INSTITUŢIA PREFECTURII

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
(1923-1938).
PROIECŢII LEGISLATIVE

GYÖRKE Zoltán

GYÖRKE Zoltán
Doctorand, Institutul de Istorie „George Bariţiu”,
Academia Română, Filiala Cluj-Napoca, România
Tel.: 0040-364-148.743
E-mail: gyorkezoltan@yahoo.com
The Institution of the Prefect between
1923-1938. Legislative Projections

Abstract
Being an institution that was adopted following
the French administrative model, the institution
of the prefect represented during its existence a
means for the central government to impose its
policies at local level and at the same time to exert
a certain level of control on local authorities. This
article is an attempt to analyze the evolution of the
institution especially between the years 1923-1938,
with a brief survey on the period before the First
World War. A major challenge that was facing
Romanian society, political class and administration
was the unification of the three different types of
administration that resulted in the country following
the First World War: the one existing in the Old
Kingdom, the one existing in Transylvania and
the one existing in Basarabia. After the Law for
administrative unification (1925), the legislation
related to the Romanian administrative system Revista Transilvană
changed very often and so does the power that de Ştiinţe Administrative
was given to the prefects. 3 (27)/2010, pp. 79-96

79
1. Introducere
Problema tratării instituţiei prefecturii, precum şi a funcţiei de prefect din punct
de vedere legislativ, obligă la o aplecare asupra întregului sistem administrativ,
central şi local, în special atunci când analiza se referă la perioada interbelică sau
anii de dinaintea primului război mondial. Acest lucru este determinat de însuşi
statutul atribuit funcţiei de prefect în acea perioadă, epocă în care regăsim prefectul
cu atribuţii centraliste excesive ori având un rol mai degrabă formal.
Perioada studiată se remarcă tocmai prin căutări îndelungi şi dezbateri aprinse
între specialişti ai dreptului, politicieni, deseori situaţi pe poziţii adverse în ceea ce
priveşte construcţia unui model administrativ modern şi eficace.
Necesitatea unificării administrative a noului stat modern creat la 1918 a fost
unanim acceptată de către elitele politice şi intelectuale ale vremii. Cu toate acestea,
încercările adeseori politicianiste ale guvernelor ce s-au succedat de a câştiga şi
conserva puterea politică prin reprezentanţi din administraţie, aleşi sau numiţi, a
dus de-a lungul a peste două decenii, la perpetue schimbări legislative, la adoptarea
unor legi administrative noi, afectându-se astfel şi rolul prefectului.

2. Reglementări privind instituţia prefecturii

Domnitorul, regele, apoi guvernele au acordat în istorie o importanţă deosebită
reprezentantului propriu în teritoriu, atenţie specifică şi legitimă unei perioade de
organizare administrativă de tip centralist. Statutul prefectului, de-a lungul timpului
şi până astăzi, parcurge reglementări diferite în ceea ce priveşte atribuţiile acestuia,
conferindu-i puteri diferite, de la un rol cu competenţe restrânse până la cel de
şef al judeţului. Cu mici excepţii, el reprezintă interesele mai degrabă politice şi
electorale ale guvernului centralist, îndreptate spre câştigarea şi conservarea puterii
politice de către partidul aflat la guvernare, fiind astfel „încărcat” inclusiv cu mijloace
coercitive îndreptate împotriva autorităţilor locale alese, concomitent cu începuturile
construcţiei autonomiei locale. Trebuie remarcat şi faptul că instituţia prefecturii are
un rol important în construcţia unei administraţii moderne, în special prin urmărirea
aplicării legilor şi regulamentelor, dar şi prin exercitarea competenţelor legate de
asigurarea ordinii publice sau supravegherea serviciilor publice judeţene şi comunale.
Ne vom limita aici la studierea intervalului 1923-1938, întrucât aceasta corespunde
perioadei în care au fost adoptate şi s-au aflat în vigoare principalele legi administrative
(1925, 1929, 1936 şi 1938).
Legea pentru organizarea comunelor urbane din iulie 1894 şi legea pentru organizarea
comunelor rurale şi administraţia plăşilor din mai 1904, cu modificările şi completările
ulterioare, au constituit cadrul general de funcţionare a administraţiei vechiului Regat
(Peter, 1938, p. 201).
În principatele medievale, Ţara Românească şi Moldova, Domnitorul exercita
puterea în teritoriu prin demnitari numiţi de el, având în principal atribuţii legate de
colectarea taxelor şi a impozitelor, de apărare, de supraveghere a drumurilor (Sora,
2009, p. 180). În secolul al XIX-lea, în lipsa unei legi speciale privind atribuţiile

80
prefecţilor, acestea sunt stabilite de miniştri şi constau în obligaţii privind menţinerea
ordinii publice, prevenirea şi combaterea calamităţilor naturale, tutela administrativă,
sănătate publică şi altele (Sora, 2009, p. 182). Denumirea de „prefect” apare pentru
prima oară la începutul anilor 1860 şi este astfel utilizată în actele oficiale, în presă,
în limbajul curent, pînă în anul 1949 (Sora, 2009, p. 188). Tot în acei ani găsim pentru
prima oară utilizat termenul de subprefect, ca principal agent al puterii centrale în
teritoriu, dar care devine în 1901 revizor comunal, iar din 1908 administrator de
plasă (Sora, 2009, p. 189).
Regulamentul Organic intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1
ianuarie 1832 în Moldova, desfiinţează funcţiile administrative teritoriale (marele ban
al Craiovei, marele vornic, marele logofăt). Astfel, începând cu anul 1831, judeţele din
Ţara Românească sunt conduse de cârmuitori de judeţ numiţi de Domn şi subordonaţi
Ministrului Trebilor Dinlăuntru, respectiv din anul 1832, ţinuturile Moldovei sunt
conduse de ispravnici-administratori (Nistor, 2000, p. 77, pp. 80-81). Regulamentul
Organic introduce şi o oarecare separaţie a puterilor, ispravnicul fiind înlocuit cu un
cârmuitor, însărcinat doar cu atribuţii executive (Pretorian, 1892, p. 73).
Prefectul, sub această denumire, apare după Unirea din 1859 a Principatelor
Române atât în legea comunală din 1 aprilie 1864, cât şi în legea pentru înfiinţarea
consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864, fiind comisar al guvernului pe lângă consiliul
judeţean, iar după 1892 (Lege pentru organizarea autorităţilor administraţiei exterioare
dependente de Ministerul de Interne şi fixarea circumscripţiilor administrative) i se
încredinţează administrarea afacerilor generale ale statului în judeţ. Conform legii
judeţene, prefectul este comisar al guvernului pe lângă consiliu şi executor al deciziilor
acestuia, numit de puterea centrală. Prefectul conduce comitetul permanent (format
din consilieri judeţeni) cu atribuţii largi, cu excepţia problemelor bugetare sau de
numire a funcţionarilor. Prefectul asistă la şedinţele consiliului judeţean, poate ataca
cu recurs hotărârile ilegale ale consiliului judeţean sau cele adoptate „împotriva
interesului judeţului”. Plăşile, unităţi administrativ-teritoriale formate din mai multe
comune, erau administrate de subprefecţi. Conform profesorului Anibal Teodorescu,
marele jurist al epocii, numeroasele modificări aduse legilor din 1864 nu au schimbat
„înfăţişarea” generală a administraţiei locale. Totuşi, prin efectul legii din 31 martie
1872, prefectul nu mai este preşedintele comisiei permanente, noul preşedinte este un
consilier judeţean numit de Domn, iar legea din 1 martie 1883 stabileşte că prefectul
nu mai execută deciziile consiliului judeţean şi ale comisiei permanente, trebuind
doar să le „dea tot concursul”. Odată cu adoptarea legii din 31 mai 1894, prefectul
redevine organul executiv al hotărârilor consiliului judeţean şi ale delegaţiei judeţene.
Prin legea din 1 mai 1904 pentru organizarea comunelor rurale şi administraţiunea
plăşilor, subprefectul devine inspector comunal, iar apoi administrator de plasă (1908),
având atribuţii pur administrative: publicarea şi executarea legilor, supravegherea şi
controlul actelor comunale, inspectarea şi sprijinirea activităţii primarilor, delegaţilor
săteşti, notarilor (Teodorescu, 1935, pp. 325-330).
Legile din 1864 au fost înlocuite mai târziu de alte legi de organizare comunală
(1874, 1887, 1904, 1908), judeţeană (1872, 1886, 1887, 1892) şi de legi speciale pentru

81
plăşi (1903 şi 1908, V. Lascăr respectiv I.C. Brătianu), fiind redactate şi o serie de
proiecte legislative (1865 – generalul Florescu, 1866 – Ioan Ghica, 1878 – Gh. Vernescu,
1885 – N. Fleva, 1888 – T. Rosetti, 1890 – generalul Manu, 1899 – Gh. Cantacuzino,
1900 – C. Olănescu) (Gherman, 1932, p. 5).
Începând din 1892, prefectul este „primul agent al puterii executive în district, el
reprezintă pe ministru şi pe rege” în fapt el fiind reprezentantul tuturor miniştrilor ale
căror dispoziţii trebuia să le execute (Pretorian, 1892, p. 72). Prin legea din 1 noiembrie
1892 instituţia prefectului era bine delimitată. Astfel „în capul fiecărui judeţ este
câte un prefect (...) numit prin decret regal, la recomandarea Ministrului de Interne”
şi „reprezintă puterea executivă în toată circumscripţiunea supusă administraţiunii
sale”. Joe Gherman, fostul prefect administrativ al judeţului Cluj, afirma în 1932 că
„toate tendinţele legiuirilor administrative din vechiul Regat au fost îndreptate spre
larga descentralizare şi autonomie a comunelor şi judeţelor” însă „prin legiuirile mai
noi s-a trecut la sistemul centralist” (Gherman, 1932, p. 5).
Primele legi de „statificare” administrativă în Transilvania sunt adoptate în anii
1886 (Legea XXII şi XXIII), 1891 (Legea XXXIII), 1901 (Legea XX) şi 1902 (Legea III)
(Gherman, 1932, p. 4). În Transilvania, până la 1918, atât comitatele, devenite ulterior
judeţe, cât şi oraşele cu drept de municipiu, având acelaşi rang, aveau în fruntea
administraţiei câte un comite suprem. Numit de rege la propunerea Ministrului de
Interne, comitele suprem avea drept de control asupra tuturor instituţiilor publice,
cu excepţia celor care reprezentau puterea judecătorească. Conducerea efectivă
însă a comitatului era însă atribuită vicecomitelui, funcţionar de carieră la fel ca şi
protonotarul, jurisconsultul, medicul primar, contabilul şef (Iancu, 1985, pp. 90-91).
Subdiviziunile comitatelor (cercurile pretoriale) erau administrate de protopretori şi
pretori. Legea maghiară XXII din 1886 încerca o oarecare delimitare între politic şi
executiv, comitele suprem în calitate de reprezentant al guvenului, exercitând doar
atribuţii de control al administraţiei comitatului (Nistor, 2000, p. 156). Referindu-
se la autonomia locală în Transilvania, Iulian Peter spunea: „Dacă ne mulţumim
să citim textele, observăm că administraţiile judeţene şi comunale se bucurau de o
largă autonomie, în special în domeniul economic. În realitate, această autonomie
era limitată prin puterile discreţionare acordate prefectului (ispán) şi reprezentanţilor
guvernului” (Peter, 1938, p. 202).
Până la 1868 căpităniile basarabene aveau în frunte prepoziţi districtuali însărcinaţi
inclusiv cu atribuţii judecătoreşti, apoi căpitani districtuali (Nistor, 2000, p. 112).
Judeţele basarabene în perioada 1880-1918 sunt conduse de isprăvnicii, organe
administrative colective, ale căror membri erau numiţi de guvernator la propunerea
nobilimii (Nistor, 2000, p. 108), organizarea administrativă fiind legiferată prin
Regulamentul zemstrelor din iunie 1890 şi Regulamentul pentru comunele urbane
din 1892 (Peter, 1938, p. 201).
Până la 1862 Bucovina nu a dispus de nici un organ legislativ propriu, legislaţia era
„emanaţia” Curţii de la Viena (Vişan, 2008, p. 11), iar după 1862 ducatul bucovinean
este condus de un guvernator numit direct de împărat, iar fiecare district de către

82
un prefect numit de guvernator (Vişan, 2008, pp. 26-27). Ulterior, Bucovina este
administrată pe baza Regulamentului comunal şi a Regulamentului electoral comunal
pentru ducatul Bucovinei, ambele făcând parte integrantă din legea din 28 august
1908 (Vişan, 2008, p. 34).
În perioada cuprinsă între Marea Unire şi până la adoptarea legii pentru unificare
administrativă din iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, fostele provincii sunt
conduse de autorităţi proprii, având competenţe partajate cu guvernul de la Bucureşti.
Astfel, în Transilvania serviciile publice au fost conduse de către Consiliul Dirigent:
„În mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite, însărcinăm cu
conducerea serviciilor publice (...) consiliul dirigent emanat din Adunarea Naţională
de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918” (Decret-lege din 11 decembrie
1918 pentru instituirea conducerii serviciilor publice în Transilvania).
În Basarabia şi Bucovina atribuţiile similare erau exercitate de către directorate
şi secretariate de servicii (Cernea, 1996, p. 254). În ziua semnării la 18/31 decembrie
1918 de către Regele Ferdinand şi primul ministru Ion I.C. Brătianu a decretului-lege
privind unirea Bucovinei cu România, a fost semnat şi decretul-lege privind aministraţia
Bucovinei (Vişan, 2008, p. 37). Un serviciu administrativ creat din secretariate de
serviciu pentru fiecare domeniu de activitate (interne, justiţie, finanţe, culte, industrie,
comerţ etc) urma să gestioneze administraţia fostei provincii, dar sub guvernarea
legilor în vigoare, noile reglementări urmând a fi adoptate doar la nevoie de către
autorităţile de la Bucureşti (Vişan, 2008, p. 37). Primii prefecţi români îi înlocuiesc
pe cei austrieci abia în aprilie 1920 (Vişan, 2008, p. 40).
Sfatul Ţării din Basarabia decide la 27 martie 1919 că vechile legi, ordonanţe,
regulamente şi statute legale anterioare Unirii, rămân în vigoare în mod provizoriu,
în interesul ordinii publice şi pentru a asigura continuitatea în drept (Guţan, 2005,
p. 246).
La fel, în Transilvania, conform dispoziţiilor decretului nr. I al Consiliului Dirigent
„legile, ordonanţele, regulamentele şi statutele legale de mai înainte, emanate înainte
de 18/31 octombrie 1918, rămân în interesul ordinei publice şi pentru a asigura
continuitatea de drept, până la altă dispoziţie, în vigoare în mod provizoriu, cu
excepţiunile cuprinse în acest decret, cum şi în alte decrete ce se vor da” (Decret
despre funcţionarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre
funţionari şi întrebuinţarea limbilor). Până la unificare administrativă, Consiliul
Dirigent „a fost condus de principiul continuităţii de drept şi al evoluţiunii” este
de părere profesorul de drept Titu Onişor (Onişor, 1937, p. 13). „Soluţia aceasta am
calificat-o drept cea mai potrivită atât intereselor Transilvaniei cât şi ale vechiului
regat. Se mai puteau imagina şi alte soluţiuni. Una era de a face <tabula rasa> peste
ceea ce existase şi de a păşi la crearea unui drept nou. Altă soluţie era de a extinde în
bloc toată legiuirea vechiului regat asupra teritoriilor unite” adaugă acesta (Onişor,
1937, p. 13). Deoarece spiritul şi tehnica juridică a legilor maghiare erau în general
de inspiraţie germanică, pe când cele din ale vechiului regat de inspiraţie franceză,
unificarea dreptului „nu trebuia să fie rezultatul unei intransigenţe pseudo-patriotice

83
care nu ar fi avut nimic comun cu adevăratele interese ale statului român întregit”
(Onişor, 1937, p. 14), părere susţinută şi de alţi specialişti în drept ai vremii. „A se
unifica regiuni cu organizare administrativă serios descentralizatoare cu regimuri
pentru care descentralizarea era şi este un deziderat, acest fapt constituie, evident, o
lucrare dificilă” (Gruia, 1926).
La 7 februarie 1919, Iuliu Maniu, preşedinte al Consiliul Dirigent şi şef al resortului
de interne, semnează un decret (Decret pentru statornicirea unor denumiri româneşti
în administraţie şi judeţe) prin care impune schimbarea doar a denumirilor instituţiilor
şi funcţiilor după modelul celor consacrate deja în vechiul Regat: comitat-judeţ,
cerc-plasă, comite suprem-prefect, vicecomite-subprefect, protonotar-primnotar,
vicenotar-notar, protopretor-primpretor şi altele.
Primii prefecţi sunt numiţi imediat după Marea Unire de către Consiliul Dirigent
la 29 decembrie 1918; până în ianuarie 1919 sunt numiţi prefecţii în 15 judeţe (Iancu,
1985, p. 128). Legile administrative maghiare fiind încă în vigoare în Transilvania,
Consiliul Dirigent numeşte noii prefecţi ai judeţelor, dar şi prefecţii oraşelor „cu drept
de municipii”. Astfel, Simion Tămaşiu este numit prefect al judeţului Cojocna (Cluj,
din anul 1926), iar Valentin Poruţiu, prefect al oraşului Cluj. Sfârşitul provizoratului
în fostele provincii se legiferează în aprilie1920, serviciile publice intră în subordinea
ministerelor şi se înfiinţează comisiile de unificare.
Soluţia pentru unificarea administrativă propusă de specialişti în drept şi politicieni
presupunea respectarea particularităţilor regionale şi aplicarea celor mai moderne
principii de organizare administrativă şi nu extinderea aplicării reglementărilor
existente în Vechiul Regat în fostele provincii (Teodorescu, 1990, p. 409.).
Profesorul Emanuel Guţan vorbeşte despre lentoarea adoptării unei legi
administrative unitare de către Parlamentul de la Bucureşti: „Convingerea lor că
sistemul lor administrativ este mai bun, mai descentralizator, a creat o serie de
blocaje care au făcut ca până la găsirea unei prime soluţii, în 1925, să se scurgă 7
ani, cu toate că toată lumea era de acord că unificarea administrativă reprezenta o
prioritate” (Guţan, 2005, p. 246). De cu totul altă părere era în epocă Titu Onişor:
„O unificare grăbită nu ar fi servit cu adevărat nici interesele vechiului Regat, nici
ale Transilvaniei. Enormele deosebiri jurdice din cele două teritorii ar fi dat loc, în
ipoteza unei unificări precipitate, la situaţiuni de drept dintre cele mai neechitabile.
Unificarea nu putea fi decât opera unei acţiuni bine gândite, eşalonată pe o perioadă
de timp mai îndelungat” (Onişor, 1937, p. 3).
La 14 iunie 1925 este publicată în Monitorul Oficial legea de unificare a
administraţiilor fostelor provincii cu cea a vechiului regat. De remarcat este faptul
că, deşi este „funcţionar politic”, pentru a fi numit prefect candidatul trebuie să
îndeplinească, întâi de toate, condiţiile generale cerute funcţionarilor publici: cetăţean
român, major, 21 de ani împliniţi, apt medical, să nu fi suferit condamnări, bărbaţii
să fi satisfăcut stagiul militar şi să se bucure de toate drepturile civile şi politice (Lege
pentru statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923, art. 5). În plus, dacă are
vârsta de cel puţin 30 de ani împliniţi şi posedă o diplomă a unei şcoli superioare,

84
la propunerea ministrului de interne, poate fi numit în această funcţie de Rege prin
decret regal (art. 33). Funcţia de prefect este incompatibilă cu exercitarea oricărei
alte funcţii publice sau private (art. 331), decât cu aprobarea unui cosiliu superior
administrativ, for aflat în coordonarea ministrului de interne. Prefectul beneficiază
însă, cel puţin formal, de o reală stabilitate în funcţie, neputând fi revocat decât
motivat, pentru „abateri grave de serviciu” (art. 350). Conform articolului 11 al legii,
„prefectul este capul administraţiei judeţene, execută toate hotărârile consiliului şi
ale delegaţiei permanente judeţene şi, împreună cu aceasta, controlează administraţia
judeţului, precum şi aceea a comunelor din judeţ, afară de municipii”. Prefectul este
reprezentantul puterii centrale în întreg judeţul. El îşi exercită atribuţiile fie direct,
fie prin subprefect, pretori, poliţişti şi notari, împreună cu care sunt „datori să-şi dea
concursul” şi pentru executarea hotărârilor consiliilor comunale şi judeţene, precum
şi ale delegaţiilor permanente (art. 14).
Un atribut important şi care a adus numeroase critici, este dreptul prefectului de a
anula scrutinul organizat pentru alegerea primarului în comunele rurale sau urbane
nereşedintă sau pentru alegerea delegaţiei permanente, dacă a constatat încălcarea
procedurilor (art. 33). Pentru aceasta, legea impune într-adevăr obligativitatea obţinerii
avizului delegaţiei permanente, însă tocmai prefectul este preşedintele delegaţiei
permanente (art. 139), un organism având caracterul unui consiliu judeţean restrâns şi
care îşi desfăşoară activitatea în prefectură. De altfel, delegaţia permanentă este tocmai
organismul care supraveghează administraţia serviciilor judeţene, supraveghează,
controlează şi îndrumă adminstraţia comunelor din judeţ cu excepţia municipiilor
(art. 144), la solicitarea prefectului în calitatea sa de „cap al administraţiunii judeţene”.
Mai mult, membrii de drept ai delegaţiei fiind în acelaşi timp şi funcţionari, prefectul
avea asupra lor drept de numire, destituire sau sancţionare.
În privinţa exercitării autonomiei locale de către autorităţile alese, prefectul joacă
un rol atât preventiv, cât şi de asigurare a respectării legilor. Astfel, poate lua cuvântul
la şedinŢele deliberativelor locale sau judeţene pentru a preîntâmpina adoptarea
hotărârilor contrare intereselor generale sau care ar aduce atingere ordinii de stat (art.
37), dizolvă de îndată şedintele convocate ilegal (art. 40 şi 129) şi anulează ordonanţele
considerate contrare ordinii de stat, legilor şi regulamentelor de administraţie publică
(art. 62). Actele prefectului de anulare a hotărârilor consiliilor comunale pot fi atacate de
câtre cei lezaţi, doar prin sesizarea ministrului de interne, un drept, considerăm, inutil.
Prefectul poate dizolva consiliile locale ale comunelor rurale şi urbane nereşedinţe de
judeţ, cu avizul Delegaţiei permanente şi cu drept de contestaţie la Ministerul de Interne
în cazul în care, consiliul „compromite cu rea credinţă interesele administraţiunii ce
i s-a încredinţat” (art. 273 şi 274); formulare vagă, ce permite o interpretare abuzivă.
„Nici o garanţie pentru stabilitatea acestor organe ale administraţiei locale, guvernele
le schimbă la fiecare venire” susţinea reputatul jurist Paul Negulescu (Negulescu,
1929, p. 167).
Prefectul este şeful poliţiei judeţene, ordonă organelor poliţieneşti şi jandarmeriei
măsuri pentru prevenirea delictelor şi se îngrijeşte de menţinerea ordinii şi siguranţei

85
publice (art. 338). Convoacă în conferinţă la reşedinţa fiecărei plăşi, cel puţin de
2 ori pe an, autorităţile locale (primarii, notarii şi ceilalţi funcţionari din plasă) şi
responsabilii serviciilor administrative din judeţ (administratorul financiar, consilierul
agricol, medicul şi veterinarul primar al judeţului, revizorul şcolar, şefii autorităţilor
bisericeşti din judeţ, inginerul şef al judeţului) pentru discutarea problemelor de
interes local şi o mai bună aplicare a legilor (art. 343). La finele fiecărui an prefectul
adresează ministrului de interne şi publică un raport amănunţit asupra stării generale
financiare, economice, culturale şi administrative a judeţului şi a comunelor din judeţ
(art. 334). Împreună cu delegaţia permanentă, prefectul numeşte, înaintează, revocă
şi aplică pedepse disciplinare funcţionarilor judeţului, conform legii (art. 334). De
asemenea, prefectul recomandă ministrului de interne candidatul pentru funcţia de
subprefect (art. 353).
Parcurgând dispoziţiile legii, este lesne de observat că instituţia prefecturii nu este în
anul 1926 o entitate organizatorică distinctă, cu organigramă, personal şi buget propriu.
Serviciile administraţiei judeţene (administrativ, financiar şi contabilitate, statistic,
tehnic, sanitar, veterinar, al învăţământului), funcţionarii judeţeni (administrativi,
de specialitate) formează administraţia judeţeană (art. 149 şi 150) cu sprijinul căreia
prefectul „execută hotărârile consiliului judeţean” (art. 333). El are la dispoziţia sa
directă doar cabinetul prefectului, format din unul sau doi funcţionari administrativi
numiţi de ministrul de interne (art. 349). Faptul că salariile prefecţilor, subprefecţilor,
pretorilor şi notarilor se asigură prin bugetul de stat (art. 386) distinge statutul acestora
de reprezentanţi ai puterii centrale faţă de cel al funcţionarilor judeţeni. Văzând
condiţiile de recrutare a subprefectului, găsim o funcţie mai puţin politizată, chiar
dacă procedura de numire este identică cu cea pentru prefectul judeţului. Pentru a fi
numit în această funcţiune, candidatul, pe lângă celelalte condiţii cerute funcţionarilor
publici, trebuie să fie licenţiat în drept sau „diplomat” al şcolii speciale de pregătire
profesională şi să fi ocupat cel puţin 5 ani funcţia de administrator de plasă sau
subprefect (art. 353). Subprefectul este şeful poliţiei judiciare şi îl înlocuieşte pe prefect
ori de câte ori este necesar (art. 354). Plăşile, circumscripţii formate din mai multe
comune, sunt conduse de pretori, agenţi ai puterii centrale în plăşi şi subordonaţi
direct prefectului (art. 356). Pentru a putea fi numit de ministrul de interne, pretorul,
pe lângă celelalte condiţii cerute funcţionarilor publici, trebuie să fie diplomat al şcolii
de pregătire profesională administrativă sau să fi lucrat cinci ani ca notar cu titlu
academic (art. 361), urmând să îndrume, supravegheze şi controleze administraţia
comunelor din plasă (art. 364).
O vie dezbatere a avut loc de-a lungul vremii şi în jurul oportunităţii coabitării în
fruntea judeţului a doi „prefecţi”. Unul „administrativ”, care să gestioneze administraţia
judeţeană (autoritate aleasă, preşedinte al consiliului judeţean sau al delegaţiei
permanete judeţene, dar sub condiţia îndeplinirii unor criterii profesionale), şi prefectul
politic (numit de Rege), cu atribuţii exclusiv de reprezentare a guvernului în teritoriu.
O altă variantă susţinută a fost cea a unui sistem administrativ cu un singur prefect,
dar care să cumuleze cele două competenţe. Jean H. Vermeulen încearcă o definire a

86
celor două funcţii: „Prefectul politic este acel organ reprezentând autoritatea centrală
în judeţ şi numit de guvern, în majoritatea cazurilor de Ministerul de Interne. Prefectul
administrativ este funcţionarul de carieră recrutat potrivit anumitor dispoziţii legale,
servind drept chezăşie de pregătire profesională, care se află în mod permanent în
fruntea judeţului pentru deservirea intereselor sale de ordin local” (Vermeulen, 1927,
p. 82). Profesorul Jean Vermeulen pledează pentru menţinerea sistemului cu doi
prefecţi, unul administrativ şi unul politic, dar cu atribuţii clar delimitate. Prefectul
politic stabilit de legea din 1925 este reprezentantul puterii centrale, dar şi şeful
administraţiei judeţene, existând astfel premisele unui interes pentru executarea
deciziilor guvernului în detrimentul intereselor judeţului, susţine Vermeulen. O viziune
similară găsim şi la profesorul Paul Negulescu : „Nu mai trebuie să existe confuzie
de atribuţiuni în ce priveşte pe funcţionarii conducători, atât în administraţiunile
comunale şi judeţene, unde găsim şi pe prefect şi pe primar reprezentând şi interesele
locale şi interesele generale, ei fiind reprezentanţi atât ai judeţului sau ai comunei,
cât şi ai Statului. Prefectul, agent al puterii centrale, funcţionar politic şi amovibil, nu
poate fi un bun reprezentant al intereselor judeţului, pe care le sacrifică intereselor
guvernului, precum şi ordinelor ce primeşte de la centru” (Negulescu, 1929, p. 177).
Referindu-se la capul judeţului, improriu numit „prefect”, Jean Vermeulen enumeră
şi el câteva beneficii ale „prefectului administrativ”: stabilitate în funcţie, ales de
cetăţeni, deci prezumtiv mai bun cunoscător al problemelor locale decât cel numit
de la centru, pregătire profesională, atribuţii clar definite (Vermeulen, 1927, p. 82).
Conform art. 333 din legea unificării administrative, prefectul participă la şedinţele
consiliului judeţean în dubla sa calitate, limitându-se astfel autonomia unui organ
ales al autonomiei locale. În baza art. 334 din lege, prefectul dispune de putere
discreţionară asupra carierelor funcţionarilor judeţeni, din nou o interferenţă a
puterii centrale, chiar dacă acestă competenţă este exercitată „împreună cu delegaţia
permanentă” (Vermeulen, 1927, p. 85). Conform art. 28, prefectul se pronunţă şi asupra
unor posibile incompatibilităţi, sau „nedemnităţi” ale unor consilieri locali aleşi,
atribuţie ce afectează principiile autonomiei locale trebuind exercitată de instanţele
de contencios administrativ (Vermeulen, 1927, p. 87).
Ideea doctrinară a introducerii unui prefect administrativ pe lângă cel politic a
fost respinsă mai mult pe considerente de ordin tehnic decât politic, este de părere
profesorul de drept Jean Vermeulen (Vermeulen, 1927, p. 83). O părere contrară are
aici profesorul Manuel Guţan. „Modelul francez al dublei funcţionalităţi nu putea
să nu convină unui regim obsedat de asigurarea siguranţei şi unităţii naţionale prin
centralizare administrativă” consideră acesta (Guţan, 2005, pp. 258-259). Profesorul
de drept al universităţii clujene, Romul Boilă, rudă prin alianţă a lui Iuliu Maniu sub
guvernarea căruia se va adopta o nouă lege administrativă, a fost de asemenea extrem de
critic la adresa legii unificării administrative. „Afară de faptul că a introdus organizaţia
unitară în administraţia locală, n-a fost aptă să realizeze nici unul din principiile pe
care se întemeia” consideră acesta (Boilă, 1929, p. 5). Ministrul şi prefectul „aprobă,
suspendează şi execută toate” fiind vorba astfel despre o pseudo-autonomie, este de
părere profesorul Romul Boilă (Boilă, 1929, p. 6).

87
 Practicienii vremii critică la rândul lor fondul legii din 1925. Iulian Peter, fost
inspector general administrativ, consideră că legea este un „produs hibrid al feluritelor
concepţiuni care au denumit în diversele provincii, concepţiuni care nu s-au contopit
într-o doctrină unică” rezultând „un regim administrativ eterogen, complicat, inaplicabil
în litera lui” (Peter, 1938, p. 201).
La câteva luni de la adoptarea legii pentru unificare administrativă, teritoriul
României este împărţit în 68 de judeţe prin decret regal, iar la propunerea prefecţilor,
Ion. I.C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de interne, decide
împărţirea judeţelor în plăşi, începând din octombrie 1925.
Anul 1927 aduce o reglementare unitară a salarizării bugetare prin adoptarea
legii generale de armonizare a retribuţiilor bugetare. Legea introduce 37 de tipuri de
retribuţie; în afara retribuţiei de bază funcţionarii publici beneficiau şi de „suplimente
de familie şi de localitate”. Suplimentele de localitate se acordau pentru o „egalizare
relativă a condiţiilor de viaţă ale funcţionarilor” care îşi desfăşurau activitatea în mediul
urban. Legea stabileşte tipurile de retribuţie şi valorile corespunzătoare acestora,
prefectul beneficiind de o retribuţie de 1.300 lei lunar aur la fel ca un subdirector
general I din ministere, profesorul universitar 1.200 lei lunar aur, subprefectul 950
lei lunar aur, iar medicul primar de judeţ de un venit de 775 lei lunar aur.
Legea administrativă adoptată sub guvernarea naţional-ţărănistă intră în vigoare la 2
august 1929. Condiţiile de numire în funcţia de prefect sunt aceleaşi cu cele prevăzute
în legea din 1925 (vârstă, studii), dar se lărgeşte baza de recrutare, putând fi numiţi
prefecţi şi foştii deputaţi sau senatori care au îndeplinit cel puţin 3 mandate, fără alte
condiţii suplimentare (art. 269). Legiuitorul elimină de această dată excepţia din legea
unificării administrative ca prefectul să poată exercita concomitent profesii liberale
sau funcţii în societăţi comerciale (art. 270). Începând cu anul 1929, prefectul nu mai
beneficiază de stabilitate în funcţie, „poate fi înlocuit de către Ministerul de Interne ori
când va crede necesar” (art. 284). Ca „delegat” al autorităţii centrale, prefectul judeţului
reprezintă guvernul şi puterea executivă şi „stă în legătură” cu fiecare minister prin
directoratul ministerial (organism intermediar nou creat) şi prin serviciile ministeriale
locale (art. 272). Şi după 1929, prefectul exercită controlul şi supravegherea tuturor
autorităţilor administraţiei locale din judeţ (art. 273), este şeful poliţiei judeţene, dă
ordine tuturor organelor poliţieneşti şi jandarmeriei care sunt obligate să le execute de
îndată (art. 272), îşi dă concursul pentru ducerea la îndeplinire a deciziilor executorii
ale consiliului judeţean şi delegaţiei consiliului judeţean (art. 275). Se menţine şi
obligativitatea prefectului de a adresa la finele fiecărui an Ministerului de Interne,
prin directorul ministerial, un raport amănunţit asupra stării generale financiare,
economice, culturale şi administrative a judeţului şi a comunelor din judeţ (art.
279). Administraţia judeţului este acum încredinţată consiliului judeţean, delegaţiei
consiliului judetean şi preşedintelui consiliului judeţean (art. 195). Prefectul poate
suspenda „pe răspunderea proprie” şedinta consiliului judeţean pentru depăşirea
competenţei sau dacă dezbaterile pun în pericol siguranţa statului (art. 221). Prefectul
nu mai este preşedintele delegaţiei permanente şi are competenţe asupra carierei

88
funcţionarilor judeţeni doar împreună cu consiliul judeţean, fiindu-i păstrat doar dreptul
de a ataca hotărârile delegaţiei permanente pe care le consideră ilegale sau contrare
interesului general (art. 246). Preşedintele delegaţiei judeţene, consilier judeţean ori
din afara acestuia, este ales de membrii delegaţiei judeţene şi confirmat în funcţie
de directorul ministerial (art. 247). Condiţiile de ocupare a funcţiei de preşedinte al
delegaţiei permanente, aşa numitul „prefect administrativ”, deşi fac parte din textul
legii (licenţă în drept, vechime în administraţie) nu sunt obligatorii dacă directorul
ministerial consideră astfel (art. 248). Preşedintele delegaţiei permanente este şeful
administraţiei judeţene, dar execută şi ordinele directorului ministerial (art. 249).
Separarea acestor atribuţii instituie şi o responsabilizare a politicienilor locali aleşi,
în speţă a preşedintelui Consiliului Judeţean, în privinţa cheltuirii banului public.
Dacă în 1928, întreţinerea automobilului de serviciu al prefectului unui judeţ costa
350.000 lei, în 1930, în acelaşi judeţ, costul întreţinerii a două automobile (prefect şi
preşedinte al delegaţiei permanente) s-a redus la 181.000 lei (Gherman, 1932, p. 8).
Prefectul conduce comisia administrativă, instituţie nou creată, formată din
preşedintele delegaţiei judeţene, primarul reşedinţei de judeţ, prim-procurorul,
protoiereul celui mai numeros cult, medicul şef, revizorul şcolar, inginerul, arhitectul
judeţului, pentru a pune de acord „toate ramurile administraţiunii” (art. 267 şi 268). Se
desfiinţează pretura ca nivel intermediar ceea ce v-a conduce la „un exod al cetăţenilor
la Prefect sau la Ministrul de Interne” (Gherman, 1932, p. 8).
În baza art. 292 din legea pentru organizarea administraţiei locale, începând cu
anul 1930, judeţele ţării se repartizează în 7 centre de administraţie şi inspecţie locală
numite directorate ministeriale locale. Directoratele exercită atribuţii delegate de
ministrul de interne. Directorul ministerial local este reprezentantul guvernului în
regiune, are în subordine prefecţii acestor judeţe şi este şeful poliţiei din aceste judeţe
(art. 198). Comitetul local de revizuire, compus din magistraţi şi funcţionari numiţi de
ministere, exercită tutela administrativă asupra judeţului şi a municipiilor, iar delegaţia
consiliului judeţean asupra comunelor rurale şi urbane (art. 323). Prefectul are unul
sau mai mulţi funcţionari administrativi la dispoziţia sa, după cum stabilişte directorul
ministerial local, care formează cabinetul prefectului (art. 283). Sunt menţinute
circumscripţiile teritoriale numite plăşi, conduse de prim-pretori ca reprezentanţi
al prefectului, ofiţeri de poliţie administrativă, organe de supraveghere şi control a
administraţiei rurale. Se desfiinţează însă funcţia de subprefect, iar prim-pretorii vor
fi numiţi de Ministerul de Interne, dar la propunerea directorului ministerial şi nu
a prefectului (art. 285). Se constituie în acelaşi an şi o comisie centrală formată din
secretarul general al Consiliului de Miniştrii şi câte 2 reprezentanţi ai ministerelor,
cu atribuţii privind cariera funcţionarilor, o parte din aceste atribuţii aflate până la
acea dată în sarcina prefecţilor.
Din ianuarie 1930, Prefecturile de judeţ fac parte din serviciile administraţiei
exterioare ale Ministerului de Interne (Regulament pentru organizarea ministerului
de interne din 25 ianuarie 1930, art. 2 şi art. 3.), dar „prefecţii de judeţ şi funcţionarii
administrativi care formează cabinetul prefectului, prim-pretorii, pretorii şi secretarii

89
de plăşi, vor avea atribuţiunile şi vor funcţiona în conformitate cu dispoziţiunile legii
pentru organizarea administraţiunii locale”. Se confimă astfel menţinerea atribuţiilor
prefectului ca funcţionar de stat, stabilite prin legea din 1929. Regulamentul stabileşte
numărul funcţionarilor precum şi categoriile de funcţii din administraţia exterioară
Ministerului de Interne: prefecturi (prefect, 1 şef birou clasa II, 1 impiegat, 1 dactilograf)
şi plăşi (prim-pretor, 1 secretar de plasă).
Legea pentru organizarea administraţiei locale, suferă de-a lungul a numai 5 ani
11 modificări (Legea din 31 decembrie 1929, Legea din 4 ianuarie 1930, Legea din 6
iulie 1930, Legea din 6 iulie 1930, Legea din 29 ianuarie 1931, Legea din 15 iulie 1931,
Legea din 21 septembrie 1932, Legea din 20 aprilie 1933, Legea din 14 aprilie 1933,
Legea din 3 noiembrie 1933, Legea din 18 martie 1934), iar în iulie 1931 legiuitorul
iniţiază adoptarea unei noi legi administrative.
„Până la întocmirea unei noi legi administrative şi pentru a putea răspunde
nevoilor de economie şi ordine administrativă” se dizolvă toate consiliile comunale
şi se înlocuiesc cu comisii interimare, prefectul va putea decide dizolvarea, în mod
excepţional şi pentru motivul de „rea administraţie sau rea gospodărie” şi va decide
asupra regrupării satelor conform legii administrative din 1925. Prefectul judeţului
este de drept preşedintele delegaţiei judeţene sau al comisiei interimare judeţene şi va
fi ajutat de un funcţionar administrativ delegat de minister, ca director de prefectură.
Se desfiinţează directoratele ministeriale locale şi se înlocuiesc cu inspectorate
generale de control şi îndrumare. Notarii vor fi numiţi de prefect. Prefectul aprobă
bugetele comunelor rurale şi propune inspectorului general administrativ regional
bugetul comunelor urbane.
În septembrie 1932, prefectul este însărcinat cu o activitate nouă, să decidă
asupra grupării „centrelor naturale de populaţie’’ în comune rurale, în funcţie de
situaţia geografică, numărul populaţiei şi veniturile necesare constituirii şi susţinerii
administraţiilor locale.
După luna mai 1933, consiliile locale şi judete nu mai pot fi dizolvate de prefect,
respectiv Ministerul de Interne, pentru rea administraţie, repunându-se astfel în
vigoare dispoziţiile Legii din 3 august 1929.
În 1934, Legea din 1929 suferă din nou modificări, candidatul pentru funcţia de
prefect trebuie să aibă vârsta de minim 30 de ani şi titlu academic, cu excepţia celor
care au ocupat anterior această funcţie sau cea de directori în ministere, inspectori
generali sau ofiţeri superiori activi. Prefectul numeşte membrii de drept ai consiliului
comunei rurale (art. 4), instalează consiliul judeţean şi consiliile locale alese, numeşte
membrii comisiilor interimare pentru comunele urbane nereşedinţe de judeţ şi
comunele rurale (art. 20 şi 21), aprobă bugetele comunelor rurale şi ale comunelor
urbane nereşedinţe (art. 27).
Interesant este punctul de vedere exprimat tocmai de Institutul Regal de Ştiinţe
Administrative asupra oportunităţii păstrării calităţii de şef al administraţiei judeţene
a prefectului. „Este incontestabil că din punct de vedere doctrinar, separarea acestor
două categorii de interese este recomandabilă, dar în împrejurările actuale puterea

90
politică poate să considere oportună menţinerea vechiului sistem, care de altfel
există şi în Franţa” (Avizul Institutului Regal de Ştiinţe Administrative la proiectul
legii administraţiunii locale). În privinţa numeroaselor dizolvări abuzive de consilii
locale, secretarul general al Institutului Regal de Ştiinţe Administrative, profesorul
Paul Negulescu era în schimb extrem de categoric: „Asistăm după război la dizolvări
de consilii comunale şi judeţene făcute cu miile la fiecare schimbare de regim şi se
poate zice că administraţia locală se face mai mult de comisiuni interimare, adică de
funcţionari numiţi. De aceea, socotim că trebuie neapărat să se pună o sancţiune în
contra organelor administrative care pronunţă în mod arbitrar dizolvări şi revocări
de organe alese. (...) Numai cu o asemnea măsură severă s-ar putea ridica întrucâtva
prestigiul autorităţilor locale şi s-ar evita influenţa covârşitoare a politicianismului
în această viaţă locală, care ar trebui să fie pur gospodărească.”
Mai târziu, profesorul Paul Negulescu, într-un tratat de drept administrativ, este
şi mai vehement. „Politicienii noştri simt o adevărată voluptate de a nimici opera
antecesorilor lor; crezând că fac opere durabile, ei alcătuiesc legi în care nu ştii ce să
admiri mai întâi: necunoaşterea completă a problemelor pe care caută să le soluţioneze
legea sau inconştienţa cu care caută să lovească în nefericitul edificiu al Statului
nostru, distrugând orice idee de stabilitate” (Negulescu, 1934, p. 653). O altă cauză
a instabilităţii legislative este sesizată şi de fostul prefect administrativ al judeţului
Cluj, Joe Gherman. „Revista Administrativă a Asociaţiei Funcţionarilor Administrativi
din Ardeal a redactat trei anteproiecte de organizare administrativă: Administraţia
Română, Revista Notarilor din Ţară şi România Administrativă ... specialiştii care
au făcut administraţie austriacă, maghiară, rusească, română veche, sunt prea puţin
luaţi în considerare de către politicieni” (Gherman, 1932, p. 3).
Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929, poate fi considerată
o lege descentralizatoare, întrucât introduce o separare a intereselor generale de cele
locale, comitetele de revizuire preluând competenţa de a dizolva consiliile judeţene şi
comunale, iar tutela administrativă devine jurisdicţională (Negulescu, 1934, p. 620).
Din 27 martie 1936, România este guvernată din punct de vedere administrativ de
o nouă lege. Conform dispoziţiilor acesteia, Prefectul de judeţ se numeşte şi se revocă
prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne şi este subordonat direct
acestuia (art. 83). Pentru a fi numit, candidatul trebuie să aibă vârsta de cel puţin 30
de ani, titlu academic de licenţiat sau doctor, cu excepţia foştilor ofiţeri superiori.
Prefectul nu poate exercita nici o altă funcţie publică sau privată, nu poate face parte
ca administrator, membru sau censor din consiliile de administraţie ale societăţilor
civile, comerciale, cooperative sau bănci populare din judeţ (art. 116). El numeşte
primarul în cazul în care nu este ales din lipsă de voturi, dintre consilieri (art. 32),
iar potrivit competenţelor, poate anula ordonanţele primarului pe care le consideră
contrare ordinii de stat, legilor şi regulamentelor de administraţie publică (art. 61).
Prefectul convoacă sesiunile ordinare ale consiliului judeţean, participă obligatoriu
sau prin reprezentant la toate şedintele consiliului judeţean, şedintele având loc în
sediul prefecturii (art. 78), convoacă delegaţia judeţeană, participă obligatoriu sau

91
prin reprezentant la toate şedintele acesteia, „expune delegaţiei chestiunile puse pe
ordinea zilei” şi avizează soluţionarea lor, întocmeşte împreună cu delegaţia proiectul
de buget (art. 82). Prefectul este reprezentant al guvernului, calitate în care veghează la
aplicarea legilor şi regulamentelor, supraveghează activitatea instituţiilor de binefacere
şi asistenţă socială publice sau private, inspectează serviciile ministeriale cu excepţia
celor aflate în subordinea Ministerului Apărării şi Juştiţiei, raportează ministrului şi
propune măsuri de îmbunătăţire a acestor servicii, inspectează din punct de vedere
administrativ unităţile şcolare şi sanitare, este informat în prealabil cu privire la
efectuarea unor anchete în judeţ cu excepţia celor ce privesc Ministerul Apărării
şi Justiţiei (art. 84 şi 85). În calitatea sa de şef al administraţiei judeţene, numeşte,
sancţionează şi destituie funcţionarii din judeţ, poate amenda primarul sau ajutorul de
primar al comunei rurale sau urbane nereşedinţă, execută deciziile consiliului judeţean
şi ale delegaţiei judeţene, conduce serviciile administraţiei judeţene, este ordonator de
credite, reprezintă judeţul în justiţie (art. 86). Prefectul este preşedintele Consiliului
de Prefectură prin care asigură bunul mers al serviciilor judeţene, aplicarea actelor
normative emise de puterea centrală, împreună cu medicul sanitar uman, medicul
veterinar al judeţului, administratorii financiari, inginerul şef al judeţului, arhitectul
judeţului, revizorul şcolar şi directorul serviciului agricol judeţean (art. 91). În calitate
de şef al poliţiei şi jandarmeriei în judeţ, ordonă acţiuni specifice (art. 93 şi 94).
Subprefectul, înlocuitorul de drept al prefectului, este funcţionar de stat, salariat
al Ministerului de Interne şi exercită în numele prefectului supravegherea serviciilor
judeţene, coordonează şi armonizează activitatea lor, asigură primirea şi repartizarea
corespondenţei, contrasemnează actele prefectului, legalizează copiile actelor eliberate.
Subprefectul este înlocuit de secretarul general al prefecturii, răspunde personal de
executarea acţiunilor de mobilizare şi exercită orice alte atribuţii delegate de prefect
(art. 97 şi 98), este recrutat dintre pretorii titraţi, este numit prin decret regal la
propunerea Ministerului de Interne. Directorii de prefectură pot fi numiţi subprefecţi
dacă sunt titraţi sau au fost ofiţeri activi cel puţin cu gradul de căpitan (art. 117).
Regulamentul de aplicare a legii administrative din 27 martie 1936 introduce
categorii de judeţe în funcţie de mijloacele financiare ale acestora şi relaţiile ierarhice
între serviciile şi birourile prefecturilor. Pe lângă serviciile de contencios administrativ,
financiar şi de contabilitate, administrativ, tehnic, sanitar, veterinar (art. 17),
organigramele prefecturilor integrează şi un nou birou, al „mobilizării şi organizării
naţiunii şi teritoriului”, în subordinea directă a prefectului sau a subprefectului, pentru
activităţi ce ţin de apărarea naţională, organizarea pe timp de război, mobilizare,
apărare pasivă (art. 51).
În ianuarie 1938, se dizolvă din nou toate consiliile rurale, urbane, municipale şi
judeţene, urmând a se organiza alegeri, iar cu începere din februarie 1938 şi „până la
adoptarea unei noi legi de organizare a administraţiei locale”, atribuţiile consiliilor
locale şi ale celor judeţene întră în comepetenţa primarilor, respectiv a prefecţilor,
situaţie nemaiîntâlnită până la acea dată (Decret-Lege pentru modificarea Legii
administrative din 17 februarie 1938).

92
 Prin legea din 1936 şi regulamentul ei de aplicare din februarie 1937 „s-a revenit,
în general la tradiţiile Vechiului Regat, dar unele tendinţe caracteristice administraţiei
transilvănene au fost menţinute” consideră Iulian Peter (Peter, 1938, p. 201).
Conform noii legi de organizare administrativă din 14 august 1938, prefectul,
reprezentantul guvernului şi al Ministerului de Interne în judeţ, funcţionar de carieră, se
numeşte prin decret regal, în urma raportului Ministerului de Interne. El se recrutează
dintre pretorii care au diplomă universitară, au urmat cursurile de pregătire universitară,
au o vechime de 6 ani ca pretor sau subprefect (art. 128). Pentru prima dată, cei ce
urmează a fi numiţi, trebuie să fie declaraţi admişi la un concurs organizat pentru
funcţia de prefect. De altfel, prefectul este cu funcţionar de carieră doar între 1938-1940
şi din anul 1943 până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. El este înlocuit de
pretor, propus de el (art. 97), nu poate ocupa nici o altă funcţie plătită din bugetul de
stat sau bugetele locale, nu poate exercita profesii liberale, nu poate fi administrator,
cenzor în societăţi comerciale, nu poate face comerţ, nu poate administra afaceri sau
averi ale celor ce „au interese cu funcţia de prefect” (art. 98). Este şeful ierarhic al
tuturor funcţionarilor exteriori ai Ministerului de Interne din judeţ, supraveghează
activitatea funcţionarilor şi serviciilor, controlează comunele rurale şi urbane, cu
excepţia municipiilor, convoacă şedinţe lunare pentru coordonarea activităţii cu
pretorii şi şefii serviciilor, răspunde de mobilizarea şi organizarea naţiunii şi teritoriului
pentru război, supraveghează şi controlează comunităţile religioase, ordonă acţiuni
poliţiei şi jandarmeriei, poate aplica sancţiuni funcţionarilor din subordine, inclusiv
primarului. Funcţia de subprefect se desfiinţează din nou.
Actele prefectului pot fi suspendate de rezidentul regal, dacă acesta le consideră
ilegale sau „date prin exces de putere”, acestuia adresându-i la sfârşitul fiecărui an şi
un raport privind situaţia generală economică, culturală, administrativă a judeţului
(art. 101). Cancelaria prefectului este compusă din şef de serviciu şi funcţionari în
număr stabilit de rezidentul regal, salarizaţi din bugetul ţinutului, judeţele pierzându-
şi calitatea de ordonatori de credite, neavând personalitate juridică (art. 102).

3. Concluzii
Aşadar, se distinge o caracteristică generală în legislaţia administrativă de dinainte de
Unire precum şi în legile din 1925, respectiv din 1936, în ceea ce priveşte reglementarea
instituţiei prefectului. Astfel, şef al administraţiei judeţene centralizate şi reprezentant
al guvernului în judeţ, prefectul, este în primul rând reprezentantul local al puterii
centrale. Şef ierarhic al tuturor funcţionarilor judeţeni, el administrează interesele
judeţene şi reprezintă judeţul în justiţie. Ca reprezentant al guvernului, este organ de
supraveghere şi control al serviciilor publice, a comunelor rurale şi urbane, dă ordine
poliţiei şi jandarmeriei (Bălan, 1997, p. 38). Legile din 1925 şi 1936 l-au considerat pe
prefect funcţionar politic. Prefectul trebuia să fie licenţiat sau să fie ofiţer superior, dar
trebuia să se bucure şi de încrederea guvernului, respectiv a Ministrului de Interne
fiind de fapt reprezentantul în judeţ al partidului politic aflat la guvernare şi astfel
„aducea cu sine în administraţia judeţului politica de partid” (Bălan, 1997, pp. 39-40).

93
 Legile liberale din 1925 şi 1936 fortifică puterea centrală de stat şi îngrădesc
administraţia locală (prin creşterea cazurilor în care hotărâri ale consiliilor judeţene
şi locale sunt supuse apropării autorităţilor tutelare, spre exemplu) comparativ cu
legea din 1929 care elimină tutela administrativă şi introduce autotutela, exercitată
de delagaţia judeţeană sau de comitetele locale de revizuire. Legea administrativă
din 1936 măreşte şi numărul funcţionarilor numiţi şi dependenţi de guvern (prefect,
subprefect, pretori, notari). Conform legii din 1925 prefectul este reprezentant al puterii
centrale şi şef al administraţiei locale însă din anul 1929 el este numai reprezentant
al puterii centrale şi doar un organ de control. Şeful administraţiei judeţene este
începând cu anul 1929 preşedintele ales al delegaţiei permanente care răspunde în
faţa consiliului judeţean. Totuşi, şi legea pentru organizarea administraţiei locale din
1929 merge destul de departe deoarece acordă prefectului dreptul exclusiv de executare
a hotărârilor corpurilor autonome şi numirea, sancţionarea tuturor funcţionarilor.

Bibliografie:
1. „Avizul Institutului Regal de Ştiinţe Administrative la proiectul legii administraţiunii
locale, Răspuns la solicitarea Ministerului de Interne nr. 117 din 18 decembrie
1931”, 1931, Revista de Drept Public nr. 2.
2. Bălan, E., Prefectul şi prefectura în sistemul administraţiei publice, Bucureşti:
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997.
3. Boilă, R., Organizaţia administraţiei locale, Bucureşti: Imprimeria Fundaţiei
Culturale „Regele Mihai I”, 1929.
4. Cernea, E. şi Molcuţ, E., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti: Editura
Şansa, 1996.
5. Decizia nr. 87.615 din 9 octombrie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 223
din 10 octombrie 1925.
6. Decret-Lege nr. 1.476 din 3 aprilie 1920, publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din
4 aprilie 1920.
7. Decret nr. I despre funcţionarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea
legilor, despre funcţionari şi întrebuinţarea limbilor, publicat în „Gazeta Oficială”
nr. 6 din 14/27 ianuarie 1919.
8. Decret nr. IV pentru statornicirea unor denumiri româneşti în administraţie şi
judeţe, publicat în „Gazeta Oficială” nr. 10 din 30 ianuarie/12 februarie 1919.
9. Decret regal nr. 1.677, publicat în Monitorul Oficial nr. 118 din 1 iunie 1927.
10. Decret regal nr. 2.465, publicat în Monitorul Oficial nr. 220 din 7 octombrie 1925.
11. Decret regal pentru compunerea directoriatelor ministeriale locale, publicat în
Monitorul Oficial nr. 6 din 9 ianuarie 1930.
12. Decret-Lege nr. 1462 din 2 aprilie 1920, publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din
4 aprilie 1920.
13. Decret-Lege nr. 3632 din 11 decembrie 1918 pentru instituirea conducerii serviciilor
publice în Transilvania, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 13 decembrie 1918.

94
14. Decret-Lege pentru dizolvarea consiliilor comunale şi judeţene, publicat în
Monitorul Oficial nr. 5 din 6 ianuarie 1938.
15. Decret-Lege pentru modificarea Legii administrative, publicat în Monitorul Oficial
nr. 39 din 17 februarie 1938.
16. Gherman, J., Reforma administrativă 1919-1931, Cluj: Tipografia „Lumina”, 1932.
17. Gruia, I.V., „Descentralizarea administrativă şi organizarea regională a ţării”, 1926,
Revista de Drept Public, nr. 1.
18. Guţan, M., Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Bucureşti:
Editura All Beck, 2005.
19. Iancu, G., Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar
român (1918-1920), Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1985.
20. Lege administrativă, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 27 martie 1936.
21. Lege comunală, publicată în Monitorul-Jurnalul Oficial al Principatelor Unite
Române nr. 75 din 1 aprilie 1864.
22. Lege pentru abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru modificarea unor
dispoziţiuni din legea pentru organizarea administraţiunii locale, publicată în
Monitorul Oficial nr. 100 din 3 mai 1933.
23. Lege pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene, publicată în Monitorul-Jurnalul Oficial
al Principatelor Unite Române nr. 76 din 2 aprilie 1864.
24. Lege pentru modificarea unor articole din legea pentru organizarea administraţiunii
locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 18 martie 1934.
25. Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea
administraţiei locale şi din Legea organizării administraţiunii municipiului
Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931.
26. Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea pentru organizarea administraţiunii
locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 221 din 21 septembrie 1932.
27. Lege pentru organizarea administraţiunii locale, publicată în Monitorul Oficial,
nr. 170 din 2 august 1929.
28. Lege pentru organizarea autorităţilor administraţiei exterioare dependente de
Ministerul de Interne şi fixarea circumscripţiilor administrative, publicată în
Monitorul Oficial, nr. 169 din 1 noiembrie 1892.
29. Lege pentru statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial, nr. 60
din 19 iunie 1923.
30. Lege pentru unificare administrativă, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din
14 iunie 1925.
31. Legea administrativă, publicată în Monitorul Oficial nr. 187 din 14 august 1938.
32. Negulescu, P., Note şi discuţiuni. Conferinţă a Institutului de Ştiinţe Administrative
al României, 1929.
33. Negulescu, P., Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti: Institutul de Arte
Grafice, Editura Marvan, 1934.
34. Nistor, I.S., Comuna şi judeţul. Factori ai civilizaţiei româneşti unitare. Evoluţia
istorică, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000.

95
35. Onişor, T., Opera legislativă a Consiliului Dirigent, Bucureşti: Institutul de Arte
Grafice, Editură Marvan S.A.R., 1937.
36. Peter, I. Contribuţia provinciilor la formarea dreptului public românesc, în
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti: Editura Imprimeria Naţională, 1938.
37. Pretorian, A., Noţiuni de dreptu constituţionalu şi administrativu pentru uzul
şcoalelor publice din ţară, Ploieşti: Librar-Editor G. Carjean, 1892.
38. Regulament pentru organizarea Ministerului de Interne, Decret regal nr. 214,
publicat în Monitorul Oficial nr. 19 din 25 ianuarie 1930.
39. Regulament pentru organizarea şi funcţionarea comisiunii instituită pentru
încadrarea şi repartizarea funcţionarilor din administraţia centrală şi exterioară
a ministerelor, Decret Regal nr. 3.605, publicat în Monitorul Oficial nr. 242 din
30 octombrie 1929.
40. Sora, F.A., Statutul funcţionarilor publici în România. Corpul prefectoral 1866-
1940, Paris, Teză de doctorat susţinută la École des Hautes Étude en Sciences
Sociales, 2009.
41. Teodorescu, A., Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti: Institutul de Arte
Grafice, Editura Marvan, 1935.
42. Teodorescu, A., Viitoarea organizare administrativă a României, în Constituţia
României în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti: Editura Humanitas, 1990.
43. Vermeulen, J.H., „Studiu critic al atribuţiunilor prefectului în legea noastră pentru
unificarea administrativă”, 1927, Revista de Drept Public, nr. 1.
44. Vişan, M. şi Zaberca, M.V., Evoluţia administraţiei publice antebelice şi interbelice
româneşti, Timişoara: Editura Mirton, 2008.

96