Teatrul - Instituție de cultură care organizează spectacole.

Arta de a reprezenta în fața unui public

un spectacol dramatic, muzical, coregrafic. Ansamblul operelor dramatice care prezintă caractere
comune sau au o origine comună.

DICŢIONAR DE CONCEPTE OPERAŢIONALE ÎN TEATRU

Spectacol – punere în scenă a unui tex dramatic. Formă de artă complexă, sincretică:
- text literar;
- mimică / gestică / dicţie → artă actoricească;
- dans;
- scenografie (arta de construcţie arhitectonică a decorului);
- muzică.

Act – subdiviziune autonomă a unei piese de teatru, delimitată de o ridicare şi o lăsare de cortină. De
la un act la celălalt se poate schimba decorul, indicând, aşadar, modificarea spaţiului de joc, sau
acţiunea poate continua în acelaşi loc. De asemenea, de la un act la altul se pot schimba coordonatele
temporale, marcând trecerea câtorva ore, zile, luni sau chiar ani. În construcţia unei opere dramatice,
actele reflectă, în general, momentele subiectului: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul
culminant (însoţit uneori de o răsturnare surprinzătoare de situaţie, denumită de Aristotel peripeţie),
deznodământul (numit şi catastrofă în poetica clasică).

Actor – persoană care „încarnează” un personaj într-un spectacol; face posibilă reprezentarea spaţială
/ tridimensională a personajului prezentat într-un text. Deţine o artă complexă a transpunerii
personajului; el se foloseşte de declamaţie (arta rostirii), de mimică, gestică, mişcare scenică
(uneori chiar dans şi acrobaţie). Prezintă un personaj al unui autor, în viziunea unui regizor.

Comedie – specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care prezintă personaje, întâmplări,
moravuri într-un mod care stârneşte râsul, având un sfârşit fericit. Comedia transpune în
formă dramatică o importantă categorie estetică, aceea a comicului. În antichitate, comedia
era definită prin contrast cu tragedia, insistându-se asupra caracterului obişnuit al
oamenilor şi faptelor prezentate, spre deosebire de caracterul nobil al personajelor tragice:
“Comedia este tratarea inofensivă şi fără catastrofe a faptelor normale şi particulare
(Diomede)”. Conform definiţiei date de Aristotel, comedia este “imitaţia unor oameni
neciopliţi, nu însă o imitaţie a totalităţii aspectelor oferite de natura inferioară, ci a celor
care fac din ridicol o parte a urâtului. Ridicolul se poate dar defini ca un cusur şi o
urâţenie de un anumit fel, ce n-aduce durere, nici vătămare; aşa cum masca actorilor
comici e urâtă şi frământată, dar nu până la suferinţă”.

Comic – categorie estetică ce constă în acţiuni, situaţii, replici, tipuri umane, moravuri care provoacă
râsul şi care nu periclitează prin gravitatea lor existenţa celor implicaţi. Comicul există
numai în măsura în care se raportează la om; unele aspecte din natură sunt comice numai
în măsura în care amintesc aspecte similare din viaţa oamenilor, ca de exemplu animalele
în calitate de personaje ale fabulei. Sfera noţiunii de comic este mai îngustă decât cea a
noţiunii de râs; râsul nu este provocat numai de comic, ci şi de stări fiziologice şi psihice
(râs nervos, râs de bucurie)

1
Dramă – specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu un conţinut serios, prezentat adesea
într-o formă familiară, fără a exclude chiar elemente comice. Tinzând să exprime
complexitatea vieţii reale, drama este mult mai puţin supusă convenţiilor decât tragedia; de
aceea formele dramei sunt mult mai variate. Drama conţine tipuri diferite de personaje,
sentimente, tonalităţi. Componenta ei esenţială o constituie conflictul.
Tragedie
Specie a genului dramatic ce se naşte din ritualurile religioase
Elemente din structura tragediei:
- regula celor trei unităţi: de loc-timp-acţiune;
- eroul tragic are un statut social şi moral superior – el reprezintă un model uman,
întruchipează un ideal moral;
- valorile prezentate în operă se perpetuează şi după moartea protagonistului;
- conflictul tragic este unul fără scăpare şi nu se poate rezolva decât prin moartea eroului;
- dilema tragică – eroul este pus în situaţia de a alege între două extreme şi, indiferent de
opţiune, se sfârşeşte cu moarte acestuia;

Decor - Ansamblu de obiecte care servesc la crearea cadrului în care se desfăşoară un spectacol de
teatru. Este rezolvat prin construcţii de carton (butaforie), improvizaţii de lemn şi pânză
pictată. Pictura poate da sugestia unui cadru exterior ce se pierde în orizonturi, sugestia
perspectivei (a tridimensionalităţii), tehnică numită trompe ľolei.

Dialogul – schimb de replici între două persoane; are două funcţii:

1. dialog cu funcţie estetică / stilistică: imprimă textului mai mult dinamism, vivacitate (ca în
schiţă, nuvelă, roman, povestire sau unele opere lirice: Eminescu, Replici);
2. dialog cu funcţie structurală: este temelia pe care se construieşte genul dramatic (categorie
structurală); schimbul de replici între personaje / actori este procedeul prin care se definesc
personajele / caracterele întruchipate de actori.

Farsă
Scurtă piesă comică, esenţialmente populară, care îşi are titlul de nobleţe în Aristofan şi Plaut.
În Franţa se naşte la sfârşitul Evului Mediu; drept caracteristică, ea gravitează în jurul unei
înşelătorii: există în general un înşelător, un “deceptor”, o femeie care înşeală, un valet hoţ, un
călugăr mâncăcios sau desfrânat şi câţiva înşelaţi (în general stăpânul, soţul sau bogătaşul). O
înşelătorie triumfătoare sau dezamorsată este cel mai adesea intriga.

Indicaţie scenică (didascalie) – observaţii ale autorului – introduse în textul unei opere dramatice –
privind decorul şi aspectul, vestimentaţia, modul de a vorbi şi gesturile actorilor, intrarea şi
ieşirea lor din scenă, modul cum se realizează acestea, de asemenea dacă un actor îşi adresează
replicile altuia sau monologhează. Indicaţiile scenice se mai pot referi la efecte acustice, la
muzica de scenă etc. aceste indicaţii se adresează, de regulă, în special actorilor şi regizorului,
dar servesc şi cititorului la lectura textului dramatic, în cadrul căruia ele apar între paranteze.
Indicaţiile scenice reflectă concepţia autorului despre teatru şi despre modul în care trebuie
reprezentată piesa lui.

2
Regie – proces de creaţie artistică privind transformarea textului în spectacol. Conferă existenţă
scenică piesei, restituie teatrului opera care altfel ar rămâne să aparţină numai literaturii. Are
capacitatea de a fi ea însăşi operă de creaţie artistică. Prin intermediul ei sunt lansate idei, se
instalează o mentalitate receptivă la inovaţie şi experiment teatral. Poate ignora intervenţia
autorului dramatic prin indicaţiile scenice oferite între paranteze, prefeţe sau postfeţe.

Regizor – creatorul regiei de teatru, al proiectului regizoral al spectacolului şi realizatorul artistic al

acestuia în colaborare cu actori, scenografi etc. Rolul şi locul regizorului este fixat de
contribuţie, autenticitatea proiectului, originalitatea viziunii, talent, personalitate artistică
etc. Regizorul se poate afirma plenar în calitate de creator al spectacolului şi deschizător de
noi căi în arta teatrală. Primul regizor este considerat Goethe.

Scenă – 1. Podium, spaţiu ridicat faţă de nivelul sălii, pe care se montează decorurile şi unde se
reprezintă un spectacol, teatral sau de alt gen.
2. Subdiviziune a unui act dintr-o piesă de teatru, delimitată, în genere, fie de plecarea sau
intrarea unui personaj, fie prin modificarea locului sau a timpului acţiunii. Scena
reprezintă, de asemenea, o unitate de construcţie a piesei, caracterizată prin unitatea şi
tensiunea acţiunii conţinute în ea, chiar atunci când nu se modifică numărul personajelor
aflate în scenă. Necunoscută în teatrul medieval, împărţirea piesei în scene a apărut în
Renaştere, după modelul antic al tragediilor lui Seneca. În terminologia teatrului românesc
de la începutul secolului al XIX-lea, purta denumirea de cort (cuvântul grecesc skene
însemnând şi “scenă” şi “cort”).
3. Prin extensie, scurtă etapă în desfăşurarea unei opere literare – de orice specie, nu numai
din cadrul genului dramatic – în care are loc o singură întâmplare, într-un cadru
neschimbat. (G.L.)

Tablou
1. În lirică sau epică, imagine semnificativă pentru o grupare de elemente, descriere a unui peisaj
sau a unui interior;
2. Subdiviziune a unei opere dramatice în întregul ei (când aceasta nu este împărţită în acte) sau
a unui act (tablou fiind în acest caz aproape sinonim cu scenă). (G.L.)

3
Sarea in bucate
Personaje:

Împăratul (tatăl fetelor)

Fata cea mare
Fata mijlocie
Fata cea mică
Alt împărat (tatăl prințului)
Împărăteasa (mama prințului)
Stăpâna slugilor
Prințul
Mesenii – 4-5 copii
Povestitorul

Recuzită: costume, scaune, un pahar, o mătură, o cârpă de șters praful, masă, farfurii, linguri

Împăratul stă pe un scaun, cu cele trei fete lângă el.

Împăratul: Fetele mele, v-am chemat să-mi spuneți: cât mă iubiți voi pe mine?

Fata cea mare: Tăticule, eu te iubesc ca mierea!

Împăratul (bucuros): Bravo, fata mea!

Fata mijlocie: Tăticule, eu te iubesc ca zahărul!

Împăratul (bucuros): Bravo și ție, fata mea!

Fata cea mică: Tăticule, eu te iubesc ca sarea în bucate!

Împăratul (supărat): Cuuuum? Să pleci din casa mea, fată rea ce ești!

Surorile cele mari râd de fata cea mică. Aceasta îmbracă peste rochia frumoasă de prințesă o bluză
mai veche (sau pelerină) și pleacă, plângând. Împăratul și surorile ies din scenă.

Fata cea mică ciocănește la o ușă. A ajuns în țara altui împărat. Îi deschide stăpâna slugilor
palatului.

Stăpâna slugilor: Ce poftești, domniță?

Fata cea mică: Aveți nevoie de o slugă la palat?

Stăpâna slugilor o analizează: Mmmda. La bucătărie și la curățenie. Poți intra.

Fata cea mică spală, șterge praful, dă cu mătura, face de mâncare. (pantomimă) Are un șorț peste
rochia frumoasă. Stăpâna slugilor o spionează, gustă din mâncarea ei, o apreciază.

Împărăteasa (o cheamă pe fata cea mică la ea): Mi s-a spus că ești foarte pricepută... De acum vei fi
servitoarea mea!

4
Intră în scenă celălalt împărat, cu prințul, pe care-l sprijină. Prințul e rănit, la întoarcerea dintr-un
război. E întins pe niște scaune, iar fata cea mică îl îngrijește și îi aduce un pahar să bea.

Prințul (către Împărăteasă): Mamă, aș vrea să mă însor!

Împărăteasa: Cu cine, dragul mamii?

Prințul: Cu servitoarea ta!

Împărăteasa: Nu, nu se poate, e doar o slugă! Te vei însura cu o prințesă!

Prințul: Ba se poate, e harnică, cuminte, blândă. Cu ea să-mi faceți nuntă!

Prințul se ridică, își revine din boală. Încep pregătirile de nuntă. Se aduce o masă, scaune, câteva
farfurii. Prințul îmbracă o bluză mai frumoasă (sau o pelerină), fata cea mică – o rochie albă sau
roz. La masă vine și împăratul, tatăl fetei, și alt împărat, împărăteasa, mesenii, surorile miresei,
stăpâna slugilor. Dintr-un colț privește povestitorul.

Meseanul 1 (gustând dint-o farfurie): Mmmm, gustoase bucate!

Meseanul 2: Cele mai gustoase din lume!

Meseanul 3: Nici c-am mai mâncat ceva așa de bun!

Meseanul 4: Să trăiască mirii și părinții lor!

Împăratul (tatăl fetei) gustă și se strâmbă: Pfiu, cum spuneți voi că așa ceva e bun? E prea dulce!

Alt Împărat (tatăl prințului): S-a întâmplat ceva, împărate?

Împăratul: Da. Cineva mi-a dat mâncare fără gust! E bătaie de joc! În loc să fie sărată, e dulce!

Alt Împărat (supărat): Cine a făcut mâncarea?

Fata cea mică (mireasa): Eu! Eu!

Alt Împărat: Cum așa? De ce nu ai pus sare?

Fata cea mică (spune secretul ei): Împăratul e tatăl meu. El a crezut că nu-l iubesc, dacă zic ca sarea în
bucate. Acum vede că nu e bună mâncarea fără sare, doar cu zahăr și miere.

Fata cea mică se îmbrățișează cu tatăl și surorile ei, se împacă. Cu toții fac o horă și rostesc:

Dragostea e, împărate,
Ca sarea pusă-n bucate!

Prințul (către Împărăteasă): Vezi, mamă, mireasa mea e o prințesă adevărată!

5
Povestitorul: Și-am încălecat pe-o șa
Și v-am spus povestea mea
Și-am mâncat și o sarma!
(Avea sare pusă-n ea!)