COMBINATII COMPLEXE

1. Generalitati

Combinatiile simple se formeaza – dupa teoria clasica a valentei – prin saturarea reciproca a
valentelor atomilor componenti; acestea sunt considerate combinatii de ordinul intai: HCl, H2O,
NH3 precum si majoritatea compusilor organici.
Produsele interactiunii combinatiilor de ordinul intai sunt combinatii de ordin superior, daca
formarea lor nu se face prin substitutie. De exemplu, sarurile duble - AlF 3•3KF,
KCl•MgCl2•6H2O – sau combinatiile moleculare (adica de aditie) dintre sarea unui metal si una
sau mai multe molecule neutre – cum sunt combinatiile rezultate prin aditionarea unor molecule
de amoniac, adica aminele: CoCl3•6NH3, NiCl2•6NH3, CuSO4•4NH3, etc.
In cazul in care o molecula legata complex disociaza in solutie apoasa, numai o componenta a
ei disociaza, cealalta ramanand legata comlex, adica rezulta un ion complex.
De exemplu, acidul clorhidric si amoniacul formeaza clorura de amoniu NH4Cl, in molecula
careia atomul de H din HCl este foarte strans legat de atomul de azot central din molecula de NH 3
formand ionii NH4+ si Cl- , prin legatura covalenta coordinativa sau dativa; ea este o combinatie
complexa.
Combinatiile complexe sunt o clasa de compusi importanti, cu largi aplicatii practice, studiati
inclusiv pentru complexitatea structurii lor.
O combinatie complexa contine un ion metalic (ion central) de care sunt legati prin legaturi
covalente coordinative molecule sau ioni (anioni sau cationi), denumiti liganzi. Pentru ca un ion
metalic sa formeze combinatii complexe, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii : sa aiba
un volum ionic mic si sa posede orbitali liberi in care sa poata accepta electronii neparticipanti ai
ligandului, stabilindu-se astfel legaturi covalente coordinative intre ionul central si atomul de
nemetal din ligand.
In unele cazuri atat anionul cat si cationul pot fi complecsi: [Co(NH 3)6][Cr(CN)6], [Co(NH3)6]
[Co(NO2)6] etc. iar alteori prin coordinarea unor liganzi anionici rezulta complecsi neutri:
[CrCl3(NH3)3]; [Co(NO2)3(NH3)3], etc. Numarul liganzilor legati coordinativ de ionul central se
numeste numar de coordinare.
Numarul de coordinare depinde esential de natura ionului central si in parte de natura
liganzilor, el putand avea valori de la 2 la 12, cele mai frecvente valori intalnite la complecsi
fiind 6 si 4.
Liganzii pot fi :
- molecule : H2O, NH3, CO, etc. In acest caz sarcina electrica a ionului complex va fi data
de sarcina pozitiva a ionului metalic ; de ex. : [Cu(NH3)4]2+ ;
- ioni negativi, de exemplu : F-, Cl-, Br-, I-, HO-, SO42-, PO43-, etc. In acest caz sarcina
ionului complex se calculeaza facand suma algebrica intre sarcina pozitiva a ionului
metalic si produsul dintre numarul de liganzi si sarcina negativa a ligandului, de
exemplu : [FeCl]2+, [FeCl2]+, [FeCl4]-.
Liganzii monodentati ocupa o singura pozitie coordinativa in jurul atomului central, cum sunt
ionii : F-, Cl-, Br-, I-, CN-, SCN-, NO2-, etc. si moleculele : H2O, NH3, CO, pyridina(py), etc.
Liganzii polidentati se leaga la acelasi ion prin mai multi atomi donori, ocupand mai multe
pozitii coordinative. In particular, liganzii bidentati (C2O42-, S2O82-, etilendiamina) ocupa doua
puncte coordinative.
 2. Formulare si nomenclatura

Ionul complex se scrie in paranteza patrata in interiorul careia se indica simbolul atomului
central, liganzii anionici, liganzii neutri si cei organici in ordine alfabetica.
La stabilirea denumirii unei combinatii complexe se iau in considerare :
- clasa de compusi din care face combinatia complexa : acid, hidroxid, sare ;
- numarul de coordinare ;
- numele ligandului ;
- numele ionului central ;
- numele ionului care neutralizeaza sarcina ionului central si numarul acestor ioni.
In denumirea unui anion complex se indica in primul rand liganzii in ordinea alfabetica si
apoi atomul central, adaugand la nume sufixul “at” indicand totodata starea de oxidare prin cifre
romane in paranteza.
In cazul complecsilor cationici, inaintea numelui se inscrie prepozitia “de”. Se are in vedere
in acelasi timp faptul ca in limba romana se denumeste mai intai anionul indiferent daca este sau
nu complex si apoi cationul, desi la scrierea lor se procedeaza invers.
- [Cu(NH3)4](OH)2 - hidroxid de tetraaminocupru (II),
- [Ag(NH3)2]NO2 - azotat de diaminoargint (I),
- Na[Al(OH)4] - tetrahidroxoaluminat de sodiu,
- [Co(NH3)6]Cl3 - triclorura de hexaaminocobalt (III).
La denumirea liganzilor se ataseaza sufixul “o”, de exemplu : cloro (Cl-), ciano (CN-) etc., iar
liganzii neutri se numesc : acvo (H2O), amino (NH3), carbonil (CO) si nitrozil (NO). Liganzii de
acelasi fel se precizeaza cu prefixul mono-, di-, tri- etc. de exemplu :
- K4[Fe(CN)6] – hexacianoferat (II) de tetrapotasiu;
- [Co(NH3)6][Cr(CN)6] – hexacianocromat (III) de hexaaminocobalt (III);
- [Co(NH3)6]Cl3 – triclorura de hexaaminocobalt (III).
Cand un ion complex este continut de 2,3,…n ori intr-o molecula, denumirea lui se aseaza in
paranteza iar inaintea parantezei se indica prefixul : bis, tris etc. :
[Co(NO2)(NH3)5][Co(NO2)4(NH3)2]2 – bis diamintetranitrocobaltat (III) de
pentaaminonitrocobalt (III).
Denumirea complecsilor polinucleari se face intocmai ca in cazul celor mononucleari, in plus
adaugandu-se inaintea denumirii gruparilor din punte litera “μ”, de ex.:
[(NH3)5Co —NH2—Co(NH3)5]Cl5 – pentaclorura de amoniu – μ – aminocobalt (III).
Sarcina unui ion complex este data de suma algebrica a sarcinilor electrice ale liganzilor si a
ionului central:
[Fe(CN)6]4- [Co(NH3)6]3+
(2+) + (6-) = 4- (3+) + 6x(-) = 3+
Caracteristic combinatiilor complexe este faptul ca ele isi mentin, intr-o masura mai mare sau
mai mica (in functie de stabilitate) identitatea sferei de coordinare chiar si in solutie, disociind
numai ionii care se gasesc in sfera exterioara sau de ionizare (fapt specificat si in introducere):
[Co(NH3)6]Cl3 ⇄ [Co(NH3)6]3+ + 3Cl-
De asemenea, efectuand o reactie de schimb sau dubla inlocuire, ionul complex isi pastreaza
identitatea:
K2[PtCl6] + 2AgNO3 → Ag2[PtCl6] + 2 KNO3
 O dovada a existentei ionilor complecsi in solutie o constituie masurarea conductibilitatii
electrice care permite calcularea numarului de ioni pusi in libertate de catre o combinatie
continand ioni complecsi.

3. Izomeria combinatiilor complexe

O proprietate importanta a unor combinatii complexe care nu a putut fi explicata decat dupa
ce Werner a elaborat teoria coordinatiei, este izomeria, care poate fi: de hidratare, ionizare, salina,
de coordinatie, geometrica si optica.
Izomeria de hidratare (solvatare) rezulta din modul diferit de legare a moleculelor de apa
intr-o combinatie complexa ceea ce determina modificarea unor proprietati cum sunt: culoarea,
solubilitatea, conductibilitatea, etc. Ex.:

[Cr(H2O)6] Cl3; [CrCl(H2O)5]Cl2 •H2O; [CrCl2(H2O)4]Cl•2H2O

gri – albastru albastru – verzui verde
[Co(H2O)6]Cl2 [CoCl2(H2O)4]•2H2O
rosu albastru – violet
Izomeria de ionizare, conform careia combinatii complexe cu aceeasi compozitie chimica,
ionizeaza diferit in solutie apoasa:
[Co(SO4)(NH3)5]Br ⇄ [Co(SO4)(NH3)5]+ + Br-
rosu – violet
[CoBr(NH3)5]SO4 ⇄ [CoBr(NH3)5]2+ + SO42-
violet – inchis
Izomeria de coordinare este caracteristica combinatiilor constituite numai din ioni complecsi
si ea se datoreste posibilitatii de schimbare a liganzilor intre acesti ioni. Ex.:
[Co(NH3)6][Cr(CN)6] – galben-verzui; [Cr(NH3)6][Co(CN)6] – galben-deschis.
Izomeria salina (de tautomerie sau de legatura) se datoreste fenomenului de tautomerie
caracteristic unor liganzi monodentati bifunctionali (CN-, SCN-, NO2-) capabili sa se lege de ionul
metalic printr-un atom donor sau altul, rezultand doua serii de complecsi izomeri. Ex.:
[CoNO2(NH3)5]Cl2 – galben; [Co(ONO)(NH3)5]Cl2 – rosu.
Izomeria sterica (geometrica) este rezultatul unei distributii spatiale diferite a liganzilor in
sfera de coordinare. Pentru un numar mare de combinatii complexe hexacoordinate continand in
special liganzi mono- si bidentati, este caracteristica proprietatea de a prezenta izomerie
geometrica. Cei mai cunoscuti sunt izomerii cis-trans de tipul [MA4B2]+n sau [MA2B4]+n mai ales
din clasa diacidotetraaminelor de forma generala [MX2(NH3)4]+n. Ex.:
[Co(NO2)2(NH3)4]NO3 cis, galben-brun; trans, galben-portocaliu.
[CoCl2(NH3)4]Cl – cis, violet; trans, verde.
 Izomeria optica se intalneste la combinatiile complexe hexacoordinate, in general modificatia
cis care contine cel putin un ligand bidentat. Aceste combinatii pot fi scindate in antipozi optic
activi care au proprietatea de a roti planul luminii de polarizare la dreapta sau la stanga. Din
aceasta categorie fac parte complecsii de tipul cis-[CoCl2(NH3)2en] sau cis-[CoCl(NH3)en2]X2.
Complecsii de tipul [Co en3]X3, [Cr en3]X3 etc. desi nu prezinta izomerie cis-trans pot fi
scindati in antipozi optici (vezi figurile de mai jos).

Izomerii optici ai complecsilor de

tipul cis-[CoCl2(NH3)2en] si
cis-[CoCl(NH3)en2]X2.

4. Legatura chimica din combinatiile complexe

 In evolutia conceptelor teoretice, asupra legaturii chimice in combinatiile complexe, se
disting mai multe etape, reprezentate prin urmatoarele teorii:
- teoria coordinatiei a lui Werner;
- teoria electronica a valentei;
- teoria legaturii de valenta (TLV);
- teoria campului cristalin (TCC);
- teoria campului de liganzi (TCL).
Aceste teorii s-au dezvoltat in cadrul teoriilor generale care au incercat sa explice interactia
chimica sau reprezinta aplicatii ale acestorteorii la procesul de formare a combinatiilor
complexe.

4.1 Teoria coordinatiei a lui Werner

Postulatele fundamentale ale acestei teorii pe baza carora s-a explicat atat formarea
combinatiilor complexe cat si unele proprietati fundamentale ale acestora se refera la:
- valenta principala si secundara;
- legaturi de valenta dirijate.
Pe baza primului postulat s-a explicat insasi existenta combinatiilor complexe iar cel de-al
doilea postulat constituie baza stereochimiei acestora.
Renuntand la punctul de vedere contemporan lui, dupa care valenta unui element si numarul
de legaturi pe care acesta poate sa le formeze sunt unul si acelasi lucru, Werner presupune ca
elementele pot manifesta atat valente principale cat si secundare.
Valenta principala este egala cu valenta elementului in acceptiunea clasica, in timp ce valenta
secundara reprezinta acea manifestare a afinitatii chimice (afinitate reziduala), care conduce la
formarea combinatiilor de ordin superior, adica la unirea unor molecule care au existenta de sine
statatoare. Prin forte de valenta secundara, molecule ca amoniacul si apa se unesc cu sarurile
metalelor pentru a forma amoniacati si hidrati iar diferitele saruri intre ele pentru a forma saruri
duble. In terminologia moderna, valenta principala corespunde starii de oxidare a metalului iar
valenta secundara numarului lui de coordinatie. Werner a stabilit astfel, formulele de coordinare
ale combinatiilor complexe, indicand prin introducerea parantezelor mari sfera de coordinare care
contine ionul metalic si ionii sau moleculele legate direct de acesta (liganzii) si sfera de ionizare
care contine ionii mai slab legati, de ex. [Co(NH3)6]Cl3.
Pe baza celui de-al doilea postulat, Werner ajunge cu mult inainte de descoperirea metodei de
analiza roentgenografica la elaborarea unor modele spatiale pentru combinatiile complexe, pe
baza carora a reusit sa explice in mod corect unele din particularitatile structurale ale acestor
combinatii si, in primul rand, fenomenul de izomerie observat la unele dintre acestea.
Determinari ulterioare au confirmat multe dintre aspectele teoriei lui; prin aceasta teorie a
reusit sa sistematizeze materialul experimental vast referitor la combinatiile complexe, sa dea o
formulare corecta acestor combinatii si sa explice fenomenul de izomerie.

4.2 Teoria electronica a valentei

Datorita faptului ca la aparitia teoriei coordinatiei nu existau nici un fel de date referitoare la
structura atomului si la natura afinitatii chimice, Werner nu a putut da o interpretare fizica reala
notiunii de valenta secundara introdusa de el, nu a putut spune nimic despre natura legaturii
chimice in combinatiile complexe.
Teoria electronica a valentei este prima care da o interpretare corecta a acestei probleme.
 Interpretarea legaturii chimice in combinatii complexe pe baza teoriei electronice a valentei,
inseamna de fapt folosirea reprezentarilor care reduc aceasta legatura fie la interactii
electrostatice de deformare, fie la interactii covalente. Pentru orice compus chimic, o legatura pur
ionica sau pur covalenta constituie un caz limita. In realitate ne confruntam cu elemente de
legatura ionica si elemente de legatura covalenta, predominand un anumit caracter.Interpretarea
relatiilor dintre structura combinatiilor complexe si proprietatile lor poate fi facuta satisfacator
numai tinand seama de acest lucru. In combinatiile complexe, legaturile sunt heteronucleare iar
ionii complecsi se formeaza din ionii simpli sau ioni si molecule polare adica legatura covalent
coordinativa apare in conditiile preexistentei unei interactii electrostatice. Rezolvarea problemei
referitoare la natura legaturii chimice intr-o molecula data se reduce in ultima instanta la
determinarea distributiei densitatii de sarcina in molecula respectiva.
Datorita faptului ca astfel de date nu sunt usor accesibile, pentru descrierea interactiei chimice
se apeleaza in continuare la notiunile de legatura ionica si covalenta, al caror continut trebuie
privit in sensul celor mentionate mai sus.
Teoria legaturii ionice a fost elaborata de Kossel si apoi Magnus, pornind de la ideea unei
interactii electrostatice intre ionul metalic si liganzi.
La baza calculelor lui Kossel au stat o serie de ipoteze simplificatoare: el considera ionii
simpli ca sfere rigidenedeformabile intre care se exercita numai interactii de tip coulombian, in
configuratia stabila a sistemului considerat ionii se ating sau sunt la distanta minima.
Din conditia minimului energiei potentiale calculata cu ajutorul metodelor clasice, Kossel a
prevazut structura si stabilitatea ionilor complecsi de diferite tipuri dand fenomenului de
coordinare o baza energetica.
Pe baza calculelor electrostatice simple s-a aratat ca, pentru combinatiile complexe cu numar
de coordinatie 6 configuratia cea mai stabila este cea octaedrica iar pentru combinatiile complexe
cu numar de coordinare 4, cea tetraedrica.Datorita ipotezelor simplificatoare de la care s-a plecat,
modelul electrostatic initial a trebuit sa fie completat prin considerarea pe de o parte a
dimensiunilor ionilor iar pe de alta parte prin introducerea efectelor generate de interactiile de
polarizare intre ionul metalic si liganzi.
Teoria electrostatica a lui Kossel conduce la rezultate satisfacatoare numai in cazul in care
ionul metalic si liganzii care formeaza combinatia complexa respectiva se caracterizeaza atat prin
polarizabilitate mica cat si prin actiune polarizanta mica.
In cazurile in care interactia de polarizare este importanta in legatura metal-ligand,
aproximatia electrostatica nu mai poate fi corecta.
Aceasta teorie are marele merit de a fi prevazut structura si stabilitatea ionilor complecsi cu
diferite numere de coordinatie, reducand aceasta previziune la o simpla problema de energetica
clasica. Acest model nu prevede, insa, existenta combinatiilor complexe cu structura plan-patrata
si nu poate explica proprietatile fundamentale, fizice si chimice ale combinatiilor complexe.
Teoria legaturii covalente. Extinzand la combinatiile complexe teoria lui Lewis asupra
legaturii covalente ca o legatura de doi electroni, Sidgwick da o interpretare electronica structurii
acestor combinatii. Spre deosebire de schema fundamentala a formarii legaturii homeopolare, in
care fiecare component participa la perechea de legatura cu cate un electron, ideea principala in
aceasta tratare este ca in legatura metal-ligand perechea de electroni este cedata numai de u nul
dintre participanti, adica de ligand. Formarea combinatiilor complexe este explicata prin tendinta
ionului metalic central de a realiza o configuratie electronica stabila de tip gaz rar.
Regula lui Sidgwick nu a cunoscut o raspandire prea mare dar are meritul de a fi subliniat
existenta unor elemente cu caracter covalent in legatura metal-ligand.
 Teoria moderna a combinatiilor complexe este o teorie electronica cuantica. Este o teorie
electronica , deoarece proprietatile fundamentale ale acestor combinatii sunt determinate de
structura lor electronica, este in acelasi timp o teorie cuantica, datorita faptului ca starile
electronilor in sistemele atomice pot fi descrise corect numai cu ajutorul mecanicii cuantice.
Teoria legaturii de valenta reprezinta prima metoda mecanic-cuantica folosita in studiul
combinatiilor complexe. Aceasta metoda porneste de la ideea ca, intr-o combinatie complexa
legatura metal-ligand este covalenta de tip σ, donor-acceptor la formarea careia ionul metalic,
acceptorul, contribuie cu un orbital hibrid vacant iar ligandul, donorul cu un orbital atomic ocupat
de o pereche de electroni. Participarea ionului metalic cu orbitali hibrizi este justificata de faptul
ca, in interactia cu orbitalii liganzilor, acestia permit o acoperire maxima.
In combinatiile complexe care contin liganzi cu capacitate donoare mai redusa sau liganzi
puternic electronegativi, legatura metal-ligand se realizeaza prin interactii electrostatice. In
asemenea combinatii hibridizarea orbitalilor atomici nu este necesara si, in consecinta, distributia
electronilor in nivelul d ramane aceeasi in combinatia complexa ca si in ionul liber.
Pentru a explica unele proprietati ale combinatiilor complexe, ca stabilitate, structura, etc.,
Pauling presupune ca ionii metalelor tranzitionale pot forma cu liganzii care prezinta orbitali
vacanti, pe langa legaturile simple sigma si legaturi multiple, pi. Formarea unei legaturi pi, in
care ionul metalic este donorul conduce la intarirea legaturii metal-ligand si contribuie la
reducerea sarcinii negative acumulate pe ionul metalic in urma coordinarii liganzilor.
Aceasta metoda are si limitele ei: unele din proprietatile fundamentale ale acestor compusi
raman limitate; spectrele de absorbtie nu au putut fi deloc explicate iar pentru proprietati cum
sunt cele magnetice rezultatele obtinute sunt limitate. Totusi, ideea despre hibridizarea orbitalilor
atomici, despre caracterul donor acceptor al legaturii metal-ligand ca si despre posibilitatea de
formare a legaturilor π sunt preluate si de alte terii mai noi.
Teoria campului cristalin – TCC. Bazele TCC se gasesc in lucrarea lui Bethe „Scindarea
termenilor in cristale” publicata in 1929. In aceasta se arata ca starile care rezulta dintr-o
configuratie electronica data, degenerate in ionul liber, se scindeaza in doua sau mai multe stari
neechivalente, cand ionul este introdus intr-o retea cristalina ionica. Folosind metodele teoriei
grupurilor, Bethe arata cum pot fi determinate starile care rezulta in aceste conditii, in functie de
simetria retelei.
Aplicata la combinatii complexe, TCC reprezinta o dezvoltare pe baza cuantica a conceptiilor
electrostatice initiale. In limitele acestei teorii interactia ion metalic-ligand este tratata ca o
problema pur electrostatica in care liganzii sunt reprezentati ca sarcini punctiforme. Neglijarea
completa a interactiei covalente arata ca intr-o astfel de tratare rolul liganzilor se reduce la
producerea unui camp electric, camp cristalin, al carui efect este distrugerea simetriei sferice a
ionului liber. Caracterul cuantic al acestei teorii rezulta din faptul ca, la baza descrierii
combinatiilor complexe stau legi din mecanica cuantica.
Teoria campului liganzilor – TCL admite, spre deosebire de TCC ca intre ionul metalic
central si liganzi exista o oarecare interactie covalenta ca si o interactie electrostatica. Aceasta
teorie se bazeaza pe metoda orbitalilor moleculari MOM, de obicei in aproximatia LCAO (de
combinare liniara a orbitalilor atomici).
Daca se cunosc toti orbitalii moleculari ai sistemului (OM), atunci cu ajutorul lor se pot
determina proprietatile fundamentale ale acestuia, cu alte cuvinte, problema fundamentala este
determinarea OM ai sistemului. Pentru stabilirea orbitalilor atomici OA ai ionului metalic si ai
liganzilor care pot duce la formarea OM se folosesc metodele teoriei grupurilor.
OA care se pot combina pentru formarea OM trebuie sa raspunda la anumite conditii de
energie, acoperire si simetrie care ar putea fi formulate astfel:
 - sa aiba energii asemanatoare;
- sa prezinte o acoperire buna in aceeasi regiune a spatiului;
- sa aiba aceeasi simetrie.
Din combinarea liniara a orbitalilor ionului metalic si a orbitalilor moleculari ai liganzilor
care indeplinesc conditiile specificate se obtin orbitalii moleculari lianti si antilianti ai
sistemului considerat.

Modul in care orbitalii p ai

liganzilor se acopera cu lobii
orbitalilor atomici ai metalului.

Combinatii complexe ale unor elemente din tabelul periodic

1. Metalele de tip p au o tendinta mai pronuntata decat cele de tip s datorita faptului ca
genereaza ioni cu sarcina mai mare, volum ionic mai mic si care poseda orbitali neocupati cu
electroni.
- Na[AlCl4] tetracloroaluminat de sodiu,
- Na3[AlF6] hexafluoroaluminat de sodiu,
- Na2[Sn(OH)4] tetrahidroxostanat (II) de sodiu.

2. Ionilor metalelor de tip d le este caracteristica proprietatea de a forma combinatii

complexe. Ionii sunt de dimensiuni mici si au orbitali care pot fi pusi la dispozitia
electronilor neparticipanti ai altor specii chimice, stabilindu-se astfel legaturi covalente
coordinative intre ionul metalic si atomii de nemetal din liganzi.
Activitate practica:
- In 5 eprubete diferite aflate intr-un stativ se toarna cate un cm 3 din cate una din solutiile
1M ale urmatoarelor saruri: azotat de argint, sulfat de cupru, clorura de crom, clorura de
cobalt, azotat de nichel. Adaugati in fiecare eprubeta solutie 2M de amoniac, picatura cu
picatura, observand ce schimbari se petrec in solutie si agitand apoi eprubeta pana la
disparitia precipitatelor. Notati observatiile intr-un tabel.
 - Intr-o eprubeta cu 1-2 cm3 de solutie de sulfat de cupru 0,1M turnati cateva picaturi de
solutie de NaOH 1M. Se formeaza un precipitat albastru , gelatinos de hidroxid de cupru.
Se adauga, in picaturi, solutie de amoniac 1M, agitand eprubeta. Se observa disparitia
precipitatului si colorarea solutiei in albastru intens, datorita formarii hidroxidului de
tetraaminocupru (II).
- Intr-o eprubeta cu 1-2 cm3 de solutie de clorura de Fe (III) 0,1M turnati cateva picaturi de
HCl concentrat. Observati modificarea solutiei. In urma reactiei s-a format combinatia
complexa acid tetracloroferic H[FeCl4]

Hidroxidul de tetraaminocupru(II) se foloseste pentru identificarea ionilor de Cu 2+ din solutie

si pentru dizolvarea celulozei (reactiv Schweitzer).
Hidroxidul de diaminoargint (I) este folosit ca intermediar la obtinerea oglinzilor de argint si
pentru punerea in evidenta a caracterului reducator al unor substante, in special organice.
Numeroase reactii de recunoastere ale ionilor metalici (Cu2+, Fe2+, Fe3+) se bazeaza pe culoarea
combinatiilor complexe. In natura, multe combinatii complexe au un rol important in fiziologia
vegetala si animala. Un complex deosebit de important al ferului cu un compus organic este
hemul din hemoglobina. Fe este fixat in centrul moleculei organice prin legaturi coordinative
stabilite cu ajutorul orbitalilor liberi si al perechilor de electroni neparticipanti ai 4 atomi de azot.
Intoxicatiile grave pe care le sufera persoanele aflate in incaperi in care aerul are un continut
ridicat de CO se datoresc actiunii complexante exercitate de Co asupra Fe.