Surse Propii Şi Străine În Finanţare Unei Afaceri

Colegiul Economic “Hermes” Petroşani
ATESTAT PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENŢELOR PROFESIONALE
NIVEL 3
Specializarea: Tehnician în achiziţii şi contractări
Prof. Coord.: Elev:
Huszar Otilia Ititesc Flavia Maria
Clasa a XII-a C
Petroşani
-2012-
ATESTAT PENTRU CERTIFICAREA COMPETENŢELOR PROFESIONALE
SURSE PROPII ŞI STRĂINE

ÎN FINANŢARE UNEI
AFACERI
Colegiul Economic Hermes Petroşani 2

Cuprins:
Capitolul 1:CAPITALUL ............................................................................................... 4

1.2.Contribuţii sau surse interne..................................................................................... 6
1.3. Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de atribuire ale
acţionarilor sau asociaţilor ............................................................................................. 7
Capitolul 2: Capitaluri împrumutate .......................................................................... 11
2.1. Împrumuturile pe termen lung .............................................................................. 11
2.2. Împrumuturi pe termen mediu. ............................................................................. 14
2.3. Capitaluri împrumutate pe termen scurt................................................................ 16
2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare ............................................... 22
2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării ............................................................ 23

Capitolul 1:CAPITALUL
Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii şi împrumutate. Prin însumarea

capitalurilor proprii cu datoriile pe termen mediu şi lung se obţine capitalul permanent.
1. Capitalurile proprii – se formează din surse sau contribuţii interne, dar şi externe.
Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii şi împrumutate. Prin însumarea capitalurilor
proprii cu datoriile pe termen mediu şi lung se obţine capitalul permanent.
1. Capitalurile proprii – se formează din surse sau contribuţii interne, dar şi externe.
Contribuţiile externe includ aprtul proprietarilor şi eventual unele aprturi ale statului, cele ale unor
organizaţii specializate, iar sursele interne provin în special din capitalul de autofinanţare al firmei.
2. Contribuţii externe.
A) contribuţia proprietarilor
Orice întreprindere individuală sau sub forma de societate nu poate fi înfiinţată dacă nu dispune
de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport care să
constituie capitalul social al firmei.
Fiecare asociat în schimbul aportului sau va primi un număr de părţi sociale/acţiuni care
reprezintă dreptul lor asupra capitalului.
Acţiunea – titlu de participare care conferă posesorului sau calitatea de asociat/acţionar dându-i
dreptul la o parte proporţională din beneficiile nete distribuite. Acţionarul primeşte un dividend, după
ce din beneficiile brute s-au efectuat scăzăminte pentru plata impozitelor şi constituirea rezervelor
legale. În caz de lichidare a societăţii, acţionarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea
capitalului, însă numai după ce au fost achitate datoriile către ceilalţi creditori. Deţinătorul unei acţiuni
care doreşte să-şi recapete fondurile imobilizate nu poate să ceară întreprinderii contravaloarea lor, dar
le poate negocia pe pieţele de acţiuni.
Schimburile care au loc pe piaţa se fac în funcţie de cererea şi oferta de acţiuni potrivit unor
estimări subiective ale pieţei asupra valorii întreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub
valoarea nominală, în funcţie de rezultatul economicio-financiar al firmei, rezultatele care sunt
obţinute din bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere care trebuie să fie publicate.
Acţiunile nu aduc în principiu venituri certe. În unele ţări occidentale acţiunile pot fi de două feluri:
comune şi preferenţiale.

Acţiunile comune reprezintă o asociere deplină şi fără nici o rezervă la câştigurile sau pierderile
întreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an fiscal.
Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali ai societăţii care controlează conducerea acesteia, au
drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de pierderi sau lichidare. Ei vor beneficia cel mai mult de
rezultatele pozitive obţinute.
Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se vor garanta dividendele care sunt condiţionate de
obţinerea de profit.
Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor
în momentul emiterii acţiunilor, posibilitatea ulterioară de convertire a acestora în acţiuni comune,
ascumpararea prioritară de către societate a acestor acţiuni, reptul prioritar la răscumpărarea capitalului
în caz de lichidare a societăţii.
Pe parcursul activităţii societăţii se pot emite acţiuni noi, în vederea sporirii capitalului social,
cu menţiunea ca aceste acţiuni le conferă posesorilor aceleaşi drepturi ca în cazul acţiunilor vechi.
Vechii acţionari au un drept preferenţial la subscriere, atunci când se procedează la creşterea
capitalului social. Capitalul suplimentar va fi egal cu numărul acţiunilor deînmulţit cu preţul (valoarea)
de emisiune. Preţul emisiunii este de obicei inferior acţiunilor la bursă pentru a se asigura că vor exista
suficienţi subscriitori pentru emisiunea respectivă. Dacă preţul emisiunii este mai mare decât preţul
acţiunilor la bursă, acestea ar fi neatrăgătoare pentru posibilii cumpărători.
B) Contribuţia statului, a colectivităţii locale sau ale unor organe specializate.
Statul şi unele colectivităţi publice pot acorda societăţii în anumite situaţii subvenţii sau prime
nerambursabile. Subvenţiile pot fi: de echipament şi de exploatare, cu precizarea ca cele de echipament
se înscriu în bilanţ constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înscriu în contul 121,
reprezentând încasări. Unele instituţii sau organizaţii specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu
temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participaţie de capital care urmăreşte o rentabilitate
ridicată sau poate fi o operaţiune care îşi propune sprijinirea unor întreprinderi aflate în dificultate.
Băncile de afaceri sau de investiţii pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii.
Obiectivul lor este că întreprinderea să cunoască o dezvoltare şi o rentabilitate care să-i permită să
tranzacţioneze acţiuni la bursă, după un anumit interval. Astfel banca poate să-şi retragă fondurile
imobilizate.

1.2.Contribuţii sau surse interne
Contribuţiile interne se formează din resursele care se degaja din propria activitate pe care o desfăşoară
firma. Astfel, se înregistrează un proces de autofinanţare cu importanţa deosebită asupra structurii
financiare şi a capitalului de a atrage fonduri pentru firmă respectivă.
Pentru desfăşurarea activităţii firma face o serie de cheltuieli, obţinând concomitent nişte încasări din
vânzarea produselor executate, precum şi din venituri financiare (dobânzi, titluri de participare,
venituri din lichidarea unor active, etc.). Cheltuielile se referă la sarcinile curente ale exploatării
(materii prime, salarii, impozite precum şi cheltuieli financiare şi cheltuieli excepţionale.
Diferenţa dintre încasări şi cheltuieli (fără amortizare) va căpăta destinaţii diferite (impozitul pe
profit, dividende, participarea salariaţilor la profit). Partea rămasă se va aloca societăţii, mai exact se
formează fondul de amortizare a provizioanelor şi rezervele. Sursele cuvenite întreprinderii şi păstrate
de către această, formează autofinanţarea totală (globală sau brută) care e alcătuită din autofinanţarea
de menţinere şi netă.
A) Autofinanţarea de menţinere se referă la acele sume puse în aşteptare urmând ca din ele să fie
efectuate în viitor cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al patrimoniului net. Între sursele de
constituire a autofinanţării de menţinere, ponderea principală o deţin amortizările normale care
corespund pierderii reale de evaluare a imobilizărilor, alături de amortizările cu caracter special şi de
provizioane, în special cele constituite pentru acoperirea creşterilor de preţuri.
B) Autofinanţarea netă este constituită ca parte a autofinanţării brute care depăşeşte necesarul cerut de
refacere a capitalurilor imobilizate şi uzate integral şi care au ca efect o creştere a patrimoniului şi o
creştere a avuţiei acţionarilor. Autofinanţarea netă se constituie în principal din profitul constituit
pentru rezerve, adică din acele beneficii care rămân după deducerea impozitului, a dividendelor, a
stimulentelor salariale.
O altă sursă a acestei autofinanţări este şi partea din fondul de amortizare care depăşeşte
deprecierea reală a capitalurilor imobilizate.
Alături de noţiunea de autofinanţare se mai utilizează şi noţiunea de CASH–FLOW care este
foarte apropiată de prima, cu diferenţa că autofinanţarea brută nu cuprinde profitul distribuit
acţionarilor şi eventual salariaţilor sub formă de participare la profit.
Astfel CASH-FLOW-ul reprezintă o autofinanţare brută înainte de repartizarea profitului pe
destinaţiile menţionate.
Autofinanţarea prezintă pentru firmă aflată într-o economie de piaţă o serie de avantaje: mijloc
sigur de finanţare, liberă acţiune a firmei (independenţa acesteia).

1.3. Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de

atribuire ale acţionarilor sau asociaţilor
În evoluţia oricărei firme pot apărea momente în care se impune expansiunea economică prin
realizarea unor investiţii noi sau este necesară acordarea unor garanţii suplimentare creditelor pentru
finanţarea unor activităţi de expansiune.
În aceste condiţii întreprinderea poate solicita de la acţionarii săi existenţi sau de la alte persoane noi
contribuţii sau aporturi în vederea majorării capitalului.
Majorarea capitalului poate îmbrăca mai multe forme:
- Aporturi noi în numerar şi natură
- Incorporarea de reserve
- Convertirea datoriilor întreprinderii
- Fuziunea sau absorbţia
Majorarea de capital prin emisiunea de noi acţiuni poate fi făcută simultan cu majorarea prin
incorporarea rezervelor. Dintre toate aceste forme de majorare a capitalului se consideră că numai cea
referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o operaţiune de finanţare directă.
Aportul în natură, fuziunea sau absorbţia pot fi considerate operaţiuni indirecte de finanţare.
Nici convertirea datoriilor faţă de creditori sau furnizori nu este tratată ca o operaţiune de finanţare
propriu-zisă având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii, respectiv modificarea
structurii pasivului bilanţier prin transformarea unei părţi din datoriile totale în capital neexigibil.
Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de tehnică
financiară.
Prima vizează un aport suplimentar numai de la acţionarii vechi care se calculează prin raportul
existent între creşterea de capital şi numărul de acţiuni existente, asistând în acest caz la ocrestere a
valorii nominale a acţiunii. Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală veche + aportul
generat de operaţiunea respectivă. Soluţia este greu de realizat în practică deoarece nu toţi acţionarii
sunt de acord să contribuie la noua majorare de capital.
A doua soluţie vizează emiterea de acţiuni noi atât către vechii acţionari cât şi eventual către
noi investitori. Această situaţie este mai întâlnită în practică şi presupune fixarea unui preţ de emisiune,
protecţia vechilor acţionari şi plasarea noilor acţionari. Emisiunea de noi acţiuni are efecte directe şi
imediate asupra diluării controlului asupra societăţii exercitat de vechii acţionari.
Pentru a-şi procura capital pe această cale, societatea va trebui să-şi execute un număr de
acţiuni noi (N’) egal cu raportul dintre creşterea de capital şi preţul de emisiune.

Capitalizarea bursieră, înainte de această operaţie era egală cu numărul vechi de acţiuni (N) deînmulţit
cu cursul acestor acţiuni:
CB=N*P
După efectuarea lansării noii emisiuni, capitalizarea bursieră devine:
CB=N*P+N’*E
În aceste condiţii, valoarea unei acţiuni va deveni:

Valoarea acestor acţiuni este de obicei mai mică decât cursul vechilor acţiuni, astfel încât va
apărea o diferenţă între acestea, egală cu:
În absenţa unui mecanism compensatoriu vechii acţionari îşi vor pierde o parte din investiţia
lor, calculată pentru fiecare titlu în paret. CDin acest motiv, practică şi calculul juridic au impus
acordarea de către întreprinderi a unor drepturi preferenţiale de subscriere asupra acţiunilor noi în
beneficiul acţionarilor vechi, egal cu. Numai acţionarii vechi sunt autorizaţi să achiziţioneze acţiuni noi
la preţul de emisiune şi numai într-un număr prportional cu titlurile pe care ei le deţin deja.
O acţiune nouă vă putea fi cumpărată de acţionarii vechi la preţul de emisiune dacă aceştia
deţin un număr de acţiuni vechi calculat în baza raportului N/N’.
Cumpărătorul neactionar va putea achiziţiona acţiuni noi dacă cumpără mai întâi un număr de
drepturi preferenţiale de subscriere de la vechii acţionari care este egal cu raportul menţionat anterior şi
apoi trebuie să achite preţul de emisiune. Astfel, noul acţionar va plăti preţul de emisiune plus suma
corespunzătoare drepturilor preferenţiale cumpărate. Relaţia de calcul a dreptului preferenţial este
următoarea: sau Vechiul acţionar are alternativă de a subscrie la un număr de titluri corespunzător ator
sau de a vinde, astfel că nu va câştiga şi nu va pierde nimic.
Emiterea de acţiuni noi atrage noi aosciati/acţionari cu care acţionarii existenţi urmeaya să
împartă controlul şi beneficiile, astfel că cele mai multe firme evită să folosească ce-a de-a doua
soluţie.
Drepturile preferenţiale fac obiectul unor tranzacţii la bursă, iar cursul acestora depinde de
raportul cerere-oferta. Acest raport este influenţat de o serie de factori, dintre care preţul de emisie, a
cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară este cursul de la bursă.
Preţul bursier influenţează valoarea drepturilor de subsciere care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai
mare diferenţa dintre preţul vechilor acţiuni şi preţul de emisiune al noilor acţiuni.
Situaţia generată de pe piaţa capitalurilor şi tendinţele bursiere vor determina sporirea cererii de acţiuni
şi invers.
Modul de impozitare a sumei din realizarea dreptului de subscriere indică faptul că dacă
această sumă e considerată un venit impozabil va fi mai redus decât dacă ar fi tratată ca un câştig de
capital.

Diluarea profitului pe acţiuni apare în situaţia în care acesta nu creşte proporţional cu numărul
de acţiuni noi emise. Înainte de emisiune, beneficiul pe acţiuni era Pr/a=Pr0/N, iar după emisiune
profitul pe acţiune va fi Pr’a=Pr1/N+N’. Beneficiul pe acţiune se va dilua cu o sumă: Pr/a=Pr0/N’-
Pr1/N+N’.
Diluarea puterii sau a controlului are loc în condiţiile în care vechii acţionari nu cumpără sau
cumpără proporţional mai puţine acţiuni noi, diminuandu-li-se ponderea pe care o deţin în capitalul
social al firmei după noua majorare.
Majorarea de capital se mai poate face şi prin incorporarea rezervelor; nu implică fluxuri
financiare şi nu aduce resurse financiare noi.
În momentul înfiinţării capitalul social=produsul dintre numărul de acţiuni şi valoarea nominală
(contabilă). După înfiinţare, acţiunile firmei generează beneficii din care o parte sunt trecute în rezerve.
Când aceste rezerve devin importante, firma poate proceda la incorporarea lor în capitalul social, astfel
că va emite noi acţiuni care se vor împărţi gratuit vechilor acţionari, fie va spori valoarea nominală a
acţiunilor existente. Incorporarea rezervelor este o acţiune cu caracter contabil şi juridic, care
transformă în baza hotărârii AGA rezervele în capital social.
Incorporarea rezervelor nu e decât o acţiune contabilă şi juridică care transformă în baza
hotărârii AGA o parte din rezerve în capital social. Operaţia contabilă presupune creditarea contului de
capital social prin debitarea rezervelor cu suma stabilită.
Distribuirea gratuită de acţiuni noi se face proporţional cu numărul acţiunilor deţinute deja,
potrvit raportului N/N’. Acest procedeu dă naştere exercitării unor drepturi de atribuire pe care
acţionarii le pot vinde sau cumpără. Drepturile de atribuire, ca şi drepturile de subscripţie se
materializează într-un bon/cupon de atribuire. În cazul în care sunt emise acţiuni noi, numărul lor se
stabileşte prin raportarea volumului rezervelor ce se încorporează la valoarea nominală a acţiunilor. Şi
în acest caz se calculează capitalizarea bursieră înainte şi după emisiune şi se stabileşte valoarea unei
acţiuni după încorporare. Diferenţa dintre valoarea acţiunilor la bursă şi noua valoare de după emisiune
reprezintă valoarea dreptului de atribuire, fiind egală pierderea pe care o suferă acţionarii prin
emisiunea noilor acţiuni. Valoarea teoretică a dreptului de atribuire se stabileşte plecând de la
determinarea dreptului de subscripţie în care se consideră că preţul de emisiune are valoarea zero.
Astfel, formula dreptului de atribuire (Da) este: Da= (N/N+N’)*P
Prin distribuirea de acţiuni gratuite, situaţia bogăţiei acţionarilor rămâne nemodificată, ceea ce
se modifică fiind numărul de titluri care face ca bogăţia să fie reprezentată pe un număr mai mare de
acţiuni. Acţionarii speră ca preţul de bursă al acţiunilor să rămână acelaşi, ceea ce ar avea ca efect
creşterea bogăţiei lor.
Beneficiile pe o acţiune nu se mai diminuează ca şi în cazul dreptului de subscripţie, iar puterea
şi controlul acţionarilor asupra societăţii sunt consolidate ca efect al deţinerii unui număr mai mare de
titluri.
Capitalul întreprinderii poate să fie şi micşorat, operaţie ce are loc atunci când aportul
acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din anii
anteriori: operaţia de reducere a capitalului prin scăderea pierderilor din anii anteriori este denumită
„asanare” financiară. Capitalul social poate fi şi amortizat prin rambursarea contravalorii acţiunilor cu
precizarea ca sumele respective se suportă din rezerve.
Sunt de menţionat şi micşorările de capital în numerar, când acţionarii varsă o sumă mai mare
decât volumul nominal al acţiunilor, apărând un excedent care se numeşte „primă de emisiune”.
Această primă are în principal rolul de a acoperi cheltuielile de emisiune şi de a evita lansarea pe piaţă
a unui număr prea mare de acţiuni.de asemenea, în cazul fuziunilor, valoarea nominală a acţiunilor
care sunt transmise acţionarilor societăţilor încorporate (absorbite) poate fi mai mică decât valoarea
reală a contribuţiilor acestora la capitalul noii societăţi, diferenţa respectivă constituindu-se într-o
„primă de fuziune”.

Capitolul 2: Capitaluri împrumutate
Capitalurile împrumutate pot fi grupate în 3 mari categorii, în funcţie de termenul de acordare sau de
utilizare:
2 împrumuturi pe termen lung;
3 împrumuturi pe termen mediu;
4 împrumuturi pe termen scurt.
D.p.d.v. al gestiunii financiare, aceata clasificare nu poate fi satisfăcătoare, impunându-se gruparea
capitalurilor împrumutate, după destinaţie în:
A) capitaluri de împrumut destinate finanţării activelor fixe.
B) capitaluri împrumutate cu scopul finanţării părţii din activele circulante care nu poate fi acoperită de
către datoriile de exploatare curentă.
2.1. Împrumuturile pe termen lung
Au de obicei o scadenţă mai mare de 5 ani, cele pe termen mediu între 1-5 ani, iar
împrumuturile pe termen scurt nu depăşesc 1 an. Primele 2 categorii sunt finanţate în special activele
imobilizate în timp ce activele circulante sunt finanţate îndeosebi din credite pe termen scurt. Creditele
pe termen lung sunt foarte variate prin natura şi obiectul lor. Unele întreprinderi pot face apel la
economiile publice prin diverse tipuri de împrumuturi pe termen lung pe bază de titluri.
Finanţarea pe termen lung mai poate fi asigurată şi de organisme publice specializate precum şi de
bănci şi de alte instituţii financiare.
Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanţeze elemente cu caracter stabil al
patrimoniului. În funcţie de originea/provenienţa sumelor împrumutate, împrumuturile pe termen lung
se pot clasifica în:
- Împrumuturi obligatorii
- Împrumuturi de la organisme publice specializate
- Împrumuturi de la stat
- Împrumuturi de la bănci
Împrumuturile obligatorii – nevoile de capital pe termen lung ale unei societăţi pot fi acoperite
atât prin emisiuni de acţiuni, cât şi prin emiterea de obligaţiuni care asigură fonduri împrumutate

generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru rambursarea ratelor scadente.
Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă specială a creditului pe termen lung fiind
caracterizate de lansarea publică a unor titluri negociabile. Fiecare obligaţiune reprezintă o fracţiune a
datoriilor pe termen mediu şi lung ale unei întreprinderi. Obligaţiunile sunt caracterizate de
următoarele elemente:
- Valoarea nominală în funcţie de care se stabileşte dobânda
- O rată a dobânzii nominală care este aplicată la valoarea nominală a obligaţiunii pentru a determina
suma cuponului ce trebuie plătită
- Preţul de emisiune este de obicei mai mic decât valoarea nominală, diferenţa constituind o primă de
emisiune
- Preţul de rambursare poate fi mai mare că valoarea nominală, diferenţa reprezentând o „primă de
rambursare”
- Întreprinderea poate ajunge de a primi o sumă mai mică decât cea pentru care îşi angajează
răspunderea şi la care calculează dobânda şi rambursează o sumă mai mare decât valoarea nominală
- Durata împrumutului se stabileşte prin contract însă durata de viaţa economică a fiecărei obligaţiuni
nu este precizată în principal datorită faptului că de cele mai multe ori rambursarea are loc prin tragere
la sorţi
- Obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă, societatea emitentă poată să-şi reducă datoria prin
răscumpărarea la bursă a obligaţiunilor la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare
- Spre deosebire de acţionari care sunt coproprietari ai firmei, posesorii obligaţiunilor posedă numai
drept de creanţă asupra societăţii
- Succesul unui împrumut pe bază de obligaţiuni depinde de factori cum sunt ce referitori la conjuctura
economică, randamentul şi durata împrumutului precum şi notorietatea firmei
- Posesorul de economii care-şi plasează banii în titluri ale unor întreprinderi mari întâmpină riscuri
relativ reduse la care se adaugă şi avantajul lichidităţii sporite, în comparaţie cu investitorii în capitalul
unor întreprinderi mici şi mijlocii
- I.M.M.-urile care doresc să contracteze un împrumut pe termen lung se pot adresanumai băncilor sau
instituţiilor financiare specializate spre deosebire de întreprinderile mari care pot ocoli circuitul bancar
prin acordarea unor împrumuturi reciproce sau prin apelarea la economiile publice pe bază de
instrumente de credit titularizate.
- Dacă persoanele care au acordat împrumuturi pe bază de obligaţiuni vor să-sirascumpere banii înainte
de scadenţă se poate face apel la piaţa bursieră primind un preţ care diferă atât faţă de valoarea
nominală cât şi faţă de valoarea de rambursare.
- Obligaţiunile nu conferă posesorilor nici o putere decizională.
- O obligaţiune mai este definită prin valoarea de emisiune, plata dobânzilor, calendarul de amortizare
sau de rambursare şi preţul de rambursare.
În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni:

1) obligaţiuni simple
În situaţia în care societatea procedează la emisiunea unui împrumut pe bază de obligaţiuni, ea remite
fiecărui creditor un număr de titluri corespunzător sumei angajate.
Împrumuturile se adresează populaţiei, societăţilor şi instituţiilor financiare şi de credit, astfel că marile
unităţi economice au avantajul de a avea o bază foarte largă de creditare putând negocia condiţii mult
mai favorabile de împrumut.
Dobânda în procente se poate calcula prin raportarea cuponului venitului anual la valoarea nominală şi
deînmulţit cu 100.
2) obligaţiuni indexate
Sunt denumite astfel pentru ca preţul de rambursare şi/sau dobânda variază în conformitate cu un
indice stabilit apriori. Astfel obligaţiunile pot fi indexate cu un indice special care are legătură directă
cu activitatea societăţii (cifră de afaceri, preţul produselor, valoarea adăugată şi uneori profitul).
Aceste obligaţiuni sunt avantajoase pentru creditori deoarece societate în cazul unei activităţi
economice favorabile, întâmpină şi un serviciu crescut al datoriei.
3) obligaţiuni participante
Aceste obligaţiuni sunt o variantă a obligaţiunilor indexate caracterizate prin aceea că dau dreptul la o
dobândă fixă plus o dobândă suplimentară indexată în funcţie de evoluţia profiturilor societăţii.
4) obligaţiuni convertibile în acţiuni
Se caracterizează prin dreptul pe care-l oferă deţinătorilor de a-şi transforma creanţele după un termen
în acţiuni la libera opţiune a creditorilor. Decizia se manifestă într-o anumită perioadă, după care
convertibilitatea nu mai e posibilă.
Deţinătorii acestui tip de obligaţiuni sunt avantajaţi prin aceea că au garantiarambursarii

minimale (la valoarea nominală) însoţită şi de posibilitatea de a obţine un câştig suplimentar important
pentru că valoarea reală a acestor obligaţiuni urmăreşte îndeaproape valoarea acţiunilor şi poate atinge
niveluri mult mai mari.
Obligaţiunea convertibilă este preferabilă celei clasice, în special datorită posibilităţii de a se beneficia
de creşterea reală a volumului şi a eficienţei activităţii.
Ea este preferabilă chiar şi acţiunilor deoarece oferă siguranţă faţă de o eventuală scădere a cursului
acţiunilor, iar dacă nu se procedează la convertirea ei în acţiuni rămâne un instrument generator de
venituri anuale constante.
Emitentul obligaţiunilor convertibile poate oferi o dobândă mai mică fată de obligaţiunile clasice.
Pentru societăţi emiterea de obligaţiuni convertibile constituie de fapt o amânare a majorării de capital
şi o ocolire a apelării la majorarea clasică prin noi emisiuni de acţiuni.
5) împrumuturi obligatorii grupate/collective
Asemenea împrumuturi pot fi acordate de către unele instituţii financiare create special în
folosul unui anumit grup de întreprinderi.
Instituţiile financiare le permit în special I.M.M.-urilor să intre pe piaţa financiară şi să obţină condiţii
favorabile de împrumut.
6) euro-obligatiunile
Împrumuturile internaţionale iau în mare măsură forma euro-obligatiunilor, adică a titlurilor plasate în
afară graniţelor ţării şi în valutele altor ţări. Asemenea împrumuturi sunt accesibile numai marilor
corporaţii şi firmelor multinaţionale şi nu diferă de obligaţiunile simple/clasice sau uneori de
obligaţiunile indexate.
Plasarea euro-obligatiunilor se face prin intermediul unor uniuni sau grupuri bancare
internaţionale, obligaţiile putând fi cumpărate de către diverşi investitori care nu domiciliază neapărat
în statul pe pieţele căruia sunt lansate titlurile.
Din considerente de echilibrare a balanţelor de plăţi externe, marile întreprinderi sunt încurajate să se
împrumute de pe pieţele europene.
Împrumuturi de la organisme publice specializate.

Recursul la aceste instituţii financiare se face ca urmare a dificultăţilor pe care le întâmpină
unele societăţi în apelarea la pieţele financiare tradiţionale şi prin modalităţile menţionate anterior.
Instituţiile financiare respective intervin direct pe pieţele financiare, permiţând obţinerea indirectă a
societăţii capitalurile de împrumut pe termen lung.
Împrumuturi de la stat.
Reprezintă intervenţii financiare ale statului menite să acopere diferenţa cu care se confruntă
întreprinderile de interes naţional în procurarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi au rolul de a
favoriza dezvoltarea anumitor ramuri şi sectoare ale economiei.
Împrumuturile de la bănci.
Băncile intervin la rândul lor sub diferite în asigurarea necesarului de capitaluri pe termen lung
necesare activităţii societăţii.
2.2. Împrumuturi pe termen mediu.
Pentru asigurarea echilibrului financiar al activităţii, întreprinderile trebuie să coreleze termenele de

exigibilitate a datoriilor cu termenele la care îşi recuperează creanţele faţă de clienţi, precum şi în
funcţie de alte elemente ca durată de amortizare a imobilizărilor (ne) corporale.

Sub influenţa progresului tehnic unele elemente de active fixe (utilajele) îşi pierd valoarea mai repede
decât era prevăzut la momentul achiziţionării, trebuie să fie înlocuite pentru a nu prejudicia societatea
în raporturile concurenţiale. În acest scop este necesar să se accelereze cadenţa amortizării cu acordul
organelor fiscale.
Înlocuirea acestor elemente de activ necesită adesea contractarea de împrumuturi pe durate mai reduse
decât cele pe termen lung.
Prin urmare creditul pe termen mediu are rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de
procurarea unor elemente de imobilizări, fiind acordate în principiu pe o durată de 5 ani şi cu excepţie
până la 7 ani.
În acordarea creditelor pe termen lung şi mediu în economia de piaţă s-au impus anumite reguli
financiare care au în vedere următoarele:
- Fondurile împrumutate nu pot depăşi fondurile proprii
- Durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât durata de folosinţă a investiţiilor
- Se impune şi precizarea ca rambursarea acestor credite este garantată în special pe seama rentabilităţii
viitoare a firmelor
Creditului pe termen mediu şi lung îi poate fi asimilat şi creditul prelungit pe termen scurt,
acordat pe baze periodice precum şi creditele de leasing (credit de închiriere sau credit „bail”).
Creditul pe termen mediu propriu-zis se acordă de regulă de bănci sau instituţii
Financiare. Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru diferite necesităţi de exploatare,
respectiv vânzări la export, achiziţii de materii prime precum şi pentru finanţarea vânzărilor cu plata în
rate. Dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de până la 1 an, împrumuturile prelungite pot fi
acordate până la 2-3 ani. Aceste credite se datorează practic duratelor mai mari ale ciclurilor de
fabricaţie şi de comercializare şi sunt destinate finanţării capitalurilor circulante.
Creditul sub forma leasingului este operaţia prin care o instituţie financiară specializată
cumpără la cererea unei societăţi anumite bunuri care îi sunt acordate în folosinţă în schimbul plăţii
unei chirii periodice (redevenţa). Astfel, societatea nu este proprietarul bunurilor şi nu le înregistrează
în contabilitate decât la conturile din afara bilanţului. În contractul ce se încheie între instituţie şi
societate se prevede adesea posibilitatea pentru societate de a cumpăra bunul la sfârşitul închirierii la
un preţ avantajos care ţine seamă de ratele plătite anterior.
Întreprinderile de dimensiuni reduse dar care au o activitate profitabilă nu pot recurge la modalităţi
cum ar fi emisiunea de obligaţiuni sau împrumuturi bancare pe termen lung, astfel că găsesc în leasing
un mijloc modern de finanţare şi dezvoltare, beneficiind şi de o durată avantajoasă de creditare. Acest
tip de credit poate fi considerat şi ca un mijloc suplimentar de finanţare în vederea realizării
programului de investiţii, în cazul în care toate mijloacele clasice de finanţare au fost epuizate.
Caracteristicile leasingului sunt:
- Se încheie pe o perioadă determinată care corespunde perioadei de amortizare completă a bunului
- La expirarea contractului există posibilitatea înapoierii bunului către proprietar sau cumpărarea
acestuia la o valoare reziduală stabilită prin contract sau există posibilitatea reînnoirii contractului
- d.p.d.v. economic, angajamentele de credit-leasing sunt considerate datorii pe termen mediu şi lung
- d.p.d.v. financiar, chiar dacă este un contract oneros, acest credit prezintă avantajul, în raport cu
creditele obişnuite, că este flexibil în utilizare, oferindu-i întreprinderii posibilitatea de a dispune de
capital fix, beneficiind în acelaşi timp şi de un tratament fiscal favorabil
2.3. Capitaluri împrumutate pe termen scurt.
Aceste credite sunt acordate de obicei pe perioade de maxim 1 an şi sunt destinate finanţării operaţiilor
curente de exploatare, facilitând aprovizionarea cu capital circulant şi reprezentând componente pe
termen scurt a asigurării echilibrului financiar global al firmei.
În structura acestor credite se regăsesc: creditele furnizor şi diferite creanţe şi credite bancare.
AMORTIZAREA
Amortizarea este un proces financiar de recuperare treptată a valorii activelor imobilizate consumate în
procesul economic sau numai ca urmare a deţinerii lor în patrimoniu şi de constituire, prin acumularea
acestor valori, a unui fond de amortizare destinat înlocuirii activelor imobilizate atunci când exprimă
durata de viaţa economică a acestora, sau când ating limite de uzură fizică şi morală.
CONDIŢIILE AMORTIZĂRII
Amortizarea se desfăşoară în timp, în principiu pe întreaga perioadă de la intrarea în patrimoniu
a activelor imobilizate şi până la casarea acestora. În cazul activelor materiale imobilizate amortizarea
are drept fundament deprecierea acestora în procesul funcţionării sau nefuncţionării lor.
Când durata de utilizare este mai mică decât durata de viaţa economică se ţine seamă şi de valoarea
reziduală; care poate avea valori însemnate şi care majorează sursele de finanţare pentru înlocuire. În
cazul împrumuturilor are loc un proces de amortizare financiară, care reprezintă rambursarea treptată a
creditelor conform angajamentelor asumate.
Procesul de amortizare conduce la reducerea valorii unor posturi din activul sau pasivul
bilanţului; în cazul imobilizărilor materiale este vorba de reducerea valorii unor conturi de activ, în
timp ce în cazul împrumuturilor, amortizarea acestora are drept efect micşorarea valorii conturilor de
pasiv care reflectă datorii ale întreprinderii. Sistemul de amortizare se bazează pe faptul că orice activ
material imobilizat are o durată de viaţă maximă la capătul căreia valoarea de exploatare este egală cu
zero. Pot fi amortizate activele care se consumă progresiv, în mai multe exerciţii financiare, cum este
cazul clădirilor, construcţiilor, utilajelor, mijloacelor de transport etc.

Amortizarea anuală trebuie să acopere deprecierea suferită, fără a subevalua sau supraevalua
mărimea acesteia. Toate întreprinderile au libertatea de a-şi alege metoda de amortizare care
corespunde cel mai bine specificului activelor materiale şi modului de utilizare.
Uzura fizică privată sub aspect tehnic nu poate fi un criteriu suficient pentru determinarea
duratei de funcţionare a activelor materiale imobilizate şi a momentului scoaterii lor definitive din
funcţiune; pentru aceasta este necesar să avem în vedere şi factorul economic, ştiut fiind ca menţinerea
în funcţiune a unui activ pe o perioadă de timp prea îndelungată în raport cu caracteristicile sale,
presupune totdeauna cheltuieli suplimentare cu întreţinerea şi reparaţiile care la un moment dat, îl pot
face nerentabil.
Alături de uzarea fizică activele materiale imobilizate sunt supuse de regulă unui puternic
proces de uzură morală care influenţează atât asupra valorii cât şi asupra duratei de funcţionare a
activelor respective. Fondul de amortizare ce se constituie trebuie să exprime în convarsitoarea lui
majoritate valoarea transferată, ca urmare a uzării fizice, iar pierderile generale de uzură morală trebuie
reduse la maximum.
Uzarea în ambele forme reprezintă procesul de pierdere treptată a valorii de întrebuinţare şi
respectiv a valorii activelor uzate prin crearea treptată a unei fond de amortizare pe seama cotelor de
amortizare incluse în preţul de cost al producţiei şi recuperate odată cu vânzarea produselor. În
procesul folosirii activelor imobilizate materiale partea din valoarea acestora care se recuperează prin
intermediul vânzării producţiei creşte continuu, constituindu-se în fondul de amortizare iar partea care
rămâne fixată _ scade mereu până în momentul scoaterii lor din funcţiune.
Antrenarea imobilizărilor corporale în procesele economice desfăşurate în cadrul întreprinderii duce la
deprecierea acestora:
- Ireversibilă (amortizare)
- Reversibilă (ajustări pentru depreciere)
Din punct de vedere financiar, amortizarea este o sursă de autofinanţare a capitalului imobilizat care se
constituie, chiar şi în cazul în care întreprinderea nu realizează profit, prin prelevarea asupra
rezultatului. Amortizarea este deci o componentă esenţială a capacităţii de autofinanţare (CAF).
În România, sunt permise următoarele metode de calcul a amortizării:
liniară
accelerată
degresivă
PROVIZIOANE

Provizioanele îndeplinesc rolul unor rezerve care generează, însă, anumite cheltuieli şi care
influenţează negativ rezultatul financiar al perioadei de raportare. Provizioanele reprezintă cote părţi
din rezultatele rezervate pentru a finanţa ulterior deprecierea reversibilă sau pierderea unui element de
activ, precum şi a unor cheltuieli care nu sunt încă efective, dar care sunt considerate probabile la
încheierea exerciţiului, sau exigibile în perioada următoare.
Provizioanele nu sunt “provizii financiare”, ele nefiind fonduri financiare suplimentare,
depozitate undeva, ci sunt simple convenţii contabile care împiedică distribuirea către acţionari a
anumitor sume din profitul firmei, pe principiul prudenţei. Ele nu presupun restricţii operaţionale în
ceea ce priveşte activitatea curentă a firmei, putându-se dispune de aceste sume în acest sens.
Contabil vorbind, provizioanele sunt instrumente de corelare a înregistrărilor din evidenţa contabilă cu
realitatea economică faptică.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt următoarele:
- Să aibă un obiect bine precizat
- Să răspundă principiilor bunei credinţe
- Pierderile sau cheltuielile pentru care se constituie să fie posibile sau sigure dar nedeterminate
Provizioanele pot fi de mai multe tipuri, în funcţie de diferite criterii de clasificare:

- Provizioane pentru litigii
- Pentru garanţii acordate clienţilor
- Pentru cheltuieli
- Pentru deprecierea activelor
- Pentru clienţii neîncasaţi
- Pentru garanţii
- Pentru ajustare la inflaţie etc
Provizioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită şi care la data
bilanţului este probabil să existe, sau este cert că vor exista, dar care sunt incerte în ceea ce priveşte
valoarea sau data la care vor apărea.
Provizioanele nu pot fi utilizate pentru ajustarea valorilor activelor.
Provizioanele nu pot depăşi din punct de vedere valoric sumele care sunt necesare stingerii obligaţiei
curente la data bilanţului.
Un provizion este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă.
Recunoaştere
Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care:
- O entitate are o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior;
- Este probabil ca o ieşire de resurse să fie necesară pentru a onora obligaţia
respectivă; şi
- Poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei.

Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, nu va fi recunoscut un provizion.
Deosebirea faţă de alte datorii.
Provizioanele se pot distinge de alte datorii, cum ar fi datoriile din credite comerciale sau cheltuielile
angajate, dar neplătite, datorită factorului de incertitudine legat de exigibilitatea sau valoarea
viitoarelor cheltuieli necesare stingerii datoriei. Spre deosebire de acestea:
a) datoriile din credite comerciale constituie obligaţii de plată a bunurilor sau serviciilor ce au fost
primite de la sau expediate de furnizori şi care au fost facturate, sau a căror plată a fost
convenită în mod oficial cu furnizorii; şi
b) cheltuielile angajate sunt obligaţiile de plată pentru bunuri şi servicii care au fost primite de la
sau expediate de furnizori, dar care nu au fost încă plătite, facturate sau nu s-a convenit oficial
asupra plăţii lor cu furnizorul, inclusiv salariile datorate angajaţilor (de exemplu, sumele
aferente concediului plătit). Deşi uneori este necesară o estimare a valorii sau exigibilităţii
acestor datorii, elementul de incertitudine este – în general – mult mai redus decât în cazul
provizioanelor.
Angajamentele entităţilor sunt prezentate, de regulă, ca parte a datoriilor rezultate din credite
comerciale sau din alte activităţi, în timp ce provizioanele sunt raportate separat.
O obligaţie curentă este o obligaţie legală sau implicită.
În înţelesul prezentelor reglementări:
a) o obligaţie legală este obligaţia care rezultă:
- Dintr-un contract (în mod explicit sau implicit);
- Din legislaţie; sau
- Din alt efect al legii;
B) o obligaţie implicită (de exemplu, obligaţia prin care o entitate se angajează să efectueze plăţi
compensatorii personalului disponibilizat) este obligaţia care rezultă din acţiunile unei entităţi în
cazul în care:
- Prin stabilirea unei practici anterioare, prin politica scrisă a firmei sau dintr-o declaraţie suficient
de specifică, entitatea a indicat partenerilor săi că îşi asumă anumite responsabilităţi; şi
- Ca rezultat, entitatea a indus partenerilor ideea că îşi va onora acele responsabilităţi.
Nu se recunosc provizioane pentru pierderile viitoare din exploatare.
Se vor recunoaşte ca provizioane doar acele obligaţii generate de evenimente anterioare care sunt
independente de acţiunile viitoare ale entităţii (de exemplu, modul de desfăşurare a activităţii în
viitor). Exemple de astfel de obligaţii sunt amenzile sau costurile de eliminare a efectelor negative,
produse mediului, pedepsite de lege, ambele generând ieşiri de resurse care încorporează beneficii
economice, indiferent de acţiunile viitoare ale entităţii. Similar, o entitate recunoaşte un provizion

pentru costurile de închidere a unei instalaţii petroliere, cu condiţia că respectiva entitate să

remedieze daunele produse deja.
Spre deosebire de această situaţie, o entitate poate intenţiona sau poate avea nevoie, datorită
presiunilor de ordin comercial sau a cerinţelor de ordin legal, să efectueze cheltuieli pentru a putea
acţiona într-un anumit mod (de exemplu, prin instalarea de filtre pentru fum într-un anumit tip de
fabrică). Deoarece entitatea poate evita cheltuielile viitoare prin diverse acţiuni, de exemplu, prin
modificarea procedeului de fabricaţie, ea nu are o obligaţie curentă aferentă acelei cheltuieli
viitoare şi, deci, nu va recunoaşte niciun provizion.
Pentru ce se constituie provizioane?
Provizioanele se constituie pentru elemente cum sunt:
A) litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte;
B) cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli
privind garanţia acordată clienţilor;
C) acţiunile de restructurare;
D) pensii şi obligaţii similare;
E) dezafectare imobilizări corporale şi alte acţiuni similare legate de acestea
F) impozite;
G) prime ce urmează a se acorda personalului din profitul realizat, potrivit prevederilor
legale sau contractuale; şi
H) alte provizioane.
Provizioanele pentru pensii se referă la sumele ce vor fi plătite de entitate după ce angajaţii au
părăsit entitatea. Valoarea provizioanelor pentru pensii se stabileşte de către specialişti în domeniu. La
determinarea lor se ţine seama de vârsta, vechimea în muncă şi rotaţia personalului în cadrul entităţii.
Provizioanele pentru pensii se recunosc pe parcursul perioadei de muncă rămase până la pensie, atunci
când există certitudinea achitării lor într-operioada previzibilă de timp.
Provizioanele pentru impozite se constituie pentru sumele viitoare de plată datorate bugetului de stat,
în condiţiile în care sumele respective nu sunt reflectate ca datorie în relaţia cu statul.
Aceste provizioane pot fi constituite, de exemplu, pentru: diferenţe de impozite rezultate din operaţiuni
de control nefinalizate; impozite pentru care entitatea are deschise procese în instanţă; rezerve din
facilităţi fiscale sau alte rezerve pentru care în legislaţia fiscală există prevederi referitoare la
impozitarea acestora, precum şi în alte situaţii care pot genera datorii sub forma impozitului pe profit.
Provizioanele prezentate în bilanţ la “Alte provizioane” include provizioane constituite pentru:
- Beneficiile plătite angajaţilor pentru terminarea contractului de muncă, ca rezultat al
deciziei unei entităţi de a încheia contractul unui angajat înainte de data normală de
pensionare sau al deciziei unui angajat de a accepta în mod voluntar plecarea în
şomaj, în schimbul acelor beneficii;
- Alte beneficii pe care entitatea urmează să le plătească angajaţilor sau persoanelor

dependente de aceştia, care nu sunt legate de restructurare sau pensii;
- Cheltuielile legate de protecţia mediului înconjurător, pentru: protejarea aerului;
gestiunea apelor uzate; gestiunea deşeurilor, protejarea solului, a apelor subterane şi a
apelor de suprafaţă; protejarea biodiversităţii şi a peisajului; alte activităţi de
protejare a mediului înconjurător;
- Obligaţii asumate în comun cu o terţă parte etc.
Provizioanele incluse la “Alte provizioane” trebuie descrise în notele explicative, dacă acestea sunt
semnificative.
Acolo unde efectul valorii-timp a banilor este semnificativ, valoarea provizionului reprezintă valoarea
actualizată a cheltuielilor estimate a fi necesare pentru stingerea obligaţiei. În acest caz, actualizarea
provizioanelor se face întrucât, datorită valorii-timp a banilor, provizioanele aferente unor ieşiri de
resurse care apar la scurt timp de la data bilanţului sunt mult mai oneroase decât cele aferente unor
ieşiri de resurse de aceeaşi valoare, dar care apar mai târziu.
Actualizarea provizioanelor se efectuează, de regulă, de către persoane specializate. Rata de actualizare
utilizată reflectă evaluările curente pe piaţa ale valorii-timp a banilor şi ale riscurilor specifice datoriei.
Surse proprii de finanţare a unei afaceri.
Fondurile proprii ale întreprinderii au în general un dublu rol: pe de o parte finanţează o parte din
valoarea investiţiilor iar pe de altă parte servesc drept garanţie creditorilor întreprinderii care
finanţează cealaltă parte a investiţiei.
1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri
Avantajul esenţial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat. Cele mai obişnuite surse de
finanţare proprie la iniţierea unei afaceri sunt următoarele:
- Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri este format din economiile
personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală, întreprinzătorul trebuie să aibă cel puţin jumătate
din fondurile necesare iniţierii afacerii. Dacă el nu va risca, cu atât mai mult nu vor risca nici alţi
investitori. De asemenea, împrumutul unei părţi mai mari decât jumătatea capitalului necesar îi va
afecta în mare parte afacerea.
- Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai întâi la prietenii cei mai buni
şi la rudele care doresc să investească în afacere. El trebuie insă să-şi prezinte şansa de reuşită cu
sinceritate pentru că în caz de eşec să nu-şi îndepărteze rudele şi prietenii. Dacă va trata aceste
împrumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea relaţiilor prieteneşti şi familiale.
- Partenerii. Întreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi mări baza financiară necesară iniţierii
afacerii. Înainte de a încheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia în considerare impactul renunţării
parţiale la controlul afacerii şi la obţinerea unei părţi din profit.
2. Finanţarea internă
Principalele surse proprii de finanţare sunt: autofinanţarea, cesiunea activelor, creşterile de capital şi
alte surse care pot fi assimilate fondurilor proprii.
2.1. Definirea şi importanţa finanţării interne
Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exerciţiului
contabil încheiat şi este cea mai eficientă soluţie de finanţare a nevoilor permanente.
Ca sursă internă de finanţare, autofinanţarea are o importanţă deosebită în asigurarea autonomiei
financiare. Formarea de fonduri prin autofinanţare apare în condiţiile în care întreprinderea obţine
venituri din activitatea sa care să acopere toate cheltuielile şi, totodată, să degajeze şi un profit din care
o parte să fie utilizată pentru sporirea activelor imobilizate şi a activelor de exploatare.
2.2. Componentele autofinanţării
Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanţarea, denumită uzual şi autofinanţarea
totală sau brută este formată din autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea netă.
Resursele pe baza cărora se înfăptuieşte autofinanţarea de menţinere sunt formate îndeosebi pe
seama amortizării activelor corporale ce corespund pierderii reale din valoarea acestora şi pe seama
provizioanelor constituite pentru creşterile de preţuri. Aceste resurse reprezintă sume la dispoziţia
întreprinderii din care pot fi realizate cheltuieli aferente menţinerii patrimoniului dobândit.
Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se formează resursele proprii
ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o creştere a
patrimoniului. Autofinanţarea netă se constituie din beneficiile puse în rezervă (beneficiile care rămân
după prelevarea impozitului şi remunerarea asociaţilor sau acţionarilor, precum şi participarea
salariaţilor la profit), precum şi din partea din fondul de amortizare care depăşeşte deprecierea reală a
elementelor de imobilizări. Utilizarea acestor resurse conduce nemijlocit la creşterea patrimoniului,
respective a bogăţiei proprietarilor.
2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare
Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori externi şi interni,
cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piaţa financiară sau constrângeri juridice
diverse, politica dusă de bănci faţă de creditarea întreprinderilor, costul creditelor, gradul de
rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere economică ale întreprinderilor.
Sub aspectul fiscalităţii se poate vorbi despre o relaţie de tipul fiscalitate mare – autofinanţare ridicată
şi invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare incită întreprinderea să procedeze la
capitalizarea unei părţi din profit, cât mai mare cu putinţă, găsind în această destinaţie condiţii mai
lejere de impunere.

Constrângerile privind accesul pe piaţa financiară se referă la faptul că societăţile necotate la bursă nu
pot apela la piaţa financiară pentru procurarea fondurilor necesare creşterii economice şi în consecinţă
rămâne alternativa creditului bancar, a autofinanţării sau a creşterii de capital prin fonduri proprii
externe.
Constrângerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a distribui dividende sau de a
reinvesti profitul obţinut.
2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării
În economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje, dintre care enumerăm:

- Constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că întreprinderile întâmpină greutăţi în
anumite situaţii conjuncturale incolectarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi monetară;
- Libertatea de acţiune a întreprinderii este apărată în sensul căasigură independenţa sau autonomia în
gestionare faţă de acţionari, faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care exercită un
control riguros pentru a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu împrumut.
PASIVE STABILE
Dimensionarea prin metoda analitică sau sintetică a stocurilor de valori de exploatare necesare
desfăşurării continue a activităţii curente, de exploatare a întreprinderii, în condiţii de utilizare
judicioasă a capitalurilor băneşti constituite din surse interne sau din afară, este o etapă hotărâtoare în
aprecierea necesarului de capitaluri pentru ciclul de exploatare (NFRE).
Însă, NFRE are în vedere în cadrul activelor de exploatare nu numai plasamentele de capitaluri în
stocuri ci şi în alte elemente de active circulante. Astfel, o parte a capitalurilor este imobilizată în
creanţe faţă de terţi evidenţiate fie în contul “Clienţi”, pe bază de facturi de expediere a produselor sau
de executare a lucrărilor, prestare a serviciilor, fie în efecte comerciale de primit, respectiv efecte
comerciale acceptate de întreprindere, titluri care reflectă politica de credit comercial acordat de
întreprindere. Dacă, creanţele faţă de debitorii întreprinderii sunt, în general, imobilizări ineficiente de
capital, fiind expresia pagubelor şi daunelor aduse întreprinderii, o parte a lor pot avea un oarecare
caracter de permanentă. Astfel de debite provin din echipamentul de lucru, cotă parte de suportabilitate
cuvenită salariaţilor fiind virată, de regulă în rate, pe un anumit interval de timp.
De asemenea, întreprinderea înregistrează imobilizări de capitaluri în cursul perioadei (lunii) şi din
decontări neîncheiate cu bugetul statului. Este vorba, în principal, de taxa pe valoarea adăugată
deductibilă înregistrată în facturile de aprovizionare a materiilor prime şi materialelor consumabile de
la furnizori.

Totodată, NFRE ia în calcul şi pasivele de exploatare, reflectate în datorii minime şi permanente

(stabile) ale întreprinderii faţă de terţi (alţi agenţi economici, salariaţii proprii, bugetul statului şi
bugetul asigurărilor sociale) amânate la plată faţă de momentul datorării, datorită sistemului de
decontare a plăţilor practicat în economie sau a termenelor fixe de plată legiferate prin acte normative
adoptate de puterea legislativă sau executivă a ţării. În mod concret, pasivele stabile provin din modul
de plată a salariilor, asigurărilor şi protecţiei sociale aferente, a impozitului pe profit şi taxei pe
valoarea adăugată colectată în facturile de expediere a produselor sau a facturilor de lucrări şi servicii
prestate clienţilor, a decontărilor prin plăti planificate pentru consumurile de energie electrică, energie
termică, apa, gaze naturale când aceste consumuri sunt însemnate, toate aceste datorii fiind cu termene
fixe de plată stabilite prin convenţii, contracte sau acte normative.
De asemenea, pasivele stabilite provin şi din obligaţii cu termene aleatoare de plată, şi anume: datorii
faţă de furnizori pentru aprovizionări, din modul de preliminare a fondurilor pentru plata concediilor
de odihnă la întreprinderile cu producţie sezonieră, în special, din modul de preliminare în costuri a
fondurilor pentru efectuarea reparaţiilor capitale sau din modul de primire şi cheltuire a garanţiilor
pentru efectuarea reparaţiilor la bunurile de folosinţă îndelungată în perioada de garanţie în contul
furnizorului. Dacă întreprinderea utilizează titlurile de credit pentru plata obligaţiilor faţă de furnizori,
pasivele stabile din aprovizionări reflectă creditul comercial primit de întreprindere.
În funcţie de caracterul termenelor de plată a obligaţiilor, fixe sau întâmplătoare, determinarea
pasivelor stabile se face prin două metode:
- Pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice;
- Pasive stabile determinate direct pe elemente de datorii.
Deci nevoia de fond de rulment de exploatare, NFRE se determină, astfel:
NFRE=Ae-Pe
În care:
Ae = active de exploatare, respective plasamentele de capitaluri în stocuri de materii prime, producţie
neterminată, produse finite precum şi în creanţe faţă de terţi (creditul comercial acordat clienţilor, TVA
deductibilă);
Pe = pasive de exploatare (pasive stabile).
Determinarea NFRE se poate face fie direct în forma valorică sau în zile din cifră de afaceri.
Determinarea NFRE în forma valorică, de pildă, se poate realiza într-un model simplificat în care
plasamentele se efectuează în stocuri şi creanţe iar obligaţiile se concretizează în datorii faţă de
furnizori, salariaţi, bugetul asigurărilor sociale şi bugetul statului pentru TVA.
Credite bancare pe termen mediu şi lung
Credite bancare pe termen mediu şi lung se acordă de obicei pentrufinanţarea proiectelor de investiţii
care vizează modernizarea sau dezvoltareacapacităţilor existente, extinderea obiectului de activitate,
precum şi pentru achiziţia pachetelor de acţiuni ale altor societăţi sau finanţarea investiţiilor necesare
dezvoltăriiacestora. Aceste credite se acordă din sursele proprii ale băncilor, dar şi din surse
definanţare externă, caz în care solicitanţii de credit trebuie să îndeplinească o serie decondiţii
suplimentare, impuse de instituţiile financiare internaţionale, în concordanţăcu scopurile urmărite de
acestea, cu domeniile de activitate sau zonele geografice încare îşi desfăşoară activitatea. Rambursarea
acestor credite se face în rate, egale sau inegale, a căror frecvenţăeste stabilită la acordarea creditului
(lunar, trimestrial, semestrial, anual etc.), înfuncţie de destinaţia creditului şi capacitatea de rambursare
rezultată din analizafinanciară a întreprinderii. În vederea accesării acestor fonduri pe termen mediu
saulung, pe lângă condiţiile prezentate, întreprinderile trebuie să mai prezinte băncii un plan de afaceri
şi/sau un studiu de fezabilitate al proiectului de investiţii ce se solicităa fi finanţat, din care să rezulte
eficienţa acestuia, precum şi capacitatea de rambursarea creditului solicitat.
Îndatorarea pe termen mediu şi lung se realizează prin următoarele instrumente:
- Creditul bancar pe termen mediu şi lung;

- Creditul obligatar;
- Leasingul.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung
Acest tip de credit, se acordă, de regulă, de către băncile comerciale pentru un interval de timp cuprins
între (1 - 5 ani) cel mediu şi peste 5 ani, dar nu mai mult de 25 ani cel pe termen lung, pe baza unor
garanţii temeinice şi a unei documentaţii tehnico-economice bine fundamentate.
Astfel, nevoile de finanţare a investiţiei (creditul pe termen mediu şi lung) se manifestă cu prilejul
realizării unui program de investiţii pentru fiecare proiect care implică finanţarea bancară şi se
constituie un dosar al cererii de creditare.
Analiza nevoii de finanţare se face în cadrul unui plan de finanţare care cuprinde nevoile şi sursele
pentru anii următori. Nevoile de finanţare sunt sprijinite pe credite de mărime şi durată adaptate
caracteristicilor şi structurii financiare a firmei. Creditele bancare nu finanţează, în principiu, niciodată
100% proiectele de investiţii. Firma contribuie şi cu alte surse: autofinanţare, împrumuturi obligatare,
aportul acţionarilor, etc.
Garanţia este "plasa de siguranţă" a creditorului, în cazul în care debitorul nu poate să îşi plătească
datoria în întregime şi la timp.
Există două tipuri principale de garanţie:
- Un drept constituit legal în favoarea creditorului privind unul sau mai multe active în posesia sau sub
controlul debitorului;
- Garanţie din partea unui terţ (girant sau garant) în favoarea debitorului, adică obligaţia legală din
partea garantului de a achita datoria creditorului, dacă debitorul nu se achită de datorie.
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă este cel puţin egală cu suma anuităţilor pe care le are
de rambursat împrumutatul, adică valoarea creditului obţinut plus dobânda aferentă.
Garanţiile ce pot fi acceptate de bancă se împart în două mari categorii:
- Garanţii reale care se prezintă sub formă:
- Ipotecii asupra unor:
- Bunuri imobile prin definiţie (clădiri, construcţii, terenuri, etc);
- Bunuri imobile prin destinaţie (instalaţii fixate în spaţiu, furnale, forje, cuptoare, etc)
Subvenţii
subvenţii: reprezintă acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a unităţii
patrimoniale şi se referaálaá: operaţii de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalităţi plătite, lipsuri la
inventar, donaţii şi subvenţii acordate, pierderi din debitori diverşi), operaţii de capital (valoarea
contabilă a imobilizărilor cedate) şi alte cheltuieli excepţionale.
subvenţii: Ordinul de plată pentru rezoreria statului (OPT) este un instrument de plată pentru
efectuarea de plăţi către şi de la Trezoreria Statului, care se supune prevederilor Băncii Naţionale a
României şi se utilizează de către utilizatori pentru plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii
datorate bugetului de stat, bugetul asig. Sociale de stat bugete locale, achitatea obligaţiilor către
furnizori şi creditori, virări de sume reprezentând transferuri şi subvenţii.
subvenţii: se determină ca raport între veniturile obţinute din operaţiuni care dau drept de deducere,
inclusiv subvenţiile legate direct de preţul acestora, la numărător, iar la numitor veniturile de la
numărător plus veniturile obţinute din operaţiuni care nu dau drept de deducere. În calculul prorata la
numitor se adaugă alocaţiile, subvenţiile sau alte sume primite de la bugetul de stat sau bugetele locale,
în scopul finanţării activităţii scutite fără drept de deducere sau care nu intră în sfera de aplicare a taxei
pe valoarea adăugată. Se exclud din calculul prorata veniturile financiare, dacă acestea sunt accesorii
activităţii principale. Nu se includ în calculul prorata serviciile efectuate de prestatori stabiliţi în
străinătate, astfel cum sunt definiţi la art 151 alin2 cof fiscal. Prorata se determină anual, situaţie în
care elementele prevăzute la numitor şi numărător sunt cumulate pentru întregul an fiscal. Prin
excepţie aceasta poate fi determinată lunar sau trimestrial, după caz, conform alin 13 cod fiscal,
situaţie în care elementele prevăzute la numitor şi numărător sunt cele efectiv realizare în cursul
fiecărei luni, respectiv trimestru.
Subvenţii: sume încasate de la bugetul statului, cu titlu nerambursabil, pentru a sprijini activitatea
curentă a societăţii comerciale. Ele se înregistrează ca venituri.
Subvenţii: surse atrase de la bugetul statului în scopul realizării unor obiective de investiţii de interes
naţional (drumuri, proceduri, baraje etc.)

Subvenţii: cuprind veniturile din vânzarea produselor, lucrărilor executate sau serviciilor prestate,
venituri din producţia stocată, venituri din producţia imobilizată, venituri din subvenţii de exploatare,
alte venituri din exploatare
Subvenţiile se împart în două categorii:
- Subvenţiile aferente activelor; şi
- Subvenţiile aferente veniturilor.
Subvenţiile guvernamentale, împrumuturile nerambursabile cu caracter de subvenţii, alte sume
primite cu caracter de subvenţii se evidenţiază distinct în cadrul subvenţiilor.
Conform definiţiei prevăzute la punctul 234 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-
a, parte componentă a Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene aprobate prin
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3.055/2009, subvenţiile aferente activelor reprezintă
subvenţii pentru acordarea cărora principala condiţie este ca entitatea beneficiară să cumpere, să
construiască sau să achiziţioneze active imobilizate.
Subvenţiile aferente veniturilor cuprind toate subvenţiile, altele decât cele pentru active.
În cadrul subvenţiilor se recunosc şi donaţiile pentru investiţii, precum şi plusurile la inventar de natura
imobilizărilor corporale şi necorporale.
Subvenţiile primite sau de primit de către entitate se înregistrează în contabilitate în conturi distincte.
Recunoaşterea la venituri a subvenţiilor se realizează pe o bază sistematică, pe parcursul perioadelor
corespunzătoare cheltuielilor aferente pe care aceste subvenţii urmează să le compenseze.
În cazul în care într-o perioadă se încasează subvenţii aferente unor cheltuieli care nu au fost încă
efectuate, subvenţiile primite nu reprezintă venituri ale acelei perioade curente.
De multe ori se întâmplă ca în cadrul contractelor de acordare a finanţărilor nerambursabile să se
prevadă ca datoriile în valută aferente anumitor obiective sau lucrări finanţate din subvenţii să fie
achitate direct de către autorităţile care gestionează fondurile, din sumele reprezentând acele subvenţii,
fără ca aceste sume să tranziteze conturile entităţii.
Entitatea în contul căreia este acordată subvenţia are obligaţia de a înregistra în contabilitate atât
datoria în valută, cât şi creanţa din subvenţii corespunzătoare.
În această situaţie, soldurile existente la sfârşitul lunii, atât în conturile ce reflectă datoriile faţă de
furnizori, cât şi creanţele din subvenţii în valută se evaluează, astfel încât veniturile şi cheltuielile
financiare aferente să nu influenţeze rezultatul acelei luni, respectiv perioade.
În toate cazurile se va urmări ca modul de contabilizare a operaţiunilor să respecte clauzele cuprinse în
contractele încheiate şi legislaţia în vigoare.
În cazul achiziţiilor în valută, sau a datoriilor exprimate în lei, a căror decontare se face în funcţie de
cursul unei valute, finanţate din sume nerambursabile, decontate de operatorii economici, în calitate de
beneficiari ai acestor fonduri, diferenţele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, se decontează cu
instituţia finanţatoare dacă există clauze în acest sens, cuprinse în contractele încheiate, sau prevederi
în actele normative aplicabile.
Diferenţele respective se înregistrează în conturi de debitori diverşi sau creditori diverşi, în relaţie cu
alte venituri financiare, respectiv alte cheltuieli financiare, după caz.
Subvenţiile nu se înregistrează direct în conturile de capital şi rezerve.
În contabilitate, subvenţiile se înregistrează ca subvenţii pentru investiţii şi se recunosc în bilanţ ca
venit amânat. Venitul amânat se înregistrează în contul de profit şi pierdere pe măsura înregistrării
cheltuielilor cu amortizarea sau la casarea ori cedarea activelor.
În cazul în care se constată neîndeplinirea condiţiilor totale sau parţiale a condiţiilor ataşate primirii
unei subvenţii se poate solicita entităţii restituirea acesteia integrală sau parţială.
Înregistrarea în contabilitate a restituirii se face prin reducerea soldului venitului amânat cu suma
rambursabilă iar în măsura în care aceasta depăşeşte soldul venitului amânat se recunoaşte imediat o
cheltuială.
FINANŢĂRILE NERAMBURSABILE
În cazul acestor fonduri trebuie întocmite anumite proceduri de lucru (care sunt obligatorii conform
contractului de finanţare): procedura de contabilitate, procedura de autorizare plăţi, procedura de
efectuare plăţi, procedura pentru depunerea cererii de rambursare etc.
Înregistrările se efectuează în conformitate cu acestea.
Definiţii:
- Managerul de proiect, este responsabil pentru aplicarea procedurii privind Contabilitatea
proiectului.
- Responsabilul financiar urmăreşte, verifică şi confirmă punerea în practică a prevederilor prezentei
proceduri.
- Contabilul va avea responsabilitatea pentru înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea şi
păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială şi rezultatele obţinute, controlul operaţiunilor
patrimoniale efectuate şi al procedeelor de prelucrare utilizate.
În acest sens, Contabilul:
- Are obligaţia să respecte legislaţia în vigoare în domeniul contabilităţii, în ceea ce priveşte derularea
proiectului;
- Va asigura corespondenţa dintre cheltuielile declarate, înregistrările contabile şi documentele suport
aferente Cererilor de Rambursare;
- Va permite reprezentanţilor OI şi/sau AM să realizeze misiuni de verificare a contabilităţii, punând la
dispoziţie toate documentele care au legătură cu proiectul;
- Ţine evidenţa contabilă pe conturi analitice pentru fiecare tip de contract (servicii, lucrări) şi resurse
de finanţare;
- Are obligaţia să ţină o evidenţă strictă a prefinantarii primite, utilizării şi restituirii acesteia;
- Va ţine distinct evidenţa cheltuielilor eligibile faţă de evidenţa contabilă a altor cheltuieli decât cele
eligibile, aferente proiectului;
- Înregistrează în evidenţă contabilă distinctă titlurile de creanţă aferente investiţiei financiare prin
proiect, precum şi a majorărilor de întârziere şi a accesoriilor aferente acestora;
- Are obligaţia să aducă la cunoştinţa AM şi/sau OI titlurile de creanţă legate de proiect în termen de
maxim 5 zile lucrătoare după constituirea lor ca urmare a misiunilor de control a altor organe abilitate;
- Are obligaţia că documentele proprii înregistrate în contabilitate să fie identificabile, verificabile, şi
să fie susţinute de acte şi documente justificative originale corespunzătoare.
CONTABILITATEA
UIP solicită deschiderea de analitice distincte în balanţă pentru activităţile Proiectului. Astfel se
vor crea analitice pentru fiecare obiectiv de investiţie finanţat şi pentru fiecare sursă de finanţare.
Activitatea de înregistrare propriu zisă în contabilitate presupune:
- Verificarea documentelor care stau la baza înregistrării în contabilitate, respectiv
tipurile de documente justificative care pot face obiectul unor operaţiuni financiare
derulate de unitate din fondurile reprezentând finanţarea europeană, cofinanţare
naţională, în conformitate cu prevederile legale în vigoare:
- State de plată, situaţia recapitulativă lunară a salariilor;
- Facturi fiscale;
- Chitanţe;
- Note de intrare şi recepţie pentru materialele şi obiectele de inventar care intră în
magazie;
- Bonuri de consum de materiale pentru materialele care se dau la consum;
- Bonuri de predare, transfer, restituire pentru obiectele de inventar care se dau în
folosinţă;
- Procese verbale de punere în funcţiune a mijloacelor fixe;
- Ordine de plată care atestă plata salariilor şi a contribuţiilor la buget a facturilor
fiscale etc.;
- Certificate de origine pentru bunurile achiziţionate;
- Copii de pe contracte şi eventualele acte adiţionale la acestea;
Înregistrările contabile sunt prezentate în Anexa II.
Înregistrarea prefinantarii în cazul în care s-a solicitat acest lucru:
445/analitic FEDR = 472/analitic prefinantare din FEDR
445/analitic BS = 472/analitic prefinantare din Bugetul de stat
Pentru încasarea sumei aferente prefinantarii Beneficiarul va transmite la AM dosarul Cererii de
prefinantare care va cuprinde:

Contractul de finanţare încheiat între AM şi Beneficiar;
Contractul de furnizare de bunuri, lucrări încheiat între Beneficiar şi un operator economic;
Cererea de Prefinantare în original.
Dosarul Cererii de Prefinantare se va întocmi în 2 exemplare, originalul va fi transmis la AM însoţit de
Fişa de control a documentului. AM verifica cererea de prefinantare, iar beneficiarul va primi fondurile
aferente prefinantarii în termen maxim de 55 zile calendaristice de la depunerea dosarului. AM poate
cere clarificări suplimentare de la beneficiar printr-o scrisoare de informaţii suplimentare în care este
trecut termenul maxim de transmitere a informaţiilor şi clarificărilor. După finalizarea verificării AM
va notifica Autoritatea de Certificare şi Plata (ACP) pentru efectuarea plăţii către beneficiar.
Încasarea prefinatarii în contul de disponibil în lei la Trezorerie.
5121/prefinantare = %
445/analitic FEDR
445/analitic BS
Plăţi. Utilizarea prefinantarii, se face în conformitate cu OG 29/2007 şi Ordinul 911/2007. Beneficiarul
plăteşte avansuri sau alte cheltuieli eligibile conform prevederilor legale.
Plata avansului se face pe bază de factură emisă de contractor vizată de necesitate, realitate, legalitate
de către şeful UIP şi ofiţerul financiar prin aplicarea de ştampilă.
Factura va fi supusă CFP după care se face ordonanţarea plăţii de către conducătorul unităţii prin
aplicarea ştampilei şi bun de plată.
Expertul financiar contabil va întocmi ordinul de plată după care va fi semnat de persoanele cu drept
de semnătura şi se depune la Trezorerie.
Înregistrarea facturii de avans conform clauzei din contract din valoarea contractului.
% = 401/analitic operator economic
4092. FEDER - analitic
4092.BS – analytic
Plata avansului din prefinantare conform extras de cont, OP.
Data plăţii se consideră data efectuării transferului bancar din contul beneficiarului în contul
operatorului economic (contractor).
401/analitic operator economic = 5121/prefinantare
Înregistrarea cererii de rambursare a cheltuielilor pe baza documentelor (facturi)
La valoarea totală a cererii.
445/analitic FEDR = 472/FEDR
445/analitic BS = 472/BS
Rambursarea prefinantarii pe baza Dosarului Cererii de rambursare de __ % din valoarea cererii de
rambursare.
472/analitic prefinantare din FEDR = 445/FEDER

472/analitic prefinantare din Bugetul de stat = 445/Buget de stat
Încasarea sumei în trezorerie că diferenţa între valoarea Cererii de rambursare şi valoarea prefinantarii
reţinută.
5121/Trezorerie = 445/FEDR
5121/Trezorerie = 445/Buget de stat
Înregistrarea facturilor de prestări servicii de la furnizori.
628/pos = 401/analitic operator economic
462. TVA = 401/analitic operator economic
Capitalizarea acestor cheltuieli în valoarea proiectului până la încasarea sumelor cerute la rambursare.
332/pos = 712/pos
Plata furnizorilor de prestări servicii din trezorerie.
401/analitic operator economic = 5121/trezorerie
Înregistrarea cheltuielilor cu salariile aferente personalului UIP.
621/colaborator UIP = 401/colaboratori
401/colaboratori = 444/impozit reţinut colaboratori
Capitalizarea cheltuielilor cu salariile în proiect până la data încasării sumei cerute la rambursare:
332/pos = 712/pos
Înregistrarea cheltuielilor generale de administraţie aferente UIP.
605/UIP = 401/analitic operator economic
462/tva = 401/analitic operator economic (cu valoarea TVA aferent)
Capitalizarea cheltuielilor generale de administraţie până la încasarea sumelor din cererea de
rambursare.
332/pos = 712/pos
Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor la momentul încasării:
472/FEDR = 7582/POS
472/BS = 7582/POS
712/POS = 332/POS
‘‘‘‘‘‘‘‘‘‘‘‘‘‘

Surse Propii Şi Străine În Finanţare Unei Afaceri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Surse Propii Şi Străine În Finanţare Unei Afaceri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colegiul Economic “Hermes” Petroşani

ATESTAT PENTRU CERTIFICAREA

Specializarea: Tehnician în achiziţii şi contractări

Prof. Coord.: Elev:

Huszar Otilia Ititesc Flavia Maria

SURSE PROPII ŞI STRĂINE

Colegiul Economic Hermes Petroşani 2

Capitolul 1:CAPITALUL ............................................................................................... 4

Colegiul Economic Hermes Petroşani 3

Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii şi împrumutate. Prin însumarea

Colegiul Economic Hermes Petroşani 4

Colegiul Economic Hermes Petroşani 5

1.2.Contribuţii sau surse interne

Colegiul Economic Hermes Petroşani 6

1.3. Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de

Colegiul Economic Hermes Petroşani 7

După efectuarea lansării noii emisiuni, capitalizarea bursieră devine:

În aceste condiţii, valoarea unei acţiuni va deveni:

Colegiul Economic Hermes Petroşani 8

Colegiul Economic Hermes Petroşani 10

Capitolul 2: Capitaluri împrumutate

2.1. Împrumuturile pe termen lung

Colegiul Economic Hermes Petroşani 11

În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni:

Deţinătorii acestui tip de obligaţiuni sunt avantajaţi prin aceea că au garantiarambursarii

Împrumuturi de la organisme publice specializate.

2.2. Împrumuturi pe termen mediu.

Pentru asigurarea echilibrului financiar al activităţii, întreprinderile trebuie să coreleze termenele de

Colegiul Economic Hermes Petroşani 14

2.3. Capitaluri împrumutate pe termen scurt.

Colegiul Economic Hermes Petroşani 16

Colegiul Economic Hermes Petroşani 17

Provizioanele pot fi de mai multe tipuri, în funcţie de diferite criterii de clasificare:

- Poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei.

Colegiul Economic Hermes Petroşani 19

pentru costurile de închidere a unei instalaţii petroliere, cu condiţia că respectiva entitate să

- Alte beneficii pe care entitatea urmează să le plătească angajaţilor sau persoanelor

2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare

Colegiul Economic Hermes Petroşani 22

2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării

În economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje, dintre care enumerăm:

Colegiul Economic Hermes Petroşani 23

Totodată, NFRE ia în calcul şi pasivele de exploatare, reflectate în datorii minime şi permanente

Îndatorarea pe termen mediu şi lung se realizează prin următoarele instrumente:

- Creditul bancar pe termen mediu şi lung;

Colegiul Economic Hermes Petroşani 26

prefinantare care va cuprinde:

472/analitic prefinantare din FEDR = 445/FEDER

Colegiul Economic Hermes Petroşani 31

S-ar putea să vă placă și