Cartea de la Metopolis (1977) a lui Stefan Banulescu

este o istorie exemplara: istorie a unui oras, a unei lumi, a Lumii de fapt, care (uimitoare
similitudine cu ceea ce spunea Borges: lumea cartilor si cartea lumii sunt unul si acelasi
lucru) devine Carte. Lumii i se substituie literatura, cartea, istoria, deopotriva "sacra" si
"profana", a catorva metafore esentiale, a unei intemeieri si a unei lente, uneori agonice
degradari, "des-faceri", marcand structura simetrica, sferica a naratiunii. Citind-o, aflam
cum se face cartea, cum isi fiinteaza personajele si intamplarile si cum isi ademeneste
cititorul in spatiile ei fictive, el insusi tentat de convertirea la conditia de personaj.
Aflam, in acelasi timp, cum se instituie in ordine semantica Lumea si cum se urmeaza
destinul acesteia. Un intreg ciclu al ei se deschide si se inchide intre pagini si, in functie
de aceste limite, de aceste "margini", evenimentele, personajele, timpul obtin valori
relative, fie acel aer de atemporalitate firesc unor momente originare, fie decadenta
proprie unor vremuri de crepuscul.

Exista un "mai intai", un inceput si "un sfarsit la Metopolis" (metafore, ipostaze livresti
si nu situatii primordiale autentice, cartea insasi fiind o copie, imagine a lumii). Exista
deci un timp ironic al intemeierii, dinamic si fabulos, generat de simbolistica profunda a
rotii. in Metopolis soseste mai intai o roata si Milionarul, personaj si in acelasi timp
autor al cartii, observa repetabilitatea, dar si unicitatea imprejurarii: "Te-am intrebat
daca ai venit aici cu roata sa faci avere. Au mai venit si altii, si cu doua roti, si cu patru, si
ce s-a intamplat se vede... E drept, cu o singura roata n-a mai incercat nimeni pana
acum, de la inceputul civilizatiei pe globul pamantesc." Ca la vechii romani, orasul isi
fundeaza un nou ciclu, noua era, a Generalului Glad (care se substituie treptat
stapanului locurilor, Generalul Marosin), prin simbolistica centrului si a cercului.
Puterea generalului Glad se extinde ca un cerc in jurul promotorului ei, pana la acel
succedaneu imens al rotii, zidul din piatra scoasa din subterane ce inconjoara in cele din
urma orasul, inchizandu-1 ca intr-o cusca, sortindu-1 sfarsitului. Dinamitat pe dedesubt
de Generalul Glad, care cauta cu obstinatie marmura rosie, amenintat de depopulare, de
imbatranire si de "negotul de ani" (un fel de renta viagera), Metopolisul, oras al
apusurilor, cum il numeste acum un 828i88i personaj, urmeaza destinul marilor cetati a
caror intemeiere s-a asociat cu un ineluctabil blestem. Arhetipal, destinul poate fi cel al
Romei, ea insasi sorginte indepartata a unui Bizant fastuos si spiritualizat, prezent
perpetuu in memoria afectiva a personajelor. Acolo intemeierea si-a asumat un pacat
originar, fratricidul care a cutremurat veacuri de-a randul constiinta romana, ori de cate
ori s-a aflat in imprejurari catastrofice. Aici, dinamitei Generalului Glad, care
submineaza temelia veche a orasului, i se adauga "dinamita morala", agresiune ce poate
fi transpusa, prin descifrarea parabolei, in timpul concret al cartii, cel interbelic.
Generalul Glad submineaza asadar timpul, si asa supus unor mari vicisitudini: "doamne,
zice un personaj, cum masuram mereu timpul si cunoasterea de la pragurile de macel
ale omenirii". Apar, o data cu el, spaimele prabusirii, oamenii grotei, ai infernului: o
viziune infernala e prefigurata, subtil, alarmant, intre pagini.
Acum, timpul, prin actiunea Generalului Glad si prin "negotul de ani", care incercuiesc
orasul, e unul corupt, se vinde si se cumpara negustoreste, cu tocmeli grotesti (episodul
cu Gora Seratis de pilda). Chiar povestitorul, Milionarul sau Generalul Marosin, ezita sa-
1 mai consemneze, cedand locul unor naratori secundari (Topometristul, personaj
pozitivist si exact, care are alta masura a lumii) sau cu totul insignifianti (Plutonierul). E
un "timp oprit", necreator, al lumii care nu mai are decat sa se salveze, sublim (si
profund sub raport estetic), prin puterea intelepciunii, prin istoriile despre sine. De aici
o fascinatie a cuvantului, tradusa de Stefan Banulescu prin exemplaritatea scriiturii,
fascinatie ce stapaneste, limitandu-se la spatiul literar, mai toate personajele. Faima
stralucitorului bizantinolog Filip Lascareanu-Umilitul sta tocmai in subtilitatea
cuvantului, in talentul sau oratoric scanteietor, admirat in marile universitati ale lumii.
Umilitul, el insusi reputat autor de carti, are marea sansa a Cartii, a eternizarii prin ea.
Pentru el, Cartea este mai puternica decat realitatea: "era un om al mintii si al
spiritualitatii vaste care dintr-o amintire putea face un imperiu fastuos, mai puternic,
mai sigur si mai real decat imperiile existente." Tocmai din acest motiv este invidiat de
Havaet, cel fara darul rostirii, al cuvantului fascinant, cel incapabil sa produca mai mult
decat automatismul care il defineste sau decat palide compilatii din autorii bizantini.
Havaet este personajul cu cele mai mici sanse de a patrunde in lumea Cartii. Ea i se
refuza statornic, desi, spre a fi acceptat, chiar in mod ilicit, Havaet isi schimba repetat
numele, sau, spre a se identifica, face lecturi imense. Pentru atingerea acestui scop nu
are scrupule. Havaet isi foloseste toate inventivitatea (si mijloacele oneroase) pentru a
modifica piesa prezentata la marile sarbatori metopolisiene ("O feerie bizantina"),
pentru a se insinua, adica, in sceneria ei fastuoasa. Adopta, in cele din urma, o solutie
grotesca, esuata si aceasta, aceea de a imprumuta modul de viata, infatisarea si palaria
Umilitului, schimbandu-si inca o data numele, devenind BorLat, cu care se si retrage pe
neasteptate. Disparitia misterioasa a lui Havaet, similara in intentie cu cea a Umilitului,
este de fapt expulzarea, stergerea sa definitiva din orizontul scriiturii.

De amintit este si Aram Telguran, care isi rosteste dragostea pentru Iapa-Rosie in
versete din "Cantarea cantarilor", convins fiind, ca in utopia lui Borges ("totul este
Scris"), "ca daca unele lucruri principale din viata sunt scrise intr-o carte mare sau intr-
alta, n-are rost sa le mai numesti si sa le balbai prin cuvintele tale nepricepute". Aram
Telguran traieste Cartea, nu viata; el deja apartine spatiului ei, inventandu-si o
descendenta livresca ilustra, genealogia sa mergand, in fictiune, pana la semintia lui
Iafet, fiul lui Noe.

Locul privilegiat il ocupa in carte, fara indoiala, Milionarul. El atribuie cuvantului

functia originara, aceea de a numi oamenii, locurile si lucrurile lumii: fiecare personaj
primeste un nume, intra in carte si in lume cu el, cateodata, ca Generalul Glad, dupa o
complicata initiere si printr-o veritabila ceremonie. Numele este o metafora personala
ce se alcatuieste dintr-o conditie existentiala plina de semnificatii, remarcabila, tocmai
faptul de a fi remarcabil dand dreptul de inscriere in paginile cartii. Dreptul la nume
este, implicit, dreptul la Carte. Iapa-Rosie si-1 castiga prin acea candoare infantila din
vremea cand se rumenea si se implinea la caldura cuptoarelor Fibulei Serafis,
pregatindu-se pentru trecerea pe gheata peste fluviu, in ghete rosii, spre a fi rapita de
flacaii din orasul vecin. Constantin Pierdutul I-ul, alt intemeietor, incoronat rege al
Insulei Cailor, e cel ce reconstituie lumea in ordinea cifrelor, exilul voluntar si placerea
sa avand toate atributele initierii pitagoreice. Polidef, demiurgul (de remarcat
ambiguitatea termenului: creator, dar si demiourgas = mestesugar), personaj de tusa
rabelaisiana, confectioneaza lumea, aproape caricatural, din foarfeca si dimie, asa cum
la Arghezi, in "Abece", de pilda, ea se confectioneaza din hartie, pelicanol si cerneala.

Vocatia de a numi nu apartine, cu toate acestea, numai Milionarului: nume pot atribui si
multi dintre ceilalti metopolisieni. Cartea apare, astfel, ca o creatie colectiva, pornita din
acel "gust ascutit pentru legende" al personajelor. Ele sunt, totodata, creatori si lectori ai
Cartii. Milionarul, demiurgul cuvintelor, mare maestru de fine ceremonii lingvistice,
doar "misca timpurile" tuturor, le coordoneaza, definitiveaza Cartea, pentru a o trimite
in Lume. Si "Cartea de la Metopolis" reprezinta, fara nici o indoiala, o victorie a cartii in
literatura romana.

Metopolisul este orasul etern, supus insa degradarii formelor: "Metopolis-ul e un oras
care-si traieste anii de sfarsit. A-i simti si a-i trai apusul nu inseamna sa te identifici cu
el - spusese odata Topometristul pentru a-si linisti constiinta. Ceea ce-mi povestise
Generalul Marosin in Insula Cailor despre negotul de ani - un fel de ultim act al
destinului Metopolis-ului - stiam." Negotul de ani este metafora proverbiala a unui
jucator la ruleta temporala, a unui demiurg situat dincolo de spatiul obisnuit. Un astfel
de personaj poate sa intoarca anii sau sa-i acumuleze, intr-un joc multitemporal. in
acest tablou parca de razboi civil ("Detunaturile dinamitelor de sub oras ale Generalului
Glad, care cauta filoane de marmura rosie, le aude oricine in plina zi"), planurile
temporale se multiplica, devin paralele, pentru ca destinul orasului apartine unui alt
timp: "sfarsitul n-ar apartine numai prezentului, ar fi inceput cu foarte multi ani in
urma, prin depopularea treptata a Metopolis-ului...". Depopularea Metopolisului, o
replica la Metopolisul imaginat de scriitorii fantastici, incepe printr-o disparitie a
spatiuluic "Depopularea Metopolis-ului s-ar fi produs pe masura ce dealurile din jur au
fost pe rand mancate, macinate, distruse si parasite, iar mijloacele de existenta au
devenit tot mai putine." Oamenii unui astfel de loc par a confirma mitul oraselor-
enclava, unde forte superioare, abstracte, ii sortesc pe oamenii simpli,-in pofida
rangurilor detinute, la un sfarsit firesc, prin inevitaila imbatranire: "Eu insumi - mi-a zis
Marosin - sunt un batran General, ramas prizonier in Metopolis, petrecandu-mi
captivitatea in mainile batranelor mele rude metopolisiene ce mi-au capturat cu anii
ferma, unele rude fiind chiar mai imbatranite decat mine din pricina sfarsitului meu
care intarzie. Tu insuti, Milionarule, esti prea batran, ramas sa supravietuiesti undeva
printre dealurile departate si macinate din jurul Metopolis-ului. Ai privit vreodata,
Milionarule, casele in amfiteatru ale Metopolis-ului si te-ai intrebat cine traieste in ele?
Foarte multi batrani. Batrane - in majoritate - si sarace. Pe acestea le vaneaza «negotul
de ani», micile lor averi sunt cumparate in schimbul unor sume mizere, platibile in rate
pe timpul celor cativa ani pe care o batrana sau alta crede ca-i mai are de trait. De aici
ideea ca batranele nu-si vand atat averea, cat ultimii lor ani de viata pe care si-i vor pusi
la adapost prin incasarea acelor rate nenorocite, iar negotul cumparatorilor a capatat
humele de negot de ani. Putine, foarte putine lucruri au mai ramas de vandut si de
cumparat in Metopolis." Generalul este o metafora a vanitatii omului, care are ranguri
inalte, dar nu poate scapa de un final funest, in timp ce lumea in jurul sau se naruie ca o
fatada de carton, ca un iluzoriu joc de carti. "Negotul cu ani" tine de norocul fiecaruia de
a trai mai mult sau mai putin, registrul schimbarilor apartinand unui zeu ascuns.
Depopularea Metopolisului, batrana cetate atinsa de morbul cel urat al timpului, fusese
un proces complex: mai intai plecasera tinerii, capabili sa mai schimbe ceva, in cautarea
unui iluzoriu Graal, situat in alte cetati, cu tenta legendara, "Mavrocordatul" sau
"Cetatea de Lana", de unde comertul se indreapta spre "nordul indepartat al Marmatiei
care are si ea atractiile ei, mirajul carbunelui si al lemnului." Apoi, dupa spusele
Topometristului, un calculator al spatiului virtual, "ar fi plecat mai intai visinii, ciresii,
caisii, piersicii, prunii, merii si perii." Toate aceste elemente ale unui demiurg
omnipotent au fost sortite degradarii, energia necesara sustinerii "esafodajului material"
nemaifiind suficienta; in consecinta asistam la o scurgere de materie "spre satele
Dicomesiei", avand curti "cel mult presarate cu fire de paie si de coceni." Acum livezile si
"visinii metopolisieni" s-au transferat spre curtile dicomesienilor. Milionarul, personajul
fictiv, arendas al spatiului cvadridimensional, pare a nu avea resurse suficiente pentru a
sustine decorurile lumii, saracind una, pe cea metopolisiana, pentru a o popula pe
cealalta. Dicomesia, dupa aceasta saracire a Metopolis-ului, dupa aceasta emigratie a
resurselor, are sol "fertil, binecuvantat de ploi si soare".

Saracirea peisajului metopolitan se observa la orice pas: salcamii formeaza adevarate

paduri de verdeata in jurul Dicomesiei, in urma ramanand doar dealurile saracite, "de
piatra seaca ale Metopolis-ului", unde pana si gutuii isi amana coacerea fructelor "pana
spre lunile de sfarsit ale anului", unde numai sucul aminteste de faptul ca aceste
produse naturale sunt fructe. Exista chiar si o "liziera a gutuilor", in partea de sfarsit a
orasului, langa Dealul Vrabiilor, unde traiesc, uitate de timp, personaje precum "Fibula,
Guldena si femeile vechi care le-au ramas a aurariei de mult disparute".

Alegoria ce se constituie in jurul acestui nucleu al fantasticului este a degradarii lumii: in

primul rand izbeste batranetea atat a locuitorilor, cat si a peisajelor acestui taram
fantomatic, un oras ramas in urma timpului, suspendat in clipa de preextinctie,
aneantizatoare, de forta unui demiurg fara prea mare putere, care apeleaza la trucuri
pentru a pastra echilibrul dintre diversele lumi: Dicomesia-Metopolis. Narativitatea se
inscrie ihtr-o distantare a autorului de personaje; apar nume ciudate, Topometristul,
Generalul, Fibula, Guldena, nume ce reconstituie aura bizantinismului, a vechiului
imperiu roman, intr-un spatiu crepuscular, un desert al vanitatii umane. Metopolis este
o cetate imaginara, un loc al batranetii excesive, in care se refugiaza personaje ciudate:
"un om uscat si inalt, in pantaloni roscati si camasa in romburi cenusii fara guler, avea
gatul lung, capul mic cu par blond incalcit, acoperit cu o sapca decolorata cu cozorocul
tras peste ochi". Intrarea in cetate a acestui personaj este ciudata, pentru ca el invarte o
roata de caruta, oprindu-se "in dreptul rotariei aflata in coasta Generalului Marosin."
Tabloul orasului-fantoma este teribil: acesta este alcatuit din case batrane, cu ziduri de
pietre macinate de vreme, "cu ferestre mici aparate pe dinauntru cu panza de sac sau cu
hartie de jurnal impotriva caldurii toride de afara." Roata are o traiectorie ciudata,
oprindu-se aproape de biserica, de unde sar "o ploaie de lacuste mici si ametite", simbol
total al degradarii insesi credintei, al decrepitudinii lumii, al senzatiei de pustiu
existential, al secetei implicite, comparabila cu tablourile apocaliptice ale lumii.

intrebarea pusa calatorului straniu, "- Ai venit aici sa faci avere?", tine de o anumita
gestica, intr-un fel de ritual al cowboy-ilor din Far West in momentul cand patrund intr-
un oras necunoscut. Omul are picioarele fripte de arsita dupa-amiezii, cu o infatisare de
cowboy, "in pantaloni roscati si camasa in romburi cenusii fara guler". El scoate o tigara
facuta din foaie de jurnal, lasandu-i personajului, un misterios eu, Milionarul fara
indoiala, ragazul sa ia o tigara, pentru placerea de a face cunostinta. Discutia se
concentreaza asupra unor subiecte absolut anodine: "Citesti Universul - i-am zis
strainului - auzisem ca ziarul asta a dat faliment cu Luiggi Cazzavillan cu tot, dar se vede
ca lucrurile, cu criza asta, nu stau peste tot la fel". Desi atitudinea noului venit nu este
lamuritoare, se revine asupra sosirii strainului in acest loc pustiit: "- Te-am intrebat
daca ai venit aici cu roata sa faci avere [...] E drept, cu o singura roata n-a mai incercat
nimeni pana acum, de la inceputul civilizatiei pe globul pamantesc". Milionarul este un
personaj al asteptarii totale: el se asaza pe o banca, cu "tigarile aliniate sub cordea",
avand nelimitata vreme ca sa se prezinte; are o vila la sase kilometri de Metopolis,
realizata din "bucatile stranse de pe dealurile pe care le vezi acolo": "Mi se spune
Milionarul si e singura porecla de aici din Metopolis care nu e scarboasa. in rest, toate,
insulte grosolane, metopolisienii au un gust stravechi pentru rautatea poreclelor,
oamenii traiesc si se misca infierati fiecare cu cate o porecla. Tu, strainule, cauta din
primele zile sa capeti o porecla cat mai putin blestemata, sa zicem Roata-Stramba sau
Roata-Rece...".

Milionarul pare un personaj desprins din atmosfera generala a cetatii, care nu

catadicseste sa onoreze cu saluturi pe nici unul dintre locuitorii Metopolisului. In
schimb, strainului ii prezinta aproape toata istoria Metopolisului, cu personajele lui cele
mai importante. Astfel, la generalul Marosin la ferma nimeni nu poate patrunde, acesta
fiind "un fel de prizonier al rudelor sale"; orice strain ar putea fi «mancat de viu» acolo.
Generalul este un prizonier al propriei realitati, creata de el insusi, de aceea e dependent
de propria-i slabiciune. Noul sosit nu apartine acestui mediu desertic, talpile sale nu
rezista influxului de caldura al spatiului pustiit si de aceea se asaza pe marginea
drumului. Numele sau este Glad si vine din Marmatia. Milionarul are, la randul lui, o
sora in Marmatia, maritata cu un taietor de lemne. Aceasta ii ceruse o plapuma, dar
plapuma avea o istorie atat de lunga, incat nu putea fi spusa in acest context. Milionarul
primeste, din cand in cand, bomboane de la General, cu un bilet pe care scrie
"Milionarule, primeste drept omagiu si neclatinata stima aceste bomboane." Generalul
si Milionarul merg in fiecare toamna sa vaneze lisite in Insula Cailor. Dintr-o data, in
spatiul narativ al romanului apar teritorii mitice, de o rezonanta ascunsa: "Insula Cailor
incepe mult departe de aici, inspre sud, cam din dreptul orasului Mavrocordat - acolo
unde fluviul se desparte in doua brate - si se sfarseste aici, in partea de nord, din fata
Metopolis-ului, unde bratele fluviului se unesc din nou. Si dupa ce se unesc, fluviul se
desparte iar in doua brate, formand in mijlocul lor o alta insula, Insula Macelarilor,
unde fara intrerupere sunt spintecate si sunt sarate sute de oi pentru Turcia si pentru
alte locuri ale Orientului unde se mananca munti de pilaf. Pe malul de aici ne aflam noi -
Metopolis-ul, adica, asezat cu casele in amfiteatru pe dealuri. Pe celalalt mal, se intinde
campia Dicomesiei [...] intre Metopolis si Cetatea de Lana, in mijlocul fluviului, am zis,
se sfarseste capatul de nord al Insulei Cailor." Dintr-o data ne aflam in spatiul unei
geografii mitice, asemanator cu cel din ciclul lui Tolkien, "Stapanul inelului", cu Shire-ul
care cuprinde personaje fantastice. Puterea generalului Marosin se intinde peste toate
aceste teritorii, "cuprinzand ferme, gradinarii", pe negustorii de piei din Cetatea de
Lana, pe crescatorii de cai din cetatea Dicomesiei. Acestia nu sunt independenti de
puterea lui decat atunci cand "merg calare si uita in galop de ei insisi". Generalul mai
stapaneste pe patronii din postavarii si ai morilor de piua, "apoi nenumarati plugari,
podari, barcagii, capitani de seici si de pontoane, paznici de vaduri si asa mai departe."
El are pretentia sa nu scoata nici un cuvant in fata Milionarului, in timp ce acesta
trebuie sa vorbeasca tot timpul. Generalul nu are o putere independenta, ci depinde de
rudele sale; viata lui este tumultuoasa, fiind "un general care a cunoscut regi, a vazut
Roma, Parisul si Stockholm-ul". Pentru Milionar, si strainul este un general si chiar
primeste, inca de la intrarea in acest spatiu, denumirea de generalul Glad din Marmatia,
prefigurand, in mod simbolic, evolutia personajului.

La un moment dat, in povestirea Milionarului, care nareaza initial la persoana a treia,

apoi la persoana intai, lucrurile devin clare: "Eu sunt Milionarul, iar dumneata, care ai
venjt cu roata in Metopolis, esti Glad din Marmatia, abia ai iesit din inchisoare, vrei sa
faci avere aici si sa-ti iei viata de la capat, te-a trimis din Marmatia la mine sora mea, asa
zice ea, ca mi-e sora." Strainul, care nu are bani nici de tutun, e servit cu bomboane de
felul celor folosite de generalul Marosin impotriva tusei, cu o multime de vitamine.
Milionarul, om respectabil, locuind pe dealurile indepartate "din jurul localitatii unde
nu se vedea nimic decat dare groase de praf aprinse in rosu de lumina grea a amiezii",
are "frau cu tinte si zabale frumos lucrate", si isi respecta palaria, desi obisnuieste sa
poarte tigari pe cordeaua ei. Ii povesteste apoi despre un pranz servit la ferma
generalului Marosin, care vanase multe rate salbatice toamna trecuta, festin la care
luase parte si parintele paroh. Invitatia la pranzul parohial se repeta cand cele doua
personaje ajung in dreptul bisericii si proapat numitul general Glad din Marmatia isi
rostogoleste roata prin boziile salbaticite din curtea locasului de cult. Biserica ortodoxa
este slujita de personaje ciudate, cum e femeia-paracliser, "cu falci mari si fata aspra ca
de barbat, cu ochi mici, putin sasii, legata la cap cu un fund de sac". La acest pranz
insolit participa generalul Glad din Marmatia, viitor stapan al locurilor, Milionarul, care
tine socotelile parohului, si generalul Marosin, caruia i se aude tusea seaca, semn al
declinului inevitabil.

Sfarsitul cartii il are in prim-plan pe generalul Marosin, ale carui vorbe sunt consemnate
de Milionar, devenit in final autor subtil al cartii: "Pe Glad nu-1 pricep si poate e si inutil
sa-1 pricepi si sa-1 explici. I-am dat haine de general, pentru ca in acelea de soldat nu-mi
dovedea nimic si, mi-am zis, ca si tine, sa incerc maximum-ul pentru a obtine macar
minimul. Ce a iesit, se stie."

Cartea contine, in capitolul "Mai intai soseste o roata", si istoria Fibulei si a Guldenei,
care au luat la aurarie o copila, in chip de Cenusareasa, fagaduindu-i, cum era de
asteptat, o pereche de ghete: "Fata trebuia sa-si castige ghetele frecand cu cenusa si
nisip pana cand ii sareau ochii din cap de durere monezile vechi din fier, arama, bronz,
argint, cateodata si de aur...". in acest spatiu metalurgic se pot vedea "coifuri antice de
luptatori, sabii, centuri, ace de par (fibule), pandantive etc"; se intalnesc monede, "inele,
bratari, cercei, agrafe", o serie de obiecte ce amintesc de o lume apusa, demult
disparuta. Aici creste Iapa-Rosie, care prinde cu timpul, la auraria celor doua personaje
cu nume predestinat, Fibula si Guldena, gustul pentru podoabe femeiesti. Placerea
acestei fiinte ciudate, cu nume simbolic, Iapa-Rosie, este de a-si prinde la mana si la
urechi inele si cercei inca fierbinti sau de a privi cu "o bucurie de fiara mica" lichidul
fierbinte al flerului topit, pe care il numeste "miere de fier, miere de arama, miere de
argint, miere de aur". Metalul solidificat in bijuterii i se pare periculos, Iapa-Rosie
crezand ca focul din metalul fierbinte nu a disparut si va reveni intr-o zi pentru a-i sorbi
energia vitala, dupa cum o infricosa alt personaj enigmatic, Kiva-cea-Mare. De la KLiva
invatase ca tot ce se afla sub pamant apartine omului, ca femeia se plimba "cu capul si
ochii in jos", dar ca incepe cu timpul sa se uite din ce in ce mai mult la soare, intr-o
atractie nelamurita a elementarului, la fel cum baia trupului in fluviu are aceeasi
semnificatie in sfera acvatica.

in alt capitol, "Dicomesienii. Cum poti intra printre ei in asa fel incat sa mai poti iesi",
scriitorul traseaza o geografie imaginara: Insula Cailor, Cetatea de Lana, Metopolis-ul,
orasul Mavrocordat, al dicomesienilor, unde ei isi cresc si isi salbaticesc caii, pentru a fi
iuti si naravasi. Iapa-Rosie efectueaza o calatorie in tinutul Dicomesiei, focalizand un
eveniment important in viata dicomesienilor, legat de intrecerile de cai de la Boboteaza:
tinerii trebuie sa apara la aceste alergari si sa foloseasca forta cailor pentru a castiga
cursa. Dicomesienii rapesc fete straine, iar acestea devin dicomesience: "Fetele straine
rapite devin dicomesience si asa neamul dicomesienilor se inmulteste, se aprinde din
nou si se improspateaza cu fiecare generatie tanara si se naste mereu din dragostea care
incepe in fiecare an pe zapada...".

Calul este un animal aproape venerat de dicomesieni, dedicandu-i poezii cu valoare

gnomica: "Nu-ti bate calul, inainte de a-ti bate copiii si nevasta.", Diomesia fiind daruita
tocmai din acest motiv, locuitorilor ei. Caii de pe insula sunt mici si naravasi, "trag la
plug ca niste bivoli si alearga inhamati la car sau insauati repede ca iepurii". Ei nu au
pretentii la mancare, "ataca noaptea hambarele si le sparg cu copitele". Femeile nu au
acces la aceasta ocupatie exclusiv masculina, nefiind acceptate sa mane caruta, sub
pretext ca ar putea fi rasturnate de cai; de aceea, primul obiect vandut de o femeie
ramasa vaduva este caruta cu cai. La modul fabulos, caii sunt condusi, ca in basme, de
cate o "gloaba trista", pe care dicomesienii o pazesc pana la moarte cu sfintenie.
Oamenii straini nu au ce cauta pe insula: "Daca un strain vine in Insula si vrea sa fure
un cal sau numai sa incalece unul ca sa traverseze insula plina de hatisuri si de mlastini,
mai bine sa-si vada de drum". Daca strainul isi face aparitia pe insula, atunci el trebuie
sa se fereasca de cai, pentru ca acestia il resping printr-o tactica uluitoare: "intr-adevar,
caii cu barbi si cu coame pana la genunchi dau linistiti din capete si din cozi aparandu-se
cu mai mare pofta de muste, pe masura ce calatorul se apropie. El trebuie sa priceapa ca
acum incepe pericolul." Un calaret strain care se urca pe spinarea unui cal este trantit la
pamant in mod diabolic, aproape ritualic: el nu este ascultat cand da pinteni calului,
apoi, tocmai cand strainul vrea sa se dea jos, calul o ia la fuga pe sub salcii si pe sub
crengile copacilor, astfel incat omul trebuie sa se fereasca pentru a nu-si pierde capul.
intr-un tarziu calul se intoarce la herghelia careia ii apartine, impartita acum in doua, se
usureaza, pe ambele orificii, toti caii facand la fel, si, in cele din urma, dupa un galop
nebunesc, care cutremura insula, al intregii herghelii, intrusul este aruncat undeva, intr-
un loc pustiu, caii reluandu-si la sfarsit ocupatiile initiale. Dicomesianul nu are doar o
pereche de cai, ci mult mai multe, pe care le foloseste in treburile gospodaresti si in
afaceri cu cai. Un cal liber nu e lenes, ci se salbaticeste si isi mareste iuteala. Caii
respecta o ierarhie, invatand de la cei mai puternici cum sa-si gaseasca iarba mai buna.
Aceste animale cu o maretie salbatica trebuie crescuti in campul liber, iar grajdul nu
foloseste la nimic: "Un cal sau un baiat care nu vede des insula e un cal si un baiat
bolnav si daca nu-1 ia Dumnezeu, e pentru ca nici stapanul si tatal de acasa nu prea stiu
cum sa faca sa scape de ei."