ARTICULAŢIILE

Generalităţi
Artrologia sau syndesmologia este partea anatomiei care are ca obiect
studiul articulaţiilor. Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin
care oasele se unesc între ele.

ARTROGENEZA

Din descrierea mecanismului osteogenezei am reţinut faptul că oasele se

formează printr-un proces de condensare a mezenchimului. Într-o etapă mai
avansată, în viitoarele organe osoase apar centrii de condrificare şi de osificare.
Aceştia sunt separaţi între ei prin plăci de mezenchim, care cunosc
modalităţi de evoluţie diferită şi prin acestea se realizează diferite tipuri de
articulaţii. Astfel, plăcile mezenchimatoase se pot transforma în ţesut fibros şi
acesta poate constitui un mijloc de unire între oase. Articulaţiile de acest gen se
numesc articulaţii fibroase. Alteori ele se pot transforma în cartilaj. În aceste cazuri
se realizează articulaţii cartilaginoase, cu mişcări reduse. În sfârşit există şi o a
treia eventualitate, când plăcile mezenchimatoase se resorb, lăsând în urma lor o
cavitate îngustă, delimitată de o membrană umedă, numită membrana sinovială.
Articulaţiile astfel formate au o mai mare mobilitate şi ne numesc articulaţii
sinoviale.

CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR
Factorul cel mai important ce determină caracteristicile şi structura unei
articulaţii este funcţia ei, adică mişcarea pe care o permite.
Luându-se în consideraţie, în primul rând, acest factor, la care se mai adaugă
formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare, articulaţiile au fost împărţite în
trei grupe:

1
 articulaţii fibroase sau sinartroze,
articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze,
articulaţii sinoviale sau diartroze.

1. ARTICULAŢIILE FIBROASE SAU SINARTOZELE

(Juncturae fibrosae)
Sunt articulaţii în care oasele se află strâns legate, unite între ele prin ţesut
fibros dens (membrane sau ligamente). Aceste articulaţii nu permit mişcări sau
dacă acestea există sunt foarte reduse.
Ca varietăţi de articulaţii fibroase menţionăm:
TIPURI
A. Sindesmoza (sydesmosis).
Este o articulaţie în care suprafeţele articulare sunt unite printr-un
ligament interosos. În general, sindesmozele se disting prin varietatea
elementelor de legătură. Amintim în acest sens: ligamentul stilohioid în formă
de şnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi. Există şi elemente de
legătură elastice cum sunt acelea vertebrale.
B. Suturile (sutura). Sunt articulaţii care se găsesc numai la craniu. Oasele
sunt articulate între ele, dar despărţite printr-un strat subţire de ţesut fibros.
Acesta se continuă în afară cu perisotul de pe suprafaţa craniului, iar
înăuntru cu stratul fibros al durei – mater.
Când suprafeţele osoase se angrenează asemenea unor dinţi de ferăstrău,
sutura poartă numele de „sutura dinţată” (sutura serrata), de exemplu, sutura
frontoparietală, sutura sagitală. Pe lângă acest fel de sutură mai cunoaştem: „sutura
scumoasă” (sutura squamosa) care se mai numeşte şi sutura solzoasă; este aceea la
care suprafeţele osoase sunt tăiate oblic în dauna unei table osoase (de exemplu,
sutura parietotemporală). „Sutura plană” (sutura plana) este acel gen de sutură la
care alăturarea oaselor se face prin margini regulate, uşor rugoase (de exemplu,
sutura internazală, sutura lacrimoetmoidală).

2
 Sinostozele rezultă prin osificarea unei sinfibroze sau sincondroze.
Anchiloza este sinostoza unei articulaţii sinoviale.
C. Gomfoza (gomphosis), este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi
o cavitate alveolară (de exemplu, articulaţiile dintre rădăcinile dinţilor şi
alveole).

ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE. AMFIARTOZE

(Juncturae cartilagineae)
La aceste articulaţii legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj.
Vom deosebi în acest grup de articulaţii două varietăţi:
A. Sincondroze (syncondroses). Acestea sunt articulaţii tranzitorii în care
suprafeţele articulare se prezintă unite printr-un cartilaj hialin (de exemplu,
sincondroza sfenooccipitală sau sincondroza pieselor osoase care compun oxul
coxal).
B. Simfize (symphises). Aici ţesutul de continuitate dintre oase este cel
fibrocartilaginos. El are, de obicei, forma de disc (de exemplu, articulaţiile dintre
corpurile vertebrale sau dintre oasele pubiene).

ARTICULAŢIILE SINOVIALE, DIARTOZE

(Junturae synoviales)
Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul
sinovial.
Acestea sunt articulaţii complexe, la nivelul cărora se produc mişcări
multiple şi variate. În cele ce urmează vom enumera elementele componente ale
unei articulaţii sinoviale, şi anume:
- suprafeţele articulare,

3
- cartilajul articular,
- formaţiunile de asigurare a concordanţei articulare la unele articulaţii (ca:
fibrocartilaje de mărire, discuri, meniscuri)
- mijloace de unire (de exemplu, capsula articulară, ligamentele).
A Suprafeţele articulare. Acestea pot fi: sferice, eliptice, cilindrice şi plane.
Cunoaşterea formelor suprafeţelor articulare este foarte importantă pentru
înţelegerea biomecanicii articulare. În general, aceste suprafeţe, încadrabile
geometric, se pot reduce la două forme principale: plană şi sferoidală.
În articulaţiile plane, mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţele sferoidale
există porţiuni osoase convexe ce corespund unor porţiuni concave. Mişcările, în
acestea din urmă, sunt cu mult mai întinse. Pentru o funcţiune normală este
necesară o adaptare perfectă a suprafeţelor articulare, o concordanţă sau cu se mai
spune în limbaj clinic o „congruenţă” articulară. Lipsa acestei concordanţe
articulare face posibilă producerea de leziuni ulcero – necrotice şi, în final,
instalarea de procese artrozice prin alterarea cartilajului şi a ţesutului osos
subjacent.
C. Cartilajul articular (cartilago articularis), numit şi cartilaj de încrustare
acoperă suprafeţele articulare ale oaselor. Este un cartilaj hialin de culoare albă -
strălucire.
D. Formaţiunile ce asigură concordanţa dintre suprafeţele articulare.
1. CADRUL ARTICULAR – măreşte cavitatea articulară realizând
concordanţa dintre suprafaţă articulară şi cavitatea articulară.
2. FIBROCARTILAJELE INTRAARTICULARE reprezentate de
discuri şi meniscuri. Ele sunt dispuse între suprafeţele articulare.
E. MIJLOACELE de UNIRE
1. Capsula articulară
2. LIGAMENTELE ARTICULARE
1. intracapsulare
2. extracapsulare

4
 ARTICULAŢIILE EXTREMITĂŢILOR

ARTICULAŢIILE CENTURII SCAPULARE ŞI ALE MEMBRELOR

SUPERIOARE
La nivelul extremităţilor superioare se disting următoarele articulaţii:
articulaţiile centurii scapulare,
articulaţia umărului,
articulaţia cotului,
articulaţiile antebraţului,
articulaţia radiocarpiană,
articulaţiile mâinii.

ARTICULAŢIILE CENTURII SCAPULARE

Centura scapulară are două articulaţii: articulaţia sternoclaviculară şi
articulaţia acriomioclaviculară.
1. ARTICULAŢIA STERNOCLAVICULARĂ
Este formată între extremitatea sternală a claviculei, manabriul sternal şi
cartilajul primei coaste.
Suprafeţele articulare ale claviculei şi sternului nu se adaptează perfect, astfel
că se face printr-un disc articular. Este o articulaţie, la care se descriu: capsula
articulară, ligamentele sternoclaviculare, ligamentul interclavicular şi ligamentul
costoclavicular.
Capsula articulară, dispusă în jurul articulaţiei, este întărită prin ligamente.
Ligamentele sternoclaviculare sunt două benzi late şi groase, care se prind cu
capătul superior de claviculă şi cu celălalt capăt de stern. Există un ligament
sternoclavicular anterior, care întăreşte faţa anterioară a capsulei, şi un ligament
sternoclavicular posterior, care întăreşte faţa posterioară a capsulei.

5
 Ligamentul interclavicular se mai numeşte şi ligamentul superior şi uneşte
capetele sternale ale claviculelor (dreaptă şi stângă). Acest ligament întăreşte partea
superioară a capsulei articulare.
Ligamentul costoclavicular sau ligamentul inferior este un ligament scurt, cu
formă rombică, care leagă cartilajul primei coaste de extremitatea sternală a
claviculei.

2. ARTICULAŢIA ACROMIOCLAVICULARĂ
Este articulaţia dintre extremitatea acrombică a claviculei şi acromion. La
această articulaţie capsula articulară este întărită de două ligamente: ligamentul
acromioclavicular, care se găseşte pe partea superioară a capsulei, legând
acromionul cu clavicula, şi ligamentul coracoclavicular, situat pe partea inferioară
a capsulei; fibrele lui leagă clavicula de apofiza coracoidă. Ligamentul
coracoclavicular are două porţiuni: ligamentul trapezoid şi ligamentul conoid.

ARTICULAŢIILE MEMBRELOR SUPERIOARE

1. ARTICULAŢIA UMĂRULUI.
Articulaţia umărului sau scapulohumerală este situată între cavitatea glenoidă a
scapulei şi capul humerusului. Cavitatea articulară a omoplatului este mărită,
datorită prezenţei unui burelet articular în formă de inel. Suprafeţele articulare sunt
fixate de capsula articulară (ligamentul capsular) şi de ligamentul coracohumeral.
Capsula articulară se inseră pe scapulă, pe conturul cavităţii glenoide şi pe
humerus, la nivelul gâtului anatomic.
Capsula articulară este subţire şi permite oaselor articulate mişcări foarte
accentuate şi variate, caracteristice acestei articulaţii. Ea este întărită prin
ligamente auxiliare, dintre care cităm: ligamentul glenohumearl superior, care se
găseşte pe partea anterioară a capsulei, ligamentul glenohumeral inferior, care se
găseşte pe partea posterioară a capsulei, ligamentul glenohumeral mijlociu, aşezat

6
pe partea medială a capsulei; el are formă triunghiulară şi este cel mai gros dintre
toate ligamentele care întăresc capsula acestei articulaţii.
Ligamentul coracohumeral este un ligament lat, care se află în partea
superioară a capsulei. Se inseră cu un capăt pe apofiza coroidă, iar marginile
extremităţii opuse se unesc cu capsula articulară.
O caracteristică a articulaţiei scapulohumerale o formează faptul că tendonul
ramurii lungi a bicepsului străbate articulaţia şi este învelit într-o prelungire a
sinovialei care trece prin şanţul bicipital.
Articulaţia umărului este o articulaţie pluriaxială, enartroză, şi este cea mai
mobilă articulaţie din organism. În ea se fac mişcări de abducţie, adducţie, flexie,
extensie şi circumducţie, adică în toate direcţiile.
2. ARTICULAŢIA COTULUI
Este o articulaţie cu alcătuire complexă, la care participă teri oase: humerusul,
ulna şi radiusul. Între aceste oase se formează două articulaţii care sunt cuprinse în
aceeaşi capsulă articulară: articulaţia humeroulnară şi articulaţia humeroradială.
Trebuie remarcat faptul că în aceeaşi capsulă articulară este cuprinsă şi
articulaţia radioulnară proximală, care aparţine articulaţiilor antebraţului.
2.A. ARTICULAŢIA HUMEROULNARĂ
Această articulaţie se realizează între trohleea humerală şi incizura
semilunară a ulnei; mai participă la formarea articulaţiei foseta oleocraniană şi
foseta coronoidă de pe humeru, olecranul şi apofiza coronoidă a ulnei. Suprafeţele
articulare sunt acoperite cu cartilaj articular.
2.B. ARTICULAŢIA HUMERORADIALĂ
Articulaţia humeroradială se face între condilul humeral şi foseta capului
radial, care sunt şi ele acoperite cu cartilaje articulare. Capsula articulară este mare
şi acoperă ambele articulaţii.
Sinoviala acestei articulaţii formează mai multe funduri de sac.
În această articulaţie se pot face mişcări de flexie şi extensie, care se
efectuează prin mişcări ale ulnei, pe trohleea humerusului, şi ale capului.

7
 3. ARTICULAŢIILE ANTEBRAŢULUI.
Oasele antebraţului (radiusul şi ulna) se articulează între ele prin două
articulaţii: articulaţia radioulnară superioară şi articulaţia radioulnară inferioară şi
prin membrana interos.

3.A. ARTICULAŢIA RADIOULNARĂ SUPERIOARĂ

Articulaţia radioulnară superioară (proximală) se realizează între suprafaţa
articulară medială a capului radial şi un inel articular al ulnei, format din incizura
radială a ulnei şi din ligamentul inelar.
Ligamentul inelar este o lamă fibroasă care se fixează pe marginile
anterioară şi posterioară a incizurii radiale a ulnei şi înconjoară suprafaţa laterală a
capului radial. Ligamentul inelar, împreună cu incizura radială a ulnei formează un
inel osteofibros, care fixează capul radial în incizura radială a ulnei. Marginea
inferioară a incizurii radială a ulnei este legată de gâtul radiusului printr-un
ligament de formă dreptunghiulară, ligamentul pătrat.
Reamintim că articulaţia radioulnară proximală este cuprinsă în capsula
articulară a cotului.

3.B. ARTICULAŢIA RADIOULNARĂ INFERIOARĂ

Este articulaţia care se realizează între extremităţile inferioare ale ulnei şi
radiusului. În această articulaţie intervin: suprafeţele articulare ale capului ulnei şi
cavitatea sigmoidă a rediusului şi un ligament triunghiular, care se numeşte disc
articular. Acesta se găseşte sub extremităţile celor două oase, fiind fixat cu vârful
pe ulnă şi cu baza pe radius. Discul articular menţine cele două oase alăturate.
Capsula articulară, fixată pe marginea suprafeţelor articulare şi pe discul articular,
este întărită de două ligamente radioulnare, unul anterior şi unul posterior.
În articulaţiile radioulnare se fac mişcări de rotaţie a radiusului în jurul
axului longitudinal al antebraţului, care determină mişcările de pronaţie şi
supinaţie ale mâinii.

8
3.C. LEGĂTURA MIJLOCIE A ULNEI ŞI RADIUSULUI
În partea mijlocie şi inferioară, ulna şi radiusului sunt unite printr-o
membrană fibroasă numită membrana interosoasă a antebraţului, care se fixează pe
muchia externă a ulnei şi pe muchia internă a radiusului. Membrana interosoasă
umple partea mijlocie şi inferioară dintre cele două oase şi serveşte ca suprafaţă de
inserţie pentru mulţi muşchi din această regiune.
La partea superioară cele două oase sunt legate printr-o bandeletă fibroasă,
coarda oblică, care se întinde oblic de sus în jos şi dintr-afară înăuntru, de pe ulnă
pe radius.

4. ARTICULAŢIILE MÂINII
La nivelul mâinii se descriu următoarele articulaţii:

4.A. ARTICULAŢIA RADIOCAPIANĂ

Articulaţia radiocarpiană se realizează între extremitatea distală a radiusului
şi trei dintre oasele carpiene din rândul proximal (scafoidul, semilunarul,
piramidalul).
Ulna nu participă la formarea acestei articulaţii, fiind separată de oasele
carpiene prin discul articular.
Articulaţia este înconjurată de o capsulă articulară, fixată pe marginea
suprafeţelor articulare şi pe discul articular şi întărită de patru ligamente:
ligamentul radiocarpian anterior, ligamentul radiocarpian posterior, ligamentul
colateral ulnar şi ligamentul colateral radial.

4.B. ARTICULAŢIILE INTERCARPIENE

Articulaţiile intercarpiene sunt articulaţiile care se realizează între oasele
carpiene, putându-se distinge trei grupe de articulaţii: articulaţii dintre carpienele
rândului I, articulaţii dintre carpienele rândului al II-lea şi articulaţii dintre cele

9
două rânduri de oase carpiene, care mai poartă denumirea de articulaţia
mediocarpiană.
Aceste articulaţii sunt artrodii în care oasele sunt legate prin ligamente
interosoase dorsale şi palmare şi sunt prevăzute cu capsule articulare subţiri.
Mişcările în aceste articulaţii sunt, în general, mişcări reduse de lunecare,
mai accentuate fiind mişcările în articulaţia mediocarpiană.

4.C. ARTICULAŢIILE CARPOMETACARPIENE

Aceste articulaţii se realizează între carpienele rândului distal şi extremitatea
proximală (baza) a oaselor metacarpiene. Ele pot fi grupate în două categorii:
articulaţia corpometacarpiană a degetului mare şi articulaţiile ale degetelor al 2-lea,
al 3-lea, al 4-lea şi al 5-lea.

4.C1. ARTICULAŢIA CARPOMETACARPIANĂ A DEGETULUI MARE

Această articulaţie se realizează între osul trapez şi primul metacarpian. Este
o articulaţie „în şa”, înconjurată de o capsulă articulară destul de groasă, dar foarte
laxă. Articulaţia se caracterizează prin mişcări variate: flexie, extensie, adducţie şi
abducţie.

4.C2. ARTICULAŢIILE CARPOMETACERPIENE ALE CELORLALTE

DEGETE
Capsulele articulare sunt întărite prin ligamente interosoase, ligamente
dorsale şi ligamente palmare. Mişcările în aceste articulaţii sunt reduse în mişcări
de lunecare.

4.D. ARTICULAŢIILE INTERMETACARPIENE

Articulaţiile intermetacarpiene se realizează între extremităţile proximale ale
metacarpienelor al II-lea, al III-lea, al IV-lea şi al V-lea. Aceste extremităţi se
articulează prin faţete articulare şi sunt legate prin ligamente interosoase, palmare
şi dorsale.

10
4.E. ARTICULAŢIILE METACARPOFALANGIENE
Articulaţiile metacarpofalangiene sunt constituite între extremităţile ale
metacarpienelor şi extremităţile proximale ale primelor falange. Fiecare articulaţie
are o capsulă articulară care este întărită printr-un ligament palmar şi două
ligamente colaterale. Aceste ligamente permit mişcări de flexie, extensie, abducţie
şi adducţie; mişcările sunt mai accentuate în articulaţia corespunzătoare degetului
mare.

4.F. ARTICULAŢIILE INTERFALANGIENE

Articulaţiile interfalangiene se realizează între extremităţile falangelor
fiecărui deget. Fiecare din aceste articulaţii are o capsulă articulară care este
întărită prin trei ligamente: un ligament palmar şi două ligamente colaterale. Aceste
articulaţii permit mişcări de flexie şi extensie.

ARTICULAŢIILE CENTURII PELVIENE ŞI ALE MEMBRELOR

INFERIOARE

Extremitatea inferioară cuprinde următoarele articulaţii:

articulaţiile centurii pelviene,
articulaţia coxofemurală,
articulaţia genunchiului, articulaţiile gambei,
articulaţiile piciorului.

ARTICULAŢIILE CENTURII PELVIENE

Centura pelviană, formată din cele două oase coxale, are două articulaţii:
articulaţia sacroiliacă şi simfiza pubiană.

11
 ARTICULAŢIA SACROILIACĂ

Oasele coxale se articulează în partea posterioară cu sacrul, prin articulaţiile

sacroiliace – dreaptă şi stângă.
Fiecare articulaţie sacroiliacă se realizează între suprafaţa articulară a
coxalului şi suprafaţa auriculară, de aceeaşi parte, a sacrului.
Articulaţia este prevăzută cu o capsulă articulară care se fixează pe marginile
celor două suprafeţe auriculare, întărită de trei ligamente sacroiliace:
a) – ligamentul sacroiliac anterior este pe partea anterioară a capsulei şi se
fixează în partea antero- superioară a osului sacral, lateral de cele două orificii
sacrale superioare şi pe faţa anterioară a osului iliac, lateral de marginea suprafeţei
auriculare;
b) – ligamentul sacroiliac posterior se află pe partea posterioară a articulaţiei şi
se fixează pe spina iliacă postero – superioară şi pe cei patru tuberculi care se
găsesc în partea superioară a sacrului, lateral faţă de orificiile sacrale posterioare.
El prezintă o porţiune superioară, cu fibre scurte, şi o porţiune inferioară, cu fibre
lungi;
c) – ligamentul sacroiliac interosos este aşezat tot pe partea posterioară a
articulaţiei, fiind acoperit de ligamentul sacroiliac opsterior. Fibrele lui se fixează
pe tuberozitatea iliacă şi pe tuberozitatea sacrală. Este cel mai puternic dintre
ligamentele sacroiliace.
Articulaţia sacroiliacă este întărită şi prin ligamente care leagă coxalul de
coloana vertebrală:
a) – ligamentul iliolombar este fixat cu un capăt de apofiza transversă a
vertebrei a cincea lombare (L5) şi cu celălalt capăt de creasta iliacă şi tuberozitatea
iliacă;
b) – ligamentul sacrotuberculor, numit încă şi marele ligament sacrosciatic,
care se fixează cu un capăt pe spinele iliace posterioare, pe sacrum şi pe coccige,
iar cu celălalt capăt pe tuberozitatea ischiatică;
c) – ligamentul sacrospinos sau micul ligament sacrosciatic, care se fixează cu

12
un capăt pe sacrum şi coccige, iar cu celălalt pe spina ischiatică.
Articulaţiile sacroiliace sunt amfiartroze şi mişcările la nivelul lor sunt foarte
reduse, limitându-se doar la mişcările pe care le face osul sacral în plan frontal.

SIMFIZA PUBIANĂ
Oasele coxale se articulează între ele prin oasele pubiene, formând o
articulaţie care se numeşte simfiza pubiană.
Simfiza pubiană se realizează între cele două faţete articulare pubiene şi este
o articulaţie cartilaginoasă, în alcătuirea căreia găsim: discul fibrocartilaginos
interpubian şi ligamentele pubiene.
Discul cartilaginos interpubian, cunoscut şi sub denumirea de ligamentul
interosos, este o lamă fibrocartilaginoasă care leagă faţetele articulare ale oaselor
pubiene. De obicei, în mijlocul acestui disc, se găseşte o cavitate orientată antero –
posterior.
Ligamentele pubiene, în număr de două, sunt:
a) – ligamentul pubian superior, aşezat la partea superioară a simfizei, leagă
oasele pubiene, întinzându-se pe partea superioară a celor două oase;
b) – ligamentul pubian inferior sau ligamentul pubian arcuat este aşezat pe
partea inferioară a articulaţiei şi leagă cele două oase pubiene, formând vârful
arcului pubian.

ARTICULAŢIILE MEMBRELOR INFERIOARE

ARTICULAŢIA COXOFEMURALĂ
Articulaţia coxofemurală face legătura între scheletul membrului inferior şi
centura pubiană. Este o articulaţie pluriaxială (enartoză), care se realizează între
cavitatea cotiloidă (acetabulară) a osului coxal şi capul femurului. Cavitatea
cotiloidă este mărită printr-un burelet articular, care, în dreptul incizurii
acetabulare, formează ligamentul transvers al acetabulei. Între acest ligament şi
baza incizurii acetabulare rămâne orificiul ischiopubian, prin care pătrund în

13
articulaţie nervi şi vase cu sânge. Suprafeţele articulare sunt sferice şi acoperite cu
cartilaje articulare.
Articulaţia prezintă o alcătuire caracteristică, având o capsulă articulară şi
ligamente puternice.
Capsula articulară este foarte puternică şi are forma unui manşon, care se
fixează în sus pe marginea cavităţii cotiloide şi marginea externă a bureletului
articular, iar în jos, pe gâtul femurului şi pe creasta intertrohanterică.
Capsula articulară este întărită de următoarele ligamente:
a) – ligamentul iliofemural se află pe partea anterioară a capsulei articulare. El
are formă triunghiulară şi este fixat, prin vârful său, pe extremitatea inferioară a
pinei iliace antero – inferioare, iar cu baza sa, pe linia intertrohanterică, formând
două fascicule de fibre;
b) – ligamentul pubofemural este aşezat tot pe partea anterioară a articulaţiei.
De formă triunghiulară, el se fixează, prin baza sa, pe eminenţa pectinată şi pe
pubis, iar prin vârful său, puţin înaintea trohanterului mic. Fibrele acestui ligament
se alipesc de capsula articulară;
c) – ligamentul ischiofemural este aşezat pe partea posterioară a capsulei
articulare. El se fixează cu o extremitate pe osul ischion, sub acetabulă, iar cu
cealaltă extremitate se fixează la baza trohanterului mare. Fibrele acestui ligament
se alătură capsulei articulare, întărind-o;
d) – ligamentul rotund sau ligamentul capului femurului este un ligament
intraarticular. El se prezintă ca o bandă fibroasă cu formă triunghiulară; vârful este
fixat în gropiţa capului femural, iar baza se fixează pe marginile incizurii
acetabulare şi pe ligamentul transvers al acetabulei. Acest ligament prezintă o mare
varietate de la individ la individ şi în unele cazuri lipseşte. Sinoviala are o parte
care înconjoară ligamentul rotund.
Articulaţia coxofemurală permite mişcări de flexie, extensie, abducţie şi rotaţie.

ARTICULAŢIA GENUNCHIULUI

14
 Articulaţia genunchiului este formată din trei articulaţii: două articulaţii între
femur şi tibie şi o articulaţie între femur şi rotulă.
Suprafeţele articulare dintre femur şi tibie sunt condilii femurului şi
cavităţile glenoide de pe feţele superioare ale condililor tibiei. Cum aceste
suprafeţe articulare nu se potrivesc perfect, între ele se găsesc meniscuri sau
fibrocartilaje care potrivesc suprafeţele articulare între ele; există un menisc intern
şi un menisc extern. Cele două meniscuri au formă semicirculară şi sunt mai groase
pe margini şi mai subţiri spre mijloc.
În articulaţia dintre femur şi rotulă, suprafeţele articulare sunt trohleea
femurală şi suprafeţele articulare ale feţei posterioare ale rotulei.
În alcătuirea articulaţiei genunchiului, mai găsim următoarele elemente:
Capsula articulară are forma unui manşon, care se fixează în sus pe conturul
extremităţilor inferioare a femurului, iar în jos, pe conturul extremităţii superioare
a tibiei. Capsula este întreruptă la partea anterioară, unde se fixează pe marginea
suprafeţelor articulare ale rotulei; de asemenea, în partea posterioară, capsula este
întreruptă şi înlocuit cu ligamente încrucişate.
Membrana sinovială a genunchiului prezintă unele expansiuni care se
numesc burse sinoviale. Dintre acestea, cea mai dezvoltată este aceea situată între
faţa anterioară a femurului şi tendonul cvadricepsului femural, purtând denumirea
de bursa suprapatelară sau fundul de sac subcvadricipital; burse se formează şi pe
părţile laterale ale articulaţiei. În dreptul marginilor – laterală şi medială – ale
rotulei, sinoviala formează două îndoituri neregulate care pătrund în interiorul
articulaţiei şi care se numesc plici sau ligamente alare. Datorită existenţei burselor,
plicilor şi altor formaţiuni, sinoviala genunchiului este foarte mare şi foarte
complicată.
Ligamentul rotulian este un ligament cu formă de lamă, care se fixează în
partea superioară pe vârful rotulei, iar în jos, pe tuberozitatea anterioară a tibiei.
Ligamentul rotulian este puternic şi trebuie considerat ca un tendon al muşchiului
cvadriceps femural, în care este inclusă rotula, ca un os sesamoid.

15
 Ligamentele încrucişate sunt două ligamente puternice, care sunt aşezate în
incizura intercondiliană şi se fixează pe tibie şi pe condilii femurali; prin poziţia
lor, ele formează un X:
A – ligamentul încrucişat anterior se fixează cu extremitatea inferioară pe partea
anterioară a crestei intercondiliene a tibiei, iar cu extremitatea superioară, pe faţa
medială a condilului lateral al femurului;
B – ligamentul încrucişat posterior se fixează cu extremitatea inferioară pe partea
posterioară a crestei intercondiliene a tibiei, iar cu extremitatea superioară, pe faţa
laterală a condilului medial al femurului.
Se ştie că ligamentele încrucişate, prin poziţia lor, completează capsula
articulară în partea posterioară.
Ligamentele colaterale sunt ligamente aşezate pe laturile articulaţiei, întărind
capsula articulară:
A – ligamentul colateral extern sau ligamentul colateral fibular se prezintă ca un
cordon fibros care se fixează cu extremitatea superioară de condilul lateral al
femurului, iar cu extremitatea inferioară, pe capul fibulei, aproape de apofiza
stiloidă;
B – ligamentul colateral intern sau ligamentul colateral tibial se prezintă ca o lamă,
care se fixează cu extremitatea superioară pe condilul medial al femurului, iar cu
extremitatea inferioară, pe condilul medial al tibiei şi pe faţa medială a corpului
tibiei.
În articulaţia genunchiului se pot face mişcări de flexie, extensie şi rotaţie.
Aceste mişcări sunt limitate de poziţia diferitelor ligamente.

ARTICULAŢIILE GAMBEI
La gambă se descriu două articulaţii:
tibiofibulară superioară,
tibiofibulară inferioară.
Diafizele celor două oase sunt unite între ele printr-o membrană interosoasă.

16
 ARTICULAŢIA TIBIOFIBULARĂ SUPERIOARĂ
Este o artrodie care se realizează printr-o faţetă aproape plană, de pe condilul
fibular lateral al tibiei, şi printr-o faţetă asemănătoare, de pe capul fibulei. Această
articulaţie prezintă o capsulă articulară, care se fixează pe marginea celor două
faţete articulare şi este întărită de ligamentul anterior, mai puternic, şi de
ligamentul posterior, mai puţin dezvoltat.
În această articulaţie se execută mişcări reduse de lunecare.

ARTICULAŢIA TIBIOFIBULARĂ INFERIOARĂ

Este tot o artrodie care se face între o faţetă articulară de pe partea laterală a
extremităţii distale a tibiei şi o faţetă articulară de pe partea medialăa extremităţii
distale a peroneului. Suprafeţele articulare sunt menţinute în ocntact prin: capsula
articulară, care este întărită de trei ligamente: ligamentul anterior, mai slab,
ligamentul posterior, mai puternic, şi ligamentul interosos, care leagă cele două
faţete articulare în partea lor superioară, fiind un ligament puternic.
Articulaţia este aproape imobilă.
Legătura dintre cele două oase ale gambei se realizează şi printr-o membrană
interosoasă crurală sau ligamentul interosos al gabei, care se fixează pe marginile
interosoase ale celor două oase, astupând aproape complet spaţiul dintre ele.
Membrana interososoasă crurală fixează diafizele celor două oase şi serveşte ca
inserţie pentru muşchii din această regiune.

ARTICULAŢIILE PICIORULUI

Piciorul reprezintă următoarele articulaţii:

articulaţia gleznei,
articulaţiile intertarsiene,
articulaţiile tarsometatarsiene intermetatarsiene,
articulaţiile metatarsofalangiene,
articulaţiile interfalangiene.

17
 ARTICULAŢIA GLEZNEI
Articulaţia gleznei se face între oasele gambei şi astragal. Extremitatea
distală a tibiei, împreună cu maleolele (medială şi laterală) formează o suprafaţă
articulară cu concavitatea în jos, care se articulează cu trohleea astragalului şi cu
faţetele laterale ale acestuia.
Articulaţia prezintă o capsulă articulară, care se inseră în sus pe conturul
suprafeţei articulare, formată de tibie şi fibulă, iar în jos, pe conturul suprafeţei
articulare a astragalului. Anterior şi posterior, ea este întărită de două ligamente.
A. Ligamentul intern aşezat pe partea medială a articulaţiei, are formă
triunghiulară, fiind fixat, prin vârf, de malelola medială, iar prin bază, pe astragal şi
pe scafoid. Este un ligament foarte puternic.
B. Ligamentul lateral este aşezat pe partea laterală a articulaţiei şi este împărţit
în trei ligamente distincte: ligamentul peroneoastragalian anterior, care merge de la
partea anterioară a maleolei externe, la partea anterioară a feţei laterale a
astragalului, înaintea faţetei articulare; ligamentul peroneoastragalian posterior,
mai puternic decât precedentul, se fixează pe partea posterioară a maleolei externe
şi pe faţa posterioară a astragalului, şi ligamentul peroneocalcanean, care se fixează
pe vârful maleolei laterale şi pe faţa laterală a calcaneului.
În această articulaţie se efectuează mişcări de flexie şi extensie a piciorului
pe gambă, de adducţie şi abducţie, ca şi mişcări de rotaţie a piciorului.

ARTICULAŢIILE INTERTARSIENE
Sunt articulaţiile care se realizează între oasele tarsiene şi care pot fi
împărţite în trei grupe:
articulaţia astragalocalcaneană,
articulaţia mediotarsiană,
articulaţiile oaselor tarsiene din rândul distal.

A. ARTICULAŢIA ASTRAGALOCALCANEANĂ

18
 Este o artrodie, formată din faţa interioară a astragalului şi faţa superioară a
calcaneului. Oasele sunt unite prin trei ligamente: ligamentul interosos, ligamentul
calcaneoastragalian extern şi ligamentul astragalocalcanean posterior. Această
articulaţie permite mişcări de adducţie, abducţie şi rotaţie a piciorului, în legătură
cu articulaţia gleznei.

B. ARTICULAŢIA MEDIOTARSIANĂ
Această articulaţie se realizează între primul şi al doilea rând de oase tarsiene,
formând două articulaţii distincte: articulaţia calcaneoscafoidiană şi articulaţia
calcaneocuboidiană.
Fiecare din aceste articulaţii are două ligamente proprii – dorsal şi plantar – şi
un ligament comun celor două articulaţii, care se fixează cu o extremitate pe faţa
dorsală a calcaneului, iar prin cealaltă extremitate bifurcată, pe feţele dorsale ale
scafoidului şi cuboidului.

C. ARTICULAŢIILE OASELOR TARSIENE DIN RÂNDUL DISTAL

Aceste articulaţii sunt:
cuboidoscafoidiană,
scafoidocuneiformă,
cuboidocuneiformă,
intercuneiformă.
Toate aceste articulaţii sunt artrodii şi în ele oasele sunt legate prin ligamente:
dorsale, plantare şi interosoase.
Cu ajutorul lor se execută mişcări foarte reduse de lunecare, numai atunci când
greutatea corpului se exercită asupra piciorului.

ARTICULAŢIILE INTERMETATARSIENE

19
 Articulaţiile intermetatarsiene se realizează între bazele metatarsienelor al II-
lea, al III-lea, al IV-lea şi al V-lea; este de remarcat că baza primului metarsian nu
se articulează cu celelalte. Bazele metatarsienelor sunt legate între ele prin:
ligamente dorsale, plantare şi interosoase.
Articulaţiile intermetatarsiene sunt artrodii şi mişcările care se fac la nivelul
lor sunt numai mişcări de lunecare.

ARTICULAŢIILE TARSOMETATARSIENE
Articulaţiile tarsometatarsiene se realizează între oasele tarsiene din rândul
distal şi bazele oaselor metatarsiene. Primele trei metatarsiene se articulează cu
oasele cuneiforme, iar ultimele două metatarsiene, cu osul cuboid.
Suprafeţele articulare sunt aproape plane şi articulaţiile aparţin artrodiilor.
Se formează trei capsule articulare: una pentru primul metatarsian, alta
pentru al II-lea şi al III-lea metatarsian şi alta pentru al IV-lea şi al V-lea
metatarsian. Capsulele articulare sunt întărite prin ligamentele dorsale, plantare şi
interosoase.
În articulaţiile tarsometatarsiene se produc numai mişcări de lunecare.

ARTICULAŢIILE METATARSOFALANGIENE
Articulaţiile metatarsofalangiene se fac între extremităţile distale (capetele)
ale oaselor metatarsiene şi extremităţile proximale (bazele) ale falangelor
proximale. Acestea sunt articulaţii condiloide, deoarece capul metatarsianului este
convex, iar baza falangei prezintă o cavitate glenoidă.
Fiecare articulaţie are o capsulă articulară, două ligamente colaterale – unul
extern şi altul intern – şi un ligament plantar.
Toate articulaţiile sunt unite prin ligamentul transvers al metatarsului, care
trece pe faţa lor plantară şi se uneşte cu ligamentele colaterale ale fiecărei
articulaţii.
În aceste articulaţii se pot face mişcări de flexie, extensie, adducţie, abducţie
şi rotaţie, mai reduse decât la mână.

20
 ARTICULAŢIILE INTERFALANGIENE
Articulaţiile interfalangiene se realizează între extremităţile proximale şi
distale ale falangelor. Ele sunt articulaţii trohleare, fiecare având o capsulă
articulară, un ligament plantar şi două ligamente colaterale. În aceste articulaţii,
mişcările principale sunt flexia şi extensia; se pot face şi mişcări de adducţie,
abducţie şi rotaţie.

21