Sunteți pe pagina 1din 17

Stereochimia combinatiilor complexe

Izomerie geometrica

1. Generalitati

Combinatiile simple se formeaza – dupa teoria clasica a valentei –


prin saturarea reciproca a valentelor atomilor componenti; acestea sunt
considerate combinatii de ordinul intai: HCl, H2O, NH3 precum si
majoritatea compusilor organici.
Produsele interactiunii combinatiilor de ordinul intai sunt combinatii
de ordin superior, daca formarea lor nu se face prin substitutie. De
exemplu, sarurile duble - AlF3•3KF, KCl•MgCl2•6H2O – sau
combinatiile moleculare (adica de aditie) dintre sarea unui metal si una
sau mai multe molecule neutre – cum sunt combinatiile rezultate prin
aditionarea unor molecule de amoniac, adica aminele: CoCl3•6NH3,
NiCl2•6NH3, CuSO4•4NH3, etc.
In cazul in care o molecula legata complex disociaza in solutie apoasa,
numai o componenta a ei disociaza, cealalta ramanand legata comlex,
adica rezulta un ion complex.
De exemplu, acidul clorhidric si amoniacul formeaza clorura de
amoniu NH4Cl, in molecula careia atomul de H din HCl este foarte strans
legat de atomul de azot central din molecula de NH 3 formand ionii NH4+
si Cl- , prin legatura covalenta coordinativa sau dativa; ea este o
combinatie complexa.
Combinatiile complexe sunt o clasa de compusi importanti, cu largi
aplicatii practice, studiati inclusiv pentru complexitatea structurii lor.
O combinatie complexa contine un ion metalic (ion central) de care
sunt legati prin legaturi covalente coordinative molecule sau ioni (anioni
sau cationi), denumiti liganzi. Pentru ca un ion metalic sa formeze
combinatii complexe, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii : sa
aiba un volum ionic mic si sa posede orbitali liberi in care sa poata
accepta electronii neparticipanti ai ligandului, stabilindu-se astfel legaturi
covalente coordinative intre ionul central si atomul de nemetal din
ligand.
In unele cazuri atat anionul cat si cationul pot fi complecsi:
[Co(NH3)6][Cr(CN)6], [Co(NH3)6][Co(NO2)6] etc. iar alteori prin
coordinarea unor liganzi anionici rezulta complecsi neutri:
[CrCl3(NH3)3]; [Co(NO2)3(NH3)3], etc. Numarul liganzilor legati
coordinativ de ionul central se numeste numar de coordinare.
Numarul de coordinare depinde esential de natura ionului central si
in parte de natura liganzilor, el putand avea valori de la 2 la 12, cele mai
frecvente valori intalnite la complecsi fiind 6 si 4.
Liganzii pot fi :
- molecule : H2O, NH3, CO, etc. In acest caz sarcina electrica a
ionului complex va fi data de sarcina pozitiva a ionului metalic ; de
ex. : [Cu(NH3)4]2+ ;
- ioni negativi, de exemplu : F-, Cl-, Br-, I-, HO-, SO42-, PO43-, etc. In
acest caz sarcina ionului complex se calculeaza facand suma
algebrica intre sarcina pozitiva a ionului metalic si produsul dintre
numarul de liganzi si sarcina negativa a ligandului, de exemplu :
[FeCl]2+, [FeCl2]+, [FeCl4]-.
Liganzii monodentati ocupa o singura pozitie coordinativa in jurul
atomului central, cum sunt ionii : F-, Cl-, Br-, I-, CN-, SCN-, NO2-, etc. si
moleculele : H2O, NH3, CO, pyridina(py), etc.
Liganzii polidentati se leaga la acelasi ion prin mai multi atomi
donori, ocupand mai multe pozitii coordinative. In particular, liganzii
bidentati (C2O42-, S2O82-, etilendiamina) ocupa doua puncte coordinative.

2. Formulare si nomenclatura

Ionul complex se scrie in paranteza patrata in interiorul careia se


indica simbolul atomului central, liganzii anionici, liganzii neutri si cei
organici in ordine alfabetica.
La stabilirea denumirii unei combinatii complexe se iau in
considerare :
- clasa de compusi din care face combinatia complexa : acid,
hidroxid, sare ;
- numarul de coordinare ;
- numele ligandului ;
- numele ionului central ;
- numele ionului care neutralizeaza sarcina ionului central si numarul
acestor ioni.
In denumirea unui anion complex se indica in primul rand liganzii in
ordinea alfabetica si apoi atomul central, adaugand la nume sufixul “at”
indicand totodata starea de oxidare prin cifre romane in paranteza.
In cazul complecsilor cationici, inaintea numelui se inscrie prepozitia
“de”. Se are in vedere in acelasi timp faptul ca in limba romana se
denumeste mai intai anionul indiferent daca este sau nu complex si apoi
cationul, desi la scrierea lor se procedeaza invers.
- [Cu(NH3)4](OH)2 - hidroxid de tetraaminocupru (II),
- [Ag(NH3)2]NO2 - azotat de diaminoargint (I),
- Na[Al(OH)4] - tetrahidroxoaluminat de sodiu,
- [Co(NH3)6]Cl3 - triclorura de hexaaminocobalt (III).
La denumirea liganzilor se ataseaza sufixul “o”, de exemplu : cloro
(Cl-), ciano (CN-) etc., iar liganzii neutri se numesc : acvo (H2O), amino
(NH3), carbonil (CO) si nitrozil (NO). Liganzii de acelasi fel se
precizeaza cu prefixul mono-, di-, tri- etc. de exemplu :
- K4[Fe(CN)6] – hexacianoferat (II) de tetrapotasiu;
- [Co(NH3)6][Cr(CN)6] – hexacianocromat (III) de hexaaminocobalt
(III);
- [Co(NH3)6]Cl3 – triclorura de hexaaminocobalt (III).
Cand un ion complex este continut de 2,3,…n ori intr-o molecula,
denumirea lui se aseaza in paranteza iar inaintea parantezei se indica
prefixul : bis, tris etc. :
[Co(NO2)(NH3)5][Co(NO2)4(NH3)2]2 – bis diamintetranitrocobaltat
(III) de pentaaminonitrocobalt (III).
Denumirea complecsilor polinucleari se face intocmai ca in cazul
celor mononucleari, in plus adaugandu-se inaintea denumirii gruparilor
din punte litera “μ”, de ex.:
[(NH3)5Co —NH2—Co(NH3)5]Cl5 – pentaclorura de amoniu – μ –
aminocobalt (III).
Sarcina unui ion complex este data de suma algebrica a sarcinilor
electrice ale liganzilor si a ionului central:
[Fe(CN)6]4- [Co(NH3)6]3+
(2+) + (6-) = 4- (3+) + 6x(-) = 3+
Caracteristic combinatiilor complexe este faptul ca ele isi mentin, intr-
o masura mai mare sau mai mica (in functie de stabilitate) identitatea
sferei de coordinare chiar si in solutie, disociind numai ionii care se
gasesc in sfera exterioara sau de ionizare (fapt specificat si in
introducere):
[Co(NH3)6]Cl3 ⇄ [Co(NH3)6]3+ + 3Cl-
De asemenea, efectuand o reactie de schimb sau dubla inlocuire, ionul
complex isi pastreaza identitatea:
K2[PtCl6] + 2AgNO3 → Ag2[PtCl6] + 2 KNO3
O dovada a existentei ionilor complecsi in solutie o constituie
masurarea conductibilitatii electrice care permite calcularea numarului de
ioni pusi in libertate de catre o combinatie continand ioni complecsi.

3. Izomeria combinatiilor complexe

O proprietate importanta a unor combinatii complexe care nu a putut


fi explicata decat dupa ce Werner a elaborat teoria coordinatiei, este
izomeria, care poate fi: de hidratare, ionizare, salina, de coordinatie,
geometrica si optica.

Izomeria de hidratare (solvatare) rezulta din modul diferit de legare a


moleculelor de apa intr-o combinatie complexa ceea ce determina
modificarea unor proprietati cum sunt: culoarea, solubilitatea,
conductibilitatea, etc. Ex.:

[Cr(H2O)6] Cl3; [CrCl(H 2O)5]Cl2 •H2O;


[CrCl2(H2O)4]Cl•2H2O
gri – albastru albastru – verzui
verde
[Co(H2O)6]Cl2 [CoCl2(H2O)4]•2H2O
rosu
albastru – violet
Izomeria de ionizare, conform careia combinatii complexe cu aceeasi
compozitie chimica, ionizeaza diferit in solutie apoasa:
[Co(SO4)(NH3)5]Br ⇄ [Co(SO4)(NH3)5]+ + Br-
rosu – violet
[CoBr(NH3)5]SO4 ⇄ [CoBr(NH3)5]2+ + SO42-
violet – inchis

Izomeria de coordinare este caracteristica combinatiilor constituite


numai din ioni complecsi si ea se datoreaza posibilitatii de schimbare a
liganzilor intre acesti ioni. Ex.:
[Co(NH3)6][Cr(CN)6] – galben-verzui; [Cr(NH 3)6]
[Co(CN)6] – galben-deschis.

Izomeria salina (de tautomerie sau de legatura) se datoreaza


fenomenului de tautomerie caracteristic unor liganzi monodentati
bifunctionali (CN-, SCN-, NO2-) capabili sa se lege de ionul metalic
printr-un atom donor sau altul, rezultand doua serii de complecsi
izomeri. Ex.:
[CoNO2(NH3)5]Cl2 – galben; [Co(ONO)(NH 3)5]Cl2 –
rosu.

Izomeria sterica (geometrica) este rezultatul unei distributii spatiale


diferite a liganzilor in sfera de coordinare. Pentru un numar mare de
combinatii complexe hexacoordinate continand in special liganzi mono-
si bidentati, este caracteristica proprietatea de a prezenta izomerie
geometrica. Cei mai cunoscuti sunt izomerii cis-trans de tipul [MA 4B2]+n
sau [MA2B4]+n mai ales din clasa diacidotetraaminelor de forma generala
[MX2(NH3)4]+n. Ex.:
[Co(NO2)2(NH3)4]NO3 cis, galben-brun; trans, galben-portocaliu.
[CoCl2(NH3)4]Cl– cis, violet; trans, verde.
Izomeria optica se intalneste la combinatiile complexe
hexacoordinate, in general modificatia cis care contine cel putin un
ligand bidentat. Aceste combinatii pot fi scindate in antipozi optic activi
care au proprietatea de a roti planul luminii de polarizare la dreapta sau
la stanga. Din aceasta categorie fac parte complecsii de tipul cis-
[CoCl2(NH3)2en] sau cis-[CoCl(NH3)en2]X2.
Complecsii de tipul [Co en3]X3, [Cr en3]X3 etc. desi nu prezinta
izomerie cis-trans pot fi scindati in antipozi optici (vezi figurile de mai
jos).

Izomerii optici ai complecsilor de


tipul cis-[CoCl2(NH3)2en] si
cis-[CoCl(NH3)en2]X2.
4. Legatura chimica din combinatiile complexe

In evolutia conceptelor teoretice, asupra legaturii chimice in


combinatiile complexe, se disting mai multe etape, reprezentate prin
urmatoarele teorii:
- teoria coordinatiei a lui Werner;
- teoria electronica a valentei;
- teoria legaturii de valenta (TLV);
- teoria campului cristalin (TCC);
- teoria campului de liganzi (TCL).
Aceste teorii s-au dezvoltat in cadrul teoriilor generale care au
incercat sa explice interactia chimica sau reprezinta aplicatii ale
acestorteorii la procesul de formare a combinatiilor complexe.

4.1 Teoria coordinatiei a lui Werner


Postulatele fundamentale ale acestei teorii pe baza carora s-a explicat
atat formarea combinatiilor complexe cat si unele proprietati
fundamentale ale acestora se refera la:
- valenta principala si secundara;
- legaturi de valenta dirijate.
Pe baza primului postulat s-a explicat insasi existenta combinatiilor
complexe iar cel de-al doilea postulat constituie baza stereochimiei
acestora.
Renuntand la punctul de vedere contemporan lui, dupa care valenta
unui element si numarul de legaturi pe care acesta poate sa le formeze
sunt unul si acelasi lucru, Werner presupune ca elementele pot manifesta
atat valente principale cat si secundare.
Valenta principala este egala cu valenta elementului in acceptiunea
clasica, in timp ce valenta secundara reprezinta acea manifestare a
afinitatii chimice (afinitate reziduala), care conduce la formarea
combinatiilor de ordin superior, adica la unirea unor molecule care au
existenta de sine statatoare. Prin forte de valenta secundara, molecule ca
amoniacul si apa se unesc cu sarurile metalelor pentru a forma
amoniacati si hidrati iar diferitele saruri intre ele pentru a forma saruri
duble. In terminologia moderna, valenta principala corespunde starii de
oxidare a metalului iar valenta secundara numarului lui de coordinatie.
Werner a stabilit astfel, formulele de coordinare ale combinatiilor
complexe, indicand prin introducerea parantezelor mari sfera de
coordinare care contine ionul metalic si ionii sau moleculele legate direct
de acesta (liganzii) si sfera de ionizare care contine ionii mai slab legati,
de ex. [Co(NH3)6]Cl3.
Pe baza celui de-al doilea postulat, Werner ajunge cu mult inainte de
descoperirea metodei de analiza roentgenografica la elaborarea unor
modele spatiale pentru combinatiile complexe, pe baza carora a reusit sa
explice in mod corect unele din particularitatile structurale ale acestor
combinatii si, in primul rand, fenomenul de izomerie observat la unele
dintre acestea.
Determinari ulterioare au confirmat multe dintre aspectele teoriei lui;
prin aceasta teorie a reusit sa sistematizeze materialul experimental vast
referitor la combinatiile complexe, sa dea o formulare corecta acestor
combinatii si sa explice fenomenul de izomerie.

4.2 Teoria electronica a valentei


Datorita faptului ca la aparitia teoriei coordinatiei nu existau nici un
fel de date referitoare la structura atomului si la natura afinitatii chimice,
Werner nu a putut da o interpretare fizica reala notiunii de valenta
secundara introdusa de el, nu a putut spune nimic despre natura legaturii
chimice in combinatiile complexe.
Teoria electronica a valentei este prima care da o interpretare corecta
a acestei probleme.
Interpretarea legaturii chimice in combinatii complexe pe baza teoriei
electronice a valentei, inseamna de fapt folosirea reprezentarilor care
reduc aceasta legatura fie la interactii electrostatice de deformare, fie la
interactii covalente. Pentru orice compus chimic, o legatura pur ionica
sau pur covalenta constituie un caz limita. In realitate ne confruntam cu
elemente de legatura ionica si elemente de legatura covalenta,
predominand un anumit caracter.Interpretarea relatiilor dintre structura
combinatiilor complexe si proprietatile lor poate fi facuta satisfacator
numai tinand seama de acest lucru. In combinatiile complexe, legaturile
sunt heteronucleare iar ionii complecsi se formeaza din ionii simpli sau
ioni si molecule polare adica legatura covalent coordinativa apare in
conditiile preexistentei unei interactii electrostatice. Rezolvarea
problemei referitoare la natura legaturii chimice intr-o molecula data se
reduce in ultima instanta la determinarea distributiei densitatii de sarcina
in molecula respectiva.
Datorita faptului ca astfel de date nu sunt usor accesibile, pentru
descrierea interactiei chimice se apeleaza in continuare la notiunile de
legatura ionica si covalenta, al caror continut trebuie privit in sensul
celor mentionate mai sus.
Teoria legaturii ionice a fost elaborata de Kossel si apoi Magnus,
pornind de la ideea unei interactii electrostatice intre ionul metalic si
liganzi.
La baza calculelor lui Kossel au stat o serie de ipoteze simplificatoare:
el considera ionii simpli ca sfere rigidenedeformabile intre care se
exercita numai interactii de tip coulombian, in configuratia stabila a
sistemului considerat ionii se ating sau sunt la distanta minima.
Din conditia minimului energiei potentiale calculata cu ajutorul
metodelor clasice, Kossel a prevazut structura si stabilitatea ionilor
complecsi de diferite tipuri dand fenomenului de coordinare o baza
energetica.
Pe baza calculelor electrostatice simple s-a aratat ca, pentru
combinatiile complexe cu numar de coordinatie 6 configuratia cea mai
stabila este cea octaedrica iar pentru combinatiile complexe cu numar de
coordinare 4, cea tetraedrica.Datorita ipotezelor simplificatoare de la
care s-a plecat, modelul electrostatic initial a trebuit sa fie completat prin
considerarea pe de o parte a dimensiunilor ionilor iar pe de alta parte prin
introducerea efectelor generate de interactiile de polarizare intre ionul
metalic si liganzi.
Teoria electrostatica a lui Kossel conduce la rezultate satisfacatoare
numai in cazul in care ionul metalic si liganzii care formeaza combinatia
complexa respectiva se caracterizeaza atat prin polarizabilitate mica cat
si prin actiune polarizanta mica.
In cazurile in care interactia de polarizare este importanta in legatura
metal-ligand, aproximatia electrostatica nu mai poate fi corecta.
Aceasta teorie are marele merit de a fi prevazut structura si stabilitatea
ionilor complecsi cu diferite numere de coordinatie, reducand aceasta
previziune la o simpla problema de energetica clasica. Acest model nu
prevede, insa, existenta combinatiilor complexe cu structura plan-patrata
si nu poate explica proprietatile fundamentale, fizice si chimice ale
combinatiilor complexe.
Teoria legaturii covalente. Extinzand la combinatiile complexe teoria
lui Lewis asupra legaturii covalente ca o legatura de doi electroni,
Sidgwick da o interpretare electronica structurii acestor combinatii. Spre
deosebire de schema fundamentala a formarii legaturii homeopolare, in
care fiecare component participa la perechea de legatura cu cate un
electron, ideea principala in aceasta tratare este ca in legatura metal-
ligand perechea de electroni este cedata numai de u nul dintre
participanti, adica de ligand. Formarea combinatiilor complexe este
explicata prin tendinta ionului metalic central de a realiza o configuratie
electronica stabila de tip gaz rar.
Regula lui Sidgwick nu a cunoscut o raspandire prea mare dar are
meritul de a fi subliniat existenta unor elemente cu caracter covalent in
legatura metal-ligand.

Teoria moderna a combinatiilor complexe este o teorie electronica


cuantica. Este o teorie electronica , deoarece proprietatile fundamentale
ale acestor combinatii sunt determinate de structura lor electronica, este
in acelasi timp o teorie cuantica, datorita faptului ca starile electronilor in
sistemele atomice pot fi descrise corect numai cu ajutorul mecanicii
cuantice.
Teoria legaturii de valenta reprezinta prima metoda mecanic-cuantica
folosita in studiul combinatiilor complexe. Aceasta metoda porneste de
la ideea ca, intr-o combinatie complexa legatura metal-ligand este
covalenta de tip σ, donor-acceptor la formarea careia ionul metalic,
acceptorul, contribuie cu un orbital hibrid vacant iar ligandul, donorul cu
un orbital atomic ocupat de o pereche de electroni. Participarea ionului
metalic cu orbitali hibrizi este justificata de faptul ca, in interactia cu
orbitalii liganzilor, acestia permit o acoperire maxima.
In combinatiile complexe care contin liganzi cu capacitate donoare
mai redusa sau liganzi puternic electronegativi, legatura metal-ligand se
realizeaza prin interactii electrostatice. In asemenea combinatii
hibridizarea orbitalilor atomici nu este necesara si, in consecinta,
distributia electronilor in nivelul d ramane aceeasi in combinatia
complexa ca si in ionul liber.
Pentru a explica unele proprietati ale combinatiilor complexe, ca
stabilitate, structura, etc., Pauling presupune ca ionii metalelor
tranzitionale pot forma cu liganzii care prezinta orbitali vacanti, pe langa
legaturile simple sigma si legaturi multiple, pi. Formarea unei legaturi pi,
in care ionul metalic este donorul conduce la intarirea legaturii metal-
ligand si contribuie la reducerea sarcinii negative acumulate pe ionul
metalic in urma coordinarii liganzilor.
Aceasta metoda are si limitele ei: unele din proprietatile fundamentale
ale acestor compusi raman limitate; spectrele de absorbtie nu au putut fi
deloc explicate iar pentru proprietati cum sunt cele magnetice rezultatele
obtinute sunt limitate. Totusi, ideea despre hibridizarea orbitalilor
atomici, despre caracterul donor acceptor al legaturii metal-ligand ca si
despre posibilitatea de formare a legaturilor π sunt preluate si de alte terii
mai noi.
Teoria campului cristalin – TCC. Bazele TCC se gasesc in lucrarea
lui Bethe „Scindarea termenilor in cristale” publicata in 1929. In aceasta
se arata ca starile care rezulta dintr-o configuratie electronica data,
degenerate in ionul liber, se scindeaza in doua sau mai multe stari
neechivalente, cand ionul este introdus intr-o retea cristalina ionica.
Folosind metodele teoriei grupurilor, Bethe arata cum pot fi determinate
starile care rezulta in aceste conditii, in functie de simetria retelei.
Aplicata la combinatii complexe, TCC reprezinta o dezvoltare pe baza
cuantica a conceptiilor electrostatice initiale. In limitele acestei teorii
interactia ion metalic-ligand este tratata ca o problema pur electrostatica
in care liganzii sunt reprezentati ca sarcini punctiforme. Neglijarea
completa a interactiei covalente arata ca intr-o astfel de tratare rolul
liganzilor se reduce la producerea unui camp electric, camp cristalin, al
carui efect este distrugerea simetriei sferice a ionului liber. Caracterul
cuantic al acestei teorii rezulta din faptul ca, la baza descrierii
combinatiilor complexe stau legi din mecanica cuantica.
Teoria campului liganzilor – TCL admite, spre deosebire de TCC ca
intre ionul metalic central si liganzi exista o oarecare interactie covalenta
ca si o interactie electrostatica. Aceasta teorie se bazeaza pe metoda
orbitalilor moleculari MOM, de obicei in aproximatia LCAO (de
combinare liniara a orbitalilor atomici).
Daca se cunosc toti orbitalii moleculari ai sistemului (OM), atunci cu
ajutorul lor se pot determina proprietatile fundamentale ale acestuia, cu
alte cuvinte, problema fundamentala este determinarea OM ai sistemului.
Pentru stabilirea orbitalilor atomici OA ai ionului metalic si ai liganzilor
care pot duce la formarea OM se folosesc metodele teoriei grupurilor.
OA care se pot combina pentru formarea OM trebuie sa raspunda la
anumite conditii de energie, acoperire si simetrie care ar putea fi
formulate astfel:
- sa aiba energii asemanatoare;
- sa prezinte o acoperire buna in aceeasi regiune a spatiului;
- sa aiba aceeasi simetrie.
Din combinarea liniara a orbitalilor ionului metalic si a orbitalilor
moleculari ai liganzilor care indeplinesc conditiile specificate se obtin
orbitalii moleculari lianti si antilianti ai sistemului considerat.

Modul in care orbitalii p ai


liganzilor se acopera cu lobii
orbitalilor atomici ai metalului.

Combinatii complexe ale unor elemente din tabelul periodic

1. Metalele de tip p au o tendinta mai pronuntata decat cele de tip s


datorita faptului ca genereaza ioni cu sarcina mai mare, volum ionic mai
mic si care poseda orbitali neocupati cu electroni.
- Na[AlCl4] tetracloroaluminat de sodiu,
- Na3[AlF6] hexafluoroaluminat de sodiu,
- Na2[Sn(OH)4] tetrahidroxostanat (II) de sodiu.

2. Ionilor metalelor de tip d le este caracteristica proprietatea de a


forma combinatii complexe. Ionii sunt de dimensiuni mici si au
orbitali care pot fi pusi la dispozitia electronilor neparticipanti ai
altor specii chimice, stabilindu-se astfel legaturi covalente
coordinative intre ionul metalic si atomii de nemetal din liganzi.
Activitate practica:
- In 5 eprubete diferite aflate intr-un stativ se toarna cate un cm 3 din
cate una din solutiile 1M ale urmatoarelor saruri: azotat de argint,
sulfat de cupru, clorura de crom, clorura de cobalt, azotat de nichel.
Adaugati in fiecare eprubeta solutie 2M de amoniac, picatura cu
picatura, observand ce schimbari se petrec in solutie si agitand apoi
eprubeta pana la disparitia precipitatelor. Notati observatiile intr-un
tabel.
- Intr-o eprubeta cu 1-2 cm3 de solutie de sulfat de cupru 0,1M
turnati cateva picaturi de solutie de NaOH 1M. Se formeaza un
precipitat albastru , gelatinos de hidroxid de cupru. Se adauga, in
picaturi, solutie de amoniac 1M, agitand eprubeta. Se observa
disparitia precipitatului si colorarea solutiei in albastru intens,
datorita formarii hidroxidului de tetraaminocupru (II).
- Intr-o eprubeta cu 1-2 cm3 de solutie de clorura de Fe (III) 0,1M
turnati cateva picaturi de HCl concentrat. Observati modificarea
solutiei. In urma reactiei s-a format combinatia complexa acid
tetracloroferic H[FeCl4]

Hidroxidul de tetraaminocupru(II) se foloseste pentru identificarea


ionilor de Cu2+ din solutie si pentru dizolvarea celulozei (reactiv
Schweitzer).
Hidroxidul de diaminoargint (I) este folosit ca intermediar la
obtinerea oglinzilor de argint si pentru punerea in evidenta a caracterului
reducator al unor substante, in special organice. Numeroase reactii de
recunoastere ale ionilor metalici (Cu2+, Fe2+, Fe3+) se bazeaza pe culoarea
combinatiilor complexe. In natura, multe combinatii complexe au un rol
important in fiziologia vegetala si animala. Un complex deosebit de
important al ferului cu un compus organic este hemul din hemoglobina.
Fe este fixat in centrul moleculei organice prin legaturi coordinative
stabilite cu ajutorul orbitalilor liberi si al perechilor de electroni
neparticipanti ai 4 atomi de azot. Intoxicatiile grave pe care le sufera
persoanele aflate in incaperi in care aerul are un continut ridicat de CO
se datoresc actiunii complexante exercitate de Co asupra Fe.
Bibliografie:

• Manual clasa a XII-a

• www.google.ro

•http://farmaco92.wordpress.com/2012/01/29/izo
meria-combinatiilor-complexe/