galerii de insecte, crăpături, putregai, incluziuni metalice.
Creşterea umidităţii lemnului conduce la scăderea permeabilităţii lui la radiaţiile X.
Acest lucru poate fi folosit la studierea distribuţiei umidităţii în cuprinsul diferitelor
sortimente, precum şi la cunoaşterea dinamicii procesului de uscare în industrie. De metodele
utilizând radiaţiile X beneficiază de asemenea cercetările privind structura fină a pereţilor
celulari. Totodată, aşa după cum s-a arătat anterior, absorbţia diferenţiată a radiaţiilor X în
funcţie de variaţia structurii şi densităţii lemnului, face posibilă una din aplicaţiile deosebit de
importante ale acestora, respectiv utilizarea lor la studierea unor caracteristici de detaliu ale
probelor de creştere extrase cu burghiul Pressler, folosind metoda densitometrică.
Radiaţiile gama (γ) sunt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă variind între100
şi 0,1 pm. Ele sunt emise de nucleele atomice la trecerea lor dintr-o stare energetică
superioară la alta inferioară, la frânarea într-o substanţă a particulelor încărcate rapide, la
dezintegrarea unor particule ori a unor nuclee radioactive etc.
Lemnul prezintă o bună permeabilitate la radiaţiile gama. Cercetări efectuate pe lemn de
pin, molid, stejar, fag, .mesteacăn., folosind o sursă de cobalt-60, au condus la concluzia că,
îndeosebi la stejar, radiaţiile gama se transmit mai uşor în lungul fibrelor decât pe celelalte
direcţii structurale. S-a stabilit de asemenea, la fag, că odată cu creşterea densităţii lemnului,
are loc o creştere liniară a cantităţii de energie absorbită.
În cazul creşterii umidităţii, cantitatea de energie absorbită din energia incidentă a
radiaţiilor gama se majorează după o curbă de forma parabolei de gradul doi.
Radiaţiile gama pot fi utilizate pentru determinarea umidităţii şi densităţii lemnului, ca şi
la măsurarea de la distanţă, în flux continuu, a dimensiunilor pieselor din acest material.
Perspective largi de aplicare există în domeniul defectoscopiei lemnului. În depistarea
putregaiului interior, rezultate bune s-au obţinut cu radiaţii gama având ca sursă tuliul-170.
Dozele mari de radiaţii gama produc distrugerea efectiva a lemnului.
Radiaţiile alfa şi beta. Permeabilitatea la radiaţii alfa a lemnului este foarte redusă, în
timp ce la radiaţiile beta. este ceva mai bună. În ambele cazuri însă, aceasta are o valoare mult
inferioară celei corespunzătoare radiaţiilor gamma.
Folosindu-se ca surse izotopii stronţiu-90 şi ruteniu-106, s-a constatat că, în general,
permeabilitatea la radiaţiile beta scade odată cu creşterea densităţii (mesteacănul şi stejarul
fac excepţie de la aceasta regulă, la primul, cu un lemn mai uşor, permeabilitatea fiind totuşi
mai bună decât la cel de al doilea). Majorarea umidităţii, ca şi a grosimii pieselor de lemn,
conduce la creşterea coeficientului de absorbţie a radiaţiilor beta.
Radiaţiile neutronice prezintă un interes deosebit prin faptul că atât în compoziţia
lemnului, cât şi în compoziţia apei pe care acesta o conţine, se întâlneşte hidrogenul, element
care face ca neutronii să-şi piardă foarte repede din energia înaltă conţinută. Neutronii cu
energie joasă care apar în acest fel reflectând conţinutul de hidrogen al probelor analizate,
determinarea lor cantitativă poate constitui o metodă de determinare a umidităţii lemnului.
Sub acţiunea neutronilor are loc formarea de izotopi radioactivi ai elementelor chimice din
lemn. Izotopii respectivi pot fi identificaţi după tipul, energia şi timpul de înjumătăţire ale
radiaţiilor lor, în cazul fiecăruia activitatea specifică reflectând cantitatea de izotopi existentă.
Procesul, denumit activare neutronică, a permis elaborarea unei metode de analiză
nedistructivă, foarte sensibilă.
Ca şi radiaţiile gama, radiaţiile ionizante produse de neutroni conduc în doze mari, la o
puternică înrăutăţire a calităţii lemnului.