Universitatea din Pitesti

Facultatea de Teologie Ortodoxa

,,Sfanta Mucenita Filoteea”
Sectia: Teologie Pastorala

LUCRARE DE LICENTA
Întâia epistolă către Corinteni
Istoria şi comentariul textului

COORDONATOR ABSOLVENT
Pr.conf.univ.dr.Ghe.Pufu Puiu Diaconescu

Piteşti
2003
 Cuprins

1.Introducere.
a.Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel p.4
b.Activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel în Corint p.13
c. Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină p.16
2.Tratare.
a.Despre oraşul Corint p.22
b.Motivele scrierii Epistolei I Corinteni. p.23
c.Scopul Epistolei. p.30
d.Timpul şi locul scrieii. Destinatarii. p.31
e.Autenticitatea Epistolei. p.32
f.Integritatea şi unitatea Epistolei p.33
g.Cuprinsul şi importanţa Epistolei. p.33
3.Nedumeriri exprimate de corinteni
a.Despre raportul dintre căsătorie şi feciorie p.35
b.Despre idolotite p.37
c.Despre ţinuta pe care trebuiau să o aibă la cult p.39
d.Despre harismele şi virtuţiile teologice p.43
e.Despre învierea trupurilor p.50
f.Despre colectă p.56

4. Concluzii p.59

Bibliografie

2
 EPISTOLA -I- către CORINTENI

INTRODUCERE:

a.Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel

Neîndoielnic, Sfântul Apostol Pavel este unul dintre cei care ne-au dat
mărturia cea mai completă cu privire la învăţătura Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Toţi ceilalţi L-au cunoscut direct, L-au urmat un număr de ani, L-au
ascultat şi I-au preluat mesajul ducându-l până la ,,capătul lumii.” Spre deosebire
de toţi cei 12 Sfinţi apostoli, cu excepţia bineînţeles a lui Iuda, Pavel n-a făcut parte
dintre adevăraţii Apostoli şi totuşi el poartă până astăzi urmele de ,,apostol” şi nu
fără justificare.
Cel pe care noi îl numim Sf .Apostol Pavel se chema de fapt Saul şi s-a
născut în oraşul Tars din Cilicia, o provincie romană din Asia Mică situata între
Licaonia, Pamfilia şi Capadocia, pe o axă ce ar străbate Ciprul, Egiptul şi Marea
Roşie. Aşadar, Saul s-a născut în afara Ţării Sfinte, dar era evreu din evrei, din
seminţia lui Beniamin şi dintr-o familie de farisei devotaţi. ,,Eu sun israelit din
urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Beniamin”.(Romani 11,1); ,,Evreu din evrei,
după lege fariseu”.( Filip.3,5).
Îşi va invoca frecvent originea pur israelită în focul disputelor religioase de mai
târziu, deşi astfel n-a făcut decât să atragă şi mai multă ură asupra sa. Conforma
Tradiţiei, părinţii lui Saul ar fi locuit mai întâi la Roma, dobândind cetăţenia
romană. Ei respectau însă cu stricteţe Tara şi şi-au circumscris fiul în ziua a opta.
Nu cunoaştem cu precizie anul naşterii lui Saul. Teologii îl plasează între 5-15 d.Hr.
Ştim că a fost trimis de timpuriu la Ierusalim, la şcoala unui mare învăţător,
Gamaliel (Fapte 22,3) Fernand Conte notează: ,,Fără îndoială a frecventat în
tinereţe universitatea, teatrul, stadionul şi gimnaziul din oraşul natal, unde
3
influenţa greacă este preponderentă”. Saul cunoştea într-adevar bine cultura şi
filosofia greacă, dar nu numai atât: el s-a numărat printre cei mai buni şi mai plini
de zel ucenici ai lui Gamaliel, fiind renumit pentru cunoaşterea Legii şi considerat
aproape un lider de generaţie printre farisei. Va mărturisi şi acest lucru mai târziu
pentru a sublinia autenticitatea convertirii sale: ,,spoream în iudaism, mai mult
decât mulţi cei care erau de vârsta mea în neamul meu fiind mult râvnitor al
datinilor mele părinteşti”( Galateni 1,14). Totuşi pentru evrei tocmai faptul că era
un aşa de bun cunoscător al Legii I-a agravat situaţia după convertire. Saul va fi
considerat un mare trădător, inamicul numărul unu al iudaismului şi această
etichetă nu s-a schimbat până astăzi.
,,Tradiţia susţine că Saul era înrudit cu arhidiaconul Ştefan, primul mucenic
şi că la şcoala lui Gamaliel l-ar fi avut coleg pe Barnaba. Aceste afirmaţii nu se pot
proba, deşi colegialitatea ar putea explica sprijinul constant pe care Barnaba I l-a
dat lui Pavel, în anii după convertire. Saul provenea dintr-o familie nobilă cu o stare
socială proeminentă, ceea ce-l diferenţiază de primii Apostoli.” 1
Oricum bine se ştie, în anul 36 când membrii Sinedriului declanşează prima
mare prigoana în Ierusalim, Saul s-a aflat în fruntea prigonitorilor. Acest lucru arată
că arhiereul iudeu se baza pe elemente tinere extrem de zeloase pentru a lupta cu
creştinii: ,,Saul pustia Biserica, intrând prin case şi târând pe bărbaţi şi pe femei îi
preda la temniţă.”(Fapte 8,3). El păzise hainele celor care l-au ucis cu pietre pe
Ştefan, iar după fuga şi împărţirea Apostolilor prin Samaria, în anul 38, acest tânăr
fariseu fanatic a hotărât să extindă prigoana şi a cerut împuterniciri de la arhiereu
pentru a face curăţenie în sinagogile din Damasc.
,,Pe drumul Damascului, Saul se întâlneşte cu Hristos şi se converteşte subit.
Episodul, de un rar dramatism, este relatat o data de Luca şi de trei ori de Pavel,
cu diferenţe interesante faţă de întâia relatare. Astfel, această întâlnire de pe
drumul Damascului este unul dintre momentele cele mai puternic menţionate în
Noul Testament”2

4
 Ne aflăm în anul 38, pe drumul ce lega Ierusalimul de Damasc. Saul cu
împuterniciri de la arhiereu nu călătoreşte singur, ci cu însoţitori. Era un prigonitor
recunoscut al creştinilor, iar comunitatea din Damasc intrase deja în alertă. Iată
relatarea lui Luca: ,,Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină
din cer, ca de fulger l-a învăluit deodată / Şi căzând la pământ, a auzit un glas,
zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? / Iar el a zis: Cine eşti Doamne? Şi
Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu
piciorul în ţepuşă./ Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti
să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să
faci./ Iar bărbaţii care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar
nevăzând pe nimeni./ Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar deşi avea ochii deschişi
nu vedea nimic. Şi luându-l de mână l-au dus la Damasc/ Şi trei zile a fost fără
vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut”(Fapte9,3-9)
La douăzeci de ani după convertire, pe treptele fortăreţei din Ierusalim, Pavel
va oferi o relatare clară a chemării sale. Acum aflam o serie de detalii interesante:
evenimentul a avut loc la amiază, Iisus nu s-a caracterizat drept ,,Hristos”,ci
drept ,,Nazarineanul” (adaptând astfel numele pe care I-l dădeau prigonitorii) şi
contrar relatării iniţiale –se afirma că însoţitorii au văzut lumina dar nu au auzit
glasul: ,,Dar pe când mergeam eu…împreună cu mine” (Fapte 22,6-11).
,,Discrepanţa dintre relatările lui Luca şi ale lui Pavel este interesantă: au
văzut însoţitorii lumina sau au auzit glasul? Dacă au văzut lumina, de ce nu au orbit
şi ei precum el? Dacă au auzit glasul, de ce nu s-au convertit? Înţelegem astfel că
transformarea spirituală şi efectele fizice resimţite de Saul au avut loc pe parcursul
răpirii la cel de-al treilea cer. Însoţitorii săi au observat un aspect al slavei lui
Dumnezeu, mult atenuat, care nu le-a afectat corpul fizic, ci doar I-a uluit. Este
foarte probabil ca lumina să fi avut sunet, sau sunetul să fi avut lumina. Totuşi, e
greu de înţeles de ce Luca pretinde că martorii au auzit glasul dar n-au văzut
lumina; în timp ce Pavel susţine exact invers”3.

5
 În anul 60, la 22 de ani de la producerea evenimentului, Pavel se afla în
Cezareea, în tribunalul local, dinaintea regelui Agripa, a surorii acestuia, Berenice
şi a Porcius Festus. Apostolul nu fusese adus acolo pentru a fi judecat (căci ceruse
deja judecata Cezarului), ci din pricina curiozităţii lui Agripa. Cu acest prilej el
povesteşte din nou momentele chemării sale. Relatarea conservă aceleaşi
circumstanţe descrise cu doi ani înainte, pe treptele fortăreţei din Ierusalim, dar
adaugă şi pilda cu piciorul şi ţepuşa, conţinută în naraţiunea lui Luca. Aflăm acum
că Iisus a vorbit în evreieşte; iar mesajul său este mult mai amplu conţinând şi
porunca propăvăduirii la neamuri. Totuşi Pavel nu a primit această poruncă pe
drumul Damascului, ci abia trei ani mai târziu la Ierusalim. Din raţiuni strategice, el
comasează mesajele lui Hristos şi chiar îl redă mai prudent pe al doilea ca să nu-l
mânie pe regele Agripa: ,,Am văzut-o, rege, la amiază în calea mea, o lumină în
cer, mai puternică decât strălucirea soarelui strălucind împrejurul meu şi a celor
ce mergeau împreună cu mine./ Şi noi toţi cazând la pamant, eu am auzit un glas
care-mi zicea in limba evreiasca: Saule, Saule, de ce ma prigoneşti? Greu iţi este
sa loveşti cu piciorul in tepusa./ Iar eu am zis: Cine eşti Doamne?iar Domnul a
zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prignesti./ Dar scoală-te şi stai pe picioarele tale.
Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor si martor, si al celor
ce ai văzut si al celor întru care Mă voi arata Ţie./ Alegându-te pe tine din popor şi
din neamurile la care te trimit,/ Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la
întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui Satana la Dumnezeu, ca să ia iertare
păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit prin credinţa în Mine”.(Fapte26,13-18).
Martorii sunt unanimi în atestarea orbirii lui Saul, după întâlnirea cu Hristos
pe drumul Damascului. Este o tipica orbire de iniţiere sau orbire de transformare,
metanoică. Iisus o anunţase clar, cu activa ani mai înainte: ,,Spre judecata au venit
în lumea asta ca cei care nu văd să vadă şi cei care văd să fie orbi”(Ioan
9,39).Saul nu era destinat să rămâna orb, ci să fie vindecat de orbire.

6
 Anania, un ucenic din Damasc, are o vedenie de la Domnul: ,,Şi Domnul a
zis câtre el: Sculându-te mergi pe uita care se chema Uita Dreapta şi caută in casa
lui Iuda pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă./ Şi a căzut în
vedenie pe un bărbat anume Anania intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca
sa văd iaraşi.”(Fapte9,10-11).
Saul fusese dus de mână până la Damasc, dar toata comunitatea creştina îl
ştia drept prigonitor, astfel că Anania se temea. A fost nevoie de o insistenţă
speciala din partea lui Iisus: ,, Mergi fiindcă acesta îmi este vas ales, ca sa poarte
numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel;/ Căci eu ii voi
arata câte trebuie să pătimească El pentru numele Meu”.(Fapte9,15-16). Silit,
Anania vine şi îl numeşte pe Saul frate, îi precizează că a fost trimis de Iisus şi îşi
pune mâinile peste el: ,,Si îndată au căzut de pe ochii lui nişte solzi; şi a văzut
iaraşi şi, sculându-se, a fost botezat,/Şi luând mâncare, s-a întărit: şi a stat cu
ucenicii din Damasc câteva zile” (Fapte 9,18-19).
Evenimentul a rămas înregistrat şi în relatarea lui Pavel însuşi, făcută 20 de
ani mai târziu, pe treptele fortăreţei din Ierusalim:,, Iar un oarecare Anania, bărbat
evlavios, dupa Lege, mărturisit de toţi iudeii care locuiau în Damasc,/ Venind la
mine şi stând alături mi-a zis: Frate Saule, vezi iaraşi/ Şi eu în ceasul acela l-am
văzut./ Iar el a zis; Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai înainte pe tine ca să
cunoşti voia Lui şi să vezi pe cel drept şi să auzi glas din gura Lui;/ Ca martor vei
fi lui, în faţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit/ Şi acum ce
zăboveşti? Sculându-te botează-te şi spală-ţi picioarele, chemând numele
Lui”( Fapte 22,12-16).
,,Cecitatea lui Pavel durase trei zile, perioadă în care a rămas în post negru. E
de remarcat că prin actul lui Anania el a primit impoziţia mâinilor, adică Duhul
Sfânt, înainte de ceremonia propriu-zisa a botezului. După câteva zile petrecute
împreuna cu creştinii, Saul isi începe propăvăduirea în sinagogile Damascului, spre
stupefacţia iudeilor, care nu mai ştiau ce să creadă. El practica aşa zisa predică

7
apostolică , atestată în cuvântarea lui Petru de la Cincizecime şi în cuvântarea lui
Ştefan: dovedea faptul că Iisus este Hristos, Mesia, pe baza textelor sfinte ale Torei,
Proorocilor şi Psalmilor. Acest tip de predică, foarte frecvent în Biserica primară, se
adresează comunitatilor evreieşti, cunoscătoare ale Sfintei Scripturi ( Ulterior, când
Apostolii vor vorbi neamurilor păgâne) şi uneori ne-evreilor ,, temători de
Dumnezeu”, adică ne-evreilor care aderaseră la mozaism-şi ei cunoscători ai Sfintei
Scripturi. Ulterior, când Apostolii vor vorbi neamurilor păgâne strategia predicii se
va schimba. Va apare o noua predica, pe care o putem numi paulină, deoarece Pavel
a fost maestrul ei. Modelul aceleia îl constituie cuvântarea din areopagul Atenei”4.
Nu ştim exact cât a propăvăduit Pavel în Damasc, probabil doi ani, dar ştim
că atât argumentele, cât şi exemplul său personal au avut rezultate notabile, întărind
mult comunitatea creştină. Saul îşi creează chiar discipoli. Atunci înteleg iudeii că
acest fost fariseu foarte învăţat este un adversar redutabil. Ei hotărăsc să-l
asasineze: ,,Şi după ce au trecut destule zile, iudeii s-au sfătuit să-l omoare./ …Şi ei
păzeau porţile şi ziua şi noaptea ca să-l ucidă”.( Fapte 9.23-24). Aceasta este
prima încercare de anihilare fizică a lui Saul şi este de remarcat că ea nu are
caracter oficial, ci este organizată ca o acţiune de strada. Tragem concluzia că evreii
din Damasc erau profund divizaţi în ceea ce-l priveşte pe Saul, iar adversarii lui nu
puteau miza pe condamnarea oficială.
De altminteri planul asasinilor este trădat, iar ucenicii îl salvează spectaculos
pe noul apostol: ,,Şi luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l
jos într-un coş” (Fapte 9,25). Şaisprezece ani mai târziu, într-o epistolă catre
locuitorii Galatiei, Pavel pare să indice că nu a fugit prea departe şi că, după câtva
timp, s-a reîntors:,, m-am dus în Arabia şi m-am întors iaraşi în
Damasc”(Gal.1,17).
Oricum ştim sigur că după trei ani de la chemarea lui, Saul pleacă la
Ierusalim, spre a-i întâlni pe capii Bisericii, Petru şi Iacob-fratele Domnului:,,Apoi,
după trei ani, m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ca să-l

8
cunosc pe Chefa şi am rămas la el 15 zile / Iar pe altul din Apostoli n-am văzut,
decât numai pe Iacob, fratele Domnului”(Gal.1,18-19).
Sosirea lui Saul la Ierusalim este un moment extrem de important şi de
dramatic al istoriei creştine. Faptele Apostolilor ne mărturisesc că ucenicii s-au
temut de la început de el, crezându-l iscoada. Numai intervenţia lui Barnaba, care-i
cunoştea activitatea din Damasc, i-a deschis uşa comunităţii creştine. Odată admis
ca propăvăduitor, lui Saul i s-a recomandat să predice ,,eleniştilor”(probabil iudei
grecizaţi)- desigur din cauza solidei sale culturi. Ivirea lui în templu şi prin sinagogi
a produs însă o reacţie fulgerătoare: ,,eleniştii” hotărăsc să-l omoare. Este a doua
tentativă de asasinat consemnată într-un timp relativ scurt, aşadar putem deduce că
pe numele lui Saul exista un ordin secret de exterminare, emis de una din
autorităţile iudaice, poate chiar de arhiereul ce se considera de bună seamă trădat.
De altfel, Apostolii vor lua o hotărâre radicala, expediindu-l în grabă pe tânărul
fariseu la Cezareea şi apoi în localitatea sa natală, Tars, unde din pricina poziţiei
sale sociale nimeni n-ar fi îndrăznit să-l asasineze.
Hristos Însuşi I-a poruncit lui Pavel să plece grabnic din Ierusalim, arătându-
I-Se în Templu. Cu aceeaşi ocazie l-a investit drept Apostol al neamurilor, după
cum va mărturisi el in anul 58:,, Şi s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim şi
mă rugam în Templu, să fu în extaz,/ Şi să-l văd zicându-mi :Grăbeşte-te, şi ieşi
degrabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine,/ Şi eu am
zis: Doamne, ei ştiu că eu duceam la închisoare şi băteam, prin sinagogi, pe cei ce
credeau în Tine,/ Şi când se varsă sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de
faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau./ Şi a zis
câtre mine: Mergi, ca Eu te voi trimite departe, la neamuri”(Fapte 22,17-21).
Astfel, ceea ce dintotdeauna li s-a părut iudeilor o blasfemie, ceea ce va duce la
stingerea creştinismului printre evrei, propăvăduirea câtre neamuri, a fost o porunca
a lui Iisus Hristos data mai întâi robului Său Petru, şi apoi, iată robului său Pavel.

9
 E.E.Ellis susţine ca Saul ar fi rămas în Tars aproape zece ani. Totuşi
cronologiile sunt foarte nesigure acum. Conform Galateni 2,1, între martiriul lui
Ştefan şi anul 50 d.Hr., anul conciliului de la Ierusalim, ar fi trecut 14 ani. Astfel
martiriul lui Ştefan poate fi datat în anul 36 d.Hr. Dacă menţinem cronologia pe
care am adaptat-o până acum şi considerăm că miracolul de pe drumul Damascului
a avut loc în anul 38 d.Hr., atunci înseamnă că Saul s-ar fi reîntors la Ierusalim în
anul 41, iar după două săptămâni s-ar fi refugiat în Tars. Nu putea rămâne acolo
mai mult de patru ani, până în anul 45, deoarece majoritatea teologilor plasează în
anul 46 începutul călătoriei sale misionare ( data pe care o recomandă coroborările
cu alte izvoare istorice). Aşadar, cândva, prin anul 45 d.Hr., la iniţiativa şi prin
efortul personal al lui Barnaba, Saul fu adus din Tars în Antiohia, o zona unde se
propăvăduia acerb.5
Este începutul unei perioade de strânsa colaborare între Pavel şi Baranaba.
Strategia din Antiohia a fost atât de eficientă, încât a creat o comunitate exemplară.
Acolo a apărut numele de creştin:,,Şi în Antiohia, întâia oara, ucenicii s-au numit
creştini” (Fapte11,26). Saul şi Barnaba au predicat un an de zile. În urma unei
proorociri a fratelui Agabus, în Antiohia se organizează prima mare colectare de
ajutoare pentru săraci. Aceasta colectă salvează de la foamete comunitatea creştina
din Iudeea. Iar ajutoarele au fost aduse la Ierusalim de Saul şi Barnaba.,,Iar
Barnaba şi Saul, după ce au îndeplinit slujba lor, s-au întors de la Ierusalim la
Antiohia, luând cu ea pe Ioan, cel numit Marcu” (Fapte12,15) .Pavel avea pe
atunci cam 40 de ani, iar o lucrare apocrifa numita ,,Faptele lui Pavel si ale
Teclei”ne oferă o surprinzătoare descriere fizica a sa, acceptata astăzi de aproape
toţi teologii:,,un om mic de statura, cu păr nu prea bogat, cu picioarele strâmbe,
destul de sănătos, cu sprâncene care se împreunau, cu un nas oarecum coroiat, dar
plin de graţie, uneori avea înfăţişarea unui om, iar alteori avea faţa unui înger”. Iată
personajul care avea să cucerească lumea în numele lui Hristos.

10
 b. Activitatea misionară a Sfântului Pavel în Corint

Nici Tradiţia, nici Faptele Apostolilor nu ne indică din ce pricină a plecat

Pavel din Atena, dar e posibil să fi plecat din cauza succesului limltat al
propăvăduirii. Apostolul s-a îndreptat câtre Corint, loc ce va dobândi o importanţă
aparte în istoria creştinismului. Conform lui E.E.Ellis, va sta acum aproape doi ani
în Corint. Majoritatea teologilor cred că Pavel a ajuns acolo în anul 51, deoarece la
Corint, el a găsit iudei din Roma, recent izgoniţi de decretul împăratului Claudiu
(care fusese promulgat în anul 50). De astfel, a stat la unul dintre aceşti iudei,
Acvila, refugiat împreuna cu soţia sa Priscila. Acvila şi Priscila erau făcători de
corturi, ca şi Paul. Ei lucrau împreună şi se întreţineau vânzându-şi produsele.
Acvila şi Priscila vor rămâne prieteni devotaţi ai Apostolului. Peste 8 ani,
când se vor întoarce la Roma, ei vor fi invocaţi de Pavel drept persoane foarte
dragi. Problema este ca nu ni se relatează despre convertirea lor; Aşadar, în Corint,
e posibil ca Pavel să-i fi aflat deja creştinaţi. Astfel se conturează ipoteza unei
evanghelizări la Roma chiar înainte de anul 50, ipoteză aproape certa, devreme ce
Claudiu i-a exilat nu numai pe evrei, ci şi pe creştini. Mai mult încă, ştim că
romanii, la data aceea, îi asimilau pe creştini, evreilor; prin urmare deducem ca în
Roma se formase o comunitate iudeo-creştină, poate prin propăvăduirea adepţilor
lui Iacob, fratele Domnului, poate spontan, prin deplasarea meşteşugarilor creştini
din Palestina ori din alte Provincii deja evanghelizate.
În Corint, Pavel apelează la strategia binecunoscută: propăvăduieşte sâmbăta
în sinagoga iudeilor şi elinilor temători de Dumnezeu. Din Macedonia sosesc Sila şi
Timotei, aducând veşti despre Bisericile de acolo ( inclusiv despre Biserica din
Tesalonic). Reacţionând la aceste veşti, Pavel redactează cele două Epistole câtre
tesalonicieni considerate epistolele sale timpurii şi după unii teologi, primele scrieri

11
ale Noului Testament. În epistole ,Sila este numit Silvan. Ambele scrieri au trei
teme majore comune: întărirea în credinţa după modelul apostolic (Pavel le
reaminteşte permanent tesalonicienilor de modul cum a supravieţuit şi de ceea ce a
propăvăduit) eshatologia (există precizări importante referitoare la Anticrist, în II
Tesalonicieni 2, 1-2 si la Parusie); îndemnuri practice pentru realizarea vieţii
creştine ( I Tesalonicieni 5, 15-22) unde găsim câteva porunci pauline celebre:
,,Rugaţi-vă neîncetat”, ,, Duhul să nu-l stingeţi”, Proorociile să nu le dispreţuiţi”;
Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine”; ,,Feriţi-vă de orice înfăţişarea a răului”).
Pasajele eshatologice arată clar că Pavel credea la ora respectivă în realizarea
grabnica a Parusiei. Se pare ca aceasta a fost credinţa tuturor Apostolilor şi a
primelor comunităţii creştine. Este interesant de urmărit, în scrisorile pauline, cum,
pe măsura trecerii timpului, tema eshatologica se diminuează, apoi pe măsura
apropierii martiriului, venim cu aceeaşi artă şi convingere.
La Corint, în anii 51 şi 52, Apostolul şi-a dedicat întregul efort propăvăduirii:
,,Pavel era prins cu totul de cuvânt, mărturisind iudeilor ca Iisus este Hristosul”
(Fapte 18,5).Totuşi sinagoga rezista si răspunde cu hule. Atunci Pavel ia din nou
hotărârea de a-şi schimba strategia evanghelizării, adresându-se non –evreilor: ,,Si
stand ei împotriva si hulind, el scuturându-si hainele a zis câtre ei: Sângele vostru
asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri.”
( Fapte18,6).Se observa aşadar că Apostolul apela la neamurile păgâne ca la o
alternativa. Deşi el însuşi va mărturisi că Hristos îi poruncise în Ierusalim, într-o
vedenie, să propăvăduiască păgânilor, Pavel a dat întotdeauna întâietate evreilor,
propăvăduind pentru păgâni mai ales când predica pentru evrei devenea imposibilă.
De altfel, cuvintele sale nu cădeau aproape niciodată în gol. La Corint de
pildă, o parte din iudei, în frunte chiar cu Crispus, mai marele sinagogii, s-a
convertit, Pavel se mută în locuinţa lui Titus Iustus, care nu era evreu din naştere,
dar frecventa sinagoga ( era un ,,cinstitor/ temător de Dumnezeu”, iar casa lui se
afla lângă sinagoga deci foarte bine plasată). Evanghelizarea paulina începe să aibă

12
mare succes printre locuitorii Corintului. Iisus însuşi I se arata lui Pavel: ,,noaptea
în vedenie”, întărindu-l: ,,Şi Domnul a zis lui Pavel, noaptea în vedenie: Nu te
teme, ci vorbeşte şi nu tăcea,/ Pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna
pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea asta” (Fapte 18,9-10).
Pavel propăvăduia în forta un an şi jumătate.
,,Pe vremea când Galion era proconsulul Ahaiei (probabil în anul 52), iudeii
se revoltă din nou împotriva lui Pavel şi îl târăsc la judecată. Este important de
menţionat, pentru onestitatea comunităţii evreieşti din Corint, că de astă dată nu s-a
apelat la minciuni, ci acuzaţiile au vizat exact ceea ce deranja sinagoga: demersul
religios al Apostolului. Iudeii protestau, pur şi simplu, împotriva învăţăturilor
evanghelice. Totuşi, onestitatea acuzaţiilor a însemnat, totodată, şi slăbiciunea lor;
deoarece proconsulul nu era absolut deloc interesat de disputele religioase
evreieşti”6
Prin urmare, evreii nu au nici o şansa să obţină condamnarea lui Pavel. Nici
măcar show-ul public montat prin baterea lui Sostene ( noul conducător al
sinagogii) dinaintea tribunalului nu l-a clintit pe Galion ( despre care Tradiţia
susţine că era fratele lui Seneca). Astfel, Pavel îşi continuă nestingherit
propăvăduirea.
În anul 52, se pare că Duhul Sfânt I-a permis Apostolului să lucreze şi în
provinciile elenizate ale Asiei Mici. Pe acestea, Pavel le va păstra pentru
următoarea călătorie misionară, deoarece acum voia să se întoarcă în Ierusalim. Îl
însoţesc pe drumul de întoarcere Priscila şi Acvila- nu avem informaţii despre
restul grupului paulin. Cei trei s-au întors în Chencrea(s), un port în apropierea
Corintului situat spre sud-vest. ( La Chencrea, Acvila şi-a tuns părul, ca urmare a
unei făgăduinţe). Direcţia era Siria, dar Pavel face o escală la Efes.7

c. Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină

13
 Cronologic vorbind, literatura creştina începe pentru noi cu epistolele
Apostolului Pavel. În acestea sunt incluse, cu siguranţa, elemente preexistente, care
pot fi definite cu uşurinţă drept ,,forme preliterare” (Ph.Vielhauer): este vorba de
scurte mărturii de credinţa în moartea şi învierea lui Hristos ( de exemplu
1Tes.4,14) sau de enunţurile de tip analog destinate probabil să servească la
catehizarea noilor convertiţi, cum ar fi cel referitor la tradiţia despre moartea şi
învierea lui Iisus, pe care Apostolul Pavel declară că a primit-o şi a transmis-o la
rândul său (1 Cor.15,3-5). Alte formule aveau probabil o anumită funcţie în context
liturgic, cum sunt imnurile pe care unii au crezut că le-au descoperit în Epistola
câtre Filipeni (2,6-11) sau în (1. Timotei 3,16). Pe de alta parte însă este extrem de
dificil să li se determine cu exactitate forma originară; în plus, cu greu se poate
vorbi în aceste cazuri de fenomene literare. Formulele de credinţă care pot fi
considerate documente în sine şi producţii individuale vor apare abia spre sfârşitul
secolului al III-lea; iar ca enunţuri oficiale, vor apare şi mai târziu.8

Genul Epistolar

Cele mai vechi documente creştine conservate într-o formă independentă

sunt epistolele Apostolului Pavel. Într-o epocă în care transmiterea orală a
mesajului creştin era predominantă, scrisoarea înlocuia comunicarea orală atunci
când expeditorul şi destinatarul erau la distanţă unul de celălat. Primele scrisori
creştine n-au fost scrise pentru posteritate, ci pentru a servi unor exigenţe de
moment. Una singura, ce datează de la începuturile creştinismului, este adresată de
câtre o persoana alteia: epistola a treia a Apostolului Ioan; următoarea, păstrata

14
până azi, este aceea a lui Ignatiu de Antiohia, adresata lui Policarp. Una dintre
epistolele autentice ale Apostolului Pavel este adresata atât unei persoane (lui
Filimon), cât şi bisericii care se reuneşte în casa lui; celelalte sunt destinate unor
biserici sau unor grupuri de biserici, cum este şi cazul epistolelor câtre Coloseni şi
Efeseni, al 3. Corinteni, 2. Ioan, ca şi al celor şase scrise de Ignatiu şi al epistolei
lui Policarp din Smirna. Epistolele câtre Timotei şi Tit par să fie scrise de o
persoană ( Pavel) şi trimise alteia, dar acest cadru e fictiv. 9
Prima epistola a lui Clement este transmisă în realitate de câtre o biserică
alteia. Alte ,,epistole” de la începuturile creştinismului sunt mai degrabă tratate ce
conţin unele elemente formale ale epistolei şi vizează mai mulţi destinatari (Evrei,
Iacov, 1Petru si 2 Petru, Iuda, Barnaba; 2 Clement este o omilie care nu are nimic
dintr-o epistolă). În Apocalipsa lui Ioan se găsesc şapte scrisori adresate comunităţii
creştine din Asia Mica (cap.2-3), dar acestea sunt în realitate mesaje profetice;
Apocalipsa are mai degrabă un cadru epistolar ( 1,4-6; 22,21) corelat probabil cu
intenţia de a fi citită în timp ce se oficia liturghia. În sfârşit, două scrisori pot fi
citite în Faptele Apostolilor ( 15,23-29;23, 26-30).
Aceasta varietate de forme şi funcţii corespunde celei pe care o avea
scrisoarea în lumea elenistica. A. Deissmann face o distincţie între scrisorile
propriu-zise, destinate comunicării imediate şi având un caracter privat, şi epistole,
în care forma epistolară este doar un artificiu şi serveşte ca suport pentru tratarea
unui subiect destinat unui public larg; el introduce în prima categorie epistolele lui
Pavel şi 2 Ioan şi 3 Ioan, iar în cea de-a doua Pastoralele, Epistola câtre Evrei,
epistolele lui Iacov şi Iuda, 1 Petru şi 2 Petru . Această clasificare a avut o mare
influenţă (eventual modificată: scrisoare propriu-zisă-scrisoare-literara), dar astăzi
este socotită prea rigida. În prezent sunt preferate clasificări mai articulate, care ţin
cont şi de vechile tratate de epistolografie (în manualele din epoca elenistica erau
menţionate 21 de tipuri distincte de scrisori, mai târziu 41) si care evita opoziţia
dintre două mari categorii în favoarea unui spectru de posibilitati. W. Doty, de pilda

15
pune la baza clasificării sale distincţia între scrisori ,,mai personale” (în cadrul unui
raport imediat între autor şi adresant) şi ,,mai puţin personale” ( ce presupun un
raport mai formal şi mai distant), împărţindu-le apoi şi pe ultimele în mai multe
categorii. D.E.Aune se distinge între scrisori private sau documentare (menite să
menţină contactul cu familia sau cu prietenii, să comunice informaţii, să formuleze
cereri); scrisori oficiale (scrise de un guvernator ori de un reprezentant al său, aflaţi
în exerciţiul funcţiunii) şi literare (conservate şi transmise prin canale literare, cum
ar fi epistolarele). De altfel, aproape orice gen de scriere putea fi turnat intr-o forma
epistolara. 10
Prin urmare, elementele formale tipice pot conferi aspect epistolar unor
scrieri foarte diverse; după cum am văzut, aşa se întâmpla în mod frecvent în
creştinismul antic. Să facem o scurta analiză a acestor elemente: ele sunt formule
fixe care permit un spectru limitat în variaţiuni şi care se găsesc mai cu seama la
început şi la sfârşit. Scrisoarea începe cu un prescript ( praescriptum), format din
trei elemente: numele expeditorului ( superscriptio), cel al destinatarului (
adscriptio) şi un salut ( salutatio), exprimat de obicei prin infinitivul chairein
(subânţelegându-se legi), la care se poate adăuga o urare de sănătate ( formula
valetudinis). O formă alternativă de prescript este: de la A câtre B, fără salutări.
Aceste trei elemente puteau fi amplificate adăugând la cele două nume indicaţii de
rudenie, de exemplu, sau titluri, iar salutului nişte adverbe. La sfârşitul scrisorii
apare o frază de încheiere, de genul ,,ai grijă de tine ca să fii ferit de necazuri”,
substituită mai târziu de o formulă prin care se transmiteau salutările altora şi/ sau
se cerea adresantului să salute nişte cunoştinte comune; la final se găsea deseori
erroso/ errosthe (să fii/ să fiţi sănătoşi), urmat frecvent de data. Textul scrisorii era
ritmat de formule care introduceau diverse tipuri de comunicări, de pilda ,,am
primit scrisoarea ta", ,”află că", ,, după cum ţi-am scris”, ,,mă minunez”, ,, te rog”
şi aşa mai departe. 11

16
 Pavel, creatorul epistolei apostolice, model pentru epistolele creştine antice
ulterioare, adoptă şi modifică aceste convenţii. La el, salutatio are forma
fundamentală ,,har vouă şi pace “, în care la tradiţionalul salut ebraic shalomse se
adăuga cuvântul grec charis , cu o semnificaţie teologică (trimite la lucrarea lui
Hristos). Forma simplă se gaseşte în 1.Thelasonicieni 1, 1; în celelalte epistole ea
se amplifică prin cuvintele ,,de la Dumnezeu Tatăl (Nostru) şi de la Domnul Iisus
Hristos “. Pavel amplifică menţionarea propriului nume ca expeditor prin titlul de
apostol, care poate fi ulterior dezvoltat prin referiri la originea şi la semnificaţia sa
(Rom.1,1-6), şi eventual, prin nume de colaboratori asociaţi la expediere (1
Cor.1,1:Sostene; 2Cor.1,1: Timotei; 1 Tes.1,1: Silvan şi Timotei). Chiar şi
menţionarea destinatarilor poate fi dezvoltată ( 1 cor. 1,2; Rom.1,7). Urmează un
preambul prin care se aduc mulţumiri pentru starea comunităţii destinatarilor
( Rom.1, 8-17; 1Cor.1,4-9; în mod semnificativ lipseşte în Epistola câtre
Galateni ,pentru că e scrisoare de dojană), care se deschide cu ,,Mulţumesc lui
Dumnezeu” sau cu ,, Binecuvântat este Dumnezeu”. În încheiere Pavel, pune
saluturile ( 1Tes. 5,26; 1 Cor.16.19-20), dar înlocuieşte tradiţionala formulă de salut
cu o urare. Cea mai veche forma a ei apare în 1 Tesalonicieni 5,28: ,, Harul
Domnului Nostru Iisus Hristos să fie cu voi”; caracteristice pentru formulele sale
de salut sunt şi îndemnul la schimbul reciproc de sărutări sfinte ( 1 Tes.5,26;1
Cor.16,20), care trimite la o lectură a epistolelor în contextul liturghiei comunitare,
ori amintirea faptului că salutul este autograf ( 1 Cor. 16,21; Gal.6,11; Filim.19). În
textul epistolei, Pavel adoptă deseori formulele convenţionale semnalate mai sus.
Când trece de la introducere la cuprins sau când începe să dezvolte în interiorul
epistolei paragrafe noi, Pavel are o predilecţie speciala pentru o formulă de tipul
,,voiesc să ştiţi” ( Gal. 1,11; Filip.1,12), ,,nu vreau ca voi să nu ştiţi” ( 2
Cor.1,8;Rom.1,13) şi pentru o formulă prin care cere ceva, de obicei folosind
parakalo ( 1Cor,10;4,16;16,15). 12

17
 Fireşte, epistolele lui Pavel sunt mult mai lungi şi mai complexe decât cea
mai mare parte a scrisorilor private scrise pe papirus şi ajunse până la noi. Pavel
dezvoltă teme teologice şi etice, şi pentru a-şi atinge ţelurile polemice şi
apologetice, foloseşte din plin resursele retoricii. Întotdeauna însă e vorba de
scrisori referitoare la situaţii concrete faţă de care apostolul considera necesară
intervenţia sa de la distanta, şi, de asemenea, ele au funcţia de a dezvolta şi
punctele de vedere doctrinale. Epistola câtre Romani este în parte o excepţie; dar
aici Pavel se adresează unei comunităţii pe care n-a fondat-o el şi face o expunere
organică a temelor fundamentale ale evangheliei sale. Această trăsătura este impusa
însă de o situaţie bine determinată: Pavel vrea să desfăşoare o misiune în Occident
şi vrea să fie primit şi susţinut la Roma. În acest caz avem în faţa ochilor nu un
tratat sub forma de scrisoare, ci o scrisoare autentica, în care o anume tematică este
amplu dezvoltată în cadrul unor exigenţe reale strâns legate de contextul
comunicarii.13

18
 Tratarea Epistolei
Despre orasul Corint

Corintul era unul din cele mai populare orase ale lumii vechi. El ajunsese la o
mare inflorire datorita asezarii sale intre doua mari si traficului sau comercial cu
Occidentul si Orientul. Bogatia si prosperitatea sa au atras însă nu numai admiraţia,
ci şi invidia altor cetăţi din antichitate. Intrând în conflict cu Roma, Corintul a fost
distrus în întregime de către consulul L.Julius Cezar care l-a transformat în colonie
romana. Rapida refacere şi înflorire a Corintului n-au adus însă cu ele numai
belsugul, cultura şi civilizatia, ci şi luxul, desfrâul, mizeria. Corintul devenise unul
dintre cele mai vestite locuri de desfrânare şi unul dintre cele mai mari centre
sclavagiste din Imperiul Roman. Din cei aproape 6000000 locuitori, câţi număra
Corintul în veacul apostolic, peste 400000 erau sclavi, iar majoritatea celorlalţi era
lipsită cu desăvârşire de orice mijloace de producţie şi de orice drepturi politice. În
Corint se afla cel mai renumit templu al zeitei Venus-Afrodita, ale cărei preotese,
peste 1000 de ierodule, ridicaseră prostituţia la rangul de cult religios şi se
desfrânau uneori chiar în văzul trecătorilor. La ierodule se adăugau alte sute şi mii
de curtezane, care le făceau o concurenţă funestă în restul oraşului şi care duceau
mai departe procesul de destrămare morală a vieţii de familie şi a vieţii politice.14
Corintul a fost devastat de mai multe ori de către barbari începând din veacul
IV după Hristos, a fost cucerit de către francezi în 1205, a fost cedat apoi
veneţienilor şi trecut apoi, rând pe rând, de la un stăpân la altul.
Corintul de azi este un oraşel cu totul deosebit, clădit la oarecare depărtare de
vatra vechiului oraş.

b.Motivele scrierii Epistolei I către Corinteni.

19
 Este adevărat, că comunitatea creştină din Corint prezintă şi alte aspecte tot
atât de complexe şi de variate. Unele se refereau la viaţa bisericească, altele la
ţinuta morala, iar altele la preocupările duhovniceşti ale corintenilor.Cunoaşterea
lor explică însăşi motivul scrierii epistolei.
Apostolul părăseşte Corintul în vara sau toamna anului 52 însoţit de Acvila şi
Priscila, ei îndreptându-se spre Efes.
Acvila şi Priscila rămân aici, în timp ce Sf. Pavel porneşte mai departe pe
mare, debarcând la Cezareea Palestinei. De aici el se duce la Ierusalim la praznic şi
apoi se înapoiază în Antiohia încheind astfel a doua călătorie misionară. După ce
zăboveşte o vreme în Antiohia, Sf. Pavel porneşte din nou spre Tars, Derbe, Listra,
Iconiu şi Antiohia Pisidiei, revede Galatia, străbate Frigia şi ajunge la Efes.
Aici şi în împrejurimi se opreşte el timp de mai bine de trei ani, desfăşurând
o bogata activitate misionară(Fapte XVIII,23).
De la plecarea sa din Ahaia trecuseră aşadar, aproape patru ani încheiaţi(52-
54).
În tot acest timp el urmărise cu grija de parinte dezvoltarea Bisericii din
Corint şi primise aproape numai veşti bune despre starea şi propăşirea ei. Aceste
veşti erau aduse de călătorii creştini din Corint care vizitau pe Apostol la Efes şi-l
informau despre mersul comunităţii din capitala provinciei Ahaia.
Din cuprinsul epistolei aflăm, mai intâi, că nu mult după plecarea Sf. Pavel
din Ahaia au sosit în Corint şi alţi predicatori ai Evangheliei. Unii dintre aceştia
erau însufleţiţi de un înalt zel misionar, dar alţii erau mânaţi de preocupări cu totul
străine de duhul adevăratului apostolat creştin.
Între cei dintâi se numara iudeul Alexandrin Appolo, care a sosit la Corint
venind din Efes. El era însă doar un catehumen începător, căci cunoscuse numai
botezul lui Ioan.

20
 Constatând. această mare lipsă în pregătirea lui catehetică şi apreciindu-i
râvna şi cultura, Acvila şi Priscilla l-au luat la dânşii şi i-au completat catehizarea,
spre a-l face apt pentru misiune.
Activitatea misionara a lui Apollo la Corint a avut însă şi unele rezultate
neaşteptate : anumiţi creştini au fost captivaţi atât de mult de cunoştinţele sale
biblice şi filozofice şi de talentul său oratoric, încât îl socoteau mai presus decât
orice alt misionar creştin şi-l cinsteau ca pe apostolul lor preferat. Preţuirea lor
pentru persoana lui Apollo mergea atât de departe, încât, cu toate că fuseseră
catehizaţi şi convertiţi la creştinism de către Sf.Pavel îşi ziceau cu emfaza „ai lui
Apollo”. Ei se considereau chiar un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi,
un fel de grupare aleasă a înţelepţilor. De aceea Sf.Pavel combate cu toata asprimea
atitudinea admiratorilor lui Apollo şi-i chemă la ordine, arătându-le preocupările
lor, constituie o nesocotire a Crucii lui Hristos şi o ştirbire a păcii şi unităţii
Bisericii.15
În Corint au venit de asemenea şi câţiva predicatori iudaizanţi care
renunţaseră la legea mozaică şi la prescripţiile rituale ale iudaismului, dar
păstraseră încă o vie şi ascunsă ostilitate faţă de persoana şi activitatea Sf.Pavel.
Plini de invidie faţă de succesele lui misionare aceştia-i contestau apostolatul şi
declarau că recunosc ca autentică numai autoritatea Sf.Petru şi a celor 12 apostoli ai
Mântuitorului. Sf.Petru nu fusese în Corint şi nu contribuise cu nimic la
întemeierea sau propăşirea Bisericii de acolo. Era deci greşită atitudinea acelora
care se intitulau « ai lui Petru » .sau a acelora care se intitulau « ai lui Apollo »
(ICor.I,12 ;III,21).
Ca să combată aceste două tendinţe greşite, alţi corinteni relevau
demonstrativ numele şi autoritatea Sf.Pavel. Imitând procedeul celorlalţi ei se
deosebeau numindu-se « ai lui Pavel ». Spectacolul acesta era apoi întregit şi de a
patra tendinţă greşită a corintenilor care, spre a putea duce şi după convertire o
viaţă liberă se socoteau ca ei aparţin nemijlocit lui Hristos, ca ar fi uniţi cu El

21
printr-o legătură mai intimă şi mai directă decât aceea care trece printr-un apostol.
Această atitudine era cea mai primejdioasă căci adâncea ruptura sufletească ântre
credincioşi, favoriza slăbirea moravurilor şi a credinţei şi putea duce curând la o
adevarată schismă şi chiar la erezie. De aceea Apostolul o combate cu cea mai
necruţătoare asprime, dând pe faţă toată falsifitatea concepţiei din care izvora şi
toată ipocrizia acelora care au iniţiat-o şi care o susţineau.16
Între cele patru tendinţe nu se arătase încă nici o deosebire de credinţă, iar
legătura dragostei şi unitatea bisericească deşi grav ameninţate încă nu fuseseră
sfărâmate. Toate nesocoteau însă destul de grav îndemnul evanghelic la smerenie,
la pace şi la iubire frăţească, toate tulburau liniştea Bisericii şi-i primejduiau unitate
Apostolul este indignat de faptul că, cu tot efortul sau, cu toată stăruinţa lui
de a schimba modul de gândire al corintenilor, de a-i face maturi în gândire, de a
schimba laptele cu bucatele tari, aceştia au rămas tot trupeşti, şi copii în gandire :
„Sunteţi tot trupeşti, câtă vreme este între voi invidie şi ceartă şi dezbinări” (I
Cor.3,1-30) 17
La baza dezbinărilor din Corint stăteau mai puţin motive de ordin ideologic
şi mai mult motive de ordin personal, stătea îndeosebi păcatul mândriei. Fiecare se
considera superior celuilalt. De aceea, Sf. Apostol Pavel le atrage atenţia
corintenilor asupra câtorva adevăruri menite să-i smerească. Biserica este o creaţie
divină la formarea căreia misionarii n-au un merit deosebit.
Ei sunt doar nişte « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (4,1), nişte
instrumente, nişte slujitori ai planurilor lui Dumnezeu. În plus, ei nu au nimic de la
ei înşisi, şi prin urmare, nimic care să le aparţină, iar toate darurile şi lucrarea lor
vine de la Dumnezeu.
Ştiind că este acuzat că nu şi-a îndeplinit datoria, Apostolul ţine să precizeze
că lucrarea fiecăruia o apreciază după cuviinţă numai Mântuitorul Hristos ,care
cunoaşte cele ascunse ale fiecăruia. Nu oamenii îl judeca în această privinţă şi nici
el nu îndrăzneşte să se judece (să îşi aprecieze munca), ştiind cât de subiectivă este

22
aprecierea omenească. Apoi el face o paralelă între asemenea creştini satisfăcuţi de
ei înşişi, siguri de mântuire şi admiraţi de semenii lor, şi adevăraţii Apostoli, care în
comparaţie cu cei dintâi, îndura pentru Hristos nu numai foame, sete, bătăi,
pribegie, osteneli, ocări, huliri, prigoane şi primejdii de moarte, ci şi dispreţul
lumii, în toate arătând răbdare, blândeţe şi prisos de bunătate întru smerenie
desăvârşită.18
Combaterea dezbinărilor şi a certurilor pentru întâietate în Biserica se încheie
cu un apel la smerenie, la ascultare fiască şi la pace. Apostolul face apel la dreapta
judecată şi la inima corintenilor, arătându-le dragostea lui de părinte şi dându-se pe
sine pildă vie de urmat întru toate « Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci va
povăţuiesc ca pe nişte fii ai mei iubiţi »
(4,14).19 Corintenii credincioşi catehezei apostolice şi supuşi sfaturilor Apostolului
Pavel au scos aşadar, din cuvintele sale,urmatoarele învăţături:
-Să deteste orice rivalitate şi orice dezbinare între creştini.
-Să fugă de orice mândrie deşartă şi orice pretenţie de întâietate.
-Să-şi împodobească sufletul cu smerenia, cu pacea şi cu dragostea frăţească.
-Să păstreze neştirbită legătura cu Hristos şi cu Biserica Sa cea Sfânta,
ferindu-se de păcat şi arătându-se vrednici de harul divin primit prin Botez, faţă de
care nici talentele, nici cunoştinţele şi nici strădaniile noastre nu au valoare pentru
mântuire.
-Să facă din slujirea dezinteresată a Evangheliei lui Hristos, ţinta suprema a
tuturor gândurilor, vorbelor şi faptelor lor, iar această slujire să se arate în zidirea şi
întărirea necontenita a Bisericii.20
Al doilea motiv este natura morală. Din cuprinsul celor două epistole surori,
aflăm că unii creştini din Corint fuseseră contaminaţi, înainte de convertire de
fermentul desfrâului caracteristic lumii păgâne şi ca chiar după Botez căzuseră în
păcatele şi viciile de altădată (1Cor.V,1 ; II Cor.V,20).

23
Pentru îndreptarea lor Apostolul mai scrisese corintenilor o epistola în care-i
îndemna să se ferească de desfrâu şi le ceruse să rupă orice legătură cu creştinii
desfrânaţi (I Cor.v,9), dar această epistolă, pe care Biserica n-o mai posedă, nu şi-a
atins scopul. Sf. Pavel află ceva mai grav: nu se luase nici o măsură împotriva unui
creştin care trăia în concubinaj cu mama sa vitregă, deşi incestul era faptă de ocară
chiar de la păgâni (I Cor.V,1). Apostolul Pavel condamna pe incestuos dar nu
singur, ci împreună cu întreaga Biserica « Adunându-vă voi în numele Domnului
nostru Iisus Hristos, împreună cu duhul meu, l-am dat Satanei » (95,3-4). « L-am
dat Satanei spre nimicirea trupului, ca sufletul să se mântuiască în ziua
Domnului »(5,5) 21
Pedeapsa are rol pedagogic, iar nu distructiv. Cel păcătos este excomunicat
pentru un timp pentru a-şi da seama de gravitatea greşelii şi a se pocăi .
Alţi creştini din Corint scandalizau pe fraţi participând fără nici o rezervă la
mesele şi la festivităţile păgânilor, fie mâncând alimente oprite de conştiinţa altora,
fie nesocotind înfrânarea recomandată de Biserica şi căzând în patima lăcomiei de
mâncare şi de băutură ( I Cor. VI,12). Sfântul Pavel se vede silit să intervină şi în
această privinţă, spre a pedepsi pe cei răi şi spre a preîntâmpina întinderea răului.
Al treilea motiv care-l îndeamnă să scrie epistola îl găsim în dorinţa Sf.Pavel
de a pune rânduială şi în relaţiile civile ale creştinilor din Corint. Apostolul aflase
cu mâhnire că unii corinteni se învrăjbeau pentru felurite pricini şi că, în loc să se
împace iertându-şi greşelile ori să apeleze la arbitrajul forurilor bisericeşti,
recurgeau cu uşurinţă la judecata tribunalelor păgâne (I Cor. VI,1-11). O astfel de
comportare, precizează Apostolul, denotă doua lucruri:
1. În primul rând desconsiderarea demnităţii de creştin : « Oare nu ştiţi că
sfinţii vor judeca lumea ?…Nu ştiţi că vor judeca şi pe îngeri ? »(6,1-3) 2. În al
doilea rând denotă lipsa unei profunde converti.
Pentru ca un adevărat creştin nu se preocupă de cele trecătoare, ci, spune Apostolul
« suferă mai degrabă paguba decât să vină la judecata. » (6,7) şi îmbrăţişează cu

24
iubire pe toţi oamenii inclusiv pe vrăjmaşi. Acest lucru este cu atât mai rău când
înşişi creştinii nedreptăţesc, ori nedreptatea, alături de desfrânare şi idolatrie, aduce
inevitabilul pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu « Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor
moşteni Împărăţia lui Dumnezeu ? Nu va amăgiţi, nici desfrânaţii, nici închinătorii
la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici
beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu »
(4,9-19) 22
Al patrulea motiv al trimiterii epistolei stă în dorinţa corintenilor de a
cunoaşte învăţătura Apostolului despre legitimitatea şi morala căsătoriei, despre
foloasele fecioriei, despre divorţ, despre recăsătorirea celor văduvi, despre situaţia
căsătoriilor mixte şi despre sclavie, atâtea probleme care nu fuseseră lămurite de
către Sf. Pavel în catehezele sale orale şi care preocupau acum pe cititor.
Al cincilea motiv al scrierii epistolei este dictat de alte abateri în viaţa
Bisericii din Corint : unii creştini scandalizau pe fraţi pin atitudinea lor prea liberală
cu privire la idolotite, în timp ce alţii se abţineau cu frică de la orice contact cu
păgânii, izolându-se în chip exagerat de restul lumii (I Cor.V,9-13).
Al şaselea motiv al scrierii epistolei stă în nevoia asigurării sfinţeniei
adunărilor religioase, care nu se mai desfăşurau totdeauna cu solemnitate şi cu
evlavia cuvenită. Apostolul aflase că femeile creştine din Corint , uitându-şi
menirea, manifestau o exagerată emancipare şi libertate în adunărila religioase (I
Cor.XI,3-16) ; că la agape se produceau unele neorânduieli cu prilejul aşezării la
mese şi servirii alimentelor (ICor.XI,17-22) ; că la sfintele slujbe şi îndeosebi la
săvârşirea Sfintei Euharistii unii creştini se arătau lipsiţi oarecum de respectul
cuvenit celor sfinte şi primeau cu nevrednicie înfricoşata Taina (I Cor.XI,23-24) ;
că în adunările obşteşti pentru cateheză şi rugăciunea, folosirea harismelor se făcea
uneori cu neorânduială, dându-se preferinţă acelora care zideau mai puţin Biserica
şi neglijându-se folosul cultivării virtuţiilor teologice şi îndeosebi folosul iubirii
creştine pentru desăvârşirea morală şi viaţa cea veşnică (I Cor.XII,1-XIV).

25
 Al şaptelea motiv stă în dorinţa Sf. Pavel de a completa catehizarea
corintenilor cu privire la dogma învierii morţilor, pe care câţiva – după câte aflase -
o contestau, neputând-o înţelege cu raţiunea (I Cor.XV,1-58). În legătură cu
credinţa în învierea morţilor, Sf. Pavel expune şi dogma Învierii Mântuitorului, pe
care se întemeiază întreaga Evanghelie.
Al optulea şi ultimul motiv este îndemnul Sf. Pavel pentru organizarea
colectei pentru fraţii din Ierusalim şi din Iudeea (I Cor.XVI,1-4) şi dorinţa de a
înnoi legăturile directe cu corintenii. În acest scop, el le trimite câteva informaţii
despre activitatea sa misionară (I Cor.XVI,5-9), şi despre colaboratorii săi în
predicarea Evangheliei şi-i roagă să cinsteasca pe toţi aceia care se ostenesc în
ogorul Bisericii şi să rămână statornici în credinţă în solidaritatea frăţească şi în
dragoste (I Cor.XVI,10-18) 23

c.Scopul Epistolei.

Epistola I către Corinteni a fost scrisă din oraşul Efes, în cursul anului 56.
Epistola este adresată înainte de toate ,,bisericii lui Dumnezeu, care este în Corint”.
Biserica în general este adunarea tuturor acelora, care s-au ataşat cu credinţa de
Domnul Iisus Hristos. Ea se atribuie lui Dumnezeu, este a lui Dumnezeu pentru ca
toţi credincioşii trebuie să ştie ca, numai aparţin vreunui om sau unui grup de
oameni, care obişnuiesc să se adune într-un loc oarecare, ci aparţin lui Dumnezeu
Însuşi Biserica, către care se adresează apostolul îşi are sediul în Corint. Ea este
trimisă de Sf.Pavel şi în numele lui Sostene, care devenise prietenul şi ucenicul său
şi care se afla lânga el când a compus-o. Poate că a fost scrisă chiar de Sostene,
după dictarea Sf.Pavel. La sfârşit Sf.Pavel a adăugat cu mâna sa salutarea şi
binecuvântarea finală, ca o garanţie pentru autenticitatea întregii scrieri ( I
Cor.XVI,21-24).24

26
 d.Timpul şi locul scrierii . Destinatarii.

Scopul urmărit de Sf. Apostol Pavel în epistola sa este următorul : să

nimicească de la început germenii oricăror disensiuni, abateri şi îndoieli şi să
întărească unitatea, credinţa, nădejdea, dragostea şi sfinţenia tinerei comunităţi din
Corint. Epistola este dusă la Corint de către Stefanas, fortunat şi Ahaic (I
Cor.XVI,17).Ceva mai înainte Sf. Pavel trimisese la Corint pe ucenicul său Timotei
cu instrucţiuni speciale pentru a face bună rânduială în toate şi stăruise pe lângă
Apollo să vină la Corint, când va avea prilej (I Cor.XV,12). Apostolul s-ar fi putut
duce personal la Corint, dar nu voia să viziteze pe corinteni mai înainte de
îndreptarea situaţiei să nu fie cumva nevoit a pedepsi prea aspru pe cei vinovaţi (I
Cor.XVI 7-9 ; IV,18-21).
Epistola este menită aşadar să înlocuiască predica orala a Apostolului. De
aceea Sf. Pavel uzează într-însa de toată autoritatea sa apostolică, mustrând cu
severitate pe cei rătăciţi, pedepsind cu asprime pe incestuos, încurajând cu răbdare
pe cei buni, lămurind cu înţelepciune problemele de cult, de morală şi de dogma şi
aratând cu stăruinţă corintenilor toată grija, toată dragostea şi toată încrederea sa de
părinte.25

e.Autenticitatea Epistolei.

27
 Autenticitatea epistolei –I- către Corinteni este una din cele mai sigure. Ea se
întemeiază pe argumente interne şi argumente externe. Principalele argumente ale
criticii interne sunt: caracterul strict paulin al limbii, stilului şi ideilor; armonia
doctrinară cu celelalte scrieri pauline, precum şi cu restul cărţilor Noului
Testament; concordanţa informaţiilor pe care le cuprinde cu datele istorice din
cartea Faptele Apostolilor (IV 17-19 ; XVI, 5- Fapte XIX, 2,21) ; tonul viu şi
natural al discuţiei, sfaturilor şi polemicii care arată fără îndoială temperamentul şi
personalitatea Sf. Pavel.
Aceste argumente interne sunt confirmate apoi de mărturiile unanime aflate
din abundenţă în scrierile Părinţilor Apostolici, ale Apologeţilor, ale vechilor Părinţi
şi scriitori bisericeşti şi ale tuturor manuscriselor biblice care cuprind epistolele Sf.
Pavel. La anul 96 Clementul Romanul scrie corintenilor „Citiţi Epistola Fericitului
Pavel !”; Epistola este apoi citată de către Sf. Policarp, de către Epistola către
Diognet, de către Varnava, de către Învăţătura celor 12 Apostoli, de către Sf.
Ignatie, de către Pastorul lui Herma, de catre Sf. Iustin Martirul, de catre Tartian
Asirianul, de catre Clement Alexandrinul, precum si de ereticii Marcion, Vasiliade,
Valentin si numerosi alti eretici si gnostici.26

f. Integritatea, unitatea si textul Epistolei

28
 Integritatea şi unitatea Epistolei I-a către Corinteni sunt recunoscute de către
toate Bisericile creştine. Variaţiile de stil indicate de câţiva critici extremişti în
sprijinul ipotezei interpolării unor versete sau pentru scindarea epistolei în
fragmente care ar fi aparţinut iniţial altor epistole în fragmente care ar fi aparţinut
iniţial altor epistole pauline, ori ar fi alcătuit epistole aparte, sunt cu totul fireşti
într-o scriere cu preocupări şi teme atât de variate. De aceea toate încercările de a se
ataca integritatea sau unitatea epistolei au fost părăsite.

g.Cuprinsul şi importanţa Epistolei.

Epistola I către Corinteni are o deosebită importanţă, căci prin ea avem o

icoană fidelă a primei biserici creştine, cu toate curentele din mijlocul ei, viaţa ei
religioasă şi morală. În ea vedem o comunitate creştină proaspăt convertită
dominată încă de înţelepciunea păgână şi care cerea Apostolilor o predică bazată pe
retorică şi nu pe învăţătura mântuirii. Şi viaţa lor morală decurge tot din această
concepţie filozofică: avantaje materiale, mândrie, desfrânare.
Sfântul Pavel le spune, în cuprinsul epistolei învăţătura despre înţelepciunea
divină care a mântuit lumea prin jertfa crucii Domnului Hristos şi care a dat
naştere la o nouă morală manifestată prin modestie personală, jertfă, abnegaţie şi
slăvire a lui Dumnezeu.27
Prin caracterul ei multilateral epistola cuprinde diferite învăţături dogmatice,
morale, de cult şi pastorale. Astfel că probleme dogmatice avem: răsplata faptelor
omului şi mai ales ale misionarilor printr-o judecată severă de către Dumnezeu ( III,

29
11-15) nu este vorba despre purgator; preotul ca administrator sau slujitor al
sfintelor taine ( IV,1) ; instituirea Sfintei Euharistii de Domnul Iisus Hristos (XI,
23-30) ; despre harisme şi existenţa ierarhiei bisericeşti ( XII, 28-30) ; învierea
morţilor bazată pe învierea Mântuitorului (XV,20); schimbarea celor vii la Parusia
Domnului.
Probleme morale : despre păcatul desfrânării(VI, 15-19) ; despre căsătorie şi
divorţ (VII,2,10-11) ; feciorie ( VII, 25-27 ;38) ; virtutea dragostei şi superioritatea
ei ( XIII).
Probleme liturgice : pregătirea deosebită a creştinilor pentru primirea Sfintei
Euharistii ( XI,27-29) ; întrebuinţarea harismelor pentru folosul Bisericii (XII);
retribuirea slujitorilor altarului (IX, 9-13); modestia şi smerenia la cult (XI, 4-5);
serbarea Duminicii ( XVI,2). În legătura cu problemele disciplinare se aminteşte
despre excomunicare (V, 3) şi existenţa forurilor de judecată bisericească ( VI, 2-5).
De altfel această epistolă, spune un exeget, este aşa de importantă şi amplă,
încât fiecare frază cuprinde o învăţătură dogmatică, morală sau de cult

Nedumeriri exprimate de corinteni

a. Despre raportul dintre căsătorie şi feciorie.

Corintenii i-au trimis Apostolului nostru prin delegaţii lor şi o epistola în care
cereau lămuriri cu privire la viaţa în feciorie şi cu privire la căsătorie. Apostolul

30
ţine să le dea răspunsul cuvenit la întrebările pe care le-au pus. El scrie: „dar
despre cele ce mi-aţi scris frumos este pentru om să nu se atingă de femeie.”.
Se pare că unii corinteni mai zeloşi, reacţionând faţă de corupţia generală,
puneau la îndoială curaţia vieţii conjugale înseşi şi propuneau indirect evitarea
oricăror relaţii cu femeile. Apostolul nu îi contrazice, însă nici nu generalizează
concluzia lor, având în vedere rosturile înalte pentru care a fost instituită căsătoria:
ajutorul reciproc, naşterea de fii şi ferirea de desfrâu „Bine este omului să nu se
atingă de femeie, însă din cauza desfrâului fiecare barbat să-şi aibă femeia lui şi
fiecare femeie să-şi aibă barbatul ei”( 7, 1-2 ).28 Apostolul le spune că îi vrea pe
toţi asemenea lui, îndeosebi pe aceia necăsătoriţi sau pe văduvi, însă cine nu poate
să ducă o astfel de viaţă, să se căsătorească. Este acelaşi sfat, sfatul evanghelic al
fecioriei, pe care îl dădea Mântuitorul Apostolilor, care întrebaseră dacă este bine să
fie omul singur. A nu se atinge de femeie înseamnă nu numai a rămâne necăsătorit
ci şi a-şi păstra starea de feciorie. Pentru a întelege bine aceste cuvinte trebuie să
notăm că Apostolul nu scrie ca negaţia este obiectivă, pe când negaţia e subiectivă.
Majoritatea celor care formulau astfel de întrebări erau oameni căsătoriţi. De
aceea, referindu-se la aceştia, îndeosebi la aceia care, sub pretextul vieţuirii unei
vieţi alese, doreau să se despartă de soţiile lor. Apostolul le reamintise cuvântul
Domnului, după care este interzis soţilor să se despartă de soţiile lor, pentru orice
motiv, în afară de desfrâu . „Celor căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul :
Femeia să nu se despartă de bărbat ; iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată,
sau să se împace cu bărbatul său ; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” ( 7, 10-
11) .
Cuvintele acestea trebuie să fi fost motivate de obiceiul rău al corintenilor.
Apostolul le pune însă acestora în vedere ca, chiar Domnul S-a exprimat împotriva
divorţului29.
Despărţirea soţilor era interzisă chiar în cazul în care unul dintr ei era păgân.
Daca, însă, soţul necredincios doreşte să se despartă tocmai pentru acest motiv de

31
credinţă el este liber să o facă (7,15). Mântuirea trebuie pusă deasupra tuturor
legăturilor trecătoare.
Apostolul vorbeşte despre feciorie şi despre raportul dintre căsătorie şi
feciorie „Despre feciorie n-am porunca de la Domnul, vă dau însă sfatul
meu…”(7,25). « Domnul », parafraza Teofilact, „n-a legiferat nici n-a poruncit
ceva despre feciorie, ci a spus că cine poate să înţeleagă, să înţeleagă”
« Fecioara »., zice Apostolul, „de se mărită nu greşeşte. Numai că unele ca acestea
vor avea de suferit în trupul lor,” (7,28) ,adica foame , boli, etc. Principial nici aici
Apostolul nu a recomandat starea feciorească ca un bun, care ar fi superior
căsătoriei. Acestea le revelez din nou împotriva exagerărilor acelor exegeţi, care fac
apologia celibatului. Deci, fecioria e superioară căsătoriei, dar nu e obligatorie, ci
numai un sfat pentru cine e chemat spre ea. Aceste cuvinte fac aluzie, spune
Icumenius, la grijile şi durerile pe care le presupune viaţa conjugală.30
Căsătoria nu trebuie considerată ca ceva moral nou. Ea este dimpotrivă moral
bun, şi de aceea, de vrea cineva să se căsătorească, s-o facă. Chiar şi fecioara, de se
mărită nu face nici o faptă rea . Sfatul de mai sus de a rămâne necăsătoriţi l-a dat
numai din consideraţii speciale. Ar vrea să-i cruţe de nevoile, pe care le vor avea
dacă se vor căsători.

b.Despre idolotite

Idolotitele erau acele alimente jertfite idolilor, care nefiind totdeauna

consumate în întregime de foc, erau aduse pentru a fi consumate la mesele comune,
date în cinstea idolului respectiv.
Consumarea unor astfel de idolotite era considerată participarea la cultul
idolesc şi un mod de comuniune mistică cu idolul. Astfel de jertfe, însoţite de mese

32
comune, se aduceau cu ocazia marilor sărbători ale statului şi împăratului, dar şi cu
ocazia sărbătorilor particulare din viaţa fiecărui om.
Când astfel de alimente erau aduse jertfă cu ocazia marilor sărbători, în mari
cantitati, şi nu erau consumate de foc şi de meseni, erau puse în vânzare pe piaţă.
Pentru a angaja indirect, pe toţi cumpărătorii la un act de idolatrie colectivă,
preoţii păgâni vizitau măcelăriile şi depozitele de alimente şi săvârşeau asupra
alimentelor anumite slujbe, dedicându-le astfel zeilor. În această situaţie se punea,
deci întrebarea dacă creştinii pot participa la mesele la care se consumau idolotite şi
dacă pot să cumpere alimente asupra cărora se săvârşiseră aceste slujbe
păgâne.Unii creştini, mai puţin iniţiaţi în doctrina creştină, de teama de a nu se
intina, evitau cumpărarea unor asemenea alimente şi se abţineau întru totul de la
astfel de participări, pe când alţii, ştiind că idolii nu au existenţă reală, cumpărau
alimentele, ba chiar participau fără reţineri, chiar la ospeţele sacre ale
compatrioţilor lor păgâni, scandalizând întreaga Biserică prin conduita lor liberală.
Pentru rezolvarea acestei probleme,Apostolul stabileşte două principii :
a.Idolotitele nu produc nici pângărirea reala, pentru motivul că zeii păgânilor
sunt inexistenţi.
b.Orice fapta permisă poate deveni nepermisă dacă scandalizează pe alţii prin
săvârşirea sau prin consecinţele ei.
De aici rezultă datoria fiecărui creştin de a renunţa la orice drepturi în folosul
colectivităţii din care face parte . În atitudinea lor faţă de idolatrie, Corintenii sunt
îndemnaţi să urmeze în primul rând exemplul Apostolului, care făcând o paranteză
în care vorbeşte despre drepturile misionarului creştin, se dă pe sine exemplu de
urmat întru toate. Apostolul predicase cuvântul Evangheliei fără să aştepte ajutor
material din partea nimănui. În timpul liber confecţiona corturi pentru a-şi procura
cele necesare.

33
 În atitudinea lor de abţinere de la anumite bucate, Corintenii sunt îndemnaţi
în al doilea rând să ia aminte din viaţa luptătorilor din arene. De dragul premiului,
aceştia se supun la tot felul de osteneli şi privaţiuni.
În sfârşit al treilea exemplu este luat din istoria poporului Israel. Acest popor
s-a bucurat de multe binefaceri din partea lui Dumnezeu :a fost din robie, condus şi
hrănit în chip minunat, însă, pentru că nu a avut întotdeauna comportare
corespunzatoare, a fost pedepsit ( 10,1-11) : « Acestea s-au făcut pildă pentru noi,
ca să nu poftim la cele rele cum au poftit aceia ».
Idolotitele puteau fi consumate în case particulare, cu condiţia de a nu sminti
pe cei slabi. Dacă li se atrăgea atenţia de cineva că sunt idolotite, este vorba de cei
slabi în credinţă, să renunţe la ele. Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu,
şi fără a tulbura pe cineva ci spre folosul şi mântuirea tuturor.

c.Despre ţinuta pe care trebuiau să o aibă la cult

Creştinii din Corint se adunau în anumite case, unde se săvârşea Sfânta

Euharistie şi se rosteau rugăciuni.
Apostolul Pavel află cu mâhnire că unele femei din biserica locală, abuzând
de libertatea dobândită prin botez şi înţelegând greşit egalitatea lor cu bărbaţii îşi
îngăduiau o ţinută exterioară nepotrivită sexului lor şi manifestau în adunări o
emancipare care dădea naştere la comentarii defavorabile din partea celorlalţi
membrii ai comunităţii.
Află că la agape se produceau unele abuzuri neconforme cu caracterul şi
scopul acestor reuniuni frăţeşti. Ca neorânduielile de la agape se răsfrângeau uneori
şi asupra slujbei sfintei Euharistii. În acest context el vine cu următoarele lămuriri
şi sfaturi :

34
 a.Femeile au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri cu bărbaţii. Totuşi în
adunările de cult, femeile sunt datoare să aibă capul acoperit şi să asculte în tăcere,
păstrând modestia pe care le-o recomanda revelaţia divină, ordinea firii şi buna
cuviinţă.
În Corint maxima „toate îmi sunt îngăduite” ( 6,12 si 10,23) devenise
pretextul unor abuzuri de libertate. Pentru femei această maximă devenise motivul
participării lor la agape şi la sfintele slujbe fără valul său mahramă impusă de
obiceiurile vremii, iar unele dintre ele îşi îngăduiau să ia cuvântul în biserică,
trecând peste prerogativele rezervate de creştinism numai bărbaţilor şi îndeosebi
ierarhiei bisericeşti. Atitudinea acestor femei trăda o greşită înţelegere a libertăţii
creştine şi o greşită aplicare a învăţăturii evanghelice despre egalitatea religioasă
dintre bărbat şi femeie. Ca să curme răul din rădăcini şi să restabilească sfinţenia
întrunirilor bisericeşti, Sfântul Pavel porunceşte femeilor să-şi acopere capul când
iau parte la adunările de cult şi să păstreze tot timpul tacerea si modestia potrivită
sexului lor şi practicii celorlalte Biserici. În sprijinul acestei porunci Apostolul
invocă două argumente principale : revelaţia divină (11,3-6) şi buna cuviinţă ( 11,7-
16).,,Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul
femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos :Dumnezeu.’’
Primul argument se bazează pe asemănarea raportului dintre bărbat şi femeie
cu raportul dintre Hristos şi Biserică şi cu raportul dintre Dumnezeu Tatăl şi
Dumnezeu Fiul. Această ordine ierarhică arată că deşi femeia este egală bărbatului
în privinţa harului transmis prin Sfintele Taine şi deşi face parte, ca şi el, din Trupul
tainic al lui Hristos ea ocupă rangul al doilea în organizarea exterioară a vieţii
bisericeşti. La cult femeile sunt datoare să renunţe la orice pretenţii de întâietate şi
la orice preocupări mondene de cochetărie şi să-şi impună totdeauna o ţinută
cuviincioasă, aşa cum stă bine femeilor cu adevărat evlavioase.
Al doilea argument are caracter raţional. Puterea lui de convingere se
întemeiază pe bunul simţ al corintenilor şi pe respectul datorat obiceiului general.

35
Sfântul Pavel aminteşte destinatarilor epistolei sale că însăşi natura care a dat
femeii podoaba părului, ne învaţă că bărbatul, regele creaturilor pământeşti, trebuie
să-şi tundă părul şi să stea cu fruntea sus, iar femeia să-şi lase părul lung şi să-şi
acopere capul în adunările publice.31
b.Agapele şi Sfânta Euharistie să se săvârşească în linişte şi cu decenţa
cuvenită : creştinii care participau la agape sunt datori să alcătuiască o singură masă
de dragoste frăţească, să pună bucatele în comun, să se aştepte unii pe alţii şi să se
ferească de orice exces de mâncare şi băutură. După cum le arată chiar numele,
agapele erau mesele comune organizate de creştini pentru manifestarea dragostei
frăţeşti între dânşii. Ele însoţeau oficierea Sfintei Euharistii, fie precedând-o fie
urmând-o. Se ţineau de obicei seara, când toţi creştinii se întorceau de la lucru.
Uneori se prelungeau toată noaptea . În zilele de sărbătoare se organizau dimineaţa.
După cum observa Sf. Ioan Gura de Aur, caracterul lor era şi religios, şi social. Din
punct de vedere religios, agapele aminteau ultima cină luată de Domnul cu ucenicii
Săi, simbolizau ospăţul ceresc al celor aleşi şi alcătuiau o impresionantă şcoală de
dragoste , de servire şi de solidaritate între credincioşi. Din punct de vedere social,
ele erau un mijloc admirabil pentru înpuţinarea bogăţiei unora, pentru uşurarea
sărăciei altora şi pentru înfrăţirea practică a creştinilor şi catehumenilor din aceeaşi
localitate. Săracii şi călătorii erau primiţi cu preferinţă.32
Uneori erau primiţi şi necreştinii care simpatizau Biserica şi intenţionau să
devină creştini. La Corint după informaţiile comunicate marelui Apostol Pavel,
patru abuzuri întunecau atmosfera duhovnicească a agapelor. În loc să alcătuiască o
singură masă creştinii se împărţeau pe grupuri distincte, după legăturile de rudenie,
de prietenie, de starea sociala, sau de preferinţa personală, aducând şi aici spiritul
de dezbinare cultivat de cele patru formaţiuni combătute de Apostolul la începutul
epistolei şi nimicind frumuseţea simbolică a acestor întruniri. În loc să pună laolaltă
bucatele şi să lase a fi împărţite frăţeşte tuturor celor de faţă, fiecare consuma,

36
singur sau cu grupul său, ceea ce-şi adusese de acasă, dând dovadă de egoism şi de
jignitoare lipsă de dragoste faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii.
În loc să se aştepte unii pe alţii, primii sosiţi se aşezau la mese şi începeau să
mănânce, lăsând fără mâncare pe săracii care veneau de la lucru mai târziu şi care
nu-şi puteau aduce alimente proprii.
În loc să se conformeze sobrietăţii agapelor şi să păstreze cumpătarea,
anumiţi creştini mâncau şi beau peste măsură , aratând o condamnabilă lipsă de
respect faţă de solemnitatea unor asemenea adunări şi mai ales faţă de Taina Sf.
Euharistii, care se săvârşea în legătură cu agapele.
Aceste abuzuri nu puteau fi tolerate. Ele trebuiau combătute fără cruţare, ca
orice ştirbire a unităţii Bisericii, a iubirii de aproapele, a egalităţii creştine şi a
virtuţii cumpătării. Mustrarea Apostolului şi-a atins scopul, căci epistola următoare
nu mai face nici o menţiune despre aceste abuzuri şi dezordini .
De la problema comportării în timpul agapelor, Sfantul Apostol Pavel trece la
aceea a atitudinilor creştinilor faţă de Sf.Euharistie : « Ca Domnul Iisus, în noaptea
în care a fost vândut, a luat pâine şi mulţumind, a frânt şi a zis : Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; aceasta să faceţi pentru pentru
pomenirea Mea . Asemenea şi paharul după cină , zicând: Acest pahar este legea
cea nouă ântru sângele Meu; aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre
pomenirea Mea » (11,23 ) 33
Cuvintele acestea exprimă, mai întâi faptul, că pâinea pe care o ţinea în
mâinile Sale a fost prefăcută între timp de fapt, în Trupul Său. În linia a doua el,
spune că pâinea se frânge în ……, ca moartea trupului său ca moartea trupului Său
este iminentă. Cuvintele ,,pentru voi ne spun apoi că moartea Sa va fi o moarte
substitutorică, adică o moarte pe care o va suferi El în locul nostru, şi totodată una
sacrificială, adică spre binele şi folosul nostru. 34
Aceste cuvinte ne arată că la Cina cea de Taina, Domnul a prefăcut cu
adevărat pâinea dospită în însuşi trupul Sâu, iar vinul în sângele Său, rostind pentru

37
fiecare o rugăciune specială, a împărtaşit apoi cu fiecare din elementele euharistice
pe ucenici.
Domnul a instituit Sfânta Taina a Euharistiei nu pentru ca credincioşii din
Corint nu ar fi ştiut încă nimic despre aceasta, ci pentru că vroia să le atragă din
nou atenţia lor asupra momentului înâlţător al instituirii ei pentru a le arata cât de
sfânt şi solemn acel moment şi a-i face să înţeleagă că au îndatorirea să se poarte cu
toată cuviinţa ori de câte ori se celebrează Sfânta Euharistie.35

d. Despre harismele si virtutiile teologice

Pe lângă harul divin, care se conferea credincioşilor prin Sfintele Taine şi

este absolut necesar, alături de credinţa şi faptele bune, pentru mântuire, anumiţi
oameni au fost învredniciţi de Dumnezeu cu daruri speciale numite harisme ,
necesare pentru edificarea spirituala a semenilor lor şi pentru impresionarea
păgânilor în vederea îmbrăţişării mesajului evanghelic.
Harismele nu se confundă cu harul. Ele au acelaşi izvor ca şi harul pe Duhul
Sfânt ( I Cor. 12,4-6 ;11) dar nu au aceleaşi însuşiri şi urmări ca harul.
Ele nu pot exista independente de har si presupun existenta harului în
sufletele credincioşilor şi sunt „rodiri” ale lui.
Harismele au un caracter personal şi sunt netransmisibile ; ele nu sunt absolut
necesare pentru mântuire, ci numai uşurează drumul care duce câtre ea. Harismele
nu au pecetea permanenţei şi nu se dau cuiva ca răsplată pentru un anumit mod de
viata, ci sunt opera iconomiei nepătrunse ale lui Dumnezeu, sunt date pentru un
anume scop şi pentru un anumit tip.

38
 Dăruirea cuiva cu o harismă nu echivalează cu ridicarea sa într-o anumită
treaptă ierarhica în biserică. Aceste daruri duhovniceşti au fost promise de
Mântuitorul Însuşi, în răstimpul dintre Înviere şi Înălţare
Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat patru liste în care sunt enumerate harisme : I
Cor.12,8-10 ; 12,28-30 ; ROM.12,6-8; Efeseni 4,11; însă acestea nu epuizaseră
bogaţia şi varietatea lor. Nu toţi oamenii au aceeaşi harismă şi nici cei ce au aceeaşi
harismă n-o au în mod egal.
În afară de harismele obişnuite, sunt menţionate în mod deosebit cele
extraordinare, care făceau o impresie cu totul aparte. Între acestea aminteşte :
a.Cuvântul înţelepciunii adica harul de a expune sistematic adevărurile de
credinţă creştină ( I Cor. 2,6-15 ; 13-20).
b.Cuvântul cunoştinţei, adică harul de a face înţeleasă aceste adevăruri cu
ajutorul analogiilor deja cunoscute ( I COR. 2,1-5 ; 3,1-3 ; 7,1-2 ; 9,8 ; 15,25-30).
c.Credinţa făcătoare de minuni, adică virtutea încrederii depline în
Dumnezeu, care răsplăteşte pe aleşii Săi cu puterea de a face lucruri minunate (I
Cor. 13,2).
d. Darul tămăduirilor, adică harul vindecării bolilor prin rugăciuni sau prin
atingerea de cel bolnav.
e. Prorocia, adica darul de a explica cuvântul lui Dumnezeu şi uneori de a
prevesti viitorul ( Cor.14,3).
f. Deosebirea duhurilor, adică harisma de a deosebi originea şi natura fiecărei
harisme, de a elimina pe cele neadevărate şi păgubitoare.
g. Glosolalia sau vorbirea în limbi necunoscute în prealabil ( I Cor.13,1;
14,14-16; 19-27).
h. Tălmăcirea limbilor, adică harul înţelegerii şi tâlcuirii limbii vorbite de
glosolal ( I Cor.14,27-28)

39
 Un loc aparte între harisme îl ocupă cele legate de răspândirea şi organizarea
Bisericii printre neamuri (apostolia) şi cele legate de hirotonie cu întreită ei misiune
de a sfinti, organiza şi conduce. Între acestea amintim :
Harisma apostoliei sau apostolatului era darul predicării cu zel deosebit a
cuvântului lui Dumnezeu printre neamuri şi al întemeierii de comunităţi creştine.
Această harismă au avut-o Apostolii Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel şi
ucenicii acestora. Harisma păstoririi, harisma de a fi păstori şi de a fi dascăli,
conducători sunt prezentate ca specifice ierarhiei.36
Calea cea mai înaltă spre Dumnezeu n-o constituie însă harismele, ci iubirea
creştină, cea mai mare dintre virtuţi. Corintenii socoteau că harismele constituie
calea cea mai înaltă care duce spre fericirea cerească. Nimic mai fals decât o astfel
de concepţie. Mai presus de darurile duhovnicesti, după care râvneau atât de mult
creştinii din Corint, rămâne de-a pururi o cale mult mai înaltă, mai sigură şi mai
acceptabilă care duce la desăvârşirea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Aceasta este doamna virtuţilor, corelarul învăţăturii evanghelice şi esenţa
creştinismului însuşi. Pentru lauda ei, Apostolul scrie una dintre cele mai frumoase
pagini din istoria universală alcătuite vreodata în cinstea vreunei virtuti. Cuvintele
sale, ca forma, sunt distribuite, poetic, în trei strofe. Prima strofă ( 13,1-3)
subliniază necesitatea şi superioritatea iubirii creştine în comparaţie cu harismele.
Sunt amintite aici, pentru exemplificare, numai câteva harisme: glosolalia,
proorocia, cuvântul înţelepciunii, cuvântul cunoştinţei, credinţa facătoare de
minuni, darul ajutorării şi făcerii de bine. Strofa a doua ( 13,4-7) enumera şapte
însuşiri formulate pozitiv şi opt însuşiri formulate negativ ale iubirii. Este
prezentată drept izvor al tuturor virtuţiilor şi scut împotriva tuturor păcatelor şi
răutăţilor. Strofa a treia (13,8-13) arată indisolubilă legătură dintre credinţa, nădejde
şi dragoste, în viaţa aceasta pământească; se subliniază apoi veşnicia iubirii, în
raport cu celelalt virtuţi, în viaţa cerească, precum şi superioritatea celor trei virtuţi
teologice faţă de darurile duhovniceşti. Sfântul Apostol Pavel spune credincioşilor

40
din Corint că iubirea creştină, temeiul şi plenitudinea tuturor virtuţilor, întrece în
strălucire toate harismele, că fără ea chiar darurile celei mai mari sunt nefolositoare
pentru mântuire, că numai ea dă valoare acţiunilor, vorbelor şi gândurilor noastre şi
că doar ea este menită să rămână de-a pururi în fiinţa, păstrându-şi actualitatea şi
desăvârşindu-se necontenit şi în veacul de acum şi în cel ce va să vină.
După dogmatica paulină credinţa nu este menită să constituie un mod veşnic
de cunoaştere a realităţii supranaturale. Funcţiunea ei este legată numai de starea
noastră pământească. Atunci când omul se va muta din locuinţa aceasta slabă şi
întunecoasă, în care adevărul dumnezeiesc pătrunde numai pe măsura priceperii şi
receptivităţii sale, credinţa va înceta şi va fi înlocuită cu viziunea directă. Tot atunci
va înceta şi nădejdea. Ea se apropie de pe acum de fericirea cerească, dar acestă
fericire nu este accesibilă pe pământ decât într-o infimă măsură. Când ne vom
apropia cu totul de Dumnezeu, rolul şi funcţiunea nădejdii vor înceta cu
desăvârşire, făcând loc posesiunii depline a fericirii după care omul suspină în
aceasta viaţă.37
După cuvintele Sfântului Pavel credinţa şi nădejdea sunt superioare
harismelor, căci fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu, dar sunt trecătoare în
raport cu viaţa viitoare, ca tot ce este legat de starea cea nedesăvârşită de pe
pământ. Locul meu îl va lua experienţa lor directă şi veşnică. Numai iubirea nu va
înceta niciodată. Ea preface credinţa şi viziunea în adorare şi în ascultare. Ea
schimbă nadejdea în izvor de slavă şi fericire. Ea uneşte încă din această viaţă cu
Dumnezeu. Ea nu are limită nici în timp, nici în intensitate. Mereu durează, mereu
creşte, mereu se desăvârşeşte. De aceea Sf. Pavel nu vede în iubirea creştină o
virtute obişnuită, ci calea cea mai de presus de fire pentru apropierea noastră de
Dumnezeu, iubirea desăvârşită şi desăvârşirea însăşi.
Cel dintâi şi cel mai însemnat aspect al iubrii creştine cu caracter religios,
referindu-se, cum s-a arătat, la atitudinea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul,

41
Stăpânul şi Binefăcătorul tuturor. Cel de-al doilea aspect, deopotrivă de important,
are caracter social, privind atitudinea omului faţă de semenii săi de pe pământ.
Personificând-o în chip poetic, Sf. Pavel atribuie iubirii şapte însuşiri
formulate pozitiv şi opt însuşiri formulate negativ. Însuşirile formulate pozitiv sunt:
îndelung răbdarea în raport cu semenii, iertarea celor ce greşesc, blândeţea,
amabilitatea faţă de cei slabi, bucuria pentru aflarea şi triumful adevărului,
încrederea în aproapele, speranţa în biruinţa finală a binelui şi a dreptăţii
individuale şi obşteşti.
Cele opt însuşiri ale iubirii creştine formulate negativ aşa cum le aminteşte ca
exemplificare Sf. Apostol Pavel sunt: lipsa pizmei sau a invidiei pentru fericirea sau
succesul altuia; lipsa îngâmfării, a căutarii de slava deşartă şi a fariseismului sau a
ipocriziei morale şi religioase; lipsa trufiei sau a ambiţiei deşarte, adică a încrederii
nejustificate în meritele şi talentele personale; lipsa oricărei necuviinţe, adică
oricărei vorbe, atitudini sau fapte care ar putea jigni sensibilitatea sau onoarea
cuiva; lipsa oricărui egoism, adică a oricarei lăcomii şi a oricărei păgubiri a
intereselor celorlalţi membrii ai societăţii; lipsa oricărei mânii, adică a oricărui
prilej de ceartă şi neînţelegere între oameni; lipsa oricărui gând de răutate, adică a
oricarei cauze de provocare sau de întreţinere a răului în lume; lipsa oricarei
aprobări sau încurajări a nedreptăţii, adică lipsa oricărui fel de cooperare la naştere,
la creşterea, sau la menţinerea unor stări nedrepte în structura orânduielilor
sociale.38
Glosolalia este fenomenul supranatural al vorbirii de către cineva sub
inspiraţia Sf. Duh a unor limbi necunoscute mai înainte. Acest fenomen a fost
profeţit de către profetul Ioil şi s-a împlinit întocmai la Cinzecime.
Fenomenul “vorbirii în limbi” s-a repetat în veacul apostolic la puţin timp
după Cinzecime, în Cezareea Palestinei, în Efes şi în Corint.

42
 În Corint această harismă era peste măsură preţuită iar Apostolul Pavel
considera necesar să arate rostul ei şi raportul dintre ea şi virtuţiile teologice ( I
Cor. 12,4-10, 28-30;14,1-33).
În legătură cu glosolalia, Sfântul Pavel dă următoarele detalii:

1.Glosolalul vorbea sub inspiraţia Duhului Sfânt, în extaz (I Cor.14,2,15).

Trebuie, însă, precizat că nu şi în stare de inconştienţă.
Şi în cazul acesta ca şi în toate celelalte cazuri de inspiraţie divină,
personalitatea glosolalului nu se anuleaza, ci din contra, puterile sale spirituale sunt
întărite pentru a putea recepta adevăruri la care nu poate ajunge pe cale naturală.
Cel ce graieşte în limba străină se edifică duhovniceşte în primul rând pe sine ( I
Cor.14,4). 39

2.Limbile străine vorbite de glosolali erau înţelese în mod firesc doar de

străini, dar nu şi de localnici. Aşa se face că la Cinzecime iudeii din părţile
Ierusalimului, cunoscători doar ai limbii aramaice, neânţelegând pe Apostoli, îi
considera „plini de must”. Având în vedere acest fapt Sfântul Apostol Pavel
îndemna pe glosolalii din Corint ca în lipsa străinilor să tacă ( I Cor. 14,28). În acest
caz glosolalul grăia în taină doar pentru sine. Conştient că este instrument al
revelaţiei făcea din glosolalie un mijloc de a convorbi cu Dumnezeu, o rugăciune
( I Cor.9,2).40

3.Pentru a traduce în limba localnicilor cele spuse de glosolal într-o limbă

străină, era nevoie de un alt harismatic, de cel cu darul tălmăcirii (I Cor.14,27).
Glosolalul nu avea întotdeauna şi harisma tălmăcirii, de aceea Apostolul Pavel îl
indemna pe acesta „să se roage ca să şi tălmăcească” (ICor.14,13)41

43
 4.Scopul glosolaliei ca şi al celorlalte harisme, era de a impresiona pe cei din
afara Bisericii, pentru a îmbrăţişa mesajul evanghelic, „vorbirea în limbi este un
semn nu pentru cei credincioşi, şi pentru cei necredincioşi” (I Cor.14,22). Cu toate
acestea ea nu trebuie practicată oriunde şi oricum, ci „cu cuviinţa şi cu rânduială”
( I Cor.14,40).42
5.Fără a dispreţui această harismă, pentru progresul spiritual al comunităţii,
Apostolul considera că este mai de dorit „a grăi cineva cinci cuvinte cu înţeles, ca
să-i înveţe şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor.14,19) 43
Rolul harismelor a fost pe de o parte de a dovedi mesianitatea şi dumnezeirea
Domnului Iisus Hristos , iar pe de altă parte de a zidi biserica, a ajuta la răspândirea
credinţei printre neamuri şi deci, la înfrăţirea popoarelor prin acelaşi Duh în
Hristos, făcând din toţi un corp al bisericii, o mare familie condusă de părintele ei.
Prin aceasta se arată că biserica este de la început organizată în cler şi popor, în
pastor şi păstoriţi, conlucrând toţi la zidirea şi unitatea Bisericii fiecare cu darul pe
care l-a primit. Toţi sunt indispensabili, toţi sunt folositori, toţi să lucreze uniţi,
organizaţi, şi în ascultarea de păstori, spre zidirea întregii Biserici şi spre slava lui
Dumnezeu.

e. Despre învierea trupurilor

În capitolul XV Apostolul vrea să vorbească despre altă problemă care este

nu mai puţin importantă pentru credinţa şi mântuirea noastră. În prima parte a
epistolei el afirma că oamenii prin înţelepciunea lor nu puteau să înţeleagă planurile
lui Dumnezeu, prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. În ultima parte susţine
învăţătura despre învierea trupurilor, bazându-se pe predica Mântuitorului Hristos,

44
răstignit şi preamărit, respingând părerile filosofilor păgâni, care aveau o vagă idee
despre înviere.
Ultima problemă dezbătută de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către
Corinteni are carcter eshatologic. Expunerea ei îmbracă forma unei cateheze despre
certitudiea învierii morţilor şi despre natura trupurilor omeneşti în viaţa viitoare.
Data fiind importanţa doctrinei pe care o lămureşte, această cateheză are o
nepreţuită valoare documentară.
Dogma învierii trupurilor celor adormiţi întru Domnul făcuse obiectul
predicii pauline în Corint, în cursul anilor 51 şi 52. Apostolul neamurilor
combătuse multe obiecţii şi lămurise multe nedumeriri în legătură cu ea.
Prima întrebare la care răspunde Apstolul este « dacă este posibil să învieze
trupurile ? ».
Argumentele aduse pentru învierea trupurilor sunt legate îndeosebi de
învierea trupului Mântuitorului Hristos.
Înainte însă de a sistematiza argumentele folosite de către Sfântul Apostol
Pavel pentru dovedirea posibilităţii învierii morţilor, trebuie să precizăm că toţi
membrii comunităţii creştine din capitala Ahaei credeau din toată inima şi fără nici
o rezervă în minunea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, văzând într-însa
dovada supremă a dumnezeirii sale şi temeiul eliberării omului din osânda
păcatului şi robia diavolului. Dar ei se opreau aici, socotind că Iisus Hristos a putut
birui legăturile morţii, întrucât era Fiul lui Dumnezeu şi pretindeau că oamenii nu
ar putea fi readuşi din putreziciune la viaţă, întrucât sunt simple creaturi. Aceştia
admiteau pentru creştini, doar renaşterea sau învierea baptismală, de care s-ar
bucura în viaţa viitoare, numai sufletele. Din această cauză cateheza paulină se
începe cu enumerarea principalelor dovezi istorice despre învierea Domnului şi se
continuă după aceea cu expunerea altor argumente derivate, la care se adaugă
câteva analogii din lumea înconjurătoare. Prin urmare, răspunsul Sfântului Apostol

45
Pavel la întrebările privind posibilitatea învierii morţilor constă din expunerea
sistematică a următoarelor argumente principale:

a. Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este un fapt istoric, mai presus de

orice îndoială « Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe
care aţi şi primit-o, în care staţi, prin care vă şi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa cum v-am
binevestit-o » (15, 1-2) Argumentul este istoric şi tradiţional. Apostolul nu
comunică printr-însul cititorilor o învăţătură nouă, ci le reaminteşte învăţătura
tradiţională pe care le-a predicat-o oral când i-a convertit, învăţătură pe care ei au
primit-o şi pe care o păstrează cu fidelitate. Totodata el le arată că mântuirea este
condiţionată de păstrarea intactă a acestei învăţături, ca orice ştirbire sau alterare a
ei este ce natura să-i îndepărteze cu totul de calea mântuirii.44

b.Învierea Mântuitorului, spune în continuare Apostolul, demonstrează în

chip evident posibilitatea învierii morţilor : „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a
inviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor ? Dacă nu este
învierea morţilor, nici Hristos nu a înviat ;iar dacă nu a înviat Hristos, zadarnică
este atunci propovăduirea noastră, zadarnică însă şi credinţa voastră”(15,12-14) .
Acest argument are caracter logic : cititorii epistolei trebuie să înţeleagă că , dacă
învierea morţilor ar fi imposibilă, credinţa creştină ar fi deşartă, Apostoliiar fi încă
sub osânda păcatului, morţii ar fi fără nădejde de iertare, iar suferinţele pentru
Hristos nu ar avea nici un sens. Tăgăduirea învierii morţilor respinge deci, în ultima
analiza, însăţi învierea Mântuitorului iar atitudinea lor nimiceşte tote temeiurile
dogmaticii şi moralei creştine.45

c .Învierea lui Hristos, Mântuitorul lumii constituie începutul şi garanţia

vieţii noastre « Dar acum Hristos a înviat din morţi, S-a facut începătura celor
adormiţi . Căci deoarece moartea a venit prin om, prin om şi învierea morţilor .

46
Căci precum toţi mor în Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos” (15,20-28).
Acest argument este o concluzie a celor anterioare : între învierea Mântuitorului şi
învierea oamenilor se află o dependenţă absolută indisolubilă. Cel ce admite pe cea
dintâi, trebuie să o admita şi pe cea de-a doua, aşa cum prin cea mai elementară
logică, cel ce tăgăduieşte una, o tăgăduieşte şi pe cealaltă. 46 Prin învierea Sa,
Domnul S-a făcut pârgă sau începătura celor adormiţi . Cel ce zice <<începătură>>
se gândeşte la cel ce inaugurează şirul şi la aceea sau la acelea care vor urma după
Dânsul. Cel ce zice pârgă presupune ca roadele următoare vor fi de acelaşi fel, din
aceeaşi categorie.

d. Înşişi corintenii adeveresc credinţa în posibilitatea învierii trupurilor când

practică botezul pentru cei morţi « Astfel ce vor face cei ce se botează pentru cei
morţi ? Dacă morţii într-adevar nu înviază, pentru ce se mai botează pentru ei ?
( 15,29) ». Argumentul este ad hominem. Proba scoasă chiar din conduita
Corintenilor nu constituie o dovadă propriu-zisă pentru confirmarea posibilităţii
învierii mirtilor ci un procedeu retoric pentru reducerea la tăcere şi ruşinarea
acelora care o tăgăduiau cu vorba, dar o marturiseau cu fapta.

e. Conduita Apostolilor care-şi expun viaţa pentru Evanghelie şi oroarea

tuturor creştinilor faţă de nihilismul epicureic, confirma credinţa Bisericii în
învierea morţilor “Pentru ce noi să ne primejduim în tot ceasul ? În toate zilele mor,
o spun, spre lauda voastră pe care o am în Iisus Hristos, Domnul nostru. De m-am
luptat ca un om cu fiarele la Efes, ce folos am? Dacă morţii nu invie, „să mâncăm şi
să bem, că mâine vom muri”. Nu vă înşelaţi : vorbele rele strică obiceiurile bune”
(15,30-33). Argumentul are caracter moral : suferinţele şi primejdiile înfruntate de
Apostoli şi de ceilalţi propăvăduitori ai dreptei credinţe, pentru Hristos şi pentru
Evanghelie ar denota o curată nebunie, dacă viaţa omului s-ar sfârşi în clipa morţii
trupului.

47
 Pericopa referitoare la posibilitatea învierii se încheie cu porunca : „Treziţi-
vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi, căci unii nu au conştiinţa de Dumnezeu ; spre
ruşinare v-o spun” (15,34). Prin aceste cuvinte, Apostolul îndemna pe toţi corintenii
să-şi însuşească adevarata înţelepciune, cea duhovnicească, despre care le-a vorbit
la începutul epistolei, să-şi ducă viaţa asemenea unor oameni care ştiu că
Dumnezeu există cu adevarat şi ca după moarte exista o înviere şi o dreaptă
judecată.47
A doua întrebare la care răspunde Apostolul se referea la modalitatea
readucerii la viaţă a trupurilor descompuse prin moarte ( 15,35-54). Pericopa
consacrată lămuririi acestei preocupări eshatologice începe cu enunţarea celor două
întrebări principale ale scepticilor din Corint „Dar va zice cineva : Cum înviază
morţii ? Şi cu ce trup vin ?”.
Răspunsul Apostolului este polemic şi apologetic şi îmbraca forma unui nou
argument în sprijinul dovedirii posibilităţii învierii trupurilor : „Nebun ce esti !
Ceea ce semeni tu nu capată viaţă dacă nu moare” ( 15,34-54) Argumentul invocat
pentru lămurirea modalităţii învierii trupurilor are caracter natural. Puterea lui de
convingere se bizuie pe analogia plantelor. Exemplul fusese folosit de Mântuitorul
pentru ilustrarea necesităţii jertfei Sale pe cruce în vederea mântuirii neamului
omenesc : „Amin, amin grăiesc vouă; bobul de grâu, cazând în pământ, de nu va
muri, rămâne singur , iar de va muri, multă roada aduce”( Ioan 12,24). Germinaţia
plantelor spune Apostolul deşi se face în virtutea unor legi naturale, constituie un
act de creaţie divină. Tot un act de creaţie divină va fi şi învierea. Analogia nu
implică, însă, identitatea. Cele două moduri de creaţie rămân distincte şi diferite.48
În sfârşit Apostolul răspunde celei de-a treia întrebări, referitoare la modul în
care vor fiinţa trupurile după înviere.
În primul rând ca trupurile înviate se vor deosebi de cele prezente „Se
seamănă întru stricăciune, înviază slava; se seamănă întru slăbiciune, înviază trup
duhovnicesc” (15,37-50) Din aceste cuvinte reies următoarele: în primul rând, prin

48
înviere va fi readus la viaţă nu un alt trup, ci însuşi trupul cu care omul a vieţuit pe
pământ; trupul va fi nu numai înviat, ci şi prefăcut, schimbat, transformat, prin
aceea ca în locul însuşirilor vechi, el va dobândi altele noi: neamuri, slava,
nepătimire şi putere.
Trupurile înviate nu vor mai fi pământeşti şi fireşti, ci cereşti şi duhovniceşti,
asemenea trupului Mântuitorului de după învierea Sa din morti; trupurile nu vor
mai depinde de principiul vital de natură inferioară, moştenit de Adam, ci de
principiul superior de viaţă duhovnicească dobândită în Hristos. Prin înviere se vor
şterge definitiv deci, toate urmările păcatului originar, şi oamenii vor fi restituiţi
integral în starea de desăvârşire şi de veşnica şi negrăită fericire.49
În rândul al doilea toate trupurile nu vor fi la fel, se vor deosebi trupurile
drepţilor de trupurile celor păcătoşi şi tot aşa se vor deosebi trupurile celor drepti
între ele: „Pentru că sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti. Şi alta este
strălucirea lunii şi alta a stelelor, căci se deosebeşte stea de stea în
strălucire”(15,42-60)
Şi încă o precizare importantă: cei morţi, la Parusia Domnului, vor învia întâi
, iar cei vii care se vor afla în viaţa , în acel moment, nu vor întâmpina pe Domnul
cu aceleaşi corpuri, ci se vor transforma într-o clipă, prefăcându-se în corpuri
spiritualizate. Astfel încheie Apostolul, şi păcatul şi moartea au fost biruite de
Domnul Hristos.50

f.Despre colectă

49
 Epistola se încheie cu un epilog, prin care Apostolul îndeamna pe corinteni
să strângă ajutoare pentru biserica din Ierusalim, greu încercată. Ajutoare se strâng
în ziua întâi a saptămânii, adică Duminica. Dovada că ea se serba când se făcea
colecta în cadrul cultului.
„În ziua întâi a săptămânii (Duminica) fiecare dintre voi să-şi pună deoparte
strângând cât poate , ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”
Aceasta se face pentru ,,cei sfinţi’’ .Sfinţi se numeau, în vremurile de atunci toţi
creştinii pentru viaţa lor sfântă, pe care o duceau. Din versetul 3 şi tot aşa şi din
Epistola către Romani ( 15, 26) se desprinde, că această colecta era destinată pentru
creştinii sărmani din Ierusalim. Aceştia sărăciseră foarte tare pentru motivul, că din
dragoste faţă de cei sărmani, cei bogaţi îşi vânduseră averile lor şi preţul acestora îl
puseseră la dispoziţia apostolilor, ca să fie împărţit între cei sărmani. Pentru a le
veni în ajutor creştinilor sărmani din biserica mamă din Ierusalim, Apostolul nostru
împreună cu Barnaba puseseră la cale încă din vara anului 44 d. H. facerea unei
colecte în Antiohia Siriei, pe care au adus-o şi au înmânat-o presbiterilor din
Ierusalim ( Fapt. Apost. 11,27,12,25).51 În sinodul apostolic din Ierusalim din anul
51 d.H. apostolii şi-au exprimat dorinţa ca apostolul nostru şi Barnaba să-şi
amintească şi pe viitor de creştinii sărmani din Ierusalim. Potrivit acestei dorinţe
Apostolul nostru i-a îndemnat şi pe cititorii noştri, ca să participe la o colectă care
se face pentru creştinii sărmani din Ierusalim. Când le-a vorbit pentru prima dată,
despre această problemă noi nu ştim. Poate le-a spus aceasta încă în Epistola Sa, pe
care le-a adresat-o (5,9), dar pe care noi, de mult, nu o mai avem. Din cele ce ni le
spune, aici, se desprinde, că Apostolul nostru a dispus, ca în bisericile din Galatia
creştinii în fiecare zi întâi a săptămânii să pună ceva din veniturile lor la o parte, ca
colectă, pentru creştinii sărmani din Ierusalim. ,,Ziua întâi a săptămânii’’ era ziua
de Duminica cum s-a chemat ea mai târziu.

50
 Apostolul nu a dat această dispoziţie chiar atunci, când a scris Epistola către
Galateni, adică în primăvara anului 55 d.H.ci a dat-o cu alta ocazie mai târziu când,
nu ştim. La fel Apostolul doreşte, ca să se facă colecta şi în Corint. Fiecare să
strângă în zilele de Duminică câte ceva. În felul acesta colecţionarea nu le va cădea
prea greu şi va avea un rezultat foarte satisfăcător, dar fiecare să dea numai atât, cât
binevoieşte Apostolul dorind, ca atunci când va sosi în mijlocul lor, colecta să fie
deja gata.
„Iar când voi veni, pe cei pe care ii veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu
scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim” 52
Deocamdată Apostolul le poate spune, numai atât, că îndată ce va veni în mijlocul
lor, dacă colecta va fi gata, şi îşi vor putea alege din mijlocul lor delegaţi, pe care îi
voi trimite către biserica din Ierusalim dându-le scrisori recomandate. Aşa fiind
obiceiul Apostolului nostru, va trebui să zicem, ca datina de a da credincioăilor
scrisori de recomandare către alţi creştini, care traiău în localităţi îndepărtate,
datează încă din timpurile apostolice. Dintre toate scrierile Apostolului nostru de
felul acesta, ni s-a păstrat numai una singura : ,,epistola către Filimon”. << Ci voi
veni la voi, când voi trece prin Macedonia, căci prin Macedonia trec>>.Apostolul
are de gând să treacă mai întâi pri Macedonia, ca să viziteze bisericile de aici, fără
însă, a se reţine în Macedonia timp mai îndelugat. Din Macedonia va veni apoi ţn
Corint. Aici va petrece timp mai îndelungat, se poate întâmpla să petreaca şi iarna
viitoare, adică iarna anului 57-58 d.H. În orice caz intenţia sa era îndreptată spre
Capitala Imperiului Roman. « Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei.Vă îmbrăţişează
mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor ».
Bisericile din Asia sunt bisericile din provincia romană Asia, cu capitala la
Efes. Perechea creştină Acvila şi Priscila, trimit deosebit de multe salutări
cititorilor. Ei locuiseră mai întâi în Corint şi aveau acolo mulţi cunoscuţi. În prezent
locuiau în Efes şi în casa lor se adunau foarte mulţi credincioşi de aici. În final
Apostolul le trimite salutări cititorilor din partea tuturor fraţilor din Efes, iar în

51
semn de salutare frăţească le spune cititorilor să se sărute unul pe altul cu sărutare
sfântă. Sărutarea sfântă este deosebită de sărutarea cea profană şi păcătoasă.
Apostolul le doreşte în final cititorilor ca asupra lor să se revarse graţia
Domnului Iisus Hristos, adică toate binecuvântările creştinismului, pe care nimeni
nu le învredniceşte, ci care ne vin în mod gratuit. Îi asigura apoi de toata dragostea
Sa. Dragostea este întemeiată în Domnul Iisus căruia I s-au ataşat şi în voia Căruia
trăiesc cu toţii. În final scrie: “Amin!” Aceasta era formula de încheiere a
rugăciunilor. Amin! Însemnând: Aşa să fie. 53
Cu aceasta Epistola se înalţă la rangul unei rugăciuni, pe care Apostolul
nostru o adresează cerului pentru binele şi fericirea cititorilor.

. CONCLUZII

Prin propăvăduirea sa orala sau scrisă, Sfântul Apostol Pavel face deplin
dovada ca învăţătura creştina va schimba faţa lumii şi a societăţii omeneşti şi va
oferi persoanei umane un nou temei şi orizont al existenţei sale, proiectând sub
specia eternităţii şi a iubirii ( I Cor.13) comportamentul uman şi oferindu-i un
model de desăvârşire care se va realiza , mai cu seamă în plan spiritual. Modelul de

52
desăvârşire oferit creştinului de Sfântul Apostol Pavel este Iisus Hristos Însuşi. Dar
acest model este realizat mai întâi în persoana Apostolului, care face astfel dovada
că urmarea lui Hristos, nu este un lucru greu şi imposibil. În consecinţă, îndemnul
Sfântului Pavel, în ce priveşte urmarea lui Hristos, sună astfel : ,,Fiţi următori ai
mei precum şi eu sunt al lui Hristos ’’(I Cor.11,1).54
Propăvăduirea cuvântului Evangheliei de către Apostolul neamurilor şi de
către misionarii lui este în aşa fel realizată, încât extinderea noii învăţături ne apare
ca o necesitate nu numai în epoca, ci de-a lungul tuturor secolelor. De o astfel de
lucrare depinde însuşi cursul istoriei omenirii.

Bibliografie

1 *** .Biblia sau Sfânta Scriptura , Editura Institutului Biblic şi de misiune

al Bisericii Ortodoxe române , Bucuresti, 1994
2.Pr.Prof.Dr. Sabin Verzan ,, Sfântul Apostol Pavel’’, Editura Institutului Biblic şi
de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996.
3.Pr.Conf. Univ.Dr. Pufu Gheorghe, Curs de Noul Testament, Editura Universitatii
Pitesti,1998.
4.Pr.Prof.Dr. I. Constantinescu ,, Studiul Noului Testament’’, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1981
5.Pr.Prof.Dr. Gheorghiu, Curs de exegeză Epistola I Corinteni, Cernauti 1932
6.Pr.Prof.Dr. C.Cornitescu ,, Studiul Noului Testament ‘’, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti 1997

53
7.Iosif Olariu, Epistolele Sf. Apostol Pavel către Ioan, Corinteni, Galateni şi Evrei,
Caransebeş , 1910
8. Radu Diac, Viaţa Sf. Apostol Pavel, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002
9. Vasile Gheorghiu, Introducere în cărţile Testamentului Nou, Cernăuţi, 1904
10. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi creştine greceşti şi
latine. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, Editura Polirom, Bucureşti,
2001

11.Pr. Dr. Ioan Mircea, Dictionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1995

54
 Note Bibliografice

1. Radu Diac, Viata Sf. Apostol Pavel, Buc., 2002, p.12

2. Idem, p. 13
3. Idem, p. 16
4. Idem, p. 22
5. Idem, p. 24
6. Idem, p. 28
7. Idem, p. 30
8. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi crestine grecesti si
latine. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, p. 15
9. Idem, p. 16
10.Ibidem
11.Idem, p. 17
12.Ibidem
13.Idem, p. 18
14.Pr. Conf. Unv. Dr. Ghe. Pufu, Curs de Noul Testament, p. 67
15.Ibidem
16.Idem, p. 68
17.Ibidem
18.Idem, p. 70
19.Ibidem
20.Idem, p. 72
21.Dem, p. 73
22.Idem, p. 75

55
23.Idem, p. 76
24.Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, Studiul Noului Tesatment, p. 157
25.Idem, p. 160
26.Idem, p. 162
27.Idem, p. 168
28.Idem, p. 169
29.Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, Curs de Exegeza, epistola I catre Corinteni, p. 56
30.Ibidem
31.Idem, p. 63
32.Idem, p. 64
33.Pr. Prof. Dr. I. Constantinescu, Studiul Noului Testament, p. 93
34.Idem, p. 95
35.Idem, p. 98
36.Idem, p. 102
37.Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p. 114
38.Idem, p. 116
39.Idem, p. 118
40.Idem, p. 119
41.Idem, p. 121
42.Idem, p. 123
43.Idem, p. 125
44.Pr. Conf. Univ. Dr. Ghe. Pufu, op. cit. p. 201
45.Idem, p. 203
46.Idem, p. 205
47.Pr. Prof. Dr. C. Constantinescu, op. cit. p. 176
48.Ibidem
49.Dem, p. 180
50.Ibidem
51.Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p.132
52.Ibidem
53.Idem, p. 135
54.Pr. Prof. Dr. Sabin Verzan, Sfantul Apostol Pavel, p. 34

56
57
58
59
60
61
1
Radu Diac, Viata Sf. Apostol Pavel, Buc.,2002, p.12
2
Idem, p. 13
3
Idem, p., 16
4
Idem, p. 22
5
Idem, p.24
6
Idem, p. 28
7
Idem,p. 30
8
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi crestine grecesti si latine. De la Apostolul Pavel la Constantin
cel Mare, p.15
9
Idem, p. 16
10
Ibidem
11
Idem, p. 17
12
Ibidem
13
Idem, p. 18
14
Pr. Conf. Univ. Dr. Ghe. Pufu, Curs de Noul Testament
15
Ibidem
16
Idem, p. 68
17
Ibidem
18
Idem, p. 70
19
Ibidem
20
Idem, p. 72
21
Idem, p. 73
22
Idem, p. 75
23
Idem, p. 76
24
Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, Studiul Noului Testament p.157
25
Idem, p. 160
26
Idem, p. 162
27
Idem, p. 168
28
Idem, p. 169
29
Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, Curs de Exegeza, Epistola I catre Corinteni, p. 56
30
Ibidem
31
Idem, p. 63
32
Idem, p. 64
33
Pr. Prof. Dr. I. Constantinescu, Studiul Noului Testament, p. 93
34
Idem, p.95
35
Idem, p. 98
36
Idem, p. 102
37
Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p.114
38
Idem, p. 116
39
Idem, p. 119
40
Idem, p. 119
41
Idem, p. 121
42
Idem, p. 123
43
Idem, p. 125
44
Pr. Conf. Univ. Dr. op. cit. p. 201
45
Idem, p. 203
46
Idem, p. 205
47
Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, op. cit. p. 176
48
Ibidem
49
Idem, p. 180
50
Ibidem
51
Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p. 132
52
Ibidem
53
Idem, p. 135
54
Pr. Prof. Dr. Sabin Verzan, Sfantul Apostol Pavel, p. 34