0CURSUL V

FORMAREA Şl ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE

A SOLULUI

4.1. SURSELE ŞI CANTITĂŢILE DE MATERIE ORGANICĂ

Partea organică a solului este alcătuită dintr-un amestec complex de substanţe organice, cu o
structură chimică specifică şi de cele mai diferite provenienţe.
Cantităţile de resturi organice din sol, care sunt supuse în mod permanent proceselor de
descompunere, variază foarte mult în funcţie de cantitatea de materie organică ce se realizează anual în
cadrul ecosistemelor respective (tab. 4.1).
Sursa principală a materiei organice din masa solului o constituie regnul vegetal reprezentat prin
diferite resturi de plante (tulpini, frunze, seminţe, fructe, rădăcini), la care se mai adaugă şi resturile de
origine animală care rămân sub formă reziduală după moartea acestora.
Cele două tipuri principale de vegetaţie naturală (ierboasă şi forestieră) întâlnită în ţara noastră,
lasă în sol cantităţi diferite de resturi organice şi la adâncimi variabile. Astfel, vegetaţia specifică
pajiştilor de stepă bine încheiate, produce anual circa 10-20 t/ha de resturi vegetale alcătuite din rădăcini,
tulpini, frunze, etc. De remarcat faptul că ponderea mare o reprezintă rădăcinile care se acumulează în
interiorul solului pe o grosime relativ mare de peste 100 cm, cu o concentrare mai accentuată în primii 40-
50 cm.

Tabelul 4.1. Cantitatea de biomasă, de resturi organice şi de cantitatea posibilă de substanţe humice
formate anual din acestea (după RODIN şi BAZILIEVICI, 1964, din CHIRIŢĂ, 1974)
Păduri de molid

aridemoderat

Păduri umede
cu

subtropicale
Tufărişuri de

tropicale
din taiga

Principalele tipuri de vegetaţie

Silvostepe

semideşert

Păduri
Stepe aride
Tundra arctică

Savane aride
stejar

Stepe

Indici

Biomasă totală (t/ha) 5,0 100- 400 25 10 4,3 26,8 410 500
300
Resturi organice din masa 1,0 3,5-5,5 6,2 11,2 4,2 1,2 7,2 21 25
aeriană şi rădăcini (t/ha)
Formarea de substanţe humice 0,3 1,1-1,7 2,0 3,4 1,3 0,4 2,2 6,3 7,5
din resturile moarte t/ha
Resurse de humus în stratul 0- 73 99 215 426 116 62 - 282 -
100 cm (t/ha)

Vegetaţia forestieră spre deosebire de cea de stepă duce la acumularea a circa 3-5 t/ha resturi
organice, alcătuite din frunze, rămurele, fragmente de scoarţă, fructe, seminţe etc, care realizează la
suprafaţa solului un strat continuu cunoscut sub denumirea de litieră.
Grosimea litierei oscilează în funcţie de cantitatea de frunze depuse anual şi intensitatea proceselor de
descompunere a resturilor organice. Ea este de circa 1-3 cm sub pădurile de conifere şi 3-6 cm sub cele
de foioase.
Plantele de cultură lasă în sol cantităţi variabile de resturi organice în funcţie de biomasa
acestora. Astfel, plantele anuale cultivate lasă în sol 3-4 t/ha resturi organice, formate din rădăcini şi
resturi de tulpini, pe când o lucernieră lasă în sol anual circa 9-12 t/ha.
La alcătuirea fondului de materie organică mai participă microflora solului care prin numărul uriaş de
microorganisme, bacterii, ciuperci, actinomicete îşi aduce un aport evident la formarea părţii organice a
1
solului.
O altă sursă de materie organică o constituie fauna şi microfauna solului prin cadavrele care
rămân în sol după moartea organismelor animale şi care ajung în mod frecvent la circa 400-600
kg/ha/an.

4.1.1. Compoziţia materiei organice

Resturile organice din sol sunt constituite din apă care reprezintă circa 75-90% din masa acestora
cât şi diferiţi compuşi organici. Dintre elementele chimice ponderea cea mai mare o reprezintă următoarele:
C, H, O, N la care se mai adaugă în cantităţi reduse de Ca, Mg, Fe, K, P, S etc.
Participarea diferitelor substanţe organice, cât şi cenuşa acestora (respectiv conţinutul în elemente
minerale: K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P, S, Si etc.) se diferenţiază în funcţie de provenienţa resturilor organice
(tab. 4.2).
Substanţele organice sunt alcătuite dintr-o multitudine de compuşi organici, reprezentaţi prin
următoarele grupe: hidraţi de carbon, substanţe proteice, lignine, lipide şi substanţe tanante. Proporţia de
participare a diferiţilor compuşi organici diferă în funcţie de provenienţa resturilor vegetale: bacterii,
muşchi, ferigi, conifere, vegetaţie ierboasă.
Tabelul 4.2.
Compoziţia unor resturi organice (după ALEXANDROVA, 1970)

Provenienţă In procente din masa uscată

Cenuşă Substanţe Hidraţi de carbon Lignină Lipide,
proteice Celuloză Hemiceluloză substanţe
şi alţi hidraţi tanante
de carbon

Bacterii 2-10 40-70 - - - 1-40

Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 - 1-3
Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3
Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 - 5-10
Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10
Conifere (lemn) 0,1-1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12
Conifere 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15
Foioase (lemn) 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15
Foioase (frunze) 3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15
Ierburi perene:
- graminee 5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10
- leguminoase 5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10

In procesul de formare a componentei organice a solului prezintă importanţă atât cantitatea cât şi
compoziţia resturilor vegetale.
Vegetaţia ierboasă în comparaţie cu cea lemnoasă pe lângă faptul că aduce în sol cantităţi mai mari de
resturi organice, acestea sunt şi de o calitate superioară, fiind mai bogate în substanţe proteice (5-20%).
Totodată ele sunt mai bogate şi în elemente minerale, având cel mai ridicat procent de cenuşă de 5-10%.
Celelalte grupe de substanţe organice (celuloza, hemiceluloză, lignina, lipidele şi substanţele tanante)
influenţează eliberarea de substanţe nutritive în sol şi formarea de humus, adesea ele având un rol
atenuator, de frânare a ritmului de descompunere, cu cât procentul lor este mai ridicat.

4.2. TRANSFORMAREA RESTURILOR ORGANICE ŞI FORMAREA

HUMUSULUI ÎN SOL
4.2.1. Descompunerea resturilor organice din sol
Resturile organice moarte reprezentate prin ţesuturile vegetale şi animale, microorganismele şi
macroorganismele moarte sunt supuse înj permanenţă acţiunii agenţilor fizici, chimici şi biologici.
Astfel materia organică din sol se află într-o continuă transformare datorită unor procese de
descompunere, şi de sinteză a noi produşi, care în final se concretizează prin formarea diferitelor tipuri
de humus. Procesele de descompunere şi sinteză se desfăşoară simultan, uneori predominând
2
mineralizarea alteori acumularea şi sinteza compuşilor humici.
Descompunerea resturilor organice din sol se realizează sub influenţai directă a
microorganismelor care utilizează acest material ca sursă de hrană i şi energie. După ALEXANDROVA
(citată de Puiu şi colab., 1983) reiese căi descompunerea resturilor organice se desfăşoară în 3 etape
distincte: hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
a) Hidroliza reprezintă faza iniţială în care are loc descompunerea substanţelor organice
complexe în compuşi organici mai simpli, precum:
- peptide, aminoacizi alifatici şi aromatici, baze purinice şi pirimidinice; acestea rezultă din
transformarea substanţelor proteice;
■ hexoze şi pentoze, aminozaharuri, acizi uronici şi celuloză; rezultate din hidraţii de carbon;
■ polifenoli rezultaţi din descompunerea ligninei;
■ glicerina şi acizi graşi rezultaţi din hidroliza lipidelor şi a răşinilor.
b) Oxido-reducerea supune în continuare produsele hidrolizei unor procese intense de
descompunere, rezultând compuşi organici simpli sau chiar minerali.
Oxido-reducerea produselor de hidroliza a substanţelor proteice formează acizi organici, acizi
alifatici, alcooli, amoniac, bioxid de carbon, t apă, metan, hidrogen sulfurat etc.
Produsele care rezultă din hidroliza hidraţilor de carbon prin pro-cesele de oxido-reducere se
transformă în oxiacizi, acizi organici volatili, aldehide, alcooli, bioxid de carbon, apă, metan etc.
Produsele rezultate din hidroliza ligninelor şi substanţelor tanante prin oxido-reducere formează
fenoli, chinone, dioxid de carbon, apă etc. Produsele hidrolizei lipidelor şi răşinilor supuse proceselor
de oxido-reducere se transformă în acizi nesaturaţi, oxiacizi, acizi organici volatili, hidrocarburi, dioxid
de carbon, apă etc.
c) Mineralizarea totală reprezintă faza finală a descompunerii resturilor organice din sol care
determină apariţia produşilor finali a unor compuşi minerali simpli.
In condiţiile unui mediu aerob se formează acizi (H2SO4, H3PO4) şi sărurile lor corespunzătoare
prin reacţia acestora cu elementele bazice (Ca++, Mg++, K+, Na+) şi amoniacul din sol.
într-un mediu anaerob mineralizarea totală a resturilor organice duce la apariţia unor compuşi
specifici acestor condiţii respectiv CH 4, H2, N2, H2S, H3PO4 şi N3P. Atât în condiţii aerobiotice cât şi
anaerobiotice rezultă şi alţi compuşi finali (NH3, H20, CO2).
Procesele de descompunere şi sinteză a noi produşi în sol se produc cu intensităţi diferite şi sunt
condiţionate de următorii factori:
• compoziţia chimică a resturilor organice din sol;
• condiţiile mediului de descompunere şi sinteză (aeraţie, reacţie, temperatură, textură, structură
etc).
Astfel se poate afirma că descompunerea cea mai intensă are loc în prezenţa resturilor organice
bogate în substanţe proteice şi elemente bazice.
Materia organică bogată în lignine, substanţe tanante şi săracă în elemente bazice provenită dintr-o
vegetaţie lemnoasă se descompune lent şi rezultă compuşi humici de calitate inferioară.
Cele mai bune condiţii de descompunere a resturilor organice se găsesc într-un mediu aerob, cu temperaturi
ridicate, reacţie neutră şi textură nisipoasă, în mediu anaerob, cu temperaturi scăzute şi reacţie acidă sau
puternic alcalină şi o textură argiloasă descompunerea resturilor organice se desfăşoară greoi, mai lent.

4.2.2. Humificarea materiei organice

Studiile cu privire la formarea humusului, component organic specific solului, s-au amplificat în
paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor despre alcătuirea sa chimică. Dacă la începutul secolului al XlX-lea
apar teoriile "pur chimice" asupra formării humusului, în deceniile următoare, datorită descoperirilor lui
PASTEUR s-au emis ipoteze care consideră că humificarea este un proces biochimic sau biologic. In acest
context se poate face o grupare a acestora după cum urmează:
- ipoteza degradării plantelor care susţine că la formarea substanţelor humice participă fracţiuni
ale resturilor organice care sunt rezistente la acţiunea microorganismelor, respectiv ţesuturile lignificate;
- ipoteza polimerizării chimice care consideră că resturile vegetale descompuse microbiologic până
în faza de compuşi mai simpli cu molecule mici sunt asimilate de către microorganisme pentru a-şi asigura
necesarul de carbon şi energie. în timpul acestei activităţi sunt sintetizate diferite produse în care

3
predomină fenolii şi aminoacizii care prin polimenzare duc la formarea substanţelor humice;
- ipoteza sintezei microbiene care afirmă că resturile organice sunt distruse de către
microorganisme care utilizează ţesuturile vegetale ca surse de carbon şi energie şi care sintetizează
compuşi intercelulari complecşi cu masă moleculară mare, similare humusului;
- ipoteza autolizei celulare care arată că humificarea este un proces de autoliză al celulelor
plantelor şi microorganismelor moarte. Produsele autolizei sunt heterogene care în faza finală
distrugerii resturilor organice se condensează şi polimerizează transformându-se în substanţe humice.

In ultimele decenii s-a conturat mai clar o concepţie generală despre formarea şi natura
substanţelor humice, pe baza volumului mare de cercetări şi lucrări de sinteză din acest domeniu
(KONONOVA, 1972, EHWALD, 1956, DUCHAUFOUR, 1970, OPREA şi CALANACEA, 1985).
Concepţia actuală consideră că formarea humusului reprezintă un proces biochimic dominant al
solului şi se desfăşoară în două faze distincte:
■ în prima fază are loc descompunerea resturilor organice de către microorganismele din sol în
substanţe cu masă moleculară redusă ca fenolii şi aminoacizii ca urmare a oxidării biochimice
lente. In această fază reacţiile de oxidare, care au loc în prezenţa oxigenului atmosferic, şi a
oxida-zelor microorganismelor, sunt catalizate de componenţii minerali ai solului;
■ în faza a doua sunt predominante reacţiile de condensare şi poli-merizare a produşilor
macromoleculari rezultaţi din descompunerea resturilor organice.

La formarea acizilor humici participă, în proporţie mare, compuşii aromatici de tipul

polifenolilor, rezultaţi din descompunerea ligninelor, celulozei şi a substanţelor tanante şi aminoacizi
formaţi prin hidroliza substanţelor proteice.
O detaliere a procesului de humificare exemplifică degradarea ligninelor, care sub influenţa
actinomicetelor, într-un mediu neutru spre slab alcalin sau a ciupercilor într-un mediu acid, se
descompun lent formânc produşi de tipul polifenolilor. Prin acţiunea reciprocă dintre polifenoli şl
aminoacizi, în prezenţa oxidazelor, rezultă acizii humici. Reacţia se desfăj şoară în două faze. în prima
fază se produce oxidarea fermentativă a moleculei de polifenol (pirocatechină, hidrochinonă, pirogalol)
rezultând chinone.

In a doua fază a reacţiei chinona cu un potenţial oxidant, primeşte hidrogenul aminoacizilor,

rezultaţi din degradarea substanţelor proteice şi formează condensate, rezultând altă pirocatechină.

Heterocondensat pirocatechina

Componenţii aromatici ai humusului rezultă din stadiile iniţiale ale descompunerii substanţelor
tanante şi din degradarea ligninei în stadiile mai avansate. Ei mai pot să apară şi din descompunerea
microbiană a celulozei.
4
 Aminoacizii, respectiv componenta cu azot a humusului, provine din proteina resturilor organice de
natură vegetală cât şi din proteina microorganismelor moarte.
Produşii primari ai condensării chinonelor cu aminoacizii sunt supuşi în permanenţă altor procese de
policondensare, formându-se substanţe cu greutate moleculară mare, îmbogăţite în azot şi carbon, respectiv
acizii humici. Prin condensarea unor substanţe heterogene procesul a fost denumit hetero-policondensare, iar
compuşii se definesc ca fiind heteropolicondensate.

4.3. CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE ACIZILOR HUMICI

4.3.1. Alcătuirea humusului din punct de vedere al fracţiunilor humice

Materia organică moartă din sol este alcătuită din substanţe humice specifice care au o pondere ridicată
de circa 85-90% şi substanţe organice nespecifice cu o participare mai redusă de circa 10-15% (resturi
vegetale şi animale, şi produse ale acestora, răşini, ceruri, lignine etc).
Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii humici care se împart în 3 categorii şi
anume: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele.
Acizii huminici sunt acei produşi ai humificării care rezultă din descompunerea resturilor
vegetaţiei ierboase bogate în substanţe proteice în prezenţa elementelor bazice: Ca++, Mg++, K+ sub acţiunea
directă a unei flore bacteriene.
Climatul specific acestor zone este mai uscat şi cald, iar reacţia alcalină spre neutră ca urmare a
prezenţei calciului în sol.
Acizii huminici sunt separaţi în trei grupe: acizi huminici cenuşii, acizi huminici brunii şi acizi
huminici hematomelanici.
Acizii huminici cenuşii sunt cei mai puternic polimerizaţi şi ca atare prezintă cea mai mare
greutate moleculară până la 100.000. Ei au culori brune închise, brune cenuşii sau negricioase şi un
conţinut ridicat de humus, bogat în molecule aromatice. Ei predomină în solurile de tipul cer-
noziomurilor şi rendzinelor. Sunt strâns legaţi de argilă, având o capacitate ridicată de schimb cationic
T = 600 me/100 g sol.
Acizii huminici bruni rezultă din resturile vegetale de natură ierboasă. Prezintă culori brune-gălbui
şi au o capacitate mijlocie de polimerizare. Se formează mai frecvent în districambosoluri având un
conţinut redus de azot de 3-5% N şi mai ridicat de carbon de circa 50-60% C.
Acizii huminici hematomelanici prezintă o culoare mai deschisă spre brun-roşietic fiind mai
frecvenţi în resturile organice în curs de humi-ficare. Prezintă o importanţă mai redusă în procesul de
solificare. Conţin 58-62% C.
Acizii fulvici se formează în procesul de humificare a resturilor organice de natură lemnoasă cu
un conţinut redus de substanţe proteice şi elemente bazice.
într-un climat mai umed şi rece, unde mediul este acid, în absenţa calciului liber acţionează
preponderent microflora de tipul ciupercilor.
Acizii fulvici sunt de două feluri: - acizi crenici
- acizi apocrenici
Ei prezintă o greutate moleculară mică întrucât polimerizează slab (2.000-9.000 mg), şi o
capacitate redusă de schimb cationic T = 200-300 me/100 g sol.
Prin combinarea acestora cu cationi din solurile acide formează crenaţi şi apocrenaţi, produşi uşor
solubili care determină frecvent fenomene de eluviere. Conţin 42-52% C.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind insolubile în soluţii, alcaline,
NaOH şi pirofosfat, care este strâns legată de partea minerală a solului mai ales de argilă. Ele sunt
alcătuite din substanţe organice asemănătoare materiei organice proaspete nedescompuse. Ele sunt
prezente în sol în proporţie de circa 25% din totalul substanţelor humice.
In componenţa humusului intră în mod frecvent toate cele trei grupe de acizi humici,
reprezentativi, respectiv ca un indice de calitate fiind raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici.
Acest raport oscilează de la o zonă climatică la alta. Astfel în zona mai caldă şi cu precipitaţii mai
reduse, zona de stepă aridă, raportul acizi huminici/acizi fulvici poate depăşi valoarea 3-4.

5
 4.3.2. Alcătuirea chimică a acizilor humici

Acizii humici prezintă o compoziţie chimică elementară complexă, în structura acestora fiind
prezente toate elementele chimice ce intră în alcătuirea micro- şi macroorganismelor pe seama cărora
rezultă humusul.
Mai frecvent sunt următoarele: C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, Mn, S, P etc.
Ponderea cea mai mare o prezintă carbonul (46-60%) urmat de oxigen (3-48%), azot (2-8%) şi
hidrogen (3-6%).
întrucât conţinutul de carbon şi azot al materiei organice imprimă o serie de însuşiri produşilor
rezultaţi, raportul dintre aceste două elemente C/N este des utilizat, reprezentând un indice sintetic foarte
important.
Astfel în cazul materiei organice proaspete valoarea C/N este foarte ridicată de 60-90. In măsură
ce se intensifică procesul de humificare valorile C/N scad treptat stabilindu-se la anumite limite
specifice diferitelor tipuri de soluri şi climate.
Cele mai bune valori ale raportului C/N se înregistrează în zonele de stepă cu o vegetaţie ierboasă
(C/N < 15) pe când în zonele umede şi reci de coline raportul C/N = 16-25, reflectând o humificare mai
slabă cu o aprovizionare slabă în azot mineral.

4.3.3. Structura moleculară a acizilor humici

Prima formulă globală a acizilor huminici a fost dată de către ODEN, 1919 ca fiind C6oH52O24(COOH)4
cu o greutate moleculară de 1337. După această formulă nu se remarcă prezenţa N în compoziţia
humusului.
Ulterior DRAGUNOV, demonstrează prezenţa azotului în compoziţia acizilor huminici şi arată că
molecula de acid huminic este alcătuită din: nuclei aromatici, heterocicli cu azot şi resturi de hidraţi de
carbon
După recenta prezentare a structurii moleculare a acizilor humici (DRAGUNOV, 1948), reiese că
aceştia au o structură moleculară complexă.
In zona periferică a acizilor humici se află şi alte grupări cu caracter funcţional: carboxilice,
hidroxilfenolice, chinonice, carbonilice şi meto-xilice etc.
Ca urmare a acestei compoziţii chimice, acizii huminici pot să reacţioneze cu partea minerală a
solului, formând compuşi organo-minerali.
Azotul ca principal element în nutriţia minerală a plantelor se află fie sub formă aminică în
catenele laterale ale acizilor huminici de unde este uşor eliberat în soluţia solului sau se găseşte mai
strâns legat în componenţa unor heterocicli, de unde nu poate fi scos decât prin mineralizarea totală a
humusului.

4.3.4. Proprietăţile acizilor humici

Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic. Se ştie că acizii humici conţin la periferia
moleculelor grupări funcţionale, rol mai important avându-1 cele hidroxil fenolice - OH şi carboxilice -
COOH. Cationii de hidrogen H+ din aceste grupări sunt labili, fiind relativ uşor înlocuiţi cu alţi cationi
din sol, mai frecvent de către cationii bazici: Ca++, Mg++, K+, Na+.
In acest fel acizii huminici ca orice acizi se pot neutraliza sau satura cu baze trecând sub formă
de săruri în prezenţa bazelor din sol-humaţi.
Proprietatea acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi şi de a-i schimba cu alţii din soluţia
solului poartă denumirea de capacitatea de schimb cationic sau capacitate de adsorbţie.
Această însuşire esenţială a acizilor humici, de altfel specifică şi mineralelor argiloase, cu care
humusul alcătuieşte complexul coloidal sau argilo-humic sau de adsorbţiune, constituie cea mai
importantă proprietate a solului. Datorită acestei însuşiri procesele de levigare a unor cationi spre
adâncime sunt mult atenuate, ca apoi prin trecerea lor în soluţia solului să poată fi utilizaţi de către
plante în procesul nutriţiei minerale.
Capacitatea de schimb cationic T este mult mai ridicată în cazul acizilor humici decât al
mineralelor argiloase. Dacă la mineralele argiloase în cazuri rare (tip montmorillonit-beideîit T = 80-
150 me/100 g sol) valorile ajung la 150 me, la acizii fulvici T = 300 me iar la acizii huminici chiar dublu
T = 600 me, ceea ce demonstrează calitatea superioară a acizilor huminici.

6
 Interacţiunea acizilor humici cu partea minerală a solului. Acizii humici reacţionează cu partea
minerală a solului formând combinaţii organo-minerale de diferite tipuri:

■ Combinaţii ale acizilor humici cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-teroase. Aceste combinaţii
se formează prin înlocuirea W cu cationii alcalini Na+, K+, Ca++, Mg++, rezultând sărurile respective. Ele
sunt specifice solurilor bazice cu o eluviere slabă în care predomină ionii de Ca++, Mg++, K+, Na+.
Combinaţiile acizilor fulvici cu aceşti cationi sunt solubile în apă pe când cele ale acizilor huminici cu
aceşti cationi sunt insolubile.
■ Combinaţiile acizilor humici cu fierul şi aluminiul. Aceste produse organo-minerale rezultă în urma
înlocuirii cationului de H+ cu grupările Fe(OH)++, Fe (OH)2+, Al(OH)++, Al(OH)2+ cărora li se mai pot adăuga
şi cationii bazici K+, Na+, Ca++, Mg++. Aceste combinaţii sunt cunoscute sub denumirea de fero-humaţi sau
aluminohumaţi şi sunt specifice solurilor bogate în oxizi de fier şi aluminiu.
■ Combinaţiile acizilor humici cu argila. Se presupune că acţiunea reciprocă dintre acizii humici şi
mineralele argiloase se produce prin intermediul cationilor de Ca++, Mg++, K+, Na+, Fe+++, Al+++ interpuşi între
foiţele sau straturile silicaţilor.
Aceste combinaţii sunt specifice tuturor solurilor, alcătuind complexul adsorbtiv, argilohumic sau
coloidal cu rol esenţial în procesele -de nutriţie minerală. Uneori se alătură şi hidroxizi de fier realizându-se
complexele argilo-ferihumice.
■ Combinaţiile acizilor humici cu materialele allofane. Aceste combinaţii sunt întâlnite mai rar, doar în
cazul solurilor din zona montană. În condiţiile unui climat deosebit de umed şi rece şi într-un mediu
puternic acid, în procesul de alterare nu se mai formează minerale argiloase. Ca
urmare a proceselor de dezagregare şi alterare rezultă produse necristalizate, amorfe de tipul allofanelor.
în aceste soluri acizii humici se adsorb prin intermediul cationilor de la suprafaţa particulelor minerale
ale căror valenţe sunt nesatisfăcute. în acest mod se explică apariţia complexelor humico-allofanice.

4.4. PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS

Clasificarea corectă a humusului este una din condiţiile prealabile care a contribuit la elaborarea
teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia solurilor. Aşa cum taxonomia solurilor ia în considerare întreg
ansamblul de condiţii de solificare, tot aşa şi clasificările humusului ţin cont de condiţiile procesului de
humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice, chimice ale materiei organice şi ale orizonturilor
humifere.
In ştiinţa solului s-au elaborat numeroase clasificări ale humusului care stabilesc principalele
forme (EWALD, 1956) sau tipuri şi subtipuri de humus (DUCHAUFOUR, 1977). Pe baza acestora şi a
particularităţilor de solificare, în ţara noastră s-au stabilit următoarele tipuri de humus:
Mullul. Este reprezentat de către materia organică complet humifi-cată şi amestecată intim cu
partea minerală a solului. Este caracteristici solurilor aerate cu o intensă activitate a microorganismelor,
care realizează| transformarea completă a resturilor organice în acizi humici. Se disting două! tipuri de
mull: calcic şi forestier.
■ Mullul calcic este puternic saturat cu cationi bazici, predominant cu calciu, fiind alcătuit din
acizi huminici puternic polimerizaţi. Raportul C/N este scăzut, aproximativ 10, culoarea brună închisă
la neagră şi reacţie neutră spre slab alcalină. El se formează în condiţii prielnice humifi-i cării, pe
substrate calcaroase sau roci bogate în calciu, cu o intensă activitate biologică, mai ales a bacteriilor.
El este cel mai bun humus, datorită procentului ridicat al acizilor huminici strâns legaţi de coloizii
minerali, cât şi a stabilităţii lui la acţiunea de mineralizare.
■ Mullul forestier se formează în solurile nu prea bogate în calciu, acoperite de păduri de
esenţe foioase, sub acţiunea ciupercilor. El este alcătuit din acizi huminici slab şi moderat
polimerizaţi, respectiv acizi fulvici. Raportul C/N este mai mare (de 12-15), iar culoarea mai deschisă.
Are o reacţie slab spre moderat acidă (pH = 5,5-6,5) şi se observă tendinţa de migrare uşoară spre
orizonturile subiacente.
Moderul. Este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi parţial legată de partea
minerală a solului. Moderul se formează în solurile slab aerate, cu umiditate ridicată şi temperaturi mai
mici, în prezenţa unei microflore sărace şi cu o activitate redusă, într-un interval scurt de timp. Aceste
condiţii nu permit humificarea completă a resturilor organice în decursul anului şi nici formarea de

7
agregate hidrostabile între argilă şi coloizii organici ai solului.
în substanţele humice predomină acizi fulvici, raportul H/F fiind subunitar. Indicele C/N este
mai ridicat, cu valori cuprinse între 15-25, ceea ce reflectă faptul că mineralizarea materiei organice
este lentă şi incompletă. Se întâlnesc mai multe subtipuri de moder, caracteristice unor condiţii
specifice de solificare:
 Moderul forestier oligotrofîc, acid, este acumulat în solurile for
mate sub păduri de răşinoase şi de amestec cu foioase;
 Moderul de pajişte alpină şi subalpină se formează sub o vegetaţie de graminee şi se
acumulează într-un orizont Au; este de culoare neagră, relativ gros, cu o reacţie puternic acidă;
 Moderul calcic sau rendzinic se formează pe calcare, având un conţinut ridicat de humaţi de
calciu de culoare închisă şi reacţie slab acidă spre neutră;
 Moderul hidromorf se întâlneşte în solurile cu exces prelungit de apă stagnantă (stagnice), în
condiţii de anaerobioză.
Morul (humusul brut). Este alcătuit din resturi organice slab humi-ficate, puţin mărunţite sau
transformate biochimic. Este foarte slab legat de partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un
procent ridicat de acizi fulvici. El este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub păduri de
conifere (molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este puternic acid, sărac în azot, raportul C/N oscilează
între 30-40, sărac în elemente bazice şi bogat în acizi solubili care exercită o acţiune puternică de
alterare şi migrare asupra părţii minerale a solului.
Turba. Se formează într-un mediu saturat cu apă, în depresiuni prin acumularea de resturi
organice ale unor plante hidrofile. Se diferenţiază două tipuri de turbă: eutrofa (sau calcică) şi turba
oligotrofă (sau acidă).
Turba eutrofă se formează pe terenurile joase, cu apă freatică cu ioni de calciu, pe seama unei
vegetaţii de rogozuri, stuf, papură etc, reacţia este neutră spre slab alcalină (pH = 7,0-7,5), raportul
C/N este sub 30, iar cantitatea de cenuşă este foarte ridicată, de 14-15%; turba este bogată în substanţe
minerale, dar blocate în forme inaccesibile plantelor.
Turba oligotrofă se întâlneşte în regiunile montane, pe substraturi acide, cu un climat rece şi umed. Ea
se formează prin acumularea masivă a resturilor organice ale vegetaţiei acidofile alcătuită din muşchi,
predominant genul Sphagnum. Este foarte săracă în elemente nutritive, puternic acidă (pH = 4,0-4,5) cu
raportul C/N ridicat de până la 40.

4.5. IMPORTANŢA HUMUSULUI DIN SOL

Prin proprietăţile şi compoziţia chimică, humusul reprezintă componenta esenţială a solului, care-i conferă
însuşiri specifice, cât şi un anumit nivel de fertilitate. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol
important îl reprezintă şi materia organică, parţial humificată, cu caracter efemer care, prin
descompunere, eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor accesibile plantelor (amoniac,
azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc). Humusul şi materia organică din sol reprezintă rezerva permanentă a solului în
elemente nutritive, care-i determină însăşi fertilitatea. Nutriţia minerală a plantelor este în mare măsură
influenţată şi de circuitul substanţelor nutritive, exemplul cel mai concludent fiind hidrisolurile,
histisolurile etc unde ele rămân blocate în forme inaccesibile pentru plante.
Humusul şi materia organică constituie un substrat prielnic pentru activitatea şi dezvoltarea
microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii lor în sol se degajă cantităţi mari de CO2 care
determină îmbogăţirea soluţiei în cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a mineralelor
primare şi modificarea reacţiei soluţiei solului.
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie catio-nică, reţin şi atenuează
levigarea unor cationi ai solului.
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solurilor, având o influenţă puternică
asupra acestora. Astfel, acizii huminici imprimă solurilor culori închise, de la brun până la negru,
mărind adsorbţia radiaţiilor calorice şi gradul de încălzire.
Datorită însuşirii pe care o are împreună cu argila, de a agrega particulele elementare, humusul
influenţează favorabil formarea structurii glome-rulare şi grăunţoase. Indirect, el are un rol important
asupra porozitătii, permeabilităţii şi consistenţei solului. Având o capacitate mare de reţinere a apei,
humusul contribuie la mărirea şi conservarea acesteia în sol, mai ales în forme accesibile plantelor.

8
 Humusul „brut" poate să influenţeze negativ regimul hidric al unor soluri care sunt reci, adsorb
şi reţin multă apă, au o permeabilitate redusă şi un regim aero-hidric deficitar.