Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPTUL ASIGURĂRILOR
NOTE DE CURS
an universitar 2017-2018
Anul de studiu - IV
Titular curs:
Necesitatea apariţiei activităţii de asigurare este legată de existenţa unor posibile evenimente,
care reprezintă un pericol pentru integritatea bunurilor materiale sau pentru viaţa oamenilor: calamităţi,
accidente, incidente etc.
De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire şi
limitare a consecinţelor acestor evenimente, însă experienţa ne arată ca desfăşurarea lor nu poate fi în
totalitate prevăzută sau stopată. Prin urmare a apărut imperativul adoptării unor măsuri de protecţie
pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor
care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariţia unor invalidităţi. Au apărut astfel 2 modalităţi:
a) solidarizarea în faţa evenimentelor ce apar în viaţa unei comunităţi şi se bazează pe
contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizaţii în vederea creării unui fond bănesc
utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat
unirea comunităţii; principiile comunităţii de risc şi mutualităţii au reprezentat baza conceptului de
solidaritate, cât şi a celui de asigurare.
b) asigurarea - care apare ca un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare
număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind
ameninţate de pericole, persoanele concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baza
mutualităţii a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar
nesigure. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor accidentelor.
Operaţiunile de asigurare sunt deosebit de complexe şi, datorită efectelor juridice pe care
acestea le produc, la exercitarea lor participă mai multe entităţi, unele dintre ele persoane fizice sau
juridice, aparţinând dreptului comun, iar altele, reprezentând autorităţile administrative ale statului,
implicate în această activitate.
Comerţul de asigurare este practicat de către asigurători care, potrivit legislaţiei noastre, se
împart în două categorii: asigurători societăţi comerciale de asigurare şi asigurători societăţi mutuale
de asigurare. Dar, la încheierea unei asigurări, un rol important îl au intermediarii în asigurări, care
mijlocesc raportul de asigurare între asiguraţi şi asigurători. Intermediarii în asigurări sunt agenţii de
asigurare şi brokerii de asigurare. Agenţii de asigurare pot fi, atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice, iar brokerii, se pot constitui şi funcţiona exclusiv sub forma societăţilor comerciale.
Activitatea de asigurare interesează în egală măsură şi puterea statală care, în virtutea
principiului organizării economiei de piaţă, trebuie, pe de o parte, să intervină pentru a asigura un
cadru favorabil exercitării activităţii de asigurare de către asigurători, a extinderii acestuia prin
intermediari şi, pe de altă parte, pentru a adopta reguli de prudenţă, care să protejeze asiguraţii sau
potenţialii asiguraţi. Intervenţia statului se impune pentru protecţia asiguraţilor, deoarece operaţiunile
de asigurare, fiind complexe, iar asigurătorii profesionişti în materie, asiguraţii fiind necunoscători, pot
fi supuşi unor abuzuri din partea comercianţilor de asigurări. De aceea, statele au înfiinţat autorităţi
administrative, care să controleze, să supravegheze şi să sancţioneze, după caz, practicile abuzive ale
asigurătorilor.
În România, această autoritate este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care, aşa cum
sugerează însăşi denumirea, veghează la legalitatea fenomenului asigurărilor în ţara noastră.
2. Apariţia şi evoluţia operaţiunilor de asigurare și a entităţilor din domeniul asigurărilor
Operaţiunile de asigurare, astfel cum se înfăţişează ele astăzi ca un veritabil fenomen economic
şi juridic, se pierd în cele mai îndepărtate vremuri. Nu s-a constatat, însă, cu exactitate momentul
naşterii primei asigurări, dar, majoritatea autorilor susţin că faptele de asigurare datează şi sunt strâns
legate de primele forme organizate de comerţ.
Comerţul cu asigurări a apărut în formele sale rudimentare în civilizaţiile din Asia şi Orientul
Mijlociu islamic.
Desigur că primele operaţiuni de asigurare nu erau atât de evoluate ca cele actuale,
dar cuprindeau, totuşi, două dintre elementele esenţiale ale unui raport de asigurare: riscul şi ideea de
evitare sau distribuire a acestuia.
De altfel, ideea de asigurare a apărut datorită certitudinii existenţei riscului şi nevoii de evitare
şi de împărţire a consecinţelor producerii acestuia. De aceea, în literatura de specialitate se susţine că
primele forme de asigurare au fost cele de distribuire şi de suportare a riscurilor. În acest sens,
negustorii chinezi îşi încărcau marfa în mai multe vase ce urma a fi transportată pe râurile şi fluviile
periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să fie supusă pieirii.
În afară de comerţul maritim, tehnicile asigurării au fost întrebuinţate şi în agricultură şi
protecţia membrilor unei comunităţi. Pentru că recoltele erau supuse intemperiilor şi acţiunii
paraziţilor, scrierile descoperite în Orientul Mijlociu menţionează că agricultorii deţineau terenuri
situate în regiuni diferite, tocmai pentru evitarea producerii riscurilor caracteristice agriculturii.
Diferite comunităţi, datorită legăturilor strânse de rudenie sau de religie existente între membrii
acestora, şi-au creat o uzanţă în temeiul căreia, cu prilejul producerii unor pagube, întreaga comunitate
venea în ajutorul persoanei sau familiei ce cădea victimă unui eveniment păgubitor. Se acordau, astfel,
ajutoare pentru înmormântare, pentru pieirea totală sau parţială a diferitelor bunuri: casă, hambare,
animale etc.
Din punct de vedere juridic, asigurarea s-a clădit pe contractul de împrumut maritim utilizat de
fenicieni, greci şi romani, care consta, în esenţă, din luarea unui împrumut de către armatori, de la
diferite persoane ce dispuneau de sume de bani, în schimbul cărora, dacă marfa ajungea la destinaţie,
împrumutătorii primeau suma împrumutată şi un surplus cu titlu de dobândă, iar dacă transportul eşua,
împrumutaţii erau absolviţi de restituirea împrumutului.
Se observă că, tehnicile de asigurare au fost puternic influenţate de dezvoltarea comerţului pe
mare, motiv pentru care, de-a lungul istoriei, asigurările maritime au fost cele mai evoluate dintre
tipurile de asigurare practicate.
Cele mai vechi contracte de asigurare ce conţineau elementele raportului de asigurare
asemănătoare celor din zilele noastre, potrivit documentelor istorice, au apărut în anul 215 î.e.n. În
acel an, comercianţii privaţi romani au livrat o serie de bunuri armatei romane, dar care trebuiau să
ajungă în Spania şi, pentru ca furnizorii bunurilor să-şi primească preţul, Guvernul, în schimbul unei
prime de asigurare, ce consta în mărfuri şi nu în bani, a preluat riscul neajungerii bunurilor în bună
stare la destinaţie.
Conţinutul unui alt contract de asigurare se regăseşte într-o scrisoare a lui Cicero, adresată lui
Canimus Sallus, din anul 50 î.e.n., în care Cicero solicita acestuia să garanteze o sumă de bani, care
trebuia transportată de la Loadicea la Roma.
Un alt contract a fost încheiat de Suetonius pentru împăratul Claudius, în jurul anului 58 e.n.,
născut într-o conjunctură deosebită, aceea a existenţei unei stări de foamete a poporului roman, în care
împăratul Claudius, pentru a-şi convinge importatorii să livreze în continuare mărfuri statului, nu doar
că s-a oferit să plătească o sumă fixă pentru bunurile importate, dar a acceptat şi răspunderea personală
pentru toate pierderile ce ar fi putut să apară din cauza furtunilor.
Este pentru prima dată când, într-un contract de asigurare, se precizează cu exactitate riscul
asigurat, şi anume furtuna. În celelalte convenţii de asigurare, obiectul asigurării era mai degrabă
îndeplinirea obligaţiei de rezultat (ajungerea mărfurilor sau a banilor la destinaţie), fără să se precizeze
sinistrele împotriva cărora erau asigurate.
Tehnicile de asigurare s-au extins şi au fost însuşite de către romani, astfel încât oraşele italiene
au avut o contribuţie substanţială la dezvoltarea asigurărilor, în principal a
celor maritime.
Primele poliţe de asigurare, apropiate ca formă şi conţinut celor actuale, au fost încheiate
pentru asigurarea maritimă în limba italiană şi au constituit drept model şi fundament pentru celelalte
poliţe de asigurare, inclusiv pentru poliţele Lloyd´s.
Primele entităţi juridice în domeniul asigurărilor nu au fost societăţile comerciale obişnuite ci,
aşa-numitele, camere de asigurare. Aceste camere de asigurare, unele au fost create de către stat, iar
altele de bănci sau diferite asociaţii ale comercianţilor.
Desigur că odată cu apariţia şi dezvoltare societăţilor comerciale din dreptul comun au început
să se înfiinţeze şi societăţi de asigurare.
Potrivit unor doctrinari, prima entitate în domeniul asigurărilor o constituie Camera de
Asigurări din Bruges, înfiinţată în anul 1310, unde comercianţii acelor vremuri îşi asigurau mărfurile,
în principal, împotriva riscurilor maritime.
În ordine cronologică, a doua Cameră de Asigurări a fost înfiinţată în anul 1576, în Londra, iar
poliţele de asigurare trebuiau înregistrate la Royal Exchange, instituţie de care este legată naşterea şi
evoluţia asigurărilor Lloyd´s de astăzi2. Camerei de Asigurări londoneze îi urmează Camera de
Asigurări din Amsterdam, înfiinţată în anul 1598, în dezvoltarea căreia un rol important l-a avut Banca
din Amsterdam, creând prima piaţă bursieră a lumii, loc în care se tranzacţionau inclusiv poliţe de
asigurare.
În Franţa, s-a constituit Camera de Asigurări, în anul 17543.
Primii asigurători sub forma societăţilor comerciale şi-au făcut apariţia după înfiinţarea
Camerelor de Asigurări, datorită beneficiilor ce se obţineau de pe urma acestor
fapte de comerţ.
Se pare că cea dintâi societate de asigurare a luat fiinţă în Franţa, denumită Compagnie
Générale pour les Assurance et Prêts à la Gross Aventure, în anul 1686.
În Anglia, comerţul cu asigurări a fost exercitat, la început, nu de către societăţile comerciale
specializate în asigurări, ci de societăţile pe acţiuni de drept comun, începând cu anul 1700. Printre
acestea, sunt menţionate: East India Company, South Sea Company şi Royal African Company, însă,
după prăbuşirea economică din 1720, cunoscută sub numele de South Sea Bubble, în acea perioadă
doar două companii au fost autorizate să încheie asigurări, şi anume: London Assurance şi Royal
Exchange, care s-au dezvoltat alături de piaţa Lloyd´s. Cu toate acestea, prima şi cea mai veche
societate de asigurări din Anglia, care funcţionează şi astăzi, a fost constituită în anul 1710, sub
denumirea de Sun Fire Office.
În Statele Unite ale Americii, societăţi proprii de asigurare au luat fiinţă abia spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta deoarece, până în anul 1815, practicarea asigurărilor a fost
dominată de companiile engleze de asigurare.
Asigurarea
În concepţia Legii nr. 32/2000, asigurarea reprezintă operaţiunea prin care un asigurător
constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi,
expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama
fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a
activităţii desfăşurate.
Asigurarea nu se confundă cu „activitatea de asigurare” care desemnează, potrivit legii, în
principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau
fructificarea fondurilor proprii sau atrase prin activitatea desfăşurată. Se observă că, noţiunea de
activitate de asigurare este mult mai largă decât cea de asigurare, cuprinzând toate operaţiunile
esenţiale legate de asigurare, asigurători reasigurare şi intermedierea în asigurări.
În limbajul obişnuit, prin asigurare se înţelege raportul concret dintre asigurat şi asigurător
cuprins într-o poliţă de asigurare în care este contractată1 o anumită formă de asigurare.
Coasigurarea
Coasigurarea este definită de noul Cod civil, în art. 2.239 alin. 1 ca fiind, operaţiunea prin care
2 sau mai mulţi asigurători acoperă acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta. Aşadar,
coasigurarea este tehnica juridică în temeiul căreia un bun sau o valoare este, în acelaşi timp, asigurat
de către doi sau mai mulţi asigurători. De exemplu, un bun, la valoarea de 100% este asigurat de doi
asigurători în cote egale, sau disproporţionat (50%-50%, 25%-75%). Pot exista doi sau mai mulţi
coasigurători, fără să existe o limită în acest sens.
Prin intermediul coasigurării, se realizează o dispersie a riscurilor între mai mulţi asigurători.
Coasigurarea poate fi în cote procentuale (20-30%) sau în limita unei părţi din suma asigurată,
adică în cuantumul unei sume fixe (4.000 lei). Deci, în cazul coasigurării, riscurile sunt preluate de
mai mulţi coasigurători în cotele stabilite prin poliţele de asigurare, fără ca aceasta să creeze raporturi
de solidaritate între coasigurători. Soluţia este consacrată în mod expres de noul Cod civil, în art. 2.239,
potrivit căruia fiecare asigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a
angajat prin contract.
La survenirea cazului asigurat, asiguratul, beneficiarul, sau, după caz, terţul păgubit, nu poate
cere de la un singur asigurător acoperirea întregului prejudiciu, ci doar până la limita de risc preluată.
Tot astfel, nu se pot încasa indemnizaţii de la coasigurători care să depăşească valoarea bunului sau a
pagubei din momentul producerii riscului asigurat. Altfel stau lucrurile în cazul asigurărilor de
persoane, unde, dacă există raporturi de coasigurare, se vor încasa indemnizaţiile în întregime,
indiferent de câţi coasigurători sunt.
Ca să fim în prezenţa coasigurării, este necesar ca valoarea socială sau bunul să fie asigurat
concomitent la mai mulţi asigurători dar pentru aceleaşi riscuri. Prin urmare, dacă un asigurător preia
un anumit risc, al incendiului, spre exemplu, pentru bun şi pentru deces, în cazul persoanelor şi un alt
asigurător contractează pentru furt, în cazul bunurilor şi pentru invaliditate, în cazul persoanelor, nu
sunt întrunite cerinţele coasigurării, ci acestea se înfăţişează ca asigurări de sine stătătoare, pentru
riscuri diferite. Condiţia este impusă chiar de definiţia legală a coasigurării din cuprinsul art. 2.239 alin.
1
din noul Cod civil, care prevede că asigurătorii „acoperă acelaşi risc”.
Reasigurarea
Reasigurarea reprezintă tot o dispersie a riscurilor, prin care asigurătorul, la rândul lui, se
asigură la un alt asigurător, care poartă denumirea de reasigurător. În concepţia noului Cod civil (art.
2.240), prin reasigurare se înţelege operaţiunea de asigurare a unui asigurător, în calitate de reasigurat,
de către un alt asigurător, în calitate de reasigurător. De pildă, un tanc petrolier, care este asigurat în
întregime la o societate de asigurare, pentru anumite riscuri (scufundare, poluare, scurgere, coliziune
etc.), societatea respectivă transmite o parte din riscurile preluate, reasigurătorului, de exemplu, un
procent de 40%, sau pentru o cotă din suma asigurată sau se reasigură doar pentru riscurile cele mai
grave, cum ar fi cele contra poluării.
Dar, reasigurarea poate opera şi asupra tuturor asigurărilor subscrise de un asigurător când, de
pildă, acesta se reasigură pentru toate asigurările pe care le încheie.
În consecinţă, reasigurarea poate avea de obiect un risc individualizat în cotă procentuală sau
în suma asigurată sau mai multe riscuri specifice unor clase sau forme determinate de asigurare. În
schimbul preluării riscurilor de către reasigurător, asigurătorul va plăti, la rândul lui, prime de
reasigurare.
Raporturile de reasigurare se derulează, exclusiv, între asigurător şi reasigurător, de unde
consecinţa că, la producerea cazului asigurat, asiguratul, beneficiarul sau terţul păgubit nu are acţiune
în daune împotriva reasigurătorului, deoarece acesta din urmă îi va invoca excepţia dedusă din
principiul res inter alios acta. Soluţia se impune pe considerentul că, spre deosebire de raporturile de
asigurare, legiuitorul nu recunoaşte o acţiune directă împotriva reasigurătorului, nici asiguratului, nici
beneficiarului sau terţului
păgubit. Pe de altă parte, noul Cod civil prevede în mod categoric, în art. 2.240 alin. 3 că „reasigurarea
nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte niciun raport juridic între asigurat şi reasigurător”.
Rezultă că, în acelaşi timp nici asigurătorul nu poate invoca existenţa reasigurării în refuzul de
plată al despăgubirilor şi nici nu poate condiţiona plata lor de încasarea indemnizaţiei de la
reasigurător pentru riscurile reasigurate.
Înseamnă că, în caz de daună, asigurătorul este cel care o va acoperi în întregime, urmând să se
întoarcă împotriva reasigurătorului pentru partea de risc contractată de acesta din urmă. Este posibil să
existe, în acelaşi timp, cu privire la acelaşi bun ori valoare asigurată, mai mulţi reasigurători, care
preiau, fie o parte din anumite riscuri asigurate (incendiu, furt etc.), fie o parte din toate riscurile
contractate.
Legiuitorul nu reglementează o limită minimă sau maximă a contractării riscurilor în regim de
reasigurare, de unde concluzia că reasigurarea poate fi integrală, în procent de 100%, adică
asigurătorul se reasigură pentru întreaga sumă contractată cu asiguratul.
Reglementările din domeniul asigurărilor permit şi reasigurătorului să se reasigure la un alt
reasigurător şi tot aşa mai departe, după regulile şi în condiţiile reasigurării iniţiale.
Retrocesiunea
Operaţiunea prin care reasigurătorul cedează, la rândul său, o parte din riscurile acceptate de la
asigurător, se numeşte retrocesiune. Semnificaţia juridică a noţiunii de retrocesiune este consacrată şi
de Codul civil actual, în art. 2.241, potrivit căruia, prin operaţiunea de retrocesiune reasigurătorul
poate ceda, la rândul său, o parte din riscul acceptat. Aşadar, retrocesiunea se înfăţişează ca fiind
reasigurarea reasigurătorului, pentru partea din riscurile preluate.
Retrocesiunea poate fi parţială sau integrală.
III. Contractul de asigurare - Cadrul conceptual al contractului de asigurare.
Principiile specifice contractului de asigurare. Funcțiile asigurărilor și
reasigurărilor
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
1. Consideraţii preliminare
Operaţiunile de asigurare sunt deosebit de complexe datorită efectelor juridice pe care acestea
le produc, la exercitarea acestora participând mai multe entităţi, unele dintre acestea, persoane fizice
sau juridice, aparţinând dreptului comun, iar altele reprezentând autorităţile administrative ale statului,
implicate în această activitate.
Fără îndoială că principala modalitate de exercitare a comerţului cu asigurări este contractul de
asigurare, raporturile de asigurare dintre asigurat şi asigurător putând lua fiinţă doar prin încheierea
unui contract de asigurare. Contractul de asigurare se încheie şi în cazul asigurărilor obligatorii, pentru
că legea doar obligă destinatarii vizaţi să încheie anumite forme de asigurare, dar asigurarea ia fiinţă
tot prin încheierea contractului de asigurare.
Activitatea de asigurare interesează în egală măsură şi puterea statală, care, în virtutea
principiului organizării economiei de piaţă, trebuie să intervină, pe de o parte, pentru a asigura un
cadru favorabil exercitării activităţii de asigurare de către asigurători, a extinderii acestuia prin
intermediari, şi, pe de altă parte, pentru a adopta reguli de prudenţă care să protejeze asiguraţii sau
potenţialii asiguraţi. De aceea, statele au înfiinţat autorităţi administrative care să controleze, să
supravegheze şi să sancţioneze, după caz, practicile abuzive ale asigurătorilor.
În România, această autoritate care controlează legalitatea fenomenului asigurărilor în ţara
noastră este actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară, înfiinţată prin O.U.G. nr. 93/2012
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorității de Supraveghere Financiară.
2. Noțiune
Normele legale instituite de noul Cod civil în materia contractului de asigurare nu cuprind o
definiţie legală a contractului de asigurare, dar cuprind suficiente elemente pe baza cărora să se se
poată formula o definiţie abstractului de asigurare.
Astfel, potrivit art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul
producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului
asigurării sau terţului păgubit. De asemenea, elementele care pot constitui reper în definirea noţiunii de
contract de asigurare sunt prevederile art. 2223 NCC - care reglementează asigurarea de răspundere
civilă - şi prevederile art. 2227 NCC - care reglementează asigurarea de persoane, mai sus citate.
Pe baza acestor texte legale, în literatura de specialitate1, contractul de asigurare este definit ca
fiind contractul în temeiul căruia asiguratul se obligă să plătească o sumă de bani, denumită primă de
asigurare, unui asigurător, cu obligaţia acestuia ca, la producerea riscului asigurat, să acorde
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, denumită
indemnizaţie de asigurare, în limitele şi la termenele convenite.
3. Principiile și funcţiile asigurărilor si reasigurărilor
Funcţiile reasigurării
Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel o
serie de funcţii, şi anume:
Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot
pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a
primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Aşadar, el îşi poate reduce obligaţia faţă de
asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului (prin ceea ce se numeşte "dispersia
riscului" sau "pulverizarea riscului"). O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea
companiei de asigurări este distribuită asupra unui număr mai mare de reasiguratori, în funcţie de
proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat iniţial. De exemplu, unele ţări sunt, în mod particular,
expuse riscurilor naturale (cutremure, inundaţii, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube
întregii economii naţionale şi populaţiei. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-
şi transfere o parte din pierderi asupra reasiguratorilor internaţionali. Reasigurarea înzestrează astfel pe
asigurătorii direcţi cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine
pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.
Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin dispersarea
pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câţiva ani) prin contractele de
protecţie contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages).
Se realizează o dispersare mare a riscurilor, iar prin practica reciprocităţii (prin care
asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel
încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurator capabil să-i ofere
altul în schimb), fiecare reasigurator îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură;
Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi
volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie.
Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor referitoare la daune de la un
an la altul.
Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri,
independent de propriile sale posibilităţi; în mod deosebit, acest lucru este foarte important în cazul
riscurilor de catastrofă.
Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în
acelaşi timp ca aceasta să-şi poată creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere
corespunzătoare a capitalului de bază.
Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică
pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare .
Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă
geografică prin înfiinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin
negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea
categorie sau zonă.
Reasiguratorul poate oferi asistenţă şi servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau
speciale prin oferirea de informaţii, cercetări etc.
Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile
companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în
domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia şi de consultanţă în
administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul
pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi.
Multitudinea şi caracterul penetrant ale funcţiilor reasigurării descrise mai sus atestă rolul
extraordinar de important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor economici, în
reducerea numărului şi amplorii falimentelor, în sporirea stabilităţii proceselor economice, în general
în asigurarea unui plus de fluiditate şi dinamism în derularea relaţiilor economice internaţionale.
IV. Contractul de asigurare - Natura juridica a contractului de asigurare;
-Caracterele generale ale contractului
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
S-a apreciat în doctrină faptul că raportul juridic de asigurare încheiat se materializează într-un
act juridic de administrare, iar nu de conservare, întrucât asigurarea, în special cea de bunuri,
urmărește exploatarea în condiții optime a patrimoniului și nicidecum salvarea bunului (operațiune de
esența actelor juridice de conservare)
Contractul de asigurare prezintă unele caractere juridice asemănătoare dreptului comun al
contractelor, dar şi unele caractere specifice.
Astfel, din economia dispoziţiilor legale care reglementează contractul de asigurare se pot
desprinde următoarele caractere juridice ale acestui tip de contract.
Caracterul consensual
Contractul de asigurare este un contract consensual întrucât valabilitatea sa nu presupune exprimarea
consimţământului într-o anumită formă. Dar, în legătură cu caracterul consensual al contractului de
asigurare trebuie luate în considerare şi prevederile art. 2.200 C. civ., care statueaza că, pentru a putea
fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat prin
martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Daca documentele de asigurare au
dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi
conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Din conţinutul acestui text legal rezultă că
forma scrisă priveşte proba, şi nu validitatea contractului de asigurare, fiind deci o condiţie ad
probationem, şi nu ad validitatem.
Caracterul aleatoriu
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu deoarece existenţa şi întinderea obigației
asigurătorului nu este cunoscută la momentul încheierii contractului, ci depinde de un eveniment viitor
şi incert. După cum se poate constata, caracterul incert al contractului de asigurare esteidat doar de
obligaţia asigurătorului, nu şi de cea a asiguratului, deoarece obligaţia de plată a primei de asigurare
este certă în ceea ce îl priveşte pe asigurat, în sensul că, dacă nu şi-o execută, fie contractul nu mai ia
fiinţă, fie se reziliază, în cazul în care neexecutarea acestor obligaţii survine după perfectarea
contractului de asigurare.
De asemenea, tot expresie a caracterului aleatoriu al contractului de asigurare este prevederea
art. 2208 alin. (2) C. civ., care prevede că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în
asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul
asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, beneficiarul asigurării ori de către un membru din
conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate. De asemenea, prevederile art.
2233 C. civ. statuează că asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare dacă riscul asigurat a fost
produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la data încheierii contractului de asigurare,
precum şi atunci când riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.
Caracterul oneros
Caracterul oneros al contractului de asigurare derivă din faptul că atât asiguratul, cât şi
asigurătorul urmăresc o contraprestaţie. Astfel, în temeiul contractului de asigurare, asiguratul
urmăreşte să obţină protecţia asigurătorului, materializată în plata indemnizaţiei sau despăgubirilor la
producerea cazului asigurat, iar asigurătorul urmăreşte încasarea sumelor de bani cu titlu de primă de
asigurare drept preţ al obligaţiei pe care şi-o asumă.
Deşi oneroase, obligaţiile părţilor din contractul de asigurare nu sunt şi echivalente, deoarece,
pe de o parte, asigurarea este obligatorie şi, pe de altă parte, atunci când se produce riscul asigurat,
despăgubirile depăşesc valoarea cuantumului primelor de asigurare. Astfel, în prima situaţie, cea a
neproducerii cazului asigurat, lipsa echivalenţei prestaţiilor izvorăşte din inexistenţa obligaţiei de
despăgubire, iar în cea de-a doua situaţie, vizând survenirea cazului asigurat, lipsa echivalenţei este
dată de cuantumul disproporţionat al despăgubirilor sau al indemnizaţiei de asigurare comparativ cu
sumele de bani plătite de asigurat cu titlu de primă.
Caracterul sinalagmatic
Contractul de asigurare este sinalagmatic deoarece ambele părţi, atât asiguratul, cât şi
asigurătorul, se obligă la câte o prestaţie fiecare. în acord cu prevederile art. 1171 C. civ., obligaţiile
părţilor din contractul de asigurare sunt reciproce şi interdependente. Astfel, principala obligaţie a
asiguratului este aceea de plată a primei de asigurare, iar principala obligaţie a asigurătorului constă în
plata indemnizaţiei de asigurare sau în acordarea despăgubirilor, după caz, în momentul survenirii
evenimentului asigurat.
Sub acest aspect, după cum s-a remarcat, contractul de asigurare este caracterizat prin lipsa
simultaneităţii dintre obligaţia de plată a primei de asigurare şi cea de despăgubire asigurătorului, în
sensul că asiguratul plăteşte prima de asigurare în momentul încheierii contractului sau în tranşe, pe
parcursul executării, iar asigurătorul plăteşte indemnizaţia în momentul producerii cazului asigurat sau
este absolvit dacă acesta nu se produce.
Contract de adeziune
În mod tradiţional, contractul de asigurare este considerat contract de adeziune. În
reglementarea noului Cod civil, respectiv prevederile art. 1175, contractul este de adeziune atunci când
clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părţi - pentru aceasta sau ca
urmare a instrucţiunilor sale -, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.
La rândul lor, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 statuează că societăţile de
asigurare au îndatorirea elaborării propriilor condiţii şi clauze de asigurare în funcţie de formele sau
clasele de asigurare pe care şi le propun să le practice. Cu alte cuvinte, asiguratul nu are opţiunea
negocierii principalelor clauze ale contractului de asigurare.
Legea impune, de asemenea, asigurătorului obligaţia de a prezenta asiguratului sau
potenţialului asigurat principalele elemente ale asigurării pe care urmează să o încheie şi care vor
constitui clauzele esenţiale ale contractului de asigurare.
În afara reglementărilor cu caracter special ale clauzelor prestabilite de către asigurători, vor
trebui luate în considerare şi alte reglementări din materia protecţiei consumatorului.
În legislaţia României, clauzele abuzive sunt reglementate special prin Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, act normativ care a fost
modificat prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor şi Legea nr. 161/2010, prin care este transpusă în legislaţia noastră Directiva
Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L95 din 21 aprilie 1993.
De asemenea, trebuie menţionată Legea consumului nr. 296/2004 - în concepţia căreia noţiunea de
„servicii financiare" include serviciile de natură bancară, creditele, asigurările, pensiile private şi
investiţiile sau plăţile -, prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului cu modificările
şi completările ulterioare, precum şi prevederile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor
pentru pagubele generate de produse cu defecte.
V. Contractul de asigurare – Condiții de valabilitate privind încheierea
contractului de asigurare
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
Reglementările din materia asigurărilor cuprind doar regulile specifice raporturilor de asigurare,
de unde consecinţa că, la fel ca şi în cazul celorlalte acte juridice, şi contractul de asigurare este supus
regulilor generale privind condiţiile de validitate ale contractelor din drepul comun, enumerate prin art.
1179 C. civ.: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat şi licit; o cauză
licită şi morală.
Capacitatea de a contracta
Consimţământul
După cum am precizat, noul Cod civil - prin art. 1225 şi 1226 - face distincţia între obiectul
contractului (care este reprezentat de operaţiunea juridică) şi obiectul obligaţiei (prin care se înţelege
prestaţia la care se angajează debitorul).
Transpunând regulile de mai sus în materia contractului de asigurare, înseamnă că obiectul
contractului de asigurare îl constituie forma sau tipul concret de asigurare pe care l-au avut în vedere
părţile la încheierea contractului, cum ar fi asigurarea de bunuri, asigurarea de viaţă, asigurarea de
răspundere civilă etc.
După cum rezultă din normele Codului civil, şi în materia contractului de asigurare obiectul
trebuie să îndeplinească condiţiile din dreptul comun, respectiv, trebuie să existe, să fie determinat sau
determinabil, să fie posibil, licit şi moral.
Cauza în contractul de asigurare
Cauza - drept condiţie de validitate a actului juridic - este reglementată de art. 1235-1239 C.
civ., dispoziţii aplicabile şi în materia contractului de asigurare.
În materia asigurărilor, cauza contractului de asigurare reprezintă scopul urmărit de părţile
contractante. Astfel, scopul imediat este şansa de câştig sau pierdere pe care parțile o pot avea în urma
producerii evenimentelor incerte şi viitoare care au fost asigurate. Scopul mediat, care este de fapt şi
motivul determinant al încheierii contractului de asigurare, este diferit pentru fiecare dintre părţile
contractului de asigurare. în ceea ce îl priveşte pe asigurat, scopul mediat este dat de dorinţa acestuia
de a obţine acoperirea eventualelor pagube pe care le-ar putea suferi el însuşi sau pe care le-ar putea
crea terţilor păgubiţi. Cât îl priveşte pe asigurător, scopul său mediat este acela de acumulare a cât mai
multe sume de bani şi fructificarea lor în vederea obţinerii de profit.
VI. Asigurătorul – parte în contractul de asigurare
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură
civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
Părţile contractului de asigurare sunt asigurătorul şi asiguratul. Pe lângă aceştia, mai sunt
implicaţi în raportul de asigurare şi contractantul asigurării, beneficiarul, persoana cuprinsă în
asigurare, coasigurătorii, reasigurătorii, tertul păgubit.
Asigurătorul
Dacă societăţile comerciale de asigurare se bucură de o reglementare detaliată prin Legea nr.
32/2000, societăţile mutuale de asigurare nu se bucură de o astfel de reglementare. Societăţile mutuale
de asigurare se înscriu în cadrul acelor categorii de profesii pentru care legea impune obligaţia de
încheiere a asigurărilor de răspundere civilă profesională sau a anumitor bunuri între care există o
strânsă legătură.
Legea nr. 32/2000 defineşte în art. 2 pct. 19 societatea mutuală de asigurare ca fiind persoana
juridică civilă ai cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători. Societatea poartă denumirea de
„mutuală" datorită faptului că fiecare asociat este, în acelaşi timp, un asigurător față de ceilalţi şi
asigurat faţa de aceştia.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de asigurare, plăteşte
primele de asigurare şi, la producerea cazului asigurat, încasează despăgubirile de la asigurător. De
regulă, asiguratul are şi calitatea de parte contractantă şi este titularul dreptului asigurat ori persoana
asupra careia poarta asigurarea (riscurile privind patrimoniul sau sau persoana sa şi, totodată, titulal
indemnizaţiei de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat.
Potrivit art. 2215 NCC, asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire, la. bunul asigurat.
Interesul asigurabil trebuie să existe pe întreaga perioadă a contractului de asigurare, întrucât, lipsa
interesului lasă fără cauză contractul de asigurare şi atrage încetarea acestuia. De asemenea, actualul
Cod civil, spre deosebire de prevederile art. 30 din Legea nr. 136/1995, prin art. 2220, statuează că,
dacă nu s-a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea contractului de
asigurare, care va produce efecte între asigurător şi dobânditor. Ca atare, în căzul înstrăinării,
înstrăinătorul pierde interesul în asigurarea bunului pe care l-a transmis, iar contractul se derulează cu
dobânditorul bunului.
Moştenitorii asiguratului nu sunt părţi în contractul de asigurare, dar beneficiază ori sunt
implicaţi în raporturile de asigurare după producerea riscului asigurat. Astfel, în asigurările de
persoane, la survenirea cazului asigurat al decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar,
indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului.
Dar, în raportul de asigurare, poate avea calitatea de partea contractantă în contractul de
asigurare nu numai asiguratul, ci şi contractantul asigurării. În concepţia art. 2199 alin. 2 C. civ,
contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asjgurarea unui risc privind o altă
gersoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima
de asigurare. La fel ca şi asiguratul, contractantul asigurării încheie contractul de asigurare, plăteşte
prima de asigurare, dar nu încasează indemnizaţia de asigurare.
În ceea ce priveşte părţile contractului de asigurare, trebuie avute în vedere şi prevederile art
2223 alin. 2 C. civ., care prevede că prin contractul de asigurare părţile pot conveni să cuprindă în
asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât contractantul asigurării. Persoana cuprinsă în
asigurare nu se confundă cu beneficiarul asigurării. Astfel, persoana cuprinsă în asigurare are şi ea
calitatea de asigurat, dar, spre deosebire de beneficiarul asigurării, nu încasează indemnizaţia de
asigurare.
În vederea protecției consumatorilor de asigurări și a terțelor persoane păgubite în domeniul
asigurărilor, legiuitorul a înfiinţat fondurile de protecţie în domeniul asigurărilor, care sunt: Fondul de
compensare, Fondul de garantare şi Fondul de protecţie a victimelor străzii.
Potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de
răspundere civilă-auto pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule pe teritoriul
României, au, obligaţia de a constitui Fondul de compensare, din care urmează să fie despăgubite
persoanele care au suferit prejudicii ca urmare riscurilor asigurate în temeiul asigurărilor tip Carte
verde.
În ceea ce priveşte Fondul de garantare, potrivit art. 60 din Legea nr. 136/1995, în vederea
protejării asiguraţilor, beneficiarilor asigurării şi terţelor persoane păgubite, prin contribuţia
asigurătorilor, se constituie Fondul de garantare, destinat plăţilor de indemnizaţii, rezultate din
încheierea asigurărilor facultative şi obligatorii, în cazul constatării insolvabilităţii asigurătorului, în
acest context, fiecare asigurător este obligat să contribuie la Fondul de garantare cu o contribuţie de
maximum 10 procente care se aplică asupra volumelor primelor brute încasate, care se va utiliza
exclusiv pentru satisfacerea creanţelor şi creditorilor de asigurări (persoanele asigurate/ beneficiarii
asigurărilor şi terţele persoane păgubite în cazul asigurării de răspundere civilă), în situaţia în care
asigurătorul ajunge în stare de faliment.
Potrivit art. 61 din Legea nr. 136/1995, fondul de protecţie a victimelor străzii se constituie în
vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente de, autovehicule supuse înmatriculării precum şi
de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau autovehiculul, respectiv tramvaiul nu este
asigurat printr-o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru, pagube produse prin accidente de
autovehicule. După cum se poate constata, acest fond se constituie doar pentru acoperirea prejudiciilor
cauzate de către autovehicule şi tramvaie, dar nu pentru orice situaţii, ci numai atunci când, fie autorul
a rămas neidentificat, fie autovehiculul sau tramvaiul nu a fost asigurat R.C.A., în momentul
producerii pagubei.
VIII. Alte părți implicate în raportul de asigurare. Coasigurătorii.
Reasigurătorii. Beneficiarul asigurării. Terțul păgubit.
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
1. Coasigurătorii
Coasigurătorii sunt asigurătorii concomitenţi ai unui bun, valori sociale sau situaţii care
subscriu aceleaşi riscuri1. Potrivit reglementărilor din domeniul asigurărilor, în calitate de
coasigurători pot fi societăţile de asigurare pe acţiuni şi societăţile mutuale de asigurare
Coasigurătorii sunt părţi contractante, dar în contracte de asigurare distincte. Câţi coasigurători
sunt, atâtea raporturi de asigurare de sine stătătoare există cu privire la aceleaşi riscuri asigurate. în
schimb, reasigurarea produce efecte doar între societatea de asigurare şi cea de reasigurare. În acest
caz, doar aceste entităţi vor fi părţi ale raportului de reasigurare. Intermediarii, deşi au un rol deosebit
la perfectarea contractelor de asigurare, aceştia nu devin părţi în contractul de asigurare pe care l-au
mijlocit.
2. Reasiguratorii
Potrivit definiţiei date reasigurătorului prin art. 2 pct. 39 din Legea nr. 32/2000, acesta este
persoana juridică română autorizată să exercite activităţi de asigurare, precum şi sucursala unei
societăţi ori a unui holding de asigurare sau a unui holding mixt de asigurare dintr-un stat membru de
origine, care practică în principal activitatea de reasigurare. După cum sucursalele societăţilor de
asigurare constituite într-un stat membru pot exercita comerţul cu asigurări, tot astfel şi sucursalele
societăţilor de reasigurare pot încheia operaţiuni de reasigurare pe teritoriul ţării noastre.
Se constată aşadar că reasigurătorul desfăşoară tot activităţi de asigurare, dar obiectul principal
îl reprezintă operaţiunile de reasigurare.
În accepţiunea Legii nr. 32/2000, reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător
sau reasigurător de către un reasigurător. Prin urmare, reasigurătorul este asigurătorul asigurătorului
sau al reasigurătorului; în această ultimă situaţie, când un reasigurător cedează la rândul său o parte din
riscurile preluate unui alt reasigurător, suntem în prezenţa retrocesiunii.
3. Beneficiarul asigurării
4. Terţul păgubit
Noţiunea de „terţ păgubit" este specifică asigurărilor de răspundere civilă. Producerea riscului
asigurat, în majoritatea situaţiilor, cauzează prejudicii însuşi asiguraţilor, dar, în asigurările de
răspundere civilă, acestea privesc persoane străine de asigurare, denumite terţi păgubiţi. Ca atare, în
asigurările de răspundere civilă persoana care suferă un prejudiciu ca urmare a producerii riscului
asigurat se numeşte terţ păgubit, acesta fiind terţ şi faţă de contractul de asigurare. Dar, terţul păgubit
este implicat în momentul în care a suferit o daună materială sau morală în urma unui eveniment în
legătură cu care există o asigurare. Terţul păgubit va încasa despăgubirea de la asigurător, nu pentru că
este parte contractanţă sau beneficiar al asigurării, ci pentru că a suferit.un, prejudiciu de pe urma unui
risc asigurat Consecinţa esenţială a existenţei asigurării de răspundere civilă este aceea .că tertul
păgubit poate acţiona direct asigurătorul persoanei care a produs prejudiciul în vederea
acoperirii.acestuia.
În acelaşi sens, deşi nici moştenitorii terţului păgubit nu sunt părţi în contractul de asigurare,
moştenitorii terţului păgubit sunt implicaţi în raporturile de asigurare după producerea riscului asigurat
şi, bineînţeles, în caz de deces al autorului lor care avea calitatea de terţ păgubit.
IX. Activitatea de intermediere în asigurări
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
Comerţul cu asigurări nu şi-ar putea găsi finalitatea scontată dacă nu ar exista anumite
persoane care să distribuie produsele de asigurare şi să le explice potenţialilor asiguraţi De aceea,
pentru promovarea şi ajungerea formelor de asigurări la consumatorii finali, asigurătorii apelează la
entităţi specializate în acest sens. Se ajunge astfel ca, în majoritatea sistemelor legislative naţionale, să
fie recunoscute şi reglementate activităţile de intermediere în asigurări şi, totodată, statutul juridic al
intermediarilor în asigurări.
În dreptul nostru este reglementată atât activitatea de intermediere, cât şi cei care o practică,
adică intermediarii în asigurări.
În concepţia art. 2 pct. 62 din Legea nr. 32/2000, activitatea de intermediere în asigurări
reprezintă activitatea de introducere, propunere ori îndeplinire a altor activităţi preliminare încheierii
contractelor de asigurare sau oferirea de asistenţă pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte,
îndeosebi în cazul unei daune. Aceste activităţi nu vor fi considerate de intermediere dacă ele sunt
îndeplinite de către asigurător sau un angajat al acestuia, care acţionează sub responsabilitatea
asigurătorului. De asemenea, potrivit legii, nu sunt considerate activităţi de intermediere în asigurări
nici următoarele: furnizarea de informaţii în mod ocazional, în contextul unei alte activităţi
profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau
administrării unui contract, administrarea daunelor unui asigurător pe baze profesionale, precum şi
regularizarea daunelor.
După intrarea în vigoare a noului Cod civil, operaţiunile de intermediere (operaţiunile de
mijlocire în afaceri reglementate prin art. 3 pct. 12 C. com). care se realizează prin intermediul unui
contract de intermediere, îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 2096-2102 C. civ., care
reglementează contractul de intermediere. Astfel, potrivit art. 2096 C. civ., intermedierea este
contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea
încheierii unui contract.
O varietate a contractului de intermediere o constituie contractul de agenţie, reglementat prin
art. 2072-2095 NCC, potrivit cărora agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu
profesional, el neputând fi în acelaşi timp prepusul comitentului. Astfel, potrivit art. 2072 C. civ., prin
contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să
negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate. Dar, de la domeniul de aplicare a
dispoziţiilor privitoare la contractul de agenţie, dispoziţiile art. 2073 C. civ. instituie domeniile în care
persoanele nu pot încheia contracte de agenţie, după cum urmează:
- agentul nu poate acţiona ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate
de mărfuri şi instrumente financiare derivate;
- persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
- persoanele care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
Rezultă, aşadar, din contextul acestor dispoziţii legale faptul că activitatea de intermediere în
asigurări nu se reduce doar la mijlocirea încheierii contractelor de asigurare, ci ea cuprinde şi toate
operaţiunile specifice existenţei şi derulării raporturilor de asigurare, precum încasarea sumelor de
bani cu titlu de primă şi depunerea lor la casieria asigurătorului, comunicarea survenirii cazului
asigurat, acordarea asistenţei în constatarea, evaluarea şi regularizarea daunelor etc.
X. Intermediarii în asigurări
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
Potrivit art. 2 pct. 55 din Legea nr. 32/2000, intermediarii în asigurări sunt persoanele fizice
sau juridice; denumite broker de asigurare, broker în asigurări, asistent în brokeraj, asistent de
asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfăşoară activitate de intermediere în
asigurări în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, autorizat sau înregistrat în condiţiile stabilite de
lege şi de normele emise în aplicarea acesteia, precum şi intermediarii din statele membre care
desfăşoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări, conform dreptului de stabilire
şi libertăţii de a presta servicii, după caz.
1. Agentul de asigurare
În accepţiunea art. 2 pct. 58 din Legea nr. 32/2000, agentul de asigurare este persoana fizică
sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător sau reasigurător, să încheie în numele şi
în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare sau reasigurare cu terţii, conform
condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător,
broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
2. Subagenţii
Subagenţii sunt persoane fizice, altele decât conducătorul agentului de asigurare persoană
juridică, care au calitatea de angajaţi cu contract de muncă cu persoana juridică şi care acţionează în
numele acesteia. Ca atare, subagenţii sunt auxiliari ai agentului de asigurare având calitatea de prepuşi
ai acestuia.
4. Broker-ul de asigurare
Este broker de asigurare, în înţelesul Legii nr. 32/2000:
- persoana juridică română, autorizată în condiţiile legii, care negociază pentru clienţii săi,
persoane fizice sau juridice, asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractele de asigurare sau de
reasigurare şi acordă asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea
daunelor, după caz;
- un intermediar dintr-un stat membru care desfăşoară activităţi de intermediere pe teritoriul
României, conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta servicii.
Rezultă, aşadar, că brokerul de asigurare are un dublu mandat: unul de la asigurat, ca şi client
propriu, şi unul de la societatea de asigurare sau de reasigurare în temeiul căruia leagă raportul de
asigurare între asigurat şi asigurător. În baza aceluiaşi mandat primit de la asigurător, brokerul de
asigurare încheie contractul de asigurare, emite poliţele şi condiţiile de asigurare, încasează şi depune
sumele de bani cu titlu de prime de asigurare, primeşte comisionul ce i se cuvine, adică retribuţia
cuvenită mandatarului pentru îndeplinirea mandatului ce i-a fost încredinţat.
Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare sunt permise şi de noul Cod civil, care, prin art.
1304 (având denumirea marginală „Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare"), statuează că:
„contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea
reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest
sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui
conflict de interese".
La rândul lor, brokerii de asigurare pot mandata exercitarea anumitor operaţiuni de
intermediere unor persoane fizice sau juridice care poartă numele de asistenţi în brokeraj.
Rezultă aşadar că brokerul de asigurare poate funcţiona exclusiv ca persoană juridică, respectiv
ca societate pe acţiuni.
5. Broker în asigurare
în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000, brokerul în asigurări este persoana fizică,
atestată profesional în conformitate cu normele emise de autoritatea de supraveghere şi care îşi
desfăşoară activitatea numai în baza unei relaţii contractuale cu un broker de asigurare/ reasigurare. Se
poate, aşadar, constata faptul că brokerul în asigurare, spre deosebire de brokerul de asigurare, poate fi
doar persoană fizică. De asemenea, brokerul în asigurare, putându-şi desfăşura activitatea numai în
baza unui contract încheiat cu brokerul de asigurare, este un auxiliar dependent al brokerului de
asigurare.
6. Asistenţii în brokeraj
În accepţiunea art. 2 pct. 571 din Legea nr. 32/2000, asistenţii în brokeraj sunt persoane fizice
sau juridice care, în baza unui contract cu un broker de asigurare şi/sau de reasigurare, primesc o
împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia şi, sub acoperirea contractului de
răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să întreprindă anumite activităţi necesare pentru
ducerea la îndeplinire a mandatului de brokeraj.
Prin art. 2 pct. 572 din Legea nr. 32/2000 se defineşte noţiunea de „mandat de brokeraj", ca
fiind contractul încheiat între un asigurat sau potenţial asigurat, în calitate de mandant, şi brokerul de
asigurare şi/sau reasigurare, în calitate de mandatar, prin care se încredinţează mandatarului
negocierea sau încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare, acordarea de asistenţă înainte şi
pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz.
XI. Conținutul contractului de asigurare
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
Obligaţiile asiguratului
(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă,
Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)
Obligaţiile asigurătorului
Principala obligaţie a asigurătorului, reglementată de legislaţia asigurărilor şi de actualul Cod
civil, este aceea de plată a indemnizaţiei de asigurare în momentul producerii cazului asigurat, în
favoarea asiguratului sau, după caz, a beneficiarului, moştenitorilor asiguratului ori terţului păgubit,
potrivit condiţiilor prevăzute în contract.
Legislaţia din domeniul asigurărilor foloseşte noţiunea de „indemnizaţie de asigurare", dar nu o
defineşte. însă, indemnizaţia de asigurare poate fi definită ca fiind suma de bani pe care asigurătorul o
plăteşte asiguratului la survenirea cazului asigurat. În asigurările de răspundere civilă, indemnizaţia de
asigurare poartă denumirea de despăgubire şi are ca obiect sume de bani. Principiul care cârmuieşte
plata indemnizaţiei de asigurare este acela că despăgubirea nu poate depăşi întinderea prejudiciului
suferit de asigurat sau, după caz, de terţul păgubit. în cazul asigurărilor de răspundere civilă, pentru
ipoteza în care indemnizaţia de asigurare nu acoperă prejudiciul terţului păgubit, atunci restul de
pagubă va fi suportat de persoana vinovată de producerea cazului asigurat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 136/1995, prejudiciul reprezintă efectul negativ suferit de persoana
păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare. Prejudiciul este de mare
însemnătate în materia asigurărilor, întrucât lipsa lui atrage lipsirea de efecte a răspunderii
asigurătorului. Nu este suficientă survenirea cazului asigurat dacă nu s-au produs prejudicii, ipoteză
care ar lăsa fără răspundere asigurătorul.
Regula care cârmuieşte repararea prejudiciului în materia asigurărilor este aceea că se iau în
vedere numai prejudiciile efectiv suferite de asigurat (damnum emergens), nu şi beneficiul nerealizat
(lucrum cessans). De la regula mai sus enunţată fac excepţie asigurările de credite pentru riscurile de
pierderi financiare.
Se impune, de asemenea, precizarea că asigurătorul acoperă paguba numai până la concurenţa
sumei asigurate, urmând ca, în ipoteza în care prejudiciul este mai mare, diferenţa să fie suportată de
asigurat, dacă el este vinovat de survenirea cazului asigurat. Această soluţie se impune pe
considerentul că terţul păgubit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului în raporturile cu
persoana care l-a produs.
Cuantumul indemnizaţiei de asigurare se stabileşte prin negociere cu asigurătorul, iar în caz
contrar se va stabili de către instanţa de judecată, soluţie consacrată de art. 2208 C. civ., care statuează
că, în caz de neînţelegere între părţi, suma care nu face obiectul litigiului va fi plătită de către
asigurător înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negociere sau de către instanţa de judecată.
Despăgubirile se vor acorda proporţional cu paguba efectiv suferită în urma producerii riscului
asigurat. Cu valoare de principiu, dispoziţiile art. 2217 C. civ. prevăd că despăgubirile nu pot depăşi
valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
În contractul de asigurare, potrivit art. 2217 alin. (2) NCC, părţile pot stipula o clauză conform
căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză, în privinţa căreia asigurătorul nu
este obligat să plătească despăgubire. Din conţinutul acestui text legal, rezultă că franşiza are caracter
facultativ, ea trebuind să fie prevăzută în contractul de asigurare.
Franşiza este definită de prevederile art. 1 pct. 9 ale Legii nr. 136/1995 ca fiind partea din
prejudiciu suportat de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din despăgubirea totală
prevăzută în contractul de asigurare.
Efectul principal al franşizei este acela că la producerea cazului asigurat, asigurătorul nu
acoperă întreaga pagubă, ci numai până la concurenţa franşizei. Dar, în asigurările de răspundere civilă,
franşiza nu absolvă persoana vinovată de producerea prejudiciului de obligaţia de a plăti integral
despăgubirile.
În practica judiciară, cu referire la contractul de asigurare de răspundere civilă auto, în baza
căruia s-a formulat cerere de obligare a asigurătorului la plata daunelor materiale şi morale produse ca
urmare a unui accident rutier, s-a statuat că începerea urmăririi penale împotriva asiguratului vinovat
nu este de natură să ducă în mod obligatoriu la suspendarea acţiunii comerciale exercitată împotriva
societăţii de asigurare, acest incident procedural intervenind, eventual, în ipoteza în care persoana
prejudiciată refuză să-şi dea acordul scris pentru eventuala restituire. Astfel, atâta timp cât obligaţia
societăţii de asigurare este exigibilă înainte ca împotriva asiguratului să se dispună începerea urmăririi
penale, cu atât mai mult ea este exigibilă în momentul în care împotriva asiguratului s-a pus în mişcare
urmărirea penală, conform regulii de drept qui potest plus, potest minus.
Printr-o altă decizie de speţă, cu referire la un contract de asigurare în baza căruia s-a solicitat
obligarea asigurătorului la plata daunelor morale pentru suferinţele cauzate victimei unui accident
rutier, instanţa a obligat asigurătorul la plata de daune morale, aspectele care au fost avute în vedere de
către instanţa de judecată pentru stabilirea întinderii despăgubirilor care cad în sarcina asigurătorului
fiind cele de ordin medical, referitoare la urmările accidentului auto şi care au influenţat viata
reclamantului: suferinţele acestuia, numărul şi durata procedurilor medicale la care a fost supus
reclamantul, incapacitatea adaptativă a reclamantului. Dimpotrivă, se arată în decizia supra cit.,
capacitatea de muncă a reclamantului nu prezintă relevanţă în acest litigiu, despăgubirile pentru o
eventuală pierdere, totală sau parţială a capacităţii de muncă a reclamantului, având natură materială,
şi nu morală.
De asemenea, în practica judiciară, s-a pus problema interpretării unor contracte de asigurare
de risc financiar, care cuprind printre condiţiile speciale anumite obligaţii care trebuie îndeplinite de
către asigurat. Astfel, în cazul unui contract de asigurare de risc financiar având ca scop împiedicarea
produceri de riscuri financiare în patrimoniul asigurătorului ca urmare a neachitării ratelor de către
clienţi, dacă asiguratul are, pe lângă obligaţia de a plăti primele de asigurare, şi alte obligaţii,
neîndeplinirea obligaţiilor contractuale stabilite prin condiţiile speciale, dă dreptul asigurătorului de a
refuza plata despăgubirii. O astfel de soluţie se impune în considerarea faptului că neîndeplinirea de
către una dintre părţi a propriei sale obligaţii dă dreptul celeilalte părţi să invoce excepţia de
neexecutare a contractului.
XIV. Încetarea contractului de asigurare
Reglementările din domeniul asigurărilor cuprind câteva reglementări speciale de încetare a
contractului de asigurare.
Producerea cazului asigurat anterior încheierii contractului de asigurare sau imposibilitatea
producerii acestuia. Sub acest aspect, după cum am precizat, noul Cod civil, prin art. 2205,
reglementând lipsa riscului asigurat, statuează că: „contractul de asigurare se desfiinţează de drept în
cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs
ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să
producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă”.
Neplata primelor de asigurare. Acest caz de încetare a contractului de asigurare este prevăzut
de art. 2206 alin. 4 C. civ., care statuează că asigurătorul poate rezilia contractul dacă sumele datorate
de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite la scadenţă.
Denunţarea contractului. Un alt caz de încetare a contractului de asigurare este denunţarea
contractului, reglementat expres de art. 2209 C. civ., potrivit căruia denunţarea contractului de
asigurare de către una dintre părţi se poate efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel
puţin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.
Expirarea duratei contractului. Contractul de asigurare se încheie pentru o anumită perioadă de
timp, astfel că la data expirării perioadei pentru care a fost încheiat contractul de asigurare încetează.
Încetarea perioadei de asigurare. Posibilitatea încetării contractului de asigurare la încetarea
perioadei de asigurare rezultă din cuprinsul art. 2201 C. civ., care prevede că în contractul de asigurare
trebuie să se prevadă momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului. Expresia
„momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului" echivalează cu perioada de asigurare,
astfel că, la încetarea perioadei de asigurare, nemaiexistând răspunderea asigurătorului, contractul de
asigurare încetează.
Decesul asiguratului. Decesul asiguratului nu produce aceleaşi efete juridice în toate
contractele de asigurare. Astfel, în asigurările de persoane, decesul asiguratului determină încetarea
contractului de asigurare, dar, în acest caz, contractul de asigurare încetează deoarece asigurarea
rămâne fără obiect. în cazul asigurării de bunuri, decesul asiguratului determină încetarea contractului
de asigurare, pentru că dispare interesul în asigurare.
Bibliografie:
Bibliografie obligatorie:
Bibliografie facultativă: