Sunteți pe pagina 1din 51

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială

Prof.dr. Petru Iluţ

Psihologie socială
Suport de curs pentru învăţământul la distanţă

Anul II specializarea Sociologie

2008-2009

0
Obiective : Cursul urmăreşte familiarizarea studenţilor cu principalele teme, concepte, teorii
şi probleme metodologice ale unei discipline ce se găseşte la intersecţia dintre ştiinţele „tari” şi cele
mai moi, catifelate (soft) şi unde experimentul bazat pe asociaţi (complici) e fundamental. De aceea,
acestuia i se rezervă pe tot parcursul demersului un loc aparte. Unele subiecte (grupuri, valori şi
atitudini, gender) nu sunt tratate în suportul de faţă, dar ele figurează în bibliografia obligatorie.

Evaluare : lucrări parţiale, un eseu fiind de aplicare a unor concepte şi teorii la fenomene
sociale concrete şi un examen (2-3 întrebări) la sfârşitul semestrului.

1
Capitolul 1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI SOCIALE

1.1 Circumscrierea domeniului

Cum putem circumscrie obiectul şi aria de preocupări a unei discipline ştiinţifice care vizează, aşa
cum sugerează şi numele ei, teritoriul de întâlnire dintre psihic şi social, şi chiar mai mult decât
întâlnire, profundul sincretism al celor două realităţi umane: individul şi structurile socioculturale ?
Raţional îmi pare a porni de la definiţiile date, detalierea lor, apoi caracterizarea domeniului ei, şi,
criteriul cel mai forte în opinia mea, analiza conţinutului tematic a tratatelor şi manualelor de
specialitate.
Iată câteva definiţii. Una dintre cel mai des citate este cea a lui D. Cartwright (1979), pentru
care psihologia socială reprezintă „…ace ramură a ştiinţelor sociale ce încearcă să explice cum
societatea influenţează cogniţia, motivaţia, dezvoltarea şi comportamentul indivizilor şi cum
aceasta, la rândul ei, e influenţată de indivizi” (apud. Stephan şi Stephan, 1958, p. 11). S. Taylor et
al. Arată că „psihologia studiază cum gândurile, simţămintele şi comportamentele indivizilor sunt
influenţate de ceilalţi oameni” (1994, p.1). Într-o lucrare recentă R. Baron et al., spune despre
psihologia socială că se focalizează asupra comportamentului social – cum oamenii interacţionează
între ei şi gândesc despre altul”(1998, p. 2) sau într-un alt loc precizează că ea este „…domeniul
ştiinţific care caută să înţeleagă natura şi cauzele comportamentului şi gândirii individului în situaţii
sociale” (p. 4). Psihosociologul S. Chelcea consideră psihologia socială (psihosociologia) „…ca
fiind studiul interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane”; ea studiază totodată
„rezultatele acestei interacţiuni: stările şi procesele psihice colective, situaţiilor de grup,
personalitatea” (1997, p.11). Şirul definiţiilor ar putea continua, la care propun şi eu una: psihologia
socială vizează felul în care contextele micro-, mezo- şi macrosociale afectează conţinutul
proceselor psihice şi comportamentele indivizilor şi felul în care iau naştere, se structurează sau se
modifică contextele socioculturale, în special cele micro- şi mezo- prin interacţiunea mintal-
emoţională şi comportamentală a acestora. În definiţia propusă de mine, menţionez că e vorba de
contextul conţinutului proceselor psihice, pentru că mecanismele lor (raţionamentul, de pildă) par a
fi universale.
Aş insista însă că definiţii de acest gen, de tip sintetic, au doar funcţii orientative în a
înţelege ce este psihologia socială, şi nu numai, ci şi alte discipline, procese sau fenomene
socioumane. Doar desfăşurarea analitică a lor, relevarea caracteristicilor domeniului şi a
principalelor sale dimensiuni aduc un spor de lămurire. Ilustrate prin crâmpeie de viaţă concretă,
aşa cum procedează aproape toate manualele de psihologie socială, cele americane situându-se
oricărei prezentări didactice a obiectului psihologiei sociale. Redau mai jos astfel de situaţii şi
episoade:
1. În 1964, o tânără femeie Kitty Geenovese, se întorcea de la lucru noaptea târziu. Când era
aproape de clădirea apartamentului său dintr-un cartier newyorkez, a fost atacată şi lovită de mai
multe ori cu un cuţit. Timp de aproximativ o jumătate de oră în care s-a luptat cu atacatorul, tânăra a
strigat că este înjunghiată şi a cerut disperată ajutor. Treizeci şi opt de persoane, din casele şi
apartamentele din preajma locului faptei, au declarat mai târziu că au auzit strigătele lui Kittty. Dar
nici unul dintre ei nu numai că nu au sărit în ajutorul fetei, dar nici măcar n-a chemat poliţia, decât
la douăzeci de minute după moartea tinerei. Cazul a făcut vâlvă în SUA şi mulţi comentatori din
acea vreme au interpretat evenimentul ca un semn al creşterii apatiei şi indiferenţei faţă de
suferinţele umane. Psihologii sociali au reacţionat la tragedie încercând prin mijloace ştiinţifice, să
răspundă la întrebarea de ce, în aceste condiţii, vecinii n-au sărit în ajutor, în vreme ce în alte situaţii
(inundaţii, incendii, cutremure) oamenii îşi riscă viaţa pentru a-şi salva semenii (Taylor et al. , p.
1). Cercetările grupate în jurul comportamentului prosocial au elaborat răspunsuri pertinente, la
2
întrebări de acest gen, ce merg pe linia îmbinării factorilor biologici cu cei sociali, ai
responsabilităţii difuze şi a costurilor şi beneficiilor (vezi şi Iluţ 1994, Chelcea, 1996).
Apropo de diferenţa dintre explicaţii ştiinţifice şi înduioşări moralizatoare, ceva asemănător
s-a petrecut pe marginea episodului în care o femeie şi-a dat foc în faţa primăriei din Piteşti, asistată
de un public destul de numeros. Atunci, comentatori ai vieţii sociale de la noi din ţară s-au grăbit să
recurgă la interpretări simpliste şi superficiale precum: „oamenii nu mai pot suporta mizeria şi
sărăcia”, „acum pe nimeni nu interesează ce se întâmplă cu celălalt”. Din păcate, printre astfel de
comentatori publici mediatizaţi, au fost nu doar reporteri şi ziarişti, cu şi „sociologi” şi „psihologi”
(dar, important, nu psihosociologi).
2. Jack şi Susan au fost prieteni din copilărie. În vreme ce Susan nutrea pentru Jack
sentimente de dragoste, băiatul o privea numai ca pe o soră mai mică. Într-o zi, pe când se întorceau
în orăşelul natal din localitatea unde îşi făceau colegiul, maşina lor, condusă de Jack, încercând să
evite impactul cu o alta, se răstoarnă. Norocoşi, scapă doar cu nişte zgârieturi. În timp ce aşteptau
vehiculul ce urma să-i tracteze tânărul realizează că o iubeşte pe Susan. Cum se face că această
terifiantă experienţă a declanşat respectivul sentiment ? Explicaţia se înscrie în ceea ce psihologii
numesc „atribuire greşită” şi „transfer de excitabilitate” (Stephan şi Stephan, 1985).
3. Exemplu care urmează mi-a fost sugerat de constatarea lui C. A. Moser (1967) cu privire
la diferenţa dintre numărul mare de răspunsuri afirmative ale cetăţenilor englezi la întrebarea:
„Dacă s-ar organiza o excursie la Polul Nord, aţi participa la ea ?” şi numărul redus de acceptări
atunci când au fost puşi în situaţia de a participa efectiv şi anume: se poate observa frecvent că cei
ce joacă la loto, pronosport etc. dacă sunt solicitaţi de rude , prieteni, cunoscuţi, ca, în cazul în care
câştigă sume considerabile, să-i ajute – fie şi prin împrumut – cu bani, nu stau mult pe gânduri să
promită. Uneori se angajează la aceasta din proprie iniţiativă. Întâmplându-se să câştige, nu foarte
mulţi şi fac ceea ce şi-au propus. Obişnuita etichetare „oameni ce nu se ţin de cuvânt” este în fond
adevărată, dar prea simplistă şi precară. Explicaţia mai de adâncime se găseşte în fenomenul
„dezirabilităţii sociale” şi al riscurilor legate de întrebările ipotetice, de tipul „dacă” (vezi şi Rotariu
şi Iluţ, 1997).
4. Spre deosebire de trecut şi spre deosebire de alte societăţi ale prezentului, în societatea
euro-americană contemporană alegerea partenerului conjugal se face de către cei în cauză pe baza
sentimentelor de iubire dezinteresată (romantică), în virtutea faptului că cei doi se plac. Cu toate
acestea, rata divorţurilor a crescut enorm, în special în a doua jumătate a secolului XX. Cum se
poate ca persoanele c e se aleg liber din „dragoste curată” divorţează tot mai frecvent ? Psihologii şi
sociologii răspund că, ironic şi paradoxal, tocmai de aceea. Adică, dacă cineva se căsătoreşte din
dragoste, ceea ce înseamnă suport emoţional, afecţiune, confort psihologic, de ce să mai continue o
convieţuire conjugală în care acestea au dispărut ? Altfel spus, sistemul marital întemeiat dominant
pe motivaţii expresive (sentimente, emoţii, exprimarea eului) şi mai puţin pe cele instrumentale
(economico-productive, creşterea şi „aranjarea” odraslelor, presiunile grupului şi ale familiei
extinse etc.) conduce la o mai mare uşurinţă în dizolvarea oficială a cuplurilor carenţate.
Cu referinţă la caracterizarea propriu-zisă a psihologiei sociale, R. Baron et al. (1998) dintr-
o perspectivă psihologist-pozitivistă, punctează trei principale trăsături:
1) Ştiinţificitatea psihologiei sociale, argumentând că termenul „ştiinţă” nu se referă numai la
domenii foarte bine constituite şi avansate ale cunoaşterii, cum ar fi fizica, chimia, biologia
(„ştiinţele tari”), ci şi la investigarea unor subiecte precum dragostea, mariajul , prejudecăţile,
atitudini faţă de viaţă şi lume şi multe altele. Ştiinţificitatea nu se referă la câmpuri de cunoaştere
privilegiate, ci la spiritul şi procedurile de explorare. Spiritul vizează faptul că nu te poţi mulţumi cu
aserţiuni despre om şi societate emise de oricât de mari personalităţi culturale, ci că ele trebuie
supuse testării repetate până când capătă acurateţe, sunt acceptate ca adevărate sau respinse ca false.
Spusa marelui scriitor englez din secolul al XIX-lea, Samuel Butler, că noi nu câştigăm
(convingem) prin argumente logice, ci prin tonalităţi şi temperament, prin maniera de a vorbi, s-a
dovedit, prin cercetările sistematice despre persuasiune, a fi şi a nu fi adevărată, adevărul ei
depinzând, printre altele, de gradul de instrucţie şi inteligenţă a persoanelor cărora ne adresăm.
2) Psihologia socială se centrează asupra comportamentelor (sociale) individuale. Fenomene ca
altruismul şi agresivitatea, mariajul şi divorţul, prejudecăţile şi discriminarea sunt determinate
social şi se petrec în contexte culturale specifice, dar până la urmă indivizii concreţi sunt cei care
iubesc, divorţează şi au prejudecăţi. Psihologia socială se focalizează asupra conduitelor
3
persoanelor în diverse situaţii şi aranjamente sociale, pe când sociologia, chiar dacă vizează multe
fenomene comune cu psihologia socială, se concentrează asupra grupurilor şi societăţii de
ansamblu, şi nu asupra individului. De exemplu, atât psihologii sociali, cât şi sociologii studiază
agresiunea umană, dar - susţin autorii citaţi -, în timp ce primii au în vedere factorii care fac ca
anumiţi indivizi să comită acte de agresiune ((frustrarea şi mânia provocate de o altă persoană,
proasta dispoziţie), sociologii se interesează de cauzele societale (sărăcie, şcolaritate redusă).
3) Psihologia socială examinează cauzele multiple ale comportamentelor şi gândirii sociale. Ele
pot fi clasificate astfel:
a) Acţiunile, caracteristicile şi afirmaţiile celorlalţi. Nu e greu de remarcat cât de mult ne afectează,
stând la coadă, când cineva din spate sau un nou-venit intră în faţă; când, după ce ai susţinut un
referat la un seminar, profesorul afirmă că e cea mai bună prezentare pe care a întâlnit-o de-a lungul
anilor. Apare limpede apoi că ne comportăm diferit în funcţie de caracteristicile celor cu care venim
în contact: dacă sunt bine şi îngrijit îmbrăcaţi, dacă sunt femei sau bărbaţi, tineri sau bătrâni,
atractivi fizic sau mai puţin atractivi.
b) Importanţa proceselor cognitive. Imaginează-ţi următoarea scenă: la întâlnirea cu un prieten eşti
pe punctul de a pleca, după o aşteptare de o jumătate de oră. Dar prietenul tocmai soseşte, spunând
că pur şi simplu a uitat de întâlnirea cu tine. Nu este exclus ca, după enervarea datorată aşteptării, să
devii şi mai iritat auzind motivul invocat. Probabil că supărarea nu va fi aşa de mare dacă el,
cerându-şi scuze, declară că a întârziat din cauza întreruperii temporare a traficului, având loc un
accident de circulaţie. Dacă persoana în cauză a întârziat de multe ori şi a folosit scuze
asemănătoare cu cea a accidentului, vei avea serioase dubii asupra adevărului celor spuse.
Dimpotrivă, dacă s-a întâmplat prima dată, probabilitatea de a-i accepta explicaţia ca adevărată e
foarte ridicată. Depinde, aşadar, de cât şi de ce ai reţinut din trecutul relaţiilor cu prietenul –
memorie – şi ce inferenţe faci în legătură cu cele afirmate de el. Psihologii cognitivişti spun că
aproape toate conduitele noastre sunt mediate de procesele cognitive.
c) Cercetări minuţioase au arătat că variabilele ecologice ce ţin de mediul fizic au impact asupra
comportamentului nostru social, al prestaţiei diferitelor activităţi. Căldura, zgomotul, poluarea
aerului, aglomerarea urbană afectează, direct şi indirect, starea noastră de spirit, gândirea şi
comportamentul.
d) Adoptând o definiţie simplă a culturii, şi anume ca sistem organizat de înţelesuri, percepţii şi
credinţe împărtăşite de membrii unui grup, Baron et al. (1998) subliniază ideea curentă că valorile,
normele, tiparele de gândire din diferite regiuni geografice şi ţări, contextele culturale adică,
determină conduite foarte specifice de genul: îşi exprimă indivizii reacţiile emoţionale în mod
public sau le ţin pentru ei ? la ce vârstă e bine să te căsătoreşti ?; este potrivit (moral) să oferi
plocoane oficialităţilor pentru a obţine favoruri ?
e) În comparaţie cu condiţiile precedente, autorii manualului de psihologie socială din 1998 (Baron
et al) acordă un spaţiu mai extins factorilor biologici. Tot mai mulţi psihologi sociali acceptă
probabilitatea ca, pe lângă caracteristicile fizice şi psihice propriu-zise (inteligenţa, de pildă), şi
reacţii emoţionale mai complexe, atitudini şi comportamente să fie influenţate de bagajul genetic
moştenit de la părinţii noştri. Alături de această perspectivă sociobiologistă, care susţine că foarte
mult din ceea ce consideram până acum drept componente culturale şi învăţate sunt determinate
genetic, psihologia socială evoluţionistă, admiţând valoarea adaptativă a combinaţiilor genetice prin
mecanismul selecţiei naturale, arată că tendinţele biologice spre un comportament cât mai adaptativ
nu au un conţinut petrificat. Dimpotrivă, ele se schimbă ca răspuns la mutaţiile survenite în mediul
fizic şi social şi sunt manipulate de indivizi, prin inhibiţii sau accentuări, de procesele cognitive.
Sugestii ale sociobiologiei şi psihologiei sociale evoluţioniste au fost aplicate în preferinţele
maritale (bărbaţi cu statut social ridicat, femei tinere şi atractive) şi în explicarea sensibilităţii
empatice mai accentuate la femei pe baza semnalelor nonverbale.
O deschidere largă a câmpului psihologiei sociale şi totodată o sistematizare a lui oferă
psihologul social european W. Doise (1986), care descrie patru niveluri de analiză: primul ar fi
reprezentat de procesele psihice „intrapersonale”, care se referă la modul de organizare a
experienţei individuale cu privire la lumea socială; al doilea nivel îl constituie dinamica relaţiilor
interpersonale şi ia în considerare structuri şi procese ce au loc între indivizi ca actori interşanjabili;
al treilea acoperă perimetrul unui grup şi se referă la diferenţele de status şi roluri, ce se reflectă în
interacţiuni situaţionale în care indivizii nu sunt interşanjabili, iar relaţiile nu sunt totdeauna
4
simetrice (relaţii de putere, de exemplu, şef – subaltern, părinte – copil); al patrulea nivel de analiză
este cel al relaţiilor intergrupale, în care se relevă importanţa funcţionării ideologiilor sociale, a
unor norme şi reprezentări asupra comportamentelor grupale şi individuale (apud Radu, 1994).
Şi la W. Doise, după cum se poate constata într-o lucrare tradusă şi în româneşte (1996),
centrarea este, la toate cele patru niveluri, pe procese psihologice, pe reprezentări şi construcţii
mentale ale realităţii. Totuşi, el ia în analiză la modul substanţial şi factorii structurali (parametrii
obiectivi, transindividuali, ai situaţiilor), şi comportamentele efective. Dezvoltarea socială a
inteligenţei, subdomeniu al psihologiei sociale iniţiat şi dezvoltat de W. Doise, înseamnă – a nu o
confunda cu inteligenţa socială – că evoluţia proceselor cognitive de la mica copilărie până la
maturitate se face într-o textură socială interpersonală, pe baza interacţiunilor structurante şi în
activităţi ce presupun cooperare sau pe baza conflictului socio-cognitiv. Acest joc al evaluărilor şi
restructurărilor proceselor cognitive individuale prin confruntarea cu socialul, cu situaţii specifice
şi schimbătoare, cu ceilalţi semeni, a fost pus în evidenţă prin numeroase cercetări experimentale
efectuate de W. Doise şi colaboratorii săi.
Şi în domeniul relaţiilor dintre grupuri, situaţiile şi comportamentele propriu-zise sunt luate
în calcul. Mai mult, Doise demonstrează experimental relaţia de circularitate cauzală dintre
comportamente, valori şi reprezentări. A. Neculau, în „Prefaţă” la traducerea românească a
Psihologiei sociale experimentale, scrisă de W. Doise, J. – C. Deschamps şi G. Mugny, arată, în
acest sens: „cauzalitatea care pune în mişcare diferenţa dintre grupuri se dezvoltă în spirală:
diferenţele comportamentale, în funcţie de apartenenţele categoriale, dezlănţuie diferenţieri
evolutive şi reprezentative, care, la rândul lor, facilitează diferenţe comportamentale”(1996, p. 12).
I. Radu (1994) înscrie în problematica psihologiei sociale patru dimensiuni: prima este cea a
persoanei în context social, trăsăturile de personalitate şi în bună măsură caracteristice inteligenţei
şi altor aptitudini fiind determinate şi desfăşurându-se în segmente ale realităţii sociale. În vreme ce
psihologia generală tratează „nucleul invariant” al psihicului (senzaţii, percepţii, memorie, gândire),
„studiile de psihologie socială îşi propun mai întâi să facă inventarul a ceea ce conştiinţa individuală
datorează grupului, societăţii în genere” (p. 5). A doua dimensiune este aceea a relaţiilor
interpersonale şi grupul mic, autorul arătând că scena vieţii noastre cotidiene o formează grupul
mic, inclusiv ipostaza lui de relaţii diadice (cuplul conjugal, prietenia etc.). Cea de-a treia
dimensiune vizează fenomene social-psihologice în grupuri mari (naţiuni, clase sociale, grupuri de
vârstă şi profesionale etc.) şi se referă la teme cum ar fi psihologia popoarelor sau etnopsihologia,
mulţimi şi episoade de masă, informarea colectivă şi opinia publică, reprezentările colective. În
fine, în al patrulea rând, autorul menţionează cercetările interculturale, psihologia socială studiind
fenomene generale, dar şi variaţii interculturale. Mai mult, chiar fenomene psihosociale
(performanţele colective în rezolvarea de probleme, cooperare şi conflict, dinamici de grup şi
altele), despre care se credea că sunt general umane – „globale” -, s-au dovedit a fi „locale” sau,
oricum, cu note specifice în funcţie de contextul cultural.
I. Radu subliniază şi importanţa studierii fenomenelor istorice de psihologie colectivă- pe
care le include în dimensiunea a treia. Psihologia socială istorică este practicată şi de psihologi
sociali, dar mai cu seamă de către istorici, istoriografia contemporană, în special cea franceză, prin
cunoscuta „Şcoală a Analelor”, ocupându-se de reconstituirea vieţii cotidiene şi a mentalităţilor
trecute.
S. Chelcea (1997) evidenţiază şi el lărgirea tematicii psihologie sociale prin luarea în
considerare a marilor ansambluri umane (mulţimi, clase, naţiuni) şi a trecutului lor. El adaugă că
deosebit de relevantă este cuprinderea în explicaţiile psihosociale şi influenţelor trecute ale
interacţiunilor comportamentale, întrucât acţiunile noastre poartă întotdeauna amprenta celorlalţi.
Prezentă nu numai in actu (p. 11), ci şi într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Discutând
despre problematica psihologiei sociale, S. Chelcea surprinde şi o tendinţă actuală oarecum în
contrast cu imaginea obişnuită a acesteia, de cosubstanţialitate (sau conflict) individ – societate, şi
anume aceea a izolării sociale, la nivel grupal sau nidividual. Nu e vorba aici de mult exploatatul
subiect al copiilor sălbatici, crescuţi în afara contactelor sociale, ci de izolare şi singurătate în cadrul
societăţii. Fenomenul, cu deosebire în expresia lui de trăire subiectivă, de mare disconfort psihic
(loneliness, echivalat în dicţionarul englez-român ca „tristeţe provocată de singurătate”), se găseşte
deja tratat sistematic în texte de psihologie socială americană.

5
Definiţiile şi caracterizările domeniului psihologiei sociale ne dau o imagine despre aria de
cuprindere şi tematica acestei discipline. Ele pot avea însă un viciu ascuns. Fiind abstracte şi
generale, încorporează foarte mult nu doar ceea ce este psihologia socială, ci şi ceea ce ar fi
dezirabil şi intenţionează ea să devină. De aceea, cum sugeram la începutul prezentului capitol, în
ciuda faptului că tratatele şi manualele universitare, urmărind scopuri didactice, condensează,
schematizează şi simplifică într-un fel problematica ei, reprezintă, totuşi proba cea mai sigură a
liniamentelor unui câmp de cunoaştere sistematică (ştiinţifică). Nu văd altă cale mai rodnică de a
evolua ce este psihologia socială – şi nu ce ar vrea să fie – decât analizând cuprinsul unor atare
texte.
Iată capitolele unui manual recent (1998) de psihologie socială datorat lui R. Baron, D.
Byrne şi B. Johnson: 1. „Înţelegerea comportamentului social” (obiect, istoric, metode şi teorii ale
psihologiei sociale); 2. „Percepţia socială”, cunoaşterea altora, unde se discută despre comunicarea
nonverblă, atribuirea, formarea şi managementul impresiilor; 3. „Cogniţia socială”, înţelegerea
lumii sociale (scheme mentale, euristici cotidiene, surse de eroare, legătura dintre afect şi cogniţie);
4. „Sinele” (componente ale identităţii de sine, automonitorizarea şi autoeficienţa, gender-ul ca
aspect crucial al identităţii de sine); 5. „Atitudinile”, evaluarea lumii sociale (formarea atitudinilor,
persuasiunea, disonanţa cognitivă); 6. „Prejudecăţile şi discriminarea” (natura şi originea lor,
modalităţi de disoluţie, prejudecăţi bazate pe gender); 7. „Atracţia interpersonală” (prietenie,
dragoste, relaţii maritale); 8. „Influenţa socială”, schimbarea comportamentului altora (conformare,
înţelegeri mutuale, supunere); 9. „Natura comportamentului prosocial şi natura agresiunii”; 10.
„Grupurile şi indivizii” (natura şi funcţia grupurilor, performanţe şi decizii în grupuri, problema
liderului); 11. „Aplicaţii ale psihologie sociale” în sfera juridicului, a muncii şi afacerilor şi în cea a
sănătăţii.
S. Taylor, L. Peplau şi D. Sears (1994) tratează, în manualul lor de psihologie socială,
aceleaşi mari subiecte, diferind doar în accente de detaliu sau în modul de organizare a cărţii. Astfel,
problematica gender e tratată într-un capitol separat, iar în capitolul destinat aplicării psihologiei
sociale, intitulat „Psihologia socială în acţiune”, figurează sănătatea, mediul înconjurător şi sfera
politicului. (De remarcat că amândouă manualele menţionate, ca şi altele americane, de altfel,
conţin la sfârşitul fiecărui capitol texte ce ilustrează prin date comparative variaţiile culturale ale
fenomenului discutat.) O mare parte din temele enumerate se regăsesc şi în Psihologia socială
experimentală (Doise et al., 1997), deşi cartea nu este un manual propriu-zis.
Analiza tematică a tratatelor şi manualelor de specialitate relevă două lucruri importante în
legătură cu obiectul şi problematica psihologiei sociale:
1) Gradul avansat de similaritate a conţinutului lor ne dovedeşte că avem de-a face cu un câmp
de cunoaştere bine constituit şi structurat; 2) Comparaţia pe axa timpului a tematicii vizate
ne dezvăluie cât de deschis şi dinamic este domeniul psihologiei sociale. Schimbări sensibile
survin în cuprinsul manualelor produse de aceiaşi autori, de la o ediţie la alta, chiar în
interval de doi-trei ani. Cu toată conotaţia de intenţional-dezirabil şi de declarativ, sesizabilă
în definiţiile şi caracterizările obiectului psihologiei sociale, e de luat în seamă că cele două
note (câmp bine structurat, dar, în acelaşi timp, în continuă devenire) sunt pregnant şi
accentuat consensuale şi aici.

1.2 Repere istorice şi tendinţe actuale

Constituirea unei ramuri ştiinţifice nu are un moment bine definit. Sunt greu de găsit domenii de
cercetare care au început printr-o festivitate de inaugurare. Trecutul „moale” (soft) este şi mai
pronunţat în cazul disciplinelor socioumane, în particular al psihologiei sociale, deoarece observaţii,
analize şi reflecţii despre felul în care oamenii gândesc şi se comportă au existat încă din zorii
omenirii.
Fixarea unor intervale mai precise ale naşterii disciplinei noastre depinde de doi factori
importanţi: orgoliul naţional şi poziţia epistemologică-pozitivistă (cantitativistă) sau calitativistă.
Autorii francezi văd debutul psihologiei sociale prin G. Tarde, cu ale sale legi ale imitaţiei (Les Lois
6
de l’imitation, 1890), şi prin G. Le Bon, care a scris o influentă lucrare despre manifestările şi
mecanismele psihologiei maselor (Psychologie des Foules, 1895). Specialiştii germani consideră că
poate fi acreditat ca unul dintre fondatorii psihologiei sociale W. Wundt, întemeietorul psihologiei
experimentale, dar care, în contrapunct cu aceasta, a scris zece volume de psihologia popoarelor
(Volkerpsychogie, 1900-1920), analizele lui putând fi subsumate într-o anumită măsură la ceea ce
astăzi se numeşte abordare calitativă. Autorii germani arată însă că o pregătire consistentă a apariţiei
psihologiei sociale s-a făcut mai înainte, la mijlocul secolului al XIX-lea, prin activitatea unor
etnologi, lingvişti şi filosofi interesaţi de probleme mai concrete, printre care T. Waitz, A. Bastian,
M. Lazarus şi H. Steinhal.
Multe din textele despre istoria psihologiei sociale – cu atât mai evident cele americane –
leagă constituirea ei, ca domeniu de sine stătător, de apariţia – întâmplător (?) în acelaşi an, 1908 – a
două lucrări: Social Psichology, scrisă de sociologul american A: Ross, şi Introduction to Social
Psychology, datorată psihologului englez W. McDougall, devenit ulterior american. Sunt două cărţi
ce tratează destul de sistematic multiple aspecte ale vieţii sociale şi ale comportamentului
indivizilor ei. Prima (A. Ross), venind dinspre orientarea sociologică, tratează probleme ca
sugestibilitatea, imitaţia, moda, cutumele, spiritul de mulţime şi de grup. Este deci o analiză
(reflexivă) a unor fenomene psihice la nivel societal sau de grup. A doua (McDougall), plecând de
la psihicul individului, încearcă să explice fapte şi fenomene sociale la nivel macro- şi mai ales
micro-, cu ajutorul instinctelor, înţelese ca propensiuni (dispoziţii), şi nu ca scheme rigide date prin
naştere. Instinctele primare şi tendinţele derivate din ele determină structuri, fenomene şi procese
sociale: familia se bazează pe instinctul sexual şi cel patern, viaţa de grup – pe cel gregar,
acumularea de bunuri şi proprietatea sunt datorate impulsului achiziţiei etc. Reproşul fundamental
la adresa tentativei lui McDougall este că avem, de fapt, de-a face cu o tautologie explicativă:
oamenii se iubesc pentru că există impulsul iubirii, suntem agresivi datorită instinctului agresivităţii,
curiozitatea are instinctul ei ş.a.m.d.
I. Radu (1994) observă însă, cu îndreptăţire, că, deşi concepţia lui McDougall de a explica
comportamentele noastre sociale prin biologic este astăzi expediată ca fiind eronată sau cel puţin
naivă şi simplistă, ea se regăseşte, în filigran, în versiuni modificate şi la autori contemporani (p. 2).
Demersul sociobiologiei, atât de solicitat actualmente în psihologia socială, este, în fond, de aceeaşi
factură, fiindcă la un anumit nivel de aproximare putem echivala genele cu instinctele.
Dincolo însă de opţiuni epistemologice şi de mândrie naţională – analiştii din Grecia ar
trebui să insiste pe originea psihologiei sociale în Antichitate -, s-ar putea vorbi de trei mari faze ale
constituirii psihologiei sociale ca entitate ştiinţifică de sine stătătoare:
1) O lungă preistorie a ei, de la filosofii antici greci (Socrate, Platon, Aristotel), care au
formulat idei închegate despre iubire, prietenie, invidie, gelozie, cumpătare, deosebiri psihice dintre
bărbat şi femeie şi alte realităţi psihosociale, trecând prin analize subtile ale teologilor medievali
(Toma d’Aquino, Sf. Augustin) şi ajungând la elaborări dezvoltate despre interacţiunea individ-
social, la moraliştii francezi (Diderot, Voltaire, Rousseau) şi filosofii clasici germani (Kant, Hegel).
În legătură cu această întinsă perioadă se impune constatarea că ea are din punct de vedere ştiinţific
dezavantajul epistemic de a fi speculativă – speculaţii întemeiate totuşi şi pe fapte de viaţă concrete
-; are însă şi avantajul că prin reflexivitate, a tratat psihosocialul într-o manieră integralistă,
holistică, cu trimiteri la alte aspecte ale vieţii sociale şi la spiritul societal general. Manieră atât de
preţuită în prezent de mulţi dintre cei ce se ocupă de studierea şi înţelegerea socioumanului.
2) Începutul difuz al constituirii propriu-zise a psihologiei sociale, situat între a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi debutul secolului XX. În acest interval a plutit în aer ideea că
fenomenele de psihologie a maselor şi popoarelor, pe de o parte, şi determinările socialului asupra
comportamentelor individuale, pe de altă parte, sunt foarte importante şi se impune abordarea lor
sistematică. Se lansează în mai multe scrieri expresia „psihologie socială”. Aici se includ precursorii
francezi şi germani menţionaţi mai înainte (G. Tarde, G. Le Bon, M. Lazarus, W. Wundt şi alţii),
precum şi cei apropiaţi, ca timp şi conţinut, E. A. Ross şi W. McDougall. La care trebuie adăugate
cele trei principale orientări din psihologie: a) Concepţia psihanalitică a lui S. Freud, care introduce
masiv socialul în explicaţia motivaţiei şi conduitei umane. Pentru că, în fond, cheia explicaţiei este
teribilul conflict dintre un pachet de instincte, porniri primare, înnăscute (Id-ul) şi un set de cerinţe
sociale, bine implementate în psihicul indivizilor (Supraeul), conflict pe care Eul încearcă să-l
medieze găsind soluţii raţionale. Nu reuşesc total şi întotdeauna, subconştientul jucându-i feste; b)
7
Behaviorismul (I. Pavlov şi J. Watson), deşi ignoră aproape total mentalul şi emoţionalul,
interioritatea psihică, mergând pe schema stimul-răspuns, şi-a adus contribuţia la dezvăluirea
principiilor şi mecanismelor învăţării, după care în considerabilă măsură se petrece şi învăţarea
socială şi socializarea; c) Psihologia gestaltistă (W. Kohler, K. Kofka), prin promovarea ideii
„întregului”, a „închiderii cercului” în activităţile şi procesele umane, în speţă ale percepţiei, a
influenţat consolidarea psihologiei sociale ca disciplină autonomă, cu precădere prin teoria
câmpului psihologic a lui K. Lewin şi, mai apoi, psihologia socială cognitivă.
Pare cumva straniu că, în amintitul manual al lui Taylor et al. (1994), în subcapitolul intitulat
„Rădăcinile istorice ale psihologiei sociale”, sunt menţionate doar aceste trei curente şi doar aceste
nume. Cu includerea lui B. Skinner, a cărui operă s-a desfăşurat însă, ca de altfel şi a lui K. Lewin,
când psihologia socială era deja constituită. Se vede astfel cum, pe lângă vastul consens tematic,
lucrările de specialitate pot oferi atât de mult în tratările de detaliu, de altfel nu întâmplător în
legătură cu orgoliul naţional şi cu poziţia epistemologică, atunci când e vorba de trecut şi de
influenţa lui asupra prezentului, teren în care lucrurile sunt mai puţin aşezate şi se pretează la
multiple interpretări. Oricum, reliefarea, de către Taylor et al., a relevanţei psihanalizei,
behaviorismului şi gestaltismului pentru psihologia socială este justificată, aşa cum o dovedeşte şi
mişcarea actuală de idei din sânul ei.
3) Conturarea fermă a domeniului este marcată de apariţia importantei lucrări a lui F.
Allport, Social Psychology, în anul 1924, an despre care Baron et al. spun că este considerat de
către cei mai mulţi psihologi sociali ca „…primul în care psihologia socială a obţinut statusul de
entitate independentă” (p. 8). Aceasta întrucât autorul american, spre deosebire de textele
precedente, este mult mai aproape de ceea ce s-au evidenţiat a fi leitmotive concrete, constante şi
actuale ale psihologiei sociale: influenţa prezenţei celorlalţi asupra acţiunilor şi performanţelor
noastre, conformarea, abilitatea de a recunoaşte emoţiile după expresiile faciale. F. Allport
subliniază valoarea experimentului în studiile de psihologie socială şi discută rezultatele unor
cercetări întreprinse până atunci pe subiectele mai sus enumerate.
În următoarele două decenii de la apariţia lucrării lui F. Allport, aria tematică şi
metodologică utilizată s-a lărgit şi textele de specialitate s-au înmulţit rapid. M. Sherif şi K. Lewin
sunt figurile de prim-plan ale acestei perioade. Primul (1935), studiind experimental natura şi
impactul normării şi normelor sociale asupra percepţiilor şi performanţelor individuale, a pus
bazele grupajului de cercetări sistematice şi teorii aferente procesului conformării, iar K. Lewin şi
colaboratorii (1939) au întreprins investigaţii profunde asupra dinamicii grupului şi a problematicii
liderului (stiluri de conducere).
Aşadar, fără să-i putem identifica exact data naşterii, vedem că psihologia socială creşte.
Este deci pe deplin constituită. Baron et al. (1998), numind perioada 1924-1944 „primii ani” (cu
specificarea „naşterea psihologiei sociale”), disting în dezvoltarea ei ulterioară două faze, descrise
foarte succint astfel:
Tinereţea (anii ’40, ’50 şi ’60), caracterizată în anii ’40 şi’50 prin focalizarea asupra
influenţelor pe care grupurile şi membrii grupurilor le exercită asupra comportamentelor
individuale, a relaţiilor dintre trăsăturile de personalitate şi comportament, a atitudinilor şi
schimbărilor de atitudine. Un punct nodal al acestor ani a fost teoria disonanţei cognitive (Festinger,
1957) care, în esenţă, spune că oamenii simt un mare disconfort atunci când între informaţiile,
evaluările (atitudinile) şi/sau conduitele lor există neconcordanţe şi, prin urmare, ei încearcă să le
elimine sau să le reducă; ceea ce conduce la schimbarea de atitudini (opinii) sau comportamente.
Anii ’60 au reprezentat o creştere şi diversificare exponenţială a subiectelor abordate şi
implicit a numărului de psihologi sociali. Aproape că nu există aspect imaginabil al interacţiunii
umane pe care cercetătorii să nu îl aibă în vizor şi să nu-l atace cu mijloace ştiinţifice. (E vorba,
desigur, de SUA.) Dintre acestea, mai pregnante sunt: atracţiile interpersonale şi dragostea
romantică, formarea şi managementul impresiilor, atribuirea, supunerea la autoritate.
Anii ’70, ’80 şi ’90 înseamnă maturitatea psihologiei sociale. În anii ’70 schimbările se
accelerează, se dezvoltă linii de cercetare lansate în anii ’60 (teoria atribuirii, de exemplu), şi apar
altele noi, una spectaculară fiind cea legată de diferenţele psihosociale reale dintre bărbat şi femei şi
de impactul stereotipurilor în discriminarea sexuală (problematica gender). Discutând despre anii
’80 şi ’90, ne poziţionăm deja în teritoriul tendinţelor actuale în mişcare de idei din psihologia
socială.
8
1. Prima ar fi aceea a creşterii influenţei orientării cognitiviste. Psihologia socială a avut în
vedere factorii cognitivi încă de la apariţia sa, importanţa lor crescând prin studiul valorilor,
atitudinilor, crezurilor (beliefs) şi prin teoria disonanţei cognitive. Totuşi, abia începând cu anii ’80
cognitivismul infuzează puternic psihologia socială, în sensul că mulţi dintre practicanţii ei
consideră că, virtual, toate comportamentele pot fi mai bine înţelese dacă se acordă atenţie
proceselor cognitive ce stau în spatele lor. Apelul la mecanismele memorării şi procesării selective a
informaţiei ne ajută să explicăm mai convingător stereotipurile şi discriminările individuale şi
grupale, de exemplu. Cogniţia socială (scheme, categorizări, reprezentări colective) este subîntinsă,
în fond, în toate interacţiunile umane şi, până la urmă, şi la nivel intraindividual.
2. O particularitate de mare relief a demersurilor din psihologia socială actuală este
perspectiva comparativistă. Aceasta înseamnă pe axa timpului istoric, atât prin reconstituirea
contextelor de viaţă+ cotidiană şi a mentalităţilor unor segmente temporale trecute, un gen de
arheologie psihosocială, cât şi, mai ales- ceea ce e şi mai la îndemână -, prin studierea diversităţii
culturale.
Perspectiva diversităţii culturale – anumiţi autori o echivalează cu multiculturalismul –
presupune în psihologia socială trei dimensiuni importante: a) studierea mai concretă cu mijloacele
psihologiei sociale a psihologiei popoarelor (etnopsihologie) sau a marilor culturi (euro-americană,
orientală etc.); b) deoarece aproape în exclusivitate cercetări sistematice (experimentale şi de teren)
s-au efectuat în SUA, Canada şi parţial în Europa, se ridică întrebarea în ce măsură rezultatele
obţinute, legităţile constatate şi mecanismele descoperite au valabilitate general umană. Mulţi
specialişti spun că da (universaliştii), contextualiştii (localiştii) afirmă că nu. Rezonabil este să
admitem, împreună cu P. Smith şi M. Bond (1993), că aceasta rămâne o întrebare deschisă, dar că
anumite procese psihosociale ce s-au considerat a funcţiona în relaţiile dintre oameni pe toată
planeta sunt dacă nu absente în anumite culturi, atunci cel puţin puternic afectate de factorii
culturali. Un exemplu este cel al dragostei („iubirii romantice”); c) diversitate culturală înseamnă
însă şi diferenţiere între subculturile unei culturi, în sens larg a diversităţii socioculturale, în alte
cuvinte: pe vârstă, sex, profesie. Psihologii sociali recunosc din ce în ce mai mult, bunăoară, că
rezultatele obţinute în studiile efectuate pe subiecţi –femei nu pot fi generalizate la bărbaţi şi invers,
chiar în condiţii de laborator, agresivitatea, conformarea şi alte procese diferind în funcţie de sex.
Ca un indicator concret al preocupării faţă de respectiva situaţie este că, în vreme ce în 1968 din
rezultatele cercetărilor publicate în prestigioasa revistă Journal of Personality and Social
Psychology doar 51 % se bazau pe folosirea subiecţilor de ambele sexe, în 1988 numărul lor a
crescut la 82 % (apud Baron et al. , 1998).
3. Evidenţierea caracterului interdisciplinar al psihologiei sociale sau, mai corect spus, după
părerea mea, de integralitate a ei. Asupra acestui aspect voi reveni într-o secvenţă următoare a
capitolului de faţă. Aici ar fi de menţionat următoarele: din cele expuse la punctul de mai sus (2),
rezultă necesitatea împrumuturilor de date, dacă nu şi de concepte şi teorii, din istoriografie,
antropologie cuturală şi sociologie, cu utimele două pihologia socială intersectându-se, de alminteri,
pe arii extinse. Despre semnificaţia sugestiilor sociobiologiei în etologia umană am amintit în
secvenţe anterioare. Apreciez însă ca o tendinţă de viitor şi conjugarea mai substanţială dintre
psihologia socială şi opţiunile constructivist-interpretativiste din disciplinele socioumane, inclusiv
cele oferite de filosofie. Într-o anume măsură acest lucru s-a şi realizat în psihologia socială
europeană.
4. Creşterea aplicabilităţii cunoştinţelor de psihologie socială în domenii cum ar fi
sănătatea, juridicul, marketingul etc. Aplicaţiile merg atât pe linie directă a colaborării dintre
psihologii sociali şi organe de decizie din diverse sectoare ale vieţii sociale, cât şi indirect, în sensul
că specialişti pe anumite probleme (sănătate, dezvoltare locală, mediatori ai conflictelor
intergrupale) utilizează achiziţii ale psihologiei. Asupra acestor chestiuni voi stărui mai pe larg în
subcapitolele 2.4 şi 2.5.

1.3. Teorii şi probleme metodologice

,,Teorie” – chiar în înţelesurile curente – înseamnă un corp de propoziţii cât de cât articulate,
care sunt într-un raport de congruenţă logică. Gradul de articulare cunoaşte variante de la modelul
axiomatic înalt formatizat (teorie în sens ,,tare”, în fizica teoretică) până la simple enunţuri care să
9
nu fie în raport de contradicţie. Puţine sunt fragmentele de realitate - cu atât mai mult ale celei
socioumane - sau aspecte ale ei ce pot fi descrise şi explicate prin teorii tari. În marea majoritate a
disciplinelor ştiinţifice avem doar scheme explicative, năzuinţa oamenilor de ştiinţă fiind aceea de a
coagula aceste scheme în jurul unui nucleu de propoziţii de bază (Rotariu, 1991).
Teoria, la modul mai concret, asertează dependenţe, legături dintre diferite entităţi, factori,
variabile. Aşa cum sugeram, în ştiinţele tari (fizică, chimie, biologie, în parte în cele economice),
teoriile sunt condensate şi exprimate prin formule matematice. În ştiinţele socioumane, rare sunt
asemenea cazuri, uzanţa fiind formularea verbală, în limbaj natural. Să oferim un exemplu de teorie
din psihologia socială, după Baron et al. (1998): din observaţii ale comportamentelor cotidiene, din
experimente de laborator şi din sugestiile altor teorii s-a ajuns la următoarea formulare privitoare la
explicarea relaţiei dintre dispoziţia sufletească (mood) şi ajutorarea celui în dificultate: oamenii
aflaţi într-o bună dispoziţie îi ajută pe ceilalţi pentru a-şi menţine această dispoziţie (făcând un bine)
şi totodată pentru a-şi menţine sau dezvolta o imagine pozitivă despre ei înşişi. Totuşi, ei vor face
aceasta numai dacă efortul cerut nu este foarte mare.
Teoria cuprinde : 1) câteva concepte de bază, în cazul de faţă: ,,dispoziţie”, ,,ajutor”,
,,menţinerea dispoziţiei”, ,,costul ajutorului” şi 2) afirmaţii privind legătura dintre aceste
concepte : ,,Oamenii aflaţi într-o bună dispoziţie încearcă să-şi menţină starea lor de bucurie
(fericire) ajutându-şi semenii, însă numai atunci costurile nu sunt ridicate”. În procesul
investigaţional se urmăreşte testarea predicţiilor ce decurg din teorie prin formularea unor ipoteze
mai operaţionale. Legat de teoria ajutorării celuilalt, o asemena ipoteză este: „dacă oamenii aflaţi
într-o bună dispoziţie îşi pot menţine această dispoziţie într-un alt mod decât a ajuta şi dacă această
alternativă cere mai puţin efort (cost), ei nu vor ajuta mai mult decât indivizii cu o dispoziţie neutră”
(p. 18).
În expunerile didactice din textele de specialitate sunt prezentate următoarele teorii generale
(vezi, de exemplu, Taylor, et al., 1994 ; Sthepan şi Sthepan, 1985).
1) Teoriile motivaţionale, de factură psihodinamică, care, subliniind rolul decisiv al nevoilor
şi motivelor în declanşarea şi susţinerea acţiunilor noastre, încearcă să descifreze mai concret relaţia
dintre individual şi social în cristalizarea şi funcţionarea complexului motivaţional. Trei faţete
majore ale acestei relaţii par evidente :
 Cea mai mare parte a motivaţiei este, în calitate de conţinut, determinată, cel puţin
„colorată” social . Prin socializare ni se inoculează ideea că trebuie să faci şcoală, să te
căsătoreşti etc. Mai mult, valorile, normele şi atitudinile sociale se constituie ca vectori
motivaţionali. Simţim nevoia de a ne comporta într-un anume fel cu prietenii, cu femeile, cu
bătrânii. Venite din sociocultural, motivele se răsfrâng, aşadar, asupra lui prin
comportamentele şi relaţiile sociale.
 La modul mai specific, tendinţe particulare, cum ar fi aceea de apărare a eului, de conservare
(şi, eventual, creştere) a stimei de sine, conduc la blamarea altora când e vorba de insuccese
de-ale noastre şi la asumarea de merite când e vorba de succese. Printr-o cercetare în rândul
studenţilor am găsit, de pildă, că ei invocă o frecvenţă de 137 de cauze dispoziţionale, ce ţin
de propria persoană (inteligenţă, perseverenţă etc.) când e vorba de reuşita lor în viaţă, şi
doar 73 dacă se referă la nereuşită (Iluţ, 1995). Motivele afectează deci percepţiile şi
inferenţele noastre, dar şi comportamentele. Ameninţările naturale (cutremure, inundaţii
etc.) sau sociale (atacul altor grupuri, concedieri şi altele) îi solidarizează pe indivizi, pe de o
parte pentru a le face faţă, pe de altă parte din tendinţa (aproape subconştientă) de a reduce
disconfortul psihic personal şi de a minimiza frica.
 Psihologii sociali se preocupă şi de felul în care noi situaţii sociale creează noi motive,
tendinţe şi stări sufleteşti. Migrarea geografică dintr-o localitate unde avem prieteni,
cunoştinţe, un mod de viaţă aşezat, într-o altă localitate şi într-un alt context social, de
muncă sau învăţătură, atrage după sine, într-o primă fază, la foarte mulţi, sentimentul de
singurătate, izolare. De unde dorinţa, motivaţia de a-ţi căuta prieteni, de a încropi relaţii
sociale sau, oricum, de a ieşi cumva din starea de deprimare. Vei căuta să întâlneşti lume,
mergând în localuri publice, participând la evenimente sociale, iniţiind discuţii şi contacte cu
persoane pe care le-ai cunoscut înainte. Sau, de nedorit, unii se refugiază în băutură şi
droguri. Din nou, circularitatea cauzală : situaţii sociale determină sau activează motivaţii,
care, la rândul lor, conduc la comportamente şi situaţii sociale sau cu încărcătură socială.
10
2) Teoria învăţării sociale, care reprezintă, până la un punct, aplicarea principiilor învăţării din
psihologia generală, cu specificarea că e vorba de o învăţare mai difuză, prin împrejurările de zi cu
zi şi de învăţarea unor comportamente sociale. Ideea centrată a teoriei învăţării, a behaviorismului,
este că comportamentul prezent al individului este determinat de condiţionări, de ceea ce a învăţat
anterior ; comportamentul în anumite situaţii (stimuli), întărit prin recompense, tinde să devină
obişnuinţă, habitas. Când o persoană ne adresează cuvinte urâte, îi vom răspunde cu aceeaşi monedă
sau vom proceda exact invers, încercând să detensionăm situaţia. Depinde cum am învăţat să ne
comportăm în atare episoade.
Literatura de specialitate consemnează două mari tipuri de învăţare:
a) Învăţarea directă, după mecanismele încercare – eroare, evitarea durerii - căutarea plăcerii,
recompensă – pedeapsă. Se învaţă ,,pe propria piele” că dacă pui mâna pe soba încinsă e dureros,
dacă iei note mici la şcoală te pedepsesc părinţii ş. a. m. d. Mecanismele implicate în învăţarea
directă sunt asociaţia prin condiţionarea clasică (cunoscuta condiţionare pavloniană a salivării la
sunetul clopoţelului prin asocierea acestuia cu hrana sau asocierea verbală dintre ,,nazism” şi
,,atrocităţi”) şi mecanismul reîntăririi (condiţionarea instrumentală). Aici un anume comportament
se produce sau este de evitat datorită faptului că din experienţele trecute s-au învăţat că ar putea
avea consecinţe benefice sau neplăcute. Studenţii învaţă că nu este indicat să contrazică profesorii,
ştiind din experienţele anterioare proprii că se pot alege cu lucruri neplăcute : nervozităţi, observaţii
critice sau chair – ceea ce e foarte grav - sancţiuni în evaluarea la examene.
b) Învăţarea indirectă sau observaţională presupune că indivizii învaţă nu pe propria piele, ci
observând ceea ce fac semenii lor şi mai ales ce li se întâmplă acestora, adică ce consecinţe au
comportamentele lor. Studentul poate foarte bine să-şi dea seama că nu e indicat să contrazică
spusele profesorului, fie ele în domeniul ştiinţificului, văzând ce au păţit colegii lor care au procedat
astfel. Se înţelege uşor ce avantaje are învăţarea indirectă; poţi maximiza beneficiile, minimizând
costurile şi riscurile.
De aceea, cel puţin de la o anumită vârstă, ea devine forma fundamentală de învăţare.
Semnificaţia ei apare evidentă când suntem puşi în situaţii inedite : participăm, spre exemplu, la o
petrecere protocolară pentru prima dată sau am ajuns recent într-o altă ţară, cu obiceiuri mult
diferite de ţara din care suntem. Dacă nu vrem să gafăm, atunci este înţelept să studiem cu atenţie
terenul, să vedem ce fac obişnuiţii scenei, cum interacţionează şi cu ce rezultate. A. Bandura (apud
Sthepan şi Sthepan) a demonstrat însă că inclusiv copiii de vârste mici învaţă foarte repede să se
comporte în avantajul lor, observând ce li s-a întâmplat altora. Copii de grădiniţă care au văzut un
individ ce-a ,,maltratat” o păpuşă în faţa lor a fost lăudat au imitat comportamentul agresorului cu
frecvenţă crescută şi în proporţie mult mai mare decât cei care au asistat la blamarea acestuia. Cei
mici au mitat modelul adultului, dar iată, nu în orice condiţii, fără discernământ din unghiul de
vedere al recompenselor. Imitarea modelului este un fenomen psihosocial important, cu deosebire în
lumea copiilor, chiar atunci când efectele conduitei celui considerat model nu sunt foarte vizibile în
termeni de recompensă – pedeapsă. Copiii tind să-şi urmeze în reprezentări atitudini şi
comportamente părinţii, bunicii, profesorii, persoanele semnificative în general. Se achiziţionează în
acest mod stereotipii şi discriminări bărbat-femeie, interpersonale, inerregionale, interetnice şi de
altă natură.
c) Alături de cele două genuri de învăţare invocate în mod curent, cred că suntem îndreptăţiţi să
luăm în considerare şi una mai avansată, pe care am putea-o numi complex-cognitivă şi care iese
considerabil de sub incidenţa behaviorismului. In cadrul ei învăţăm nu direct, nici prin observarea
nemijlocită a comportamentelor şi consecinţelor lor la ceilalţi – indirectă -, ci, şi mai indirect, prin
relatările altora, prin lecturi şi prin combinarea informaţiilor din mai multe surse. Suntem aici,
desigur, în proximitatea problemei cogniţiei sociale.
Toate cele trei tipuri de învăţare socială sunt prezente în relaţia individ - social. Să observăm
însă că ponderea lor diferă în primul rând în funcţie de vârstă: la vârstele foarte mici predomină cea
directă, apoi, din ce în ce mai mult contează cea indirectă, urmând ca în tinereţea târzie şi maturitate
cea complex-cognitivă să deţină rolul important. Dar, bineînţeles, diferă şi în conexiune cu gradul
de inteligenţă şi cultură, probabil şi cu unele trăsături de personalitate, şi, foarte important, cu
capitalul de experienţă de viaţă pe care îl ai.
3. Depre teoriile cognitiviste a mai fost vorba anterior şi ele vor fi puternic implicate în capitolul
următor, ,,Cogniţia socială”. Prin urmare, pornind de la ideea lor centrală că acţiunile şi gesturile
11
oamenilor depind de felul în care ei percep şi definesc situaţiile sociale, voi puncta în rândurile de
faţă doar câteva asumţii principale, subîntinse în toate demersurile cognitiviste :
 Indivizii tind în mod spontan să dea înţeles evenimentelor şi situaţiilor prin a grupa
elemente, a le categoriza, ordona, a le traduce în inteligibil. Folosim scheme mentale,
categorii, prototipuri pentru a descrie şi înţelege realitatea înconjurătoare, oricât de
haotică şi arbitrară ar apărea la prima vedere.
 Important în percepţia lumii înconjurătoare este că facem mereu distincţia dintre un fundal
amor şi obiecte proeminente. Psihologia cognitivă se ocupă de caracteristicile şi criteriile
după care noi discriminăm între figurile de prim.plan şi planul secund, nediferenţiat.
Gândiţi-vă la diferenţa dintre marea masă de spectatori la competiţiile sportive şi liderii
galeriilor.
 O direcţie bine circumscrisă este teoria atribuirii, care încearcă să descrie şi să explice după
ce legităţi, în ce condiţii şi cum oamenii obişnuiţi utilizează informaţii în vederea
determinării cauzelor comportamentelor sociale. Cât te frământă şi cât te gândeşti de ce oare
te-a părăsit iubita sau iubitul ? Dacă ştii că este deja cu altcineva, încerci să explici ce are
celălalt mai bun ; dacă eşti felicitat din partea apropiaţilor pentru felul în care ai cântat la un
concert, ai susţinut o conferinţă sau ai scris o carte – şi dacă nu eşti naiv -, te întrebi în ce
măsură laudele sunt o urmare a performanţei în sine sau doar o dovadă a afecţiunii ce ţi-o
poartă ori – şi mai neplăcut – pur şi simplu formale, de complezanţă.
 Felul în care se fac atribuirile contează extrem de mult în luarea de decizii comportamentale
şi chiar în opţiuni de viaţă. Dacă atribui cauza aprecierilor deosebit de favorabile din partea
celor apropiaţi calităţilor tale, există şanse mai mari să perseverezi în respectiva activitate
decât dacă o pui pe seama complezanţei. Pe de altă parte, fenomenul atribuirii este uneori
suprasolicitat în psihologia socială vulgarizată. Atunci când cauzele unor evenimente,
situaţii, conduite sunt evidente, nu intervine atribuirea şi nu are rost să facem apel la ea. În
momentul în care există regula că dacă ai lipsit la mai mult de 20 % dintre seminarii nu vei
fi primit la examen, nu recurgi la atribuiri pentru a-ţi explica de ce ai apărut pe lista celor
care nu au dreptul să se prezinte. Vei fi însă din plin în universul atribuţional dacă ştii cu
siguranţă că unii colegi de-ai tăi care au lipsit în aceeaşi proporţie sau chiar mai mult de la
seminarii, nu figurează pe respectiva listă.
 Când percepţiile, inferenţele şi procesele mnemotehnice se referă nu doar la relaţii
interpersonale, la judecăţile asupra altor persoane, ci şi la situaţii şi grupuri sociale, la
înţelegerea lumii sociale în ansamblu, expresia mai des utilizată este cea de cogniţie socială.
Aici se are în vedere în special strategiile de cunoaştere cotidiană, euristicile cu caracter de
regularitate, pe care le folosesc agenţii cognitivi obişnuiţi, şi erorile survenite.

Taylor et al. (1994) susţin că abordarea cognitivă se deosebeşte de cea a învăţării sociale prin
două particularităţi: 1) concentrarea celei dintâi pe prezentul percepţiilor mai degrabă decât rolul
percepţiilor trecute; 2) cogniţia accentuează importanţa percepţiilor, definiţiilor şi interpretărilor
personale (subiective) ale situaţiilor, şi nu „obiectivitatea” situaţiei, aşa cum ar părea ea pentru
un observator neutru din exterior. Observaţia conţine ceva adevăr, dar la o analiză cât de cât mai
aprofundată se vădeşte că lucrurile sunt mult mai complexe. În alte părţi ale lucrării se vor
realiza atare analize. Să remarcăm aici doar că, de pildă, numai în aparenţă experienţa
percepţională din trecut nu contează prea mult în actuala percepţie, fiindcă ceea ce percepem
acum şi, automat, definim şi interpretăm se face în virtutea unor scheme, categorii şi prototipuri
mentale, rod al acumulărilor, structurilor şi restructurărilor anterioare.
4. Teoria costurilor şi beneficiilor postulează că oamenii se conduc, în aproape toate
acţiunile lor, după principiul de a obţine beneficii cât mai mari cu costuri cât mai mici. Este evident
un împrumut din abordările microeconomice. De aceea, pentru a extinde aplicarea paradigmei
costuri-beneficii la un repertoriu cât mai larg al manifestărilor umane, adepţii acestei orientări
utilizează noţiunile de costuri (şi beneficii) psihologice, sociale, informaţionale etc. În ordinea
crescândă a complexităţii şi implicit a adecvării lor la comportamente şi realităţi socioumane şi de
altă natură decât cea strict economică asumpţiile de bază ale teoriei costuri - beneficii pot fi
formulate astfel:

12
 Luarea deciziei de a acţiona într-un fel sau altul este procesul de cântărire din partea
subiectului uman a avantajelor şi dezavantajelor diferitelor alternative posibile, deci cât de
stimulativă este o variantă sau alta (incentive theory).
 Oamenii, pe lângă raportul costuri-beneficii, avantaje-dezavantaje, au în vedere şi
probabilitatea cu care acest raport se poate realiza, adică costurile şi câştigurile aşteptate. În
decizia de a adopta o alternativă sau alta, indivizii combină deci doi factori: 1) valoarea
rezultată din raportul costuri-beneficii a unei variante şi 2) probabilitatea, expectanţa ca
respectivul rezultat să se realizeze dacă se adoptă o anume variantă (expectancy-value
theory).
 Teoria schimbului social. Mărimea valorii costuri – beneficii şi rezultatele la care ne putem
aştepta depind însă în multe situaţii de interacţiunea dintre deciziile noastre şi deciziile celor
cu care, vrând-nevrând, suntem coautori ai unei acţiuni. Dacă e să aleg între admiterea la o
universitate sau alta, calculând costuri şi beneficii, estimând probabilitatea de confirmare a
lor, sunt în faţa unei decizii strict personale. Participarea la o afacere, colaborarea într-o
cercetare, viaţa de familie presupun decizii individuale, dar gândind mereu ce decizii va lua
celălalt în „afacerile” comune. Este un joc al strategiilor individuale în funcţie de
presupusele (sau realele) strategii ale celuilalt cu care se interacţionează. Nu întâmplător în
ştiinţele socioumane s-au dezvoltat modele de jocuri strategice, cel mai cunoscut fiind cel al
„dilemei arestatului”.
Teoria schimbului social are însă în vedere o arie de cuprindere mai vastă decât situaţii ce se
pretează interpretării prin alegerea cea mai bună (raţională) în avantaj propriu, în funcţie de
deciziile celorlalţi. Ea are şi un înţeles mai larg, acela că oamenii schimbă bunuri, servicii, după
principiul echităţii şi eventual mai larg, al justeţei, dreptăţii sociale.
 Teoria echităţii (Adams, 1965) susţin că oamenii se compară cu ceilalţi în funcţia de raportul
dintre costurile şi beneficiile pe care le angajează într-o activitate. Dacă avem două persoane
(A şi B) şi notăm cu „b” beneficiile (materiale şi de altă natură) pe care ei le obţin în urma
muncii lor şi cu „c” costurile (timp, efort, capacităţi), atunci relaţia de echitate se exprimă
astfel:

Ab = Bb
Ac Bc

De reţinut, după cum se poate vedea din formula de mai sus, că nu mărimea costurilor şi
beneficiilor în sine a celor doi contează, ci raportul dintre ele. Egalitatea este între raporturi şi aşa
consideră oamenii că este echitabil; dacă cineva- la aceeaşi intensitate şi calitate a muncii – lucrează
mai mult, e firesc să câştige mai mult. Dar e crucial de menţionat că indivizii judecă echitatea sau
inechitatea după felul în care percep acest raport, ceea ce desigur poate fi departe de situaţia reală.
Teoria afirmă că atunci când oamenii percep o inechitate (inegalitate între cele două raporturi), vor
face totul pentru a stabili sau restabili echitatea. Cu subipoteza că, de regulă, fiinţele umane sunt
înclinate să interpreteze inechitatea în defavoarea lor. Soluţiile de rezolvare a inechităţii sunt de
două feluri: comportamentale şi cognitive. Soluţiile comportamentale vizează faptul că se
micşorează costurile sau se măresc beneficiile proprii şi ale celuilalt, dacă aceasta e posibil; şi e
posibil în relaţiile de codependenţă, cum sunt cele ale cuplului conjugal. În momentul în care soţia
ajunge la concluzia că ea este dezavantajată în viaţa domestică, va munci mai puţin, îi va cere
soţului să fie gospodar sau îi va reduce banii de buzunar etc. Ca soluţie comportamentală mai este
una, de limită, şi anume renunţarea la relaţia cu celălalt, în cazul de faţă, divorţul.
Soluţiile cognitive micşorează sau măresc costurile şi beneficiile doar pe plan perceptiv-
interpretativ, şi nu la modul efectiv. Mergând pe acelaşi exemplu, dacă soţia este încă „orbită” de
dragostea pentru consortul ei, doar că din afară i s-a sugerat şi indus inechitatea raporturilor dintre
„ce dau eu şi ce primeşte el” în căsnicie, e foarte plauzibil că ea va rezolva inechitatea pe plan
mental, cognitiv, recurgând la raţionamente de genul: „De fapt, dacă mă gândesc bine, şi el face
mult în casă”, „Are slujbă grea şi trebuie să se relaxeze” etc.
Soluţiile de ajustare a inechităţii sunt multiple chiar formal, dacă ne gândim la posibilitatea
combinării dintre micşorările şi măririle proprii de costuri şi beneficii cu cele ale copărtaşului şi, de
asemenea, la conjugarea modificărilor de comportament cu cele cognitive. Multiplele combinări
13
sunt, probabil, strategiile cele mai frecvente, cu deosebire în fragmente şi împrejurări de viaţă
complexe, cum sunt şi cele familiale. Aici, acestor calcule „reci” li se adaugă considerente
emoţionale, sentimentale, de solidaritate familială.
5. Teoria normelor şi a rolurilor sociale se înscrie în perspectiva mai cuprinzătoare a
importanţei factorilor macro-socioculturali. După cum am văzut în subcapitolul 1.2., practica umană
mondială, trecută şi actuală, ca şi studiile de mare acurateţe metodologică relevă cât de mult stau
sub semnul culturalului gândirea şi conduita umană. Macrosocioculturalul nu este însă un spaţiu
amorf, omogen. Determinaţiile sale se produc prin „puncte nodale”, instituţii, valori şi norme
generalizate (formale şi informale), poziţii sociale (statusuri şi roluri sociale), habitasuri comune.
Constatări de bază pe această linie ar fi:
 În fiecare cultură funcţionează un set de valori şi norme sociale de mare generalitate, dar
care pot diferi de la o cultură la alta. De exemplu, nu în toate societăţile din lume este
valorizat atât de puternic individualismul, aşa cum se întâmplă în America şi Europa, unde
independenţa personală şi autorealizarea sunt plasate frontal. Când apare contradicţia dintre
interesele personale şi cele de grup, primează interesele personale. Prin contrast, în multe
din societăţile din Asia, Africa şi America Latină se încurajează colectivismul , loialitatea
faţă de familie (de obicei lărgită), de grupurile de muncă, de trib sau împărat. În aceste
culturi interesele şi preferinţele individuale sunt în mod substanţial subordonate celor de
grup; conformarea la scopurile şi cerinţele grupale sunt standardele cele mai înalte de
preţuire a indivizilor, iar sinele personal se defineşte prioritar ca fiind dat de apartenenţa la
un grup.
 Pe lângă valorile şi normele generalizate ale unei culturi, există norme şi reguli legate de
poziţiile pe care indivizii le ocupă în societate (profesor, student, părinte, copil, preot, militar
etc). Acestea sunt roluri sociale, ceea ce presupune că persoana ce deţine un anumit rol are o
serie de drepturi şi îndatoriri (scrise sau nu) faţă de semenii săi. Rolurile şi cerinţele de rol,
prescrise social, sunt tratate de psihologia socială îndeosebi ca aşteptări reciproce de rol, în
sensul că cineva care ocupă o poziţie socială, prestează o activitate sau funcţie oarecare în
societate, se aşteaptă de la ceilalţi la anumite comportamente, atitudini, reacţii verbale şi
nonverbale şi invers: în virtutea poziţiei pe care o deţine, ceilalţi se aşteaptă din partea lui la
o conduită particularizată.
 Rolurile apar, aşadar, drept concept, ce exprimă relaţiile dintre indivizi şi cele mai multe
sunt direct complementare, aproape fiecărui rol corespunzându-i un contra-rol: profesor –
elev (student), soţ – soţie, şef – subaltern ş. a. m. d. Nu întâmplător ele sunt concepte cheie
ale psihologiei sociale, aglutinând psihologicul cu socialul, fiindcă rolurile sunt prescrise
social, dar sunt jucate de indivizi concreţi, cu personalitatea lor proprie. G. Allport (1981),
reliefând importanţa reprezentărilor individuale a rolurilor sociale, a schematizat grafic
relaţia dintre rol şi personalitate.

Sensibil modificată, ea este redată în figura 1:

PERSONALITATE
R. P. R. R. R. A. R. J.

capacităţi (aptitudini)
temperament
motivaţii (atitudini, valori)
structuri cognitive

Fig. 1 Relaţii rol- personalitate (adaptare după G. Allport)

 Figura 1 necesită unele explicaţii şi comentarii.


În primul rând, că relaţia rol – personalitate nu vizează două entităţi monolitice, rolul asimilându-se
prin mai multe ipostaze: Rolul prescris social (R.P.), adică cerinţele (formale şi informale) ataşate
14
unei poziţii sociale, ceea ce echivalează cu statutul social. Nu intrăm aici în analizele raportului
conceptual status – rol, analize destul de frecvente în literatura de specialitate autohtonă (vezi, de
pildă, I. Radu, 1994); Rolul reprezentat (R. R.) exprimă felul în care indivizii concreţi percep
rolurile sociale şi le imaginează mental; Rolul asumat sau acceptat (R. A.) adaugă la componenta
intelectuală, cognitivă, la R. R., haloul afectiv-evaluativ: cât de mult îi place, cum îi „cade la suflet”
rolul respectiv; Rolul jucat (R. J.) este comportamentul efectiv, performanţele de rol.
În al doilea rând, după cum sugerează săgeţile din grafic, diferitele ipostaze de rol sunt într-o relaţie
de determinare oarecum univocă: de la prescripţiile sociale, la comportamentul efectiv de rol. Deşi
nu perfect liniară ca temporalitate, cauzalitatea curge de la R. P. – existent independent şi anterior –
prin R. R. şi R. A., la R. J. Relaţia este de succesiune determinală, dar totodată, şi de creştere a
complexităţii, adăugându-se elemente noi pe măsură ce trecem de la o ipostază la alta.
În al treilea rând, două dintre aspectele de rol, R. R. şi R. A., fac parte din personalitate, pe când
extremele, R.P. şi R. J., sunt în afara ei. Rolul prescris social este un dat transindividual, necontrolat
de individul obişnuit, cristalizat prin practici colective, iar cel jucat, deşi în fond o prelungire a
personalităţii, este totuşi în afara ei (out-skin). Trăsăturile de personalitate (capacităţi intelectuale şi
fizice, motivaţii, procese cognitive etc.) nu pot influenţa, prin urmare, R.P.-ul decât în cazul
indivizilor de excepţie şi ca sedimentări în timp istoric; în schimb, ele determină în grade diferite
reprezentarea rolului şi implicarea afectivă în el şi mai ales determină jucarea de rol (redată printr-o
săgeată mai îngroşată). Importanţa decisivă a capacităţilor individuale în performanţa de rol este
vizibilă şi în următorul exemplu, des întâlnit în viaţa reală: un copil, trecut de clasele mai mici, ştie
foarte bine ce înseamnă a fi „bun elev” (R. R.), i-ar şi plăcea să fie astfel (R. A.), însă, datorită
potenţialităţilor sale intelectuale mediocre, nu ajunge la performanţele (R. J.) recunoscute social de
acest rol (R. P.). De aici, posibile drame pentru el şi pentru părinţi. În mod normal, atare discrepanţe
dintre ipostazele de rol nu durează prea mult, oamenii ajustându-şi aspiraţiile la posibilităţi.
În al patrulea rând, modificarea propusă de mine la schema lui G. Allport şi la adaptările ulterioare
ale ei redă grafic – prin săgeata îngroşată şi cea punctată – circularitatea cauzală personalitate –
jucarea de rol. În dublu sens: 1) colorat puternic de personalitate, comportamentul de rol, performat
pe o durată mai îndelungată, imprimă o anumită configuraţie a personalităţii individului, creează
habitasuri de gândire şi evaluare (automatisme), care, la rândul lor, se răsfrâng în alte
comportamente, ce nu se înscriu, de altfel, în cerinţele rolului respectiv. Extrapolarea unui rol la
conduita de ansamblu este – şi, probabil, mai ales a fost – evidentă în cazul militarilor şi ea a servit
ca leitmotiv în numeroase opere literare. Dar această „deformaţie profesională”, cum ar mai putea fi
numită, nu-i ocoleşte nici pe mulţi profesori, care şi în împrejurări extraşcolare încep să expună
didactic: definiţii, autori, istoric al conceptului şi fenomenului discuţie; 2) jucarea îndelungată de
roluri sau schimbarea lor are influenţă directă asupra profilului valorico-atitudinal al indivizilor,
după principiul disonanţei cognitive: împins de circumstanţe ale vieţii să joci un rol, chiar neplăcut
la început, nu poţi suporta prea mult conştientizarea disparităţii dintre „ceea ce faci” şi „ceea ce ai fi
vrut să faci” şi atunci când situaţiile (rolurile) nu se pot schimba, se schimbă atitudinile şi aspiraţiile
şi, poate, maniera generală de a gândi asupra lumii şi vieţii. (Simptomatice pe această direcţie sunt
nenumăratele cazuri de absolvenţi de facultate, plini de entuziasm intelectual, care, prin
regulamentele regimului totalitar trecut, erau condamnaţi să trăiască şi să muncească în medii, dacă
nu anti-, cel puţin nonintelectuale. Încercând la început să reziste, încet-încet entropia socioculturală
şi-a spus cuvântul şi mulţi dintre ei s-au blazat. Lucru firesc, de înţeles şi deloc de condamnat.)
 Cu precădere în societăţile moderne, înalt stratificate, indivizii deţin concomitent mai multe
roluri. Aceeaşi persoană poate fi la un moment dat al existenţei sale şi medic, şi soţ, şi tată,
şi membru al unui club de bridge, şi lider sindical. A avea mai multe roluri în acelaşi timp
prezintă şi avantaje, şi dezavantaje. Avantajele sunt legate de faptul că, deţinând mai multe
roluri, ai o viaţă mai plină, poţi avea satisfacţii din mai multe surse şi – probabil şi mai
important -, dacă se întâmplă să pierzi anumite poziţii, rămân altele sau măcar una. Astfel, să
ne gândim, de pildă, ce dureros ar fi pentru o femeie, care neavând rude şi nici prieteni
apropiaţi, recent trecută în şomaj, este părăsită şi de soţul ei. Dezavantajul fundamental se
referă la costurile de energie şi timp. Întrucât orice rol implică minime restricţii, cei cu roluri
multiple pierd ceva din independenţa şi farmecul libertăţii de mişcare proprie, necenzurată
de exigenţele de rol.

15
Practicarea de roluri multiple atrage după sine, pe un parcurs temporar mai îndelungat,
constrângerea sau presiunea de roluri, în sensul că datorită reducerii capacităţilor de efort
sau apariţia unor necesităţi cruciale vitale, indivizii nu mai pot face faţă îndeplinirii mai
multor roluri. De exemplu, o tânără femeie, cadru didactic, căsătorită şi care juca frecvent
tenis cu mai multe prietene, a născut un copil. La rolul profesional, cel de soţie şi de a juca
tenis cu prietenele, s-a adăugat cel de mamă. Constrângerea de roluri se soluţionează de
către cel în cauză de regulă prin două procedee: 1) se renunţă – definitiv sau temporar – la
un rol, considerat mai puţin important în economia vieţii (în exemplul nostru, la cercul de
prieteni) ;
2) se menţin rolurile, dar ele sunt jucate la standarde mai scăzute, realizându-se, eventual,
ierarhii ale valorii standardelor (mamă, soţie, profesie, prietenie etc. ar fi probabila ierarhie a
priorităţilor în cazul menţionat).
 Am văzut cum, chiar în condiţiile în care rolurile sunt armonice, consonante – medicul ca
soţ, părinte, lider sindical, femeie, cadru didactic, mamă şi prietenă şi exemplele se pot
multiplica – intervin presiuni de roluri. Nu de puţine ori însă, oamenii sunt puşi în situaţia de
conflict de roluri. Se menţionează în acest sens (Stephan şi Stephan, 1985) două tipuri de
conflict: intrarol, atunci când în interiorul unui rol cerinţele sunt contradictorii, şi
interroluri, când cerinţele a două sau mai multe roluri sunt opuse. Ca ilustraţie pentru primul
tip ar fi compartimentul şefului faţă de subalterni, care pretinde pe de o parte, autoritate şi
uneori sancţiuni, pe de altă parte, înţelegerea şi apărarea lor. Mai pregnante apar însă
conflictele dintre roluri. Astfel, un poliţist ce tocmai a surprins în sectorul său un grup de
tineri ce vindeau droguri, printre care şi nepotul său, va fi pus într-o mare dilemă: rolul
profesional îi cere să-l aresteze, cel de unchi, să-l protejeze. Ce opţiuni are poliţistul ? Să-şi
rişte postul, nearestându-i pe tinerii în culpă sau măcar pe nepotul său? Să accepte să nu mai
fie considerat un unchi bun ? Să aleagă o cale de mijloc, un compromis, adică să-l aresteze,
dar să intervină să fie iertat ori pedepsit minimal ? Probabil că în acord cu raţionamentul
costuri-beneficii, cel mai frecvent va fi aleasă ultima soluţie. În conflict de rol sunt şi foarte
mulţi preadolescenţi şi adolescenţi, prinşi între exigenţele familiei de „copil cuminte” şi cele
de bravură, nonconformism ale găştii de prieteni. Aici – şi nu numai – funcţionează ca
strategie de supravieţuire şi comportamentul duplicitar : acasă eşti cuminte, cu prietenii te
înscrii în normele şi practicile preţuite de ei. Duplicitatea este însă o sursă de conflict şi
disconfort psihic, trăit de unii cu mare intensitate, ajungând la adevărate drame de conştiinţă.
Disconfort şi drame resimţite nu atât din raţiuni etice sau, oricum, nu numai – aşa cum cred
moraliştii naivi – ci, din frica de a nu fi descoperit şi a nu suferi consecinţe neplăcute.
 Analiza rolurilor şi tensiunilor de roluri în subiectivitatea celui ce le poartă se cuvine a fi
completată cu aceea a percepţiilor celorlalţi faţă de purtătorul lor. Voi semnala aici doar că,
aşa cum din partea agentului purtător de roluri există tendinţa de a extrapola cerinţele şi
comportamentele uneia dintre ele la celelalte şi la cvasitotalitatea împrejurărilor de viaţă, tot
aşa, ceilalţi au tendinţa de a percepe şi judeca personalitatea şi acţiunile unui individ prin
prisma unui rol proeminent. Este prezent „efectul de halo de roluri”: aşteptăm de la un
judecător să se comporte imparţial şi în situaţii din afara sferei tribunalului, de la un militar
să apere ordinea şi în afara slujbei etc. Trebuie reţinut apoi că aşteptările de rol sunt foarte
diferite ca grad de generalitate şi, bineînţeles, diferite pe axa timpului istoric şi pe cea zonal-
culturală. Altele erau aşteptările privind conduita femeilor în secolele XVIII-lea şi al XIX-
lea în Europa şi America şi altele sunt acum. Rolurile de soţ şi soţie arată altfel într-o ţară
asiatică (chiar una „occidentalizată”, ca Japonia) decât în cultura euro-americană. Dincolo
de aceste diferenţe însă, aşteptările de rol „bărbat” şi „femeie” sunt mult mai generale în
comparaţie cu cel de controlor de bilete, bunăoară. Cu cât cerinţele de rol sunt mai specifice,
cu atât percepem şi evaluăm şi, eventual, sancţionăm abaterile la comportamentul de rol
adecvat. Pare nefiresc să constaţi că un profesor, mai puţin cel de psihologie socială, în loc
să predea cunoştinţe de specialitate, vorbeşte despre familia sa, dar nu pari surprins dacă un
vecin de compartiment te antrenează într-o discuţie ştiinţifică. Primul este un rol mai
specific, bine conturat, al doilea, general şi mai difuz.
6. Interacţionalismul simbolic are ca postulate fundamentale următoarele (apud Stephan şi
Stephan, 1985):
16
 Fiinţele umane acţionează faţă de obiecte şi persoane pe baza înţelesurilor pe care acestea le
au pentru ei. Interacţionaliştii simbolici subliniază că şi alte orientări şi teorii acceptă
respectiva idee, numai că adesea o trec cu vederea sau o iau ca de la sine înţeleasă şi nu se
interesează la modul explicit cum înţelesurile acordate determină comportamentele umane.
Sunt puţine comportamentele care pot fi explicate din exterior fără a recurge la înţelesul pe
care autorul actului respectiv îl acordă. Trebuie să ne plasăm, aşadar, pe punctul de vedere al
actorului social şi să analizăm contextul în care el acţionează. Scos din context,
comportamentul este irelevant şi unul şi acelaşi se pretează la interpretări diferite. De
exemplu, un student ce refuză o cană de ceai în cameră cu colegii săi o poate face fiindcă
pur şi simplu nu îi este sete, în vreme ce acelaşi refuz la o recepţie în casa ultraelegantă a
rectorului este cauzat de grija ca nu cumva să păteze covorul (cu atât mai mult dacă este şi
nevasta rectorului de faţă).
 Înţelesurile sunt rezultatul interacţiunilor sociale, nu există în obiectele în sine şi nici nu sunt
creaţii personale. Ele sunt produse colective, născute şi structurate prin viaţa în comun.
Expresia de „interacţionalism simbolic” desemnează cele două faţete ale realităţii
socioumane: că oamenii interacţionează între ei pe baza simbolurilor şi că aceste simboluri
îşi au originea în interacţiuni. Aşa se face că simbolurile au înţelesuri împărtăşite, comune.
Altfel n-ar fi posibilă comunicarea şi predicţia conduitelor semenilor noştri.
 Oamenii nu receptează şi nu vehiculează mecanic simbolurile şi înţelesurile, în funcţie de
experienţele şi situaţiile anterioare, ci le interpretează şi adaptează la schimbările survenite.
Înţelesurile nu sunt imuabile. De pildă, înţelesul pe care orăşelul natal îl are pentru tine nu
rămâne constant. El se modifică în conformitate cu transformările edilitare, demografice,
socioeconomice şi prin schimbul de păreri cu alţi concitadini.
 Interacţionalismul simbolic pune în prim-plan ideea că individul şi socialul sunt legaţi
inextricabil. Nu poţi înţelege indivizii fără a examina societatea care i-a modelat şi îi
remodelează continuu şi e imposibil de înţeles societatea fără a avea în vedere profilul
personalităţii membrilor ei, care o definesc şi o redefinesc perpetuu. Iar partea cea mai
socială a personalităţii este sinele, căruia îi acordăm un capitol special (într-o lucrare ce
urmează să apară în curând). Momentan, să remarcăm că în cadrul interacţionalismului
simbolic există două şcoli distincte în anumite puncte – divergente în anumite puncte – cu
privire la interacţiunea societate – sine.
Şcoala de la Chicago, ai cărei reprezentanţi de frunte sunt G. Mead şi H. Blumer susţine că se
impune analiza comportamentului uman ca o construcţie în continuă devenire (ongoing), rezultată
din delicatul interjoc dintre sine şi societate. Fiinţele umane acţionează mai degrabă decât
reacţionează, au o conduită dinamică şi creatoare, care nu poate fi dedusă nici din atitudinile şi
comportamentele lor anterioare şi nici din structurile sociale exterioare, în particular din rolurile pe
care le au. De aici rezultă că e impropriu să examinăm acţiunile umane plecând de la fapte şi
structuri externe. Justificat epistemic este să ne concentrăm asupra realităţilor subiective construite
de indivizi în situaţiile date. În consecinţă, H. Blumer (1969) spune că psihologii sociali irosesc
timpul lucrând cu variabile şi ipoteze specifice utilizând instrumente de cercetare standardizate. Mai
înţelept ar fi a porni de la câteva idei orientative sau concepte sensibilizante (sensitizing concepts),
flexibile, gata să răspundă prompt şi eficace la complexitatea subiectivă.
Şcoala de la Iowa, înscriindu-se în aliniamentele generale ale interacţionalismului simbolic şi
cultivând deci determinismul simbolurilor şi înţelesurilor în interacţiune şi comunicare, are o poziţie
mai moderată referitor la unicitatea şi continua devenire (construcţie) a realităţii subiective. Ea se
delimitează net de cea de la Chicago în două puncte esenţiale : 1) dă o mai mare importanţă
rolurilor sociale în modelarea conduitelor şi interacţiunilor umane, fără a vedea, desigur, în ele nişte
structuri rigide, implacabile, ci în mare măsură la îndemâna oamenilor, ei putând selecta şi adapta
rolurile şi cerinţele de rol; 2) subiectivitatea umană, chiar în zonele ei de mare sensibilitate, cum ar
fi imaginea şi definirea de sine, poate şi trebuie studiată cu metode ştiinţifice consacrate. Astfel, M.
Kuhn (1970) a elaborat testul „Cine sunt eu ?” („Who Am I ? ”) sau, mai sofisticat, „Testul celor
douăzeci de propoziţii”, prin care se descifrează aspecte relevante ale identităţilor sociale şi imaginii
de sine. Aş sublinia că, deşi ideea de sensitizing concepts a lui H. Blumer a făcut şi ea carieră, cea a
lui M. Kuhn, operaţionalizată în testul menţionat, s-a impus cu mult mai mare pondere. Ceea ce

17
spune încă o dată ceva despre disputa dintre calitativism şi cantitativism, comentată pe larg în
lucrarea Abordarea calitativă a socioumanului (Iluţ, 1997).
O dezvoltare fecundă a interacţionalismului simbolic o constituie Şcoala dramaturgică, legată
de numele lui E. Goffman, care a pus în termeni concreţi metafora „vieţii ca o scenă”. El a analizat
cu meticulozitate străduinţa oamenilor, a actorilor sociali, de a se prezenta, folosind toate mijloacele
ce le stau la îndemână, cât mai favorabil în faţa celorlalţi în relaţiile frontale. Locurile publice
seamănă foarte mult cu scena, rolurile indivizilor fiind jucate ca şi rolurile actorilor de pe scenă,
urmărindu-se obţinerea de aplauze cât mai consistente din partea publicului. Indivizii tind să
controleze şi să gestioneze cu mare grijă impresiile pe care le fac celorlalţi.
O preocupare specială a lui E. Goffman a fost studierea relaţiilor frontale dintre normali şi
stigmatizaţi. El defineşte stigma ca fenomenul de apreciere negativă la adresa persoanelor ce posedă
caracteristici neobişnuite (fizice şi morale). E. Goffman vorbeşte de trei feluri de stigmă ;
stigmatizarea pe baza deformărilor fizice; blamarea morală a persoanelor cu „vicii” (alcoolici,
homosexuali) sau bolnavi mintal; stigma tribală, dezaprecierea şi discriminarea grupurilor (etnice,
religioase şi altele). „Normalii” pretind că îi acceptă pe cei stigmatizaţi în mult mai mare măsură
decât o fac în realitate şi, de aceea, o grijă permanentă a stigmatizaţilor în relaţiile interpersonale
nemijlocite este de a vedea în ce măsură sunt ei acceptaţi de cei „normali”. Distincţia dintre
„normali” şi „anormali” se prezintă ca foarte laxă, oricare dintre noi putând fi stigmatizat într-o
anumită relaţie.
La finalul prezentării principalelor teorii generale din perimetrul psihologiei sociale e util să
reamintim că ele sunt, de regulă, teorii slabe, stau sub semnul vagului, în comparaţie cu cele din
domeniul ştiinţelor tari. E adevărat că, fiind vagi, ele sunt şi mai flexibile, îngăduitoare cu predicţia
fenomenelor empirice, se potrivesc realului concret, dar în acelaşi timp nu spun mare lucru despre
el. E clar că oamenii interacţionează prin simboluri, că nu sunt receptori pasivi ai înţelesurilor, dar
ce simboluri folosesc, după ce pattern-uri, ce consecinţe rezultă din acţiunile lor etc., iată aspecte ce
nu sunt, de regulă, precis formulate în cadrul teoriilor slabe. Propoziţiile acestora sunt doar
orientative, iar procesul de operaţionalizare a unor atare idei generale nu este prea facil. Chiar
atunci când anumite relaţii dintre entităţi psihosociale sunt puse în formule, exactitatea e doar
aparentă.
„Ecuaţia ” C = f(P <=> S), adică comportamentul este în funcţie de relaţia personalitate – situaţie,
are o simplitate şi eleganţă identice cu celebrele formule din fizică – toate cu trei elemente : S = v x
t, F = m x a, E = m x c 2 etc. Dar câtă deosebire de fond, fiindcă dacă în cele fizice, entităţile sunt
măsurabile şi se pot face calcule, C = f(P <=> S) este doar o sugestie, are numai o valoare
orientativă. Desigur, deloc de neglijat.
Există şi în disciplinele socioumane, în speţă în psihologia socială, teorii tari, care utilizează din
plin formule şi module matematice (cu factori şi variabile măsurabile), cum este cea discutată deja,
a costurilor şi beneficiilor, în varianta ei mai avansată, a teoriei alegerii raţionale (vezi Iluţ, 1995).
În cazul lor, confruntarea cu empiricul generează următoarea problemă : cu cât încearcă explicarea
unor fenomene sau comportamente mai complexe, noneconomice propriu-zise (alegerea
partenerului conjugal, înţelegerea în familie, opţiunea pentru o profesie sau loc rezidenţial şi altele),
cu atât ele se îndepărtează de caracterul lor riguros (înalt formalizat). Apelul la noţiuni de genul
„capital social (relaţional)” , „capital simbolic”, „costuri psihologice” şi chiar cea foarte solicitată
de „capital informaţional” le măreşte aria de cuprindere a socioumanului, dar respectivele
„variabile” sunt greu de măsurat.
Până la urmă deci, toate teoriile generale au în câmpul psihosocialului doar o funcţie orientativă.
Mai operante sunt ceea ce în literatura metodologică se numesc teorii de rang mediu, care se
plasează la nivelul intermediar dintre explicarea unor fenomene foarte specifice, „locale”, şi cele de
ordin general. (Am putea spune că, într-un fel, însăşi psihologia socială este o disciplină de rang
mediu, situându-se în zona mediană a conţinutului psihic individual concret – societal global.)
Teoriile de rang mediu explică o clasă de fenomene. Un exemplu elocvent este teoria
responsabilităţii difuze, datorată lui I. Darley şi B. Latane (1968), care asertează că : 1) prezenţa
celorlalţi în preajma unui individ determină diminuarea responsabilităţii individuale în rezolvarea
unei probleme, şi deci; 2) probabilitatea ca acel individ să acţioneze într-o asemenea situaţie e mai
mică. Teoria conduce la mai multe ipoteze specifice (Taylor et al., 1994), pentru domenii
particulare: a) oamenii vor evita să ajute pe cineva într-o urgenţă (vezi cazul lui Genovese Kitty),
18
atunci când sunt de faţă şi alţii; b) oamenii vor lucra mai spornic la rezolvarea unei sarcini când sunt
singuri, decât într-un grup mare; c) oamenii au tendinţa de a fi mai puţin atenţi la anumite
comunicări şi instrucţiuni, când acestea sunt auzite şi de colegii lor de muncă.
Cu referire la afirmaţiile de mai sus, trebuie spus că ele s-au adeverit empiric doar în parte. Ca,
de altfel, foarte multe din enunţurile teoretico-ipotetice mai specifice din domeniul socioumanului.
Când teoria nu se confirmă, intră în joc două posibilităţi: ori instrumentele de testare nu sunt valide,
ori teoria este în întregime sau parţial falsă. Dinamica oricărei discipline ştiinţifice, cu atât mai
accentuat a uneia ce acoperă realităţi de mare subtilitate şi fluiditate, cum e psihologia socială, are la
bază principiul confruntării şi ajustării continue a elementelor triadei teorie – metodă – fapte.
Principalele probleme metodologice ale psihologiei sociale pot fi sintetizate astfel:
 Cercetările psihosociale ilustrează cum nu se poate mai bine că suntem îndreptăţiţi să
vorbim despre metode ale ştiinţelor socioumane, şi nu despre metode specifice sociologiei,
antropologiei culturale, psihologiei sociale şi altora. Există, neîndoielnic, deosebiri marcante
de „centre de greutate”, dar cele cinci metode fundamentale de culegere a datelor (Rotariu şi
Iluţ, 1997) – observaţia, experimentul, analiza documentelor (a urmelor), ancheta pe baza
chestionarului standardizat şi interviul intensiv – apar folosite în toate ştiinţele ce vizează
studierea socioumanului. Psihologia socială, ca ramură ce se apleacă asupra conexiunii
individual – social, utilizează din plin atât experimentul (de laborator şi natural, de teren),
cât şi informaţii culese prin observaţie, anchetă, interviu şi din statistici şi documente.
Cercetările ce se bazează pe astfel de informaţii se numesc corelaţionale, întrucât urmăresc
să descopere ce asociaţii, corelaţii, dependenţe există între variabile care, spre deosebire de
experiment, nu au fost manipulate de cercetători. Manualele de psihologie socială
consemnează, aşadar, două metode principale ale domeniului ei: 1) experimentul, care are
avantajul rigorii şi al controlului relaţiei cauză-efect, dar are dezavantajul „artificialităţii”, al
posibilei distanţe dintre provocat anume de cercetător şi condiţiile de viaţă reală, spontană.
(Mai puţin este valabil aceasta pentru experimente naturale – de teren -, des întâlnite în
metodologia psihologiei sociale. A se vedea şi experimentul lui Sherif et al., 1961, şi
Greenberg, 1988, inserate în subcapitolul 1.4);
2) studiile corelaţionale, care reflectă, unele comportamente naturale, neprovocate, ale
oamenilor, dar care au dezavantajele: dacă sunt bazate pe declaraţiile subiecţilor, pot
interveni tot felul de distorsiuni în răspunsuri; analizele corelaţionale, indiferent din ce surse
provin datele, nu ne spun direct care este sensul cauzal într-o corelaţie. Nu ştim care dintre
variabile e cauza şi care e efectul, uneori o asociere ridicată dintre două variabile datorându-
se unei a treia. Bunăoară, faptul că copiii car se uită mai mult la filmele şi mesajele cu
violenţă de la TV sunt şi mai agresivi în comportamentul afectiv decât ceilalţi, nu înseamnă
neapărat că violenţa din mass-media determină agresivitatea reală. Înclinaţia spre violenţă,
ca trăsătură de personalitate – o treia variabilă –, ar putea explica atât volumul vizionării TV,
cât şi al comportamentului efectiv.
 Aşa cum am sugerat deja, numeroase cercetări efectuate pe aceeaşi temă ajung la rezultate
diferite. Se pune, prin urmare, problema, de a compara şi sintetiza diverse analize
întreprinse, procedeu ce a căpătat numele de metaanaliză.
Metaanaliza înseamnă, într-un sens restrâns, tehnici statistice de estimare a mărimii
(sintetice, medii, modale etc.) unor variabile din valorile acestor variabile constatate în
diferite studii. Se poate calcula, de exemplu, media diferenţelor de abilităţi empatice dintre
bărbat şi femeie evidenţiate de studiile pe această temă. Cu ajutorul tehnicilor statistice se
poate calcula apoi gradul de consistenţă (omogenitate) a rezultatelor referitoare la aceeaşi
tematică (vezi, pe larg, Miclea, 1993). Când inconsistenţa (diferenţa) dintre ele este mare,
prin metaanaliză se purcede la identificarea unor factori ce ar putea-o explica. Se poate
descoperi, de pildă, că rezultatele privitoare la diferenţe de comportament agresiv între
bărbaţi şi femei, în condiţii de laborator, se datorează variabilei „sex” a experimentelor, dacă
aceştia au fost femei sau bărbaţi. Ajungem astfel la o doua accepţie a termenului
metaanaliză, una mai largă, care pe lângă tehnicile statistice, foloseşte şi o analiză calitativă:
în ce condiţii s-au efectuat investigaţiile, cine sunt autorii, de unde au venit sponsorizările
sau comenzile de cercetare, dacă şi ce diferenţe există între rezultatele publicate şi cele
nepublicate pe aceeaşi temă.
19
 Psihologii sociali, în particular cei americani, vădesc multă preocupare şi sensibilitate faţă
de dimensiunea etică a studiilor întreprinse. Aceasta deoarece în experimentele efectuate se
foloseşte frecvent înşelarea (deception) unei părţi a subiecţilor, în timp ce unii sunt complici
ai experimentului. De exemplu, în faimoasele experimente ale lui S. Miligram (1974) cu
privire la supunerea la autoritate, subiecţii despre care ceilalţi credeau că primesc şocuri
electrice şi suferă din cauza lor simulau doar acest lucru. Raţiunea pentru care subiecţilor nu
li se dezvăluie adevăratul scop şi algoritm al experimentului şi sunt „prostiţi” e simplă: dacă
subiecţii cunosc obiectivul şi ipotezele experimentului, ei nu se mai comportă firesc.
Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla în momentul în care participanţilor la un experiment li se
dezvăluie că scopul lui este de a vedea în ce condiţii şi în ce măsură eşti gata să sari în
ajutorul semenului tău.
 Inducerea în eroare, înşelarea subiecţilor participanţi la studiile experimentale este o
potenţială sursă de grave nemulţumiri din partea lor. Ei sunt puşi să îndeplinească anumite
sarcini care le creează neplăceri şi stres. În amintitul studiu a lui S. Miligram, indivizii care
făceau pe profesorii trebuiau să aplice şocuri electrice din ce în ce mai puternice „elevilor”.
În alte experimente, un incendiu aparent în laborator panicat, desigur, participanţii, iar cei
care nu au intervenit pentru a-şi salva colegii s-au simţit „vinovaţi” (Latane şi Darly, 1970).
Dar inducerea în eroare are efecte negative şi prin aceea că participanţii, aflând că au fost
„prostiţi”, dezvoltă reprezentări şi atitudini negative faţă de psihologia socială şi metodele
ei, reprezentări ce se pot disipa în populaţia largă.
 Înşelarea este deci o chestiune serioasă pentru studiile de psihologie socială, din motive etice
şi pragmatice (încrederea subiecţilor în seriozitatea respectivelor studii). De aceea, unii
specialişti consideră că ea nu ar trebui folosită în nici un caz. Cei mai mulţi sunt însă de
părere că în folosul dezvoltării cunoştinţelor despre gândirea şi conduitele umane, procedeul
este acceptabil. Dar se impune o limitare cât mai drastică a utilizării lui şi reducerea
consecinţelor sale negative. Astfel că se preconizează (Baron et al., 1998) : 1) a folosi
înşelarea (decepţia) numai când este absolut necesar, atunci când toate celelalte modalităţi
nu sunt adecvate; 2) să se procedeze întotdeauna cu mare grijă şi prudenţă; 3) să fim siguri
că s-au luat toate măsurile posibile în vederea protejării drepturilor şi siguranţei fizice şi
psihice a participanţilor.
 În afara acestor principii generale s-au elaborat şi tehnici mai concrete de ameliorare sau
eliminare a efectelor inducerii în eroare, şi anume: consensul informativ, ceea ce presupune
informarea prealabilă începerii experimentului a subiecţilor privind durata acestuia,
condiţiile de desfăşurare, cine participă şi că sunt liberi de a accepta participarea sau nu,
precum şi că se pot retrage în timpul experimentului. Se oferă deci cât mai multe informaţii
posibile, mai puţin, desigur, despre obiectivele reale ale studiului, pe baza cărora se obţine
consimţământul de participare. În informarea post-experiment (debriefing), subiecţilor li se
dau toate informaţiile, li se explică scopul adevărat al experimentului şi de ce a fost nevoie
de tactica înşelării. Participanţii sunt încurajaţi să pună întrebări în legătură cu experimentul
şi cu tema abordată şi se discută despre oportunitatea ca ei să afle rezultatele experimentului
întreprins. Un argument al metodologilor, adus şi în faţa subiecţilor, este acela că riscurile în
situaţiile experimentale de acest fel nu întrec riscurile pe care oamenii le întâlnesc în viaţa
obişnuită. Dimpotrivă, ele sunt riscuri minimale, în raport cu cele angrenate în derularea
vieţii concrete.

1.4. Aplicaţii ale ideilor şi rezultatelor psihologiei sociale

Am menţionat special, în legătură cu aplicarea, nu doar „rezultate”, ci şi „idei”, fiindcă se poate


observa o inserţie din ce în ce mai substanţială a spiritului şi ideilor promovate de psihologia
socială – şi, desigur, nu numai -, printre care cea generală că a proiecta şi implementa politici şi
programe propagandistice şi sociale eficiente necesită studierea sistematică a realităţii vizate.
Este surprinzător, în acest sens, cum şi la noi în ţară, cu tot scepticismul iniţial faţă de rezultatele
sondajelor, astăzi trimiterea la ele din partea analiştilor, ziariştilor, politicienilor este tot mai
insistentă. Studiile sociologice şi psiho-sociologice servesc ca suport decizional pentru multe
instituţii, organizaţii, firme.
20
Dincolo de cercetări ce descriu „radiografiază”, caracteristici şi configuraţii opinionale ale
unor populaţii, comunităţi, aşezăminte sociale, achiziţii din psihologia socială sunt absorbite şi
în sectoare mai particulare. Astfel, în propagandă şi persuasiune sunt utilizate descoperiri cum
ar fi „curgerea informaţiei în două trepte ”, care afirmă că nu întotdeauna mesajele mediale
ajung direct la consumator, ci sunt intermediate şi refractate de lideri de opinie; fenomenul
„expunerii selective”, ce desemnează tendinţa indivizilor de a evita informaţiile ce vin în
dezacord cu crezurile (atitudinile) lor şi a se expune mai mult informaţiile consonante cu
acestea; teoria inoculării, care spune că asemănător rezistenţei la boli, dacă indivizilor li se
administrează, la scară mică, argumente ale poziţiei ce urmează să fie susţinută de cel ce vrea să
le schimbe atitudinea, ei vor rezista mai bine la schimbare.
Aproape că nu există sectoare ale vieţii sociale în care psihologia socială să nu găsească
aplicaţii. În continuare voi prezenta succint câteva constatări de acest gen, sintetizând analize
ale unor texte de specialitate (Baron et al., 1998; Taylor et al., 1994; Baron şi Byrne, 1991;
Stephan şi Stephan, 1985; Mayer, 1983) şi selectând prioritar pe cele care se ridică deasupra
bunului- simţ sau chiar îl contrazic.
Un domeniu de mare importanţă al încorporării cunoştinţelor de psihologie socială este cel
al muncii şi organizaţiilor, cu diversele lui aspecte, legate de atitudinea şi satisfacţia în muncă şi
apartenenţa la organizaţii, conflictele la locurile de muncă şi de revendicări profesionale,
interviurile în vederea angajării.
 Satisfacţia în muncă şi profesie depinde, fireşte, de mai mulţi factori şi se naşte la
întâlnirea dintre caracteristicile de personalitate, natura muncii şi factorii organizaţionali.
Aşa cum este cunoscut, muncile repetitive şi monotone produc satisfacţie scăzută. Studii
recente (Melamed et al., 1995) arată că asemenea munci au impact nu doar asupra
satisfacţiei în muncă, dar subminează şi sănătatea psihică şi fizică a muncitorilor. Pe de
altă parte, contrar imaginii consacrate, nu toţi cei care execută munci şi operaţii
repetitive şi plicticoase au satisfacţie scăzută. O anchetă pe eşantion reprezentativ în
SUA arată că cei mai mulţi angajaţi ce ocupă astfel de slujbe se consideră satisfăcuţi
(Page şi Wiseman, 1993). O explicaţie ar fi cea legată de efectul disonanţei cognitive,
nefiind plăcut să trăieşti mereu cu sentimentul că faci o muncă pe care nu o agreezi. În
afară de acest lucru, trebuie avut în vedere că şi factorii legaţi de organizaţie au
însemnătate în gradul de satisfacţie, dintre care: dacă sistemul de plată şi recompense
este perceput ca echitabil, calitatea percepută a celor ce conduc şi supraveghează,
măsura în care angajaţii participă la luarea de decizii ce privesc activitate lor etc.
 J. Greenberg (1988) apus în evidenţă aplicarea teoriei echităţii în organizarea locurilor
de muncă. Experimentul merită reţinut şi pentru că e un exemplu de experiment de teren,
efectuat cu ajutorul factorilor de decizie. Într-o mare companie de asigurări, din cauza
unor modificări în construcţia clădirii, o parte din personal – angajaţi practicanţi,
angajaţi asociaţi şi propriu-zişi (plini) – a trebuit să se mute în alte birouri. Cele trei
grupe de funcţionari aveau, înainte de a se muta, birouri în conformitate cu statutul lor:
angajaţii plini erau câte unul într-un birou mare cu uşă separată, cei asociaţi erau singuri
în birou, dar acesta era strâmt şi fără uşă separată, iar funcţionarii practicanţi erau câte 6
în birou, locul era deci strâmt şi, bineînţeles, nu avea fiecare o uşă proprie. Autorul
experimentului a obţinut cooperarea conducerii companiei ca repartizarea în noile
birouri (provizorii) să se facă la întâmplare, astfel încât funcţionarii din fiecare grup au
ajuns fie într-un birou echivalent cu cel din care s-au mutat, fie în unul mai bun sau mai
rău decât precedentul.
În acord cu teoria echităţii (vezi şi subcapitolul 1.3.), cei cu un statut mai înalt
(funcţionarii plini) care au nimerit în birouri proaste vor da un randament mai mic decât
înainte de mutare, fiindcă se simt nedreptăţiţi, cei care au primit birouri mai bune decât
înainte vor avea o performanţă mai ridicată, iar celor cărora nu li s-a schimbat calitatea
biroului, nu li se va modifica nici productivitatea muncii. Rezultatele au validat teoria
(după revenirea subiecţilor în locurile iniţiale, diferenţele au dispărut). Au validat-o şi în
ipoteza ei mai specifică, în sensul că cei suprarecompensaţi nu şi-au mărit
productivitatea în măsura în care au scăzut-o cei care s-au simţit dezavantajaţi
(subrecompensaţi), ceea ce demonstrează că percepem mai acut inechitatea când suntem
21
neîndreptăţiţi, decât atunci când avem avantaje. Managerii ar trebui să fie mult mai
atenţi la implicaţiile teoriei pentru relaţia motivaţie – productivitate a angajaţilor lor, nu
doar pe planul salarial, ci şi în alte dimensiuni ale condiţiilor de muncă şi la faptul că
oamenii fac judecăţi asupra situaţiei lor globale ca angajaţi.
 O chestiune de mare rezonanţă socială şi personală este aceea a conflictelor în cadrul
instituţiilor şi aşezămintelor sociale. Conflictul în interiorul organizaţiilor este mult mai
răspândit decât s-ar crede. R. Baron (1988) arată că o mare parte din managerii
chestionaţi declară că îşi cheltuie mai mult de 20 % din timpul lor profesional cu
probleme de conflict. Conflictul este produsul combinării a două percepţii şi judecăţi: 1)
interesele proprii (personale sau de grup) sunt incompatibile cu interesele celorlalte
persoane sau grupuri; 2) ceilalţi au afectat interesele proprii sau sunt pe punctul de a o
face. Starea percepţională de tensiune şi conflict nu duce neapărat la agresiune.
Cercetările psihosociologice au arătat că cei mai mulţi oameni practică, în raport cu
conflictul de interese, următoarele cinci tipuri de comportament: competiţia – persoana
sau grupul luptă pentru a obţine cât mai mult pentru sine; compromisul – a ajunge la o
soluţie echitabilă de împărţire a costurilor şi beneficiilor celor două părţi aflate în
conflict; cedarea (acomodarea) – a renunţa la competiţie şi compromis, lăsând
beneficiile părţii oponente; colaborarea – găsirea de soluţii de maximizare a câştigurilor
şi/sau minimizare a costurilor pentru ambele părţi; evitarea conflictului prin orice mijloc
posibil, retragerea din situaţie care determină conflictul, de exemplu, părăsirea
întreprinderii.
 Conflictele antrenează o serie de consecinţe neplăcute atât pentru personal, cât şi pentru
instituţie. Studii sistematice au arătat însă că nu întotdeauna tensiunile, disputele şi
conflictele produc efecte negative. Dimpotrivă, atunci când ele nu incumbă „reacţii
viscerale”, când factorul emoţional nu opacizează gândirea, examinarea atentă a unor
poziţii adverse poate duce la soluţii şi decizii constructive pentru ambele părţi. Totuşi, în
ansamblu, ele sunt disfuncţionale şi e important a găsi tehnici practice de reducere a
efectelor nedorite. Cea mai cunoscută este negocierea. Uneori negocierile sau
tranzacţiile reuşesc şi conflictul se închide, alteori nu, conflictele amplificându-se.
Psihologii sociali s-au întrebat ce factori sunt responsabili pentru succesul sau insuccesul
negocierilor. Cercetările au scos în evidenţă două seturi mari de factori. Primul ar fi în
legătură cu percepţia caracteristicilor şi intereselor celeilalte părţi. Dacă una sau
amândouă dintre ele se evaluează ca intolerante, rigide, şansele de reuşită sunt mai mici.
Unul dintre factorii ostracizanţi în iniţierea şi reuşita negocierilor este adoptarea, mai
mult sau mai puţin conştientă de la început, a viziunii că interesele celeilalte părţi sunt în
principiu incompatibile (ireconciliabile) cu propriile interese, adică eroarea
incompatibilităţii, cum este denumită în literatura de specialitate. Ea are la bază falsa
percepţie că la volumul de beneficii (câştiguri) pus în joc este fix. Se practică, altfel
spus, mentalitatea jocului de sumă nulă, anume că tot ce pierde unul, câştigă celălalt.
Concepţia atât de asiduu cultivată de ideologia marxistă în explicarea „exploatării
omului de către om” şi atât de păgubitor prezentă şi în zilele noastre.
Un al doilea grupaj de factori ce influenţează puternic succesul şi rezultatele negocierilor
se referă la tacticile adoptate de părţi pe parcursul desfăşurării lor. Ele merg, în general,
pe linia de-a reduce nivelul de aspiraţie a oponentului în realizarea scopurilor sale. Se
recurge astfel la: sugestia că există un alt partener cu care ar putea încheia o înţelegere
(tranzacţie favorabilă; a prezenta ca mult mai mari concesiile pe care e dispus să le facă
decât sunt ele în realitate; a porni de la oferte iniţiale extreme, „tari”, mizându-se pe
raţionamentul că dacă se începe cu un „preţ ridicat” se obţine în final unul mai bun decât
în cazul avansării iniţiale a unuia mai mic.
 Pe lângă negocieri, o altă tehnică eficientă în rezolvarea conflictelor este cea a
conştientizării sau inducerii unor scopuri supraordonate. În acest fel, subordonate unor
scopuri mai înalte comune, interesele ce au generat conflictul între părţi îşi pierd din
importanţă şi acuitate.
Manualele de specialitate ilustrează relevanţa cercetărilor de psihologie socială în
problematica conflictelor, invocând celebrul studiu al lui M. Sherif şi colaboratorii
22
(1961), cunoscut ca experimentul de la Robber’s Cave, un loc foarte izolat geografic,
care cuprinde şi o peşteră unde se spune că era mai demult sediul unei bande de tâlhari.
În acest areal, ferit de influenţe exterioare, a înfiinţat psihologul social american o tabără
de vară la care participau copii de 11 ani. În prima săptămână, copiii, împărţiţi în două
grupe, având, una faţă de alta, căsuţele în care locuiau la mare distanţă, au dezvoltat o
puternică solidaritate şi identitate de grup prin activităţi de joacă şi muncă în interiorul
fiecărui grup. În faza următoare, membrilor din ambele grupuri li s-a spus că vor
participa la diverse competiţii intergrupuri, urmând ca echipa învingătoare să primească
trofee şi membrii ei diferite recompense (bricege, medalii etc.) mult preţuite de copii. Pe
măsură ce s-au antrenat în competiţii, a apărut şi escaladat tensiunea dintre cele două
grupuri, începând de la ofense verbale până la invazia unei părţi asupra celeilalte, cu
distrugerea de bunuri şi violenţe fizice. Paralel, cele două grupuri au dezvoltat imagini
reciproce foarte negative, etichetându-se unii pe alţii ca „asasini” şi „mişei”. Important
de subliniat faptul că încercarea autorilor studiului de a atenua conflictele prin apelul la
împăcare, la prilejuirea de contacte dintre grupuri nu au dat roade. Povestea a avut, în
cele din urmă, un sfârşit fericit, pentru că în finalul experimentului s-a recurs la tactica
creării de scopuri supraordonate, la antrenarea celor două grupe de copii în activităţi
comune, ce urmăreau atingerea de obiective dorite de toţi participanţii: completarea
rezervei de apă (intenţionat redusă de experimentatori), strângerea de fonduri pentru
cumpărarea unui film, repararea unor maşini şi camioane. După şase zile de astfel de
munci efectuate împreună, conflictul s-a stins, delimitările dintre grupuri s-au diluat şi s-
au încropit multe prietenii între foştii adversari. Rămâne de văzut, desigur, ce valoare
extrapolară pentru adulţi are acest experiment.
Un domeniu de maximă importanţă pentru oameni este cel al sănătăţii. Teorii şi date din
psihologia socială ne ajută să descriem şi să înţelegem mai bine reprezentările şi atitudinile
indivizilor faţă de boli, felul în care ei fac faţă stresului şi relaţia medic – pacient.
 Datorită mediatizării intense a riscurilor pe care anumite comportamente (sexuale,
fumatul, abuzul de droguri şi alcool, expunerea la activităţi stresante, conducerea auto
neglijentă) care determină creşterea numărului de infecţii HIV, cancere pulmonare, boli
cardio-vasculare etc., s-a constatat că oamenii sunt înclinaţi să creadă că starea de
sănătate a populaţiei este mult mai proastă decât arată ea în realitate. În SUA, potrivit
datelor furnizate de Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor, speranţa de viaţă e
mai mare decât în trecut (76 de ani ), rata anuală a deceselor e mai mică şi la o serie de
factori cauzatori de moarte (boli de inimă, cancer, pneumonii, lovituri, accidente)
numărul de decese a scăzut drastic (apud Baron, et al., 1998). De unde discrepanţa
dintre percepţie şi realitate, a supraestimării pericolelor la adresa sănătăţii ? O explicaţie
pertinentă vine din fenomenul euristicii prin accesibilitate, oamenii fiind înclinaţi să
creadă că ceea ce informaţional e mai accesibil (disponibil) este şi mai frecvent şi
important (vezi capitolul „Cogniţie socială”).
 Reacţiile de apărare a eului, de rezistenţă la mesaje ce ameninţau grav crezurile şi
comportamentele indivizilor, funcţionează şi în cazul informaţiilor despre diferite boli şi
riscuri de sănătate. Cercetările au arătat că, deşi oamenii acordă o atenţie mai mare
procesării informaţiilor medicale ce au relevanţă pentru starea lor de sănătate, dacă
acestea conţin mesaje ce îi îngrijorează, îi ameninţă, există şansa ca ele să nu fie crezute.
Într-un experiment (Liberman şi Chaiken, 1992) s-a prezentat unui număr mare de femei
un articol dintr-o prestigioasă revistă medicală (articolul era, de fapt, fictiv) care se
referea la relaţia dintre cantitatea de cafea consumată şi apariţia fibroamelor la sâni. Într-
o variantă s-au expus rezultate ce arată o legătură ridicată dintre cele două variabile, într-
o alta faptul că rezultatele sunt contradictorii. S-a constatat că relevanţa mesajului
(receptarea şi procesarea) a fost mai mică în cazul femeilor ce nu consumau cafea şi mai
mare pentru cele ce beau mai multe ceşti pe zi. Acestea din urmă însă au crezut într-o
mică măsură mesajele ameninţătoare (corelaţia pozitivă ridicată între cantitatea de cafea
consumată şi probabilitatea de a apărea fibroame). Proiectanţii şi transmiţătorii de
informaţii medicale îşi pot eficientiza activitatea prin apelul la idei şi sugestii din
cercetarea psihosocială.
23
 O atenţie deosebită acordă studiile de psihologie socială stresului, pe trei direcţii
principale: 1) felul în care stresurile psihice (moartea unei persoane apropiate, divorţul,
eşecul la un concurs important etc.) afectează sănătatea fizică şi mentală; 2) caracteristici
psihice ce diferenţiază vulnerabilitatea la stres; 3) modalităţile prin care oamenii
încearcă să facă faţă situaţiilor stresante.
 Stresul psihic influenţează sănătatea fizică indirect, prin aceea că stările de îngrijorare,
anxietate determină perturbări grave în regimul alimentar, de somn, de mişcare şi
relaxare în aer liber, care, la rândul lor, afectează starea de sănătate. Există însă şi o
cauzalitate directă, prin impactul asupra sistemului imunologic al organismului. Mai
multe cercetări au arătat, de exemplu, că în preajma şi în timpul examenelor, studenţii
fac mai multe infecţii respiratorii decât în mod obişnuit. S-a constatat că în joc este
scăderea secreţiei imunoglobina A, responsabilă de apărarea organismului împotriva
infecţiilor. S-a conturat pe această direcţie o disciplină în plină dezvoltare, numită
psihoneuroimunologie.
 Oare caracteristicile reclamantului şi ale celui acuzat afectează deciziile judecătorilor şi
ale juraţilor ? Răspunsul este da. Atractivitatea fizică la femei şi statutul socioeconomic
la bărbaţi sunt factori ce îndulcesc verdictele. Dar nu în orice condiţii. De pildă, atunci
când se consideră că aparenţa fizică plăcută a favorizat comiterea unei escrocherii, ea îl
dezavantajează pe inculpat. Sau când cei cu statut social ridicat săvârşesc acte ilegale
faţă de cei dependenţi profesional de ei: psihiatrul ce abuzează sexual de pacient,
profesorul ce pretinde mită de la elevi. Judecarea într-un fel sau altul a vinovăţiei
depinde apoi şi de comparaţia dintre caracteristicile reclamantului şi ale acuzatului.
Experimentele pe fotografii cu diferite combinaţii între atractivitatea fizică a celui acuzat
de hărţuire sexuală şi a victimei au indicat că sentinţa de „vinovat” a fost cea mai
frecventă (83 % din participanţi) pentru combinaţia „victimă femeie atractivă – acuzat
bărbat neatractiv” şi cea mai mică în cazul „victimă femeie neatractivă – acuzatul bărbat
atractiv” (Castellow et al., 1990).
 O descoperire semnificativă a cercetărilor psihosociale în legătură cu relevanţa
caracteristicilor celor judecaţi în pronunţarea verdictului, în speţă a atractivităţii, este că
juraţii utilizează semnele exterioare ca indicatori ai caracterului individului în cauză.
Dacă ei au acces la informaţii directe despre caracterul şi personalitatea celui implicat în
proces, efectul trăsăturilor externe dispare (Moore et al., 1994).

Capitolul 2. COGNIŢIA SOCIALĂ

Prin cogniţie socială se înţelege studierea felului în care oamenii, pe baza informaţiilor pe
care le deţin, fac inferenţe, judecăţi sociale despre indivizi, grupuri, fenomene şi procese sociale
şi despre propria lor condiţie ca fiinţe sociale, despre experienţa lor în contexte sociale. Câteva
precizări pe marginea definiţiei şi conceptului de cogniţie socială mi se par necesare:
 Cogniţia sau cunoaşterea socială este conceptul cel mai cuprinzător, dacă ne referim la
relaţia epistemică dintre om şi societate, şi nu are nici un sens să-l opunem celui de
reprezentări sociale sau chiar, mai grav, să-l minimalizăm în raport cu acesta, aşa cum
procedează unii autori. Fiindcă oricât am dilata înţelesul „reprezentării”, păstrând în
limite decente proprietatea termenului, apare clar că aceasta este o componentă a
procesului complex de cunoaştere socială.
 Ca şi în cazul „psihologiei sociale”, expresia „cogniţie socială” desemnează atât
referentul ontic ca atare – gândirea socială a oamenilor – cât şi subdomeniul ştiinţific
care-l vizează – studiul gândirii sociale.
 Cogniţia socială se referă şi la cunoaşterea celorlalţi indivizi, dar calitatea lor de actori
sociali, de membri ai unor grupuri şi mai puţin în calitate de persoane fizice concrete. În
manualele americane de psihologie socială, studierii modalităţilor prin care, pornind de
la înfăţişarea fizică, de la expresia facială a emoţiilor, de la comunicare nonverbală în
general, dar şi de la comportamente verbale, noi percepem şi evaluăm celelalte persoane
îi este alocat un capitol special, numit de regulă „Percepţia persoanei”. Un loc central
este ocupat aici de mecanismul formării impresiilor despre altul, în care joacă un rol
24
semnificativ contrastul dintre ceea ce este proeminent, ceea ce „sare în ochi” şi fundalul
percepţiei. Bineînţeles, cogniţia socială nu poate fi exclusă din percepţia persoanelor,
deoarece schemele, categoriile, prototipurile prin care îi percepem şi evaluăm pe ceilalţi
sunt o construcţie socioculturală.
 În definiţie se afirmă că oamenii fac judecăţi pe baza informaţiilor pe care le deţin.
Desigur, pentru o judecată anume aşa este, numai că oamenii caută mereu informaţii care
să fie cât mai operante şi de mare acurateţe. Cu deosebire atunci când se întâlnesc cu
persoane, grupuri, situaţii şi fenomene noi sau mai puţin cunoscute, agentul cognitiv
cotidian se interesează, adună date, le judecă şi selectează, se informează de la alţii şi îşi
compară judecăţile lui cu ale acestora.
 Primele cercetări de cogniţie socială au fost dominate de ideea modelului raţional de
inferenţă la nivelul cunoaşterii comune, ceea ce s-a şi materializat în expresii de genul
„micul om de ştiinţă” (little science man), „savant cotidian” sau „savant ingenuu”. În
modelul raţional era implicată prezumţia că oamenii tind şi sunt capabili, în remarcabilă
măsură, să folosească datele cele mai relevante, să le organizeze şi să desfăşoare
raţionamente logice, astfel încât să ajungă la concluzii şi decizii corecte. Ei prelucrează
cu grijă informaţia, încercând să evite erorile logice şi deturnările (bias) subiective.
Dezvoltarea ulterioară a studiilor de cogniţie socială a demonstrat că, în dezacord cu
predicţiile modelului raţional, metodele oamenilor obişnuiţi de a culege, selecta şi opera
cu informaţiile sociale sunt de foarte multe ori ilogice. Asupra componentelor mentale,
strategiilor şi distorsiunilor ce intervin în complicatul proces de cunoaştere la nivelul
cotidianului, a realităţii sociale, precum şi asupra produselor acestui proces, ne vom opri
în capitolul de faţă, nu înainte de a face o mică incursiune pe teritoriul discuţiilor
contemporane ce privesc problema subiectului cunoscător în general.

2.1. Schemele mentale şi tipurile lor

Indiferent cât suport înnăscut sau dobândit au ele, structurile mentale ne ajută să facem faţă unui
flux continuu de stimuli, să ordonăm informaţiile şi, astfel, să putem comunica şi acţiona. În
literatura din domeniu, conceptul cu cel mai mare grad de generalitate şi cel mai des utilizat este
cel de „schemă mentală”. El subordonează pe cele de „categorie”, prototip” şi „stereotip”, deşi
la unii autori „categoria” şi/sau „prototipul” sunt văzute ca structuri distincte. Am optat în
expunerea de faţă pentru soluţia de supraordonare a „schemei”, urmând să tratăm totuşi separat
„categoria” , „prototipul” şi „stereotipul” în calitatea lor de scheme cu mare relevanţă
epistemică. Această soluţie are valabilitate dacă pornim de la accepţiunea termenului „schemă”
ca fiind un set organizat şi structurat de cogniţii despre un anume concept sau stimul, care
include cunoştinţe despre acel concept sau stimul, relaţiile dintre aceste cunoştinţe şi anumite
exemple specifice (Fiske şi Taylor, 1991). Schemele se referă la propria persoană, la alte
persoane particulare, la roluri şi instituţii sociale, la grupuri sociale şi naţiuni, la situaţii,
evenimente şi fenomene sociale. Ele au funcţia de a simplifica şi de a face mai rapidă filtrarea şi
organizarea informaţiei, stocarea în memorie şi reamintirea prin urmare, de a lua decizii şi a
acţiona cât mai prompt şi eficient.
Un important aspect al schemelor este că multe dintre ele au o organizare ierarhică, în
vârful ierarhiei situându-se elemente abstracte şi generale, care cu cât coborâm înspre bază, se
specifică în categorii distincte, capătă concreteţe tot mai substanţială, până la cazuri specifice.
Să exemplificăm cu schema mentală „nuntă”. Ştim că la o nuntă sunt cei doi miri, naşi, socri,
rude, prieteni şi alţi invitaţi. Se va bea, se va mânca, se va dansa şi se vor da cadouri. Există în
mintea noastră şi un scenariu general după care un asemenea eveniment are loc. Elementele de
mai sus caracterizează orice nuntă. Mai departe, ne putem gândi la diferite categorii sau tipuri
de nunţi: o nuntă într-un sat tradiţional ştim că înseamnă ritualuri de cerere a miresei, de rămas
bun de la părinţi, muzica va fi de un anumit fel, mâncarea nu va fi servită de chelneri etc. La un
nivel de o şi mai mare specificitate, schema nunţii presupune exemple de nunţi a căror
experienţe am trăit-o şi ni s-a întipărit în minte.
Asocierea între componentele schemelor ia, adesea, mai degrabă forma unui „ghem
încâlcit”, de marcante inferenţe, decât a unei ierarhii cristaline. S. Taylor et al. (1994) ilustrează
25
aceasta astfel: un politician, un învăţător şi un clovn sunt exemple de extrovertiţi. A avea
abilităţi de comunicare socială se asociază cu a fi politician, învăţător sau clovn, dar a avea
încredere în sine – cu a fi politician sau învăţător, mai puţin însă cu a fi clovn. Atributele mai
specifice (abilităţi sociale, autoîncredere) pot sau nu să coincidă cu cel mai general concept
extrovertit. Schemele cuprind elemente care nu se ordonează pe verticală, ci se intersectează în
configuraţii particulare pe orizontală.
Exemplul oferit de Taylor et al., precum şi, într-o oarecare măsură, cel cu nunta se potrivesc
mai bine la un gen anume de schemă, acela de categorie. Trebuie reiterat faptul că schema este
un concept cu o sferă mai cuprinzătoare. În exemplul discutat de noi, nunta, a avea o schemă
despre ea implică şi cum trebuie să te comporţi acolo, la ce te poţi aştepta de la ceilalţi şi, după
cum spuneam, o anumită desfăşurare a evenimentelor în timp. Presupune deci ceva suplimentar
faţă de simpla încadrare într-o categorie.
Unii autori însă (Doise et al., 1996; Corneille şi Leyens, 1997; Radu, 1994) apreciază că în
judecăţile sociale, cu atât mai mult când este vorba de grupuri, cel mai de relief concept
lămuritor este cel de categorie (şi categorizare) sau, oricum, că el este prealabil în explicaţia
cogniţiei celui de schemă (Augoustinos şi Walker, 1995). Simplu spus, categoria reprezintă o
clasă de obiecte ce reprezintă trăsături comune, grad mare de similaritate. Este într-un fel ceea
ce în logica clasică se numeşte sfera noţiunii. Diferenţa de principiu dintre psihologia socială şi
logică este că prima se interesează de mecanisme reale prin care oamenii categorizează
obiectele, fac distincţii intercategoriale, şi nu de apartenenţa după criterii logico-formale la o
clasă sau alta. Dar, cu certitudine că cele două laturi sunt legate, iar astăzi logicile pragmatice,
venind dinspre formal, se întâlnesc cu psihologia cognitivă sau cu psiho-logica, cum ar mai
putea fi ea denumită (Bem, 1970). Să punctăm în continuare câteva note definitorii şi
caracteristici ale categoriilor:
 Categoriile, cu atât mai pregnant cele sociale, nu se referă la o proprietate a indivizilor
dintr-o clasă, ci există mai degrabă în configuraţii de „ciorchine” (cluster) adică legate
polimorf unele de altele. Când ne gândim la categoria „bişniţari” nu avem în vedere doar
faptul că fac bişniţă, ci şi că au un anumit limbaj, anumite atitudini faţă de lume şi viaţă.
Sau, şi mai proeminent, pe escroci îi caracterizăm nu doar ca mincinoşi, gata oricând să
înşele, ci şi ca versaţi în relaţiile sociale, ştiind să inspire încredere.
 După cum anticipam discutând despre scheme, categoriile sunt structurate pe verticală,
în sensul că există niveluri diferite de abstractizare pe care le oferă ele. E. Rosch (1978)
arată că trei asemenea niveluri sunt semnificative: nivelul supra-ordonat, nivelul de rang
mijlociu şi nivelul sub-ordonat. Nivelul de mijloc este numit şi cel de bază, pentru că el
este optim în cogniţie; cel supra-ordonat, fiind general, înglobează mulţi indivizi cu
caracteristici multiple şi deci este slab indicativ, pe când cel sub-ordonat, incluzând
multă concreteţe şi multe detalii, pretinde un considerabil efort cognitiv. Nivelul de bază
este cel mai eficient, maximizând diferenţele şi asemănările intercategoriale. Dacă luăm
de pildă, noţiunea de preot, în calitate de categorie bazală ea apare mult mai uşor de
definit decât cea supra-ordonată, de intelectual, şi decât cele sub-ordonate, particulare,
de preot ortodox, preot catolic, greco-catolic, reformat.
 Există şi o structură pe orizontală a categoriilor, în sensul, semnalat deja, al
constelaţiilor de atribute, dar şi în sensul că sunt detectabile – şi oamenii obişnuiţi le
percep ca atare – categorii cu graniţe bine conturate, în timp ce altele sunt ansambluri
sau mulţimi vagi (fuzzy), numite astfel de la L. Zadeh (1965) încoace. Filosoful şi
economistul american de origine română Georgescu-Röegen (1979) face, pe această
linie, distincţia dintre noţiunile discrete, aritmomorfice – cum ar fi, să spunem, mulţimea
numerelor impare – şi noţiunile dialectice, care au proprietatea de a fi „înconjurate de o
regiune de penumbră”. Noţiunile dialectice, proprii domeniului sociouman, sunt
distincte, dar nu discret (aritmomorf) distincte, iar spiritul de fineţe poate, prin limbajul
natural să surprindă şi să comunice informaţii bazate pe ele. Georgescu-Röegen afirmă
cu privire la aceasta: „…Ionuţ şi cu mine ştim perfect ce vreau eu când îi spun să fie
cuminte, deşi la un interogatoriu nici unul din noi nu ar putea explica exact ce înţelege
prin asta” (p. 140). Probabil că „ştim perfect” comportă rectificări, dar observaţia are

26
acoperire şi a fost, de altfel, explorată în viziunea etnometodologiei, mai ales prin „luatul
ca de la sine înţeles” (taked for granted).
 Rothbort şi Taylor (1992, apud Corneille şi Leyens, 1997), reluând distincţia dintre
categorii naturale, categorii artificiale (artefactuale) şi categorii sociale, arată că
acestea din urmă sunt considerate de oamenii obişnuiţi drept categorii naturale. Ei spun
că aceasta s-ar datora faptului că atât în cazul categoriilor naturale – care se referă la o
realitate ce ar exista şi fără activitate umană (un munte, un lup, un măr etc.) -, cât şi în
cazul celor sociale (etnii, profesii, trăsături de personalitate etc.), oamenii prezumă în
mod obişnuit existenţa unei esenţe ce caracterizează categoria respectivă, spre deosebire
de categoriile ce se referă la artefacte, produse ale activităţii umane (maşinile, podurile,
clădirile etc.), cărora li se ataşează îndeobşte o esenţă.
 Esenţialismul psihologic, adică fenomenul prin care se atribuie categoriei o trăsătură sau
o combinaţie de trăsături subiacentă, de „esenţă tare”, este implicat din plin în categoriile
sociale, deşi ele au, altfel, un pronunţat caracter de arbitrare şi fragilitate. Adică, una este
să spui că esenţa mamiferelor constă în aceea că sunt vertebrate care nasc pui vii şi
alăptează – că există o esenţă a rasei albe, a balcanicului, a introvertitului. Am putea
afirma că referitor la sociouman (şi psihosociologic) „esenţele” sunt mai degrabă în
capul oamenilor decât în realitate. Aş reaminti aici că, desigur, în cele din urmă, toate
noţiunile şi categoriile sunt constructe ale minţii noastre; numai că pentru unele
referenţialul ontic este bine circumscris („cal”, „măr”, „munte”, „zăpadă”), pe când nu
acelaşi lucru se poate spune despre „balcanism”, „asiatic”, „român”, „ardelean” şi
aproape toate categoriile socioumanului. (Să menţionăm, în treacăt, că esenţialismul este
sever criticat nu doar ca falsă judecată a simţului comun, ci şi ca obişnuinţă de gândire în
filosofia socioumanului şi în disciplinele socioumane.)

Prototipul este conceput intim asociat celui de categoria (categorizare), el exprimând


modelul de trăsături tipice caracteristice membrilor unui grup, unei categorii. Prototipurile sunt
descrieri condensate, existente în mintea noastră, care funcţionează ca repere decisive în clasificarea
şi interpretarea realităţii înconjurătoare. Respectivele repere sunt fie modele sau tipuri ideale, fie un
model ce reprezintă media trăsăturilor dintr-o categorie, fie trăsătura sau combinaţia de trăsături cea
mai frecventă (valoarea modală, cum se numeşte în statistică), fie un reprezentant al clasei
respective, considerat tipic. Seducţia romanului realist constă, printre altele, şi în înfăţişarea unor
portrete vii de personaje tipice pentru o anumită clasă sau strat social ori pentru un profil
psihosocial (Dinu Păturică al lui N. Filimon, Ion al lui L. Rebreanu, Moromete al lui M. Preda).
În antropologia culturală clasică s-a făcut mare caz de profilul de personalitate tipică (de
bază) a unei culturi (etnii), operaţionalizată metodologic în personalitatea modală, adică
configuraţia de trăsături cea mai frecvent prezentă în respectiva cultură. Numai că, mergând dincolo
de presupunerile teoretice în legătură cu un atare profil, studiile empirice au arătat cum, chiar în
societăţile simple, unde mentalitatea şi comportamentul sunt mult mai standardizate decât în cele
complexe, persoanele reale se bat mult de la un asemenea profil. A. Wallace (1952), utilizând 21 de
trăsături de personalitate pentru personalitatea de bază irocheză, a descoperit că tipul modal real
este împărtăşit doar de 37 % din eşantionul studiat (apud Harris, 1975). Cu atât mai mult e
hazardant să vorbim despre personalitate tipică în societăţile moderne şi postmoderne. Aici putem
admite, în cel mai bun caz, existenţa personalităţilor tipice multiple. Cred că a discutat despre
comportamentul tipic al românului mediu e prea abstract şi neproductiv epistemic. Probabil că, în
schimb, ţăranul român tipic (mediu, în sens larg), intelectualul român tipic, femeia româncă medie
ar avea şanse mai mari. Într-o pertinentă lucrare, D. Sandu (1996) realizează tipologii de
personalitate şi comportament în procesul tranzacţional din România. Inspirate din mentalitatea
cotidiană, dar nuanţate şi confirmate de interpretarea unui bogat material empiric, ele sunt credibile
(tipul reformist, conservator, optimist).
În problematica prototipurilor trebuie, aşadar, să operăm o fermă disociere între utilizarea lor
la nivel de cunoaştere ştiinţifică şi felul în care ele funcţionează în practica cotidiană. Mai mult,
tocmai cercetarea ştiinţifică este chemată să dezvăluie ponderea mare de eroare şi iluzie în
conţinutul multor prototipuri, esenţializări şi stereotipuri de la palierul conştiinţei comune,

27
materializată în expresii de genul „aşa-s femeile”, „aşa-i românul”, „aşa-s doctorii”, „aşa-i tineretul
de astăzi”.
Invocând expresiile de mai sus am descins pe un teren de mare importanţă şi acuitate
socială, anume cel al stereotipurilor, intens explorat în psihologia socială. La o primă aproximaţie,
stereotipul poate fi definit ca o reprezentare mentală a unui grup social şi a membrilor săi, o
structură mentală ce vizează grupuri (etnice, de sex, de vârstă, de clasă, straturi şi profesiuni
sociale.) O definiţie puţin lărgită ar fi că stereotipurile sunt un ansamblu de convingeri împărtăşite
social, vizând caracteristicile (trăsături de personalitate, atitudini şi valori, moduri de comportare)
specifice unui grup de persoane. Din definiţie trebuie reţinut că stereotipurile sunt scheme
(reprezentări) mentale ce se referă la grupuri sociale, şi nu la alte obiecte ale spaţiului natural sau
social. O noţiune apropiată, cea de „clişee”, are o sferă de cuprindere mai largă, putând vorbi, de
pildă, despre clişee cu privire la anumite boli şi tratamente, la arta renascentistă, la reforma
economică etc. Clişeele şi stereotipurile sunt afirmaţii şi evaluări care circulă în mediul
sociocultural al individului şi pe care acesta le preia, de regulă fără să le analizeze critic. Pentru a ne
face o imagine cât de cât coerentă despre ce înseamnă stereotipurile e nevoie însă să schiţăm câteva
constatări şi probleme fundamentale apărute din studierea lor:
 În calitatea lor de scheme mentale, stereotipurile şi funcţiile acestora, dezvăluite de cogniţia
socială : ne ajută să filtrăm şi organizăm informaţia, să clasăm rapid şi fără prea mare efort
indivizii concreţi în categoria din care fac parte şi să deducem astfel ce caracteristici au ei.
Existând în mintea noastră, ele ne spun la ce ne putem aştepta de la persoanele care fac
parte dintr-un grup sau altul şi pe această bază ştim cum ar fi mai eficient să ne comportăm
şi noi cu ele. Dacă, bunăoară, ca deputat voi merge la o întâlnire cu ţăranii dintr-o comună,
în conformitate cu reprezentarea mea despre ţărani şi situaţia lor voi fi pregătit să vorbesc
într-un anume fel.
 Tot în cadrul abordării cognitive a stereotipurilor s-a reactualizat ideea lui G. Allport (1954),
care spunea despre ele: „Favorabil sau nefavorabil, un stereotip este o convingere (credinţă)
exagerată asociată cu o categorie. Funcţia lui este de a justifica (raţionaliza) conduita noastră
în relaţia cu acea categorie” (apud Augoustinos şi Walker, 1995, p. 210). Cu menţiunea, pe
care o vom dezvolta ulterior, că stereotipurile nu mai sunt privite ca fiind neapărat false,
„convingeri exagerate”, studii relativ recente arătând că folosirea stereotipurilor are menirea
de a întreţine stima de sine, de a justifica deciziile şi acţiunile oamenilor în funcţie de
situaţie. P. Oakes et al. (1994) argumentează, având ca suport cercetări ştiinţifice
sistematice, că trăsăturile considerate ca proprii, autostereotipurile şi autocaracterizările –
cum se caracterizează persoanele pe ele însele şi propriul grup – şi heterostereotipurile –
cum îi caracterizează pe alţii şi alte grupuri – depind de contextul interacţiunii. Un psiholog
social aflat la o întâlnire cu un public de psihofiziologi va avea faţă de aceştia şi faţă de el
însuşi o altă imagine decât atunci când în public va fi un singur psihofiziolog şi o mulţime
de sociologi, politologi şi istorici. Aceasta reprezintă deosebit de importanta şi interesanta
problemă a activării identităţilor (şi stereotipurilor) situaţionale.
 Cogniţia socială se concentrează şi în exploatarea stereotipurilor pe mecanismele
psihologice individuale de activare şi funcţionare a lor, conexându-le cu afectul şi motivaţia,
subliniind rolul lor în apărarea eului. Psihosociologia şi sociologia se interesează, pe bună
dreptate, mai degrabă de funcţiile sociale ale stereotipurilor, de rolul lor în ideologiile de
grup, ideologii care nu sunt doar „false percepţii”, „inerţii istorice”, „tradiţii culturale”, ci
instrumente pragmatice în vederea conservării şi acaparării unor poziţii avantajoase în
spaţiul social. Abordarea relaţiilor intergrupale din perspectiva teoriei „costuri – beneficii”
relevă cum într-adevăr stereotipurile au funcţii justificative şi raţionalizante în apărarea unor
interese foarte prozaice ale grupurilor sociale şi implicit, ale membrilor lor, cum ar fi nişele
pe piaţa forţei de muncă, mai mulţi bani de la buget, protecţionism economic.
 Psihologi sociali au fost preocupaţi încă de timpuriu să cerceteze şi chiar să măsoare
stereotipurile. Începând cu renumitul studiu a lui D. Katz şi K. Braly (1933), multă vreme
investigarea şi măsurarea stereotipurilor s-a făcut cu ajutorul listelor cu adjective, din care
subiecţii trebuiau să le aleagă pe cele care în opinia lor caracterizează cel mai bine un grup.
Cei doi autori americani au colectat mai întâi de la studenţii Universităţii Princenton
descrieri cu cât mai multe adjective privitoare la diferite grupuri etnice (americani [albi],
28
negri, germani, italieni etc.) Alcătuind apoi o listă cu 84 de adjective ce exprimau trăsături
de personalitate şi comportamentale, au rugat un alt lot de studenţi să aleagă cinci dintre ele
care se potrivesc cel mai bine diferitelor etnii . Studenţii albi, în majoritate, i-au descris pe
negrii ca fiind superstiţioşi, leneşi, bazându-se pe noroc, ignoranţi şi muzicali, în vreme ce
pentru americanii albi trăsăturile cel mai frecvent alese au fost: muncitori, inteligenţi,
materialişti şi progresişti. Tehnicile cu liste de adjective li se reproşează că subiecţii
chestionaţi trebuie să se refere la toţi membrii unui grup. Cercetătorii s-au gândit atunci
(apud Augoustinos şi Walker, 1995) să ceară respondenţilor să estimeze în ce procent grupul
evaluat deţine o trăsătură sau alta. Nici astfel nu au înaintat prea mult în rigoare, deoarece
dacă, bunăoară, aprecierea subiectului sau media aprecierilor este că 70 % dintre negrii sunt
leneşi, nu ştim cum această situaţie îi diferenţiază de alţii. De aceea, C. McCauly şi C. Stitt
(1978) au introdus instrucţiunea ca subiecţii să estimeze procentul în comparaţie cu alt grup
sau cu oamenii în general. Se poate calcula astfel raportul dintre cele două procente – să
spunem albii şi negrii – şi se obţine o valoare numerică, în care situaţie cu cât e mai
îndepărtată de 1, cu atât gradul de diferenţiere în stereotipuri dintre cele două grupuri e mai
mare. Metoda a fost numită raporturi de diagnostic sau diagnostic prin raporturi (diagnostic
ratio, D. R.), des utilizată şi astăzi, rezultatele pretându-se la diverse comparaţii şi
interpretări statistice, dar şi cu prelungiri în interpretări calitative.
 O temă viu disputată cu privire la stereotipurile este în ce măsură sunt ele adevărate sau nu.
Să spunem de la început că, bineînţeles, pentru purtătorii lor ele au valoare de adevăr şi au,
după cum am văzut, funcţia de validare a eului şi grupului. Mergând pe linia că, dacă sunt
folositoare individului sau grupului din care acesta face parte, ele sunt şi adevărate – poziţia
pragmatistă în problema adevărului -, Oakes et al. (1994) susţin că este superfluu să ne
întrebăm în ce măsură ele corespund realităţii. Realitatea „reală” şi imediată este cea
construită din interacţiune. În ciuda faptului că realitatea construită este un dat fundamental
al vieţii sociale, cu atât mai mult la nivel mezo- şi microsocial, problema izomorfismului
dintre reprezentările (stereotipurile) noastre şi realitatea obiectivă rămâne.
Autorii diagnosticului prin raporturi (D. R.) (McCauly şi Stitt, 1978), comparând raportul,
după anumite caracteristici, dintre procentajul de negri şi procentajul de americani în
general, rezultat din estimările subiecţilor, cu cel real, extras din statisticile oficiale, au
obţinut următoarele date:

Caracteristici D. R. real D. R. rezultat din media estimărilor

Liceul terminat 0,65 0,69


Ilegalităţi 3,1 1,96
Fără ocupaţia în ultima lună 1,9 1,98
Victime ale delincvenţei 1,5 1,77
Bunăstare 4,6 1,82
Patru sau mai mulţi copii 1,9 1,43
Cap de familia femeie 2,8 1,77

După cum se poate sesiza şi cu ochiul liber, există o destul de mare coincidenţă între datele oficiale
şi estimările subiecţilor, confirmate şi de valoarea indicelui de corelaţie (r = 0,62), de unde autorii
trag concluzia că stereotipurile nu sunt false percepţii.
Datele şi interpretările oferite de C. McCauly şi C. Stitt au fost privite însă cu mult scepticism în
comunitatea ştiinţifică, pe motivul că itemii consideraţi de ei nu sunt relevanţi pentru conţinutul
stereotipurilor. În primul rând, pentru că trăsături ca „lenea”, „superstiţia” ş. a. m. d., atât de
pregnant incluse în stereotipuri, nu sunt prinse în statistici. În al doilea rând, stereotipurile nu numai
că descriu caracteristicile unui grup, dar au şi explicaţii şi „teorii” pentru trăsăturile de personalitate
şi comportamentale descrise. Cum s-ar spune, stereotipurile vizează deopotrivă „fenotipul”
grupului, ca şi „genotipul” lui. De exemplu, cu privire la faptul dacă a terminat sau nu liceul, prin
stereotipuri se stipulează şi de ce şi în ce condiţii (Augoustinos şi Walker, 1995). Oricum, multe alte

29
studii, ca şi istoria şi practica de zi cu zi ne arată că este un clişeu să judecăm stereotipurile în bloc,
ca false în raport cu datele concrete reale.
 E probabil însă că cele mai multe stereotipuri sunt false percepţii şi interpretări şi sunt
disfuncţionale în relaţiile dintre oamenii şi grupuri. De aceea, o chestiune de mare rezonanţă
practic-aplicativă este surmontarea, diluarea lor. Fenomenul de diluţie a fost amplu
investigat în psihologia socială, scoţându-se în evidenţă că subiecţii umani, fiind confruntaţi
cu informaţii transcategoriale, prin contactul cu membrii contra-stereotipici şi prin alte
procedee, sunt receptivi în a renunţa la stereotipizări rigide, pot judeca nuanţat persoanele, în
funcţie de apartenenţa lor la mai multe grupuri sociale, sunt strategi abili în manipularea
evaluărilor. Constatări de acest fel au fost pe larg analizate la V. Yzerbyt şi G. Schadon într-o
lucrare tradusă recent în româneşte (1997). Voi încheia însă, spunând că, dincolo de
rafinamentele dezvăluite de studiile de cogniţie socială, oamenii vor renunţa în masă la
anumite stereotipuri, prejudecăţi şi discriminări, învăţând din practica cotidiană şi socio-
istorică că asemenea comportamente se întorc împotriva intereselor lor. Dacă ne referim, de
pildă, la procesul de etnificare – aducere în faţa factorului etnic -, e foarte probabil ca
masele, pe termen mijlociu sau lung, să-şi dea seama că beneficiile sunt preponderent de
partea elitelor etnice, iar costurile (inclusiv de multe vieţi omeneşti), suportate cu deosebire
de ele.

Categoriile şi prototipurile sunt genuri de scheme ce au în vedere conţinutul acestora, precum şi


modul de procesare a informaţiilor, pe când stereotipurile vizează un anume referenţial empiric al
vieţii sociale: grupurile. Tot cu referire la referenţialul sociouman pe care schemele îl acoperă,
literatura de specialitate descrie următoarele tipuri de scheme :
 Schemele de persoană reprezintă trăsături de personalitate şi comportamentale considerate
ca definind un anume tip de persoană. Avem, bunăoară, o imagine mai mult sau mai puţin
ferm conturată despre cum gândeşte şi se manifestă un îngâmfat sau linguşitor. Ştim că
acesta din urmă va face totul să intre în graţiile persoanelor de la care speră să obţină
favoruri. Este dispus să exagereze când se prezintă pe sine, va încerca să-l flateze prin orice
mijloc pe cei avuţi în vedere, dar nu va acorda mare atenţie celor de la care percepe că nu
are de câştigat. Având prototipuri de persoane în minte, pe baza semnalelor verbale şi
nonverbale pe care le emite un individ, îl vom eticheta destul de repede ca fiind extravertit,
introvertit, echilibrat, înfumurat, pesimist etc. Schemele de persoană au impact deosebit în
judecarea celor pe care abia îi cunoaştem, în formarea de impresii despre celălalt şi, în
consecinţă, în gestionarea reacţiilor noastre faţă de respectiva persoană.
 Schemele ce privesc propria persoană, schemele de(spre) sine (self-schema), se referă la
structuri organizate de cunoştinţe şi păreri pe care indivizii le au despre ei înşişi. Schemele
de sine nu trebuie confundate cu imaginea de sine şi cu atât mai mult cu concepţia despre
sine, deşi primele sunt componente foarte importante ale celor din urmă. Schemele de sine
se coagulează în jurul unor atribute de personalitate şi conduită proeminente pe care
indivizii consideră că le deţin. Ca rezultat al experienţelor sociale trecute (de interacţiune cu
alţii), ele filtrează şi încadrează informaţiile şi aprecierile cu privire la propria persoană ce
vin dinspre ceilalţi. Schemele de sine sunt bun predictor pentru comportamentul faţă de alţii
şi pentru felul în care îi percepem şi îi interpretăm pe semenii noştri. Cineva care se crede
foarte inteligent va acţiona de o anumită manieră nu doar, să spunem, la seminarii sau
cercuri ştiinţifice, ci şi în alte împrejurări, îi va judeca pe alţii şi îi va ţine minte prioritar în
funcţie de această dimensiune. (Aş adăuga că, dacă şi este cu adevărat inteligent, nu va
suprasolicita această caracteristică în relaţia cu ceilalţi şi nu va confunda o petrecere cu un
cerc ştiinţific.) Schemele mentale de sine au un conţinut cvasiidentic cu ceea ce H. Kelly a
lansat în psihologie ca fiind „constructe personale”, adică un repertoriu de atribute bipolare
(harnic-leneş, frumos-urât, bogat-sărac etc.), a căror natură diferă de la indivizi la indivizi.
Se constată, încă o dată, prezenţa echivalenţelor enunţiale.
 Schemele de rol social reprezintă, în fond, aşteptările de rol, adică un set de cunoştinţe în
legătură cu felul în care se va comporta (verbal şi nonverbal) un individ ce deţine un anumit
rol social. De pildă, când ne aşezăm la o masă în restaurant ne aşteptăm ca ospătarul să ne
întrebe ce consumăm, şi nu să intre ca noi în discuţii filosofice. Studiile experimentale şi
30
corelaţionare au confirmat ideea că schemele de rol sunt cele mai pregnante în a-i judeca pe
ceilalţi şi ale prezice conduitele. Ele sunt mult mai bine articulate decât schemele de
persoană, conţin informaţii mai ample şi precise şi, de aceea, se vădesc mai productive în
relaţiile interpersonale. Aşteptările mele cu privire la reacţiile unui individ din tribuna
stadionului vor fi de mai mare acurateţe dacă ştiu că el este liderul galeriei (rol social), decât
dacă cunosc că e un extravertit (trăsătură de personalitate).
 În toate tipurile de scheme componenta principală este dată de „la ce ne putem aştepta”.
Însă, atunci când în mintea noastră există informaţii ce privesc desfăşurarea secvenţială în
timp a unor acţiuni şi evenimente, avem de-a face cu scheme de scenografii cognitive sau
scheme evenimenţiale. Ştiind algoritmul sau planul după care se desfăşoară în mod uzual
anumite comportamente, evenimente, fenomene, ne organizăm propriile acţiuni şi le putem
prevedea pe ale altora. Schemele de scenarii sunt, în general, mai complexe decât cele de
persoană, de sine sau de rol, întrucât presupun, pe lângă succesiunea evenimenţială ca atare,
şi informaţii despre caracteristicile situaţiilor şi ale persoanelor implicate. A realiza bune
predicţii în legătură cu desfăşurarea unor acţiuni concrete ale oamenilor înseamnă a face
prezumţii corecte în legătură cu scopurile şi motivaţiile lor. Scopuri, motivaţii şi preferinţe
atât de multe şi variate, la scară statistică, însă reductibile la câteva fundamentale, pe baza
cărora se pot elabora scenarii adecvate. Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla în
momentul în care la un magazin din centrul oraşului s-ar da bunuri alimentare pe gratis.
Schemele de scenariu sunt şi ele mai mult sau mai puţin precise, bine definite, şi, prin
urmare, anticipările sunt mai greu sau mai uşor de făcut. Ceremonialurile şi riturile de
trecere (botezul, nunta, absolvirea liceului şi a facultăţii, înmormântarea) au loc, chiar în
societăţile moderne şi postmoderne, după un tipic bine stabilit, care transcende şi obturează
în mod considerabil trăsăturile specifice de personalitate. Cu atât mai mult este valabil acest
lucru în societăţile tradiţionale şi exotice, unde conformarea la normele comunităţii este un
dat primordial al existenţei.

2.2. Funcţionarea schemelor

Aşa cum s-a putut întrezări şi din comentariile şi exemplele expuse până acum, schemele
mentale servesc agentului cognitiv în operarea mai rapidă şi cu mai puţin efort la nivelul tuturor
principalelor procese de însuşire şi prelucrare a informaţiei: în percepţie şi atenţie (căutarea şi
culegerea informaţiei), în memorie (stocare, clasare şi regăsire), în inferenţe, interpretări şi evaluări.
Să aducem în continuare argumente în plus şi să le sistematizăm:
 Este limpede că noi nu percepem la fel şi nu acordăm aceeaşi atenţie tuturor elementelor din
mediul înconjurător, apropiat sau mai îndepărtat. În cazul stimulilor sociali, selectivitatea şi
filtrajul îşi spune şi mai mult cuvântul, aceştia fiind atât de numeroşi şi complecşi, accesibili
nu doar direct, ci şi indirect, în special prin mass-media. Schemele preexistente, în întâlnirea
cu un indicator al obiectului pe care îl reprezintă, ne trimit imediat în căutarea celorlalţi
indicatori, în întregirea, potrivit principiului gestalist, a conturului respectivului obiect social
(persoană, situaţie, comportamente de rol). Sporindu-ne atenţia când în apartamentul vecin
se aud voci puternice, vom afla şi alte detalii care însoţesc o ceartă în familie. Este important
de reţinut că existenţa prealabilă a schemelor în mintea noastră ghidează atenţia şi în sens
contrar, concentrându-ne asupra elementelor care „ies” din schemă, care nu o confirmă. De
pildă, fiind normale, nu vom contabiliza prea mult gesturile frizerului cu foarfeca şi
piaptănul în timp ce ne tunde, vom intra însă imediat „în priză” dacă, în toiul acţiunii, se
apucă să mănânce.
 Informaţiile consonante cu schema mentală se întipăresc mai bine şi mai rapid în memorie şi
le regăsim cu mai mare uşurinţă în procesul de amintire, reproducere. Efectul schemelor
mentale în reproducerea unui material a fost dovedit experimental şi de C. Cohen în 1981
(apud Taylor et al., 1994). El a prezentat subiecţilor o casetă video care înfăţişa o femeie cu
bărbatul său în activităţile domestice. La jumătatea dintre subiecţi li s-a spus că femeia este
bibliotecară, celeilalte jumătăţi că este chelneriţă. Femeia şi contextul aveau atât
caracteristici ce se potriveau schemei (categoriei) de bibliotecară (ochelari, de exemplu), cât
şi celei de chelneriţă (preocupată de mâncăruri). Subiecţii şi-au amintit detalii mult mai
31
multe şi mai exacte, consonante cu schema (categoria) indicată de cercetător, atât imediat
după experiment, cât şi o săptămână mai târziu.
Dar, ca şi în cazul atenţiei, uneori materialul care este în contrast cu schema este mai bine
memorat şi reprodus. În tot cazul, cercetările experimentale au arătat că, indiferent dacă
informaţiile sunt consonante sau disonante cu schema deţinută, ele sunt mai bine reţinute şi
reproduse decât cele irelevante pentru schemă. Se pare că fenomenul are legătură cu
facilitarea învăţării. S-a evidenţiat, într-adevăr, că informaţiile care contrazic schema sunt
mai uşor de amintit fie atunci când subiectul are o schemă vagă, puţin organizată, fie când ea
este foarte bine structurată şi dezvoltată. Aceasta deoarece indivizii care sunt în procesul de
cristalizare a schemei asimilează, compară şi îşi reamintesc tot felul de informaţii (inclusiv
cele care se vor vădi neconcordante cu ea), pe când cei foarte familiarizaţi cu un domeniu,
posedând deci scheme ferm conturate, recunosc foarte repede elementele contrastante, le dau
atenţie mai mare şi le vor reproduce mai bine. Studiile de cogniţie socială sugerează că, la
scară statistică, la indivizii ce au scheme de nivel mediu de structurare (definire), atenţia şi
memoria sunt mai selective, în sensul consonanţei cu schema.
 Schemele mentale măresc viteza de prelucrare a informaţiei. Într-un experiment, Marcus
(1977, apud Stephan şi Stephan, 1985) a citit propoziţii ce caracterizau unele
comportamentul dependent, altele comportamentul independent. Subiecţii care aveau o
schemă de sine ca fiind independenţi au identificat mult mai bine şi mai repede propoziţiile
şi cuvintele ce descriau independenţa, iar cei cu schema de sine de dependenţă, pe cele ce
descriau acest tip de comportament. Identificare atributelor ce descriau contrariul schemei
de sine s-a făcut mai încet. Însă, indiferent dacă comportamentele descrise erau tipice pentru
ei sau nu, subiecţii care aveau o schemă de sine (independenţi sau dependenţi) au indicat
mult mai rapid caracteristici de un fel sau altul decât subiecţii care nu aveau astfel de
scheme. În general, schemele accelerează procesarea informaţiei, dar sunt situaţii în care
evocarea unor scheme ce cuprind o mulţime de elemente, care nu sunt perfect consonante,
încetineşte formarea unei păreri sau luarea unei decizii. Când e vorba, spre pildă, de a asista
sau nu la conferinţa unei personalităţi despre care ai o reprezentare (schemă) ambivalentă,
vei cântări mai mult dacă să participi sau nu, decât dacă nu ai avea nici o schemă.
 Am văzut cum, în cazul atenţiei, structurile mentale te îndeamnă să cauţi elementele pe care
nu le-ai sesizat încă, dar care ar trebui, conform schemei, să fie asociate cu cele pe care le-ai
perceput deja. Dacă nu găseşti însă informaţiile „cerute” de schemă, aceasta le completează
imediat. Schemele au, cu alte cuvinte, şi funcţia ca printr-o inferenţă automată să
completeze tabloul informaţional. Suntem cumva în proximitatea teoriei atribuirii, dar e
vorba de atribuiri făcute instantaneu. Întâlnind o persoană care ţi se pare de al început
prietenoasă, automat o vei considera tandră, gata să-ţi sară în ajutor, probabil extrovertită. În
prelungirea acestui mecanism au loc şi interpretările acordate unor fapte, comportamente,
situaţii. De nenumărate ori, doctorii îşi dau seama repede despre ce fel de boală este vorba
pornind de la simptome simple şi puţine, ceea ce pentru un necunoscător e imposibil.
 În confruntarea schemelor cu realitatea empirică aproape întotdeauna apare în prim-plan
comparaţia dintre „la ce m-am aşteptat” şi „ce am găsit”. Or, măsura în care cele două
planuri coincid este o puternică sursă de satisfacţie sau insatisfacţie. Dacă experienţa
întâlnită se suprapune peste aşteptările înscrise în schemă – cu atât mai mult dacă le întrece
(pozitiv) – vei fi mulţumit, iar când realitatea este sub aşteptări apare nemulţumirea,
frustrarea şi până la urmă, mânia. Respectiva problemă a mai fost tratată şi în termenii
coincidenţei dintre rolurile anticipate şi rolurile efectiv jucate. Nu puţini studenţi din anul I
resimt subiectiv mari disparităţi între felul cum şiu-au închipuit (reprezentat) statutul şi rolul
de student şi realitatea „crudă”. Apoi, aşteptările schemale de soţ sau soţie fericită, dinaintea
căsătoriei, rareori se confirmă subiectiv pe deplin, în timpul căsniciei.
 Întâlnirea dintre structurile noastre mentale şi datele realităţii concrete nu conduce, desigur,
în mod necesar la dezacorduri. În cele mai multe cazuri, cele două planuri se armonizează.
În primul rând noi alegem situaţiile astfel ca să ne confirme structurile. În al doilea rând,
pentru că percepem, judecăm, raţionalizăm (justificăm) în aşa fel datele realului, încât să nu
fie în disonanţă cu schemele noastre. În al treilea rând şi foarte frecvent, ne modificăm sau
schimbăm radical respectivele scheme. Funcţionează însă, în al patrulea rând, şi fenomenul
32
prin care schemele se impun realităţii, transformând-o în conformitate cu aşteptările
cuprinse în ele. Prin însuşi faptul că te aştepţi la ceva şi crezi intens că se va împlini, el se şi
îndeplineşte – fenomen numit „profeţii care se autoîndeplinesc”.
 Expresia profeţii care se autoîndeplinesc sau care se autorealizează este legată în calitate de
concept ştiinţific de numele lui R. K. Merton, care a scris un studiu cu acest titlu (The Self-
Fulfilling Prophecy, 1957). El oferă ca exemplu cazul unui zvon fantezist (fără bază reală)
despre iminenţa falimentului unei bănci, zvon care, împingând pe majoritatea depunătorilor
să-şi retragă banii, a dus realmente la falimentul băncii.
Sociologul american interpretează prin prisma profeţiilor care se autorealizează şi fenomene
mai complexe, ca de pildă, relaţiile interetnice din SUA: albii îi percep pe negri „pe bază de
fapte” ca neinstruiţi, uitând sau neglijând că ei sunt astfel tocmai datorită unor stereotipuri şi
practici ale albilor, datorită profesării unei anticipaţii autorealizante.
Practica cotidiană, ca şi studiile experimentale riguroase arată că schemele mentale care
funcţionează cu referire la ceilalţi le afectează acestora profund imaginea de sine şi, în
consecinţă, comportamentele lor. S-a constatat, bunăoară, că dacă unor elevi cu performanţe
şcolare mediocre li s-a comunicat de către persoane percepute ca având un înalt prestigiu
(cercetători psihologi) că au obţinut cele mai bune rezultate din clasă la testele de inteligenţă
– testele nu fuseseră de fapt concrete -, ei şi-au îmbunătăţit sensibil situaţia la învăţătură
(apud Roşca, 1972). Să notăm însă că o anume idee (schemă) se (auto)împlineşte,
accentuând realizarea unei posibilităţi dintr-un potenţial mai vast, numai în anumite condiţii
şi limite. Nu orice copil va putea ajunge la orice performanţe doar pentru că i s-a spus de
către alţii semnificativi că este inteligent. Să reţinem apoi că multe scheme, idei, aprecieri,
prin faptul că au fost emise şi percepute produc contrariul lor sau, oricum, nu se îndeplinesc,
tocmai pentru că au fost promovate. Pe un adolescent, spusa unei persoane semnificative
(părinte, profesor etc.), conform căreia nu va ajunge niciodată să termine o facultate, îl poate
mobiliza atât de puternic încât va reuşi să fie licenţiat. Sau afirmaţia repetată că va fi muritor
de foame îl va împinge să se realizeze material.
 Determinările multiple şi neunivoce pe care le au schemele (părerile) noastre privitoare la
alţii asupra concepţiei acestora despre sine au fost evidenţiate şi experimental. W. Swann şi
R. Ely (1984 apud Taylor et al., 1994) s-au întrebat ce se întâmplă atunci când persoanele
care au o anumită concepţie despre sine (extravertit – introvertit) interacţionează cu
persoane care îi percep şi evaluează exact contrar. Cei doi cercetători au introdus pe lângă
extravertit – introvertit şi variabila certitudine (cert incert). Având deci două grupuri – cei ce
percep şi evaluează şi grupul-ţintă -, precum şi două variabile cu două valori fiecare, rezultă
opt combinaţii posibile: evaluatori care apreciază ca singură extrovertirea la persoanele-
ţintă, cei care nu sunt singuri în a-i califica astfel, …, subiecţii-ţintă care sunt siguri că sunt
introvertiţi etc. În urma inter-acţiunilor s-a constatat că, în final, s-a impus punctul de vedere
al persoanelor-ţintă, concepţia de sine a triumfat în faţa aşteptărilor iniţiale ale celor cu care
au venit în contact. Numai când subiecţii-ţintă au fost nesiguri dacă sunt extrovertiţi sau
introvertiţi, iar evaluatorii siguri în legătură cu aşteptările (caracterizările) lor, s-a modificat
concepţia de sine. Aşadar, aşteptările celorlalţi în legătură cu noi au efecte asupra
comportamentelor noastre, însă doar în limitele în care nu contravin concepţiei bine
conturate (sigure) despre noi înşine.

2.3. Mecanisme şi strategii cognitive individuale

Funcţionarea schemelor mentale are loc într-un spaţiu cognitiv mai larg, care include procese de
culegere a informaţiilor, compararea şi evaluare valorii şi a credibilităţii, integrarea lor şi
formularea, prin inferenţe, a unor judecăţi sociale. În toate aceste etape pot surveni – şi de cele mai
multe ori se şi întâmplă aşa – o serie de distorsiuni. Studiile de cogniţie socială confirmă tot mai
mult ideea că oamenii obişnuiţi nu sunt deloc ilogici şi exclusiv pasionali în gândirea despre social,
dar, în acelaşi timp, nici perfect raţionali. Imaginea actorului cognitiv comun ca „savant cotidian”,
promovată în cercetările de debut, a fost puternic amendată prin investigaţii şi interpretări
ulterioare.

33
2.3.1 Procesualitatea cunoaşterii sociale; inferenţe şi euristici

Majoritatea raţionamentelor de la nivelul simţului comun se înscriu între rigoarea logică şi


obtuzimea clişeelor şi schemelor fixe de gândire. Să rezumăm aceasta cu ajutorul unei reprezentări
grafice preluate de la Taylor et al. (1994). Ea sugerează elocvent mecanismele distorsionate prin
care noi confirmăm propriile idei (scheme) şi judecăţi. Dacă, spre exemplu, vrem să aflăm în ce
măsură afirmaţia „Blondele sunt mai distractive” este adevărată sau nu, ar fi de parcurs următorii
paşi, redaţi în figura 4, ce consemnează şi posibile capcane (erori).

Pasul 1: Datele ce trebuie alese Pasul 2 : Se extrage un eşantion


Distractive Nu atât de reprezentativ pentru căsuţele A, B, C şi
distractive D
Blonde A B
Non blonde C D Capcană : Se extrage un număr mic sau
distorsionat de cazuri (din cunoscuţi,
Capcană : Ignorarea faptului că B, C şi D sunt relevante în apropiaţi sau prieteni)
judecată

Pasul 5: Combinarea Pasul 4 : Stabilirea Pasul 3: Plasarea corectă a


probelor în formule de frecvenţelor în căsuţe cazurilor individuale în căsuţe
judecată

Capcană: Se ajunge la Capcană : Se lasă pe dinafară Capcană : Interpretarea


concluzia dorită (că cazul ce confirmă judecata (cu greşită a cazurilor ce se abat
blondele sunt mai deosebire cazurile incerte) de la judecată (a considera o
distractive) în ciuda brunetă distractivă ca o
probelor contrare blondă vopsită)

Fig. 2: Evaluarea adevărului unei judecăţi sociale : „Sunt blondele mai distractive ? ”
(după Taylor et al., 1994).

Din figura 2 se poate observa cum cel care a pornit cu ideea că blondele sunt mai distractive va
„forţa” astfel şi interpretările încât „faptele” să-i confirme „teoria”. Desigur, în nenumărate cazuri,
indivizii nici nu parcurg toate etapele menţionate. Pentru foarte mulţi confirmarea se face direct de
la pasul 1 la pasul 5, suportul empiric fiind acela că au văzut multe blonde care se distrau de
minune. La nivelul cunoaşterii cotidiene oamenii au tendinţa de a opera cu exemple, cazuri concrete
accesibile lor, şi nu cu date statistice care, de altfel, nici nu sunt atât de la îndemână. Vom vedea
însă, în secvenţele următoare, că în funcţie de cât de mult afectează interesele lui majore luarea unei
decizii ce se sprijină pe cunoaşterea socialului, individul în cauză se mulţumeşte cu anumite
scheme mentale, confirmate de realitate imediată, sau se străduieşte să găsească argumente tari, de
ordin statistic. Una este să consideri că blondele sunt mai distractive şi alta să crezi că vei reuşi la
examenul de admitere la o anume facultate. În cazul din urmă te vei interesa de numărul de locuri,
de concurenţa existentă şi de alte date statistice şi calitative.
Lăsând cititorul să încerce a trece paşii redaţi în figura 2 şi în cazul altor judecăţi sociale – una
mult profesată în mentalitatea (rurală) de la noi era şi, în parte, mai este aceea că „femeile care
fumează nu sunt serioase” -, voi menţiona, în legătură cu verificarea faptică a „teoriilor” noastre, că
şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice există tendinţa din partea cercetătorilor de a-şi confirma teoriile
prin siluirea realităţii. Un ataşament exagerat faţă de propriile teorii îi face pe mulţi să muncească
din greu pentru a aduna (şi selecta) probe care să le confirme teoria, şi nu care să-i testeze
validitatea. Să notăm că atât pe palierul cunoaşterii cotidiene, cât şi pe acela al cercetării
sistematice, distorsiunile nu sunt, în general, deliberat practicate, ci spontan, inconştient. Tocmai de
aceea sunt distorsiuni şi mai greu de demontat, autorii lor fiind ferm convinşi că au dreptate şi că au
procedat corect.

34
În cazul producţiilor ştiinţifice, distorsiunile de confirmare, cum se numesc ele, sunt mai uşor de
detectat, stând în vizorul specialiştilor din domeniu. În activitatea de zi cu zi ele sunt mult mai
frecvente şi îngroşate, neexistând, în afara lecţiilor uneori aspre ale vieţii, instanţe speciale de
sancţionare. Fenomenul prin care, în cogniţia socială, oamenii cred într-o legătură strânsă dintre
anumite caracteristici a fost denotat prin expresia „iluzie corelaţională” sau „corelare iluzorie”
(illusory correlation). Este şi cazul exemplului din figura 2, cu blondele, multiplicabil însă aproape
la infinit: „oamenii graşi sunt veseli”, „bărbaţii scunzi sunt foarte ambiţioşi”, „tinerii de astăzi sunt
foarte obraznici”, „românii sunt şmecheri” etc. Este important de reţinut că respectivele corelaţii –
în domeniul stereotipurilor sunt cu totul transparente – pot să fie adevărate sau nu, după criteriul
statistic. Cuvântul „iluzoriu” are în vedere faptul că oamenii obişnuiţi substituie scrutarea atentă a
realităţii cu credinţa lor de monolit că aşa stau lucrurile.
Cufundat într-un spaţiu informaţional hipercomplex, actorul social cotidian este condamnat să
opereze selecţii, filtraje, să adopte mai mult sau mai puţin deliberat diferite strategii de simplificare,
de reducere a volumului de date şi a modalităţilor de inferenţe. În textele de specialitate, expresiile
„drumul mintal cel mai scurt” sau „scurtături mentale” (mintal shortcuts) desemnează faptul că şi
în activitatea de cunoaştere majoritatea oamenilor urmează legea minimului efort. Ei utilizează
diverse strategii euristice pentru a obţine informaţii şi concluzii care să fie concomitent: 1) cât mai
simple şi mai uşor de realizat; 2) de o cât mai mare acurateţe şi fidelitate în timp. Să ne oprim în
continuare, urmându-i în mare pe R. Baron et al. (1998), asupra principalelor tipuri de euristici:
a) În euristica reprezentativităţii sau a judecării prin asemănare, raţionamentul practicat este
acela conform căruia, cu cât un individ este mai asemănător cu membrul tipic (prototip) al unui
grup, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să aparţină grupului respectiv . Cât de validă este
această regulă ? Există un temei psihosocial al corectitudinii ei, deoarece indivizii care trăiesc într-
un anume grup ajung, prin conformare, să semene între ei şi, pe de altă parte, cei care seamănă între
ei au tendinţa de a se grupa împreună. Practica de zi cu zi ne arată că oamenii folosesc acest
raţionament, cu deosebire în iniţierea contactelor cu persoane până atunci necunoscute, şi că el
funcţionează. Dar tot experienţa cotidiană ca şi studiile experimentale indică cât de mult putem
greşi adoptând o asemenea strategie.
A. Tverski şi D. Kahneman (1973), doi reprezentanţi de frunte ai psihologiei cognitive, au
realizat următorul experiment: subiecţilor li s-a cerut să aprecieze cu ce probabilitate o persoană
imaginară, pe nume Jack, este inginer, el fiind selectat din o sută de indivizi. Unora dintre
participanţi li s-a spus că 30 din cei o sută de indivizi erau ingineri, celorlalţi că 70 dintr-o sută erau
ingineri. Mai departe, o jumătate dintre subiecţi nu au mai primit alte informaţii, în vreme ce
celeilalte jumătăţi, pe lângă informaţia iniţială cu privire la numărul de ingineri din totalul
persoanelor, s-u adăugat descrieri ale individului Jack. Descrierile erau fie în consens cu imaginea
tipică a inginerului (preocupat de calcule, de exemplu), fie neutre în comparaţie cu aceasta. Când
subiecţii au primit doar informaţii cu privire la procentul de ingineri, ei au apreciat, în general,
probabilitatea ca Jack să fie inginer în funcţie de aceste procente (30 %, respectiv 70 %). În schimb,
atunci când li s-au oferit descrieri ale persoanei lui Jack, acestea au primat asupra procentajului.
Subiecţii au avut tendinţa de a-l considera pe Jack inginer sau nu, în funcţie de cât semănau
descrierile făcute cu imaginea stereotip despre inginer. Euristica reprezentativităţii a fost mai
eficientă decât raţionamentul bazat pe proporţii, ceea ce se numeşte greşeala proporţiei de bază
(base rate fallacy).
Să observăm că experimentul redat mai sus nu dovedeşte nicidecum faptul că în viaţa de toate
zilele euristica reprezentativităţii este eronată. El arată doar că ea este foarte puternică, nu că în mod
automat este şi falsă. Cu atât mai mult cu cât în condiţii obişnuite oamenii au la îndemână nu
frecvenţele, proporţiile de bază ale unui tip social în populaţia totală sau într-un anumit gen de
populaţie, ci asemănări ale persoanelor concrete cu tipul reprezentativ.

b) Un alt mecanism adânc implicat în judecăţile noastre sociale este euristica disponibilităţii
(availability) sau a accesibilităţii, care postulează ideea conform căreia, cu cât ceva ne vine mai
repede şi mai uşor în minte, cu atât avem tendinţa de a-l considera ca ceva frecvent şi important.
Acel ceva, vrând-nevrând, ne ghidează asocierile noastre mintale şi inferenţiale. Şi această euristică
are un fundament epistemic: obiectele, situaţiile, evenimentele comune, care au impact uzual asupra
noastră sunt mai la suprafaţa memoriei, a conştiinţei noastre şi sunt, prin urmare, mai disponibile în
35
a opera cu ele. În acest sens cunoştinţele, schemele des şi recent folosite îşi pun deseori amprenta
asupra informaţiilor care ne parvin. Acestea cad pe un sol primar pregătit să le absoarbă ca atare
(priming effect). Fenomenul este vizibil în aşa numitul „sindrom al studenţilor de la medicină”, care
exprimă faptul că mulţi studenţi ce se pregătesc să devină doctori, când învaţă simptomatologia
bolilor, ajung repede să creadă că şi ei suferă de multe dintre ele. Poluaţi prin cursuri, lecturi şi
cazuistică, de descrierile diferitelor afecţiuni, orice mică durere de cap sau alt simptom este
cvasiautomat încadrat în sindromul unei boli. Prezenţa activă şi imediată a cunoştinţelor despre boli
invadează cu repeziciune orice semnal în schema mentală constituită deja. În numeroase cazuri,
indivizii nici nu sunt conştienţi de schemele primare ce le afectează gândurile, conexiunile făcându-
se automat (automatic priming).
c) Efectele falsului consens sunt şi ele încadrabile, în mare parte, în euristica disponibilităţii şi
accederii la informaţia stocată în memorie. El desemnează faptul că indivizii au tendinţa de a se
considera, în ceea ce priveşte acţiunile, judecăţile şi modul lor general de comportare, mult mai
asemănători cu semenii lor decât sunt în realitate. Dacă, de exemplu, o sută de subiecţi şi-au
exprimat individual părerea despre pedeapsa cu moartea, pe o scală cu 7 trepte, de la „total
împotrivă” până la „total pentru”, şi după aceea a fost întrebat fiecare în parte câţi din 100 de
subiecţi au aceeaşi părere cu a lui, majoritatea au indicat un număr mult mai mare decât cel rezultat
efectiv din sondaj. Oamenii supraestimează gradul lor de acord cu ceilalţi. Studenţii fumători din
colegiile americane cred că sunt mult mai mulţi fumători faţă de câţi sunt în realitate. De asemenea,
ei apreciază ca fiind mult mai apropiaţi unii de alţii în atitudinile lor fundamentale faţă de o serie de
aspecte de calibru foarte diferit, cum ar fi politicile universitare, avorturi, droguri sau importanţa
folosirii centurilor de siguranţă, decât sunt de fapt (apud Baron şi Byrne, 1991).
Explicaţiile avansate de psihologia socială în ceea ce priveşte falsul consens sunt în principal
următoarele: oamenilor le place să creadă că sunt foarte asemănători cu cei din jurul lor pentru că
astfel îşi consolidează credinţa că judecăţile şi actele lor de conduită sunt normale şi corecte;
reţinându-se şi procesându-se în mai mare proporţie informaţiile concordante cu propriile puncte de
vedere, acestea vor apărea, prin urmare, mai frecvent în evocări, ele vor fi disponibile; deoarece
indivizii îşi aleg cu precădere prieteni şi asociaţi care le împărtăşesc ideile şi stilurile de viaţă, ei
sunt efectiv expuşi mai mult la atitudini şi comportamente consensuale şi nu disensuale. E clar că
similaritatea de statut economic şi sociocultural, precum şi cea de mentalitate se intercondiţionează.
Cea din urmă, mai ales, este însă supraestimată în gândirea cotidiană.

d) Efectul falsului consens este destul de răspândit, dar nici pe departe universal. Mai cu seamă
pentru calităţi înalt dezirabile, oamenilor le place să creadă că sunt unici şi nu comuni, efect numit
prin simetrie faţă de primul al „falsei unicităţi”. Mulţi indivizi, dacă nu majoritatea, se consideră
peste medie în ceea ce priveşte deşteptăciunea. Această observaţie, atât de la îndemână, dar care
este greu de dovedit prin mijloacele cunoaşterii comune, a fost confirmată prin numeroase studii
experimentale în care „deştept” a fost operaţionalizat şi specificat subiecţilor. Un corolar al efectului
falsei unicităţi este că mulţi oameni estimează că ideile pe care ei le dezavuează, ceilalţi din
comunitate le acceptă, efect numit al ignoranţei pluralistice. S-a constatat, de pildă, că studenţii
(americani) se văd pe ei înşişi ca acceptând mai puţin ideea consumului de alcool decât o fac
semenii lor studenţi (Pretince şi Miller, 1993, apud Baron et al., 1998). Explicaţia efectului falsei
unicităţi şi a ignoranţei pluralistice se înscrie, în opinia cognitiviştilor, tot termenii disponibilităţii
informaţiei, în sensul că propriile păreri sunt mai uşor şi repede accesate decât cele ale altora.
Personal, consider că apelul la mecanismele legate de construcţia sinelui şi a stimei de sine în
conjuncţie cu dezirabilul social – inclusiv unicitatea ca valoare importantă în cultura modernă euro-
americană – ar aduce un plus semnificativ în înţelegerea problemei.

e) Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă constă în aceea că prejudecăţile şi


aprecierile noastre privind diferite obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale sunt afectate în
mare măsură de felul în care este prezentată informaţia despre ele. Mai mult, el indică faptul că
atunci când atributele pozitive sunt aduse în prim-plan, evaluările se află la cote mai înalte decât în
caz contrar. Astfel, dacă subiecţilor li s-a spus că printr-o anchetă sociologică s-a constat că 75 %
dintre persoanele care au cumpărat un anumit tip de automobil sunt mulţumite de calitatea lui,
aceştia au evaluat (pe o scală cu 7 trepte) cu mult mai bună această calitate decât atunci când li s-a
36
spus că 25 % au fost nemulţumiţi. Deşi rezultatul comunicat al anchetei este, în fond, acelaşi,
simplul fapt că a fost adus în faţă pozitivul sau negativul a modificat structura răspunsurilor date. O
explicaţie propusă pentru efectul pozitivării prin încadrare este aceea că, atunci când însuşirile sunt
descrise în termeni pozitivi, apar asociaţii de stimuli favorabili. În minte sunt mai pregnante
experienţe, episoade, imagini şi informaţii favorabile obiectului aprecierii, care se transformă în
judecăţi favorabile.

f) Foarte apropiat încadrării este efectul ancorării, prin care se înţelege că, în judecăţile noastre
apreciative, contează şi punctul de referinţă de la care pornim. S-a constatat experimental că, de
pildă, chiar agenţi de vânzări imobiliare au fost semnificativ influenţaţi în negocierea preţurilor la
cumpărarea de case de preţul pretins iniţial (manipulat experimental). Importanţa punctelor de
referinţă, a „ancorelor”, în aprecieri a fost dovedită şi de următorul experiment (Plous, 1989). La
aproape 1500 de studenţi (din SUA) li s-a cerut să estimeze probabilitatea unui război nuclear.
Înainte de a realiza respectiva estimare un lot de subiecţi a fost expus unei ancorări mai scăzute,
solicitându-li-se să spună dacă şansa izbucnirii războiului este mai mică sau mai mare de 1 %, un alt
lot, la o ancorare ridicată – şansa mai mică sau mai mare de 90 % -, iar cel de-al treilea lot nu a
primit nici o „ancorare”. Subiecţii au fost rugaţi apoi să estimeze individual şansele exacte de
izbucnire a unui război nuclear între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Cei ancoraţi mai jos au
estimat şansele de 10,1 %, cei cu ancorare ridicată – la 25,7 %, iar cei neancoraţi – la 19, 1 %.
Efectul punctului de referinţă de pornire este evident. Se pare că odată stabilite nişte puncte de
ancorare în legătură cu o problemă discutată, estimările oamenilor tind să fie legate de ele, deşi, la o
„judecată la rece”, informaţiile şi aprecierile iniţiale de acest fel n-ar trebui să aibă impact asupra
judecăţilor ulterioare. „Ancorările” încurajează aplicarea principiului minimului efort de gândire,
dar, după cum vedem, în cazul de faţă principiul respectiv conduce la costuri cognitive (erori).

g) Cercetările au evidenţiat că şi mecanismele simulării mentale, desfăşurându-se după tendinţa


minimului efort, constituie potenţiale surse de eroare în aprecieri. Prin efectul simulării mentale se
înţelege faptul că reacţiile noastre la diferite evenimente depind nu numai de evenimentele în sine,
ci şi de scenariile alternative pe care le provoacă. Cu deosebire când e vorba de evenimente
nedorite, oamenii sunt înclinaţi să simuleze mental alternative episodice opuse, bazate pe
raţionamente de tipul „ce altceva ar fi putut face” şi „cum s-ar fi putut evita (evenimentul)”. Este
ceea ce, în literatura de specialitate, se numeşte gândire contrafactuală (counterfactual thinking).
Mai departe, teoria despre simularea mentală face predicţia că, cu cât omul construieşte mai uşor şi
mai repede asemenea alternative, cu atât va resimţi mai multă compasiune pentru victimele
implicate în astfel de evenimente. Kahneman şi Miller (1986) – care sunt principalii artizani ai mai
multor consideraţii teoretice de genul celor de mai sus – au evidenţiat aceste efecte pe cale
experimentală. Subiecţilor li s-au descris două întâmplări:
 Doamna A este foarte precaută şi niciodată nu aluat autostopişti în maşina ei. Totuşi, ieri a
luat unul şi, drept mulţumire acesta a jefuit-o.
 Doamna B ia în mod frecvent autostopişti în maşina ei. La fel a procedat şi ieri şi, drept
mulţumire, acesta a jefuit-o.
Aşa cum era de aşteptat – deşi rezultatul a fost acelaşi; jefuirea unei doamne de către
autostopistul luat în maşină -, subiecţii au arătat mai multă simpatie şi compasiune pentru doamna
A. Explicaţia ar consta, în versiunea cognitivismului, în aceea că e mult mai uşor să ne imaginăm ce
ar fi putut face doamna A pentru evitarea întâmplării nedorite decât ce ar fi putu face doamna B.
Prima trebuia să nu-şi încalce regulile comportamentului său uzual; în cazul doamnei B, e nevoie de
un efort mult mai mare de a găsi alternative contrafactuale. Ea ar trebui să citească mai mult despre
situaţii de acest fel, să se gândească la periculozitatea lor şi să devină, în consecinţă, mai precaută.
De notat că diferenţa în a găsi mai uşor şi mai repede alternative opuse în cele două situaţii
funcţionează atât la nivel de actori ai episoadelor, cât şi la acel al subiecţilor ce judecă aceste
episoade. Pe de altă parte, consider că numai invocarea mecanismului simulării pe baza minimului
efort, al accesibilităţii (availability) construcţiei euristice nu este suficientă pentru a explica în mod
convingător relaţiile agenţilor cognitivi. În cazul experimentului de faţă, simpatia şi compasiunea
mai puternică faţă de persoana A, în raport cu B, poate fi raţional (şi moral) întemeiată şi astfel: din
moment ce pentru B a lua străini era un comportament frecvent, ea practic „şi-a căutat-o cu
37
lumânarea”, cum se spune, deci păţania sa nu ne contrariază; în schimb, păţania lui A s-a datorat
unui ghinion. În virtutea socializării în spiritul justiţiei (dreptăţii) distributive, a echităţii, ceea ce i s-
a întâmplat persoanei A ne apare ca nedrept.
Angajarea în gândirea contrafactuală se produce frecvent şi când e vorba de a judeca propriile
noastre acţiuni, cu deosebire când ele au avut consecinţe negative. Scrutând trecutul, găsim, adesea,
că am fi putut proceda şi astfel. Regretăm că am făcut ceva, dar – încercaţi şi dumneavoastră să vă
întoarceţi privirea în timp – regretăm şi ce nu am făcut. T. Gilovich şi V. Medvec (1994) au pornit
de la ipoteza că pentru timpul mai apropiat de prezent oamenii regretă mai mult acţiunile săvârşite
de ei care au avut rezultate negative, în vreme ce pentru perioade de timp mai îndepărtate, ei regretă
ceea ce nu au făcut. Astfel, când subiecţii-studenţi au fost rugaţi să numească trei mari regrete din
viaţa lor, marea majoritate au indicat lucruri pe care ar trebui să le facă, dar nu el-au făcut, în vreme
ce pentru ultima săptămână, regretele s-au referit în mod aproximativ egal atât la lucruri realizate
(care au avut consecinţe negative), cât şi la cele nerealizate.
Într-o investigaţie proprie am ajuns la rezultate asemănătoare. În cadrul unei microanchete din
1999, realizate printre studenţii din anul II sociologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj şi
din anul II asistenţă socială de la Universitatea „1 Decembrie” din Alba-Iulia (în total 50 de
subiecţi), la întrebarea : „Gândindu-vă la viaţa de până acum, ce regretaţi mai mult ?” au fost
numite 26 fapte realizate şi 157 nerealizate, iar cazul regretelor din ultima săptămână, au apărut 37
de lucruri nerealizate şi 45 realizate. Demn de reţinut este că dintre cei 30 de studenţi de la
sociologie doar unul a răspuns că nu are nici un regret, în vreme ce în rândul celor de la asistenţă
socială au apărut 8 răspunsuri de acest fel. Diferenţa se explică şi prin aceea că aceştia din urmă
erau şi studenţi la teologie şi la unii filosofia de viaţă – aşa cum singuri au declarat-o – era că nu
trebuie să regreţi nimic, deoarece nimic n-a fost întâmplător, ci a stat sub semnul voinţei divine.
Preeminenţa schemelor de gândire de tip religios şi-a spus cuvântul.
Cei doi autori menţionaţi anterior avansează următorii factori explicativi ai schimbării de accent
diacronice de pe ceea ce n-am făcut pe ceea ce am făcut rău: acţiunile ce au produs efecte negative
pot fi evitate în timp, pe când oportunităţile pierdute prin ceea ce nu ai făcut nu mai pot fi reînviate;
pentru ceea ce am săvârşit în trecut găsim mai repede justificări decât pentru lucrurile nerealizate; în
acelaşi sens, consecinţele acţiunilor întreprinse au fost vizibile, ne-am confruntat cu ele, asupra
celor care ar fi putut decurge din faptele neîntreprinse continuăm să speculăm, ne frământăm şi,
cum alternativele construibile sunt aproape nelimitate, regretăm mult.

h) Experimentele mai riguroase în controlul variabilelor indică prezenţa efectelor simulării


mentale ca surse de erori şi prin aceea ce s-ar putea numi falsă diferenţă de şanse şi implicarea
suspiciunii. Indivizii sunt tentaţi ca atunci când întâlnesc evenimente puţin probabile să considere
şansele lor de apariţie la modul absolut, şi nu relativ. Dacă numărul absolut este mic, ei devin
suspicioşi, nu acceptă că ele s-au produs prin hazard (şansă); dimpotrivă, dacă acest număr e mare,
atunci producerea prin şansă este acceptată. Ilustraţiile experimentale ce urmează sunt lămuritoare
pentru efectul menţionat.
D. Miller şi colaboratorii (1989) au rugat subiecţii să aprecieze corectitudinea examenului în
două situaţii: 1) atunci când, într-un departament unde existau un bărbat şi 9 femei, a fost promovat
într-o funcţie superioară bărbatul; 2) atunci când, într-un departament format din 10 bărbaţi şi 90
femei, a fost promovat un bărbat. Subiecţii s-au arătat mult suspicioşi relativ la corectitudinea
examinării în prima situaţie, deşi probabilităţile de a ieşi învingător un bărbat sunt identice în cele
două situaţii.
Aceiaşi autori prezintă şi următorul experiment realizat de ei. Subiecţilor li s-a comunicat că
unui copil îi plac foarte mult batoanele de ciocolată. Într-o primă variantă, li se spune că respectivul
copil a fost pus să ia cu ochii închişi un baton dintr-un vas în care exista un singur baton de
ciocolată şi 19 cu alt conţinut; într-o variantă s-a specificat că în vas erau 10 batoane de ciocolată şi
190 din celelalte. În amândouă cazurile copilul s-a întors cu un baton de ciocolată. Subiecţii au avut
dubii cu privire la onestitatea copilului în măsură mult mai accentuată în prima situaţie
experimentală.
Aşadar, deşi probabilitatea de a alege prin hazard batonul de ciocolată sau şansa de a reuşi la
examen este aceeaşi în ambele ipostaze propuse, respectiv, de cele două experimente, atunci când

38
numărul absolut de cazuri favorabile producerii evenimentului este mai mic şi când acesta se
produce, intervine suspiciunea, ceea ce – ne spun cognitiviştii – nu este raţional.
Să observăm însă din nou că, privind lucrurile într-un context social mai larg, dincolo de
raportarea la un calcul probabilistic formal, o astfel de gândire are o întemeiere raţională. Dacă,
bunăoară, la un concurs pentru un acelaşi gen de post, un individ, care şi l-ar dori şi se simte
pregătit pentru a face faţă problemelor, află că o instituţie oferă un post, pentru care se vor confrunta
10 candidaţi, şi alta 10 posturi, pentru care vor candida 100, cu deosebire într-o societate în care
corupţia funcţionează la cote înalte, este, într-un fel, mai raţional să alegi a doua instituţie, în
speranţa că din cele 10 posturi vor rămâne câteva „neprogramate” dinainte, deci pe care se poate
efectiv concura cinstit.
Desigur, situaţia mai sus imaginată nu coincide exact cu cele manipulate experimental dar este
asemănătoare şi poate fi aşezată sub semnul strategiilor euristice şi al simulării mentale. O analiză
lucidă a comportamentului cognitiv cotidian complex ne îndreptăţeşte să nu-l calificăm nici ca în
întregime (sau aproape total) raţional, aşa cum se prezumă el în teoria alegerii raţionale, dar nici
prins cu o atât de mare frecvenţă în erori logico-cognitive, după cum ne lasă să deducem
experimentele de natură cognitivistă.
În afara euristicilor propriu-zise, până în prezent am făcut trimiteri la comportamentul cognitiv
al indivizilor când vin în contact cu informaţii neaşteptate şi neconcordante cu schema. Cercetările
mai vechi, mergând pe paradigma disonanţei cognitive şi a rezistenţei la schimbare, au scos, în
evidenţă fenomenele de expunere selectivă – adică de evitare spontană sau conştientă – a
informaţiilor ce sunt în contradicţie cu atitudinile şi crezurile noastre. Rezistenţa pe poziţii şi
schemele iniţiale de gândire se realizează şi prin refuzul de a crede cele auzite sau prin
minimalizarea valorii şi importanţei lor. Studii de cogniţie socială din ultimii 15 ani au reliefat şi
funcţionarea mecanismului invers: oamenii acordă atenţie sporită informaţiilor ce nu consună cu
aşteptările derivate din schemele şi reprezentările prezente în mintea lor. Acordând mai multă
atenţie, cresc şansele ca atare date să se instaleze puternic în memoria de lungă durată şi, astfel, să
influenţeze judecăţile ulterioare. Informaţiile contrastante sunt, într-un fel, mai proeminente şi
captează atenţia într-un grad mai ridicat. Asemenea informaţii sunt, în general, cele negative. Dacă,
bunăoară, un coleg din anii mai mari vă descrie un profesor înşirând 10 lucruri pozitive despre el şi
unul negativ, cu mare probabilitate acesta din urmă vă va trezi mai mult interesul şi îl veţi avea mai
proaspăt în memorie.
Focalizarea actorului cotidian pe informaţiile dizarmonice cu aşteptările, cu precădere pe cele
negative, este o tendinţă firească de reacţie a fiinţei noastre faţă de necunoscut şi potenţial pericol.
Unii autori o şi numesc vigilenţa automată(automatic vigilance, apud Baron et al., 1998). Iar S.
Moscovici (1997), făcând o analiză a condiţiei cognitiv-spirituale a omului modern obişnuit,
bulversat din tiparele tradiţiei de popularizarea descoperirilor, conceptelor şi teoriilor ştiinţifice,
afirmă că : „…scopul tuturor reprezentărilor este de a face ceva nefamiliar sau chiar nefamiliaritatea
însăşi – familiar ” (p. 34).
S-a sugerat până acum că oamenii au tendinţa de a folosi în mod spontan şi aproape automat
schemele, categoriile şi stereotipurile lor de gândire, iar când se confruntă cu nefamiliarul îi acordă
o atenţie şi procesare sporită. În dinamica concretă a raportării la realitatea socioumană şi a
interacţiunii prin comunicarea de informaţii, actorul social dă dovadă de apreciabilă flexibilitate.
Cercetări sistematice au arătat, de pildă, că folosirea schemelor prealabile sau analiza atentă a
datelor reale în legătură cu o situaţie, persoană, eveniment, depinde în chip esenţial de scopul în
care va fi utilizată aprecierea rezultată în final: dacă, de exemplu, într-o discuţie obişnuită mi se cere
pur şi simplu părerea despre o persoană, cu mai mare uşurinţă mă voi folosi de anumite semne
(înfăţişare fizică, îmbrăcăminte etc.), plasându-l într-o categorie sau alta („onest”, „înfumurat” etc.),
decât atunci când ştiu că respectiva persoană va deveni sau nu – şi în funcţie de caracterizarea mea
– coleg de birou. De asemenea, când ştiu că trebuie să îmi argumentez în faţa altora deciziile luate,
voi scruta cu minuţiozitate trăsăturile obiectelor la care s-a referit decizia, mergând dincolo de
posibilele reprezentări prealabile despre ele. În genere, dacă oamenii anticipează că e nevoie de o
înaltă acurateţe, ei vor acorda o mult mai mare atenţie datelor în sine decât utilizării unor scheme
mentale. Un factor ce acţionează în sens contrar (Taylor et al., 1994) este presiunea timpului, care
conduce, firesc, la punerea în lucru a instrumentelor cognitive ce ne stau la dispoziţie, adică
scheme, categorii, prototipuri, stereotipuri.
39
Cercetări mai noi (Baron et al., 1998) confirmă ideea mai veche că, dincolo, de circumstanţele
particulare, operează două moduri fundamentale de procesare a informaţiei: cel raţional şi cel
intuitiv. Primul analizează deliberat, cu rigoare şi urmează regulile de bază ale logicii; al doilea este
mai spontan, automat, de-o manieră holistică şi are ca suport euristici simple, dezvoltate prin
experienţa concretă. Modelul raţional îl practicăm la şcoală şi în alte situaţii de rezolvare de
probleme, cel intuitiv, în împrejurări obişnuite de viaţă, care sunt, în marea lor majoritate, sociale.
Cu deosebire când suntem în prezenţa altora şi când situaţiile au un coeficient ridicat de emotivitate,
se pare că domină intuitivul.
Efectul a fost pus în evidenţă de mai multe experimente, printre care şi cel realizat de V. Denes-
Ray şi S. Epstein (1994). Subiecţilor li s-a spus că pot alege între două boluri cu bucăţi de jeleuri şi
dacă extrag una roşie vor primi bani. Într-un bol mai mic se găseau nouă bucăţi de alte culori şi una
roşie (10 %), iar în boluri mai mari se găseau de la 5 % până la 9 % jeleuri roşii, respectiv într-unul
5 roşii şi 95 nonroşii, în altul 6 roşii şi 94 nonroşii ş. a. m. d. Raţional, participanţii ar fi trebuit să
aleagă bolul mic, dar, surprinzător, majoritatea au optat pentru bolurile mai mari, deşi şansele de a
extrage un jeleu roşu erau mai mici. Cum se explică acest lucru ? Autorii sugerează că e în joc
sistemul cognitiv experienţial anterior, prin care au fost imprimate (encoded) informaţii sub formă
de reprezentăti concrete. Cu alte cuvinte, e mai uşor de vizualizat o bucată de jeleu roşu printre 9
bucăţi de altă culoare, decât 10 bucăţi roşii şi 90 altfel. Intuitiv ne apar mai mici şanse când e vorba
doar de o bucată roşia. Raţional ştim că sunt mai mari şanse când procentul e de 10 % (bolul mic),
dar simţim că avem şanse mai mari dacă sunt mai multe bucăţi roşii (bolul mare) şi trecem cu
vederea că proporţional sunt mai puţine.

2.3.2. Mecanisme şi erori atribuţionale

Atribuirea este un tip special de inferenţă în cogniţia socială, prin care încercăm ca, pe baza
observării comportamentelor indivizilor, să deducem ce cauze, motive, intenţii, atitudini şi trăsături
de personalitate i-a determinat să acţioneze într-un fel sau altul. În unele manuale de psihologie
socială atribuirea e inclusă într-un capitol separat de cel al cogniţiei sociale, numit „Percepţia
socială” sau „Cunoaşterea celorlalţi” (vezi Baron şi Byrne, 1991; Baron et al., 1998), ori i se
rezervă unul special, cum se întâmplă la R. Taylor et al. (1994), la W. Doise et al., (1996), la I. Radu
et al., (1994) sau la C. Sthepan şi W. Stephan (1985). Subsumarea ei percepţiei sociale şi cunoaşterii
celuilalt are în vedere faptul că atribuirea se referă la inferenţe plecând de la percepţia unor
persoane concrete, în timp ce cogniţia socială are ca obiect socialul în sens mai larg. Graniţa dintre
„ceilalţi” şi social este însă cu totul mobilă, iar câtă suprapunere de conţinut concret există între
euristicile cogniţiei sociale şi procesul atribuţional este demonstrat şi de faptul că efectul „falsului
consens” şi cel al „falsei unicităţi” e tratat la Baron et al. (1998) în capitolul „Cogniţia socială”, iar
la Taylor et al. (1994) în capitolul „Atribuirea”. Apoi, efectul de primare în timp (primacy) –
stimulul care a fost perceput (văzut, auzit etc.) primul afectează percepţia şi interpretarea
următorilor – este analizat de Taylor et al. în cadrul cogniţiei sociale, iar de Baron et al. în cel al
atribuirii.
Dincolo de posibilele compartimentări (la Augoustinos şi Walker, 1995, atribuirea apare în
cadrul cogniţiei sociale), trebuie subliniată relevanţa fenomenului atribuţional în relaţiile
interpersonale şi intergrupale, a înţelegerii vieţii sociale în general. Fiindcă mecanismele atribuirii
sunt aplicabile în considerabilă măsură nu doar la indivizii luaţi în parte şi la relaţiile dintre ei, ci şi
la grupuri (vezi şi Bourhis et al.., 1997) şi la alte instituţii sociale. În cele ce urmează, notând că
spre deosebire de alte teme actuale, texte cuprinzătoare există în româneşte pe această problematică
(Doise et al., 1996; Matei, 1994; E. Zamfir, 1993), voi expune succint conceptele şi ideile mai im
portante privitoare la mecanismele şi erorile implicate în atribuire, insistând pe dezvoltările mai
recente ale domeniului.

1. Să reiterăm ideea că atribuirile au loc pentru comportamente, situaţii, evenimente ce ies


cumva din tipar. Dacă ştiu că la un examen profesorul nu-i primeşte pe cei ce au lipsit mai mult de
20 %, iar eu am lipsit, nu mă voi întreba de ce am apărut pe lista cu studenţii care nu au voie să se
prezinte la examen. Mă voi întreba în schimb – şi voi face atribuiri – în cazul în care nu văd pe
respectiva listă un coleg despre care ştiu că a absentat la fel de mult ca mine. Ştiind că vinerea soţia
40
soseşte acasă de la slujbă în jurul orei 17 (după ce face cumpărături !), nu voi intra în atribuiri dacă
va sosi la 17.15, dar voi proceda astfel în momentul în care e trecut de 18 şi ea n-a venit încă.
Atribuirile nu intră în joc pentru lucruri evidente şi familiare, ci pentru cele mai puţin aşteptate şi
mai puţin obişnuite.
2. Suntem înclinaţi să facem atribuiri, şi ele au importanţă, din mai multe motive:
 Din tendinţa de a nu lăsa o problemă „în aer”, fără măcar încercarea de a da
răspunsuri, mai ales răspunsuri la întrebarea „de ce ?”;
 În spiritul respectivei curiozităţi epistemice înnăscute, reacţiei spontane în faţa
noului, atribuirea este importantă deoarece prin ea oamenii speră ca în viitor să poată
controla situaţii şi episoade identice ori asemănătoare sau, în tot cazul, să le evite;
 Explicaţiile în legătură cu motivele şi intenţiile acţiunilor celorlalţi faţă de noi
determină stările noastre emoţional-afective. Una este să considerăm că cineva ne-a făcut
rău intenţionat şi altceva să ajungem la concluzia că nu a dorit nicidecum să ni se întâmple
aşa ceva;
 Atribuirile au un serios impact asupra performanţelor de viitor. D. Dwek (1975) a
demonstrat, de exemplu, că învăţându-i pe copii să atribuie succesul efortului pe care îl
depun (cauze interne) aceştia au muncit mult mai intens şi au obţinut rezultate mai bune faţă
de cei care, în alte condiţii egale, nu au beneficiat de un astfel de tratament (apud Taylor et
al., 1994). Este evident apoi că şansele de succes pe care ni le (auto)atribuim vor face să ne
ajutăm mai mult sau mai puţin într-o acţiune şi, de aici, să izbutim sau nu. Conştiinţa
comună exprimă bine acest fenomen prin „depinde câtă încredere în sine are”.
3. Unul dintre mecanismele atribuţionale cel mai bine descrise este cel al inferenţei
corespondenţei (corespondent inference), datorat lui E. Jones şi K. David (1965), care şi-au pus
problema cum folosesc oamenii obişnuiţi informaţiile ce le deţin cu privire la comportamentul
semenilor lor în vederea deducerii stărilor interne (motivaţie şi trăsături de personalitate ce au
determinat asemenea comportamente). Pe urmele lui F. Heider (1958), ei consideră că, în mod
curent şi intuitiv, indivizii adoptă strategii destul de valide, asemănătoare savantului, în culegerea,
prelucrarea şi interpretarea datelor. Imaginea savantului profan, cotidian este prezentă şi la ei,
agentul cognitiv modal (obişnuit) extrăgând cu atenţie informaţii relevate din datele observaţionale,
testând ipoteze şi înlăturând alternative explicative ce nu sunt confirmate de materialul faptic
prelucrat. Pentru a putea realiza corespondenţe pertinente între caracteristicile comportamentale şi
disponibilităţile stabile (interne) ale subiectului, teoria lui E. Jones şi K. David spune că :
a) Trebuie avut în vedere doar actele de comportament liber alese de autorul lor, deoarece e limpede
că lucrurile săvârşite forţat (de către oameni) nu putem conchide atitudini şi trăsături interne de
lungă durată. (Desigur, când ceea ce am săvârşit are grave consecinţe pentru alţii, rămâne întrebarea
ce s-ar fi întâmplat şi ce preţ am fi plătit, dacă nu ne-am fi supus ordinilor şi presiunilor situaţiilor.
Aceasta ne trimite cu gândul la euristica simulării prin contrafactualitate.)
b) Când realizează atribuiri de corespondenţă, oamenii îşi îndreaptă prioritar atenţia înspre conduite
ce au distinctivitate, adică acelea care sunt cauzate de un factor specific, şi nu de mai mulţi posibili.
E. Jones şi K. David numesc acest raţionament al efectelor noncomune ( a nu se identifica neapărat
cu neobişnuite). Dacă un comportament poate fi interpretat ca având multiple cauze comune, el este
irelevant în a-i asocia o anume disponibilitate internă. Ce vei putea spune, de pildă, despre un coleg
care tocmai s-a angajat într-o slujbă bine plătită, plăcută (pe măsura pregătirii lui), care nu pretinde
un efort prea mare, într-un cuvânt, confortabilă ? Nu prea multe. Când în schimb, ai afla despre
acelaşi coleg că a acceptat o muncă stresantă, obositoare, mult sub calificarea lui doar pentru că e
bine plătită (efect distinctiv) te vei întreba de ce şi vei căuta motivaţia corespondentă.
c) În strânsă conexiune cu efectul noncomun (al distinctivităţii) este şi cel al dezirabilităţii sociale,
în concepţia lui E. Jones şi K. David, procesul stabilirii de corespondenţă acţiuni – disponibilităţi
interne, pretinzând o atenţie sporită acordată acelor acte care nu sunt înalt dezirabile în grupul sau
cultura respectivă. Comportamentele ce se abat de la normele social convenite şi preţuite
informează mai mult şi mai bine despre trăsăturile indivizilor în comparaţie cu cele total dezirabile,
profesate de majoritatea oamenilor. Nu recurg la atribuiri de corespondenţă dacă ştiu că cineva şi-a
împrumutat fratele cu o sumă mai mare de bani, o voi face însă dacă ştiu că, având posibilitatea, nu
s-a comportat ca atare.

41
d) La cele trei condiţii – alegere liberă, specificitate (distinctivitate) şi dezirabilitate scăzută -, M.
Augoustinos şi J. Walker (1995) susţin că teoria lui E. Jones şi K. David mai figurează una care
potenţează inferenţa de corespondenţă. Şi anume, dacă observatorul, cel ce atribuie, percepe că
acţiunile celuilalt îl afectează sau nu – condiţie desemnată ca relevanţă hedonică. Când atribuitorul
apreciază că acţiunile cuiva au avut impact asupra lui (pozitiv sau negativ) şi mai ales dacă el
consideră că atare consecinţe au fost intenţionat produse – ceea ce numeşte personalism – atunci
tentaţia înspre a găsi un corespondent în atributele personale ale acelui cuiva este mai pronunţată.

4. Extensiunile mai recente ale teoriei inferenţei de corespondenţă merg pe linia aplicării
ideii de resurse cognitive (atenţionale) limitate în procesul atribuirii de trăsături. D. Gilbert şi P.
Malone (1995) arată că respectivul proces implică trei sarcini distincte : 1) categorizarea, includerea
comportamentului într-un tip sau altul, într-o categorie de conduite; 2) caracterizarea acelui
comportament slujindu-ne de atributele categoriei în care a fost plasat; 3) corectarea, dacă e cazul –
şi acest lucru e crucial -, a inferenţelor de categorizare în funcţie de informaţiile referitoare la
caracteristicile situaţiei în care a acţionat individul. Imaginaţi-vă următoarea schemă : Sunteţi în
tramvai şi vedeţi cum o persoană matură, bine îmbrăcată, este surprinsă fără bilet. Fiind mai la
distanţă nu auziţi ce discută cu controlorii, dar observaţi că discuţiile continuă şi la prima staţie,
unde aţi coborât şi dumneavoastră. Dacă nu aveţi alte informaţii, veţi fi tentat să categorizaţi
persoana respectivă ca zgârcită şi fără demnitate. Aflând, în schimb, că s-a întâmplat să nu aibă la ea
portofelul cu banii şi actele, o veţi judeca altfel. În mod normal, susţin D. Gilbert şi P. Malone,
avem suficiente resurse cognitive la dispoziţie ca să îndeplinim toate cele trei operaţii. Există însă
numeroase cazuri în care, fie că suntem presaţi de timp, fie că actele comportamentale par obscure,
nu mai intervine corecţia, rămânând la categorizare şi caracterizare, ceea ce constituie un mare
potenţial de erori.
5. H. Kelly (1972) a împins şi mai departe analogia dintre savant şi omul obişnuit în
căutarea cauzelor comportamentelor umane, susţinând că acesta din urmă aplică şi el, chiar dacă nu
foarte riguros, modelul covariaţiaei, adică încearcă să vadă dacă există asocieri între o anume cauză
şi un anume efect, în condiţii variate. Dacă o cauză dată este întotdeauna asociată cu un anume efect
în diferite situaţii şi dacă efectul nu are loc în absenţa cauzei, atribuim acel efect cauzei respective.
Cauza covariază cu efectul; întotdeauna când ea este prezentă, e prezent şi efectul, şi întotdeauna
când lipseşte, nici efectul nu apare.
Din multitudinea de cauze ce determină conduitele noastre, două tipuri sunt luate îndeobşte
ca relevante în procesul atribuţional: cauzele interne sau dispoziţionale (trăsături de personalitate,
motive, intenţii, atitudini) şi cauzele externe, situaţionale sau circumstaţiale (aspecte ale lumii fizice
sau sociale). În funcţie de mai mulţi factori, vom atribui cauzele comportamentelor observabile ale
semenilor noştri ca ţinând de interior, de exterior sau o combinaţie interior – exterior.
H. Kelly afirmă că, în strădania lor de a identifica cauzele, oamenii recurg la trei dimensiuni
principale: Consistenţa (consistency) înseamnă măsura în care persoana la care ne referim
reacţionează la aceiaşi stimuli sau la unii foarte asemănători (persoane, situaţii, evenimente) la fel în
momente diferite. Este implicată aici, spre deosebire de inferenţa corespondenţială a lui E. Jones şi
K. David, dimensiunea diacronică, stabilitatea comportamentelor de-a lungul timpului;
Distinctivitatea înseamnă măsura în care persoana respectivă reacţionează în aceeaşi manieră la alt
stimul şi în alte împrejurări. Este în joc acum constanţa comportamentală transsituaţională care e
invers proporţională cu mărimea distinctivităţii: cu cât răspunsul la stimuli diferiţi este şi el mai
diferit, cu atât distinctivitatea e mai mare; Consensul este măsura în care şi alţi indivizi reacţionează
în acelaşi fel ca şi persoana avută în vedere, la aceiaşi stimuli. Dacă introducem numai două valori
pentru cele trei dimensiuni – respectiv „ridicat” şi „scăzut” – rezultă 8 constelaţii posibile. H. Kelly
consideră că dintre toate în mod obişnuit oamenii se opresc la următoarele: atribuie cauze interne
când consensul şi distinctivitatea sunt scăzute, iar consistenţa e ridicată; atribuie cauze externe în
condiţiile în care toate cele trei dimensiuni au valoare ridicată; în fine, suntem tentaţi să vedem o
combinaţie de cauze interne şi externe dacă congruenţa şi distinctivitatea sunt ridicate şi consensul e
scăzut. Pentru ilustrare, să ne imaginăm scena de mai jos, care sper că e destul de realistă.
Sunteţi la o adunare studenţească şi vedeţi că un student vociferează la adresa liderului
asociaţiei, este furios, se agită şi porneşte înspre el. Atribuiţi acest comportament firii,
temperamentului respectivei persoane (cauze interne) sau îl puneţi pe seama unor factori externi ?
42
În acord cu teoria lui H. Kelly, aceasta depinde de informaţiile pe care le deţineţi cu privire la cele
trei dimensiuni. Să luăm, mai întâi, următoarele condiţii: 1) nici un alt participant nu se comportă la
fel (consensul scăzut); 2) ştiţi că studentul despre care e vorba s-a manifestat violent şi la alte
adunări, cu acelaşi lider în aceleaşi împrejurări (congruenţa e ridicată); 3) l-aţi văzut pierzându-şi
cumpătul şi în alte ocazii decât participare la adunări – la ore, la cantină, la rând când se dau banii
de bursă (distinctivitatea e scăzută). Foarte probabil că în aceste condiţii veţi atribui cauze interne.
Dacă însă: 1) şi alţi studenţi vociferează şi se agită (consensul ridicat); 2) l-aţi văzut pe studentul
respectiv manifestându-se violent şi altă dată, la adunările precedente, cu acelaşi lider (congruenţa
ridicată); 3) aţi văzut că în alte situaţii (cantină, ore etc.) nu s-a comportat astfel (violent), veţi
considera că ieşirile comportamentale ale studentului se datorează cauzelor externe, caracteristicilor
conduitei liderului (minciună, aroganţă, lipsă de logică).
H. Kelly (1972), făcând explicită o supoziţie a demersului său covariaţional privitor la
atribuirea de cauze, a introdus principiul nesocotirii, al neluării în considerare (discouting), prin
care se afirmă că „…rolul unei cauze date în producerea unui efect dat este de neluat în considerare
dacă alte posibile cauze sunt de asemenea prezente” (apud Taylor et al., 1994, p. 8). Oamenii sunt
destul de vigilenţi în a opera selectiv cu atribuirea de cauze. Dacă într-un magazin vânzătoarea îţi
zâmbeşte şi se uită galeş la tine, nu înseamnă neapărat că te şi place. E foarte probabil că o face
pentru a vinde. Cauza simpatiei faţă de tine poate fi uşor scoasă în afară, nesocotită. Dacă însă ştii
că ea ştie că nu ai de gând să cumperi ceva, lucrurile se schimbă: cu mult mai mare probabilitate
crezi că îi eşti pur şi simplu simpatic.
6. Atribuirea constituie un proces complex în timpul căruia, cu viteză mai mică sau mai
mare, se derulează, se întâlnesc şi se contrapun inferenţe cu privire la cauze interne şi cauze externe,
succese şi insuccese, comparaţii directe sau indirecte dintre „noi” şi „ceilalţi”. Proces nelipsit de
dificultăţi şi erori, dintre care cele mai frecvente sunt:
a) Eroarea fundamentală a atribuirii, numită astfel fiindcă e foarte des întâlnită şi confirmată
printr-o serie de experimente de laborator (vezi, în româneşte, Doise et al., 1997), presupune
că oamenii au tendinţa de a explica comportamentele semenilor lor mai mult prin cauze
interne, dispoziţii personale, omiţând sau neglijând factorii externi, cauzele situaţionale. Îi
percepem pe alţii acţionând într-un anume fel pentru că „sunt genul ală de persoane”, „aşa
sunt ei” şi nu ne gândim că au fost cumva nevoiţi să o facă datorită împrejurărilor. Este şi
argumentul celor ce susţin că oamenii au soarta pe care o merită, că săracii sunt astfel
fiindcă nu s-u străduit destul. De ce în mod obişnuit indivizii cad în greşeala de a vedea la
alţii prioritar cauze dispoziţionale? Explicaţiile oferite se înscriu, în general, în termenii
psihologiei cognitive, în sensul că persoanele şi acţiunile lor ne sunt mai accesibile pe plan
informaţional şi că a prelucra datele ce ţin de situaţie înseamnă angrenarea mai multor
resurse cognitive, mai mult efort şi mai mult timp (Gilbert şi Malone, 1995).
S-ar părea că tendinţa de a atribui acţiunilor altora cauze interne scade o dată cu trecerea
timpului din momentul în care s-a consumat acţiunea. Astfel, J. Burger şi J. Pavelich (1993)
au constatat că la câteva zile după alegeri, aproape două treime dintre cei investigaţi au pus
rezultatele pe seama trăsăturilor şi acţiunilor personale ale alegătorilor, în schimb, după două
săptămâni, aceeaşi proporţie (două treimi) s-a referit la factori situaţionali (apud Baron et
al., 1998). Nu este exclus ca schimbarea diacronică a atribuirilor legate de acelaşi
comportament de la dispoziţional la situaţional să fie determinată tot de resursele cognitive
şi timpul avut la dispoziţie: o durată mai lungă de reflexie a făcut posibilă o cântărire mai
atentă a lucrurilor.
b) Efectul actor – observator se găseşte în prelungirea erorii fundamentale, numai că aici se
adaugă comparaţia între judecarea propriilor acţiuni şi judecarea acţiunilor altora. Mai
precis, în calitate de actor, când noi săvârşim o anume acţiune, tindem să-i atribuim în mai
mare proporţie cauze externe decât atunci când, în calitate de observatori, apreciem cauzele
aceleiaşi acţiuni la alţii. Dacă e vorba de ceilalţi, punem pe prim-plan cauze dispoziţionale.
După cum consemnează Baron et al. (1998), studii mai recente (Malle şi Knobe, 1997) arată
că diferenţa actor – observator depinde şi de tipul de comportamente vizate. Ca actori,
oamenii sunt mult mai interesaţi să explice comportamentele neintenţionate şi neobservabile
public, cele intenţionate şi publice apărându-le evident de propria persoană. Dimpotrivă, ca

43
observatori, preocuparea este faţă de acele comportamente ale altora care sunt intenţionate şi
publice, cele private fiindu-le, de altfel, puţin sau deloc accesibile.
Deosebirea dintre poziţia de actor şi aceea de observator în actul atribuţional, respectiv
dintre autoatribuiri şi heteroatribuiri, s-ar explica, în principal, prin faptul că atunci când e
vorba de comportamentele noastre avem la îndemână mult mai multe date ale contextului în
care acţionăm, în comparaţie cu situaţiile acţionale ale altora. De aici, oarecum involuntar, în
autoatribuiri prevalează factorii situaţionali, în vreme ce în heteroatribuiri ne centrăm pe
ceea ce e mai facil deductibil – persoanele şi caracteristicile lor.
c) Atribuirea faţă de propria persoană şi de alţii, faţă de cauze interne şi externe depinde
fundamental dacă ne referim la succese sau insuccese, la realizări sau eşecuri. Există o
tendinţă clară ca succesele noastre să le atribuim cauze interne (inteligenţă, hărnicie,
perseverenţă etc.), iar eşecurilor, cauze exterioare, independente de noi. Acest efect eroare se
numeşte egocentric (self-serving bias) şi este uşor de observat în experienţa de zi cu zi. Mai
mult, el este însoţit aproape automat de gândul că atunci când ceilalţi au insuccese, acestea
se datorează caracteristicilor lor personale, iar dacă au realizări, mai mult au contat
împrejurările. Expresia uzuală din America de Nord: I’m good, you’re lucky (Eu sunt bun –
valoros-, tu eşti norocos) exprimă condensat egocentrismul în atribuiri. (Problema ce se
ridică aici şi asupra căreia voi reveni în finalul capitolului este în ce măsură acest mecanism
este universal uman sau e specific doar unei societăţi, celor individualiste.) Explicaţiile
curente date distorsiunii egocentrice sunt de natură cognitivistă – la succese ne aşteptăm şi
deci preluăm informaţia ce priveşte intenţiile şi dispoziţiile noastre, ceea ce nu se întâmplă
pentru eşecuri -, dar, mai ales, motivaţională : nevoia de conservare şi creştere a respectului
de sine şi a dorinţei de a apărea într-o lumină favorabilă altora.
În cadrul unei cercetări mai extinse referitoare la reprezentările şi structurile axiologice ale
tinerilor (Iluţ, 1995), în anii ’80 am adresat unui lot de 70 de studenţi următoarea întrebare: „În viaţă
unii tineri reuşesc mai bine, alţii mai puţin bine. Care credeţi că sunt cauzele reuşitei şi care ale
nereuşitei (insuccesului) ?”. Efectuându-se o analiză de conţinut şi grupând cauzele în
dispoziţionale (sârguinţă, perseverenţă, inteligenţă, seriozitate etc.) şi circumstanţiale (noroc,
statutul social al părinţilor etc.), a rezultat distribuţia din tabelul 1. (Întrebarea fiind deschisă,
subiecţii au formulat în cuvinte proprii părerea lor. De aceea, nici numărul de cauze de un tip sau
altul nu este acelaşi. Am contat tocmai pe mecanismul preeminenţei mentale, pe motivaţiile care,
nespecificate de cercetător, apar pe prim-planul conştiinţei. Vezi în secţiunea 2.2.1. efectul de
priming).

Tabelul 1
Relaţia dintre cauză şi reuşită în heteroatribuiri

Cauze dispoziţionale Cauze Total


circumstanţiale
Reuşita în viaţă 250 25 275
Nereuşita în viaţă 245 28 273
total 495 53 548

Fără a fi nevoie de calcularea lui χ 2 se vede cu ochiul liber o diferenţă netă semnificativă între
cauzele dispoziţionale şi cele circumstanţiale şi lipsa, practic, de diferenţă dintre „reuşită” şi
nereuşită” în ceea ce priveşte departajarea pe genuri de cauze. Rezultatele noastre (vezi şi tabelul 1)
confirmă ideea discutată deja, anume aceea a erorii fundamentale şi divergenţei perspectivale dintre
actor şi observatorul extern în procesul atribuţional: cel din exterior (observatorul) explică
comportamentul semenilor lui predominant prin trăsături de personalitate, spre diferenţă de
subiecţii-actori care asociază acest comportament cu variabilele exogene (circumstanţiale). Şi un
studiu al lui Nisbett şi colaboratorii săi (apud Harvey şi Smith, 1977) arată că, atunci când studenţii
au fost puşi să motiveze alegerile prieteniilor făcute de prietenii lor cei mai buni, ei au invocat
caracteristicile acestora (ale prietenilor lor buni), iar când li s-a cerut să explice alegerea propriilor
lor prietenii, au recurs la trăsăturile celor pe care i-au ales ca prieteni. Perspectivele divergente în

44
atribuirea aceluiaşi comportament s-ar datora, după cum s-a văzut, şi discrepanţei cognitive subiect-
actor şi observator. Primul are mult mai multe date în legătură cu varianţa actelor sale de conduită
determinate de situaţii diferite pe termen mai lung; el face deci şi comparaţii „retro”, pe când cel de-
al doilea îşi focalizează atenţia în heteroatribuire pe dispoziţii stabile de personalitate. Să observăm
că eroare fundamentală şi divergenţa observator – actor nu sunt, în ultimă analiză, concurente
tendinţei de a plasa selectiv cauzele în interior sau exterior în funcţie de succes sau insucces.
Efectele propuse de cele două teorii se pot combina.
Revenind la ancheta noastră, când studenţii s-au referit la alţii, ei au atribuit într-adevăr
semnificativ mai ridicat cauzele în interior, indiferent de succes sau insucces. Rugându-i însă să se
gândească la câteva reuşite majore (succese) şi nereuşite (insuccese) din propria lor viaţă şi să
exprime cauzele, configuraţia răspunsurilor a fost alta:

Tabelul 2
Relaţia dintre cauze şi reuşită în autoatribuiri

Cauze dispoziţionale Cauze circumstanţiale Total


Reuşită 137 81 218
Nereuşită 73 64 137
Total 210 145 355

Valoarea lui χ2 (=0.10, p<.10) ne indică o asociere pozitivă între localizarea în interior şi reuşită
când e vorba de propria persoană, ceea ce nu s-a întâmplat în heteroatribuire (vezi tabelul 1).
Comparaţia dintre tabelul 1 şi tabelul 2 ne indică clar prezenţa efectului egocentric şi al celui de
divergenţă perspectivală observator – actor. Rămâne de explicat de ce, aşa cum rezultatele arată,
chiar în procesul atribuirilor, cauzele dispoziţionale sunt estimate cu o pondere semnificativ mai
ridicată, deopotrivă pentru reuşită, cât şi pentru nereuşită. O primă interpretare ar fi pe baza
anumitor variabile de personalitate ce intervin în procesele atribuţionale. O asemenea variabilă este
locul perceput de indivizi ca fiind responsabil pentru comportamentul lor (locus of control). Printr-o
scară a locului de control, Rotter (1966) a găsit că oamenii diferă între ei şi după locul pe care îl
desemnează ca având „control” asupra situaţiilor, în sensul că unii plasează acest loc în interiorul
personalităţii lor, alţii în factori exteriori (indiferent dacă este vorba de succes sau nu). Distincţia nu
se confundă desigur cu aceea dintre introvertit şi extravertit. Putem presupune că, dată fiind
configuraţia spirituală de ansamblu a vârstei lor, tinerii tind şi sub unghiul „locului de control” să fie
pronunţat mai orientaţi înspre interior.
Influenţează extrem de mult, de asemenea, şi instrucţia dată, formularea întrebării. În cazul nostru,
prin conţinutul întrebării date, subiecţii au întreprins o analiză globală (şi poate mai de suprafaţă) a
realizărilor de până acum. Nu este exclus ca ei să fi selectat spontan tocmai acele succese care să le
confirme pozitivitatea eului (să observăm că există un decalaj pronunţat şi între numărul total de
cauze declarate la „reuşite” şi la „nereuşite”, în favoarea primelor). Faptul că subiecţii au avut de
evaluat retrospectiv şi global stimuli diferenţiaţi a antrenat şi fenomene de proiecţie a propriilor lor
scheme şi constructe mentale. Ne gândim aici la următorul mecanism: în aceeaşi cercetare diferite
probe aplicate (inclusiv testul grilei de repertoriu) atestă predominanţa în câmpul conştiinţei
tinerilor (în speţă la studenţi) a constructelor şi valorilor intelectuale („inteligent”, „cult” etc.). Or,
acestea ţin de interiorul persoanei. Prin urmare, atunci când studenţii s-au referit la explicaţia
succeselor sau insucceselor, ei şi-au centrat spontan, în acord şi cu principiul disponibilităţii (vezi
secţiunea 2.2.1), substanţial mai accentuat atenţia pe condiţionările endogene.

2.3.2. Afectivitate, cogniţie, comportament

Este un truism afirmaţia că motivaţia, cunoaşterea şi actele noastre de comportament efectiv (nu
doar verbal) sunt într-o strânsă legătură. E un adevăr banal, dar unul foarte important, iar depăşirea
lui ca generalitate abstractă ne conduce la propoziţii cu un grad mai avansat de eficienţă
gnoseologică şi practică. E de notat, mai întâi, că există un suport motivaţional al cunoaşterii în
însuşi „instinctul orientării” sau al „curiozităţii epistemice”, un vector motivaţional dat genetic,

45
care, servind până la urmă tot adaptării, are totuşi o autonomie funcţională. Este clar însă, în al
doilea rând, că, în afara acestui motiv de autosusţinere, cogniţia îşi are mobilul în afectele şi
interesele noastre punctuale. Vrem să cunoaştem şi să cunoaştem cât mai bine, pentru a putea
acţiona cât mai eficient. Chiar dacă aplicarea oarecum automată a unor scheme şi euristici obturează
parametrii reali ai persoanelor şi situaţiilor, în fond, respectiva aplicare, principiul „drumului celui
mai scurt”, al „avarismului” în cunoaşterea obişnuită, serveşte tot unui interes foarte pragmatic: a ne
descurca în împrejurări date cognitive (şi de timp) pe care le avem la dispoziţie. Mai mult, s-a văzut
şi în analizele anterioare când estimarea corectă a persoanelor, comportamentelor şi situaţiilor apare
actorului social ca foarte importantă şi dacă presiunea timpului nu e mare, el va scurta cu mult mai
mare atenţie datele problemei, depăşindu-şi schemele uzuale de gândire. Să remarcăm, în al treilea
rând, că universul motivaţional cuprinde, pe lângă trebuinţe şi scopuri pragmatice clar formulate şi
pe lângă opţiuni axiologice cu bătaie lungă în economia vieţii (valorile), bine cristalizate şi
încrustate în psihicul nostru – care colorează trebuinţele şi scopurile, dar care au şi o valoare
motivaţională de sine stătătoare -, şi un teritoriu mai puţin controlat de conştiinţă, cel al emoţiilor şi
afectivităţii.
Cu menţiunea că emoţiile, reprezentând o combinaţie de răspunsuri fiziologice, stări
subiective cognitive şi manifestări gestuale (în special expresii faciale), sunt văzute ca mai prompte
şi intense decât stările afective propriu-zise (sentimente, atitudini etc.) şi recunoscând, în acelaşi
timp, labilitatea graniţei emotiv – afectiv, să folosim cei doi termeni ca echivalenţi sau, eventual, să
includem emoţiile în afectiv. La acest nivel de aproximare, tratarea globală (emoţii şi afecte) a
conexiunii cu cogniţia şi comportamentul se justifică. Reinvocând observaţia că – aşa cum veţi
putea constata şi în cele ce urmează – câmpul conştiinţei cotidiene cuprinde, fie şi la modul mai
vag, multe rezultate şi concluzii ştiinţifice cu privire la relaţia afectivitate – cunoaştere, să punctăm
în continuare idei mai semnificative şi recente pe această linie:
 Continuă şi astăzi vechea dispută referitoare la sensul raportului cauzal: emoţiile preced şi
determină cogniţia sau invers ? O poziţie ce îşi găseşte tot mai mulţi aderenţi este
perspectiva neuropsihologică, în acord cu care structura emotivă a creierului (sistemul
limbic, talamusul) a apărut mai devreme decât cea cognitivă şi s-a dezvoltat cu un mecanism
de asigurare a supravieţuirii, care ajută organismul să recunoască stimulii negativi de cei
pozitivi, răul de bune. El a rămas şi în cazul fiinţelor umane, fiind însă mai primitiv decât
sistemul cognitiv (cortexul cerebral, hipotalamusul); emoţiile continuă să funcţioneze ca un
gen de „forţă rapidă”, care permite oamenilor să reacţioneze prompt la stimuli şi împrejurări
ameninţătoare, dar sistemul cognitiv, prin nota lui de conştienţă, moderează impulsivitatea şi
caracterul tranşant al reacţiilor emotive, strunindu-le pe făgaşul acceptabilului şi
raţionalului.
 Dincolo de disputele raportului filogenetic – ontogenetic în funcţionarea relaţiei afectiv –
cognitiv, un lucru apare de netăgăduit: cele două laturi ale psihicului uman acţionează strâns
şi rapid împreună în producerea multor acte de comportament. Şi ceea ce e cu totul
important şi oarecum mai puţin accesibil bunului-simţ este că afectul şi cogniţia nu numai
că se declanşează reciproc, dar se şi determină în calitate de conţinut specific. Cu alte
cuvinte, nu e greu de constatat cum plăcându-ţi de ceva sau de cineva vei căuta să cunoşti
cât mai multe despre respectivul sau că aflarea unei informaţii, unei ştiri relevante îţi poate
produce puternice emoţii. Cercetări sistematice au dovedit că şi felul în care simţim depinde
în mod considerabil de cogniţiile utilizate.
 Larg acceptată de psihologii sociali în acest sens – al rolului cognitivului în definirea
emoţiilor – este teoria celor doi factori ai emoţiei datorată lui S. Schachter (1964). Ea
afirmă că producerea şi intensitatea emoţiilor se datorează (1) factorului fiziologic,
transformărilor biochimice, dar că ceea ce simţim, conţinutul emoţiei, depinde de (2) cauza
pe care o atribuim emoţiei, cauză ce o căutăm în imediata noastră apropiere. Pentru orice
formă de activare a sistemului nervos, de excitabilitate (arousal), simţim nevoia să-i
identificăm sursa, iar ce considerăm drept sursă defineşte şi felul trăirii emoţionale. Fiind în
stare de arousal, dacă în preajma noastră se găseşte o persoană atractivă, suntem înclinaţi să
numim respectiva stare „atracţia” sau chiar „îndrăgostire”; dacă surescitarea (arousal)
survine după un rateu de depăşire în trafic, o vom eticheta ca ciudă şi furie pe conducătorul
auto din faţă.
46
 Teoria lui Schachter nu presupune arbitrarietate în numirea surselor exterioare ale emoţiilor
noastre. Dimpotrivă, identificarea poate fi corectă sau nu, în general oamenii făcând atribuiri
valide. Sunt cazuri însă în care oamenii acordă, eronat, unor stimuli neutri valoarea cauzală
în producerea emoţiilor, fenomen numit falsă atribuire (misatribution). E. Nisbett şi S.
Schachter (1966) au demonstrat experimental acest lucru (apud Taylor et al., 1994).
Subiecţilor li s-au dat să mănânce bucăţi de zahăr. Grupului experimental i s-a spus că va
avea simptome fiziologice cum ar fi tremuratul mâinilor şi palpitaţii, iar grupului de control
că nu vor fi simptome fiziologice. Toţi subiecţii au fost supuşi după aceea unor şocuri
electrice. Conform ipotezei, grupul experimental a pus reacţiile fiziologice (durere) produse
de şoc în mare măsură pe seama efectului bucăţilor de zahăr, în vreme ce grupul de control,
neavând o altă sursă de atribuire, a numit şocurile electrice ca producătoare de durere. Falsa
atribuire de cauză este utilizată în aplicare multor comportamente şi fenomene ale vieţii
cotidiene, de la relaţii de afinitate (îndrăgostirea subită) până la conflicte intergrupale. E.
Nisbett şi S. Schachter au contat şi pe o întrebuinţare pozitivă a inducerii atribuirilor eronate,
în psihoterapie, în sensul că, făcând oamenii să creadă că stările lor anxioase se datorează
unor forţe externe neutre, care, la rândul lor, pot fi mai uşor manipulate şi, eventual,
eliminate din viaţa indivizilor, îi vor aduce pe drumul vindecării. Aşteptările au fost numai
în parte confirmate.
 Studii ulterioare formulării teoriei celor doi factori ai emoţiei au consolidat-o şi nuanţat-o,
arătând că noi avem experienţa subiectivă a emoţiilor şi fiindcă suntem conştienţi şi
înregistrăm reacţiile fiziologice la diferiţi stimuli din jur. Schimbările în expresiile noastre
faciale nu doar reflectă stările emotive, dar uneori le şi modifică. Cunoscută ca ipoteza feed-
back-lui facial (Zajonc et al., 1989, apud Baron et al., 1998), ea afirmă că propriile expresii
faciale, produse de stări interne şi văzute de noi, determină informaţii care, întorcându-se în
creier, influenţează trăirea subiectivă a emoţiilor. Am putea spune că oamenii zâmbesc nu
numai pentru că se simt fericiţi, dar şi că devin şi mai fericiţi constatând că zâmbesc.
 Bunul-simţ ne spune – şi el e solid susţinut de o serie de investiţii riguroase – cât de mult
influenţează dispoziţiile noastre afective gândurile şi judecăţile ce le emitem; când suntem
într-o bună dispoziţie sufletească avem gânduri senine şi extragem involuntar din memorie
experienţe plăcute; dimpotrivă, într-o #pasă neagră”, şi viziunile sunt întunecate, memoria
ne serveşte informaţii negative, răul este pus cu predilecţie în faţă. Acest efect, numit al
congruenţei dispoziţie sufletească – judecată (mood-congruent judgement), şi-a vădit
importanţa în performanţa unor activităţi. Astfel, când intervievaţii au fost bine dispuşi, ei au
primit un scor mai mare în evaluarea pentru ocuparea unor posturi, iar medicii aflaţi într-o
asemenea stare au avut un mai mare succes în diagnosticarea corectă (Baron et al., 1998).
 La întrebarea care sunt mecanismele concrete prin care afectul configurează gândurile şi
judecăţile sociale, J. Forgas (1995) propune modelul infuziei afectului, care asertează
funcţionarea a două mecanisme principale: 1) stările afective atrag şi absorb (priming
affect, vezi şi secţiunea 2.2.1.) informaţii consonante cu ele, selectându-le prin memorie,
atenţie şi asociere. Noile informaţii sunt integrate în atmosfera deja existentă a psihicului
nostru, realizându-se congruenţa dintre dispoziţia sufletească şi judecată. Acest mecanism
răspunde, astfel, prioritar de conţinutul gândurilor noastre, de substanţa lor; 2) afectul
acţionează şi ca o indicaţie euristică, un mod rapid de a face inferenţe cu privire la reacţiile
pe care trebuie să le adoptăm faţă de stimuli specifici din exterior. Mai mult sau mai puţin
deliberat, ne consultăm starea afectivă şi o folosim ca pe reper fundamental în a judeca
obiecte, persoane sau evenimente, chiar dacă între acestea şi dispoziţiile noastre interioare
nu există o legătură logică. Dacă sunt într-o bună dispoziţie, există mari şanse să le apreciez
pozitiv şi invers. E în joc aici principiul minimului efort în cogniţie, cu toate riscurile ce le
presupune.
Că efectul infuzează conţinutul gândurilor noastre a fost pus în evidenţă printr-un experiment de
teren efectuat de J. Forgas (1994, apud Baron et al., 1998). El a cerut unui număr reprezentativ de
subiecţi să completeze un chestionar în legătură cu şase conflicte obişnuite (de exemplu, la ce canal
TV să se uite, ce muzică să asculte) şi şase conflicte mai grave (gelozie, cantitatea de timp petrecută
cu partenerul etc.) pe care le-au avut în relaţiile lor intime, personale. În cazul fiecărui conflict,
participanţii la investigaţie trebuiau să estimeze măsura în care ei sau partenerul lor au fost
47
responsabili pentru respectivul conflict. Subiecţii care au completat chestionarul după ce au vizionat
un film dramatic (trist) s-au autoblamat sub raportul cauzelor conflictului în mai mare măsură decât
cei care au văzut un film vesel şi accentuat diferit faţă de grupul de control (cei care au fost
chestionaţi înainte de a vedea un film de un gen sau altul). Diferenţele dintre cele trei grupuri au
fost foarte mici în cazul conflictelor obişnuite şi net semnificative cu privire la conflictele grave,
serioase, ceea ce confirmă teoria că stările sufleteşti îşi spun cuvântul mai ales când e vorba de
substanţa, conţinutul gândurilor importante.
Pe tot parcursul acestui subcapitol şi în special în ultima lui secţiune s-au făcut trimiteri,
implicite sau exprese, la relaţia dintre cogniţie, afectivitate şi conduite. Să încheiem cu o imagine
sintetică, reprezentată grafic, văzând interrelaţiile dintre cele trei entităţi atât în plan intrapersonal,
cât şi cel interpersonal, vizat prin excelenţă de psihologia socială. Modelul avansat de N. Epstein et
al. (1988) se refră punctual la viaţa de cuplu familial, dar cititorul îşi poate da seam cu relativă
uşurinţă că el este aplicabil la conjuncţiile diadice în general.

Soţul A Soţul B
Emoţii < ------ > Procese < ------ > cognitive
comportament
↑ ↓ ↑ ↓
procese cognitive emoţii comportament

Fig. 3 : Modelul mediaţiei cognitive în relaţia diadică maritală


(după N. Epstein et al., 1988)

Din schemă se vede cum la nivel interpersonal răspunsurile comportamentale şi emoţionale ale
fiecărui partener rezultă în mod simultan din evaluările cognitive pe care aceştia le au cu privire
la răspunsurile celuilalt şi servesc mai departe ca stimuli ce vor fi evaluaţi de cei doi. La nivel
intrapersonal, emoţiile, comportamentul şi procesele cognitive interacţionează, rolul
fundamental (cu săgeată plină) revenind celor cognitive.

Texte complementare obligatorii :

1) Doise, W. et al., 1997, Psihologie socială experimentală, Iaşi, Polirom (cap. despre
Conformarea socială)
2) Iluţ, P. , 2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Iaşi, Polirom (cap. 3, 5, 6)
3) Iluţ, P. , 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Iaşi, Polirom (cap. 1, 2, 3, 4, 6.1.)
4) Radu, I. , 1999, Psihologie socială, Cluj-Napoca, EXE (cap. 11)
48
Bibliografie selectivă

Augoustinos, M. ; Walker, J. , 1995, Social Cognition, Sage Publications, Londra.

Baron, R. ; Byrne, D. ; Johnson, B. , 1998, Exploring Social Psychology, Allyn and Bacon, Boston.

Chelcea, S. , 1997, Vadecum în psihosociologie, Ed. INI, Bucureşti.

Doise, W. ; Deschamps, J. ; Mugny, G. , 1997, Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi.

Fiske, S. ; Taylor, S., 1991, Social Cognition, McGraw-Hill, New York.

Iluţ, P. , 1995, Structurile axiologice din perspectivă psihosocială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

Merton, R. , 1957, „The Self-Fulfilling Prophecy”, în Social Structure and Social Theory, Free
Press, New York.

Miclea, M. , 1993, „Metaanaliza”, în Metodologia psihologică şi analiza datelor (coord. I. Radu),


Ed. Sincron, Cluj-Napoca.

Miligram, S. , 1974, Obedience to Authority, Harper, New York.

Moscovici, S. , 1997, „Fenomenul reprezentărilor sociale”, în Reprezentările sociale (coord. A.


Neculau), Ed. Polirom, Iaşi.

Radu, I. , 1994, „Obiectul psihologiei sociale”, în Psihologie socială (coord. I. Radu) Ed. EXE,
Cluj-Napoca.

Rotariu, T. ; Iluţ, P. , 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi.

Sandu, D. , 1996, Valori şi tipuri sociale în România, Ed. Staff, Bucureşti.

Stephan, C. ; Stephan, W. , 1985, Two Social Psychologies, The Dorsey Press, Homewood.

Taylor, S. , Peplau, L. ; Sears, D. , 1994, Social Psychology, Pretince Hall Inc., New York.

Zamfir, E. , 1993, „Atribuirea”, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Ed.


Babel, Bucureşti.

49
50