CĂPRIŢA SFÂNTULUI PETRU

Sfântul Petru, mare paznic

Peste-a raiului fântână
Plictisit de-atâtea veacuri
Să tot stea cu cheia-n mână,

Într-o zi s-a dus la Domnul

Prea supus şi prea smerit
Şi îngenunchind în faţa-i
Petre astfel i-a grăit:

- Doamne, din străfund de vremuri

Te slujesc fără prihană
Am şi eu o rugăminte
Fie-ţi milă şi pomană

Dă-mi concediu de odihnă

Doamne, pururi lăudat
Doar o lună-nalt prea sfinte,
Căci sunt om şi sunt bărbat!

- Bine, Petre! Se aprobă!

Ce nu fac eu pentru tine
Treci la Cadre, ia-ţi cartela
Şi te du! Te du cu bine!...

Ajungând în Capitală
Fercheş, tânăr şi cu bani
Că puteai să-i dai ca vârstă
Douăzeci şi opt de ani,

S-a-ncurcat c-o femeiuşcă

Nostimă şi dolofană
Şi la "Compescaria" într-una
La "Segarcea" şi "Crăcana"

Toată luna a ţinut-o

Numa-n chefuri şi antren
Vizitând seară de seară
"Pescăruş" şi "Mon Jardin"

Că-mbătat de-atâta farmec

Şi de patimi juvenile
Şi-a întârziat concediul
Cu vreo trei sau patru zile.

- Bine Petre, nu ştii oare

Că după regulament
Orice-ntârziere-nseamnă
Cum că n-ai fost vigilent?

- Ba am fost, înalt prea sfinte,-

Zise Petru fericit,-
Însă-n timpii morţi, părinte
Uite, m-am îmbolnăvit.

Două nopţi şi patru zile

Am zăcut în odăiţă
Şi mă tot hrăneam cu lapte,
Doar cu lapte de căpriţă

Dacă n-ar fi fost căpriţa

Să mă vindece de toate
Zău muream, muream de tuse,
Doamne sfinte şi-ndurate!

A trecut o vreme lungă

Petre Sfântul cum vă spui
Se topea de dor săracul
După dulcineea lui

O vedea frumoasă, durdă

Gura roşie, ochii adânci
Trup de nimfă care zburdă
S-o tot sorbi, s-o tot mănânci...

Drept la Dumnezeu se duse

Şi îi zise rugător:
- Doamne, nu mai pot de tuse,
Dă-mi concediu, c-am să mor!

Şi dacă mă sting, cu mine

Piere ultima mlădiţă...
Să mă vindec, leacul este
Numai lapte de căpriţă!

- Bine-ţi dau o lună, - zice

Domnul zărilor senine-
Dar când vii, aduci şi capra
O aduci aici cu tine.

- O aduc, Înalt prea sfinte,

O aduc numaidecât
Cum o ştii, în patru labe
Şi cu-o funie de gât.

Şi mâhnit, gata să-i spargă

Inimioara-i pătimaşă
Se-ntreba: - Ş-acum, Petrache
Spune, pe-unde scoţi cămaşa?

A pornit cu ascensorul
Din eter, azur şi nea
Într-o clipă nea Petrică
Sprinten, fercheş, fu la ea.

Nopţi şi zile delirante

De iubire nesfârşită
Petrecut-a Sfântul Petre
Cu "căpriţa" lui iubită.

Când să se termine luna

Petre îşi aduse aminte
De făgăduiala dată
Prea eternului Părinte.
Şi îi spuse: - Fată dragă
Eu socot că-i foarte bine
Ca să nu-mi pierd slujba-n ceruri,
Trebuie să mergi cu mine.

Dumnezeu nici nu prea vede

Te strecori încet şi-atât
Goală şi în patru labe
Şi cu funia de gât.

Ascensorul te aşteaptă
Te îmbarci în el frumos
Şi în doua-trei minute
Scumpo, vei ajunge jos.

Ce să facă biata fată?

A primit cu mult curaj
Şi de ce să nu profite
De-un asemenea voiaj?

Dezbrăcată, e-o minune

Trup de nimfă, ca-n poveşti
Nea Petrică, nea Petrică
Ce pramatie îmi eşti!...

S-a urcat în cer cu dânsa

Şi o îndemna mereu:
- Hai căpriţo, hai cu nenea
Să te vadă Dumnezeu!

Cum ajunseră-n zenituri

Şi-au deschis spre Tron portiţa,
Dumnezeu luă ocheanul
Şi-ndelung privi căpriţa.

A privit-o înc-o dată

Dinapoi şi dinainte
Şi a izbucnit năvalnic:
- Ia ascultă, Petre sfinte!

Eu când zămislit-am capra

Printre vite consacrate
Avea-n faţă ţăcălia
Ş-avea ţâţele în spate.

Dar cu capra ta, Petrache

O brodişi ca Ieremia,
C-are ţâţele la faţă
Ş-are-n spate ţăcălia!