Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Insula Transcendenta
Insula Transcendenta
In nuvela Cezara, iubirea este singura cale de mantuire a fiintei umane prin
recuperarea patriei mitice si regasirea armoniei primordiale a cuplului adamic
(salvarea de la vremelnicie). Obsesia romanticilor pentru tiparele originare ale
existentei umane face ca tema iubirii sa fie dezvoltata intr-o structura mitica, avand
drept motiv central „insula lui Euthanasius" - „insula transcendenta", simbol narativ al
iesirii din ordinea timpului istoric (profan) si al reintegrarii in ordinea sacrului
(paradisul recuperat).
Structura mitica a nuvelei Cezara nu este evidenta dintru inceput, mascata fiind de
epicul liricizat. Ea se cristalizeaza insa treptat sub forma unei constelatii de motive in
planul de adancime al textului: ingerul si demonul (cu varianta ingerul cazul, Lucifer),
androginul, spatiul mitic - Centru al lumii - configurat ca sistem de cercuri
concentrice, apolinicul si dionisiacul.
Epicul liricizat (in fapt, nuvela este dezvoltarea epica a unei idile) se bizuie pe
elemente din structura operei: personajele sunt proiectii ale autorului-narator;
conflictul Ieronim/Castelmare, ce ar trebui sa sustina axul subiectului, este derizoriu,
insuficient construit artistic, lasat intr-un plan secund; naratiunea la persoana a III-a
este fragmentata prin inserarea altor forme de discurs: descrierea si confesiunea
epistolara ce subiectivizeaza relatarea; secvente ample ale textului sunt realizate
poematic; adevaratul centru al epicului si al dramei lui Ieronim si a Cezarei este
„insula lui Euthanasius" - laitmotiv si su-prapersonaj -, taram al anularii devenirii
istorice intr-o „stare" paradiziaca prelungita.
Asa se explica de ce, initial, ,jetea de amor" a Cezarei, „acea nemarginire de simturi
contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si amanare
a lui Ieronim, cu melancolia lui „impersonala", cu nehotararea si seninatatea lui
„abstracta". Singura „magia insulei" va rezolva drama personajelor, detinand rolul
decisiv in istoria pasiunii lor. Dupa cum se va vedea, Ieronim se va indragosti cu
adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea paradiziaca,
starea edenica, in geografia mitica, nu reala, a insulei, departe de „cetate" (lumea
„devenirii oarbe").
ARMONIZAREA CONTRARIILOR
FUGA DE INSTINCTUALITATE
Schimbul de scrisori din capitolul V arata opozitia de atitudine a celor doi protagonisti
in perceperea iubirii: acesta este prologul relatiei lor.
Femeia este imploratoare, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei,
de vraja ei seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala, dar si sfioasa, supusa si,
in acelasi timp, provocatoare, o alta „Floare albastra": "Ah! Cum as topi gheata
ochilor tai cu gura mea - iubite.1"
Barbatul este reticent fata de viziunea femeii asupra ,fericiriC El este ganditorul
sceptic, schopenhauerian, care vrea sa descopere valoarea etema a frumusetii iubitei,
imobilizata in „icoana", descoperita de vocea ispititoare a speciei: „Aurul este o
nenorocire si fericire, ce mi-o oferi, venin".
Lumea fenomenala este incompatibila cu fericirea si cu Iubirea spre care privirea
„demonului" aspira. Iubirea e redusa, in aceasta lume, la instinctul reproductiv:
„Placerea dobitoceasca, reproducerea in musinoiul pamantului de viermi noi cu
aceleasi murdare dorinte in piept (), aceleasi sarutari gretoase"
Barbatul se simte un instrainat („un exilat, un paria, un nebun") intr-o ordine
existentiala organizata in jurul acestui instinct - „oarba vointa de a trai" a lui
Schopenhauer -manifestat ca o mecanica a destramarii si egoismului, dictata de
principiul raului: „Mancare si reproducere, reproducere si mancare!" Raul - cu
multiplele sale manifestari - este principiul „aprioric" ordonator al lumii fenomenale pe
care Ieronim o simte ostila. El nu vrea sa fie sclavul instinctelor si al femeii care-i
hraneste, cu prezenta ei reala, instinctele: „Nu! nu ma voi face comediantul acelui
rau, care stapaneste lumea". Cenzurandu-si instinctele, eroul are orgoliul singularitatii
sale si vointa detasarii categorice de fenomenal a geniului (concept romantic):
„Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici
mincinos. Adesea, cand ma sui pe o piatra inalta. imi pare ca in cretii
mantalei, aruncate peste umar, am incremenit si am devenii stana de bronz,
pe langa care trece o lume, ce stie ca acest bronz nu are nicio simtire comuna
cu ea Lasa-ma in mandria si raceala mea De ce vrei tu sa ma cobor de pe
piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit in sus, asemenea statuiei
lui Apoll fii steaua cea din cer, rece si luminoasa! S-a/unci ochii mei s-or uita
etern la tine!"
IUBITA-ICOANA
IUBIREA PASIONALA
"Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mana
ei mica si ne-am uita in luna — in virgina luna - atunci o privesc ca pe o statua de
marmura sau ca pe un tablou zugravit pe un fond luminos, intr-o carte cu icoane
Pare-ca parul ei e o spuma de aur, atat de moale-i Si fata ei se polieste intr-un mod
ciudat. Dar nu-mi da cat lumea pace mereu ma gatuie ma saruta -si zice c-o iubesc.
Ba pe dracul! Altfel e chiar frumoasa - sa spun dreptul. Barbia se rotunjeste ca un
mar galben gurita cateodata parca-i o cireasa Si ochii, ah!
ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei imi atinge genele si ma-nfioara pan-in talpi.
Atunci nu mai vad ce frumoasa e o negura imi intuneca ochii atunci as omori-o Asta
nu-i trai, asta-i chin"
In alta secventa: ,,El rezemandu-si cotul pe spata bancei, isi lasa barbia pe mana,
miscandu-si incet degetele, si se uita uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip,
ce s-apropia. Ea sazu alaturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse mana - nimic. Luna o
poleia frumos si ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta
dulce si voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi isi intinse el mai intai mana si
apuca incet manuta ei fina si rece. «Ah! gandi, si un ce nemaisimtit ii trecu prin
inima, ah! cum imi place acum!»"
Reintegrarea in patria
MITICA. De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei,
trecerea nu e posibila decat prin parasirea lumii fenomenale si reintegrarea in patria
mitica - insula lui Euthanasius.
„Insula lui Euthanasius, cu stralucirea ei de cercuri concentrice (pestera din insula
aflata in mijlocul raului de pe insula din mijlocul marii), este un evident centru al
lumii, reeditand, prin topografia sa (raurile care se varsa in lac etc.) si prin intreaga-i
infatisare, paradisul" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu Modele cosmologice si viziune
poetica).
„in mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupra unui rai inconjurat de mare. trecea
Cezara, ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur. ce-i ajungea la calcaie Ea
mergea incet () isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis () o
dorinta de fericire ii cuprinse sanul era atat de insetata de amor () Deodata ea vazu
prin arbori o figura de om ().
- Cezara! striga el, cuprinzand-o-n bratele lui Cezara! esti o inchipuire, un vis, o
umbra a noptii zugravita cu zapada luminii de luna? Sau asa esti tu? tu?
Eaplangea ().
- Tu esti? chiar tu? intreba ea cu glasul inecat, caci toata cugetarea ei se-
mprospatase, toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata"
Regasind starea edenica a primului cuplu, Ieronim si Cezara traiesc acea stare de
beatitudine a vietii echivalenta cu moartea simbolica, cu eliberarea de individuatie, de
existenta sociala si devenirea istorica: reincorporarea in forma eterna a arhetipului.