Curs-Pastorala Patriarh

ANUL III
semestrul II
CURS DE
TEOLOGIE PASTORALĂ
(rezumat)
Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Bucureşti
2013
Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Pastorală (rezumat)
PASTORALA DIRECTĂ SAU SPECIALĂ (I)
1. Parohia ca formă de organizare a vieţii ecleziale

2. Instalarea preotului în parohie
3. Cunoaşterea şi organizarea parohiei. Vizitele pastorale şi importanţa
lor pentru cunoaşterea parohiei

4. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală (cântăreţul bisericesc,
epitropul, membrii Consiliului şi Comitetului parohial)

5. Colaborarea preotului cu autorităţile bisericeşti şi civile
6. Cultul divin – mijloc de pastoraţie colectivă
7. Pastoraţia familiei (pastoraţia candidaţilor la căsătorie şi a tinerilor
căsătoriţi)
8. Pastoraţia copiilor şi a tineretului
9. Pastoraţia bătrânilor
10. Pastoraţia bolnavilor
11. Pastoraţia în mediul rural
12. Pastoraţia în mediul rural
2
I. PAROHIA CA FORMĂ DE ORGANIZARE A VIEŢII ECLEZIALE
Precizări terminologice
paroi/ka = şedere sau stabilire în ţară străină.
paroike/w = a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre străini 1.
- aşa se numeau comunităţile evreieşti împrăştiate prin lume după cucerirea ţării de
către romani şi distrugerea templului din Ierusalim. A fost preluat, la început, de
primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre păgâni, erau
socotite drept comunităţi străine de modul de viaţă al celorlalţi.
- desemna, la început, comunităţile creştine de la sate.
sensul teologic: parά oιιkίa – pe lângă casă – cei ce locuiesc în jurul Casei Domnului
(biserica). De aceea, biserica se construieşte, pe cât este posibil, în mijlocul comunităţii.
enoria - e(gxw/rios = situat la ţară sau de la ţară2. Termenul desemna, la început,

comunităţile creştine de la sate. Cu timpul, a devenit sinonim cu cel de parohie.
Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un

anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere
canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh
numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective 3.
Înfiinţarea, organizarea, schimbarea limitei teritoriale şi desfiinţarea de parohii se aprobă

de către Consiliul eparhial, ţinând cont de cerinţele misionare şi pastorale din teritoriu.
Credincioşii din parohie

1
Vezi Dictionnaire grec-français, editat de M. A. Bailly, Paris, 1897, p. 1492.
2
Ibidem, p. 576.
3
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod, prin
Hotărârea nr. 4678 /28 noiembrie 2007, recunoscut de către Guvernul României prin H.G. nr. 53/16
ianuarie 2008 şi publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 50, 22 ianuarie 2008, p. 13.
3
drepturi:
- beneficiază de asistenţă religioasă
- aleg şi pot fi aleşi în organismele parohiale
- beneficiază de ajutor filantropic, după posibilităţi
îndatoriri
- susţinerea, întărirea şi să mărturisirea credinţei Bisericii Ortodoxe
- vieţuirea potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă
- participarea la sfintele slujbe
- împărtăşirea cu Sfintele Taine
- împlinirea faptelor milei creştine
- întreţinerea şi ajutarea bisericii şi a slujitorilor
Parohiile, în Biserica Ortodoxă Română, în funcţie de condiţiile pastoral-misionare şi de

numărul credincioşilor, sunt de trei categorii (clasificarea pe categorii se aprobă de către
Permanenţa Consiliului Eparhial).
Pe durata activităţii lor în parohie, preoţii şi diaconii sunt datori a locui în

parohie, în case parohiale, acolo unde acestea există, sau în case închiriate şi
au dreptul la folosinţă gratuită a unei anumite suprafeţe de teren,
proprietatea parohiei, aprobată de centrul Eparhial. Navetismul preoţilor
este una din cauzele insuccesului în activitatea pastorală.
Preotul trebuie să cunoască bine parohia şi să o organizeze în aşa fel încât viaţa creştină şi
activitatea misionară să se desfăşoare corect şi complet din punct de vedere: liturgic,
administrativ, filantropic şi cultural-misionar. Scopul principal şi permanent al
activităţii preotului este mântuirea credincioşilor, în baza legăturii veşnice a lui Hristos
cu Biserica Sa. Din această perspectivă, cea mai mare bogăţie a vieţii este prezenţa
Mântuitorului Hristos în fiecare creştin. Activităţile care servesc acestui deziderat sunt:
1. Participarea la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe.
2. Înnoirea vieţii creştinilor prin spovedanie şi vieţuire curată şi sfântă.
3. Stabilitatea familiei creştine.
4
4. Participarea tinerilor la viaţa Bisericii.

5. Grija permanentă pentru viaţa bătrânilor.
6. Antrenarea parohiei în activităţi de ajutorare a altor parohii mai sărace sau a unor
persoane singure şi neajutorate.
7. Cheia succesului pastoral se concentrează în cuvântul „participare”. Este foarte
important ca toţi oamenii să fie luaţi în seamă şi fiecare să vadă că nu este uitat.
Alături de preotul paroh, la buna desfăşurarea activităţii pastoral-misionare

contribuie ceilalţi preoţi şi diaconi slujitori, cântăreţii bisericeşti, precum şi
organismele deliberative (Adunarea parohială) şi executive (Consiliul Parohial şi
Comitetul parohial).
O parohie este bine organizată atunci când nu numai preotul, ci şi întreaga parohie
au un comportament pastoral-misionar. Nivelul de organizare, din acest punct de vedere,
se reflectă în intensitatea participării credincioşilor la activităţile parohiei şi
dezvoltarea conştiinţei de enoriaş. Acestea trebuie organizate potrivit unui program,
propus de preot şi de Consiliul parohial, la care este invitat să ia parte fiecare credincios.
Comitetul parohial, prin membrii săi, are rolul de a capacita credincioşii să se
implice în viaţa parohiei, în cadrul Serviciilor ce funcţionează potrivit Statutului Bisericii
Ortodoxe Române:
- social
- misionar
- cultural
- pentru tineret
- administrativ-gospodăresc
Activitatea principală într-o parohie, fără a le neglija pe celelalte, trebuie să rămână

latura sfinţitoare sau harismatică, de mijlocire a harului sfinţitor necesar mântuirii,
pentru că, în ultimă instanţă, activitatea preotului nu urmăreşte altceva decât mântuirea
5
credincioşilor încredinţaţi spre păstorire. De aceea a fost numită parohia „totalitatea

credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir”4.
Înduhovnicirea parohiei, în toate activităţile ei, este scopul prim al pastoraţiei.

Agricultura şi cultura fac deopotrivă parte din activitatea misionară, care trebuie să
conţină toate aspectele vieţii umane, întrucât omul are vocaţia de a sfinţi spaţiul în care
trăieşte.
Parohia este bine organizată în momentul în care viziunea liturgică din
duminici şi sărbători pe care credinciosul o întâlneşte în locaşul de cult se
extinde peste săptămână în afara locaşului de cult.
Parohia poartă chipul preotului care o conduce. De vrednicia lui
depinde în mare măsură ca acolo să fie o biserică vie.
Modelul de organizare a parohiei se va vedea în viaţa credincioşilor, în organizarea

şi gospodărirea familiilor credincioşilor. În acest sens, preotul va pune la dispoziţie:
 o bibliotecă bine organizată (cărţile cele mai importante să fie în casele
credincioşilor, iar în biblioteca parohiei 5-10 exemplare), cu reţea de internet
 dvd-uri cu filme creştine
 cameră de luat vederi
 cd şi dvd-player
 staţie de amplificare
 sală de întruniri (care poate fi şi sală de prăznuiri)
De asemenea, va organiza cercuri cultural-pastorale.

Preotul va avea o evidenţă pastorală a activităţii parohiei, pe săptămâni şi luni,
în care va consemna planul şi realizările lui, arhiva acestuia conţinând toate activităţile lui.
Va vizita alte parohii bine organizate, pentru a se inspira din rezultatele acestora,
va participa la colocvii şi seminarii pe teme pastorale şi va iniţia asemenea seminarii. Se
va abona la publicaţiile specializate care îl pot ajuta. Priorităţile cunoştinţelor de ordin
pastoral vor fi cele duhovniceşti. O importanţă deosebită se va acorda modului în care
4
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în „Mitropolia Olteniei”,
XII (1960), nr. 5-6, p. 284.
6
credinţa ortodoxă a inspirat şi promovat cultura românească. Întreaga cultură

românească de inspiraţie creştină poate deveni mediu şi mijloc misionar, când preotul
discerne în ea rodirea credinţei strămoşeşti.
II. INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE
Este un eveniment important în viaţa parohiei şi a preotului. Ar fi de dorit ca

instalarea să o facă chiriarhul care l-a hirotonit sau cel puţin delegatul său, care va
prezenta pe preot în faţa credincioşilor şi autorităţilor locale. Instalarea preotului are două
părţi:
1. Săvârşirea Sfintei Liturghii şi prezentarea noului preot paroh
Săvârşirea Sfintei Liturghii se face împreună cu protopopul şi delegatul
chiriarhului. Slujba trebuie bine pregătită duhovniceşte şi din punct de vedere liturgic.
Preotul va avea veşmintele şi sfintele vase frumoase şi curate, invitaţii tipărite, un pliant
structurat pe şase feţe, care va conţine:
1. prezentarea bisericii (fotografie)
2. prezentarea preotului, cu date din viaţa lui
3. citate din Noul Testament sau din Sfinţii Părinţi despre preoţie
4. date istorice despre biserică şi parohie şi programul misionar de viitor
5. programul instalării
6. harta cu localizarea parohiei şi căile de acces la biserică
Invitaţia trebuie să fie clară, solemnă, exprimând sobrietate şi bucurie, cu un aspect
misionar.
În biserică, locurile din faţă vor fi rezervate pentru autorităţile bisericeşti şi civile.
După Sfânta Liturghie, delegatul chiriarhului citeşte decizia de numire.
Protopopul urmează la cuvânt, iar discursul său se va constitui pe baza

următoarelor idei:
 prezentarea chipului luminos al preotului nou instalat (biografie şi
caracterizare).
7
 încredinţarea preotului obştii credincioşilor pentru a-l primi cu respect şi

dragoste fiască şi a asculta de el ca de slujitorul lui Dumnezeu.
 pe credincioşi, fii şi fiice duhovniceşti, îi încredinţează preotului ca unui
părinte spiritual.
 va arăta bucuria şi sfinţenia momentului.
Dacă se consideră oportun (depinde de timp şi persoană), se dă cuvântul unui membru

din consiliul parohial, care adresează un cuvânt de bun venit noului preot.
Dacă este de faţă fostul preot, i se mulţumeşte acestuia şi i se dă posibilitatea de a-l saluta
pe noul preot.
Ultimul cuvânt îl are preotul nou instalat.

Ideile principale ale cuvântării lui vor fi:
 mulţumire adusă lui Dumnezeu - Care l-a chemat la slujirea preoţească
 mulţumire adusă părinţilor după trup, care l-au născut şi crescut, preoţilor şi
profesorilor – care l-au format spiritual
 mulţumire adusă chiriarhului – care l-a numit în parohie
 mulţumire adusă persoanelor prezente – care au venit la acest moment solemn
din viaţa parohiei şi a preotului
 va arăta apoi, în puţine cuvinte, că are conştiinţă misionar-pastorală,
exprimând aceasta cu ajutorul referirilor scripturistice din Epistolele Pastorale
ale Sfântului Pavel sau cu citate din opera Sfinţilor Părinţi despre misiunea
preotului.
 va exprima dorinţa de a conlucra cu credincioşii pentru mântuirea lor şi spre
binele parohiei şi al localităţii. Din cuvintele preotului, toată lumea trebuie să
simtă că are de-a face cu un Părinte spiritual al comunităţii.
 predica va dura 15, maximum 20 de minute.
Este recomandabil ca la sfârşitul acestor cuvântări să se ofere celor prezenţi iconiţe cu

sfântul ocrotitor al bisericii parohiale. Este de dorit ca familia preotului să fie prezentă
8
la Sfânta Liturghie şi la ceremonia de instalare. Preoteasa, copiii şi părinţii vor fi

îmbrăcaţi în ţinută solemnă şi cuviincioasă.
2. Agapa frăţească
După încheierea slujbei, următorul moment al instalării este agapa.
Masa nu trebuie să fie nici prea săracă, nici prea abundentă. Este mai întâi de toate
un prânz spiritual şi un prilej de a consolida bucuria din biserică. Cu toate acestea,
masa nu trebuie să lase impresia de zgârcenie a celor ce au pregătit-o.
În organizarea mesei vor fi avute în vedere următoarele lucruri:
■ sobrietate în ce priveşte forma şi aspectul paharelor
■ feţe de masă şi tacâmuri curate
■ persoanele care servesc la masă să aibă experienţă
■ masa pregătită va fi filmată sau fotografiată înainte de a începe agapa
■ discursurile se vor ţine după aperitive sau după felul doi:
 nu mai mult de trei-patru luări de cuvânt
 vorbitorii trebuie rugaţi să fie mai concentraţi în idei
 mai întâi va vorbi autoritatea locală sau reprezentanţi ai unor
instituţii locale
 mărturia unui coleg, profesor sau prieten al preotului
 preotul nou instalat mulţumeşte celor care au organizat agapa
Este bine ca un asemenea eveniment să fie consemnat în „Cartea de

Onoare a Parohiei”. Se vor face fotografii cu cele mai importante momente, constituind
ulterior un album. Se va publica, eventual, un articol în revista bisericească locală sau în
ziarul local, însoţit de o fotografie a preotului şi a participanţilor la eveniment (în grup, în
faţa bisericii).
La sfârşitul agapei, preotul mulţumeşte participanţilor asigurându-i că se roagă
pentru sănătatea şi mântuirea lor.
La plecare, preotul va oferi invitaţilor câte o iconiţă sau câte o carte de rugăciuni.
9
Ceremonia va fi organizată de protopop, cu sprijinul preotului, însă nu trebuie

uitaţi oamenii care au contribuit la reuşita evenimentului şi nici copiii care, în primul
rând, trebuie implicaţi mai întâi în cult (Crezul, Tatăl nostru, cântări la chinonic etc.), iar,
apoi, un cor de copii este bine venit să cânte câteva cântări la agapă.
Instalarea în parohie a preotului este un eveniment misionar de

maximă importanţă şi, în consecinţă, instalarea trebuie pregătită cu multă
dăruire şi bucurie, având credinţa şi conştiinţa că invitatul cel mai mare este
Hristos Domnul – Păstorul Cel Bun.
Este recomandat ca, după instalare, preotul să-i viziteze pe toţi enoriaşii săi, dacă e
posibil cu ocazia vizitelor pastorale îndătinate (Crăciun, Bobotează, sfeştanii etc.).
III. CUNOAŞTEREA ŞI ORGANIZAREA PAROHIEI
Este o condiţie prealabilă a unui program pastoral eficient şi de aceea este necesară
urmărirea ei în mod sistematic şi persistent. Cunoaşterea trebuie să vizeze mai multe
planuri:
■ spiritual
■ al componenţei confesionale
■ moral
■ istoric
■ cultural
■ socio-economic
În acest scop, vor fi consultate toate izvoarele de informare privind istoria parohiei
şi activitatea pastorală a înaintaşilor, pentru a lega în mod organic activitatea prezentă cu
cea precedentă, în direcţia intensificării şi amplificării acesteia.
Preotul va întocmi o monografie a parohiei, acolo unde nu s-a făcut de mai

multă vreme. În vederea cunoaşterii mai bune a istoricului parohiei, se va apela la
persoane mai în vârstă sau la alţi preoţi din vecinătate. Programele misionare-pastorale pe
10
care le stabileşte preotul, împreună cu consiliul parohial, au mai multe şanse de reuşită
atunci când trecutul şi prezentul parohiei sunt bine cunoscute. În acest context, este
necesară o bună cunoaştere a terenului în care va fi semănată sămânţa lui Hristos. În baza
acestei cunoaşteri temeinice a parohiei în evoluţia şi istoria ei, preotul va putea sesiza
mutaţiile din ultimele decenii survenite în comportamentul credincioşilor.
Viaţa duhovnicească poate fi promovată cu mai mult succes dacă în cunoaşterea
parohiei se ţine cont de reactivarea unor virtuţi de seamă ale enoriaşilor. Trebuie găsite
puncte de sprijin pozitive din trecut, care să suscite o renaştere spirituală pentru timpul
prezent. Cunoaşterea parohiei nu este un scop în sine, ci este premisa unei activităţi
pastorale, care pleacă de la concretul situaţiei pentru a aduce speranţă şi înnoire spirituală
în viaţa credincioşilor, care se confruntă astăzi cu probleme noi. Trebuie reţinut însă
faptul că, indiferent de intensitatea schimbărilor, scopul pastoraţiei de îndrumare pe calea
mântuirii rămâne acelaşi. Rolul preotului este să înţeleagă necazurile prin care trec
credincioşii, să fie solidar cu ei, să-i consoleze şi să-i îndrume în speranţă.
Trebuie cunoscută realitatea concretă, deoarece „nu pornim de la omul
ideal şi contextul ideal, ci de la omul real şi contextul real”, iar o pastoraţie cu
adevărat misionară este cea care face legătura între textul Scripturii şi
contextul real în care trăiesc credincioşii.
De o importanţă deosebită sunt cercurile pastorale tematice, desfăşurate pe
zone, care oferă posibilitatea de cunoaştere a parohiei şi a zonei înconjurătoare. Aceste
cercuri tematice confirmă şi completează informaţiile din zonă. Se impune apoi şi o
analiză cu alţi factori de răspundere: primar, medic, cadre didactice. Se recomandă ca
preotul să ţină legătura cu toate persoanele şi instituţiile care îl pot ajuta în activitatea sa.
În ce priveşte mijloacele pentru cunoaşterea parohiei, acestea sunt:
 vizite pastorale
 slujbe religioase
 convorbiri cu unele persoane mai reprezentative din parohie
 contribuţia serviciului de evidenţă a populaţiei
 evidenţa tuturor credincioşilor: fişa pastorală
 scaunul spovedaniei
 pelerinaje şi excursii
11
 şedinţele de consiliu şi comitet parohial

 convorbiri cu preoţii din parohiile vecine.
IV. COLABORATORII PREOTULUI ÎN ACTIVITATEA PASTORALĂ
Cântăreţul bisericesc
- omul cu care preotul conlucrează (slujeşte) cel mai mult
- trebuie să-l ajute şi să-l completeze pe preot
- să aibă viaţă duhovnicească
- să fie bun creştin, să se spovedească şi să se împărtăşească frecvent
- să aibă respect faţă de enoriaşi şi faţă de preot şi familia lui
- să aibă o voce frumoasă, plăcută şi să cunoască tipicul şi cântările bisericeşti
- să încurajeze cântarea în comun în biserică
Epitropul
- să aibă viaţă duhovnicească
- să fie bun creştin, să se spovedească şi să se împărtăşească cât mai des
- să participe la slujbele bisericii
- să cunoască regulamentele de funcţionare ale Bisericii
Consiliul şi Comitetul parohial

- Consiliul parohial e alcătuit din 7, 9 sau 12 membri, în funcţie de categoria
parohiei, iar Comitetul are un număr dublu de membri.
- aceştia trebuie să fie creştini evlavioşi, ataşaţi de biserică şi devotaţi activităţilor
din parohie
- să participe cu regularitate la sfintele slujbe
- să se spovedească şi să se împărtăşească cât mai des
12
V. COLABORAREA PREOTULUI CU AUTORITĂŢILE

BISERICEŞTI ŞI CIVILE
În relaţiile cu autorităţile civile, preotul va cultiva decenţa şi respectul pentru

responsabilitatea funcţiei autorităţilor civile, căutând să promoveze credinţa
strămoşească, demnitatea umană, solidaritatea, acţiunile sociale de caritate şi culturale, în
spiritul Evangheliei lui Hristos.
Preotul va evita atitudinea de autosuficienţă şi orgoliu, pe de o parte, sau de
slugărnicie, pe de altă parte. În relaţiile cu autorităţile civile se va cultiva sobrietatea în
prietenie şi va evita familiaritatea jenantă. În privinţa pluralismului politic, preotul
trebuie să aibă o poziţie moderată, evitând atitudinile partizane radicale. Va respecta
libertatea şi opţiunea pluralistă a credincioşilor, îndemnându-i să promoveze valorile
creştine în societate şi să apere interesele Bisericii, care trebuie să promoveze etica vieţii
sociale şi să apere demnitatea umană. Va cultiva sensibilitatea la suferinţele celor săraci,
ştiind că avocatul lor suprem este Hristos Dumnezeu.
În raport cu autorităţile civile, preotul va susţine acele activităţi care privesc:

 îmbogăţirea vieţii spirituale
 unitatea familiei
 păstrarea tradiţiilor culturale creştine
 valorile româneşti inspirate de credinţa ortodoxă
 programe social-caritative
În raporturile cu autorităţile bisericeşti superioare, preotul va manifesta

respect, ascultare şi cooperare, în folosul Bisericii. De modul în care preotul îşi va
respecta superiorii, depinde respectul de care se va bucura el însuşi din partea
credincioşilor, în parohia sa. Este foarte greu pentru cineva să pretindă de la alţii ceea ce
nu oferă el. Se adevereşte aici cuvântul Mântuitorului: Ceea ce vreţi să vă facă vouă
oamenii, asemenea faceţi şi voi lor (Matei 7, 12).
13
Preoţii trebuie să trăiască relaţia de familie spirituală, fiindcă toţi slujitorii Bisericii
sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Cu cât este mai mare rangul în Biserică, cu atât
este mai mare răspunderea lor (Luca 17, 10). Titlurile Bisericii nu sunt instituite doar ca
să se evite confuzia şi să se cultive orgoliile, ci să se arate vrednicia şi responsabilitatea
fiecăruia. Atunci când preotului i se spune „prea cucernicul” se are în vedere faptul că
omul cucernic contrastează cu omul lumesc. Cucernicia sau cuvioşia trebuie să fie
preocuparea principală a preotului şi a parohiei, după modelul expresiei: Se încoronează
capul şi se cinsteşte tot trupul. Este foarte importantă conştientizarea adevărului
menţionat în cuvintele Fericitului Augustin: „Sunt episcop pentru voi şi penitent împreună
cu voi”.
Titulatura de „Preasfinţitul”, dedicată episcopului, exprimă răspunderea sa totală
pentru promovarea lucrării sfinţitoare a Bisericii, precum şi vocaţia de a chema pe
credincioşi la sfinţenie. Titlurile sau apelativele în Biserică reprezintă un memorial şi o
mărturisire a ceea ce este preotul în misiunea sa şi un apel la împlinirea misiunii sale.
În relaţia cu autorităţile bisericeşti, preotul va încerca să ţină un contact cât mai
dinamic cu arhipăstorul, evitând izolarea, dar şi excesul de vizite, informând asupra
diferitelor probleme şi cerând sprijinul superiorilor ori de câte ori este nesigur de luarea
unei decizii. Ascultarea să nu se manifeste ca un act de supunere oarbă sau făţarnică, ci
ca o stare de responsabilitate şi cooperare în misiunea Bisericii care are nevoie de
coordonare şi sprijin, pentru ca ea să devină o afirmare a unităţii Bisericii şi o expresie a
prezenţei roditoare a Duhului Sfânt, care creează comuniunea darurilor şi răspunderilor în
Biserică. Principiul ierarhic presupune răspunderea personală şi comunitară, în baza celor
spuse de Tertulian: Unus christianus, nullus christianus (Un creştin singur (izolat) nu
este creştin).
„Parohia nu este o nouă (altă) Biserică, astfel încât în fiecare episcopie să fie mai
multe Biserici (particulare). Parohiile n-au fost înţelese niciodată ca unităţi euharistice
independente în interiorul episcopiei, ci numai ca ramuri organice ale ei (mitropolitul
Ioannis Zizioulas al Pergamului). Prezenţa episcopului în dumnezeiasca euharistie locală
nu va înceta niciodată să fie considerată indispensabilă în sinaxa euharistică a fiecărei
parohii. De aceea la dumnezeiasca Euharistie episcopul e pomenit îndată după sfinţirea
Cinstitelor Daruri (Întâi pomeneşte, Doamne…), ca şi cum ar fi prezent cu trupul la
14
sinaxă. De altfel, orice preot săvârşeşte Liturghia împreună cu întreaga sinaxă a

credincioşilor în locul episcopului”5.
VI. CULTUL DIVIN – MIJLOC DE PASTORAŢIE COLECTIVĂ
Desfăşurarea vieţii cultice în Biserica Ortodoxă are un întreit scop, aşa cum întreită
este şi misiunea preotului: latreutic sau cinstitor, adică de preamărire a lui Dumnezeu, de
supracinstire a Maicii Domnului şi de cinstire a sfinţilor, harismatic, adică de
împărtăşirea harului sfinţitor şi catehetic sau de instruire a credincioşilor în învăţătura de
credinţă şi în asimilarea şi trăirea adevărurilor religios-morale6. Pornind în special de la
acest al treilea scop, putem afirma că principalul mijloc de pastoraţie colectivă
folosit în Biserica Ortodoxă este cultul divin. De aceea a şi fost numit matrice a
vieţii în Hristos7, în sensul că, prin întreaga sa desfăşurare, îi uneşte pe creştini cu
Mântuitorul Iisus Hristos. De asemenea, relaţiile interpersonale dintre credincioşi se
bazează şi ele, în primul rând, pe comuniunea fiecăruia cu El, în special prin
Dumnezeiasca Euharistie.
Între cultul şi învăţătura de credinţă a Bisericii există o legătură

evidentă. (lex credendi / lex orandi). Formele sale externe exprimă nu numai
religiozitatea sau pietatea creştinilor, ci şi dogmele Bisericii. Expunerea credinţei în cultul
Bisericii este perfectă, în sensul că slujbele nu conţin nimic de care Biserica să nu fie
sigură. Slujbele nu speculează, ci afirmă8.
Ortodoxia respiră spiritual în ritmul cererii necontenite „Doamne miluieşte” şi a

doxologiei: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor”,
doxologie care se revarsă în valuri ritmate de-a lungul întregii sale vieţi liturgice şi
5
Prot. prof. dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. de pr. prof. Ioan I. Ică,
Editura Deisis, 2004, p. 15.
6
Vezi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002,
p. 53-56.
7
Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 47.
8
Constantin Andronikoff, Le sens de la liturgie. La relation entre Dieu et l’homme, Paris, Les Edition du
Cerf, 1998, p. 26.
15
sacramentale. În acest sens, cultul ortodox trezeşte convingerea că raţiunea cea dintâi a
existenţei Ortodoxiei este aceea de a fi, prin botez, credinţă şi viaţă, cântare neîncetată a
frumuseţii acelei comuniuni veşnice de iubire, mai presus de minte şi negrăită în care
Tatăl, Fiu şi Duhul Sfânt sunt Una. Pentru Ortodoxie, Sfânta Treime este taina primă şi
ultimă a unităţii în diversitate şi a comuniunii în libertate 9.
Pentru Ortodoxie, fiecare Taină înseamnă întâlnirea personală cu Dumnezeu.
Tainele sunt uşi care ne procură accesul spre viaţa dumnezeiască sau, cum aceasta
Părintele Dumitru Stăniloae, „Tainele sunt multitudinea darurilor lui Hristos Însuşi” 10.
Efortul pastoral trebuie să se concentreze pe realizarea unei atmosfere

de rugăciune cât mai puternice în timpul sfintelor slujbe, întreţinută, în primul
rând, de râvna celui care slujeşte, dar şi de grija pentru aspectele exterioare care ţin de
arhitectura bisericii, cântarea bisericească sau odoarele sfinte. Împreună, toate acestea
constituie cel mai puternic mijloc de pastoraţie a credincioşilor, care se împărtăşesc de
sfinţenia lui Dumnezeu şi se apropie mult mai mult de El şi unii faţă de alţii.
Metode concrete pentru realizarea pastoraţiei colective prin cult

1. Cultul divin trebuie cunoscut şi înţeles
2. Atenţie la modul cum slujim
3. Păstrarea unităţii şi uniformităţii cultului
4. Participarea frecventă a credincioşilor la slujbele divine: reală, efectivă şi activă.
5. Cultivarea cântării în comun
6. Grija pentru curăţenia şi împodobirea bisericii şi pentru înzestrarea ei cu
obiectele liturgice adecvate.
„Pentru marea majoritate a credincioşilor, viaţa religioasă se manifestă şi se

traduce, în primul rând, prin frecventarea sau practicarea formelor de cult, dacă nu se
reduce aproape exhaustiv la ele. Pentru credinciosul ortodox, Ortodoxie, adică «dreaptă
credinţă» sau «lege (strămoşească)» înseamnă: botezul pruncilor în apa sfinţită din
cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub
9
† DANIEL, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Expuneri teologice în
spiritualitatea liturgică şi filocalică, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 25.
10
Ibidem, p. 305.
16
epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, «Paştele»
primit cu frică şi cu cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la
Bobotează, grija pentru îndeplinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor,
slujbele impresionante din săptămâna sfântă a Patimilor, culminând cu Prohodul
Domnului nostru! Ce ar rămâne din Ortodoxie dacă am suprima sau am schimba cultul ei?
Poporul ortodox a intuit deci şi a trăit Ortodoxia prin cultul ei, prin participarea la slujbele
şi rânduielile ei de cult, care i-au plămădit sufletul, cu influenţa lor de veacuri…”11.
Cultul constituie centrul şi temelia vieţii religioase întregi.
Caracteristici:
- vechime
- nu reprezintă produsul geniului personal al vreunor teologi, al vreunor episcopi
sau al vreunui sinod şi nici creaţia unei singure generaţii creştine
- este opera colectivă şi anonimă a Bisericii
- este un mod de expresie al tradiţiei bisericeşti şi al învăţăturii de credinţă
- pe săvârşirea sfintelor slujbe se întemeiază şi se menţine în primul rând legătura
sufletească dintre preot şi credincioşi şi nu arareori acestea constituie singurele
mijloace şi prilejuri pentru contactul păstorului cu păstoriţii săi.
Reforma cultului, proclamată uneori, nu este necesară. Ritul liturgic, ca

orice organism al vieţii spirituale, a cunoscut deja un lung proces evolutiv: prin
adăugarea de noi elemente, dar şi prin simplificarea, prescurtarea sau suprimarea
unor forme devenite inutile. În această privinţă, întotdeauna a funcţionat în
Biserica Ortodoxă principiul echilibrului liturgic.
Atenţia trebuie să fie îndreptată nu numai asupra aspectelor succeptibile de

îndreptare sau adaptare, ci şi spre slujitorii cultului, care trebuie să cunoască
temeinic şi să pună în valoare bogăţiile spirituale şi frumuseţea cultului ortodox,
prin modul în care săvârşesc sfintele slujbe. Interesul credincioşilor pentru cult, ca
11
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a
păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în „Studii Teologice”, anul V(1953), nr. 9-10, p. 633.
17
şi participarea lor activă la viaţa liturgică pot fi asigurate şi prin respectul sincer şi
profund al slujitorilor Bisericii faţă de cult, prin atitudinea lor demnă în timpul
oficierii şi prin credinţa şi pietatea lor reală şi exemplară pentru credincioşi.
PASTORAŢIA GRUPURILOR SOCIALE

Din punct de vedere pastoral, este necesar ca principiile pastorale să fie adaptate
nevoilor credincioşilor, în funcţie de :
 vârstă
 profesie
 nivel cultural
 situaţie economico-socială
Datorită acestei diversităţi a grupurilor sociale, este necesară şi găsirea celor mai
adecvate mijloace de activitate pastorală pentru fiecare dintre ele.
PASTORAŢIA FAMILIEI
Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină despre viaţă,
fiind înţeleasă drept comunitate de bază a umanităţii, de care depind dezvoltarea,
stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.
Biserica trebuie să acorde o importanţă deosebită pastoraţiei familiei în întregul ei,
dat fiind faptul că familia este mediul în care se cultivă experienţa binecuvântării lui
Dumnezeu pentru om, ca iubire a părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi.
Experienţa familiilor credincioşilor devine astfel aproape de neînlocuit pentru limbajul
însuşi al credinţei. Faptul că Însuşi Mântuitorul a arătat prezenţa Sa mai întâi în cadrul
unei familii şi prima minune a fost binecuvântarea nunţii din Cana Galileii, ne arată
imposibilitatea de a face pastoraţie eclesială fără a ne referi la taina familiei.
Experienţa religioasă dobândită în familie până la vârsta de 6-7 ani este definitorie
pentru întreaga viaţă a persoanei umane.
Familia conţine în ea reflexe ale tainei paternităţii şi filiaţiei divine, iar Biserica nu
ar putea fi numită metaforic „mamă” dacă oamenii nu ar experimenta din familie
dragostea maternă.
18
Numele lui Dumnezeu descoperit de Iisus ucenicilor Săi este acela de „Părinte” al
Fiului Veşnic, pentru a arăta că paternitatea divină transcende paternitatea biologică. În
acest sens, preotul este numit „părinte” deşi nu este genitor, fiindcă ceea ce dă calitatea de
părinte este iubirea faţă de copii. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte şi nici
om deplin. Adevăratul părinte este cel care îl iubeşte pe copil, îl recunoaşte şi menţine
existenţa acestuia ca persoană. Deşi este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus
Hristos a avut şi fii şi fiice duhovniceşti (cf. Matei 19, 14). Copilul suscită în adult
comportamentul de părinte şi deschide perspectiva simţirii iubirii părinteşti a lui
Dumnezeu. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor nu pot creşte spiritual în mod
deplin, fără dificultăţi, şi nici deveni uşor părinţi.
Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului curat al
omului smerit, se simte iubirea frăţească a lui Hristos şi iubirea părintească a lui
Dumnezeu-Tatăl. Mântuitorul Iisus Hristos, după Înviere, îi numeşte pe ucenici „fraţi şi
fii”, arătând astfel că toţi oamenii sunt legaţi de experienţa familiei. De aceea familia
creştină mai este numită „Biserica de acasă”, („Ecclesia domestica”).
Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt expresia secularizării

actuale tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi consecinţa educaţiei ateiste
din timpul regimului comunist. Sintetic, principalele probleme cu care se confruntă
familia creştină astăzi sunt:
- slăbirea vieţii spirituale în familie;
- sărăcia şi şomajul;
- dorinţa de câştig material imediat, cu orice preţ;
- alcoolismul şi drogurile;
- concubinajul şi căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală şi divorţurile;
- plecarea la lucru în străinătate a unuia sau a ambilor soţi;
- avorturile şi disensiunile din familie;
- ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei tradiţionale;
- convieţuirea familiilor tinere în spaţii inadecvate (cu părinţii sau cu mai multe
familii în aceeaşi locuinţă).
Având în vedere aceste multiple provocări de ordin pastoral, preoţii trebuie să
identifice şi să aplice soluţiile care pot ajuta familiile aflate în criză.
19
Din punct de vedere practic, pastoraţia familiei se realizează prin:

 cunoaşterea acesteia, îndeosebi prin vizitele pastorale făcute mai ales celor care
nu vin la biserică.
 convorbiri duhovniceşti cu fiecare.
 consilierea membrilor familiei şi antrenarea acestora în activităţile organizate
de parohie.
 ajutorarea ei spirituală şi socială.
 aplanarea conflictelor.
 sfaturi bune date în situaţii dificile (de incertitudine, dezorientare şi
dezintegrare). De exemplu, atunci când soţul devine alcoolic, soţia este cea care
observă prima, apoi copiii, care sunt afectaţi în primul rând. Preotul este cel
care trebuie să de un sfat bun atât soţiei, cât şi soţului care e stăpânit de această
patimă.
 preotul este chemat să încurajeze şi să ofere ca model în parohie acele familii
care duc o viaţă creştină autentică. Implicarea acestor familii în activităţile
parohiei poate fi un imbold şi un exemplu pentru familiile care se confruntă cu
unele dificultăţi.
 organizarea de cateheze liturgice practice, care să vizeze pe toţi membrii
familiei, tineri şi vârstnici deopotrivă. Cateheza copiilor trebuie gândită ca un
proiect complementar orei de religie, cu menirea de a-i obişnui pe aceştia cu
frecventarea bisericii, de a-i încuraja să pună întrebări şi să deprindă elementele
practice, liturgice ale vieţii creştine (în acest sens, programul „Hristos
împărtăşit copiilor”, implementat în Patriarhia Română, reprezintă o
oportunitate pentru dinamizarea vieţii parohiale).
 ajutorarea materială (se face fie pe cale directă, fie prin mobilizarea parohiei în
favoarea unei familii).
Un alt mod de ajutorare a familiei este depistarea unor daruri deosebite ale unor
copii din familii sărace şi susţinerea acestora în cultivarea lor.
Paternitatea spirituală şi pastoraţia familiilor au ca scop ridicarea familiei la
demnitatea sfinţeniei şi a experienţei iubirii Sfintei Treimi pentru oameni. Chiar dacă nu
20
există peste tot o viaţă spirituală entuziastă, putem, adesea, să fim inspiraţi de familiile
practicante, care trăiesc profund credinţa. Putem, de asemenea, să le cerem să se roage
pentru noi şi pentru familiile care se află în impas. Sf. Ioan Damaschinul spunea că un
cărbune se aprinde când se atinge de unul care arde. Astfel, credinţa este şi ea, într -un fel,
„contagioasă”, comunicabilă.
Prin toate programele şi activităţile organizate la nivelul parohiei, trebuie afirmată
şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii,
afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri
ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate.
PASTORAŢIA CANDIDAŢILOR LA CĂSĂTORIE

Se face prin următoarele metode şi mijloace:
1. Conversaţii particulare şi cu grupuri de candidaţi la căsătorie, cu tineri deja
căsătoriţi şi cu părinţii tinerilor.
2. Taina Pocăinţei.
3. Literatură teologică pe înţelesul tinerilor.
4. Literatură beletristică de inspiraţie creştină.
5. Indicarea unor modele de familii creştine.
6. Programe săptămânale sau lunare privind familia azi.
7. Excursii şi pelerinaje.
8. Explicarea slujbei Logodnei şi a Sfintei Taine a Cununiei.
9. Naşii – responsabilizarea lor.
Parohia întreagă trebuie să se bucure de familia nou întemeiată.

Preotul se va interesa cum poate să-i ajute pe tineri astfel încât aceştia să simtă că
parohia este familia lor duhovnicească, iar ei sunt fiii parohiei.
21
PASTORAŢIA TINERILOR CĂSĂTORIŢI

Păstorul de suflete
 trebuie să fie receptiv la problemele tinerilor căsătoriţi şi atent la obstacolele ce
apar în calea consolidării familiei.
 va combate păcatele şi viciile care distrug viaţa familială.
 va organiza cateheze pentru tinerii căsătoriţi, naşi şi pentru părinţi.
 va încuraja ajutorarea familiilor tinere prin intermediul altor familii mai înstărite şi
cu experienţă de viaţa familială.
 va colabora cu alte instituţii care au drept scop ajutorarea şi consolidarea familiei.
 le va recomanda o literatură adecvată: pastorală, psihologică şi pedagogică, pentru
ca tinerii pe care îi păstoreşte să fie pregătiţi în calitate de viitori părinţi.
PASTORAŢIA COPIILOR ŞI A TINERETULUI

Implică următoarele atitudini:
1. cunoaşterea populaţiei de copii şi tineri (o listă completă a tuturor copiilor şi
tinerilor, cu vârsta, situaţia lor, dacă părinţii sunt plecaţi sau nu în străinătate).
2. e bine să cunoaştem şi numele celor care nu vin la biserică, pentru a merge noi la ei.
3. adaptarea limbajului pastoral la nivelul de înţelegere al copiilor şi tinerilor.
4. implicarea altor tineri, a unor grupuri, în grija pentru tineri.
5. organizarea de schimburi de experienţă cu alţi preoţi sau teologi în privinţa
pastoraţiei copiilor şi a tinerilor.
6. biserica să le fie prezentată în aşa fel încât copii şi tinerii să se simtă ca într-o
familie.
Mijloace de pastoraţie folosite de preot:

1. cultivarea simţului filantropic şi misionar sub deviza „tinerii ajută pe tineri”.
2. punerea la dispoziţia tinerilor a unui spaţiu unde s-ar putea întâlni săptămânal,
pentru a se cunoaşte reciproc şi pentru a cunoaşte mai bine viaţa Bisericii.
3. analizarea factorilor care deturnează pe tineri de la Biserică (alcoolismul, drogurile,
violenţa, delicvenţa) şi luarea măsurilor de combatere a acestora.
4. cunoaşterea problemelor cu care se confruntă tineretul, colaborând cu instituţiile şi
persoanele interesate în sprijinirea tineretului în societate (şomaj, sărăcie etc).
22
5. organizarea de tabere de tineret şi activităţi filantropice, în cooperare cu alte

parohii sau cu autorităţile locale.
6. programe pentru copii şi tineri de Ziua eroilor, de Ziua naţională (1 decembrie), de
hramul bisericii, de Sfintele Paşti şi Naşterea Domnului.
7. organizarea ciclurilor de predici şi cateheze privind grija părinţilor faţă de copii şi
tineri, precum şi respectul copiilor şi tinerilor faţă de părinţi.
8. organizarea de cateheze liturgice practice pentru copii şi tineri, urmate de
concursuri cu premii (o dată sau de două ori pe an), pentru a vedea cum au asimilat
aceste cateheze, deoarece nu întotdeauna profesorul de religie reuşeşte, la orele de
religie, să transmită cunoştinţe şi mai ales atmosfera liturgică, să-i pregătească
pentru spovedanie, pentru împărtăşanie, pentru a citi Apostolul, pentru a-l ajuta pe
preot la unele slujbe.
9. cor bisericesc de copii şi de tineri.
10. ateliere de artă creştină: pictură, desen, sculptură etc.
11. amenajarea unei biblioteci şi a unei săli de festivităţi pentru tineri.
12. excursii şi pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi din alte ţări.
Tineretului i se va acorda o atenţie deosebită, într-o perioadă în care acest segment

important al parohiei este lipsit de orientare şi speranţă şi este expus multor tentaţii care
vin pe căi străine:
 prozelitism sectar
 consumul de droguri
 munca forţată
 prostituţia
 migraţia
În pastoraţia tineretului trebuie ţinut cont de problemele cu care se confruntă

tinerii şi, împreună cu ei, vor fi elaborate planuri de activitate, folosind pe cei mai
pricepuţi, ca animatori. Scopul este creşterea spirituală, formarea lor pentru viaţă,
învăţându-i să unească libertatea cu responsabilitatea, acumularea de bunuri materiale
şi spirituale cu dărnicia (oferirea unor bunuri celor săraci).
23
 Se vor organiza cicluri de predici şi cateheze privind grija părinţilor faţă de copii
şi respectul copiilor faţă de părinţi.
 Biblioteca va conţine lucrări de teologie, literatură, jocuri, toate de inspiraţie
creştină. Parohia trebuie, de asemenea, să fie dotată cu discuri, casete şi DVD-uri
cu conţinut religios.
 Se vor organiza excursii şi pelerinaje.
 Se vor elabora programe de cultivare a aptitudinilor şi talentelor practice
(participarea la diferite şantiere, cursuri de calculatoare etc.).
 Tinerii vor fi implicaţi în diferite acţiuni filantropice de ajutorare a bătrânilor,
bolnavilor, orfanilor.
 Organizarea unui cor format numai din tineri, care vor cânta diferite părţi din
Liturghie şi vor citi pe rând Apostolul.
Participarea tinerilor în viaţa liturgică a Bisericii şi antrenarea lor în activităţi

misionare şi culturale sunt cheia pastoraţiei tineretului. Pe acest plan trebuie afirmat
faptul că pasivismul este o moarte spirituală a tinerilor.
În concluzie, scopul pastoraţiei cu tineretul este de a ajuta pe tineri să trăiască

realitatea Bisericii ca o familie spirituală, să iubească Biserica şi să o ajute, implicându-se
în activităţile ei liturgice, culturale, sociale.
PASTORAŢIA ADULŢILOR
Va ţine cont de următoarele coordonate:
1. Profesie şi preocupări complementare.
2. Intensitatea credinţei.
3. Capacitatea intelectuală şi sensibilitatea fiecăruia în perceperea mesajului religios.
4. Problemele sociale cu care se confruntă adulţii (sărăcie, şomaj, alcoolism, violenţă
familială, navetismul, migraţia, stresul etc.).
5. Cunoaştere nuanţată a psihologiei persoanei şi a grupurilor.
6. Cunoaşterea temeinică a instituţiilor locale şi regionale care ar putea sprijini pe
preot în pastoraţie, organizaţii social-caritative.
24
7. Cooperarea şi sfătuirea cu alţi preoţi mai experimentaţi care au mai întâlnit acest
gen de probleme.
8. Colaborarea cu adulţii apropiaţi de Biserică pentru ajutorarea celor în nevoi.
9. Acordarea unei atenţii deosebite persoanelor indiferente, în pragul disperării, celor
care vor să părăsească Biserica sau celor dezorientaţi din cauza greutăţilor vieţii.
În pastoraţia adulţilor afectaţi de patimi este necesară conştientizarea acestora de

către persoanele afectate şi se impune cooperarea cu familia, cu cei apropiaţi, cu medicii şi
cu alte persoane care au experienţă în astfel de situaţii şi care au avut succes.
Mijloace de pastoraţie a adulţilor:

1. convorbiri personale sau de grup.
2. literatură creştină adecvată pentru adulţi (despre familia creştină, despre
credinţă şi fapte bune).
3. programe culturale creştine pentru adulţi.
4. programe filantropice (social-caritative), în azile, spitale sau orfelinate (prilej de
a-i sensibiliza şi de a cultiva aspectele duhovniceşti ale vieţii creştine, dar şi de a le
reduce tendinţele egoiste, prin dezvoltarea comuniunii).
5. cateheze.
6. implicarea în corul bisericii.
7. pelerinaje în ţară şi în alte ţări.
Pastoraţia adulţilor nu trebuie să fie o pastoraţie spectaculoasă, ci una de lungă

durată, constantă, plină de răbdare şi speranţă.
Implicarea adulţilor în viaţa Bisericii se va face conştientizându-i pe aceştia că
Biserica este a lor şi are nevoie de talentul şi pregătirea fiecăruia. Fiecare credincios
trebuie să simtă că e nevoie de el în viaţa Bisericii. Sfântul Ignatie Teoforul spune: Nu
lipsi de la Liturghia Euharistică, fiindcă aceasta nu este completă fără tine. Preotul
trebuie să fie conştient de faptul că fiecare om are în faţa lui Dumnezeu o valoare infinită,
indiferent de starea în care se află la un moment dat. Pastoraţia vede tocmai drumurile
spre această valoare infinită. Parabola cu oaia cea pierdută arată că fiecare om este
25
obiectul celei mai intense preocupări pastorale din partea lui Hristos-Dumnezeu, Păstorul
Suprem, Arhipăstorul.
PASTORAŢIA BĂTRÂNILOR
Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor. (Pilde 17, 6).
Prezenţa persoanelor vârstnice în familie nu trebuie considerată doar ca un prilej
de a primi ajutor din partea lor şi nici o povară pentru ceilalţi.
Ca şi în cazul copiilor şi tinerilor, este necesar ca fiecare preot să aibă o listă
completă a vârstnicilor din parohie, pentru a identifica problemele şi nevoile acestora.
Se va avea în vedere faptul că această perioadă a vieţii este mai intens marcată de
pregătirea pentru „sfârşitul creştinesc”. Această pregătire va fi cultivată prin:
1. Rugăciune mai intensă.
2. Spovedanie şi Împărtăşire mai dese.
3. Împăcare cu persoanele în ceartă sau în conflict.
4. Îmbogăţire spirituală prin citire de cărţi religioase, participarea la slujbele
Bisericii sau ascultarea/vizionarea lor zilnică la Radio/TV.
5. Convorbiri duhovniceşti cu alţi bătrâni mai râvnitori.
6. Pelerinaje la mănăstirile din ţară şi din alte ţări.
Preotul va încerca să antreneze bătrânii în viaţa Bisericii, eventual să organizeze

transportarea lor la biserică, încât ei să nu fie ascunşii comunităţii parohiale, ci să se
bucure de atenţia şi afecţiunea parohiei în diverse neputinţe.
Unii bătrâni „în putere” pot fi implicaţi în activităţi culturale sau filantropice,
ajutând pe alţi bătrâni sau copii. Prin aceasta ei depăşesc dificilul sentiment al inutilităţii
şi al uitării iar parohia are de câştigat. Parohia câştigă, de asemenea, şi de pe urma
bătrânilor angajaţi în activităţi misionare şi se evită o radicalizarea a relaţiei dintre
generaţii.
Cei în vârstă:
 pot fi implicaţi în lucrări culturale.
 pot fi implicaţi în programele sociale ale parohiei.
 pot ţine evidenţa membrilor şi activităţilor parohiei.
26
 pot organiza cercuri literare.

 pot da sfaturi practice.
 pot face parte din consiliul sau comitetul parohial.
 pot ajuta la pangar, bibliotecă, arhivă.
 pot fi implicaţi în lucrarea misionară a parohiei.
 pot fi adevărate izvoare de informaţii în materie de evenimente istorice şi folclor.
 pot fi implicaţi în cercuri de lecturi duhovniceşti sau de vizionare şi audiere a unor
materiale cu conţinut duhovnicesc
În ideea de a continua activitatea de îmbogăţire duhovnicească, se impun vizitele

pastorale la spital sau la domiciliul bătrânilor, făcute cu toată responsabilitatea. Pot fi
trimise eventual alte persoane, ca delegaţi ai preotului, pentru a arăta că bătrânii nu sunt
uitaţi sau neglijaţi. În cadrul slujbelor vor fi pomeniţi bătrânii bolnavi sau în suferinţă.
Foarte important este fiecare gest de preţuire [o felicitare adresată cu ocazia unui
eveniment din viaţa lor, arhivarea cărţilor din biblioteca parohiei (chiar dacă nu se
pricep), antrenarea lor în îngrijirea grădinii de lângă biserică etc.].
Modul în care un popor se poartă cu bătrânii şi copiii arată gradul său de
civilizaţie. Preotul va coopera cu medicul, cu asistentul social, cu alte persoane sau
instituţii care pot fi de ajutor.
Bătrânii pot fi consideraţi ca nişte bunici, după modelul familiei spirituale.
27
PASTORAŢIA BOLNAVILOR
Programele pastoraţiei misionare de grijă faţă de bolnavi sunt tot atât de sfinte şi de
importante ca şi promovarea vieţii liturgice şi duhovniceşti. Cercetarea bolnavilor este
parte integrantă din activitatea preotului, cu rol duhovnicesc, pedagogic şi educaţional
pentru întreaga parohie
Indiferenţa sau delăsarea în pastoraţia bolnavilor este un mare păcat şi o contra-
mărturie misionară. Sectele exploatează aceste lipsuri, iar grija faţă de bolnavi arătată de
secte are aproape întotdeauna un scop prozelitist.
Dumnezeu are cu fiecare dintre oameni o pedagogie, o lucrare aparte de a-i apropia
de El. Pe unii oameni îi apropie printr-o sănătate puternică, pentru care ei mulţumesc lui
Dumnezeu, iar pe alţii îi apropie prin încercări, prin îngăduinţa unor boli.
Trebuie să ne îngrijim deodată şi de vindecarea sufletului, prin Spovedanie, şi de
vindecarea trupului, prin rugăciune, prin Sfântul Maslu. Foarte adesea nu ne pocăim de
voie, ci de nevoie. Nu ne pocăim când ne merge bine, ci când suntem încercaţi de
necazuri şi suferinţe.
Cei patru prieteni care l-au purtat pe slăbănogul din Evanghelie la Hristos
reprezintă Biserica, atât clerici, cât şi credincioşi. Nu li se dă numele pentru a arăta că ei
reprezintă mulţimea credincioşilor care nu se gândesc doar la ei înşişi şi la sănătatea lor, ci
ajută şi pe cei bolnavi să se vindece. De aceea, Biserica, reprezentată prin aceşti patru
oameni care îl aduc pe slăbănog la Hristos, se roagă pentru cei bolnavi, pentru cei necăjiţi,
pentru cei întristaţi, pentru cei care sunt imobilizaţi la pat, pentru cei în suferinţă, pentru
cei ce nu se mai pot ruga ei înşişi. Evanghelia ne arată că la credinţa acestui fiu
duhovnicesc, care se pocăieşte prin suferinţă, s-a adăugat şi credinţa a patru inşi care
credeau puternic că Iisus singur poate să-l vindece. Evanghelia ne cheamă să ajutăm şi noi
pe alţii să vină la Hristos. Nu ştim dacă cei patru care l-au adus pe omul paralizat la
Hristos cunoşteau sau nu păcatele lui, dar vedem că nu îl judecă, ci îl ajută. Noi foarte
adesea judecăm pe oameni fără să-i ajutăm. Nu este permis să judecăm pe cineva dacă nu
l-am ajutat. Evanghelia este plină de îndemnuri duhovniceşti pentru a creşte spiritual.
Sfintele Evanghelii sunt tulburătoare pentru că ne arată în primul rând câtă
suferinţă era în popor şi cum Se comportă Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care
28
proorocul Isaia a spus că este un om al suferinţelor, al durerii, şi prin rănile Lui, noi, toţi,
ne-am vindecat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu este sensibilă în faţa suferinţei, pentru
că Dumnezeu nu apără boala şi nici moartea; ele nu fac parte din timpul lui Dumnezeu cel
veşnic. Boala, suferinţa, moartea sunt urmările păcatului.
Să biruim suferinţa din interiorul ei!

Există multă suferinţă astăzi şi, de aceea, trebuie multă sensibilitate pentru a
înţelege suferinţa şi pentru a o alina, dar şi pentru a-i da un sens folositor mântuirii
noastre. Sunt foarte mulţi oameni care, atunci când se află în suferinţă, îşi pun întrebarea:
De ce tocmai eu să sufăr? Sunt eu, oare, cel mai păcătos? Sunt cel mai rău dintre oameni?
Desigur, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au dat răspunsul la aceste întrebări, dar foarte
adesea răspunsurile lor trebuie să fie explicate, prezentate într-un limbaj existenţial,
adecvat contextului cultural în care trăim. Avem de-a face cu o dimensiune foarte
profundă a vieţii, şi anume suferinţa, care în Iisus Hristos Domnul nu a fost evitată, ci
transfigurată, asumată şi schimbată în umanizare mai profundă şi într-o biruinţă pornită
din interiorul suferinţei. Hristos Domnul nu este impasibil ca Budha, ci este un Om al
durerilor, un Om al suferinţei, aşa cum L-au prevestit proorocii Vechiului Testament, mai
ales proorocul Isaia în capitolul 53: „Om al durerilor (...) prin rănile Lui noi toţi ne-am
vindecat“ (Isaia 53, 3 şi 5). Dreptul Iov, care suferă fără nici o vină, este o prefigurare a lui
Hristos, este un om care a primit un har deosebit de la Dumnezeu ca să sufere, deşi nu are
nici o vină. El suferă şi rabdă, dar nu se răzvrăteşte. Dreptul Iov este un om care rabdă
suferinţa cu credinţă puternică în Dumnezeu şi cu o nădejde neîndoielnică. El
prefigurează răbdarea în suferinţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi a tuturor
drepţilor.
Suferinţa - biruinţă asupra păcatului

Sensul biblic şi patristic al suferinţei trebuie să stea la baza tuturor explicaţiilor pe
care le dăm noi ca păstori de suflete când ne aflăm aproape de cei suferinzi, de cei bolnavi.
Nici boala, nici suferinţa nu sunt fireşti. Ele au devenit „fireşti“ sau a doua natură din
cauza păcatului, dar Dumnezeu n-a făcut nici boala, nici suferinţa şi nu Se bucură de
suferinţa nimănui. Păcatul este originea suferinţei, iar ceea ce se transmite ereditar e
înclinarea spre păcat, nu vina lui Adam. De aceea, când noi spunem în Psalmul 50: „În
29
păcate m-a născut maica mea“, trebuie să înţelegem: păcătos m-a născut maica mea.
Această înclinaţie sau predispoziţie spre păcat se moşteneşte ca urmare a păcatului
strămoşesc, însă, în Hristos Domnul, tocmai ceea ce a fost urmare a păcatului - suferinţa -
a fost transformată în mijloc de îndepărtare de păcat. Deşi Hristos Domnul este fără de
păcat, asumă suferinţa în mod liber şi o transformă în biruinţă asupra păcatului. Din acest
motiv, în ispitele durerii, care sunt cele ale suferinţelor răstignirii, Mântuitorul Iisus
Hristos rămâne statornic în răbdare, cu nădejdea în Dumnezeu, ca om - El fiind Fiul lui
Dumnezeu Tatăl -, iar prin această răbdare El biruieşte suferinţa, dându-i sens ca
ascultare până la capăt, dându-i sensul fidelităţii desăvârşite faţă de Dumnezeu şi al unirii
cu Dumnezeu. Dar pentru că S-a smerit pe Sine în suferinţă, Dumnezeu i-a dat Lui un
nume mai presus de orice nume: „ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2, 10).
Nevoia de solidaritate cu cei suferinzi şi săraci

Drept urmare, este foarte important să reţinem ca adevăr central faptul că boala şi
suferinţa nu sunt voite de Dumnezeu, nu fac parte din chipul lui Dumnezeu în om, ci ele
sunt urmare a păcatului şi, de aceea, trebuie să lucrăm pentru vindecarea bolii şi pentru
alinarea suferinţei. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a venit să ne vindece de păcat şi de
boală. Mulţimea de bolnavi vindecaţi de El, bolnavi de toate felurile, de boli sufleteşti şi
trupeşti, ne arată că Biserica, trupul tainic al lui Hristos, trebuie să lucreze în aceeaşi
direcţie - de vindecare a bolilor, de alinare a suferinţelor. Iar atunci când boala nu poate
fi vindecată, atunci ea trebuie transformată într-un mijloc de apropiere mai mare de
Dumnezeu şi de unire cu El. În acest sens, rugăciunile pentru bolnavi trebuie însoţite de
Spovedanie şi de Împărtăşanie, pentru ca suferinţa şi boala să fie transformate în
apropiere de Dumnezeu şi în unire cu El, pentru mântuirea veşnică. Cine se uneşte cu
Dumnezeu se mântuieşte, iar cine se desparte de Dumnezeu pierde mântuirea.
De pildă, în momentul morţii Mântuitorului pe cruce, tâlharul din dreapta, care s-a
pocăit, se mântuieşte, iar cel din stânga Mântuitorului, care este clevetitor şi răzvrătit,
pierde mântuirea. În acest sens, Fericitul Augustin spunea că pe Golgota vede trei oameni
suferinzi: unul Care mântuieşte, altul care se mântuieşte prin pocăinţă şi altul care pierde
mântuirea prin nepăsare duhovnicească.
30
Aşadar, în toată călăuzirea pe care o dăm credincioşilor, în toată îndrumarea

duhovnicească, noi trebuie să avem drept călăuză această lumină a Mântuitorului Iisus
Hristos. Se constată însă în pastoraţie că, atunci când suferinţa este însoţită de sărăcie
multă, când bolnavul nu are nici bani pentru medicamente, nici bani pentru lucrurile
strict necesare şi când mai nimereşte şi într-un spital foarte sărac, suferinţa lui se
amplifică. Ca atare, este nevoie, pe lângă rugăciune, pe lângă sfatul duhovnicesc bun, pe
lângă Spovedanie şi Împărtăşanie, de multă solidaritate cu cei suferinzi şi săraci, de
ajutorare a lor cu medicamente şi tratament.
Când cineva suferă, dacă este înconjurat de prieteni sau de membrii familiei cu
afecţiune, suferinţa lui se diminuează, pentru că i se arată solidaritate, simpatie, prezenţă
iubitoare, prietenoasă, frăţească. Suferinţa şi singurătatea se îngemănează; singurătatea se
amplifică din cauza bolii, iar suferinţa bolii se amplifică din cauza singurătăţii. Deci, este
foarte important ca preotul să fie prezent ca părinte duhovnicesc lângă cei bolnavi sau
suferinzi, să cultive prin rugăciune şi sfat bun comuniune duhovnicească, de familie
spirituală, mai ales dacă spitalul are capelă sau paraclis.
Medicul şi preotul, împreună lucrători în faţa bolnavilor

Medicina modernă acordă prea mare importanţă aparatelor şi analizelor faţă de
dialogul cu bolnavul. Ca atare, foarte adesea, omul stă singur între aparatele care, desigur,
sunt necesare, dar lipseşte tocmai dimensiunea personală a prezenţei altor persoane lângă
cel bolnav. În consecinţă, rolul preotului este extrem de important. Am putea spune chiar
că nimeni nu poate înlocui preotul din spitale, iar medicul este chemat să coopereze cu
preotul, şi preotul cu medicul. În spitale, în faţa bolnavilor, ei nu sunt concurenţi, ci
împreună lucrători. Trebuie să fie cooperanţi, iar din acest punct de vedere este mare
nevoie de prezenţa preotului de caritate în spital, este mare nevoie de prezenţa unei
capele, a unui paraclis, este mare nevoie de literatură duhovnicească pentru întărirea şi
încurajarea celor bolnavi.
Există preoţi ortodocşi în ţară şi în străinătate care cultivă dimensiunea spirituală
medicală. Sunt impresionante conexiunile pe care le fac unii medici între sănătate şi
spiritualitate, între ştiinţa medicală şi comportamentul duhovnicesc al omului. Există un
potenţial de dialog foarte mare. Cel mai nimerit este ca această legătură să aibă loc mai
întâi în interiorul unei persoane şi apoi între mai multe persoane, unde teologul să fie
31
medic şi medicul să fie teolog. Este vorba de o sinteză creatoare, care trebuie să dăinuiască
şi, totodată, descoperim şi vocaţia preotului de altă dată, care este sfătuitor în ceea ce
priveşte darul sănătăţii, pentru a ajuta credincioşii. Minuni se fac şi atunci când reuşeşte o
operaţie şi atunci când se recomandă cel mai bun tratament.
De asemenea, este mare nevoie de a mobiliza comunitatea de acasă, familia şi
parohia, pentru ca cel bolnav să nu se simtă singur. Nu este suficient să se roage doar
preotul de caritate pentru cel bolnav, ci trebuie ca şi preotul paroh şi preoţii slujitori din
parohia celui bolnav să se roage. Preoţii trebuie să cunoască listele bolnavilor lor din
parohie. Când un bolnav ştie că întreaga comunitate se roagă pentru el, primeşte o alinare,
o încurajare, o întărire mai mare.
Programul vindecării noastre

Programul vindecării fiecăruia dintre noi se realizează prin lacrimile pocăinţei,
reînnoind botezul prin spovedanie şi prin plinirea iertării păcatelor. Aşa ne vindecăm
sufletul de rănile pe care demonii, păcatul şi patimile ni le imprimă în suflet, din trup. Prin
împărtăşirea mai deasă, după ce ne-am spovedit, am primit iertarea păcatelor, refacem
comuniunea cu Dumnezeu, ne bucurăm de prezenţa Lui iubitoare, iertătoare şi sfinţitoare.
Prin faptul că venim mai des la biserică, ne aflăm pe drumul cel bun, ne pregătim pentru
cea de-a doua venire a Lui. Când El va plăti ceea ce noi am cheltuit. Când El va răsplăti
celor ce şi-au cheltuit energia lor, de a dărui bunătatea lor şi de a contribui la vindecarea
sufletelor altora, pentru că Evanghelia spune: «Mergi, fă şi tu asemenea!». De aceea,
Evanghelia este un program de acţiune, nu este o simplă invitaţie la meditaţie. Este un
îndemn la fapte.
Mântuitorul Hristos – pacient

Vizitarea bolnavilor este, de asemenea, foarte importantă, iar Mântuitorul Iisus
Hristos ne spune că vom fi judecaţi după cât am iubit pe semenii noştri cu iubire
milostivă, iar El devine Mântuitorul-pacient. „Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat“, spune
El (cf. Matei 25, 43). Nu spune: nu M-aţi vindecat, pentru că nu stă în putinţa noastră să
vindecăm, dar stă în putinţa noastră să vizităm pe cei bolnavi. Deci, El este când Doctorul
sufletelor şi al trupurilor noastre, când pacient.
32
Hristos Domnul este tainic prezent în medicul competent şi credincios care devine
mâna Lui vindecătoare, alegând cel mai bun medicament sau operând în modul cel mai
înţelept şi potrivit cu un bolnav care are nevoie de o intervenţie chirurgicală; desigur, cu
această conştiinţă şi smerenie creştină - că, de fapt, medicul tratează, dar Dumnezeu
vindecă. Este foarte important să vedem că Mântuitorul Hristos, Care este Doctorul
sufletelor şi al trupurilor, lucrând prin mâna medicului, este prezent, în acelaşi timp, în
bolnavul care are nevoie de vindecare, de prezenţă iubitoare, de cineva care să-l
încurajeze, ca să nu simtă singurătate multă în timpul suferinţelor mari.
Această abordare duhovnicească profundă a bolii şi a vindecării este necesară,
pentru că, altfel, riscăm să reducem persoana la individ, la un număr, la un obiect de
utilitate imediată sau o considerăm importantă după cât este de utilă societăţii. Dar noi
ştim că omul are o valoare veşnică, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu Cel
veşnic viu, deci chemat la viaţă veşnică. Viaţa de aici, de pe pământ, este o pregătire
pentru viaţa cerească veşnică şi atunci preotul trebuie să arate deodată importanţa
sănătăţii, ca dar al lui Dumnezeu, dar şi importanţa mântuirii, care este mai mare dar
decât sănătatea trupească. Iar dacă nu putem ajunge la sănătate trupească deplină, cel
puţin să ne îngrijim de cea mai mare valoare pe care o putem primi, cel mai mare dar,
anume mântuirea şi viaţa veşnică. Această perspectivă a valorii eterne şi unice a fiecărei
persoane umane create după chipul Persoanelor divine veşnice este extrem de importantă
astăzi, într-o lume a secularizării, în care dimensiunea sacră a vieţii a slăbit foarte mult.
Există astăzi un utilitarism foarte mare, dar există puţină convingere în ceea ce priveşte
valoarea eternă şi unică a persoanei umane.
Este foarte important să reţinem de ce, în rugăciunile Bisericii, cererea cea mai
frecventă este: ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea sa/lor. Ne rugăm pentru
sănătatea şi mântuirea oamenilor, ele fiind două valori esenţiale pentru viaţa persoanei
umane.
Ca slujitori ai lui Dumnezeu, ne străduim să ajungem o prezenţă a mâinilor
vindecătoare, ajutătoare şi alinătoare de suferinţă ale Mântuitorului Iisus Hristos şi să
aducem bucurie în mijlocul întristării, alinare în mijlocul suferinţei şi prezenţă părintească
şi frăţească în mijlocul singurătăţii celor bolnavi.
33
Mântuitorul Iisus Hristos nu ne învaţă doar prin cuvinte cum să ne

comportăm în faţa suferinţei, în faţa morţii, ci ne învaţă şi prin modul Său de a fi şi
prin modul Său de a săvârşi lucrarea Sa mântuitoare. Este deosebit de important şi
semnificativ faptul că Hristos Domnul, când Se întâlneşte cu moartea, o schimbă în viaţă,
când Se întâlneşte cu singurătatea, o schimbă în comuniune, când Se întâlneşte cu
întristarea şi cu lacrimile le schimbă în bucurie. Întâlnirea Lui cu cortegiul funebru a
schimbat viaţa femeii care era copleşită de durere şi a redat viaţă tânărului care era mort.
Cu alte cuvinte, Evangheliile ne învaţă că nimeni din cei ce se întâlnesc cu Hristos
Domnul, care este Izvorul vieţii, nu rămâne cum a fost, ci se schimbă - dacă se întâlneşte
cu adevărat cu dumnezeirea Lui. Când a spus „Nu plânge!“, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a
arătat că trebuie să mângâiem familiile îndoliate, să fim sensibili la lacrimile celor care
plâng. Cu totul surprinzător este faptul că Mântuitorul spune femeii văduve din
Evanghelie: „Nu plânge!“, dar când a văzut pe prietenul său Lazăr, a patra zi după moarte,
Evanghelia ne spune că: „Iisus plângea», (Ioan 11, 35 - cel mai scurt verset din Noul
Testament). De ce El, care plânge atunci când vede o fiinţă dragă că este moartă, îi spune
văduvei „Nu plânge!“. El plânge, iar ei îi spune să nu plângă. Pentru ca să ne arate nouă că
lacrimile celuilalt trebuie mângâiate, şterse, oprite înaintea propriilor noastre lacrimi, ca
să arătăm iubire faţă de semeni. A zis „Nu plânge!“, pentru că ştia că această femeie era la
capătul puterilor ei sufleteşti şi ca să nu cadă în deznădejde, să nu fie copleşită de prea
multă durere, îi spune aceasta. Iar la învierea lui Lazăr a zis: „Lazăre, ieşi afară!“, cu
lacrimi în ochi, pentru că a vrut să ne arate că este Om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Ca
Dumnezeu l-a înviat, după ce ca Om a plâns, arătând că El nu consideră moartea ca
fenomen natural. Ci moartea este urmarea păcatului strămoşilor Adam şi Eva, fiind
provizorie. Omul care preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu este omul cel viu.
Oricine este credincios este luptător cu boala, cu suferinţa, cu necazurile. De aceea

s-a spus că bolnavii sunt martirii vremurilor noastre. Şi noi trebuie să ne rugăm pentru
sănătate, iar dacă doctorii nu pot vindeca boala, nu trebuie să deznădăjduim, ci să ne
rugăm mai mult şi să ne apropiem cu smerenie şi mai mare de Hristos. Se întâmplă ca cei
bolnavi să treacă la cele veşnice. În acest moment intervine grija frăţească,
creştinească, pentru cei îndoliaţi. Cum să ne comportăm ca păstori de suflete şi ca
fraţi creştini cu familiile îndoliate? Să fim alături de cei care sunt singuri şi copleşiţi de
34
suferinţă din cauza pierderii unor fiinţe dragi. Noi nu putem săvârşi minunile învierii din
morţi ale tuturor persoanelor care mor, dar ceea ce este în mod deosebit important este să
ne rugăm pentru cei care trec la Domnul, ca cei morţi trupeşte prin despărţirea sufletului
de trup să nu se despartă de Dumnezeu, ci să trăiască sufleteşte.
În mod permanent, preotul va iniţia şi coordona activităţi:

1. de sprijinire a bolnavilor săraci pentru stabilirea diagnosticului.
2. de ajutorare materială şi spirituală a bolnavilor (colecte de bani, alimente, haine,
rugăciune şi vizită la spital).
3. va săvârşi rugăciuni pentru ei şi va efectua vizite pastorale.
4. le va furniza literatură adecvată care alină suferinţa şi aduce speranţă (carte de
rugăciuni, cărţi duhovniceşti).
5. Sf. Maslu şi Sf. Spovedanie, Sf. Împărtăşanie.
6. va ţine legătura cu medicii şi cu personalul medical.
7. va menţine legătura cu familiile celor bolnavi.
8. va organiza un punct farmaceutic.
9. va sprijini înfiinţarea unui dispensar.
10. va organiza periodic predici despre sănătatea ca dar divin şi responsabilitatea
umană.
11. conferinţe medicale pentru prevenirea bolilor.
35
PASTORAŢIA ÎN MEDIUL URBAN
Astăzi aceasta implică, în primul rând, o cunoaştere a credincioşilor care trăiesc

în anonimat, departe de Biserică, izolaţi, fără vecini cunoscuţi, fără motivaţie
duhovnicească. Pastoraţia în mediul urban va ţine seama de posibilităţile şi dificultăţile
existente în acest context:
 pe lângă slujbele obişnuite, se pot organiza întruniri cu tineri, bătrâni,
intelectuali etc.
 se pot folosi mijloace de comunicare, precum radioul şi televiziunea.
 se vor întocmi programe folositoare din punct de vedere pastoral.
 se vor organiza activităţi culturale de inspiraţie creştină.
 audiţii de muzică creştină.
 folosirea înregistrărilor video cu conţinut creştin.
Dacă nu există o sală de conferinţe a parohiei, se va închiria un astfel de spaţiu

pentru participarea la diferite întâlniri tematice:
 sărăcia în oraş
 alcoolismul
 violenţa
 secularizarea
 delicvenţa
 şomajul
 sectele
 emigraţia
În pastoraţia credincioşilor din mediul urban, preotul va coopera cu persoane din

diferite instituţii, pentru o înţelegere cât mai corectă şi mai completă a vieţii urbane. De
asemenea, va elabora, împreună cu alţi intelectuali, programe pe termen scurt şi lung de
apărare a credinţei şi de cultivare a filantropiei.
36
PASTORAŢIA ÎN MEDIUL RURAL
Pastoraţia în mediul rural presupune cunoaşterea problemelor reale şi recente din

acest mediu, ivite cu ocazia apariţiei unor fenomene noi, cum ar fi:
 trecerea de la proprietatea colectivă la cea privată.
 conflictele între familie şi rude.
 procese pentru proprietatea pământului.
 şomajul şi sărăcia.
 sentimentul dezrădăcinării, dezorientării şi inutilităţii.
 lipsa mijloacelor de cultivare a pământului.
 acţiunea prozelitistă a sectelor.
 furtul şi violenţa.
 alcoolismul.
 mutaţiile survenite în relaţia dintre generaţii din cauza unor influenţe externe.
 studiul migraţiei populaţiei tinere pentru lucru, în străinătate.
 bolile (ex: SIDA, tuberculoză).
În ciuda tuturor dificultăţilor, preotul trebuie să aducă speranţa, să caute soluţii

pentru problemele vechi şi noi dintr-o parohie. Cunoaşterea temeinică şi nuanţată a
problemelor din parohie este premisa esenţială a unei pastoraţii reuşite.
Având în vedere faptul că o pastoraţie reuşită nu se poate face de unul singur, de o
mare importanţă sunt cercurile pastorale zonale.
Trebuie avută în vedere colaborarea dintre preot şi cadrele didactice din localitate.
Chiar şi atunci când situaţia nu poate fi schimbată în mod spectaculos, prezenţa
preotului este importantă pentru psihologia membrilor parohiei. De aceea, o contra-
mărturie evidentă este navetismul sau absenţa preotului din parohie.
Pastoraţia în mediul rural trebuie să promoveze educaţia duhovnicească
îmbinată cu educaţia de ordin practic şi social, astfel încât Evanghelia să devină o forţă
de înnoire şi speranţă. Dărnicia cerută de Evanghelie se poate baza numai pe hărnicie,
abnegaţie şi cinste, pentru a se constata bucuria roadelor. Biserica nu trebuie să se
mulţumească numai cu iertarea păcatelor, ci trebuie să ducă o luptă susţinută şi
37
programată pentru înlocuirea păcatelor cu virtuţi. În context evanghelic, surorile lui

Lazăr, Marta şi Maria, sunt complementare. Prin urmare, latura duhovnicească, dacă nu
se întrupează în faptă, nu este credibilă.
38

Curs-Pastorala Patriarh

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs-Pastorala Patriarh

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANUL III

Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA

PASTORALA DIRECTĂ SAU SPECIALĂ (I)

1. Parohia ca formă de organizare a vieţii ecleziale

lor pentru cunoaşterea parohiei

epitropul, membrii Consiliului şi Comitetului parohial)

I. PAROHIA CA FORMĂ DE ORGANIZARE A VIEŢII ECLEZIALE

enoria - e(gxw/rios = situat la ţară sau de la ţară2. Termenul desemna, la început,

Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un

Înfiinţarea, organizarea, schimbarea limitei teritoriale şi desfiinţarea de parohii se aprobă

Credincioşii din parohie

Parohiile, în Biserica Ortodoxă Română, în funcţie de condiţiile pastoral-misionare şi de

Pe durata activităţii lor în parohie, preoţii şi diaconii sunt datori a locui în

4. Participarea tinerilor la viaţa Bisericii.

Alături de preotul paroh, la buna desfăşurarea activităţii pastoral-misionare

Activitatea principală într-o parohie, fără a le neglija pe celelalte, trebuie să rămână

credincioşilor încredinţaţi spre păstorire. De aceea a fost numită parohia „totalitatea

Înduhovnicirea parohiei, în toate activităţile ei, este scopul prim al pastoraţiei.

Modelul de organizare a parohiei se va vedea în viaţa credincioşilor, în organizarea

De asemenea, va organiza cercuri cultural-pastorale.

credinţa ortodoxă a inspirat şi promovat cultura românească. Întreaga cultură

II. INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE

Este un eveniment important în viaţa parohiei şi a preotului. Ar fi de dorit ca

După Sfânta Liturghie, delegatul chiriarhului citeşte decizia de numire.

Protopopul urmează la cuvânt, iar discursul său se va constitui pe baza

 încredinţarea preotului obştii credincioşilor pentru a-l primi cu respect şi

Dacă se consideră oportun (depinde de timp şi persoană), se dă cuvântul unui membru

Ultimul cuvânt îl are preotul nou instalat.

Este recomandabil ca la sfârşitul acestor cuvântări să se ofere celor prezenţi iconiţe cu

la Sfânta Liturghie şi la ceremonia de instalare. Preoteasa, copiii şi părinţii vor fi

Este bine ca un asemenea eveniment să fie consemnat în „Cartea de

Ceremonia va fi organizată de protopop, cu sprijinul preotului, însă nu trebuie

Instalarea în parohie a preotului este un eveniment misionar de

III. CUNOAŞTEREA ŞI ORGANIZAREA PAROHIEI

Preotul va întocmi o monografie a parohiei, acolo unde nu s-a făcut de mai

 şedinţele de consiliu şi comitet parohial

IV. COLABORATORII PREOTULUI ÎN ACTIVITATEA PASTORALĂ

Consiliul şi Comitetul parohial

V. COLABORAREA PREOTULUI CU AUTORITĂŢILE

În relaţiile cu autorităţile civile, preotul va cultiva decenţa şi respectul pentru

În raport cu autorităţile civile, preotul va susţine acele activităţi care privesc:

În raporturile cu autorităţile bisericeşti superioare, preotul va manifesta

sinaxă. De altfel, orice preot săvârşeşte Liturghia împreună cu întreaga sinaxă a

VI. CULTUL DIVIN – MIJLOC DE PASTORAŢIE COLECTIVĂ

Între cultul şi învăţătura de credinţă a Bisericii există o legătură

Ortodoxia respiră spiritual în ritmul cererii necontenite „Doamne miluieşte” şi a

Efortul pastoral trebuie să se concentreze pe realizarea unei atmosfere

Metode concrete pentru realizarea pastoraţiei colective prin cult

„Pentru marea majoritate a credincioşilor, viaţa religioasă se manifestă şi se

Cultul constituie centrul şi temelia vieţii religioase întregi.

Reforma cultului, proclamată uneori, nu este necesară. Ritul liturgic, ca

Atenţia trebuie să fie îndreptată nu numai asupra aspectelor succeptibile de

PASTORAŢIA GRUPURILOR SOCIALE

Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt expresia secularizării

Din punct de vedere practic, pastoraţia familiei se realizează prin:

PASTORAŢIA CANDIDAŢILOR LA CĂSĂTORIE

Parohia întreagă trebuie să se bucure de familia nou întemeiată.

PASTORAŢIA TINERILOR CĂSĂTORIŢI

PASTORAŢIA COPIILOR ŞI A TINERETULUI

Mijloace de pastoraţie folosite de preot:

5. organizarea de tabere de tineret şi activităţi filantropice, în cooperare cu alte

Tineretului i se va acorda o atenţie deosebită, într-o perioadă în care acest segment

În pastoraţia tineretului trebuie ţinut cont de problemele cu care se confruntă