concluzii

IMPARTIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A ROMANIEI

Judetele contemporane ale Romaniei, cu intemeierea statelor romanesti au avut

o continuitate neintrerupta de-a lungul secolelor, cunoscand insa modificari ca
numar, limite, nume si functii indeplinite.
Dimensionarea spatiala a judetelor a fost facuta in functie de posibilitatile
oferite de reteaua cailor de comunicatii pentru facilitarea legaturilor cu centrele
judetene, orasele sau centrele rurale polarizatoare, de conditiile oferite pentru
reorganizarea activitatilor culturale si sociale. S-a urmarit in acelasi timp
crearea unor conditii optime in ceea e priveste convietuirea si activitatea
diferitelor nationalitati pe teritoriul unor judete ale tarii.

In organizarea teritoriului Romaniei s-a folosit experienta trecutului si s-a tinut cont de
cerintele actuale si de perspectiva ale dezvoltarii tarii. In anul 2004 teritoriul Romaniei
cuprindea 41 judete, municipiul Bucuresti, 313 orase, 2618 comune cu 13090 sate. Teritoriul
Romaniei cuprinde urmatoarele unitati administrativ-teritoriale: judetul, orasul si comuna.

Judetul este alcatuit din orase si comune – unitati de baza ale organizarii administrativ-
teritoriale a tarii – in functie de conditiile geografice, economice si social-politice, etnice si de
legaturile culturale si traditionale ale populatiei.

Orasul este centrul de populatie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural si
edilitar-gospodaresc. Orasele care au un numar mai mare de locuitori, o insemnatate deosebita
in viata economica, social-politica si cultural-stiintifica a tarii sau care au conditii de
dezvoltare in aceste directii sunt organizate ca municipii. Orasele in care isi au sediul organele
de conducere ale judetului sunt orase-resedinta.

Comuna este unitatea administrativ-teritoriala care cuprinde populatie rurala unita prin
comunitate de interese si traditii, fiind alcatuita din unul sau mai multe sate, in functie de
conditiile economice, social-culturale, geografice si demografice. Perin organizarea comunei
se asigura dezvoltarea economica, social-culturala si gospodareasca a localitatilor rurale. Satul
in care isi au sediul organele de conducere ale comunei sunt sate-resedinta.

In organizarea teritoriului Romaniei se tine cont de analiza factorilor naturali, economici,

demografici si tehnici, a interconditionarii acestora pe ansamblul teritoriului tarii si pentru
fiecare zona in parte.

a) Criteriul complexitatii a dat posibilitatea ca in organizarea judetelor municipiilor, oraselor

si comunelor sa se tina seama de conditiile economice, social-politice si geografice concrete,
inclusiv aspecte privind componenta nationala a populatiei, legaturile cultural-traditionale,
perspectivele pe care le au diferitekle zone si localitati, potrivit dezvoltarii tarii in ansamblu.
In cadrul abordarii complexe, un rol desebit l-a avut criteriul omogenitatii naturale si social
economice. Cuprinzand un teritoriu mai mic decat al fostelor regiuni, judetele actuale au un
cadru variat, cu elemente ce se asociaza si se complementeaza favorabil. Ele dispun de o
gama variata de resurse naturale si de valori turistice care impreuna cu elementele de peisaj si
cu obiectele antropice fac din ele unitati teritoriale complexe, le ofera posibilitati pentru o
dezvoltare economica si social-culturala complexa.

b) Resedintele de judet au fost selectate, de regula, dupa criteriul centralitatii, urmarindu-se ca

acestea sa ocupe pe cat posibil, o pozitie geografica centrala, pentru a inlesni legaturile cu
toate localitatile din cuprinsul judetului. Pentru o mai buna cu toate centrele judetului, cat si
datorita necesitatii dezvoltarii lor mai puternice, resedintele de judet au o pozitie centrala. In
concordanta cu acest criteriu, o serie de orase de marime mijlocie si mai putin dezvoltate sub
raport economico-social, au fost preferate pentru pozitia lor centrala in cadrul teritoriului, ca
resedinte de judet, beneficiind astfel de o dezvoltare corespunzatoare.

c) Criteriul istoric s-a constituit, de asemenea, printre criteriile de baza ale delimitarii
judetelor, mai putin in delimitarea unor judete din spatiul montan. El se regaseste in
delimitarea unor vechi judete si in denumirea lor. In denumirile judetelor s-a tinut astfel
seama atat de traditiile istorice, cat si de semnificatiile contemporane ale unor zone si orase
determinate de dezvoltarea economica si social-culturala.
Adoptarea unor asemenea criterii asigura un acord deplin in organizarea administrativ-
teritoriala si schimbarile calitative intervenite in dezvoltarea social-economica a tarii, asigura
conditiile pentru ridicarea rolului si sporirea atributiilor oraselor si satelor. S-au creat
conditiile obiective pentru amenajarea teritoriului si localitatilor, pentru transformarea tuturor
oraselor si comunelor in puternice centre economice, sociale si culturale. Pe de alta parte, s-au
redus considerabil verigile intermediare, realizandu-se apropierea conducerii centrale de
unitatile de baza.

Marimea teritoriala si demografica constituie una dintre primele caracteristici ale unitatilor
administrativ-teritoriale. Cateva dintre judete au suprafete mici, cuprinse intre 3000 si
3999kmp (Salaj, Covasna, Giurgiu si Ilfov, acre are si cea mai mica suprafata: 1583 kmp).
Judetele cu suprafete mari (peste 7000 kmp) su nt cele cu profil naqtural de campie: Timis,
Dolj, Bihor, Arad; cu profil natural montan specific (Caras-Severin, Hunedoara, Suceava) sau
podis si delta (Constanta, Tulcea).

Sub aspectul numarului populatiei, se remarca judetul Covasna, cu cel mai mic numar de
locuitori (231872). Alte jucete cu numar mic al populatiei sunt Bistrita-Nasaud, Braila, Caras-
Severin, Calarasi, Giurgiu, Harghita, Ilfov, Mehedinti, Vrancea, Satu-Mare, Ialomita, Gorj, cu
populatia cuprinsa intre 300000 – 399999 locuitori.

Judetele cu populatie numeroasa (700000 – 799000 locuitori) sunt: Bacau, Cluj, Constanta,
Dolj, Timis, Suceava). Cele mai mari judete din punct de vedere al marimii demografice sunt
Iasi, Prahova (cea mai numeroasa populatie: 868099 loc.) si municipiul Bucuresti (1.926.334
locuitori la 1 iulie 2002).
Judetele Romaniei se disting de asemenea dupa numarul total al oraselor, al comunelor si
satelor componente.

Industrializarea si urbanizarea gasesc in unitatile administrative de baza elemente importante

in transformar3ea si modernizarea oamenilor, in cresterea necontenita a niveluluti de trai
material si cultural al intregii societati. In prezent sunt create conditii ca un insemnat numar
de localiati sa fie trecute in categoria oraselor, iar numeroase comune sa devina, prin
dezvoltarea lor economica si sociala, centre rurale polarizatoare.

Evolutiile administrative evidentiate de-a lungul vremurilor, atesta caracterul riguros

organizat al spatiului romanesc in toate timpurile. Conditionarile etnice si social-economice
care au stat la baza unitatilor administrativ politice majore si minore atesta fundamentele
incontestabile ale statului unitar national de astazi – Romania.

In conditiile actuale, specifice perioadei de tranzitie la economia de piata, prin regruparea

judetelor cu profiluri complementare de dezvoltare se structureaza noi forme teritoriale,
respectiv regiunile de dezvoltare. S-au organizat, astfel 8 regiuni de dezvoltare, nivel
intermediar intre stat si judet, corespondent sistemului european.

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale la începutul

secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea tendinţei de reducere şi eliminare a
barierelor dintre economiile naţionale, precum şi amplificarea legăturilor dintre aceste
economii. Deşi este unul dintre cei mai utilizaţi termeni în literatura de specialitate, nu se
poate spune că există o definiţie general acceptată. Una dintre cele mai cunoscute este
definiţia Băncii Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a
activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane şi firme din ţări diferite.

2. Scurt istoric:

Rădăcini istorice ale globalizării

Secolul al XX-lea a fost, fără îndoială, perioada cea mai dinamică şi densă în derularea
faptelor istorice, contradictorie şi complexă, fericită, dar şi dramatică prin consecinţele
proceselor şi fenomenelor istorice desfăşurate în plan spiritual, politico-militar, economic şi
social, care au condus la propagarea globalizării. Este “secolul extremelor” în care omenirea a
experimentat cele mai spectaculoase evoluţii, reuşind atât “să comprime timpul” şi “să
scurteze distantele”, cât şi să cunoască cel mai ridicat nivel al dezvoltării economice şi
culturale şi, implicit, al civilizaţiilor. Dar este şi secolul în care sute de milioane de oameni au
fost victimele războaielor, revoluţiilor din domeniul economic, politic, revoluţiilor tehnice şi
ştiinţifice, epurărilor etnice sau religioase, al intolerantelor ideologice sau devastatoarei
sărăcii cronice.
Globalizarea este un concept foarte des utilizat pentru caracterizarea stării actuale a economiei
mondiale, însă diferit înţeles de cei care îl caracterizează ca fenomen. Unii îl percep ca pe o
uniformizare complectă, alţii, dimpotrivă, ca o diversificare de proporţii, bazată pe respectarea
unor principii comune.
Originile globalizării economiei
Deşi prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol şi de mileniu, globalizarea – sau
cel puţin unele dintre dimensiunile sale – nu este lipsită de o lungă istorie. Sub acest din urmă
aspect, globalizarea reprezintă consecinţa aproape naturală al cursului tot mai accelerat
imprimat istoriei, dacă nu de Renaştere, atunci cel puţin de prima revoluţie industrială.
Ceea ce deosebeşte fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese
integraţioniste sunt: – scara (anterior regională, actual mondială); – ritmul schimbărilor (sub
impactul “universalizării” Internetului); – sprijinirea într-o mai mare măsură pe progresul
tehnologic decât înainte, cu impact imediat asupra condiţiilor vieţii cotidiene.
Termenul de globalizare este folosit pentru prima dată de Theodore Levitt, în lucrarea
„Globalization and Markets”. În anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere progresele
tehnologice care au făcut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale şi de asemenea
se referea la extinderea dincolo de graniţele naţionale ale aceloraşi forţe de piaţă care au
operat de secole la toate nivelele activităţii economice umane.

3. Avantaje/Dezavantaje:

Globalizarea este avantajoasă în primul rând pentru cei bogați sau mai precis capitalului lor,
care este investit la modul cel mai eficient cu putință. În ce privește forța de muncă,
globalizarea produce o dislocare masivă pentru toată lumea, de la muncitorul de fabrică din
Germania, până la culegătorul Mexican de tomate. În termeni globali, aș spune că țările
dezvoltate riscă să piardă foarte mult dacă nu-și schimbă atitudinea față de globalizare. Este
de adăugat că cele mai recente pusee ale inflaţiei sunt legate de globalizare, ca și multe
dezastre ecologice. Globalizarea nu poate și nu trebuie oprită, dar trebuie reglementată,
controlată și analizată în mai mare detaliu. Consecințele ei sunt importante și nu e în interesul
nimănui să fie tratate cu superficialitate.

Alte avantaje ale globalizării:

1. Libertatea de a călători liber oriunde, fără vize, fără aprobări speciale.

2. Libertatea de a comunica mobil cu oricine de pe planeta instant şi gratuit (sau cu costuri
foarte mici).

3. Libertatea de a deţine de hărţi GPS pentru orice zonă de pe planetă.

4. Libertatea de a comunica cu oricine folosind o limbă cu caracter internaţional.

5. Existenţa monedei unice.

6. Dreptul legal de a munci oriunde.

4. Globalizarea în România:

România face față unei presiuni competitive incredibile. A pierdut unele dintre cele mai agere
minți și cei mai buni lucrători din cauza globalizării. A devenit ținta capricioaselor piețe
financiare internaționale. România a cedat controlul aproape tuturor industriilor sale strategice
și resurselor. Competitivitatea și pilonii ei, educația și infrastructura, de abia dacă sunt
menționate de clasa politică din România.

Regionalizarea

1. Definiţie:

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade

diferite de integrare.

Pentru a înţelege mişcările care au loc în prezent în plan regional trebuie să facem diferenţa
între regionalism şi regionalizare.

Unii autori folosesc termenul de regionalism în dublu sens: privit ca o mişcare de sus în jos şi
astfel definesc regionalizarea şi termenul regionalism şi privit ca o mişcare de jos în sus ceea
ce consideră că defineşte regionalismul.

●Regionalismul privit ca o mişcare de jos în sus, în care, regiunea este percepută de către
oamenii care o locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintă conştientizarea intereselor comune
şi aspiraţia lor de a participa la gestionarea acestor interese. În acest sens se poate vorbi de o
“conştiinţă regională” care apreciază că statul este prea îndepărtat şi prea mare pentru a
rezolva problemele regionale. Plecându-se de la această accepţiune statul e acuzat că vrea să
impună un model unitar particularităţilor regionale. În acest sens regionalismul corespunde
unei dorinţe profunde a colectivităţilor locale de a fi responsabile de rezolvarea problemelor
care le privesc în mod direct.
● Regionalizarea presupune o abordare de sus în jos şi vizează alte scopuri şi mijloace de
punere în aplicare faţă de cele ale regionalismului. Ca răspuns la mişcarea regionalistă statul
poate să recunoască o identitate regională – regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat
omogen de către stat – şi poate lua măsurile necesare pentru că regiunile să participe la
gestionarea propriilor afaceri.

Punctul de plecare al regionalizării îl constituie dezechilibrele regionale, în fapt

conştientizarea acestora. Această conştientizare este urmată de intervenţia structurilor
guvernamentale naţionale sau a unor entităţi suprastatale care au ca scop descentralizarea sau
deconcentrarea la nivel regional a unor activităţi sau competenţe aflate anterior la nivel
central. Avem de a face, în acest caz, cu acte administrative care sunt expresia unei voinţe
politice centrale în materie de structuri locale/intermediare.

2. Principalele regiuni:

Regionalizarea se poate manifesta atât în plan naţional cât şi internaţional. În plan

internaţional ca exemple doar în Europa ar fi: cooperarea scandinavă, cea dintre statele
Benelux şi mai recent Uniunea Europeană.

3.Evolutia si etapele constituirii Uniunii Europene:

Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe
atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de
cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert
Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a
purtat ulterior şi numele, „Planul Schumann pentru crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a
fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul
preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

Uniunea Europeana a fost infintata oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recenta
organizatie de cooperare europeana care a inceput cu Comunitatea Europeana de Carbune si
Otel din 1951, formata din 6 state(Italia, Franta,R.F. Germania, Belgia, Olanda si
Luxembourg), care a devenit Comunitatea Europeana in 1967. Membrii acestei organizatii au
fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania. In 1991 guvernele celor 12 state membre au
semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit si Tratatul Maastricht). Acesta a
transformat Comunitatea Europeana in Uniunea Europeana. In 1994 Austria, Suedia si
Finlanda au intrat si ele astfel numarul total de membrii a ajuns la 15. Pana in 1995 toate tarile
ex-comuniste au cerut sa fie membre UE. Insa UE era ingrijorata de stabilitatea institutilor
europene in aceste tari si tranzitia lor la economia de piata. Tarile care au aderat la UE in 2004
au fost Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru, Malta.
La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeana: Bulgaria si Romania.
Uniunea Europeană de astăzi, are 27 de state membre și o populație de aproximativ 500 de
milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai puternică și exercită o mai mare
influență decât Comunitatea Economică Europeană de acum 50 de ani, cu 6 state membre și o
populație de mai puțin de 200 de milioane de locuitori. Uniunea Europeană este deschisă
oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru
dobândirea calității de membru.

4.Dezvoltarea regională în România.

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială începând cu deceniul 6

al secolului XX. În 1976 apare Planul Naţional Unic de Stat al cărui obiectiv explicit a fost
diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţele României, prin aceasta înţelegând în
principal nivelul dezvoltării industriale.

Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale, România are următoarele

caracteristici:

1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul respectiv,
oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii economice din
acea zonă;

2. Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu
specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului şi la apariţia unor
probleme sociale acute.

3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul

industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ,
acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel, în toate
judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei,
 precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele,
fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.

4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile zone
urba

Împărțirea administrativ-teritorială a României

Județele contemporane ale României, cu întemeierea statelor românești au avut o continuitate

neîntrerupta de-a lungul secolelor, cunoscând însa modificări ca numar, limite, nume și functii
îndeplinite.
Dimensionarea spațială a județelor a fost facută în funcție de posibilitățile oferite de rețeaua
căilor de comunicații pentru facilitarea legăturilor cu centrele județene, orașele sau centrele
rurale polarizatoare, de condițiile oferite pentru reorganizarea activităților culturale și sociale.
S-a urmarit în acelasi timp crearea unor conditii optime în ceea e privește conviețuirea și
activitatea diferitelor nationalități pe teritoriul unor județe ale țării.

În organizarea teritoriului României s-a folosit experiența trecutului și s-a tinut cont de
cerințele actuale si de perspectivă ale dezvoltării țării. În anul 2004 teritoriul României
cuprindea 41 județe, municipiul București, 313 orase, 2618 comune cu 13090 sate. Teritoriul
României cuprinde următoarele unități administrativ-teritoriale: județul, orașul și comuna.

Județul este alcatuit din orașe și comune – unități de baza ale organizării administrativ-
teritoriale a țării – în funcție de conditiile geografice, economice și social-politice, etnice și de
legăturile culturale și tradiționale ale populației.

Orașul este centrul de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural și
edilitar-gospodăresc. Orașele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită
în viața economică, social-politică și cultural-știintifică a țării sau care au conditii de
dezvoltare în aceste direcții sunt organizate ca municipii. Orașele in care îsi au sediul organele
de conducere ale județului sunt orașe-reședință.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populație rurală unită prin
comunitate de interese și traditii, fiind alcătuita din unul sau mai multe sate, în funcție de
condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice. Prin organizarea comunei se
asigură dezvoltarea economică, social-culturală si gospodarească a localităților rurale. Satul în
care îsi au sediul organele de conducere ale comunei sunt sate-reședință.

În organizarea teritoriului României se ține cont de analiza factorilor naturali, economici,

demografici și tehnici, a intercondiționării acestora pe ansamblul teritoriului țării și pentru
fiecare zonă în parte.

a) Criteriul complexității a dat posibilitatea ca în organizarea județelor municipiilor, orașelor

și comunelor să se țină seama de condițiile economice, social-politice și geografice concrete,
inclusiv aspecte privind componența națională a populației, legăturile cultural-tradiționale,
perspectivele pe care le au diferitele zone și localități, potrivit dezvoltării țării în ansamblu. În
cadrul abordării complexe, un rol desebit l-a avut criteriul omogenității naturale și social
economice. Cuprinzând un teritoriu mai mic decât al fostelor regiuni, județele actuale au un
cadru variat, cu elemente ce se asociază și se complementeaza favorabil. Ele dispun de o
gamă variată de resurse naturale și de valori turistice care împreună cu elementele de peisaj și
cu obiectele antropice fac din ele unități teritoriale complexe, le oferă posibilități pentru o
dezvoltare economică și social-culturală complexă.

b) Reședințele de județ au fost selectate, de regulă, după criteriul centralității, urmărindu-se ca

acestea să ocupe pe cât posibil, o poziție geografică centrală, pentru a înlesni legăturile cu
toate localitățile din cuprinsul județului. Pentru o mai bună cu toate centrele județului, cât și
datorită necesității dezvoltării lor mai puternice, reședințele de județ au o poziție centrală. În
concordanța cu acest criteriu, o serie de orașe de marime mijlocie și mai puțin dezvoltate sub
raport economico-social, au fost preferate pentru poziția lor centrală în cadrul teritoriului, ca
reședințe de județ, beneficiind astfel de o dezvoltare corespunzătoare.

c) Criteriul istoric s-a constituit, de asemenea, printre criteriile de bază ale delimitării
județelor, mai puțin în delimitarea unor județe din spatiul montan. El se regăsește în
delimitarea unor vechi județe și în denumirea lor. În denumirile județelor s-a tinut astfel
seama atât de tradițiile istorice, cât și de semnificațiile contemporane ale unor zone și orașe
determinate de dezvoltarea economică și social-culturală.

Adoptarea unor asemenea criterii asigură un acord deplin în organizarea administrativ-

teritorială și schimbările calitative intervenite în dezvoltarea social-economică a tării, asigură
condițiile pentru ridicarea rolului și sporirea atribuțiilor oraselor și satelor. S-au creat
condițiile obiective pentru amenajarea teritoriului și localităților, pentru transformarea tuturor
orașelor și comunelor în puternice centre economice, sociale și culturale. Pe de altă parte, s-au
redus considerabil verigile intermediare, realizându-se apropierea conducerii centrale de
unitățile de bază.

Marimea teritorială și demografică constituie una dintre primele caracteristici ale unităților
administrativ-teritoriale. Câteva dintre județe au suprafete mici, cuprinse între 3000 și 3999
kmp (Sălaj, Covasna, Giurgiu și Ilfov, care au si cea mai mică suprafață: 1583 kmp). Județele
cu suprafețe mari (peste 7000 kmp) sunt cele cu profil natural de câmpie: Timiș, Dolj, Bihor,
Arad; cu profil natural montan specific (Caras-Severin, Hunedoara, Suceava) sau podiș și
delta (Constanta, Tulcea).

Sub aspectul numărului populației, se remarcă judetul Covasna, cu cel mai mic număr de
locuitori (231872). Alte județe cu număr mic al populației sunt Bistrita-Năsăud, Brăila, Caraș-
Severin, Călărași, Giurgiu, Harghita, Ilfov, Mehedinți, Vrancea, Satu-Mare, Ialomița, Gorj, cu
populația cuprinsă între 300000 – 399999 locuitori.

Județele cu populație numeroasa (700000 – 799000 locuitori) sunt: Bacău, Cluj, Constanța,
Dolj, Timis, Suceava). Cele mai mari județe din punct de vedere al mărimii demografice sunt
Iași, Prahova (cea mai numeroasă populație: 868099 loc.) și municipiul București (1.926.334
locuitori la 1 iulie 2002).
Județele României se disting de asemenea după numărul total al orașelor, al comunelor și
satelor componente.

Industrializarea și urbanizarea găsesc în unitățile administrative de bază elemente importante

în transformarea și modernizarea oamenilor, în creșterea necontenită a nivelului de trai
material și cultural al întregii societăți.

În prezent sunt create condiții ca un însemnat număr de localități să fie trecute în categoria
orașelor, iar numeroase comune să devină, prin dezvoltarea lor economică și socială, centre
rurale polarizatoare.

Evolutiile administrative evidențiate de-a lungul vremurilor, atestă caracterul riguros

organizat al spațiului românesc în toate timpurile. Condiționările etnice și social-economice
care au stat la baza unităților administrativ politice majore și minore atestă fundamentele
incontestabile ale statului unitar național de astazi – România.

În condițiile actuale, specifice perioadei de tranziție la economia de piață, prin regruparea

județelor cu profiluri complementare de dezvoltare se structurează noi forme teritoriale,
respectiv regiunile de dezvoltare. S-au organizat, astfel 8 regiuni de dezvoltare, nivel
intermediar între stat și județ, corespondent sistemului european.