Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Consolidarea din data de 30 iulie 2019 are la bază republicarea din Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 18
mai 2011
Include modificările aduse prin următoarele acte: L 147/2012; L 2/2013; L 76/2012; L 255/2013; L 187/2012; L 77/2014; L
12/2015; L 97/2015; DCZ 814/2015; DCZ 261/2016; L 57/2016; L 176/2016; L 220/2016; OUG 53/2017; L 64/2018; L 127/2018;
OUG 96/2018; OUG 26/2019; L 153/2019.
Ultimul amendament în 29 iulie 2019.
TITLUL I
Dispoziții generale
CAPITOLUL I
Domeniul de aplicare
Art. 1. -
Campul material de aplicare - Costel Gilca
Primul alineat al acestui articol reprezintă mai degrabă un deziderat al legiuitorului, în ceea ce privește câmpul material de
aplicare, decât o realitate.
Astfel, deși se precizează că „prezentul Cod al muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă”, în realitate trebuie
făcute două precizări:
- Prezent lege intitulată „Codul muncii” nu este un veritabil cod, adică o colecție exhaustivă de legi care reglementează un
domeniu, în speță domeniul relațiilor de muncă;
- prezenta lege este un act normativ care reglementează elementele esențiale ale contractului individual de muncă, și
edictează anumite principii care urmează să se aplice în alte materii: jurisdicția muncii, conflictele de muncă, contractele de
ucenicie etc., aceste materii fiind însă reglementate prin alte legi și nu prin Codul muncii.
De asemenea, o altă critică vizează faptul că nici referirea primului articol la conform căreia „prezentul Cod al muncii
reglementează modul de control al aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă” nu sunt este corectă,
deoarece tfel, Titlul X intitulat „Inspecția muncii” care ar trebui să reglementeze modul de control al aplicării reglementărilor din
domeniul raporturilor de muncă nu face altceva decât să fie dispoziții de principiu, art. 239 precizând foarte clar că înființarea
și organizarea Inspecției Muncii sunt reglementate prin lege specială.
Așadar, nu prezentul Cod al muncii reglementează modalitatea de control, ci Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și
organizarea Inspecției Muncii, republicată, care reglementează, în sensul real al termenului, modalitatea de controlul a
aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă (a se vedea art. 5 din legea 108/1999, republicată).
Cu privire la cel de-al doilea alineat, interesul lui practic este major deoarece consacră principiul conformă căruia dispozițiile
Codului muncii se aplică în toate relațiile de muncă, în condițiile în care nu există dispoziții speciale în acest sens.
Cu titlul de exemplu, relațiile de muncă ale funcționarilor publici, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici, republicată, se completează cu dispozițiile Codului muncii (a se vedea în acest sens art. 117 din Legea
nr. 188/1999, republicată ).
Așadar, ori de câte ori suntem în fața unei relații de muncă, dar nu este reglementată prin lege specială sunt aplicabile
dispozițiile Codului muncii, și chiar și în situația în care aceasta există legi speciale, în măsura în care există situații
Tiparit de - la 30.07.2019. 1/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
nereglementate, atunci se va face aplicarea normelor Codului muncii.
În concluzie, prezenta legea, intitulată Codul muncii, nu reprezintă o culegere exhaustivă a norme în domeniul relațiilor de
muncă, ci este doar o lege care reglementează condițiile încadrării în muncă și principalele elemente și condiții ale
contractului individual de muncă, completându-se cu o serie întreagă de alte acte normative, denumirea dată acestei legi
„Codul muncii” fiind improprie.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 11, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul
aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
(2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care
acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.
Art. 2. -
Subiectele reglementării - Costel Gilca
Prin acest articol se reglementează câmpul personal de aplicare, și anume căror persoane li se aplică dispozițiile acestei legi.
Ca tehnică legislativă, se utilizează enumerarea, adică menționarea fiecărei categorii de persoane căreia i se aplică aceste
dispoziții, cele care nu sunt enumerate înțelegându se că nu intră în câmpul de aplicare decât în mod excepțional, și anume în
situația în care legea speciale care legea specială nu cuprinde dispoziții.
Altfel spus, simplul fapt că nu sunt enumerați, cu titlul de exemplu funcționari publici, sau membrii cooperatori, nu înseamnă
că sunt excluși în mod definitiv de la aplicarea legii, ci, acolo unde se impune, este posibil ca legislația muncii să li se aplice și
lor.
Observăm că există două categorii de persoane cărora li se aplică normele prezentei legi și anume:
a) persoane fizice
b) persoane juridice
a) persoane fizice
În ceea ce privește prima categorie și anume persoane fizice legiuitorul a inclus:
– cetățenii români, indiferent că lucrează în țară sau în străinătate, dacă au contractul de muncă încheiat în România;
– cetățenii străini;
– apatrizii;
– refugiații;
– ucenicii.
Neavând valoarea unor certificate de concediu medical în sensul OUG nr. 158/2005, este lipsită de relevanță împrejurarea că
certificatele medicale emise de Policlinica din Turcia nu au fost depuse la dosar apostilate conform Convenției de la Haga,
deși făceau parte din categoria actelor oficiale conform art. 1 din Convenție atâta timp cât semnătura și parafa medicului
atestă faptul că funcționa într-o policlinica aflată sub autoritatea Prefecturii.
Este necesar ca salariatul să fi adus la cunoștința angajatorului situația sa de incapacitate temporară de muncă, deoarece în
caz contrar, dacă nu a luat cunoștință în alt mod de situația salariatului nu poate fi reținută culpa angajatorului în emiterea
actului de concediere. O interpretare contrară ar permite salariatului exercitarea abuzivă a unui drept, acela de a nu fi
concediat, prin neaducerea intenționată la cunoștința angajatorului a situației sale de incapacitate temporară de muncă.
Prin urmare, procedura cercetării sale disciplinare finalizată cu concedierea sa disciplinară nu a avut loc pe perioada
suspendării de drept a contractului individual de muncă pentru vreun concediu pentru incapacitate temporară de muncă.
Extras din Decizia Civilă nr.5504/ 16.10.2012, Curtea de Apel București Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte
de Muncă și Asigurări Sociale, www.portal.just.ro
CAPITOLUL II
Principii fundamentale
Art. 3. -
Libertatea muncii - Denisa Pătrașcu
Prin acest articol se reiterează principiul garantării libertății muncii, prevăzută de art.41 din Constituția României potrivit căruia
dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.
Încălcarea acestei prevederi duce la nulitatea de drept a contractului individual/colectiv de muncă care o încalcă. Un act
normativ care cuprinde dispoziții contrare acestui articol este neconstituțional, în măsura în care Curtea Constituțională se
pronunță în acest caz.
Această prevedere reprezintă unul din drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art.23 pct.1 din Declarația universală a
drepturilor omului.
(1) Libertatea muncii este garantată prin Constituție. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
(2) Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă și a profesiei, meseriei sau activității pe care
urmează să o presteze.
(3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o
anumită profesie, oricare ar fi acestea.
(4) Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea dispozițiilor alin. (1) - (3) este nul de drept.
Art. 4. -
Interzicerea muncii forțate - Costel Gilca
Dacă art. 3 stabilește dreptul intrinsec al indivizilor umani de a munci sau de a nu munci, art. 4 stabilește limitele pe care
ceilalți participanți la viața socială le au față de această libertate individuală și anume: de a nu obliga nici o persoană să
muncească.
În măsura în care, în afara dispozițiilor exprese prevăzute de lege, o persoană este obligată să muncească fără acordul ei,
atunci se va considera muncă forțată și este interzisă.
Legea definește munca forțată prin referire la prestarea unei activități sub amenințare sau prin raportare la lipsa
consimțământului în mod liber persoanei care desfășoară activitate.
De regula muncă forțată este asimilată muncii sub constrângere fizică sau psihică, sub amenințare. Evident că amenințarea
trebuie să fie de un anumit nivel, pentru a putea vorbi de o amenințare reală, însă această amenințare se va raporta la nivelul
de înțelegere al persoanei care face obiectul muncii forțate și la împrejurările concrete ale amenințării.
Elementele violenței, viciu de consimțământ sunt aplicabil și în această situație. De asemenea, amenințarea nu trebuie să
privească neapărat persoana celui care desfășoară activitate, ci poate să privească și un apropiat al acestuia.
Nu are relevanță, din perspectiva muncii forțate, dacă persoana care prestează muncă este plătită sau nu ca urmare a muncii
desfășurate, ci relevant este că în condițiile lipsei amenințării această persoană nu ar fi desfășurat munca respectivă.
Prin al treilea alineat se nuanțează noțiunea de muncă forțată precizând că în anumite cazuri, expres și limitativ prevăzute de
lege, munca prestată nu constituie muncă forțată. Aceste situații sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 21, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Art. 5. -
Discriminarea - Denisa Pătrașcu
Prin acest articol se reiterează principiul egalității în drepturi a cetățenilor prevăzut de art.16 alin.(1)-(2) și art.17 alin.(1) din
Constituție potrivit căruia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu
este mai presus de lege. Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor
și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. Aceste articole se coroborează cu dispozițiile art.41 alin.(4) din
Constituție, potrivit căruia la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.
Această prevedere reprezintă unul din drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art.23 pct.2 din Declarația universală a
drepturilor omului și art.26 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.
Prevederile Codului Muncii au un caracter special față de cele constituante astfel, sunt interzise actele de discriminare
referitoare la calitatea de salariat sau angajator sau bazate pe drepturi prevăzute de legislația muncii (aici sfera subiectelor se
lărgește și asupra organizațiilor sindicale și patronale).
(1) În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.
(2) Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală,
caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine
socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă.
Ce a decis CJUE referitor la discriminare și accesul la încadrarea în muncă sau la muncă? - Mădălina Moceanu
Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27.11.2000 de creare a unui cadru general în
favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și articolul 14 alineatul
(1) litera (a) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 05.07.2006 privind punerea în aplicare a
principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă
trebuie interpretate în sensul că o situație în care o persoană, prin prezentarea candidaturii sale pentru un loc de muncă, nu
vizează să obțină acel loc de muncă, ci doar statutul formal de candidat, cu unicul scop de a solicita o despăgubire, nu intră
sub incidența noțiunii „acces la încadrare în muncă sau la muncă”, în sensul acestor dispoziții, și poate fi calificată abuz de
drept în cazul în care sunt întrunite condițiile impuse în temeiul dreptului Uniunii.
Astfel s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-423/15 prin Hotărârea din data de 28.07.2016.
Menționam faptul că CJUE s-a pronunțat în sensul mai sus arătat referitor la cererea ce a fost formulată în cadrul unui litigiu
între domnul Nils-Johannes Kratzer, pe de o parte, și R+V Allgemeine Versicherung AG (denumită în continuare „R+V”), pe de
altă parte, în legătură cu cererile domnului Kratzer de despăgubire, de reparare a prejudiciului material și de încetare
introduse pentru motivul că ar fi suferit o discriminare din cauza vârstei și a sexului său ca urmare a respingerii de către
aceasta din urmă a candidaturii sale pentru un post care a făcut obiectul unei invitații de depunere a candidaturilor.
(3) Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate
pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea,
restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.
(4) Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele
prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.
Art. 6. -
Condițiile de muncă - Costel Gilca
a) Principii ale dreptului muncii
Acest articol fixează, alături de libertatea muncii, egalitatea de tratament și nediscriminare, alte principii fundamentale care
caracterizează relațiile de muncă, chiar dacă, în acest articol, acestea sunt prezentate într o formulă, în opinia noastră, puțin
amalgamă și anume:
– protecție socială
– sănătate și securitate în muncă
– respectarea demnității și conștiinței fiecăruia
Dacă primele două principii pe care se fundamentează relațiile de muncă (protecție socială și securitate și sănătate în muncă)
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 32, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de
protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale,
fără nicio discriminare.
(2) Tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la
protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.
(3) Pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu
privire la toate elementele și condițiile de remunerare.
Art. 7. -
Dreptul la asociere - Costel Gilca
Un alt principiu fundamental al relațiilor de muncă îl constituie acela al liberei asociere a lucrătorilor, în special, dar și a
patronatului, în vederea apărării drepturilor și intereselor lor specifice.
Libera asociere reprezintă pe de o parte consacrare a principiului constituțională la liberă asociere, iar pe de altă parte mijloc
de transpunere în practică a dreptului fundamental la negociere colectivă, mijloc de apărare a drepturilor individuale și
colective ale salariaților.
În lipsa dreptului la asociere liberă a lucrătorilor în vederea apărării drepturilor și intereselor lor legitime, apărarea drepturilor
salariaților ar fi iluzorii.
Astfel, conform art. 40 alin. (1) din Constituții României cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronate și în alte forme de asociere.
Scopul pentru care se pot asocia salariați și angajatorii, strict reglementat prin lege, este acela de a apăra drepturile
recunoscute și a promova interesele lor profesionale, economice și sociale. Organizațiile sindicale sau patronale nu pot milita
pentru apărarea drepturilor politice, ci numai pentru scopurile pentru care au fost înființate, scopuri reglementate în mod
expres și limitativ prin lege.
Așadar, apărarea drepturilor care le au fost deja recunoscute prin texte de lege, prin contracte colective sau individuale de
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 41, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Salariații și angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor și promovarea intereselor lor profesionale,
economice și sociale.
Art. 8. -
Principiile relațiilor de muncă - Costel Gilca
a) Principiul bunei credințe
Un alt principiu fundamental al relațiilor de muncă, introdus la adoptarea Codului muncii în anul 2003 îl reprezintă principiul
bunei credințe.
Practic este o transpunere a principiului constituțional al exercitări de către toți cetățenii, cu buna credință a drepturilor și
libertăților recunoscute prin lege.
Ce înseamnă buna credință în raporturile de muncă? În primul rând utilizarea normelor legale în spiritul pentru care au fost
edictate, apoi lipsa abuzului de drept din partea titularilor drepturilor, fie ei salariați, angajatori sau organizații ale acestora.
Buna credință cuprinde atât este un element subiectiv și anume convingerea personală că acțiunile sale sunt conformei
finalității pentru care a edictat norma, cât și un element obiectiv – analiza acțiunilor prin prisma normelor juridice, a finalității
acestora evidente, a moralei.
În doctrina civilă , preluată de doctrina și de dreptul muncii se arată că buna credință înseamnă, în esență, exercitarea
drepturilor și executarea obligațiilor în concordanță cu ordinea publică și cu valorile morale, respectiv, cu loialitate, cu
respectarea ordinii dreptului și, în plus, cu prudență, fără acțiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, rațional, al
conduitei pe care trebuie să o manifeste subiectele de drept.
În ceea ce ne privește apreciem că buna credință nu se manifestă numai sub forma loialității și a fidelității așa cum se arată în
doctrină , ci buna credință se manifestă pe întreagă durată a contractului individual de muncă, în toate actele și acțiunile pe
care salariatul sau angajatorul le întreprind, nu numai cu privire al aspecte strict legale, respectarea normelor legale în
strictețea lor și atât, ci în special în acțiunea salariatului/angajatorului, în spațiile pe care lege ale lasă latitudinii lor.
Astfel, cu titlul pur de exemplu, reglementarea disciplinei muncii la nivel de angajator, prin lege este atributul angajatorului,
însă exercitarea acestui atribut trebuie să fie se realizeze cu respectarea bunei credințe, astfel încât normele edictate să aibă
ca finalitate o buna disciplină în unitate și nu șicanarea inutilă a salariatului. Pe de altă parte, tot cu titlul de exemplu, salariații
trebuie să utilizeze bunurile care le au fost puse al dispoziție pentru îndeplinirea activităților cu bună credință și nu într o
modalitate fundamental dezinteresată care poate conduce la deteriorarea bunurilor care aparțin angajatorului. În ceea ce
privește buna credință a acțiunilor sindicale, acestea trebuie să se aprecieze în raport de scopul pentru care au fost edictate
normele legale.
b) Principiul consensualismului
În ceea ce privește principiul consensualismului, acesta reprezintă o aplicare concretă a realității și anume într o relație de
muncă sunt două părți: angajatorul și salariatul, iar încheierea contractului individual de muncă se face prin acordul de voință
al acestora, chiar dacă sub imperiul modificărilor aduse de Legea nr. 40/2011 semnarea contractului se cere ad validitatem și
nu ad probationem (a se vedea art. 16 alin. (1) din Codul muncii), în lipsa acordului salariatului suntem fie în fața unei munci
forțate – dacă nu exista acordul salariatului.
Raporturile juridice de muncă individuale, au un caracter consensual, deoarece depind exclusiv de voința părților, în condițiile
în care manifestarea lor de voință este suficientă și determinantă în nașterea acestor raporturi.
Principiul consensualismului, nu anihilează însă drepturile naturale și legale ale angajatorului și nici pe cele ale salariatului.
Acest principiu exprimă fondamentul conform căruia elementele convenționale din contractul individual de muncă, adică fie
individualizarea acestor afie alte drepturi care nu sunt prevăzute de acte normative, dar nici nu contravin acestora se
fundamentează pe principiul înțelegeri părților.
În temeiul acestui principiu se fundamentează dreptul salariatului, și obligația corelativă a angajatorului de a nu modifica în
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 42, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Desfacerea disciplinară a contractului de muncă în perioada de preaviz. Încălcarea flagrantă a principiului bunei
credințe - Mădălina Moceanu
Unul dintre principiile de bază în derularea raporturilor de muncă îl constituie principiul consensualității și al bunei credințe,
principiu care își găsește reglementarea în cuprinsul dispozițiilor art. 8 din codul muncii.
Ori, aplicarea celei mai drastice sancțiuni, în perioada de preaviz a contestatorului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a unei
atribuții de serviciu, faptă care nu a atras consecințe negative suficient de mari, astfel încât să fie lezată valorile enumerate
mai sus, încalcă flagrant principiul bunei credințe.
Termenul de preaviz este unul care profită atât angajatorului cât și salariatului.
Angajatorului îi este asigurată posibilitatea de a-și organiza activitatea și de a lua toate măsurile necesare înlocuirii salariatului
concediat, iar pe de altă parte salariatul are dreptul în acest interval de timp de a căuta un alt loc de muncă.
Așadar, rolul termenului de preaviz este acela de a-i da răgaz angajatul concediat să se acomodeze din punct de vedere
material și moral cu noua situație, de a-i permite căutarea unui alt loc de muncă, predarea sarcinilor și lucrărilor către angajații
care îi preiau atribuțiile etc. Or, în raport de această situație specială a contestatorului, nerealizarea scriptică a planului de
activitate în două zile, ceea ce nu echivalează cu neîndeplinirea concretă a celorlalte atribuții ce îi revin conform fișei postului,
nu apare ca fiind o încălcare a sarcinilor de serviciu de o asemenea gravitate încât să aibă caracterul unei abateri disciplinare
care să justifice sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
În sensul că, pentru neîntocmirea de către contestator a unui plan zilnic de activitate și a evaluării zilnice în două zile,
respectiv pentru întocmirea unor asemenea planuri fără detalii (sumare) pentru trei zile cu aproximativ o săptămână înainte de
concedierea sa pentru desființarea postului, nu se impunea aplicarea sancțiunii concedierii; prin art.250 din Codul muncii, s-a
stabilit o anumită ordine a aplicării sancțiunilor disciplinare, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, în funcție de anumite
criterii indicate limitativ, ceea ce înseamnă că nu se poate aplica pentru o abatere minoră o sancțiune majoră, în speță cea
mai gravă dintre cele reglementate de lege
Prin urmare, în respectarea principiului bunei credințe ambele părți trebuie să acționeze în concordanță cu interesul său în
Extras din Decizia civila nr. 1246/Ap/12.10.2015 , Curtea de Apel Brasov, www.portal.just.ro
(2) Pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor
consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă.
Art. 9. -
Libera circulație a lucrătorilor români - Costel Gilca
Aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2007 a contribuit la crearea unui spațiu fără frontiere, în interiorul căruia
cetățenii români pot să se încadreze.
Aderarea României la Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007, a adus cu sine pe de o parte dreptul lucrătorilor
români la liberă circulație în cadrul Uniunii, în condițiile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană și ale
Tratatelor UE în vigoare, dar și libera circulație a lucrătorilor statelor membre pe teritoriul României.
Dreptul lucrătorilor români de a lucra pe teritoriul unui stat membru a fost reglementat, pentru perioada de tranziție, prin Anexa
VII la Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană , iar după perioada de tranziție, prin Directiva/regulamentul.
Conform Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, libera circulația a lucrătorilor români în spațiul comunitar ca
urmare a aderării comportă două momente importante, și anume:
I. libera circulație în perioada de tranziție;
II. libera circulație după perioada de tranziție.
Prin Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană s a prevăzut că, până la sfârșitul unei perioade de doi ani după
data aderării, resortisanții români nu vor avea acces pe piața muncii, statele membre putând prelungi această perioadă cu
încă trei ani (art. 2 din Anexa VII la Tratatul de Aderare a României ).
Conform dispozițiilor Tratatului de Aderare, „înainte de sfârșitul perioadei de doi ani după data aderării, Consiliul va reexamina
aplicarea dispozițiilor tranzitorii pe baza raportului Comisiei”.
La încheierea acestei reexaminări, dar nu mai târziu de sfârșitul perioadei de doi ani după data aderării, statele membre
aveau obligația să notifice Comisia în cazul în care continuau să aplice măsurile de drept intern sau măsuri rezultate din
acorduri bilaterale ori în care vor accepta libera circulație a lucrătorilor pe teritoriul lor. În lipsa acestei notificări, urma se
deschidă piața muncii resortisanților români, aceștia putând să circule liber.
La finalul acestei perioade, România putea să solicite să se efectueze o nouă reexaminare, ceea ce nu a fost cazul, având în
vedere raportul pozitiv al Comisiei.
Conform alin. 5 din Anexa VII la Tratatul de aderare a României, la sfârșitul perioadei de cinci ani, un stat membru care
menține măsuri de drept intern sau măsuri care rezultă din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe piața forței
de muncă din respectivul stat membru se produc sau există riscul să se producă perturbări grave, precum și după ce notifică
Comisia, să aplice aceste măsuri până la sfârșitul unei perioade de șapte ani de la data aderării. În lipsa unei astfel de
notificări, lucrătorii români pot circula liber.
La sfârșitul acestei perioade au solicitat prelungirea restricțiilor următoarele state: Germania, Austria, Franța, Belgia,
Luxemburg, Olanda, Belgia, Malta, Marea Britanie, iar pentru o perioadă de un an și Spania (28 iulie 2011 – 31 decembrie
2012) .
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 45, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Cetățenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene, precum și în
oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internațional al muncii și a tratatelor bilaterale la care
România este parte.
TITLUL II
Contractul individual de muncă
CAPITOLUL I
Încheierea contractului individual de muncă
Art. 10. -
C O M U N I C A T Î.C.C.J. interpertare art. 10 din Codul Muncii - Marian Orzață
Prin Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, în dosarul nr.131/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată
de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 16121/110/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) și art. 254 alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003
– Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stipularea clauzei penale în contractul individual de
muncă sau într-un act adițional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina și în
legătură cu munca sa, este interzisă și este sancționată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
Caracterizarea unui contract ca având natura unui contract de muncă. Deosebirea de contractul de prestări de
servicii - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 10 din Codul Muncii, „Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită
Deosebirea dintre contractul de muncă și contractul de prestări de servicii ține de natura raporturilor juridice dintre părți.
În cadrul contractelor de muncă relația este una de subordonare, salariatul desfășurându-și activitatea în subordinea și
coordonarea angajatorului, în timp ce, în cazul convențiilor civile, prestatorul își păstrează, în principiu, libertatea în ceea ce
privește organizarea și derularea activității contractate.
Extras din Decizia civilă nr. 532/R/13.03.2013, Curtea de Apel Brașov, www.portal.just.ro
Contract de munca si contract de prest. de serviciu. Distinctii. Conditii a caror realizare se impune pentru a se
constata existenta simulat - Mădălina Moceanu
Contractul de servicii s-a încheiat între o societate comerciala si o persoana fizica autorizata înregistrata la Registrul
Comertului, deci între subiecte din ramura dreptului comercial.
Conform art.3 alineatul 1 din Legea nr.300/2004, persoana fizica care desfasoara activitati economice în mod independent,
precum si persoanele fizice care sunt membri ai asociatiilor familiale au, în sensul prezentei legi, calitatea de angajat propriu.
Rezulta de aici ca persoana fizica autorizata, fiind angajat propriu, nu mai poate avea înca o data aceeasi calitate în raport cu
persoana cu care a încheiat un contract precum cel amintit anterior.
Sintagmele si expresiile utilizate în redactarea clauzelor acestui contract nu sunt caracteristice ramurii dreptului muncii. De
exemplu, în tot continutul contractului se vorbeste despre furnizor-beneficiar, iar nu despre angajator-angajat; nu sunt stipulate
drepturi si obligatii specifice raporturilor juridice de munca; nu se foloseste termenul salariu, ci cel de plata si altele.
Simpla existenta a raportului de subordonare nu înseamna ca un contract încheiat între doua persoane ar fi automat unul de
munca, deoarece un asemenea raport se întâlneste (este caracteristic) si în cazul altor contracte civile sau comerciale.
Extras din Decizia civila nr.5964/21.09.2011, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-A Civila si pentru Cauze privind Conflicte
de Munca si Asigurari Sociale, www.portal.just.ro
1. Părțile contractului
Părțile contractante sunt salariatul și angajatorul.
Dacă în ceea ce privește calitatea de salariat, numai o persoană fizică poate să aibă această calitate, persoana juridică nu
poate să aibă calitatea de salariat, nici chiar în situația agentului de muncă temporar, în această ultimă situație aflându se în
fața unui contract comercial cu obiect de punere al dispoziție de către o parte, pentru cealaltă pare, a unor salariați, în
schimbul unui comision.
În ceea ce privește calitatea de angajator, acesta poate să fie atât persoană juridică, dar și persoană fizică.
2. Prestarea muncii în folosul altei persoane decât a prestatorului
Un alt element cumulativ care trebuie luat în considerare o constituie prestară activității în beneficiul unei persoane, altfel spus
să nu fie prestată o muncă în propriul să beneficiu.
3. Prestarea muncii sub autoritatea angajatorului
Prin expresia „sub autoritatea unui angajator” utilizată de legiuitor pentru definirea contractului individual de muncă trebuie să
înțelegem existența unor limitări cumulative și serioase cu privire la libertatea de organizare a activității a salariatului, la
limitarea dreptului salariatului de a lua decizii, și caracterul obligatoriu al ordinelor angajatorului, sub sancțiunea răspunderii
disciplinare specifice dreptului muncii.
Deosebirea dintre contractul individual de muncă și celelalte tipuri de contracte (cu titlul de exemplu contractul de antrepriză
reglementat de Codul civil în art. 1851 1880) o constituie prestarea munci sub autoritatea unui angajator.
Art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal, definește activitatea dependentă ca fiind orice activitate desfășurată de o persoană
fizică într o relație de angajare.
Deși recalificarea realizată de Codul fiscal vizează aspecte care țin de impozitul pe profit, nu este mai puțin adevărat că sunt
importante criteriile de individualizare a muncii dependente față de cele independente chiar și din perspectiva dreptului muncii.
Practic, Codul fiscal dă consistență expresiei „prestarea muncii sub autoritatea angajatorului” utilizată de Codul muncii.
Orice activitate poate fi reconsiderată ca activitate dependentă dacă îndeplinește cel puțin unul dintre următoarele criterii:
a) beneficiarul de venit se află într o relație de subordonare față de plătitorul de venit, respectiv organele de conducere ale
plătitorului de venit, și respectă condițiile de muncă impuse de acesta, cum ar fi: atribuțiile ce îi revin și modul de îndeplinire a
acestora, locul desfășurării activității, programul de lucru;
b) în prestarea activității, beneficiarul de venit folosește exclusiv baza materială a plătitorului de venit, respectiv spații cu
înzestrare corespunzătoare, echipament special de lucru sau de protecție, unelte de muncă sau altele asemenea și contribuie
cu prestația fizică sau cu capacitatea intelectuală, nu și cu capitalul propriu;
c) plătitorul de venit suportă în interesul desfășurării activității cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi
indemnizația de delegare detașare în țară și în străinătate, precum și alte cheltuieli de această natură;
d) plătitorul de venit suportă indemnizația de concediu de odihnă și indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă, în
contul beneficiarului de venit.
Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal dispun că o activitate poate fi reconsiderată, potrivit criteriilor prevăzute la
art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal, ca activitate dependentă, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfășoară
activitatea nu reflectă conținutul economic al acestuia.
Activitățile desfășurate în mod independent, în condițiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum și drepturile
de autor și drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu
modificările și completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activități dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct.
2.1 și 2.2 din Codul fiscal.
4. Remunerarea prestatorului
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 56, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă
să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei
remunerații denumite salariu.
Art. 11. -
Clauze minime ale contractului individual de muncă - Denisa Pătrașcu
Aceasta este una din cele mai importante interdicții prevăzute de legislația muncii, având ca scop protecția salariaților.
Prevederile legislației muncii reprezintă baza de negociere a contractelor colective de muncă, structurate piramidal, de la
contractul colectiv de muncă de ramură, grup de unități respectiv unitate, fiecare din acesta neputând conține prevederi mai
mici decât cel de la nivelul superior, iar contractul individual de muncă la rându-i trebuie să conțină cel puțin prevederile
minime referitoare la drepturile salariatului din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Contractul colectiv de muncă aplicabil este contractul colectiv de muncă de la nivelul unității, în cazul în care în urma
negocierii colective s-a încheiat unul. În caz contrar, inclusiv în cazul în care unitatea are sub 21 de salariați, se aplică
contractul colectiv de muncă imediat următor (grup unități sau ramură).
Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim
stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă.
Art. 12. -
Durata contractului individual de muncă - Costel Gilca
Filozofie care stă la baza edictării prezentului articol este aceea conform căreia salariaților trebuie să li se asigure o stabilitate
în muncă, necesitate ce decurge din organizarea societății în mod previzibil, necesitatea prezervării unei păci sociale prin
previzibilitatea vieții salariaților care decurge din previzibilitatea vieții profesionale.
Așadar, ca principiu, toate contractele individuale de muncă se vor încheia numai pe durată nedeterminată. Aceasta nu
semnifică însă că aceste contracte sunt încheiate pe viață, ci se încheie până la momentul intervenirii unui risc (boală, vârstă,
faliment etc.), asigurat de altfel (prin chiar contractul de muncă) risc care face imposibilă continuarea relațiilor de muncă, fie
datorită incapacității prestării muncii de către salariat, fie datorită unor împrejurări obiective și mai presus de voința
angajatorului.
În primele decade ale secolului XXI, acest principiu al încheierii contractelor individuale de muncă pe durată nedeterminată, a
cunoscut serioase nuanțări, în sensul că un nou concept a câștigat în mod consistent teren în filozofia relațiilor de muncă și
anume conceptul de flexisecuritate, ceea ce înseamnă o flexibilizare a modalității de angajare, în detrimentul contractului de
muncă tradițional (durată nedeterminată și program normal), și asigurarea unei siguranțe cu privire la locul de muncă.
Nu trebuie să pierdem din vedere importanța fundamentală a raporturilor de muncă pentru salariat, deoarece într o proporție
covârșitoare contractul individual de muncă reprezintă singura sursă de venit pentru salariat și familia lui, astfel încât
asigurarea locurilor de muncă stabile, previzibilitatea acestora sau posibilitatea găsirii unui loc de muncă într un termen
rezonabil trebuie să fie imperative pentru asigurarea unui confort psihic și material al salariatului.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 64, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Influența CCM cu durată limitată asupra CIM pe perioadă nedeterminată - Horatiu Sasu
Exista la un moment dat o “practică” de a se încheia în fiecare an, cu toți salariații din unitate, noi contacte individuale de
muncă, pe motivul că, anual, se încheie noi contracte colective de muncă (Șerban Beligrădeanu, Legalitatea procedeului de a
încheia anual, cu toți salariații unității, " noi” contracte individuale de muncă, în, Dreptul nr. 7/1994, pag. 49-50). Se impune
astfel subliniat că reglementarea legală a contractelor colective de muncă prin Codul muncii - a căror durată este de cel puțin
un an sau pe durata unei lucrări determinate - nu afectează regula încheierii contractelor individuale de muncă pe o perioadă
nedeterminată. Desigur, adoptarea contractului colectiv la nivelul unității sau modificarea lui trebuie să fie urmată, după caz,
de modificarea sau completarea clauzelor celui individual (printr-un act adițional) (a se vedea, I. T. Ștefănescu, Durata și
conținutul contractului individual de muncă, Raporturi de muncă nr. 6/1997, pag. 59-64.).
Pe de altă parte, contractul individual de muncă este încheiat de regulă, pe durată nedeterminată, este susceptibil periodic
anual sau chiar semestrial, să se modifice sau să se completeze, în funcție de stipulațiile înscrise în contractul colectiv de
muncă, încheiat la nivelul unității și de dispozițiile Hotărârii Guvernului de fixare a salariului minim brut pe țară (Șerban
Beligrădeanu, Există incompatibilitate între durata nedeterminată a contractului individual de muncă și durata determinată a
contractelor colective de muncă?, în Dreptul nr. 4/1992, pag. 16-18).
(2) Prin excepție, contractul individual de muncă se poate încheia și pe durată determinată, în condițiile expres
prevăzute de lege.
Art. 13. -
Capacitatea juridică a salariatului - Costel Gilca
Vârsta minimă de angajare este reglementată prin art. 49 alin. (4) din Constituție, republicată , conform căruia „minorii sub
vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați”.
a) Filozofia reglementării vârstei tinerilor
Articolul comentat stabilește regula în materia vârstei de la care o persoană poate să încheie contract individual de muncă și
anume: începând cu vârsta de 16 ani.
Filozofia care stă la baza acestui articol este aceea a protecției tinerilor, care ca urmare a nedezvoltării lor fizice și psihice
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 66, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Acordul părinților sau al reprezentanților legali în cazul salariaților cu vârsta între 15 și 16 ani (I). Coordonate -
Horatiu Sasu
Începând cu vârsta de 15 ani legea recunoaște persoanelor o capacitate biologică de muncă parțială, ceea ce determină
recunoașterea capacității restrânse de a se angaja în muncă (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii,
Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 110). Minorii de 15 până la 16 ani au capacitate restrânsă de drept al muncii care
se întregește prin încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui (Ioan Mara, Capacitatea juridică a tinerilor de a se încadra
în muncă, în Revista Română de Dreptul muncii 2/2002, pag. 45).
În concluzie, conform legislației muncii, precum și actualului Cod civil:
- capacitatea deplină a persoanei fizice de a încheia (semna) un contract individual de muncă se dobândește la împlinirea
vârstei de 16 ani;
- prin excepție, între 15-16 ani, cu acordul celui care urmează să presteze munca, aprecierea eventualei nocivități a viitorului
contract asupra minorului este lăsată la latitudinea părinților sau a tutorilor.
Acordul părinților sau al reprezentanților legali în cazul salariaților cu vârsta între 15 și 16 ani (II). Condiții - Horatiu
Sasu
Încadrarea în muncă între 15-16 ani cu acordul părinților sau al reprezentanților legali se poate face numai dacă minorului
(copilului) "nu îi este periclitată sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională” (art. 13 alin. (2)); anterior (art. 7 din Codul
muncii din 1972), se cerea doar ca activitățile în calitate de salariat să fie potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și
cunoștințele lor. Sunt, așadar, următoarele deosebiri: chiar dacă încadrarea în muncă ar corespunde cu dezvoltarea fizică,
aptitudinile și cunoștințele minorului, ea nu se poate totuși realiza în măsura în care ar periclita pregătirea sa profesională; în
Tiparit de - la 30.07.2019. 30/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ș ș ț ș
fond, se poate afirma că s-a instituit, indirect, o restrângere a capacității juridice de a încheia un contract individual de muncă
pentru minorii care frecventează învățământul general obligatoriu (în măsura în care le-ar fi periclitată pregătirea profesională)
(I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul nr.
4/2003, pag. 21). Opinia fost susținută de altfel în doctrina juridică, însă cu modalități diferite de rezolvare (a se vedea I T.
Ștefănescu, Necesitatea modificării Constituției României cu privire la vârsta minimă de încadrare în muncă, în Dreptul nr.
4/2001, pag. 59 –63, unde se arată: “În contextul preocupărilor actuale de a se cristaliza propuneri adecvate privind
modificarea Constituției României și ținând seama de schimbările conceptuale care s-au produs, prin norme internaționale, cu
privire la vârsta minimă de încadrare în muncă și la protecția în muncă a copiilor suntem de părere că ar trebui reconsiderat și
art. 45 alin. (4) (în prezent art. 49 alin. (4) – nota H. Sasu) din legea fundamentală.
Acordul părinților sau al reprezentanților legali în cazul salariaților cu vârsta între 15 și 16 ani (III). Ce înseamnă
”dezvoltare”? - Horatiu Sasu
Deoarece textul se referă fără a distinge la "dezvoltare", rezultă că s-a avut în vedere și dezvoltarea morală (nu numai cea
fizică) (I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul
nr. 4/2003, pag. 21).
Spre exemplu s-a apreciat, mai ales după ratificarea Convenției nr.182 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii
copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor, că tinerii sub 18 ani nu pot presta activități operative (nu pur
funcționărești și/sau administrative) la publicațiile pentru adulți ori la „spectacole" de orice natură inclusiv în baruri, cabarete
ori la posturile de televiziune vădit vulgare și/sau obscene, chiar dacă nu sunt „pornografice", în sensul strict al noțiunii
(Șerban Beligrădeanu, Legislația muncii, comentată, vol. XXIX (vol. 1/2000), Editura Lumina Lex, București, 2001, pag. 57).
Așa fiind, în lipsa unei reglementări interne, se aplică direct normele internaționale, care, consecință a ratificării, sunt
incorporate în dreptul intern (Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, curs universitar, 2004, pag. 182).
Comparația dintre contractul individual de muncă și munca zilierilor cu privire la regimul de muncă al minorilor -
Horatiu Sasu
Un aspect din practica muncii cu CIM sugerează o diferență: se consideră – atât prin Codul muncii cât și prin Legea zilierilor –
că la vârsta de 16 ani omul are maturitate fizică și psihică suficient de dezvoltată pentru a intra într-un raport de muncă;
maturitate fizică, care-i permite să muncească, să-și angajeze forța de muncă în schimbul unui salariu, dar și maturitate
psihică, stare care-i îngăduie, ca urmare a unui discernământ destul de dezvoltat, să se conducă singur în viața juridică, să
încheie un contract de muncă, să-și asume drepturile și obligațiile pe care acest contract le presupune (Sanda Ghimpu,
Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 146).
Începând cu vârsta de 15 ani legea recunoaște persoanelor o capacitate biologică de muncă parțială, ceea ce determină
recunoașterea capacității restrânse de a se angaja în muncă (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii,
Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 110), dar numai în baza unui contract de muncă, iar nu în bază unui contract de
prestare a muncii ca și zilier. Minorii de 15 până la 16 ani au capacitate restrânsă de drept al muncii care se întregește prin
încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui (Ioan Mara, Capacitatea juridică a tinerilor de a se încadra în muncă, în
Revista Română de Dreptul muncii 2/2002, pag. 45). Însă în cazul zilierilor nu se admite derogarea de la vârsta minimă de 16
ani, ca în cazul raporturilor de muncă, chiar dacă există acordul părinților.
Precizări privind acordarea încuviințării (II). Aplicarea practică a reglementărilor - Horatiu Sasu
Apare astfel evident că acordul părinților sau al reprezentanților legali privește în esență nu încheierea contractului, ci
prestarea unei anumite activități de către minorul respectiv, fiind sub acest aspect o garanție pentru protecția acestuia. Din
acest motiv, ținând cont de finalitatea reglementării, pentru ca minorul să poată presta în continuare activitatea în temeiul
contractului individual de muncă este necesar ca acordul părinților sau al reprezentanților legali să subziste pe toată perioada
în care contractul este în vigoare (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005,
pag. 118).
Art. 14. -
Angajatorul - Denisa Pătrașcu
Angajatorul este acea parte a contractului individual de muncă care angajează personalul, sub autoritatea sa. Acesta
dobândește capacitate deplină de exercițiu odată cu obținerea personalității juridice, în cazul persoanei juridice (în cazul
societăților comerciale de la data înregistrării în registul comerțului) respectiv de la data împlinirii vârstei de 18 ani, în cazul
persoanei fizice.
(1) În sensul prezentului cod, prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să
angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă.
(2) Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul
dobândirii personalității juridice.
Care este efectul încălcării regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice? (I) - Horatiu Sasu
Dacă pentru încălcarea principiului specialității capacității de folosință, există textul expres al art. 206 Cod civil, care instituie
sancțiunea nulității absolute a actului, pentru încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice nu
există un text care să prevadă consecința unei asemenea fapte.
În practică, nesocotirea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se poate concretiza în:
a) încălcarea delimitărilor de atribuții între organele de conducere ale persoanei juridice;
b) încheierea actului juridic de către o persoană din colectivul acelei persoane juridice, care nu are calitatea de organ al
Care este efectul încălcării regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice? (II). Depășirea
împuternicirilor - Horatiu Sasu
Referitor la depășirea puterilor încredințate mandatarului (reprezentantului angajatorului), reamintim că prin executarea
mandatului se creează raporturi juridice directe între mandant și terț. Mandantul este obligat numai în acele acte juridice
încheiate de mandatar în limitele împuternicirii date (Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Holding Reporter
1999, pag. 290) (art. 1546 al. 1 C. civ. din 1865, art. 2012-2016 Cod civil). Actele încheiate de mandatar cu depășirea
împuternicirilor primite nu-l obligă pe mandant, dacă nu le-a ratificat expres sau tacit (Curtea Supremă de Justiție, s. civ.,
decizia 1759/1994, în R. I. Motica, F. Moțiu, Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară, Editura Lumina Lex,
București, 1998, pag. 279 și în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 143). Ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato
equiparatur) și face ca actele încheiate inițial cu depășirea limitelor puterilor încredințate să se înscrie în aceste limite cu efect
retroactiv. În cazul în care mandantul nu ratifică actele excesive ale mandatarului, acesta din urmă rămâne să suporte con-
secințele lor, afară de cele pe care le-ar putea pune pe seama mandantului pe temeiuri extracontractuale, cum este cel al
gestiunii de afaceri sau al îmbogățirii fără justă cauză (Fr. Deak, Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,
București, 1996, pag. 282).
În lipsa ratificării, actele excesive ale mandatarului îl obligă pe mandant numai în condițiile gestiunii de afaceri sau a
îmbogățirii fără justă cauză.
Gestiunea de afaceri este operația care constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară și unilaterală, și
săvârșește acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (C.
Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, 1994, pag. 96).
Îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel carte își vede
mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul (C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria
generală a obligațiilor, Editura All, 1994, pag. 108).
Dacă principiul este că mandantul nu răspunde pentru obligațiile contractate de mandatar prin depășirea limitelor mandatului,
nu este totuși necesar să se constate nulitatea acestor obligații pentru ca ele să nu fie opozabile mandantului. Dar el le poate
confirma expres sau tacit. Pentru ca ratificarea să producă efecte, este necesar ca să existe intenția (tacită sau expresă) de a
ratifica, ratificarea să fie făcută în deplină cunoștință de cauză. Va exista o ratificare tacită atunci când mandantul acceptă
actele efectuate de mandatar peste limitele mandatului (de exemplu, pune în executare un asemenea act), sau, pur și simplu,
nu face nicio obiecțiune când află că mandatarul a încheiat un act cu depășirea mandatului. Desigur, în caz de conflict,
rămâne obligația judecătorului să stabilească dacă a existat sau nu o confirmare tacită (E. Safta-Romano, Contracte civile.
Încheiere. Executare. Încetare, Edit. Polirom, Iași, 1999, pag. 247).
Care este efectul încălcării regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice? (III). Diferențieri
privind efectele - Horatiu Sasu
Date fiind cele spuse anterior, în privința persoanei juridice, consecința nesocotirii dispozițiilor privind capacitatea de exercițiu
se diferențiază astfel (Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a V-a
revăzută si adăugită de Marian Nicolae, Petrică Trușcă, Casa de editură și presă "Șansa", București. 1998, pag. 398):
a) nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice atrage sancțiunea nulității actului juridic,
întrucât s-a nesocotit o prevedere ce reglementează o condiție de fond a actului juridic (capacitatea);
b) această nulitate, în afară de faptul că este virtuală, trebuie calificată ca o nulitate relativă, întrucât, pe prim plan, în joc sunt
interesele acelei persoane juridice, deci există posibilitatea confirmării ei;
Diferențieri privind momentul dobândirii capacității juridice de către angajator - Horatiu Sasu
Cu privire la momentul dobândirii capacității juridice de către angajator, momentul dobândirii personalității juridice este
delimitat astfel:
- potrivit art. 5 alin. (1) al OG 26/2000, asociația dobândește personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociațiilor și
fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul.
- potrivit art. 17 alin. (1) al OG 26/2000, fundația dobândește personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociațiilor și
fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul.
- potrivit art. 3 din Legea 15/1990, regii autonome se pot înființa prin hotărâre a guvernului, pentru cele de interes național,
sau prin hotărâre a organelor județene și municipale ale administrației de stat, pentru cele de interes local.
- prin înmatriculare în Registrul Comerțului, societatea comercială devine opozabilă terților, de la data efectuării înmatriculării
(art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990), moment în care dobândește personalitate juridică.
(3) Persoana fizică dobândește capacitatea de a încheia contracte individuale de muncă în calitate de
angajator, din momentul dobândirii capacității depline de exercițiu.
Art. 15. -
Activități ilicite, imorale - Denisa Pătrașcu
Dreptul muncii este o ramură a dreptului civil. Potrivit prevederilor Codul Civil cauza este nelicită cînd este prohibită de legi,
când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Când prestarea muncii presupune o activitate ilicită (contrară legii) sau
imorală (contrară bunelor moravuri) contractul individual de muncă este lovit de nulitate absolută, neputând fi acoperita prin
confirmare expresă sau tacită.
Acțiunea în nulitatea absolută este imprescriptibilă, adica ea poate fi invocata oricând, indiferent de timpul scurs de la data
încheierii actului juridic. Per a contrario, ca un contract individual de muncă să fie valabil încheiat, acesta trebuie să fie
determinat, licit și moral.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 72, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării
unei munci sau a unei activități ilicite ori imorale.
Pe de alta parte, potrivit art. 70.(1) din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, actualizata: ,,administratorii pot face
toate operatiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societatii, afara de restrictiile aratate în
actul constitutiv."
De asemenea, în conformitate cu art. 73 din aceeasi lege „obligatiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de
dispozitiile referitoare la mandat", facându-se astfel trimitere la dispozitiile art. 2009 - art. 2042 din Codul civil.
Raportat la aceste împrejurari, rezulta ca raporturile dintre aceasta persoana si societatea comerciala sunt guvernate de
regulile privind contractul de mandat, iar nu de cele privind contractul de munca.
Ca atare, corect a dispus prima instanta anularea procesului-verbal de control, neexistând vreo dispozitie legala care sa
prevada obligativitatea încheierii unui contract de munca între o societate si administratorul acesteia, aceasta posibilitate fiind
lasata la latitudinea partilor.
Tiparit de - la 30.07.2019. 39/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Fata de precizarile facute, sustinerea recurentei în sensul ca activitatile prestate de administratorul societatii care nu se
circumscriu obiectului principal de activitate necesita încheierea contractului de munca este neîntemeiata, legiuitorul nefacând
precizari în acest sens.
Decizia nr. 54 din 13.01.2016 -Curtea de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si fiscal,
www.portal.just.ro
Ce a decis instanța în cazul solicitării de anulare a procesului-verbal de control emis de ITM pentru neîntocmirea CIM
în formă scrisă ? - Mădălina Moceanu
Prin Procesul verbal de control seria BH nr. xxxxxxx/ 23.07.2013, s-a instituit în sarcina reclamantei obligativitatea încheierii si
înregistrarii la I.T.M. a contractelor individuale de munca pe seama numitilor S. G. l., K. S. J. si T. R., pe motivul ca aceste
persoane au fost surprinse de catre inspectorii I.T.M. B. în timp ce desfasurau activitate în cadrul societatii, fara ca reclamanta
sa fie în masura sa prezinte contractele individuale de munca încheiate cu aceste persoane anterior începerii activitatii.
Reclamanta nu a contestat faptul ca aceste persoane au desfasurat activitate în cadrul societatii, invocând neobligativitatea
încheierii cu acestea a contractului individual de munca, întrucât ar avea calitatea de zilieri, iar prin Legea nr.52/2011 este
exonerata de la obligativitatea încheierii contractelor de munca.
Apararea reclamantei recurente în sensul ca cele trei persoane aveau calitatea de zilieri nu a putut fi retinuta atâta vreme cât,
societatea beneficiara nu si-a îndeplinit obligatia înfiintarii si sa completarii Registrului de evidenta a zilierilor înainte de
începerea activitatii, conform art.5 alin.2 din Legea nr.52/2011, precum si obligatia prezentarii acestuia organelor de control
abilitate.
Astfel, cu ocazia controlului efectuat de pârâta intimata, reclamanta nu a prezentat Registrul de evidenta a zilierilor, potrivit
dispozitiilor legale mentionate anterior. Mai mult, potrivit înscrisurilor depuse de pârâta la filele 35-38 dosar, rezulta ca
societatea a formulat o cerere privind eliberarea unui astfel de registru doar la data de 23.07.2013, ora 15:59, moment la care
controlul inspectorilor ITM B. era finalizat astfel ca, apararea recurentei care contesta veridicitatea înscrisurilor depuse de
pârâta, fara sa faca ea însasi dovada ca a solicitat eliberarea registrului la o data anterioara, nu a putut fi retinuta.
De asemenea, din declaratiile celor trei persoane surprinse de catre inspectorii I.T.M. în timp ce desfasurau activitate la
societatea reclamanta, rezulta ca acestea au desfasurat activitate începând cu dimineata zilei de 23 iulie 2013, aspect
confirmat si de catre reprezentantul societatii reclamante, fiind evident ca la momentul începerii activitatii acestora, raportul de
munca între societate si acestea nu s-au realizat în deplina conformitate cu legea, neavând încheiat contract individual de
munca si nefiind înregistrati în calitate de zilieri, registrul de evidenta a zilierilor fiind achizitionat doar ulterior.
De asemenea, din fisele de identificare întocmite de persoanele vizate, aflate la filele 25, 26 dosar, rezulta ca persoanele în
discutie au desfasurat activitati de tasare pamânt la intrarea în interiorul curtii societatii, ceea ce nu echivaleaza cu activitatea
de întretinere si curatenie, cum gresit sustine recurenta, pentru care pot fi angajati zilierii, potrivit art.11 din Legea nr.52/2011,
în vigoare la data controlului.
Pentru aceste considerente, raportat la dispozitiile art.16 din Codul muncii privind obligativitatea încheierii de catre societatea
beneficiara a contractului de munca cu privire la angajati anterior începerii activitatii acestora, Curtea a apreciat ca actul
administrativ contestat este legal si temeinic, recursul declarat în cauza fiind neîntemeiat.
Extras din Decizia nr. 830/CA/04.03.2015 a Curtii de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si fiscal,
In ce conditii se poate solicita anularea procesului verbal de control emis de I.T.M. ? - Mădălina Moceanu
În speta, judecatorul fondului a retinut ca din dosarul administrativ întocmit de pârâtul I.T.M. B., precum si din celelalte
înscrisuri depuse la dosar, nu rezulta ca reclamanta ar avea o calitate de angajator fata de cele doua persoane în discutie,
neexistând dovada raportului de prepusenie, respectiv de subordonare între angajator si salariat, specifica dreptului muncii,
care sa impuna obligativitatea încheierii contractului individual de munca.
De asemenea, s-a constatat ca aceste persoane au desfasurat cu totul ocazional activitati în favoarea reclamantei, cu alte
ocazii decât cea din ziua efectuarii controlului, munci pentru care reclamanta a completat registrul special de zilieri, dar acest
lucru nu demonstreaza existenta unor raporturi cu caracter regulat, care sa se circumscrie notiunii de raport de munca specific
dreptului muncii.
Astfel, instanta de fond a apreciat ca nefacându-se dovada existentei unui raport de prepusenie între reclamanta si cele doua
persoane descrise de pârât în procesul verbal de control, simpla activitate de zilieri desfasurata ocazional în favoarea
reclamantei în alte zile decât cea în care a fost efectuat controlul si pentru care aceasta din urma a întocmit registrul special
de zilieri nu instituie obligatia încheierii unui contract individual de munca, conform art. 16 din Legea nr. 53/2003 – Codul
muncii, care genereaza drepturi si obligatii corelative între parti.
Contrar acestei pozitii, instanta de recurs a retinut ca potrivit dispozitiilor art. 11 din Legea nr. 52/2011: „1) Munca necalificata
cu caracter ocazional se poate presta în urmatoarele domenii prevazute în Clasificarea activitatilor din economia nationala,
actualizata:
a) agricultura, vânatoare si servicii anexe, cu exceptia crescatorilor de animale în sistem semiliber, traditional si transhumanta
- diviziunea 01;
b) silvicultura, cu exceptia exploatari forestiere - diviziunea 02;
c) pescuit si acvacultura - diviziunea 03;
d) colectarea, tratarea si eliminarea deseurilor nepericuloase - clasa 3821 si 3811;
e) recuperarea materialelor - grupa 383;
f) comert cu ridicata al produselor agricole brute si al animalelor vii - grupa 462;
g) activitati de organizare a expozitiilor, târgurilor si congreselor - grupa 823;
h) publicitate - grupa 731;
i) activitati de interpretare artistica - spectacole - clasa 9001, activitati suport pentru interpretarea artistica - spectacole - clasa
9002 si activitati de gestionare a salilor de spectacole - clasa 9004;
Astfel, s-a constatat ca activitatea prestata de cele doua persoane nu se regaseste în niciunul din domeniile prevazute de art.
11 din Legea nr. 52/2011 a zilierilor, considerent pentru care, în opinia instantei de recurs, procesul verbal de control contestat,
a fost întocmit de I.T.M. B. cu respectarea cerintelor legale.
Decizia nr. 2826/ 19. 10. 2015 - Curtea de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si fiscal,
www.portal.just.ro
Astfel, instanta de fond a apreciat ca nefacându-se dovada existentei unui raport de prepusenie între reclamanta si cele doua
persoane descrise de pârât în procesul verbal de control, simpla activitate de zilieri desfasurata ocazional în favoarea
reclamantei în alte zile decât cea în care a fost efectuat controlul si pentru care aceasta din urma a întocmit registrul special
de zilieri nu instituie obligatia încheierii unui contract individual de munca, conform art. 16 din Legea nr. 53/2003 – Codul
muncii, care genereaza drepturi si obligatii corelative între parti.
Contrar acestei pozitii, instanta de recurs a retinut ca potrivit dispozitiilor art. 11 din Legea nr. 52/2011: „1) Munca necalificata
cu caracter ocazional se poate presta în urmatoarele domenii prevazute în Clasificarea activitatilor din economia nationala,
actualizata:
a) agricultura, vânatoare si servicii anexe, cu exceptia crescatorilor de animale în sistem semiliber, traditional si transhumanta
- diviziunea 01;
b) silvicultura, cu exceptia exploatari forestiere - diviziunea 02;
c) pescuit si acvacultura - diviziunea 03;
d) colectarea, tratarea si eliminarea deseurilor nepericuloase - clasa 3821 si 3811;
e) recuperarea materialelor - grupa 383;
f) comert cu ridicata al produselor agricole brute si al animalelor vii - grupa 462;
g) activitati de organizare a expozitiilor, târgurilor si congreselor - grupa 823;
h) publicitate - grupa 731;
i) activitati de interpretare artistica - spectacole - clasa 9001, activitati suport pentru interpretarea artistica - spectacole - clasa
9002 si activitati de gestionare a salilor de spectacole - clasa 9004;
j) activitati de cercetare-dezvoltare în stiinte sociale si umaniste - clasa 7220 (sapaturi arheologice);
k) activitati desfasurate în sere, spatii verzi, parcuri si gradini zoologice - cod 0141."
Raportat la aceste dispozitii legale, instanta de recurs a considerat ca fiind nejustificate apararile intimatei potrivit carora celor
Astfel, s-a constatat ca activitatea prestata de cele doua persoane nu se regaseste în niciunul din domeniile prevazute de art.
11 din Legea nr. 52/2011 a zilierilor, considerent pentru care, în opinia instantei de recurs, procesul verbal de control contestat,
a fost întocmit de I.T.M. B. cu respectarea cerintelor legale.
Extras din Decizia nr. 2826/ 19. 10. 2015 -Curtea de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si fiscal,
www.portal.just.ro
Se poate anula un proces verbal de control întocmit de I.T.M. pentru prestarea muncii fara forme legale? - Mădălina
Moceanu
În mod gresit, instanta de fond a apreciat ca în speta nu se poate retine încalcarea prevederilor art. 16 din Codul muncii.
Prestarea muncii fara forme legale a fost stabilita de catre inspectorii I.T.M. pe baza declaratiilor luate la momentul efectuarii
controlului de la numitii N. F. – instalator, care desfasoara activitate ca persoana fizica autorizata si numitul G. I. D.
Acesta din urma, a declarat în fata inspectorilor I.T.M. ca se afla în perioada de proba, ca lucreaza împreuna cu numitul N. F.,
activitatea desfasurata fiind aceea de spargere a unui perete, iar remuneratia pe care urma sa o primeasca este de 60 lei/zi.
La rândul sau, numitul N. F. a completat o declaratie olografa în cuprinsul careia a mentionat ca, în functie de perioada de
proba, îi va încheia numitului G. I. D. contract individual de munca în seara zilei respective.
Fata de pozitia adoptata de cei doi în fata inspectorilor I.T.M., de recunoastere a prestarii activitatii de ajutor instalator contra
unei sume de bani, fara a se proceda în prealabil la încheierea contractului individual de munca, instanta de recurs a apreciat
ca sustinerile ulterioare ale celor doua persoane nu corespund realitatii, fiind facute în scopul evident de a obtine anularea
actelor de control si a consecintelor acestora.
Or, atâta vreme cât nu exista a justificare obiectiva pentru aceasta schimbare a propriilor declaratii, instanta de recurs a
apreciat ca se impune a fi valorificate primele declaratii date de cei doi in fata inspectorilor I.T.M.
Decizia nr. 2109/CA/10.06.2015 -Curtea de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si fiscal,
www.portal.just.ro
(1) Contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, în limba
română, cel târziu în ziua anterioară începerii activității de către salariat. Obligația de încheiere a contractului
individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului.
Cum se va putea face dovada existenței unui contract de muncă încheiat verbal? (I). Prezumție - Horatiu Sasu
Dovada se va face, practic, prin orice mijloc de probă. Spre exemplu, se poate prezenta statul de plată, din care decurge
faptul că salariatului i se plătea lunar salariu, se poate utiliza chiar proba cu martori, care să afirme existența raporturilor de
muncă între părți.
Într-o cauză s-a susținut că "între părți au existat raporturi specifice de muncă și nu raporturi de colaborare, deoarece
drepturile bănești încasate de reclamant au fost trecute în evidențele contabile ale pârâtei-recurente cu titlul de "salariu
negociat", iar funcția pe care a ocupat-o reclamantul a fost acea de "director tehnic", aspect recunoscut și de recurentă.
Aceste probe, deși nu dovedesc în mod direct existența contractului de muncă, creează o prezumție întemeiată că între părți
s-a încheiat un asemenea contract" (Curtea de Apel București, s. a IV-a civ., dec. nr. 606/1997, în Culegere de practică
judiciară civilă 1993-1998, Editura All Beck, București, pag. 129-130).
Această prezumție este o prezumție legală relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară.
Tiparit de - la 30.07.2019. 43/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
În acest sens sunt de făcut anumite precizări.
Spre deosebire de Codul civil, într-un litigiu de muncă sarcina probei revine angajatorului, conform art. 272 din Codul muncii,
care menționează că angajatorul este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”. Consecința
este foarte importantă: chiar într-un litigiu în care salariatul este reclamant, angajatorul rămâne singurul sancționat în caz de
eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului și
în pofida rolului activ al judecătorului, angajatorul va pierde procesul, iar salariatul (sau, în sens larg, adversarul) va triumfa
(Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, București, 1997, pag. 155).
Explicația este la îndemână: într-un proces în care nu s-ar putea administra nicio probă, va pierde cel căruia îi incumbă
sarcina probei (G. Boroi, G. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura All, București, 1996, pag. 261) -
adică angajatorul (H. Sasu, Consecințe practice ale prevederilor articolului 287 din Codul muncii sub aspectul poziției
angajatorului în litigii, Revista Română de Dreptul muncii nr. 4/2005 pag. 64).
Cum se va putea face dovada existenței unui contract de muncă încheiat verbal? (II). Efectul prezumției - Horatiu
Sasu
Cauza contractului de muncă – despre care s-au inserat comentarii la art. 15 din Codul muncii – resepctiv prestarea muncii și
salariul, nu trebuie dovedită, existența ei fiind prezumată de lege. Persoana care invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic –
deci angajatorul sau salariatul - trebuie să dovedească aceasta (să răstoarne prezumția de existență a cauzei) (Sanda
Ghimpu, Al. Țiclea, Dreptul muncii, Ed. All-Beck, 2000, pag. 153).
Aceasta deoarece avem o prezumție legală relativă, iar prezumțiile legale relative conferă credibilitate faptului pretins, de
regulă, până la proba contrară (Vezi A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Editura Științifică, București, 1969, pag. 293-295; M.
Eliescu, Curs de drept civil. Teoria generală a probelor, București, 1951, pag. 95; E. Pușcariu, Sarcina probei și dovada prin
prezumții în procesul civil, în Justiția Nouă, nr. 5, 1966, pag. 89-90).
Efectul prezumției legale pe plan probator constă în a dispensa de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută. La
prima vedere ar însemna că prezumția operează o răsturnare a sarcinii probei. În realitate, dispensa se reduce la scutirea
părții de a dovedi faptul pretins, exonerare normală, deoarece, prin ipoteză, a-l adeveri constituie o sarcină dacă nu
imposibilă, de bună seamă dificilă. Partea rămâne însă ținută să facă dovada faptului vecin și conex – anume existența
contractului individual de muncă - ce condiționează, ca o premisă necesară funcția oricărei prezumții, inclusiv a celor legale.
Cu alte cuvinte, odată ce faptul vecin și conex a fost atestat pe căile obișnuite de dovadă (înscrisuri, martori), legătura sa cu
faptul pretins este reputată ca existentă, independent de orice dovadă care să o adeverească în concret, în temeiul prezumției
legale; aceasta, atribuind verosimilitate conexiunii cu faptul pretins, îi asigură proba indirectă (Institutul de Cercetări Juridice,
Tratat de Drept civil, vol. I – Partea generală, Editura Academiei, București, 1989, pag. 301).
Astfel, prezumția legală relativă deplasează obiectul probei beneficiarului prezumției (angajatorului care este reclamat) de la
faptul de dovedit la faptul vecin și conex pe care se bazează prezumția (mult mai ușor de dovedit sau chiar evident, de
necontestat) și răstoarnă sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumției la adversarul său (M. Eliescu, Curs
de drept civil. Teoria generală a probelor, Universitatea București, 1974, pag. 17-19) - adică la salariatul contestatar al cauzei
reale a contractului de muncă. Subliniem că este vorba numai de prezumțiile relative, întrucât în privința prezumțiilor absolute
nu se admite proba contrarie (Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex, București,
1999, pag. 119).
Cum se va putea face dovada existenței unui contract de muncă încheiat verbal? (III). Mijloace de probă admise -
Horatiu Sasu
Existența contractului de muncă, în lipsa unui înscris constatator al încheierii acestuia, poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă, în condițiile în care Codul muncii prevede completarea dispozițiilor sale cu normele de drept civil. Încheierea
contractului poate fi dovedită cu:
a) o prezumție capabilă să facă credibil faptul existenței raportului de muncă (Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă,
decizia 606/1997, în Ion Traian Ștefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, 2000, pag. 115);
Tiparit de - la 30.07.2019. 44/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
b) statul de plată (Ion Traian Ștefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, 2000, pag. 115);
c) martori (dacă există si mărturia lor e concludentă)
Dovada acordului salariat-angajator în cazul CIM care nu e încheiat în scris (I). Posibilități în practică - Horatiu Sasu
Pentru dovedirea existenței raportului juridic de muncă trebuie prezentată orice probă - cu înscrisuri - din care să rezulte că
între angajator și salariat a existat un raport de muncă. Poate constitui un astfel de înscris (Constantin Fugaru, Vechimea în
muncă, Editura Politică, București, 1976, pag. 97-98; Gh. Brehoi, Carnetul de muncă, Editura Științifică și Enciclopedică,
Tiparit de - la 30.07.2019. 45/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
București, 1984, pag. 41): legitimația de serviciu; un ordin de delegare sau de detașare; o adeverință eliberată de unitatea
respectivă din care să rezulte că cel în cauză era angajat acolo; o decizie de desfacere a contractului de muncă, de
schimbare a locului de muncă, a funcției sau a retribuției; de trecere temporară în altă muncă; acordarea unei recompense;
aplicarea unei sancțiuni disciplinare; rechemarea din concediu de odihnă; bilet de ieșire din unitate etc).
E posibil ca instanțele să ia în calcul faptul că, neputându-se face dovada inexistenței cauzei, concomitent cu dovada prestării
muncii, să se considere că a existat între părți un contract de muncă, chiar dacă nu încheiat în scris.
Dovada acordului salariat-angajator în cazul CIM care nu e încheiat în scris (II). Nuanțări - Horatiu Sasu
Cu toate acestea, subliniem încă o dată că simpla prestare a muncii nu poate conduce la calificarea unui anumit raport juridic
ca fiind întemeiat pe un contract individual de muncă sau, dimpotrivă, pe un contract civil. Este de luat în considerare că în
cazul în care o persoană o ajută pe alta, din prietenie, benevol, inclusiv în familie, fără să primească nimic în schimb, el nu are
calitatea de salariat. In această situație, între cele două persoane nu s-a încheiat un contract de muncă (Alexandru Țiclea,
Dreptul muncii, curs universitar, 2004, pag. 165). Îndeplinirea unei activități onorifice nu poate avea loc, prin ipoteză, în
temeiul unui contract individual de muncă, întrucât salariul reprezintă obiectul și cauza oricărui contract de muncă (Sanda
Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 161), ci în temeiul unui
contract de voluntariat, al ajutorului benevol etc.
De asemenea:
- dacă cel care prestează munca suportă concomitent și riscurile ei, este exclusă calitatea de salariat; el poate îndeplini
activitățile în baza unui contract de antrepriză - contract prin care una dintre părți, numită antreprenor, se obligă să execute pe
riscul său o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unui preț (Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte
civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993, pag. 119).
- dacă riscurile prestării muncii revin celeilalte părți, contractul dintre părțile în cauză este susceptibil de a fi apreciat ca un
contract individual de muncă.
Răspunsul va putea fi formulat cu certitudine numai analizându-se toate caracteristicile raporturilor de muncă dintre angajator
și salariat, având ca temei posibil contractul de muncă (Ion Traian Ștefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, 2000, pag.
274).
Dovada funcției, meseriei, postului pentru care s-a prestat munca - Horatiu Sasu
Reconstituirea funcției sau a locului de muncă se va putea face după ce se vor cerceta:
- statele de salarii și alte documente justificative (art. 168 Codul muncii) – spre exemplu acte contabile din care ar putea
rezulta unele sporuri sau concedii suplimentare ce s-au acordat pentru munca grea sau vătămătoare;
- drepturile primite în echipament de protecție pentru anumite munci grele sau vătămătoare fișele de pontaj;
- orice elemente din care să rezulte locul de muncă sau funcția, cum ar fi pentru unele ramuri evidențele pentru acordarea
recompensei de vechime anuală sau lunară pentru activitate neîntreruptă în muncă sau pentru acordarea titlurilor personale
sau a altor distincții.
Meseria și specialitatea pot fi reconstituite odată cu reconstituirea perioadei de activitate depusă pe baza contractului de
muncă, atunci când însăși această situație juridică este reconstituită, sau separat, când perioada de activitate este dovedită
cu un act, care îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de lege, dar nu cuprinde mențiuni referitoare la funcție, meserie
sau specialitate, iar aceste mențiuni interesează persoana la care se referă actul, întrucât ar avea consecințe juridice ce-i sunt
favorabile. Apreciem însă că în această ipoteză ceea ce se poate reconstituite către comisie este numai stabilirea unor
anumite date - în completarea celor înscrise în actul prezentat cu care se dovedește vechimea în muncă -, date de natură să
suplinească lipsa ce a determinat cererea de reconstituire, și anume acele date care să concretizeze funcția, meseria sau
specialitatea (Ministerul Muncii, Vechimea în muncă, 1970, pag. 76-77).
b) în prezent, înscrisurile transmise prin fax și cele în formă electronică sunt admise ca mijloace de probă, dar cu respectarea
art. 265-268 Cod procedură civilă.
(2) Anterior începerii activității, contractul individual de muncă se înregistrează în registrul general de evidență a
salariaților, care se transmite inspectoratului teritorial de muncă cel târziu în ziua anterioară începerii activității.
(3) Angajatorul este obligat ca, anterior începerii activității, să înmâneze salariatului un exemplar din contractul
individual de muncă.
(4) Angajatorul este obligat să păstreze la locul de muncă o copie a contractului individual de muncă pentru
(1) Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligația de a informa
persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esențiale pe care
intenționează să le înscrie în contract sau să le modifice.
(2) Obligația de informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită
de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adițional, după caz.
(3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puțin
următoarele elemente:
a) identitatea părților;
b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri;
Comunicarea atribuțiilor salariatului încă de la încheierea contractului individual de muncă - Horatiu Sasu
Nu mai este suficientă – ca în reglementarea anterioară – comunicarea atribuțiilor postului, ci se comunică întreaga fișă a
postului. Aceasta cuprinde, pe lângă atribuții, și elemente precum:
- nivelul de subordonare;
- elemente de sănătate și securitate a muncii (obligatoriu de cuprins în fișa postului, conf. art. 12 din Legea nr. 319/2006);
- obligații, interdicții, incompatibilități etc.
Cu alte cuvinte, salariatului va trebui să i se comunice fișa postului, completă, semnată de persoanele împuternicite ale
angajatorului, înregistrată etc.
Ce se întâmplă dacă salariatul nu vrea să își asume criteriile de evaluare a activității? - Horatiu Sasu
O soluție reiese din interpretarea sistematică a prevederilor legale, îmbinată cu practica din domeniul resurselor umane.
Astfel, regăsim în art. 40 C.muncii, printre drepturile angajatorului, acela de a stabili obiectivele de performanță individuală,
precum și criteriile de evaluare a realizării acestora.
Articolul trebuie corelat cu prevederile art. 242, care, la lit. i), arată că Regulamentul intern va cuprinde, în mod obligatoriu,
„criteriile și procedurile de evaluare profesională a salariaților”.
Soluția apare dacă nu facem confuzie între:
- obiectivele de performanță individuală și
- criteriile de evaluare a realizării acestora.
Faptul că sunt două aspecte diferite e relevat atât de practicile din domeniul managementului resurselor umane, cât și de
Codul muncii, care la art. 40 alin. (1) lit. f) face această distincție.
Concluzia devine acum limpede: potrivit art. 17 alin. (3), contractul de muncă nou sau actul adițional cuprinde NU obiectivele
de performanță, ci doar criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului (adică modul de aplicare a punctajelor).
Regulamentul intern, în schimb, cuprinde „1. criteriile și 2. procedurile de evaluare profesională a salariaților” [potrivit art. 242
lit. i) C.muncii].
Deci avem distincția clară între:
1. obiective de performanță – le stabilește angajatorul (spre exemplu: creșterea vânzărilor);
2. criterii de evaluare a activității – se stabilesc prin contractul de muncă (pentru noii salariați) sau prin act adițional (pentru
actualii salariați) și prin Regulamentul intern – exemplu: depășirea țintelor de vânzare cu 5% - 1 pct.; cu 10% - 2 pct. etc.;
3. procedurile de evaluare – se stabilesc prin Regulamentul Intern.
Este posibilă o clauză de prelungire a contractului individual de muncă? (I). Coordonatele discuției - Horatiu Sasu
Clauza de prelungire a contractului individual de muncă poate fi inclusă într-un contract pe durată determinată, urmărind să
asigure salariatului o oarecare stabilitate în ocuparea unui loc de muncă. Prin această clauză se prevede acordul părților ca,
la împlinirea termenului pentru care contractul a fost încheiat, să se încheie un nou contract, pe durată determinată sau pe
durată nedeterminată. Bineînțeles că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 82 din Codul muncii (Ovidiu Ținca, Unele clauze
specifice contractului individual de muncă, în Revista de Drept Comercial, nr. 6/2003, pag. 57-58).
Această clauză trebuie tratată echivalent uni promisiuni de contract, cu toate consecințele ce decurg de aici. Ce înseamnă
aceasta?
Literatura de specialitate definește promisiunea de contract a fiind convenția prin care una din părți sau ambele părți se obligă
să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conținut esențial este determinat în prezent (M. Mureșan, Promisiunea de
contract, în Dicționar de Drept civil, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1980, pag. 408).
Încheierea unui antecontract presupune deci cu necesitate un acord de voințe, respectiv consimțământul a cel puțin două părți
cu capacitate de a contracta, părți care – neputând sau nedorind să perfecteze imediat un anumit contract pe care urmăresc
să îl încheie numai în viitor – înțeleg totuși să se lege juridic una față de cealaltă, spre a-și asigura menținerea voinței de a
încheia acel contract, înăuntrul unui termen expres sau tacit (Liviu Pop, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex,
1998, pag. 52).
Pentru valabilitatea clauzei de prelungire a contractului, care are valoarea unei promisiuni de contract, ea trebuie să
îndeplinească în momentul încheierii ei toate condițiile generale de valabilitate ale unui contract și să facă referire la
elementele esențiale ale contractului viitor (Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică,
București, 1968, pag. 80) (felul muncii, locul muncii, salariul). În situația în care contractul de muncă nu se va încheia din vina
uneia dintre părți, cealaltă parte poate cere despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca la orice obligație care nu s-a realizat.
Valoarea despăgubirilor cuvenite fostului salariat nu poate fi mai mică decât suma salariilor cuvenite perioadei pentru care s-
ar fi încheiat noul contract individual de muncă. Angajatorul poate refuza să dea curs clauzei de prelungire a contractului de
muncă pentru o cauză reală și serioasă care are ca efect desființarea efectivă a locului de muncă ce trebuia ocupat de
salariat, ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității (art. 65 alin. (1) și 2
din Codul muncii) (Ovidiu Ținca, Unele clauze specifice contractului individual de muncă, în Revista de Drept Comercial, nr.
6/2003, pag. 58).
Este posibilă o clauză de prelungire a contractului individual de muncă? (II). Nuanțări necesare - Horatiu Sasu
Subliniem însă că această clauză de prelungire a contractului de muncă – promisiune de a contracta – nu se confundă cu o
simplă ofertă a angajatorului, care este doar o propunere de a contracta, fiind deci prima manifestare de voință, deci doar
primul pas pentru formarea unui acord de voințe (Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura
All, 1994, pag. 42). Spre deosebire de ofertă, care este o manifestare unilaterală de voință, antecontractul unilateral este un
acord de voință, un adevărat contract, având ca obiect o prestație de a face. De aici se desprind o serie de consecințe (Liviu
Pop, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 53):
- antecontractul sau promisiunea de a contracta nu poate fi revocată de promitent și nu devine caducă prin moartea sau
incapacitatea acestuia; obligațiile și drepturile născute din antecontract pot face obiectul transmisiunii prin acte între vii și
mortis causa
- beneficiarul unei promisiuni de a contracta are posibilitatea să ia măsuri conservatorii, la fel ca orice alt creditor, cu privire la
dreptul sau la realizarea dreptului său
- nerespectarea obligației născute din promisiunea unilaterală de a contracta antrenează răspunderea contractuală a
debitorului – promitent. Retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea delictuală a ofertantului
Se poate utiliza un alt model de CIM decât cel "oficial"? - Horatiu Sasu
În practică angajatorii folosesc la scară generalizată modelul-cadru al contractului individual de muncă statornicit de Codul
muncii, aprobat prin Ordinul Ministrului muncii și solidarității sociale nr. 64/2003 și modificat prin Ordinul Ministrului Muncii,
Familiei și Protecției Sociale nr. 1616/2011. Așa cum îi spune numele, modelul-cadrul de CIM este doar... un MODEL, iar
angajatorul poate să adopte un alt model, cu respectarea elementelor obligatorii ale contractului de muncă.
(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual
de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, anterior producerii modificării, cu excepția situațiilor
în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă
aplicabil.
Constatarea nulitatii clauzelor din CIM privind formarea profesionala. Distinctie fata de rezolutiune. Dovada
cheltuielilor - Mădălina Moceanu
Nerespectarea de catre angajator a numarului de ore pentru pregatirea practica nu poate conduce la nulitatea anexei si a
actului aditional din 2006 privind formarea profesională a salariatului, pentru ca, pe de o parte, aceste împrejurari sunt
ulterioare încheierii celor doua acte juridice, iar nulitatea este o cauza de ineficacitate a actului juridic ce trebuie sa preexiste
sau sa fie concomitenta cu încheierea actului juridic respectiv, iar, pe de alta parte, sanctiunea care intervine în cazul
nerespectarii obligatiilor asumate de una dintre partile actului juridic este rezolutiunea sau rezilierea conventiei.
Recurentul (salariatul) nu a solicitat rezilierea contractului individual de munca pentru nerespectarea obligatiilor asumate de
angajator cu privire la conditiile desfasurarii perfectiunii profesionale.
Nicio dispozitie legala nu obliga angajatorul sa justifice în fata salariatului costurile pregatirii sau perfectionarii profesionale.
Salariatul, avea posibilitatea de a nu accepta conditiile propuse de angajator si sa nu semneze actul aditional.
Prin semnarea lor, si-a manifestat acordul cu privire la obligatiile ce îi reveneau, acest acord nemaiputând fi retras prin
invocarea nulitatii celor doua acte juridice în scopul de a se sustrage platii despagubirilor catre fostul angajator.
Extras din Decizia civilă nr. 4481/R/ 17.06.2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
Invocarea viciului de consimțământ la încheierea actului adițional la contractul individual de muncă - Mădălina
Moceanu
Semnarea actului adițional ca urmare a presiunilor existente, constând în temerea pierderii locului de muncă ca efect al
desființării postului de director general și al neacceptării noului post oferit, acela de director tehnic, nu constituie un viciu de
consimțământ.
În acest caz, instanța a apreciat că nu se poate reține caracterul injust al constrângerii. Amenințarea ar avea un atare
caracter, în condițiile în care nu ar reprezenta exercițiul unui drept legitim. Or, în cauză, desființarea postului de director
general s-a decis de AGA prin hotărârea nr.130/03.04.2009, necontestată de salariatul în cauză.
(6) La negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncă, oricare dintre părți poate fi
asistată de terți, conform propriei opțiuni, cu respectarea prevederilor alin. (7).
(7) Cu privire la informațiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului individual de muncă, între părți
poate interveni un contract de confidențialitate.
suntem de acord cu opinia exprimată în literatura juridică (A. Țiclea, Dreptul muncii, curs universitar, 2004, Ed. Rosetti,
București, p. 212), precum că cea mai eficientă și utilă modalitate de realizare a obligației de informare o constituie chiar acest
contract. Semnarea lui sau a actului adițional modificator, anterior începerii activității de către salariat, semnifică luarea la
cunoștință despre elementele precizate de lege, obligația angajatorului fiind, ca urmare, îndeplinită.
Opinia de mai sus nu este numai pertinentă sub aspect juridic, dar este și adaptată practicii raporturilor de muncă.
Art. 18. -
Informarea salariatului în cazul muncii în străinătate - Denisa Pătrașcu
Fiind o situație specială, cea a salariaților care își desfășoară activitatea în străinătate, aceștia au dreptul la o protecție
suplimentară, prin informarea asupra unor elemente de conviețuire socială, a căror încălcare i-ar pune viața în pericol,
modalitatea de repatriere, clima, pentru a fi în cunoștință de cauză. Potrivit art.4 din Directiva Consiliului 91/533/CEE ”dacă
unui lucrător i se solicită să își exercite activitatea într-una sau mai multe țări, altele decât statul membru a cărui legislație
și/sau practică reglementează contractul sau raportul de muncă, înainte de plecare, el trebuie să intre în posesia
documentului sau documentelor menționate în art.3, care să cuprindă cel puțin următoarele informații suplimentare: a) durata
angajării în străinătate; b) moneda în care urmează să se facă plata remunerației sale; c) dacă este cazul, prestațiile în bani
sau în natură care însoțesc angajarea în străinătate; d) dacă este cazul, condițiile care reglementează repatrierea salariatului.
Informațiile menționate la lit.b) și c) pot fi furnizate, dacă este cazul, sub forma unei trimiteri la dispozițiile legale, de
reglementare și administrative sau obligatorii sau convențiile colective care reglementează aceste aspecte. Aceste prevederi
nu se aplică dacă durata muncii în afara țării a cărei legislație și/sau practică reglementează contractul sau raportul de muncă
este de cel mult o lună”.
Dacă prevederea directivei lasă posibilitatea statului membru de a nu reglementa printr-o informare suplimentară, în cazul în
care durata activității în afara țării este mai mică de o lună, prevedere care nu se regăsește în Codul Muncii, urmare a acestui
fapt indiferent de durata muncii în afara granițelor această obligație îi revine angajatorului.
Legea-cadru a protecției cetățenilor români care lucrează în străinătate este Legea nr.156/2000 .
(1) În cazul în care persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, urmează să își desfășoare
activitatea în străinătate, angajatorul are obligația de a-i comunica în timp util, înainte de plecare, informațiile
prevăzute la art. 17 alin. (3), precum și informații referitoare la:
a) durata perioadei de muncă ce urmează să fie prestată în străinătate;
b) moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum și modalitățile de plată;
c) prestațiile în bani și/sau în natură aferente desfășurării activității în străinătate;
d) condițiile de climă;
e) reglementările principale din legislația muncii din acea țară;
f) obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viața, libertatea sau siguranța personală;
g) condițiile de repatriere a lucrătorului, după caz.
(2) Informațiile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și c) trebuie să se regăsească și în conținutul contractului
individual de muncă.
(3) Dispozițiile alin. (1) se completează prin legi speciale care reglementează condițiile specifice de muncă în
străinătate.
Art. 19. -
Sancționarea neinformării salariatului - Denisa Pătrașcu
Legiuitorul a reglementat special sancționarea neinformării salariatului. Fiind un conflict generat de executarea contractului
individual de muncă, este un conflict individual, iar organul competent de soluționare este instanța judecătorească, potrivit
prevederilor din Legea nr.161/2011 privind dialogul social.
Astfel, persoana prejudiciată are dreptul la recuperarea prejudiciului, în măsura probării lui, existând și un termen special de
În situația în care angajatorul nu își execută obligația de informare prevăzută la art. 17 și 18, persoana selectată
în vederea angajării ori salariatul, după caz, are dreptul să sesizeze, în termen de 30 de zile de la data
(1) În afara clauzelor esențiale prevăzute la art. 17, între părți pot fi negociate și cuprinse în contractul individual
de muncă și alte clauze specifice.
Deoarece, după cum chiar Codul muncii specifică, enumerarea este exemplificativă, rezultă că părțile pot cuprinde în
contractul de muncă și alte clauze, cu singura condiție să nu fie contrare prevederilor legale. Astfel, o clauză specială în
contractul individual de muncă este cea asiguratorie (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura
Lumina Lex, București 1999, pag. 145).
Dispozițiile care reglementează drepturile și obligațiile prevăzute în legi sau alte acte normative reprezintă un minim de
garanție, încât orice clauză convențională contrară este nulă de drept. În schimb, părțile pot contracta în condiții mai favorabile
pentru salariați decât acelea prescrise de lege (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa”
SRL, București, 1997, pag. 195).
Caracterul enunțiativ al enumerării clauzelor speciale în CIM (II). Clauza de conștiință - Horatiu Sasu
Clauza de conștiință nu este prevăzută în mod expres de Codul muncii ca făcând parte din clauzele convenționale între părțile
contractului individual de muncă, dar nici nu e interzisă.
Clauza de conștiință – negociabilă între părți – presupune că salariatul nu va fi obligat să execute un ordin de serviciu – chiar
dacă acesta este LEGAL - în măsura în care contravine concepțiilor sale:
a) religioase
b) politice – refuzul dea scrie pro sau contra unei anumite ideologii
c) morale (cum ar fi cazul de a scrie pro sau, după caz, contra căsătoriilor între persoane de același sex)
d) științifice (în virtutea acestei clauze, dacă este inclusă în contractul de muncă, salariatul nu poate să scrie împotriva
tratamentelor naturiste dacă este un adept al acestora) etc.
În contextul subordonării salariatului față de angajator (art. 10 C. muncii) o astfel de clauză este „sensibilă” și poate degenera
în subiectivism de o parte sau alta, dacă nu este atent redactată. În acest ultim caz, dacă refuzul de a executa ordinul de
serviciu este întemeiat, salariatul nu poate fi sancționat disciplinar pentru executarea ordinului. În cazul unui litigiu de muncă,
angajatorul trebuie să facă dovada că ordinul de serviciu nu a încălcat clauza de conștiință (art. 272 C. muncii), iar salariatul
trebuie să aducă proba contrară (art. 249 Codul de procedură civilă).
Art. 198 din Codul muncii reglementează un caz special de răspundere patrimonială a salariaților, iar angajatorul nu poate
invoca existența unei clauze penale în actul adițional la contractul individual de muncă pentru a obține obligarea angajatului la
plata sumei stabilite anticipat prin această clauză, cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea sa profesională, fără a dovedi
îndeplinirea cerințelor legale pentru angajarea acestei răspunderi. În absența unui curs sau a unui stagiu de formare
profesională, nu sunt incidente dispozițiile art. 198 din Codul muncii.
Clauza de neconcurență este reglementată de către legiuitor pentru a produce efecte după încetarea contractului individual de
muncă pe o anumită perioadă de timp. Prin urmare, atât obligația angajatului de a nu presta, în interes propriu sau al unui terț,
o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, cât și obligația angajatorului de plată a unei
indemnizații de neconcurență lunare pe toată perioada de neconcurență se nasc din momentul încetării contractului individual
de muncă încheiat între părți. Indemnizația de neconcurență nu are caracterul unui venit salarial, ci reprezintă o compensație
acordată fostului salariat pentru limitarea dreptului său la muncă prin asumarea obligației de neconcurență în favoarea
angajatorului.
Extras din Decizia nr. 1793/10.07.2013 , Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
Omisiunea din cuprinsul act. adițional a perioadei, ulterioare form. profes., în care salariatul are îndat. să lucreze
pentru angajator - Mădălina Moceanu
Potrivit dispozițiilor art.20 și art.17 din Codul muncii, obligația angajatorului de informare a salariatului asupra oricărei clauze
esențiale pe care intenționează să o înscrie în contract sau să o modifice, inclusiv în privința clauzei de formare profesională,
impune încheierea unui act adițional care să stabilească cu exactitate drepturile și obligațiile acestuia.
Omisiunea inserării în cuprinsul actului adițional a perioadei, ulterioare formării profesionale, în care salariatul are îndatorirea
să lucreze pentru angajatorul care a suportat cheltuielile cursului de specializare, face practic imposibilă și determinarea
întinderii obligației acestuia de suportare a costului acestui curs (dacă acesta nu mai lucrează ulterior la angajatorul
respectiv), întrucât alin.3 al art.195 din Codul muncii prevede că aceasta este proporțională cu perioada nelucrată din cea
stabilită în mod consensual prin actul adițional.
(....) Așadar este neîntemeiată acțiunea angajatorului de obligare a salariatului la restituirea cheltuielilor suportate de către
societate pentru participarea sa (n.n.- a salariatului) la cursurile de specializare, având în vedere faptul că actul adițional astfel
încheiat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 195 alin.3 din Codul muncii, și anume nu cuprinde nici o prevedere cu privire
la obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale, mai ales a duratei îndatoririi de a presta muncă în favoarea aceluiași
Extras din Decizia Civila nr. 290/09.05.2008, Curtea de Apel Iași, www.just.ro
b) clauza de neconcurență;
c) clauza de mobilitate;
d) clauza de confidențialitate.
Caracterul enunțiativ al enumerării clauzelor speciale în CIM (III). Clauza de fidelitate și sporul aferent. Litigii - Horatiu
Sasu
Clauza de fidelitate, interpretată în sensul comun al termenului, poate genera un spor de fidelitate. Clauza nu este
reglementată de Codul muncii (și nici sporul aferent). Sporul este prevăzut, eventual, în anumite contracte colective de
muncă, ceea ce înseamnă că trebuie acordat, chiar dacă nu a fost specificat în contractul individual de muncă. Lipsa
reglementării legale face ca „fidelitatea” să fie interpretată diferit de către angajatori și salariați
Bunăoară, într-un caz în care clauza a fost inserată în contractul individual de muncă într-o formulare diferită de cea clasică,
reclamanta BCR SA - Sucursala Județeană Dolj a chemat în judecată pârâta V.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se
va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5011 lei reprezentând spor de fidelitate aferent perioadei
01.03.2005 - 01.03.2006.
Tribunalul Dolj, prin sentința nr.197 din data de 08 febr. 2007, pronunțată în dosarul nr.3176/63/2006 (nr. în format vechi
1749/CM/2006) a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta BCR Sucursala Județeană Dolj împotriva pârâtei
V.M.
A fost obligată pârâta să achite reclamantei sporul de fidelitate aferent perioadei 01.12.2005 - 28.02.2006.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Pârâta a fost angajata unității - reclamante, în funcția de ofițer de credite la Agenția C. și prin cererea înregistrată sub nr. 994
din data de 21.02.2006, aceasta a solicitat încetarea contractului individual de muncă prin demisie.
Ca urmare, reclamanta a emis decizia nr.19/27.02.2006 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al
pârâtei începând cu data de 01.03.2006, în temeiul dispozițiilor art. 55 lit.c coroborat cu art. 79 din Codul Muncii.
Instanța a reținut că prin Actul Adițional nr.10 la C.C.M., înregistrat sub nr. 7315/30.11.2005, s-a prevăzut restituirea sporului
de fidelitate aferent ultimului an anterior datei încetării contractului individual de muncă, în cazul în care acesta încetează din
inițiativa salariatului, prin demisie.
Urmare a încheierii Actului Adițional nr. 10 la contractul colectiv de muncă a fost încheiat actul adițional nr.6 din 30.11.2005 la
contractul individual de muncă, document care poartă semnătura pârâtei (băncii), fără obiecțiuni și în care sunt menționate
clauzele referitoare la restituirea sporului de fidelitate.
Referitor la excepția prescripției dreptului pârâtei de a solicita constatarea nulității absolute a actului adițional nr. 6/30 11 2005
la contractul colectiv de muncă, excepție invocată de reclamantă prin precizarea depusă la termenul din data de 22.01.2007
instanța a considerat - o întemeiată, admițând - o, întrucât conform prevederilor art. 283 alin.1 lit. d din Codul Muncii, o astfel
de cerere poate fi formulată, atunci când se cere constatarea nulității C.I.M., C.C.M. ori a unor clauze a acestora, pe toată
durata existenței contractului de muncă, ori contractul de muncă al pârâtei a încetat ca urmare a demisiei la data de
01.03.2006, iar cererea reconvențională a fost formulată la data de 20. 11. 2006, mult după încetarea raporturilor de muncă.
Ca o consecință a admiterii excepției invocate de reclamantă, instanța a respins cererea reconvențională.
Cu privire la cererea formulată de reclamantă prin care se solicită obligarea pârâtei la restituirea sporului de fidelitate aferent
perioadei din data de 01.03.2005 - 01.03.2006, instanța a constatat că prin Actul Adițional nr.6/30.11.2005 a avut loc o
modificare a contractului individual de muncă în sensul art. 41 din Codul Muncii prin negocierea și inserarea în conținutul
contractului a clauzei având ca obiect restituirea sporului de fidelitate în condițiile precizate.
Odată încheiată clauza modificatoare, aceasta își produce efectele în sensul drepturilor și obligațiilor la care dă naștere însă
numai față de cele născute sub imperiul clauzei care le generează.
Raspundere patrimoniala. Restituirea bonusului de fidelitate. Valabilitatea actului aditional - Mădălina Moceanu
Motivul referitor la nulitatea clauzei de confidentialitate convenite anterior încheierii contractului individual de munca, nu este
întemeiat, întrucât data actului aditional nu afecteaza încheierea lui valabila, daca toate conditiile, de fond si de forma,
prevazute pentru valabilitatea unui contract sunt îndeplinite, ci amâna numai data de la care aceasta clauza va produce
efecte, anume de la data la care va începe executarea contractului individual de munca, în speta necerându-se sanctionarea
obligatiilor rezultate din actul aditional anterior intrarii în vigoare a contractului la care acesta se aplica.
De asemenea, valabilitatea actului aditional nu tine de înregistrarea acestuia la ITM sau în carnetul individual de munca.
Indemnizatia de fidelitate este inclusa în salariu, ceea ce evident semnifica ca este parte a valorii brute a acestuia, iar nu ca
se adauga la ea.
Nicio dispozitie a Codului muncii nu interzice încheierea unei clauze penale prin care sa fie evaluat anticipat prejudiciul
constând în neîndeplinirea obligatilor asumate, ca o aplicare a principiului general al repararii prejudiciului prin întelegerea
partilor, incident si în materia raporturilor de munca, mai ales daca în schimbul asumarii acestor obligatii, partile au convenit si
angajatul a primit un spor salarial.
Art. 21. -
Clauza de neconcurență - Denisa Pătrașcu
Dacă pe durata executării contractului individual de muncă salariatul este supus obligației de fidelitate față de angajatorul său,
această obligație nu poate opera ulterior încetării contractului individual de muncă, decât în cazul includerii unei clauze
speciale la momentul încheierii contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, printr-un act adițional.
Fiind parte a contractului individual de muncă, aceasta se supune prevederilor art.16 din Codul muncii, asfel, această clauză
trebuie să fie menționată în formă scrisă, ad validitatem, pentru a putea fi valabil exprimată.
Pentru a-si produce efectele dorite, trebuie menționate, într-un mod concretă toate elementele prevăzute de Codul Muncii, și
anume: 1) activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, 2) cuantumul indemnizației de neconcurență
lunare, de cel puțin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării
contractului individual de muncă, sau daca durata acestuia a fost mai mică de 6 luni, din n media veniturilor salariale brute ale
salariatului din durata contractului; 3) perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, 4) terții în favoarea
cărora se interzice prestarea activității, precum și 5) aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul.
Nu este întemeiată susținerea potrivit căreia clauza de neconcurență asumată de părțile aflate în prezenta dispută judiciară nu
și-ar putea produce efectele din pricina unei pretinse generalități a descrierii ariei geografice de interdicție și care generalitate
este de natură, în opinia apelantei-pârâte, a conduce la o limitare absolută a dreptului reclamantului de a-și exercita profesia,
câtă vreme i s-a interzis să lucreze oriunde în România, contrar prevederilor art. 23 alin. 1 din Codul muncii.
Este adevărat că potrivit normei legale invocate, clauza de neconcurență nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a
exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deține, însă aceasta a fost edictată în scopul protejării salariatului
de eventuale abuzuri din partea angajatorului, ceea ce presupune că o atare neregularitate ar putea fi invocată doar de către
acesta, în calitate de persoană vătămată într-un drept personal subiectiv, așa cum rezultă, de altfel, din prevederile art. 23
alin. 2 din Codul muncii, în conformitate cu care, la sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă, instanța
competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurență.
Extras din Decizia civila nr. 40/A/22.01.2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
Nulitatea clauzei de neconcurenta pentru nerespectarea cerintelor art. 21 alin. 2 din Codul muncii poate fi invocata de
catre salariat, nu s - Mădălina Moceanu
Din coroborarea dispozițiile art. 21 cu cele ale art. 23 din Codul muncii, rezultă că nulitatea clauzei de neconcurență pentru
convenirea ei cu nerespectarea cerințelor art. 21 alin. 2 din Codul muncii poate fi invocată doar de către salariat, nu și de
către angajator.
Prevederile art. 21 alin. 2 din Codul muncii au ca scop protejarea salariatului, respectiv asigurarea respectării de către
angajator a principiului libertății muncii, astfel încât interesul de a invoca nulitatea unei clauze de neconcurență pentru
neîndeplinirea condițiilor reglementate de către art. 21 alin. 2 din Codul muncii aparține doar salariatului lezat printr-o astfel de
clauză, iar sancțiunea nerespectării acestor cerințe este nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.
Art. 23 alin. 2 din Codul muncii prevede că: ``La sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă instanța
competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurență".
(3) Indemnizația de neconcurență lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază și este
de cel puțin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării
contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică
de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.
(4) Indemnizația de neconcurență reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul
profitului impozabil și se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii.
Art. 22. -
Clauza de neconcurenta - Denisa Pătrașcu
Clauza de neconcurență reprezintă o limitarea a dreptului la muncă, care chiar acceptată de salariat, nu poate opera decât pe
o perioadă limitată în timp, legiuitorul stabilind că aceasta este de maxim 2 ani de la data încetării contractului individual de
muncă. Această prevedere nu se aplică în următoarele cazuri: la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de
declarare a morții sau a punerii sub interdicție a salariatului sau a angajatorului persoană fizică; ca urmare a constatării
nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin
hotărâre judecătorească definitivă; ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești; de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor,
autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei; la data expirării termenului contractului individual de muncă
încheiat pe durată determinată; în caz de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Potrivit art.65 alin.(1) din Codul Muncii concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea
contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe
motive fără legătură cu persoana acestuia.
(1) Clauza de neconcurență își poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de la data încetării
contractului individual de muncă.
(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazurile în care încetarea contractului individual de muncă s-a
produs de drept, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c), e), f), g) și i), ori a intervenit din
inițiativa angajatorului pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Art. 23. -
Limitele clauzei de neconcurenta - Denisa Pătrașcu
Potrivit prevederilor art.3 din Codul Muncii care reiterează principiul garantării libertății muncii, prevăzută de art.41 din
Constituția României, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Dispozițiile art.23 din Codul Muncii oferă o garanție pentru fostul
salariat, deoarece existența clauzei de concurență nu trebuie să îi afecteze accesul la muncă în general, ci doar a acelor
elemente care constituie competiție pentru fostul angajator. Extinderea peste aceste limite a clauzei de neconcurență duce la
afectarea accesului la resursele de existență ale fostului salariat, prevedere care ar încălca principiile Constituției României.
Fiind un conflict al cărui izvor îl au relațiile de muncă, este un conflict individual de muncă, instanța fiind organul competent de
soluționare. De această data, legiutorul extinde aria celor care se pot adresa instanței, nu doar la salariat/ reprezentanții
salariaților ci si la inspectoratul teritorial de muncă.
În cazul în care conflictul individual de muncă, ajunge în fața instanței spre soluționare, aceasta are posibilitatea reducerii
efectelor clauzei de neconcurență. În cazul însă, al încălcării prevederii art.23 alin.(1) din Codul Muncii instanța poate anula
clauza, pe motiv de neconstituționalitate.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 103, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Clauza de neconcurență nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei
salariatului sau a specializării pe care o deține.
(2) La sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă instanța competentă poate diminua
efectele clauzei de neconcurență.
Art. 24. -
Nerespectarea clauzei de neconcurență - Costel Gilca
Legiuitorul reglementează și situația în care salariatul nu își respectă obligațiile asumate în clauza de neconcurență și anume:
restituirea indemnizației primite și, dacă este cazul, obligarea salariatului la plata daunelor interese pentru prejudiciul produs
prin nerespectarea clauzei.
Observăm că principala sancțiune este aceea a restituirii indemnizației primite. În măsura în care angajatorul nu s a achitat de
obligația sa de a plăti indemnizația, nu există practic nici o sancțiune, deoarece salariatul nu are ce să restituie, de aceea
considerăm (a se vedea și comentariul de la art. 21) că această clauză se activează numai la momentul plății indemnizației,
iar neplata acestei indemnizații, pe durata desfășurării clauzei de neconcurență, are poate avea semnificația, în funcție de
interesele salariatului, de renunțare la clauza de neconcurență din partea angajatorului, fapt care îl eliberează le salariat.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 105, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Nelegalitatea stab. anticipate a întinderii prejudiciului provocat angajator. prin nerespectarea clauzei de
neconcurență de către salariat - Mădălina Moceanu
Libertatea muncii este asigurată și prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din inițiativa salariatului, act
care nu e supus niciunei limitări sau condiții, în afara obligației de preaviz.
Chiar daca salariatul și-a dat acordul cu privire la inserarea clauzei penale (de a plăti o anumită sumă de bani angajatorului în
cazul încetării contractului de muncă), aceasta urmează a fi interpretată în favoarea sa, neputându-i-se îngrădi libertatea
muncii prin plata unei despăgubiri exorbitante în cazul încetării contractului de muncă.
Ori de câte ori se pune problema recuperării unui prejudiciu produs de către salariat angajatorului, acesta din urmă este
obligat să dovedească existența și întinderea lui.
Extras din Decizia civilă nr. 1763/11.07.2012, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Art. 25. -
Când angajatorul este obligat la plata sporului pentru mobilitate și confidențialitate? - Mădălina Moceanu
Eventualele prestații pentru clauze precum cea de mobilitate și confidențialitate nu se cuvin automat prin simplul fapt că o
persoană exercită o anumită funcție, ci ele trebuie stabilite prin negocierea părților și înscrise în contractul individual de muncă
sau în CCM la nivel de unitate.
Fără înscrierea lor în aceste două acte și fără să existe un act normativ care să impună obligația acordării acestor drepturi
fără a fi înscrise în contractele respective acordarea acestora nu are nici un temei legal.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 106, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Prin clauza de mobilitate părțile în contractul individual de muncă stabilesc că, în considerarea specificului
muncii, executarea obligațiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă. În acest
caz salariatul beneficiază de prestații suplimentare în bani sau în natură.
(2) Cuantumul prestațiilor suplimentare în bani sau modalitățile prestațiilor suplimentare în natură sunt
specificate în contractul individual de muncă.
Art. 26. -
Când angajatorul este obligat la plata sporului pentru mobilitate și confidențialitate? - Mădălina Moceanu
Eventualele prestații pentru clauze precum cea de mobilitate și confidențialitate nu se cuvin automat prin simplul fapt că o
persoană exercită o anumită funcție, ci ele trebuie stabilite prin negocierea părților și înscrise în contractul individual de muncă
sau în CCM la nivel de unitate.
Fără înscrierea lor în aceste două acte și fără să existe un act normativ care să impună obligația acordării acestor drepturi
fără a fi înscrise în contractele respective acordarea acestora nu are nici un temei legal.
(1) Prin clauza de confidențialitate părțile convin ca, pe toată durata contractului individual de muncă și după
încetarea acestuia, să nu transmită date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării
contractului, în condițiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele
individuale de muncă.
(2) Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părți atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-
interese.
Art. 27. -
Angajarea în baza unui certificat medical - Costel Gilca
a) Aspecte practice
Anterior prestării efective a muncii, conform acestui articol din Codul muncii, salariatul trebuie să prezinte un certificat medical
din care să rezulte că acesta este apt atât fizic, cât și psihic pentru prestarea muncii pentru care a fost selectat.
Prezentarea certificatului medical trebuie să se realizeze anterior semnării contractului individual de muncă deoarece conform
primului alineat al acestui articol „o persoană poate fi angajată în muncă numai în baza unui certificat medical”.
Și din rațiuni practice este de preferat ca certificatul medical să fie prezentat anterior semnării contractului individual de
muncă.
Acest articol reglementează sancțiunea lipse certificatului medical, indiferent dacă salariatul este sau nu este apt de muncă.
Așadar, lipsa certificatului medical atrage nulitatea contractului individual de muncă. În situația în care însă salariatul nu este
apt de muncă, fapt constata printr un certificat medical, contractul individual de muncă încetează din inițiativa angajatorului.
Apreciem că sancțiunea nulității contractului individual de muncă pentru lipsa certificatului medical la angajare, este inutilă din
punct de vedere practic (poate avea o finalitate practică, prin inhibarea angajatorilor de a încheia contracte individual de
muncă fără prezentarea certificatului medical)
Conform art. 57 alin. (6) și (7) din Codul muncii „constatarea nulității și stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face
prin acordul părților. Dacă părțile nu se înțeleg, nulitatea se pronunță de către instanța judecătorească”.
În măsura în care salariatul refuză constatarea prin acordul părților a nulității, angajatorul va trebui să se adreseze instanței de
judecată pentru constatarea nulității.
Care este însă statului salariatului până la momentul constatării de către instanță a nulității contractului individual de muncă,
urmare a lipsei certificatului medical? Va presta acesta munca în continuare și va fi plătit? Codul muncii nu reglementează
această situație, iar în practică, constatarea de către instanța de judecată a nulității contractului presupune o perioadă de timp
suficient de lungă, perioadă de timp ce nu este reglementată în acest moment de legislația în materie.
În situația în care se încheie contractul individual de muncă, în ceea ce ne privește apreciem că din rațiuni practice, este
recomandat ca angajatorul să emită o decizie de încetare a contractului individual de muncă, în temeiul acestui articol,
menționându se constatarea nulității absolut a contractului individual de muncă, în temeiul acestui articol. În măsura în care
salariatul va contesta această decizie, angajatorul are posibilitatea să solicite instanței, prin intermediul unei cereri
reconvenționale, constatarea nulității absolute a contractului individual de muncă, urmare a neîndeplinirii unei condiții legale.
Astfel se rezolvă problema constatării nulității în instanță, care presupune termene lungi, iar salariatul constatat inapt va
rămâne salariatul societății cu toate implicațiile ce decurg de aici.
Însă o altă întrebare care apare, are angajatorul dreptul să solicite constatarea nulității absolute a contractului de muncă,
urmare a lipsei certificatului medical, în condițiile în care angajatorului îi revine obligația de a verifica existența acestui
certificat medical? Altfel spus, nu suntem în fața principiului „nemo auditur propriam turbitidunem allegans”. Același lucru este
valabil și pentru salariat, el poate să își invoce propria culpă?
Conform art. 13 lit. j) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, „angajatorul are obligația să angajeze numai
persoane care, în urma examenului medical și, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe
care urmează să o execute și să asigure controlul medical periodic și, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior
angajării”.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 111, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) O persoană poate fi angajată în muncă numai în baza unui certificat medical, care constată faptul că cel în
cauză este apt pentru prestarea acelei munci.
(2) Nerespectarea prevederilor alin. (1) atrage nulitatea contractului individual de muncă.
(3) Competența și procedura de eliberare a certificatului medical, precum și sancțiunile aplicabile angajatorului
în cazul angajării sau schimbării locului ori felului muncii fără certificat medical sunt stabilite prin legi speciale.
(4) Solicitarea, la angajare, a testelor de graviditate este interzisă.
(5) La angajarea în domeniile sănătate, alimentație publică, educație și în alte domenii stabilite prin acte
normative se pot solicita și teste medicale specifice.
Art. 28. -
Alte situatii in care e necesar certificatul medical - Denisa Pătrașcu
Certificatul medical este obligatoriu și pe parcursul executării contractului individual de muncă, în situațiile menționate de
Codul Muncii.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 115, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 117, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Contractul individual de muncă se încheie după verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale și
personale ale persoanei care solicită angajarea.
(2) Modalitățile în care urmează să se realizeze verificarea prevăzută la alin. (1) sunt stabilite în contractul
colectiv de muncă aplicabil, în statutul de personal - profesional sau disciplinar - și în regulamentul intern, în
măsura în care legea nu dispune altfel.
(3) Informațiile cerute, sub orice formă, de către angajator persoanei care solicită angajarea cu ocazia verificării
prealabile a aptitudinilor nu pot avea un alt scop decât acela de a aprecia capacitatea de a ocupa postul
respectiv, precum și aptitudinile profesionale.
(4) Angajatorul poate cere informații în legătură cu persoana care solicită angajarea de la foștii săi angajatori,
dar numai cu privire la activitățile îndeplinite și la durata angajării și numai cu încunoștințarea prealabilă a celui
în cauză.
Art. 30. -
Angajarea in unitatile bugetare - Denisa Pătrașcu
Având în vedere statul special al angajaților bugetari, aceștia nu pot fi angajați decât prin concurs sau examen, dacă este un
singur candidat. Legislația specială fiecărui domeniu al administrației publice centrale sau locale, dar și în cadrul acestora,
specializat pe domenii (personal vamal, personal de probațiune, inspector de mediu, inspector de muncă, etc.) stabilește
criterii diferențiate de accedere într-o funcție bugetară.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 120, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Încadrarea salariaților la instituțiile și autoritățile publice și la alte unități bugetare se face numai prin concurs
sau examen, după caz.
(2) Posturile vacante existente în statul de funcții vor fi scoase la concurs, în raport cu necesitățile fiecărei
unități prevăzute la alin. (1).
(3) În cazul în care la concursul organizat în vederea ocupării unui post vacant nu s-au prezentat mai mulți
candidați, încadrarea în muncă se face prin examen.
(4) Condițiile de organizare și modul de desfășurare a concursului/examenului se stabilesc prin regulament
aprobat prin hotărâre a Guvernului.
Art. 31. -
Este corectă desfacerea disciplinară a unui contract individual de muncă (CIM) în perioada de probă? - Mădălina
Moceanu
Prin art. 31 din Codul muncii este reglementată perioada de probă ca modalitate de verificare a aptitudinilor salariatului și
întrucât în această perioadă salariatul are toate obligațiile prevăzute de legislația muncii este evident că, anterior expirării
perioadei de probă, angajatul poate fi concediat în situațiile prevăzute de actele normative.
Tiparit de - la 30.07.2019. 84/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Încetarea contractului, care se realizează la sfârșitul perioadei de probă, în urma unei notificări scrise, la inițiativa oricărei părți
nu are nicio legătură cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Având în vedere faptul că legea recunoaște angajatorului dreptul de a dispune încetarea contractului de muncă la sfârșitul
perioadei de probă, în situația în care angajatul nu corespunde cerințelor, cu atât mai mult poate dispune desfacerea
disciplinară pentru încălcarea obligațiilor profesionale.
Extras din Decizia civilă nr.83/R/ 15.02.2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o
perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcțiile de execuție și de cel mult 120 de zile
calendaristice pentru funcțiile de conducere.
Cumulul dintre perioada de probă și alte căi de verificare a aptitudinilor (I). Variante - Horatiu Sasu
Angajarea în muncă se poate realiza și fără o verificare prealabilă a aptitudinilor salariatului (Alexandru Athanasiu, M.
Volonciu, Luminița Dima, O. Cazan, Codul muncii. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2007, pag. 156.),
utilizând exclusiv informațiile de natură profesională obținute de la solicitant și de la fostul său angajator, dacă nu se prevede
altfel în contractul colectiv de muncă ori în regulamentul intern sau dacă nu există o prevedere legală care să impună
verificarea profesională într-o anumită modalitate (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck,
2005, pag. 41.). Cu alte cuvinte, perioada de probă are caracter subsidiar și facultativ (Al. Țiclea, Dreptul muncii. Curs
universitar, Ed. Hamangiu, București, 2007, pag. 130; în același sens, argumentat, Vlad Barbu, Cosmin Cernat, Analiză critică
asupra dispizițiilor legale privind perioada de probă, în Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 4/2008, pag. 47.). Dar aceasta
nu e regula, în sensul că verificarea anterioară a recomandărilor, eventual o probă de lucru etc. ar exclude și perioada de
probă. Dimpotrivă, adesea angajatorul preferă să cumuleze verificarea cunoștințelor cu interviul și cu perioada de probă.
Cumulul dintre perioada de probă și alte căi de verificare a aptitudinilor (II). Exemplificare - Horatiu Sasu
Cumulul dintre perioada de probă și alte căi de verificare a aptitudinilor (III). Concluzie - Horatiu Sasu
Actualul Cod al muncii reglementează condiția verificării aptitudinilor profesionale și personale ale persoanei care solicită
angajarea, prealabil încheierii contractului individual de muncă (art. 29). Se prevede că modalitățile în care urmează să se
realizeze această verificare sunt stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil, în statutul de personal - profesional sau
disciplinar - și în regulamentul intern, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Prin urmare se pot stabili pentru verificare orice modalități considerate potrivite de angajator sau de partenerii sociali: concurs,
examen, interviu, probă practică, perioadă de probă (termen de încercare) - cu respectarea dispozițiilor Codului muncii, a
contractelor colective de muncă aplicabile și a Regulamentului intern.
S-a arătat cu deplin emei că perioada de probă reprezintă o modalitate subsidiară și ulterioară momentului reușitei la concurs
(examen), de verificare a aptitudinilor și cunoștințelor profesionale direct și în mod practic (Ion Traian Ștefănescu, Dreptul
muncii, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pag. 366.).
(2) Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu handicap se realizează exclusiv prin
modalitatea perioadei de probă de maximum 30 de zile calendaristice.
(3) Pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o
notificare scrisă, fără preaviz, la inițiativa oricăreia dintre părți, fără a fi necesară motivarea acesteia.
De ce este constituțională prevederea din Codul muncii care arată că în perioada de probă CIM poate înceta printr-o
notificare scrisă - Mădălina Moceanu
(...) CCR a apreciat că sunt relevante cele reținute prin Decizia nr. 334/10.04.2012, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 358/28.05.2012, în sensul că "regimul juridic aplicabil raporturilor de muncă pe parcursul perioadei de probă a
fost expres reglementat de legiuitor ca fiind unul special față de cele pentru care nu se stabilește o atare perioadă.
De aceea, pentru a verifica aptitudinile profesionale ale angajatului, legiuitorul a introdus și o condiție specială, aplicabilă
raportului de muncă astfel încheiat, și anume notificarea prevăzută la art. 31 alin. (3) din Codul muncii, notificare ce nu trebuie
motivată și care echivalează cu faptul că aptitudinile profesionale ale angajatului nu corespund cerințelor postului.
Este o decizie discreționară luată de angajator, acesta deținând o poziție care presupune inclusiv luarea unei atare decizii.
De altfel, clauza contractuală criticată încurajează perfecționarea profesională continuă a angajaților, fiind convenită și agreată
de ambele părți la încheierea contractului".
De asemenea, prin aceeași decizie, CCR a reținut că "textele criticate nu împiedică angajații ale căror contracte individuale de
muncă încetează în timpul perioadei de probă, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Codul muncii, să se adreseze justiției
pentru a contesta notificarea emisă de angajator și de a beneficia de toate mijlocele și garanțiile procesuale prevăzute în
acest sens de legea procesual civilă".
Totodată, prin Decizia nr. 657/30.04.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418/18.06.2009, CCR a
reținut că o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului - spre exemplu, obligarea salariatului la executarea unor sarcini de
serviciu care nu corespund funcției sau postului ocupat - ar putea fi contestată în fața instanței de judecată în virtutea
principiului bunei-credințe în desfășurarea relațiilor de muncă, principiu consacrat deart. 8 din Codul muncii, dar și de art. 57
din Constituție (....).
Extras din Decizia CCR nr. 660/30.10.2018 publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 70/29.01.2019
Încetarea contractului individual de muncă pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă - Mădălina Moceanu
Din cuprinsul prevederilor art. 31 alin. 3 din Codul muncii rezultă fără echivoc faptul că pentru a opera încetarea unui contract
individual de muncă în temeiul acestui text de lege este suficientă și necesară îndeplinirea următoarelor condiții: salariatul să
În acest context, angajatorul poate să rezilieze contractul fără preaviz și fără motivare, nefiind necesar ca notificarea scrisă să
îmbrace forma unei decizii de concediere, care să răspundă exigențelor impuse de art. 62 alin. 2 din Codul muncii, cum în
mod greșit se pretinde de către reclamantă.
Model decizie de incetare a contractului individual de munca -perioada de proba - Alina Draganescu
Angajator .............................................................................................
Adresa ..................................................................................................
Înregistrată la Registrul Comerțului din ...... sub nr. J.../...../.....
C.U.I. ....................................................................................................
Telefon: ......................................./Fax: ..............................................
Nr.
./
..
Decide
încetarea raportului de muncă începând cu data de
., potrivit art. 31 alin. (3) din Codul muncii, a
salariatului/salariatei dl./d-na
, angajat (a) cu perioadă de probă, având funcția de
, legitimat(a)
cu CI seria
.. nr.
eliberată de
. la data de
., CNP
, încadrat (a) cu contract individual de
muncă pe durata .........................., înregistrat in registrul de evidenta al salariatilor cu nr. .......... ..........la data de
..
Prezenta decizie de încetare a raporturilor de muncă poate fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de la data
comunicării acesteia, la Tribunalul .................................
Data emiterii: Director General,
............................ ............................
Semnătura salariatului.....................
Necomunicarea notificarii are drept semnificatie lipsirea acesteia de efectul incetarii raporturilor de munca? -
Mădălina Moceanu
Este adevarat ca dispozitiile Codului muncii cu privire la notificarea prevazuta de art. 31 nu prevad expres formalitatea
comunicarii notificarii catre salariat, care este anuntat despre intentia angajatorului de a înceta unilateral contractul individual
Potrivit Dictionarului Explicativ al limbii române, notificarea înseamna comunicarea scrisa adresata unei persoane, prin
organul competent, în scopul de a informa ca un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmeaza sa fie îndeplinit.
Logica notificarii implica si comunicarea acesteia catre salariat. Problema litigioasa este care sunt efectele comunicarii sa,
dupa caz, ale necomunicarii notificarii.
Intimata sustine ca în cazul necomunicarii, notificarea nu produce efecte, mizând pe o analogie cu textul art. 75 din Legea nr.
53/2003(Codul muncii).
Analogia este eronata pentru ca cele doua acte juridice, desi unilaterale, nu se confunda.
Continutul deciziei de concediere este mult mai riguros reglementat de legiuitor, pentru ca aceasta din urma a optat pentru o
protejare a intereselor si statutului salariatului concediat mult mai extinsa decât în cazul încetarii raporturilor de munca pentru
salariatul aflat în perioada de proba.
Inclusiv prevederea conform careia decizia de concediere produce efecte de la data comunicarii nu este altceva decât o
mostra legala de protejare a drepturilor salariatului.
Din aceasta perspectiva exista într-adevar o discrepanta între modul de ocrotire a drepturilor salariatului concediat si practic,
inexistenta unei asemenea atitudini în privinta salariatului aflat în perioada de proba, caruia i se comunica hotarârea
angajatorului de a nu mai continua raporturile de munca.
Este însa optiunea legiuitorului în privinta tratamentului juridic diferentiat, instanta fiind obligata sa aplice legea în forma ei în
vigoare.
Prin urmare, în opinia Curtii, necomunicarea notificarii nu are drept semnificatie lipsirea acesteia de efectul încetarii
raporturilor de munca, ci doar o semnificatie strict procedurala derivata din dispozitiile art. 283 alin. 1 lit. a din Legea nr.
53/2003 (Codul muncii).
Extras din Decizia civila nr. 2009/04.05.2010, Curtea de apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
Obligativitatea emiterii notificării de către angajator privind încetarea raporturilor de muncă anterior expirării
perioadei de probă - Mădălina Moceanu
Contestatoarea A a chemat în judecată pe intimata SC B SRL solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va
pronunța să oblige intimata să anuleze Decizia nr. xyz/26.05.2012, să reintegreze contestatoarea pe postul deținut anterior și
să îi plătească acesteia despăgubiri constând în contravaloarea drepturilor salariale de la data concedierii la data reintegrării
efective; de asemenea, contestatoarea a mai solicitat acordarea daunelor morale și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de
judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că a fost salariata intimatei potrivit contractului individual de muncă nr.
xyw/24.01.2012, începând cu data încheierii contractului, părțile stabilind la momentul încheierii contractului o perioadă de
probă de 120 de zile calendaristice pentru verificarea aptitudinilor salariatei A pentru o funcție de conducere.
Tiparit de - la 30.07.2019. 91/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Potrivit prevederilor art.31 alin.3 din Codul muncii, pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de
muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la inițiativa oricăreia dintre părți, fără a fi necesară
motivarea acesteia.
Perioada de probă în cazul contestatoarei a expirat la data de 24.05.2012, aceasta fiind data ultimă până la care contractul
său de muncă putea înceta în temeiul prevederilor art.31 alin.3 din Codul muncii.
În ședința Comitetului Director din data de 23.05.2012 a fost luată decizia de încetare a raporturilor de muncă cu
contestatoarea A, deci anterior expirării perioadei de probă; cu toate acestea, susține contestatoarea A, decizia nr.
xyz/26.05.2012 a fost adusă la cunoștința acesteia ulterior expirării perioadei de probă.
Deoarece notificarea de încetare a raporturilor de munca nu a fost comunicată contestatoarei până la data de 24.05.2008,
inclusiv, adică în interiorul perioadei de probă, contestatoarea A apreciază că aceasta nu și-a putut produce efectele juridice,
cu consecința continușrii raporturilor de muncă dintre părți ulterior acestei date.
Față de cele prezentate, contestatoarea A apreciază că după expirarea perioadei de probă decizia de încetare a raporturilor
de muncă din inițiativa intimatei, în speță decizia nr. xyz/26.05.2012, nu putea fi luată decât cu respectarea cazurilor și
condițiilor de formă și de fond prevăzute de art.58-77 din Codul muncii.
Or, analizată prin prisma prevederilor art.76 din Codul muncii, decizia nr. xyz/26.05.2012 emisă de intimata SC B SRL nu
întrunește cerințele legale de fond și de formă pentru o decizie de concediere, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.
Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, contestatoarea A a arătat că "a fost lezată pe plan psihic cu o deosebită
intensitate, fiindu-i afectate concomitent starea de sănătate, viața socială, profesională, familia de care avea dreptul să se
bucure"; "a fost pusă în imposibilitatea de a-și continua protocolul medical, contractând diverse împrumuturi"; "maniera în care
a fost înlăturată a generat o imposibilitate de angajare".
În probațiune, contestatoarea A a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, interogatotiul intimatei și martori.
Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către pârât și, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de
instanțele superioare?
Da, sentința civilă nr. wzy/05.11.2013 a instanței de fond a fost atacată de către intimată, dar instanța superioară a menținut
hotărârea respectivă, reținându-se temeinicia și legalitatea acesteia.
(4) Pe durata perioadei de probă salariatul beneficiază de toate drepturile și are toate obligațiile prevăzute în
legislația muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în regulamentul intern, precum și în contractul
individual de muncă.
Prevederea perioadei de probă în contract – condiție sine qua non - Horatiu Sasu
Reglementarea perioadei de probă este cuprinsă în art. 31-33 din Codul muncii, ca o clauză contractuală posibilă, iar nu
obligatorie (Vlad Barbu, Cosmin Cernat, Analiză critică asupra dispizițiilor legale privind perioada de probă, în Revista
Română de Dreptul Muncii, nr. 4/2008, pag. 47.). Dar, pe de altă parte, din economia legii, rezultă că existența perioadei de
probă nu se prezumă și nici nu constituie un act unilateral al angajatorului. Ea trebuie să fie prevăzută expres în contract (art.
17 alin. (3) lit. m), coroborat cu art. 17 alin. (4) din Cod) (Șerban Beligrădeanu, Ion Traian Ștefănescu, Perioada de probă în
reglementarea Codului muncii, în Dreptul nr. 8/2003, pag. 24. Aceeași opinie, cu referire la numerotarea de atunci a
alineatelor, în Vlad Barbu, Cosmin Cernat, Analiză critică asupra dispizițiilor legale privind perioada de probă, în Revista
Română de Dreptul Muncii, nr. 4/2008, pag. 47.).
(5) Pentru absolvenții instituțiilor de învățământ superior, primele 6 luni după debutul în profesie se consideră
perioadă de stagiu. Fac excepție acele profesii în care stagiatura este reglementată prin legi speciale. La
sfârșitul perioadei de stagiu, angajatorul eliberează obligatoriu o adeverință, care este vizată de inspectoratul
teritorial de muncă în a cărui rază teritorială de competență acesta își are sediul.
(6) Modalitatea de efectuare a stagiului prevăzut la alin. (5) se reglementează prin lege specială.
Art. 32. -
Limitele perioadei de proba - Denisa Pătrașcu
Având în vedere faptul că limitările dreptului la preaviz și cel al procedurii de concediere supun salariatul unei stări de
nesiguranță, perioada de probă este reglementată bazându-se pe 2 principii: 1. pe durata unui contract individual de muncă
se poate stabili o singură perioadă de probă, cu excepția situației când salariatul va îndeplini o nouă funcție sau profesie sau
aceasta urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu condiții grele, vătămătoare sau periculoase; 2. chiar dacă a
fost abrogată prevederea referitoare la decăderea din drepturi a angajatorului de a verifica aptitudinile salariatului prin
perioada de probă, în cazul neinformării acestuia, obligația de informare rămâne în sarcina angajatorului potrivit prevederilor
art.17 alin.(2) lit.m din Codul Muncii.
În cazul în care angajatorul nu informează salariatul asupra perioadei de probă, se creează premizele declanșării unui conflict
individual de muncă, angajatorul putând fi obligat la plata daunelor-interese, precum și cu repunerea salariatului în situația
anterioară, ceea ce poate presupune repetarea perioadei de probă.
Potrivit dispozițiilor art.31 alin.(4) din Codul Muncii pe durata perioadei de probă salariatul beneficiază de toate drepturile și
are toate obligațiile prevăzute în legislația muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în regulamentul intern, precum și
în contractul individual de muncă – inclusiv recunoașterea vechimii în muncă, astfel cum se precizează în alin.(3) al art.32 din
aceeași reglementare.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 130, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Pe durata executării unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de
probă.
(2) Prin excepție, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situația în care acesta debutează la
același angajator într-o nouă funcție sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 132, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Perioada în care se pot face angajări succesive de probă ale mai multor persoane pentru același post este de
maximum 12 luni.
Art. 34. - Puneri în aplicare (1)
Pus în aplicare la data de 19/12/2017 prin Hotărârea nr. 905/2017 privind registrul general de evidență a
salariaților
(1) Fiecare angajator are obligația de a înființa un registru general de evidență a salariaților.
(2) Registrul general de evidență a salariaților se va înregistra în prealabil la autoritatea publică competentă,
potrivit legii, în a cărei rază teritorială se află domiciliul, respectiv sediul angajatorului, dată de la care devine
document oficial.
(3) Registrul general de evidență a salariaților se completează și se transmite inspectoratului teritorial de muncă
în ordinea angajării și cuprinde elementele de identificare ale tuturor salariaților, data angajării, funcția/ocupația
conform specificației Clasificării ocupațiilor din România sau altor acte normative, tipul contractului individual de
muncă, salariul, sporurile și cuantumul acestora, perioada și cauzele de suspendare a contractului individual de
muncă, perioada detașării și data încetării contractului individual de muncă.
(4) Registrul general de evidență a salariaților este păstrat la domiciliul, respectiv sediul angajatorului, urmând
să fie pus la dispoziție inspectorului de muncă sau oricărei alte autorități care îl solicită, în condițiile legii.
(5) La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să
ateste activitatea desfășurată de acesta, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în
specialitate.
Obligația deț. de arhivă de a elibera adeverința const. a vechimii în muncă/încadrării în gr. superioare de muncă -
Mădălina Moceanu
Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) nr. 2/15.02.2016 privind examinarea recursului în interesul legii (recurs
în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a
legii în ce privește calitatea procesuală pasivă în cauzele privind reconstituirea vechimii în muncă/constatarea încadrării
activității desfășurate în grupele I și/sau a II-a de muncă, în situația în care fostul angajator nu mai există), instanța supremă a
stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (5) și art. 40 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 18 din Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996,
republicată, în cazul existenței documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind vechimea în muncă
sau activitatea desfășurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei acțiuni în realizare - obligație de a face -
având ca obiect obligarea deținătorului de arhivă de a elibera adeverința constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în
grupele superioare de muncă".
De menționat că, potrivit art. 517 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanțe de la data publicării Decizei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2/15.02.2016 în Monitorul Oficial al
României, Partea I (adică de la data de 07.04.2016).
(6) În cazul încetării activității angajatorului, registrul general de evidență a salariaților se depune la autoritatea
publică competentă, potrivit legii, în a cărei rază teritorială se află sediul sau domiciliul angajatorului, după caz.
(7) Metodologia de întocmire a registrului general de evidență a salariaților, înregistrările care se efectuează,
precum și orice alte elemente în legătură cu întocmirea acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Art. 35. -
Cumul - Denisa Pătrașcu
Prin acest articol este exprimat principiul neîngrădirii dreptului la muncă, astfel o persoană se poate angaja în baza unui
contract individual de muncă, la mai mulți angajatori sau la același angajator, fiind întocmit unul pentru fiecare funcție ocupată,
pentru care va primi un salariu corespunzător. Nu pot beneficia de acest drept persoanele care îndeplinesc funcții pentru care
există incompatibilitatea de a a cumula alte funcții, situație în care se găsesc anumite categorii de funcționari publici și profesii
liberale.
În conformitate cu art.40 paragraf 3 din Legea nr. 284/2010 , articolul 96 alin.(1) din Legea nr.188/1999 se modifică și va avea
următorul cuprins funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții
sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice. Funcționarii publici, funcționarii publici
parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu
sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar
public cu statut special, potrivit fișei postului.
(1) Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte
individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.
Despre CIM-ul la un alt angajator pe perioada litigiului privind desfacerea disciplinară a CIM - Mădălina Moceanu
Art. 35 alin.1 din C.Muncii prevede că., orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcții în baza unor contracte
individuale de muncă beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.
Așadar, potrivit acestui text, cumulul de funcții este admis pentru toate categoriile de salariați indiferent de natura ori calitatea
angajatorilor.
Faptul că există un alt contract d e muncă pentru aceeași perioadă, acesta nu poate constitui un impediment în punerea în
executare a hotărârii judecătorești privind aceeași perioadă, deoarece s-ar îngrădi principiul special constituțional prevăzut de
art. 41 alin.1 din Constituție și art. 3 din C.Muncii privind neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii.
Deși nu ne aflăm în situația tipică a cumulului de funcții prevăzută de art. 35 din C,:Muncii, urmează a se aplica efectele
cumulului de funcții, respectiv plata drepturilor salariale și obligația pentru angajator de a plăti contribuțiile de asigurări sociale
prevăzute de lege, așa cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească.
Nu poate fi primită susținerea revizuientei privind încălcarea în acest mod a duratei maxime legale a timpului de muncă,
deoarece dispoz. art. 111 și 118 privind durata maximă legală a timpului de muncă de 48 ore săptămânal s-a instituit ca o
obligație a angajatorului.
De asemenea, nu poate fi aplicată speței de față, deoarece nu se poate asimila dispoziția dintr-o hotărâre judecătorească cu
existența unui contract de muncă în care s-ar fi prestat muncă ca să se poată aplica dispoz. art. 111 și 118 din C.Muncii.
Așadar, din interpretarea celor patru acte normative menționate, deducem că în cazul salariaților cumularzi tichetele de masă
se acordă de un singur angajator, ales de salariat prin declarație, angajator care le și impozitează cu 16%. Nu se aplică
O problemă insuficient discutată: cumulul de funcții la angajatori concurenți. Soluția - Horatiu Sasu
În privința cumulului de funcții la angajatori diferiți, probleme se pot ridica doar dacă cei doi angajatori sunt concurenți, caz în
care poate intra în discuție o posibilă interdicție de concurență.
În practică, problema care se pune cel mai acut în momentul în care un salariat acceptă concomitent oferta unui concurent
este aceea că salariatul va folosi cunoștințele dobândite, determinând o concurență neloială și prejudiciabilă în plan
patrimonial pentru unitatea de la care provine (A. Athanasiu, Spre un nou conținut al contractului de muncă – clauza de
neconcurență, în Dreptul nr. 12/1991, p. 50).
în lipsa unor alte prevederi legale privitoare la clauza de neconcurență din contractele încheiate de un salariat cu patronul său
(clauză de neconcurență care, potrivit actualului Cod, nu mai operează în timpul executării contractului de muncă, ci numai
după încetarea acestuia) și în lipsa unor prevederi exprese din însuși contractul colectiv sau individual de muncă, salariatul
poate considera că i se aplică fără nicio îngrădire regula admisibilității cumulului de funcții, prevăzută de Codul muncii la art.
35 (Ș. Beligrădeanu, Clauzele de neconcurență în contractele de muncă. Prezent și perspective, în Dreptul nr. 6/1991, p. 49).
(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1) situațiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilități pentru
cumulul unor funcții.
Cumulul între funcția de conducere sau de consilier juridic și funcția în cadrul sindicatului (I). Privire generală -
Horatiu Sasu
În cazul salariaților cu funcții de conducere (definiți ca atare prin art. 277 alin. (1) din Codul muncii) nu este reglementată legal
o incompatibilitate de a cumula o funcție - la angajator, cu o altă funcție la sindicat. La prima vedere, un astfel de cumul de
funcții ar apărea deci ca posibil.
Suntem însă de părere că această idee, la o analiză atentă, trebuie respinsă. Înseși atribuțiile lor de serviciu - respectiv de
conducere - și relațiile speciale cu conducerea unității exclud posibilitatea de a se afla în cumul de funcții la sindicatul
(reprezentativ sau nu) din unitatea lor. Ratio legis se constituie ca o incompatibilitate la cumulul de funcții în cauză. Așadar,
contrarietatea de interese dintre unitate și sindicat (dincolo de convergențele dintre ele) împiedică salariații cu funcție de
conducere să cumuleze la sindicat. Dacă totuși există un atare cumul de funcții, reaua credință a salariatului cu funcție de
conducere este certă - se consideră în general. Vom vedea imediat că această opinie trebuie nuanțată.
În literatura de specialitate (Ion Traian Ștefânascu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pag. 136)
se apreciază că interdicția pentru acești salariați „de a face parte din sindicat se explică prin specificul însuși al atribuțiilor de
Cumulul între funcția de conducere sau de consilier juridic și funcția în cadrul sindicatului (II). Dilema - Horatiu Sasu
Una din cele mai importante atribuții ale sindicatelor se referă la încheierea contractului colectiv de muncă. Totodată,
sindicatele apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii și din contractele colective de muncă în față
organelor de jurisdicție (Sanda Ghimpu, Al. Țiclea, Dreptul muncii, Ed. All-Beck, București, 2000, pag. 51).
Normele interne și normele internaționale în materie garantează dreptul oricărui salariat la libera asociere în sindicate. În
acest cadru sunt încorporați indubitabil și salariații cu funcții de conducere și consilierul juridic al angajatorului.
În practică, se ridică, între altele, următoarea problemă (Ion Traian Ștefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, București,
2000, pag. 285): salariații cu funcții de conducere (în sensul art. 277 alin. (1) din Codul muncii) ori consilierul juridic membri ai
sindicatului sau chiar ai organului de conducere al sindicatului reprezentativ din unitatea respectivă, cu prilejul negocierii și
încheierii (prelungirii, modificării) contractului colectiv de muncă, se plasează pe poziția sindicatului în dialogul care are loc cu
angajatorul în cauză. Tot astfel, și în alte împrejurări, salariații în cauză sprijină sindicatul în defavoarea intereselor legitime
patronale.
Datorită pozițiilor adoptate, salariații sindicaliști la care ne referim intră în contrarietate de interese cu angajatorul, parte în
contractele lor individuale de muncă. Dar, se poate interzice salariaților respectivi exercițiul libertăților sindicale? Dacă nu, dar
se adoptă totuși asemenea poziții, care se consideră a fi inacceptabile, pot fi antrenate față de ei consecințe în plan disciplinar
(sau/și patrimonial)?
Cumulul între funcția de conducere sau de consilier juridic și funcția în cadrul sindicatului (III). Principii ale
răspunderii - Horatiu Sasu
Reamintim următoarele:
- ori de câte ori salariatul - orice salariat - încalcă în mod culpabil obligațiile sale de muncă, va răspunde disciplinar, fără ca
prin încălcarea săvârșită să se fi produs vreun prejudiciu (Constantin Flitan, Răspunderea disciplinară a angajaților, Editura
Științifică, București, 1959, pag. 7). Din această perspectivă, apare drept nefondată susținerea potrivit căreia subordonarea
este caracteristică numai "raporturilor de serviciu" ale funcționarilor publici, raporturi de drept administrativ, care se
caracterizează ca fiind fundamentate pe principiul inegalității părților indiferent dacă aceste raporturi se stabilesc între
autoritățile administrației publice, sau între acestea și particulari (persoane fizice sau juridice) (Mircea Preda, Drept
administrativ - Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000, pag. 43) – aici înțelegând și salariații organelor
administrative.
Obligația de a respecta disciplina muncii este în realitate o sinteză a tuturor obligațiilor ce revin angajatului în timpul executării
raportului juridic de muncă. Spunând că angajatul este obligat să respecte disciplina muncii, spunem, în alți termeni, că
angajatul este obligat să-și îndeplinească toate obligațiile de muncă (Constantin Flitan, Răspunderea disciplinară a angajaților,
Editura Științifică, București, 1959, pag. 29) - inclusiv aceea de fidelitate față de angajator (art. 39 alin. (2) lit. d) Codul muncii),
respectiv obligația de a se abține de la orice act care ar dăuna intereselor angajatorului său (Ion Traian Ștefănescu, Tratat
elementar de drept al muncii, editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 151).
- În cazul răspunderii patrimoniale, fapta are un caracter ilicit dacă salariatul, prin comiterea ei, pe de o parte încalcă atribuțiile
Cumulul între funcția de conducere sau de consilier juridic și funcția în cadrul sindicatului (IV). Nuanțări posibile în
practică - Horatiu Sasu
În calitate de membri ai sindicatului sau/și ai organului de conducere al acestuia, principial, salariații cu funcții de conducere și
consilierul juridic al angajatorului, sunt în drept să exprime eventualele lor nemulțumiri justificate care converg cu cele ale
restului personalului din cadrul unității respective. Incontestabil, o contrarietate de interese cu angajatorul există în astfel de
situații. Ea apare drept firească, obiectivă, atunci când cei în cauză promovează cu bună credință punctele de vedere
raționale ale sindicatului reprezentativ cu prilejul negocierii colective și, în general, în raporturile cu angajatorul lor.
Dar dacă, dimpotrivă, punctele de vedere promovate de sindicat sunt incorecte, vădit exagerate sau șicanatorii, încălcând
interese deplin legitime ale angajatorului, soluția posibilă trebuie să tină seama de următoarele (Ion Traian Ștefănescu,
Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2000, pag. 285-286.):
a) pe de o parte, o interdicție legală pentru aceste categorii de salariați de a face parte din sindicatul din cadrul unității în care
lucrează - așa cum s-a arătat - este exclusă. Salariații cu funcții de conducere și consilierul juridic nu pot constitui obiectul
unei incompatibilități legale de a face parte din sindicatul constituit în unitatea în care sunt încadrați în muncă. La fel, nu li se
poate interzice să candideze și să fie aleși în organul de conducere al sindicatului respectiv.
b) pe de altă parte, de plano, incompatibilități în detrimentul exercițiului drepturilor sindicale nu pot face obiectul (și rezultatul)
negocierilor colective sau/și individuale.
c) în sfârșit, astfel de incompatibilități, fiind contrare legii, nu s-ar putea stabili nici prin însuși statutul sindicatului din cadrul
unității respective (chiar dacă ar fi acceptate de către membrii săi).
Nu sesizăm, așadar, din punct de vedere legal – lăsând la o parte latura morală – incompatibilități între calitatea de consilier
juridic sau de organ de conducere și aceea de membru de sindicat. Incompatibilitățile nu se prezumă, ele nu pot fi extinse, ci
sunt reglementate în mod expres și restrictiv de lege, operând numai în cazurile, în condițiile și în perioadele de timp
prevăzute în cuprinsul ei (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București,
1997, pag. 168) - iar incompatibilitate de genul celei de mai sus nu există sub aspect legal. Incompatibilitățile nu pot fi extinse
nici prin contractul colectiv de muncă sau prin analogie. Ele presupun un motiv întemeiat și special, consacrat legal. Altfel, așa
cum s-a precizat de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45/1995, s-ar încălca prevederile constituționale privind
libertatea muncii (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 111).
Nu este mai puțin adevărat că interesele legitime ale angajatorului sunt serios afectate dacă salariații cu funcții de conducere
sau/și consilierul juridic se transformă în "avocați" ai sindicatului sprijinind sau încurajând revendicări lipsite de temei,
exagerate sau incorecte. De lege lata, s-ar putea susține că singura rezolvare posibilă ar fi aceea ca, în astfel de cazuri,
angajatorul să apeleze la un specialist (economist, inginer, jurist etc) din afara unității. Ar fi însă, în opinia noastră, o rezolvare
absurdă: propriul salariat să acționeze împotriva angajatorului său (a intereselor sale legitime), iar soluția - pentru a se
respecta libertatea sindicală - să constea în recurgerea la serviciile unui alt specialist (neutru) din afară (Ion Traian
Art. 36. -
Angajarea cetățenilor străini și a apatrizilor - Costel Gilca
Ca tehnică legislativă apreciem că acest articol ar fi trebuit introdus în capitol destinat principiilor fundamentale ale dreptului
muncii, deoarece acest articol garantează un principiu al dreptului străinilor la muncă în condițiile și limitele stabilite prin lege.
Conform acestui articol cetățenii străini și apatrizii au dreptul de a lucra pe teritoriul României, în temeiul unui contract
individual de muncă, dar numai în baza autorizației de muncă sau a permisului de ședere.
O.U.G. nr. 194/2002 reglementează regimul străinilor în România, inclusiv eliberarea autorizației de muncă sau a permisului
de ședere după caz.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 143, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Cetățenii străini și apatrizii pot fi angajați prin contract individual de muncă în baza autorizației de muncă sau a
permisului de ședere în scop de muncă, eliberată/eliberat potrivit legii.
CAPITOLUL II
Executarea contractului individual de muncă
Art. 37. -
Definire - Denisa Pătrașcu
Contractul de muncă este un contract consensual și bilateral, iar prevederile art.969 alin.(1) din Codul Civil sunt aplicabile și în
cazul contractelor individuale de muncă. Potrivit art.942 Cod Civil contractul este acordul între două sau mai multe persoane,
Drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin
negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.
Art. 38. -
C O M U N I C A T Î.C.C.J. - interpertare art. 38 din Codul Muncii - Marian Orzață
Prin Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, în dosarul nr.131/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată
de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 16121/110/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) și art. 254 alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003
– Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stipularea clauzei penale în contractul individual de
muncă sau într-un act adițional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina și în
legătură cu munca sa, este interzisă și este sancționată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește
renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Art. 39. -
Drepturile si obligatiile salariatului - Denisa Pătrașcu
Potrivit dispozițiilor art.39 alin.(1) din Codul Muncii salariatul are, în principal, următoarele drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
Potrivit dispozițiilor art.154-159 din Codul Muncii salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza
contractului individual de muncă. Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul
la un salariu exprimat în bani. La stabilirea și la acordarea acestuia este interzisă orice tip de discriminare. Salariul cuprinde
salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești
ale angajatorilor și se stabilesc prin negocieri individuale sau/și colective între angajator și salariați sau reprezentanți ai
acestora. Salariul este confidențial, angajatorul având obligația de a lua măsurile necesare pentru asigurarea confidențialității,
fără a putea opune acest drept sindicatelor sau, după caz, reprezentanților salariaților, în situația în care aceștia promovează
intereselor și apără drepturilor salariaților. Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului
normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care
programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin
raportarea salariului de bază minim brut pe țară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.
Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar
pe țară.
b) dreptul la repaus zilnic și săptămânal;
În acord cu prevederile art.112 alin.(2) coroborat cu art.131 din Legea nr.53/2003-Codul Muncii, durata zilnică a timpului de
Cum poate un angajator să dovedească că datorează sau nu salariul unui angajat? - Mădălina Moceanu
Reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul SC B SRL solicitând instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să
oblige pâratul la plata in favoarea reclamantei a sumei de 7500 lei, cu titlu de drepturi salariale nete, aferente perioadei
01.03.2012-30.08.2012; reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest
proces.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că nu i-au fost achitate de către pârâtul SC B SRL drepturile salariale
stipulate în contractul de muncă, deși a prestat activitate la angajatorul său în perioada 01.03.2012-30.08.2012.
În probațiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce apărări concrete a formulat pârâtul SC B SRL în cauză?
Pârâtul SC B SRL a formulat întampinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea cererii
reclamantului ca neîntemeiata.
Pârâtul a susținut că drepturile salariale pretinse de reclamant nu sunt datorate, întrucât acesta nu s-a mai prezentat la locul
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. xzy/03.09.2013, instanța de judecată a admis acțiunea, obligând pârâtul la plata în favoarea
reclamantului a sumei de 7500 lei, cu titlu de drepturi salariale nete, aferente perioadei 01.03.2012-30.08.2012, iar pârâtul a
fost obligat la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a fost angajatul pârâtului în funcția de operator calculator, conform Contractului individual de muncă înregistrat
sub nr. www/2009.
La data de 30.08.2012 acest contract a încetat prin acordul părților.
Reclamantul a susținut în cererea introductivă de instanță că nu i s-au achitat drepturile salariale în perioada 01.03.2012-
30.08.2012.
Analizând statele de plata depuse la dosarul cauzei pentru perioada în discuție, instanța de fond a constat că acestea nu sunt
semnate de reclamant.
Potrivit prevederilor art.39 lit.a din Codul muncii angajatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, angajatorului
revenindu-i obligația corelativă de acordare a tuturor drepturilor bănești cuvenite salariatului, drepturi care decurg din lege,
contract colectiv de muncă aplicabil și contractul individual de muncă.
Potrivit prevederilor art.168 alin. 1 din Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, sau prin
alte documente justificative care să demonstreze efectuarea plății către salariatul îndreptățit, or, pârâtul nu a făcut vreo
dovadă în acest sens, deși sarcina probei îi revenea.
Susținerile pârâtului în sensul că în perioada 01.03.2012-30.08.2012 reclamantul nu a prestat nicio activitate în favoarea
angajatorului nu pot fi primite, întrucât sunt contrazise chiar de statele de plată depuse la dosar, din care rezultă pentru fiecare
lună în parte numărul orelor lucrate.
Depunerea în fața instanței a foilor colective de prezență nu este de natură a combate dovada făcută cu statele de salarii,
care poartă dată certă și sunt înregistrate la ITM și în cuprinsul cărora apare menționat numărul de ore lucrate.
Susținerea potrivit căreia programul informatic nu permite efectuarea mențiunilor referitoare la împrejurarea că un salariat nu
a prestat activitate nicio oră în favoarea angajatorului nu poate fi primită, întrucât statul de salarii cuprinde rubrică distinctă
pentru orele în care angajatul a absentat, care poate fi completată, însă pârâtul nu a completat acea rubrică. De asemenea,
pârâtul nu a explicat de ce în statele de plată s-a consemnat că reclamantul a lucrat în fiecare lună din perioada în litigiu 160,
168 sau 184 de ore.
Mai mult, numărul orelor lucrate de reclamant menționate în statele de salarii diferă de la o lună la alta, nefiind vorba de
înregistrari automate, fiind contrazise astfel mențiunile din foile colective de prezență, iar pârâtul nu a prezentat nicio explicație
rezonabilă pentru această situație.
Pentru aceste motive, instanța a înlăturat ca probe foile colective de prezență depuse de pârât, constatând că există dovezi
din care rezultă că reclamantul a prestat activitate în perioada în litigiu 01.03.2012-30.08.2012.
În privința cuantumului salariului datorat, instanța a avut în vedere că salariul net al reclamantei era de 1500 lei, conform
actului adițional nr.z/ 01.01.2010.
Susținerile pârâtului în sensul că drepturile salariale pretinse de reclamantă nu sunt datorate, întrucât în perioada în litigiu
aceasta nu a prestat nicio activitate în favoarea angajatorului nu pot fi primite, întrucât sunt contrazise chiar de statele de plată
depuse la dosar, din care rezultă pentru fiecare lună în parte numărul orelor lucrate.
Depunerea ulterior, în fața instanței de recurs, a foilor colective de prezență nu este de natură a combate dovada făcută cu
statele de salarii, care poartă dată certă și sunt înregistrate la ITM și în cuprinsul cărora apare menționat numărul de ore
lucrate.
Clauze specifice în contractul individual de muncă: clauza de fidelitate și altele - Mădălina Moceanu
Prin acordul lor, părțile pot cuprinde, în contractual individual de muncă, și alte clauze specifice, în afara celor enumerate
exemplificativ de art. 20 alin. (2) din Codul muncii, dacă ele nu contravin normelor imperative ale legilor aplicabile.
Obligația de fidelitate constituie o îndatorire principală a salariatului pe întreaga existență a contractului individual de muncă,
Art. 198 din Codul muncii reglementează un caz special de răspundere patrimonială a salariaților, iar angajatorul nu poate
invoca existența unei clauze penale în actul adițional la contractul individual de muncă pentru a obține obligarea angajatului la
plata sumei stabilite anticipat prin această clauză, cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea sa profesională, fără a dovedi
îndeplinirea cerințelor legale pentru angajarea acestei răspunderi. În absența unui curs sau a unui stagiu de formare
profesională, nu sunt incidente dispozițiile art. 198 din Codul muncii.
Clauza de neconcurență este reglementată de către legiuitor pentru a produce efecte după încetarea contractului individual de
muncă pe o anumită perioadă de timp. Prin urmare, atât obligația angajatului de a nu presta, în interes propriu sau al unui terț,
o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, cât și obligația angajatorului de plată a unei
indemnizații de neconcurență lunare pe toată perioada de neconcurență se nasc din momentul încetării contractului individual
de muncă încheiat între părți.
Indemnizația de neconcurență nu are caracterul unui venit salarial, ci reprezintă o compensație acordată fostului salariat
pentru limitarea dreptului său la muncă prin asumarea obligației de neconcurență în favoarea angajatorului.
Extras din Decizia civilă nr. 1793 din 10 iulie 2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 160, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Aceste motive trebuie cuprinse în decizia de concediere, neputând fi invocate pentru prima dată direct în fața instanței de
judecată, iar în lipsa lor, nu se poate considera că este îndeplinită condiția existenței unei cauze reale și serioase a desființării
locului de muncă.
Concediere determinată de desființarea locului de muncă. Preluarea activității de alți angajați existenți și angajați noi.
Nelegalitate - Mădălina Moceanu
Existența unor dificultăți economice și intenția de a eficientiza activitatea pot justifica desființarea unor locuri de muncă în
cadrul unei reorganizări decise de angajator.
Desființarea locurilor de muncă nu mai poate fi justificată, însă, în acest mod, atunci când, deși parte din activitatea foștilor
angajați este preluată de alți angajați existenți, ceea ce nu este interzis, o altă parte a acesteia este preluată de angajați noi,
încadrați ulterior.
Concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului. Aprecierea dificultăților economice. Dreptul
angajatorului de a organiza activi - Mădălina Moceanu
Căile de urmat în cazul unei situații economice dificile țin de dreptul angajatorului de a-și organiza și conduce activitatea,
prevăzut de art. 40 alin. 1 lit. a) din Codul muncii.
Suportând riscul desfășurării activității, angajatorul va lua și deciziile pe care le consideră potrivite cu cerințele unei bune
gestionări a activității la un moment dat, în raport de anumite împrejurări concrete.
Or, în speță, față de perspectiva financiară a societății, la momentul discutării și aprobării reorganizării activității, decizia de a
desființa posturile care nu își dovedeau utilitatea și eficiența nu apare ca lipsită de un fundament rezonabil, înscriindu-se într-
un proces mai larg de reorganizare, incluzând și schimbarea directorului general.
Este necesară modificarea fișei postului în cazul existenței unei obligații impuse printr-o modificare legislativă ? -
Mădălina Moceanu
În cazul existenței unei obligații impuse printr-o modificare legislativă nu este necesară și modificarea fișei postului pentru a se
stabili încălcarea unei atribuții de serviciu.
Atât timp cât obligația virării impozitului pe profit către bugetul local, în loc de bugetul de stat, a fost impusă prin art. 33 alin. 2
din Legea 414/2002, astfel cum a fost modificat prin OG 36/2003 (publicată în MO 68/02.02.2003), fiind vorba despre o
obligație stabilită printr-un act normativ, în virtutea principiului ,,nemo legem ingnorare censetur” (nimeni nu poate invoca
necunoașterea legii), nu se poate susține că pârâta nu a încălcat o atribuție de serviciu pentru considerentul că în cuprinsul
fișei postului său este cuprinsă doar obligația de a lua măsuri pentru efectuarea la termen a vărsămintelor ca venituri la
bugetul de stat, nu și obligația de a vira impozitul pe profit către bugetul local.
Astfel, fișa postului se consideră completată/modificată implicit, prin modificarea dispozițiilor legale, pe care pârâta era
obligată să le cunoască, neputându-se reține în apărarea sa împrejurarea că serviciul metodologie din cadrul DGFP nu a
anunțat modificarea prevederilor legale referitoare la viramentul impozitului pe profit.
c) să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor;
Modificarea ulterioară a obiectivelor contractului individual de muncă, care a fost făcută fără a se aduce la cunoștința
angajatului - Mădălina Moceanu
Pârâta nu a dovedit că obiectivele contractului de muncă inițiale fixate la începutul anului 2010 și comunicate reclamantei ar fi
fost modificate, deși o astfel de modificare trebuia să îmbrace aceeași formă și să fie comunicată angajatei, întrucât prin actul
adițional recurenta s-a obligat să comunice obiectivele la începutul fiecărui an angajatului.
Orice modificare ulterioară a obiectivelor contractului de muncă, făcută fără a se aduce la cunoștința angajatului este lovită de
nulitate, cu atât mai mult cu cât modificarea a intervenit la finalul anului respectiv.
Extras din Decizia civilă nr. 640/R/20.04.2012, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
Când se impune anularea evaluării salariatului făcută de către angajatorul său? - Mădălina Moceanu
(...) Așa cum rezultă chiar din definiția evaluării performanțelor profesionale individuale, conținută de Regulamentul menționat
anterior, aprecierea activității salariaților se realizează în funcție de criteriile de evaluare stabilite prin fișa postului, criteriile și
procedura de evaluare în general trebuind să îndeplinească un minim de previzibilitate pentru salariați, astfel încât aceștia să
aibă reprezentarea rezultatelor conduitei lor. În cauză, intimatul a comunicat recurentei criteriile de evaluare a activității
profesionale pe anul 2011, în raport de care s-a realizat evaluarea contestată în cauză, doar în data de 30 decembrie 2011,
fișa postului comunicată recurentei în 14.04.2011 necuprinzând criterii de evaluare a activității profesionale.
(...) prin modificarea criteriilor și a procedurii de evaluare, care au determinat aplicarea retroactivă a noi criterii de
performanță, intimatul a adus atingere dreptului recurentei de a avea reprezentarea consecințelor conduitei profesionale, fapt
Extras din Decizia nr. 1882/22.04.2013 , Curtea de Apel Cluj, Secția I-a civilă, www.curteadeapelcluj.ro
Poate instanța de judecată să acorde salariatului unui angajator un calificativ mai bun decât cel acordat de către
angajator ? - Mădălina Moceanu
Cât privește fondul evaluării unui salariat, instanța de judecată se află în imposibilitatea aprecierii activității acestuia în raport
cu calificativele acordate. Activitatea salariatului poate fi cunoscută, apreciată și evaluată doar de șeful ierarhic superior.
A dispune în sensul celor solicitate de către reclamantă, în sensul acordării calificativului „foarte bine”, ar însemna ca instanța
să se constituie în comisie de evaluare și să aprecieze calitatea activității unui salariat dintr-un domeniu cu specific aparte,
fapt ce ar duce la o ingerință nelegală și abuzivă în atributele angajatorului.
Este prerogativa exclusivă a angajatorului, potrivit dispozițiilor art.40 alin.1 lit.f din Codul Muncii, ca în limita normelor interne,
să aprecieze, prin diferiți factori, tocmai pentru a asigura obiectivitatea, asupra numărului de dosare soluționate, asupra
existenței ori inexistenței restanțelor, asupra cunoștințelor și experienței ori asupra altor criterii specifice.
Nu există nici un temei legal care să permită instanțelor de judecată să cenzureze, sub aspectul fondului, evaluarea
salariaților.
Extras din Decizia nr. 1882/22.04.2013 , Curtea de Apel Cluj, Secția I-a civilă, www.curteadeapelcluj.ro
Acordarea sporului de salariu aferent titlului științific de doctor. Aplicabilitatea Deciziei nr. 21/2016 a ÎCCJ - Mădălina
Moceanu
Analizând evoluția legislativă în materia salarizării, rezultă că legiuitorul nu a operat o abrogare veritabilă și efectivă, ci a
instituit o natură juridică nouă pentru suma ce recompensează angajatul care își perfecționează pregătirea profesională prin
obținerea titlului științific de doctor. Prin includerea acestei sume în salariul de bază, rezultă că un drept salarial secundar
devine parte a salariului, ca drept fundamental, recunoscut și apărat de lege. Altfel spus, dreptul a supraviețuit, chiar dacă a
cunoscut o evoluție în planul reglementării și a dobândit o nouă denumire: "sumă compensatorie", fiind inclus în salariul de
bază.
Rezultă așadar că prin legile anuale de salarizare, aceste sume compensatorii ar fi trebuit incluse în salariul de bază,
indiferent de data dobândirii titlului științific de doctor.
Extras din Decizia nr. 963/05.04.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, www.portal.just.ro
Modificarea ulterioară a obiectivelor CIM, care a fost făcută fără a se aduce la cunoștința angajatului - Mădălina
Moceanu
Pârâta nu a dovedit că obiectivele inițiale fixate la începutul anului 2010 și comunicate reclamantei ar fi fost modificate, deși o
astfel de modificare trebuia să îmbrace aceeași formă și să fie comunicată angajatei, întrucât prin actul adițional recurenta s-a
d) să comunice periodic salariaților situația economică și financiară a unității, cu excepția informațiilor sensibile
sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natură să prejudicieze activitatea unității. Periodicitatea comunicărilor
se stabilește prin negociere în contractul colectiv de muncă aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților în privința deciziilor susceptibile să
afecteze substanțial drepturile și interesele acestora;
f) să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile
și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii;
g) să înființeze registrul general de evidență a salariaților și să opereze înregistrările prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;
Când există imposib. obigării pârâtei de a elibera o adev. din care să reiasă venit. de care a beneficiat reclam. pe
toată per. angajarii? - Mădălina Moceanu
Societatea angajatoare a avut foarte multe unități și subunități cu gestiune economică proprie, astfel că nu s-au predat
documentele cu valoare arhivistică întreprinderii „mamă”.
Obligația societății pârâte să îi elibereze reclamantului o adeverință privind veniturile încasate în perioada 02.07.1977 -
10.07.1992 este o obligație imposibil de executat pentru întreaga perioadă, deoarece din arhiva cu valoare practică rămasă
de la antecesoarea sa lipsește o mare parte, iar pentru perioada din care există aceasta este incompletă.
În lipsa unor înscrisuri doveditoare, angajatorul sau deținătorul fondului arhivistic nu poate fi obligat să elibereze date care nu
rezultă din documentele contabile de evidență primară sau din contractul individual de muncă ale fostului salariat.
Pârâta nu poate fi obligată să ateste împrejurări referitoare la veniturile reclamantului, sporurile încasate de acesta, pe care nu
le cunoaște, deținătorul fondului arhivistic neputând să își asume răspunderea pentru date care nu rezultă din evidențele sale.
CAPITOLUL III
Modificarea contractului individual de muncă
Art. 41. -
Modificarea cim - Denisa Pătrașcu
Contractul individual de muncă fiind un contract consensual și bilateral, acordul de voință al părților este suficient pentru
modificarea unuia din elementele sale, fără ca prin aceasta să se încalce dispozițiile art.37-38 din Codul Muncii . Modificarea
poate avea ca obiect oricare din cele 6 clauze importante ale contractului individual de muncă: durata, locul și felul muncii,
condițiile de muncă, timpul de muncă și de odihnă.
Păstrarea oridinii de drept implică și o stabilitate a relațiilor de muncă, ce determină o limitare a posibilității modificării
unilaterale a elementelor contractului individual de muncă, obiectul acesteia fiind în general trecerea salariatului într-un alt loc
de muncă sau într-o altă activitate, temporar sau definitiv, în baza drepturilor angajatorului prevăzute de art.40 alin.(1) lit. a-c
din Codul Muncii.
Modificarea contractului individual de muncă se poate face numai cu acordul părților - Mădălina Moceanu
Executarea contractului de muncă se realizează în cadrul raportului de subordonare dintre angajator și salariat, angajatorul
fiind îndreptățit să schimbe condițiile de prestare a muncii, în virtutea prerogativei sale de direcție.
De asemenea, în principiu, nu constituie o modificare a contractului individual de muncă schimbarea atribuțiilor postului, dar
numai dacă nu se modifică natura muncii.
Însă, în speță, cu toate că funcția a păstrat aceeași denumire, unele dintre atribuțiile noi, adăugate celor inițial stabilite prin
fișa postului - anexă la contractul individual de muncă, au altă natură și corespund, în fapt, unei funcții cu un alt specific, ceea
ce conduce la concluzia că, în realitate, a avut loc o modificare a unui element esențial al contractului individual de muncă și
anume felul muncii.
Așa fiind, se impunea obținerea acordului salariatului și încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă, în
conformitate cu prevederile art. 41 din Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr.1709 /18.03.2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
Modificarea unilaterala a contractului individual de munca. Reducerea duratei timpului de lucru si a salariului -
Mădălina Moceanu
Conform disp. art. 41 din Codul muncii, contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul partilor, iar cu titlu
de exceptie, este permisa modificarea unilaterala a contractului individual de munca în cazurile si în conditiile prevazute de
Codul muncii, cazurile de exceptie fiind reglementate în mod expres în art. 42 si respectiv în art. 48 din Codul muncii.
În speta, prin dispozitia contestata a fost modificat timpul de munca si salariul reclamantei, fara acordul acesteia, în conditiile
în care contractul sau individual de munca fusese încheiat pentru o norma de 8 ore/zi, astfel ca reducerea normei în cazul
acesteia reprezinta o modificare unilaterala a contractului de munca, ce nu se încadreaza în situatiile de exceptie la care face
trimitere textul art. 41 alin. 2 din Codul muncii.
Decizia civila nr. 531/2015-A/10.09.2015, Curtea de Apel Oradea, Sectia I-a civila, www.portal.just.ro
Trecerea salariatului dintr-o funcție de conducere într-o funcție de execuție fără acordul acestuia. Consecințe -
Mădălina Moceanu
Prin decizia nr.452/2.08.2007 Directorul General al CNADNR a dispus revocarea contestatorului din functia de director adjunct
al DRDP Constanta începând cu 2.08.2007 si oferirea unui post de subinginer în cadrul SND Constanta.
Executarea contractului de munca este guvernata de principiul stabilitatii ce presupune ca modificarea sau încetarea lui nu
poate interveni decât în cazurile si conditiile expres prevazute de lege.
Astfel, în conformitate cu dispozitiile art.41 al.1,2 din Codul muncii, contractul individual de munca poate fi modificat numai
prin acordul partilor si numai cu titlu de exceptie modificarea unilaterale a contractului de munca se poate face fara
consimtamântul salariatului.
Având în vedere faptul ca intimata a modificat în mod unilateral contractul individual de munca al contestatorului, acesta fiind
trecut dintr-o functie de conducere aceea de director adjunct pe un post de subinginer, cu încalcarea dispozitiilor legale
enuntate mai sus, în mod corect prima instanta a admis contestatia formulata de contestatorul C.A.
(1) Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților.
Decizia de revocare din funcția de conducere este o modificare unilaterală a CIM în lipsa acordului salariatului -
Mădălina Moceanu
Decizia de revocare din funcția de conducere este o modificare unilaterală a contractului individual de muncă în lipsa
acordului salariatului.
Imposibilitatea angajatorului CNADNR de a revoca din funcția de conducere pe angajatul său care exercită această funcție în
temeiul unui act adițional la contractul individual de muncă, printr-o decizie de schimbare (revocare) din funcția de conducere
și încadrare într-o funcție de execuție fără a încheia act adițional în acest sens.
Decizia de revocare din funcția de conducere este o modificare unilaterală a contractului individual de muncă în lipsa
acordului salariatulu - Mădălina Moceanu
Decizia de revocare din funcția de conducere este o modificare unilaterală a contractului individual de muncă în lipsa
acordului salariatului.
Imposibilitatea angajatorului CNADNR de a revoca din funcția de conducere pe angajatul său care exercită această funcție în
temeiul unui act adițional la contractul individual de muncă, printr-o decizie de schimbare (revocare) din funcția de conducere
și încadrare într-o funcție de execuție fără a încheia act adițional în acest sens.
Modificarea prin acordul părților. Lipsa reglementării consecințelor în Codul muncii. Soluție - Horatiu Sasu
În ipoteza în care contractul este modificat prin acordul părților, iar salariatul este supus unei noi perioade de probă, ar fi fost
normal și echitabil ca în Codul muncii să se fi stabilit că i se rezervă, pentru intervalul de timp respectiv, postul deținut anterior,
spre a nu se ajunge la concedierea celui în cauză pentru necorespundere profesională. Problema concedierii pe acest temei
se pune, în mod concret, la sfârșitul perioadei de probă respective, în situația în care salariatul nu corespunde profesional în
noua funcție (meserie, post, loc de muncă), iar angajatorul nu este în măsură să îi propună trecerea în alt post ori cel în cauză
nu acceptă această trecere (art. 61 lit. d), coroborat cu art. 64 alin. (1) din Cod) (Șerban Beligrădeanu, Ion Traian Ștefănescu,
Perioada de probă în reglementarea Codului muncii, în Dreptul nr. 8/2003, pag. 28.). Cum din păcate nicio dispoziție a
Codului muncii nu clarifică acest aspect, urmează ca părțile, printr-o clauză contractuală, să găsească soluții prin negociere (a
Modificarea unilaterală a clauzelor CIM prin decizia angajatorului. Contestație împotriva deciziei. Termen. Legalitate -
Mădălina Moceanu
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 62/2011, cu atât mai mult cu cât
aceasta este o lege specială față de Codul Muncii, care constituie legea comună în domeniu.
Apelanta face o greșită interpretare a succesiunii celor două legi în timp: Codul Muncii a intrat in vigoare cu mult anterior Legii
nr. 62/2011 și a suferit mai multe modificări, care nu pot fi considerate ca fiind un nou Cod al Muncii.
Mai mult, art. 232 din Codul Muncii prevede în mod expres faptul că procedura de soluționare a conflictelor de muncă se
stabilește prin lege specială. Acesta a fost și motivul pentru care s-a emis legea specială care să reglementeze procedura
soluționării conflictelor de muncă, respectiv Legea nr. 62/2011, procedură obligatoriu de aplicat, conform principiului de drept
„specialia generalibus derogant”.
Raportat la aceste aspecte, în mod legal a apreciat prima instanță că cererea a fost introdusă în termenul de 45 de zile,
prevăzut de art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, nefiind tardivă.
În speță a operat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului, fără acordul acestuia,
sancțiunea fiind nulitatea deciziei prin care s-a dispus luarea unei astfel de măsuri. Este culpa unității angajatoare că nu a
procedat la încheierea de acte adiționale la momentul schimbării funcției și salariului reclamantului și s-a limitat la a emite
doar decizii, prin conducătorul unității.
Prin emiterea de către angajator a deciziei contestate s-a procedat la retrogradarea din funcție a reclamantului și la
diminuarea salariului acestuia, în mod unilateral, fără încheierea actului adițional la contractul individual de muncă, încălcând
dispozițiile art. 17 alin. 5 precum și ale art. 8 alin. 1 și art. 41 alin. 1 din Codul muncii.
Extras din Decizia civila nr.340/A/09.07.2014 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Schimbarea unilaterală a locului muncii este contrară dispozițiilor legale - Mădălina Moceanu
Potrivit contractului individual de muncă încheiat cu reclamanta, activitatea acesteia se desfășoară la Compartimentul Info -
Clienți, iar scopul postului ocupat este individualizat prin chiar fișa postului ca fiind „asigurarea unei bune comunicări cu
clienții”, situație în care este evident faptul că cerința de „a intra pe linia caselor de marcat” se constituie și într-o schimbare
unilaterală a locului muncii, de asemenea contrară prevederilor art. 41 din Codul muncii.
În aceste condiții, refuzul reclamantei de a executa o sarcină străină de cele specifice postului ocupat apare ca fiind pe deplin
justificat, nefiind întrunite cerințele vreunei abateri disciplinare.
(2) Cu titlu de excepție, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în
cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.
Imposibilitatea derogării, în afara excepțiilor legale (I). Încercarea de interpretare flexibilă a Codului muncii - Horatiu
Sasu
Pe de o parte, este evident că numai salariatul este cel care poate sesiza instanța ori de câte ori ar considera că decizia este
nulă. Explicația e simplă: spre deosebire de Codul civil, într-un litigiu de muncă sarcina probei revine angajatorului, conform
art. 272 din Codul muncii
Consecința este foarte importantă: chiar într-un litigiu în care salariatul este reclamant, angajatorul rămâne singurul sancționat
în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a
adversarului și în pofida rolului activ al judecătorului, angajatorul va pierde procesul, iar salariatul (sau, în sens larg,
adversarul) va triumfa (Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, București,
1997, pag. 155). Aceasta deoarece într-un proces în care nu s-ar putea administra nicio probă, va pierde cel căruia îi incumbă
sarcina probei (G. Boroi, G. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura All, 1996, pag. 261) - adică
angajatorul (Horațiu Sasu, Consecințe practice ale prevederilor articolului 287 din Codul muncii sub aspectul poziției
angajatorului în litigii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2006, pag. 64).
Pornind de la prevederile art. 272 din Codul muncii, deducem că salariatul are simpla misiune de a declanșa conflictul de
muncă, prin intentarea acțiunii în contra angajatorului, urmând ca acesta din urmă să facă dovada că măsura e "corectă". Cu
alte cuvinte, chiar într-un proces pornit în scop șicanatoriu singurul sancționat în caz de imposibilitate a efectuării probei ar fi
angajatorul.
Un alt motiv pentru care considerăm că opinia de mai sus este insuficient întemeiată constă în faptul că, dacă sub aspectul
legalității delegarea este supusă controlului organelor de jurisdicție a muncii, oportunitatea ei rămâne exclusiv la aprecierea
angajatorului, care poartă răspunderea pentru buna organizare a muncii (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa
de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 226-227. În același sens Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul
muncii, Editura All Beck, București, 2005, pag. 85).
Imposibilitatea derogării, în afara excepțiilor legale (II). Aspecte procesuale - Horatiu Sasu
Pe de o parte, este evident că numai salariatul este cel care poate sesiza instanța ori de câte ori ar considera că decizia este
nulă. Explicația e simplă: spre deosebire de Codul civil, într-un litigiu de muncă sarcina probei revine angajatorului, conform
art. 272 din Codul muncii
Consecința este foarte importantă: chiar într-un litigiu în care salariatul este reclamant, angajatorul rămâne singurul sancționat
în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a
adversarului și în pofida rolului activ al judecătorului, angajatorul va pierde procesul, iar salariatul (sau, în sens larg,
adversarul) va triumfa (Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, București,
1997, pag. 155.). Aceasta deoarece într-un proces în care nu s-ar putea administra nicio probă, va pierde cel căruia îi
incumbă sarcina probei (G. Boroi, G. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura All, 1996, pag. 261.) -
adică angajatorul (Horațiu Sasu, Consecințe practice ale prevederilor articolului 287 din Codul muncii sub aspectul poziției
angajatorului în litigii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2006, pag. 64.).
Pornind de la prevederile art. 272 din Codul muncii, deducem că salariatul are simpla misiune de a declanșa conflictul de
muncă, prin intentarea acțiunii în contra angajatorului, urmând ca acesta din urmă să facă dovada că măsura e "corectă". Cu
Modificare CIM , în vederea respectării obligației stabilite de instanța penală de a nu desfășura o profesie - Mădălina
Moceanu
Consimțământul viciat putea fi presupus a fi dat în condițiile în care măsura angajatorului ar fi fost dispusă sau lăsată la liberul
arbitru al acestuia.
În cauza de față, dispozițiile instanței penale permiteau angajatorului să ia acele categorii de măsuri posibile, dar care nu ar fi
avut consecințe mai grave pentru angajat.
Neacceptarea locului de muncă propus nu îi permitea angajatorului altă soluție decât concedierea.
Cu alte cuvinte, nu măsura unilaterală a angajatorului a determinat modificarea contractului de muncă, respectiv a locului de
muncă, ci dispozițiile instanței penale.
Extras din Decizia civila nr.23/R/21.01.2014 , Curtea de Apel Tg. Mures, www,portal.just.ro
Modificare CIM, în vederea respectării obligației stabilite de instanța penală - Mădălina Moceanu
Consimțământul viciat putea fi presupus a fi dat în condițiile în care măsura angajatorului ar fi fost dispusă sau lăsată la liberul
arbitru al acestuia.
În cauza de față, dispozițiile instanței penale permiteau angajatorului să ia acele categorii de măsuri posibile, dar care nu ar fi
avut consecințe mai grave pentru angajat.
Neacceptarea locului de muncă propus nu îi permitea angajatorului altă soluție decât concedierea.
Cu alte cuvinte, nu măsura unilaterală a angajatorului a determinat modificarea contractului de muncă, respectiv a locului de
muncă, ci dispozițiile instanței penale.
Extras din Decizia civila nr.23/R/21.01.2014 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
(3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:
Se poate modifica unilateral CIM față de incompatibilitatea deținerii funcției, fiind începută urmărirea penală? -
Mădălina Moceanu
(...) Instanța de fond, a reținut în mod corect starea de fapt arătând că este vorba despre o măsură unilaterală dispusă de
angajator, în considerarea faptul că angajatul nu mai era compatibil cu funcția pe care o deținea, întrucât împotriva acestuia s-
a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 520/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.
Astfel, prin decizia nr. A1/344 din 13.11.2012 emisă de angajatorul SNTC „CFR C.” SA, recurentului i s-a propus un alt loc de
muncă, motivat de faptul că împotriva acestuia s-a pornit urmărirea penală în dosarul nr. 520/P/2011 al Parchetului de pe
lângă Tribunalul Brașov, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu în formă continuată și dare de
mintă în formă continuată, aspect care atrage aplicarea dispozițiile art. 4 din Legea 22/1969.
Această decizie, are valoarea juridică a unei oferte de loc de muncă, impusă de starea de fapt arătată mai sus și de
Extras din Decizia nr. 2010/R /06.11.2013 , Curtea de Apel Brașov , www.portal.just.ro
Modificarea unilaterală a locului de muncă presupune schimbarea localității sau a unității în care își desfășoară activitatea
salariatul și nu schimbarea secției, cu menținerea felului muncii. Această schimbare a secției în care își desfășoară activitatea
salariatul, cu menținerea felului muncii și a salariului, este o expresie a prerogativei de direcție a angajatorului, care este
singurul în măsură să asigure o repartizare judicioasă a personalului și să își acopere nevoile funcționale astfel încât să-și
desfășoare în condiții bune activitatea.
Așadar, instanța apreciază că nu reprezintă modificare a locului de muncă, schimbarea postului salariatului în cadrul aceleiași
funcții dacă este îndeplinită condiția, ca posturile în cauză să fie identice sau similare. De asemenea, nici schimbarea
atribuțiilor postului nu are semnificația unei modificări a contractului individual de muncă, dacă nu s-a ajuns prin aceasta la un
alt specific al funcției.
a) durata contractului;
Instanta de fond a retinut corect ca regula instituita de legiuitor prin dispozitiile Codului muncii este aceea a încheierii
contractului individual de munca pe durata nedeterminata, existând o multitudine de posibilitati de încetare a acestuia,
contractul pe durata determinata fiind prevazut doar cu titlu de exceptie, în anumite situatii.
De asemenea, din perspectiva dispozitiilor legale si a principiilor enuntate, judecatorul fondului a retinut, temeinic si legal, ca,
desi legea nu interzice încheierea actelor aditionale, angajatorii nu se pot eschiva de la obligatiile impuse de acelasi legiuitor
prin încheierea la nesfârsit a actelor aditionale prin care se „modifica” durata contractului initial si ca, în realitate, aceste acte
aditionale succesive reprezinta veritabile contracte individuale de munca pe durata determinata, în acceptiunea dispozitiilor
art.82 alin.4 Codul muncii, iar numarul acestora nu poate fi mai mare de 3.
Raportat la aceste argumente expuse în considerentele sentintei contestate, este nejustificata afirmatia recurentei în sensul
ca nu ar fi fost mentionate motivele care au stat la baza respingerii pozitiei societatii reclamante din cuprinsul contestatiei.
Instanta de recurs a retinut ca, prin procesul verbal de control contestat, inspectorii I.T.M. au constatat faptul ca o parte din
salariatii societatii aveau încheiate contracte individuale de munca pe durata determinata, care anterior expirarii lor de drept,
la data convenita de parti, erau modificate prin act aditional, în temeiul art.41 alin.3 lit. a) din Legea nr.53/2003, tot pe durata
determinata, pe perioade de câte 3 luni, cu nerespectarea dispozitiilor art. art.82 alin.4-5 din lege.
Contrar pozitiei exprimate de recurenta, instanta de recurs a apreciat ca sintagma „durata contractului” din cuprinsul art. 41
alin. 3 lit. a) din Legea nr. 53/2003 se refera la durata nedeterminata sau determinata a unui contract de munca si nu la
perioada pentru care s-a încheiat un contract de munca pe durata nedeterminata.
Rezulta, astfel, ca prelungirea prin act aditional a unui contract de munca este o masura arbitrara a angajatorului, care
priveaza în acest mod salariatul de un drept garantat de lege.
Este, astfel, neîntemeiata sustinerea recurentei în sensul ca, raportat la prevederile art. 41 alin. 3 si 17 alin. 5 din Codul
muncii („Orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin. (3) în timpul executarii contractului individual de munca
impune încheierea unui act aditional la contract, într-un termen de 20 de zile lucratoare de la data aparitiei modificarii, cu
exceptia situatiilor în care o asemenea modificare este prevazuta în mod expres de lege”), modificarea duratei unui contract
prin prelungirea duratei acestuia presupune o modificare a unui contract de munca si nu situatia în care fiecare act aditional
de modificare a contractului de munca reprezinta un nou contract de munca.
Extras din Decizia nr. 309/CA/02.02.2015 -Curtea de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si fiscal,
www.portal.just.ro
Condițiile în care modificarea duratei CIM poate fi convenită prin actul adițional la contractul individual de muncă -
Mădălina Moceanu
Tiparit de - la 30.07.2019. 144/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Intenția părților de a modifica durata contractului individual de muncă al reclamantului, în temeiul art. 41 alin. (3) lit. a) din
Codul muncii, republicat, trebuie să rezulte, în mod expres, din cuprinsul actului adițional la contractul individual de muncă și,
eventual, din menționarea, în acesta, a art. 41 alin. (3) lit. a) din Codul muncii, republicat, ca temei de drept a modificării
convenite.
Ea nu poate fi dedusă din împrejurarea că prin actul adițional la contractul individual de muncă, în care părțile au convenit că
se modifică funcția, locul de muncă și salariul angajatului pe perioada cât titularul locului de muncă menționat în actul adițional
va ocupa o altă funcție, stabilind că celelalte clauze ale acestuia se păstrează, nu s-a stabilit postul pe care îl va ocupa
salariatul după împlinirea termenului stipulat, respectiv dacă va reveni pe postul ocupat anterior încheierii actului adițional sau
dacă i se va oferi un alt post corespunzător pregătirii sale profesionale.
Părțile nu au posibilitatea legală de a modifica durata contractului individual de muncă al salariatului din nedeterminată în
determinată, prin act adițional la contractul individual de muncă, dacă nu au în vedere vreunul din cazurile enumerate la art.
83 din Codul muncii, republicat, care este aplicabil atât în ceea ce privește încheierea unui contract individual de muncă, cât și
în cazul modificării unui contract individual de muncă, prin acordul părților, în condițiile în care regula este cea a încheierii
contractului individual de muncă pe durată nedeterminată și a modificării contractului individual de muncă pe durată
determinată în contract individual de muncă pe durată nedeterminată, sens în care sunt dispozițiile art. 12 și ale art. 85 din
Codul muncii, republicat.
Extras din Decizia nr. 2693/13.11.2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
b) locul muncii;
Când nu este necesar consimțământul expres al salariatului referitor la locul muncii? - Mădălina Moceanu
Locul muncii a fost definit ca fiind localitatea și unitatea în care prestează munca, dar și cadrul în care se desfășoară o
activitate în care se materializează raporturile de muncă, noțiune suprapusă în majoritatea cazurilor cu funcția sau postul
ocupat.
Păstrarea salariatului pe funcția de consilier juridic, în structura aceluiași compartiment, parte componentă a unei unități a
cărei denumire a fost modificată succesiv, în urma reorganizărilor, fără a interveni aspecte substanțiale asupra rolului și
activității acesteia în cadrul societății nu reprezintă o modificare unilaterală a locului muncii, nefiind necesar consimțământul
expres al salariatului în acest sens.
Extras din Decizia civilă nr. 2697/03.05.2017, Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de
Muncă și Asigurări Sociale
c) felul muncii;
Adaugarea unor atribuii noi care corespund in fapt unei functii cu un alt specific reprezinta modificarea CIM in
privinta felului muncii - Mădălina Moceanu
Chiar daca funcția păstreaza aceeași denumire, in situatia in care se adauga unele atribuțiile noi celor inițial stabilite prin fișa
postului - anexă la contractul individual de muncă, atribuții noi care au altă natură și corespund, în fapt, unei funcții cu un alt
specific, acest aspect conduce la concluzia că, în realitate, are loc o modificare a unui element esențial al contractului
individual de muncă și anume felul muncii.
In aceste conditii apreciem ca se impunea obținerea acordului salariatului și încheierea unui act adițional la contractul
individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. 41 din Codul muncii.
Decizie unilaterală de modificare CIM (legală) ptr. incompatibilitatea între funcția salariatului ( gestionar) și începerea
urm. penale - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 4 alin. 2 din legea 22/1969, nu poate fi angajat sau trecut în funcția de gestionar cel împotriva căruia a fost pusă în
mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute la alin. 1.
În art. 4 alin. 1 din legea 22/1969, printre alte infracțiuni se regăsesc și infracțiunile de corupție și de serviciu ( de exemplu:
infracțiunile de dare și luare de mită).
Cu privire la adoptarea măsurii de modificare a contractului individual de muncă prin decizia angajatorului, înainte de a fi
pronunțată Ordonanța procurorului care să instituie interdicția de a desfășura funcția, s-a constatat că angajatorul poate lua
această măsură fără a considera că se încalcă prezumția de nevinovăție. Astfel decizia emisă vizează norme ce
reglementează raportul juridic de dreptul muncii dintre angajat și angajator și nu răspunderea penală a angajatului care este
instituită de norme specifice dreptului penal ce presupune și analiza prezumției de nevinovăție.
Pe de altă parte, măsura dispusă de angajator printr-o astfel de decizie se fundamentează nu neapărat pe săvârșirea unor
fapte cu caracter penal, ci pe existența unei incompatibilități între funcția/meseria salariatului ( gestionar) și începerea urmăririi
penale.
A se vedea în acest sens- Decizia civilă nr.2010/06.11.2013, Curtea de Apel Brașov, www.just.ro
În ce condiții retragerea unei sarcini atribuite salariatului nu reprezintă o modificare a CIM? - Mădălina Moceanu
Retragerea unei sarcini atribuite salariatului nu reprezintă o modificare a contractului de muncă, atâta vreme cât nu s-au
modificat salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă.
Angajatorul are dreptul de a schimba condițiile de exercitare a funcției salariatului în baza atribuțiilor sale de control, atâta
Extras din Decizia 18/12.01.2011 a Curții de Apel Ploiești – Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, www.portal.just.ro
Modificarea CIM in privinta felului muncii se poate face numai prin acordul părților (angajator-salariat) - Mădălina
Moceanu
Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul ONRC solicitând instanței de judecată să oblige pârâtul să anuleze actul
adițional la contractul individual de muncă materializat prin adresa nr. xxxx din 10.09.2012 și fișa postului din data de
01.09.2012 și să plătească acestuia daune morale în cuantum de 5000 lei; reclamantul a mai solicitat și obligarea pârâtului la
plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că este salariatul pârâtului potrivit contractului individual de muncă nr.
xyz/01.03.2008, începând cu data încheierii contractului.
La pct. i) din contractul individual de muncă, părțile au negociat și au stabilit că atribuțiile postului reclamantului sunt cele
prevăzute de fișa postului, ce constituie anexă la contract și în care atribuțiile salariatului sunt structurate pe 3 componente,
respectiv organizarea activității și asigurarea accesului la informațiile de interes public; inițierea, continuarea și dezvoltarea
relațiilor interinstituționale și promovarea imaginii ONRC în relația cu mass-media.
Prin adresa nr. xxxx din 10.09.2012, pârâtul ONRC i-a adus la cunoștință reclamantului A că urmează să îndeplinească
obligațiile din fișa postului datată 01.09.2012, potrivit căreia acesta avea atribuțiile de a iniția, continua și dezvolta relațiile
interinstituționale și activități de traducere.
A mai arătat reclamantul că, angajatorul, procedând în felul mai sus prezentat, a modificat unilateral contractul individual de
muncă, fara a solicita acordul reclamantului A și fără a respecta dispozițiile art. 17 și 41 din Codul muncii.
Potrivit art. 17 alin. 3 din Codul muncii, salariatul va fi informat cu privire la elementele considerate esențiale la încheierea
contractului individual de muncă, între care, la lit. d), sunt înscrise funcția/ocupația și atribuțiile postului.
Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. 5 din Codul muncii, orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. 3 în timpul
executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, intr-un termen de 20 de zile
lucrătoare de la data apariției modificării (cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres
de lege), obligație care, de asemenea, a fost nesocotită de angajator.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 1 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat
numai prin acordul părților.
Față de situația de fapt invocată și de prevederile legale existente în materie, reclamantul A a apreciat că angajatorul, pârâtul
ONRC a procedat la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă fără a respecta dispozițiile art. 17 și 41 din
Codul muncii, și, pe cale de consecință, a solicitat instanței de judecată anularea măsurii dispuse de angajator, în speță a
actului adițional la contractul individual de muncă materializat prin adresa nr. xxxx din 10.09.2012 și fișa postului din data de
01.09.2012.
În probațiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. www/15.11.2013, instanța de judecată a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A în
contradictoriu cu pârâtul ONRC, a anulat actul adițional la contractul individual de muncă materializat prin adresa nr. xxxx din
10.09.2012 și fișa postului din data de 01.09.2012 și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea
pârâtului la daune morale; a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța a avut în vedere următoarele considerente:
Din analiza actelor depuse la dosarul cauzei, instanța de judecată a reținut că la pct. i) din contractul individual de muncă al
reclamantului A, părțile au negociat și au stabilit că atribuțiile postului reclamantului sunt cele prevăzute de fișa postului, ce
constituie anexă la contract și în care atribuțiile salariatului sunt structurate pe 3 componente, respectiv organizarea activității
și asigurarea accesului la informațiile de interes public; inițierea, continuarea și dezvoltarea relațiilor interinstituționale și
promovarea imaginii ONRC în relația cu mass-media.
La data de 01.09.2012, pârâtul a modificat atribuțiile postului reclamantului, astfel cum rezultă din noua fișă a postului,
anexată adresei nr. xxxx din 10.09.2012. Noile atribuții constau, între altele, în activități de traducere în/din limba engleză de
caiete de sarcini aferente achizițiilor publice și traducerea legislației din/în limba engleză.
Instanta de judecata a reținut că în fișa postului, astfel cum arată chiar pârâtul în întâmpinarea sa, trebuie să se regăsească
atribuțiile funcției care sunt materializarea calificării de bază a salariatului ce ocupă postul (înțelegând prin aceasta formarea
profesională conferită de diploma de licență) și, eventual, a calificării complementare celei de bază.
Or, pentru îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin noua fișă a postului, erau necesare și alte aptitudini în afara celor de
comunicare în limba engleză și franceză - scris și vorbit, la nivelul cerut, în vederea ocupării postului de referent de
specialitate în cadrul Biroului de informare și relații publice, reclamantului- absolvent al Facultății de Jurnalism și Științele
Comunicării
Instanța a apreciat că este întemeiată susținerea pârâtului în sensul că executarea contractului de muncă se realizează în
cadrul raportului de subordonare dintre angajator și salariat, angajatorul fiind îndreptățit să schimbe condițiile de prestare a
muncii, în virtutea prerogativei sale de direcție.
De asemenea, în principiu, nu constituie o modificare a contractului individual de muncă schimbarea atribuțiilor postului, dar
numai dacă nu se modifică natura muncii.
Însă, în speță, cu toate că funcția a păstrat aceeași denumire, unele dintre atribuțiile noi, adăugate celor inițial stabilite prin
fișa postului - anexă la contractul individual de muncă, au altă natură și corespund, în fapt, unei funcții cu un alt specific, ceea
ce conduce la concluzia că, în realitate, a avut loc o modificare a unui element esențial al contractului individual de muncă și
anume felul muncii.
Așa fiind, se impunea obținerea acordului salariatului (in speta al reclamantului A) și încheierea unui act adițional la contractul
individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. 41 din Codul muncii.
Contractul individual de muncă poate fi modificat, ca principiu, numai prin acordul părților, nerespectarea dispozițiilor legale
având drept consecință anularea măsurii luate.
În conformitate cu prevederile art. 17 alin. 3 din Codul muncii, salariatul va fi informat cu privire la elementele considerate
esențiale la încheierea contractului individual de muncă, între care, la lit. d, sunt înscrise funcția/ocupația și atribuțiile postului,
tocmai cu scopul identificării felului muncii, ca element de bază al contractului, în funcție de care se apreciază și pregătirea
Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către pârât și, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de
instanțele superioare?
Da, sentința civilă nr. www/15.11.2013 a instantei de fond a fost atacată de către pârât, dar instanța superioară a menținut
hotărârea respectivă, reținându-se temeinicia și legalitatea acesteia.
Retragerea unei sarcini de serviciu nu reprezintă o modificare unilaterală a CIM - Mădălina Moceanu
Retragerea unei sarcini atribuite initial unui salariat nu reprezintă o modificare a contractului de muncă, atâta vreme cât nu s-
au modificat salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă, enumerate in art. 41 alin. 3 din Codul
muncii.
Schimbarea atribuțiilor postului nu are semnificația unei modificări unilaterale a contractului de muncă în condițiile în care
funcția îndeplinită de către salariatul respectiv nu a căpătat un alt specific.
Schimbarea funcției și diminuarea salariului nu putea fi făcută decât cu acordul salariatului, chiar si in cazul
reorganizarii activității - Mădălina Moceanu
Schimbarea funcției având ca rezultat și o eventuală diminuare a salariului nu putea fi făcută decât cu acordul salariatului, în
caz contrar, angajatorul procedând la modificarea unilaterală a contractului cu încălcarea dispozițiilor Codului muncii.
Schimbarea funcției și a salariului în mod unilateral nu este admisibilă nici chiar atunci când unitatea trece printr-un proces de
reorganizare.
Reorganizarea activității unei unități nu se regăsește printre cazurile în care se poate modifica contractul individual de muncă,
ci reprezintă - în cazul în care postul deținut anterior emiterii noii organigrame a unității nu mai există, iar salariatul nu acceptă
și nu își manifestă expres consimțământul pentru ocuparea unui alt post - un caz de concediere, individuală sau colectivă, cu
o procedură expres reglementată de Codul muncii.
Situații posibile în practică (I). Decizia managerială corectă la întrepătrunderea între două tipuri de modificare CIM -
Horatiu Sasu
Nu constituie modificare nelegală a felului muncii promovarea în funcție conform contractului colectiv de muncă (Tribunalul
București, s. a IV-a civ., dec. nr.667/2000). În schimb, este nelegală modificarea unilaterală a felului muncii și salariului prin
trecerea dintr-o funcție de conducere în una de execuție.
La granița dintre aceste situații posibile în practică pot să apară aspecte și soluții divergente.
Spre exemplu, Curtea de Apel Galați, secția civilă, decizia nr. 827 din 16 august 2001, în Buletinul Jurisprudenței, a avut de
soluționat speța următoare: prin decizia societății comerciale s-a dispus eliberarea contestatorului din funcția de Șef
Departament Asigurarea Calității din cadrul societății și trecerea acestuia în funcția de inginer proiectant la Atelierul P.T.R. din
cadrul Secției de Proiectare Tehnică.
Pentru a dispune această măsură, societatea comercială intimată a reținut că, contestatorul își îndeplinea necorespunzător
atribuțiile de serviciu, că existau numeroase reclamații cu privire la calitatea produselor executate atât pentru export, cât și
pentru piața internă, societatea fiind obligată la plata unor daune către beneficiarii săi.
Decizia contestată de salariat a fost admisă de tribunal, dispunându-se anularea ei, reintegrarea contestatorului în funcția
Studiu de caz: Retragerea unei sarcini de serviciu nu reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă -
Mădălina Moceanu
Prin acțiunea întroductiva de instanță, contestatoarea A a formulat în contradictoriu cu intimata SC B SRL contestație
împotriva deciziei nr.abc/02.11.2012, pe care o consideră nelegală și netemeinică, sens în care a solicitat anularea acesteia și
repunerea în funcția de gestionar al ceasurilor de buzunar; de asemenea, contestatoarea a mai solicitat instanței de judecată
și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că este angajată ca gestionar custode începând cu anul 2000 la unitatea
intimată, iar în această perioadă nu a fost sancționată pentru săvârșirea vreunei abateri în ceea ce privește atribuțiile
prevăzute în fișa postului.
A mai menționat că la data de 15.09.2011 Poliția C. a demarat o anchetă cu privire la lipsa unor părți componente ale pieselor
pe care le are în gestiune, fără a se pronunța o soluție definitivă.
În acest context, contestatoarea a apreciat că referatul nr. xyz/23.10.2012 întocmit de D, muzeograf, șef de secție la care își
desfășoară activitatea, a fost efectuat în mod abuziv, fără a avea bază legală și fără a se întemeia pe o culpă dovedită a
angajatei.
Ulterior, printr-o altă acțiune, aceeași contestatoare A a formulat contestație împotriva deciziei nr. zas/04.12.2012 emisă de
aceeași unitate SC B SRL și a solicitat anularea acesteia; de asemenea, contestatoarea a mai solicitat instanței de judecată și
obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cel de-al doilea litigiu.
În motivarea în fapt a celei de a doua cereri, contestatoarea a arătat că prin decizia nr. zas/04.12.2012 a fost sancționată cu
reducerea salariului de bază pe trei luni cu 10%, cu motivația că nu a respectat o altă decizie a intimatului, respectiv decizia
nr.abc/02.11.2012, împotriva căreia a formulat prima contestație. A susținut contestatoarea că nu se putea supune deciziei
anterioare, atâta timp cât a contestat-o la instanță și că nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă.
În probațiune, contestatoarea A a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri și interogatoriul intimatei.
La termenul de judecată din data de 10.05.2013 instanța de fond a conexat cea de-a doua cauză la prima, constatându-se că
sunt întrunite condițiile prevăzute de Cod procedură civilă privind conexitatea.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. zxw/15.12.2013, instanța de judecată a respins ca neîntemeiate cele două contestații.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța a avut în vedere următoarele considerente:
Prin decizia nr.abc/02.11.2012 dată de Directorul general al SC B SRL s-a dispus ca, contestatoarea să predea gestiunea de
piese muzeale „ceasuri de buzunar”, în sensul ca după verificarea faptică și scriptică a pieselor se vor întocmi listele de
inventar și procesul-verbal de predare primire, termenul limită de finalizare al acestei operațiuni fiind fixat pentru data de
05.11.2012.
Motivul care a dus la această măsură îl constituie referatul nr. xyz/23.10.2012 întocmit de d-na SE, muzeograf, șef de secție la
care contestatoarea își desfășoară activitatea.
Conform referatului, în gestiunea contestatoarei s-ar fi constatat grave deficiente în anul 2010 (lipsa a 18 capace la ceasurile
de aur), iar angajamentele de remediere a acestora nu au fost respectate.
Potrivit răspunsului la interogatoriu, contestatoarea a arătat că în urma deciziei nr. abc/02.11.2012 i s-a schimbat contractul de
muncă, în sensul că este în continuare gestionar custode, dar fără gestiune.
Potrivit art.41 alin.3 Codul muncii, modificarea contractului individual de muncă se referă la următoarele elemente: durata
contractului; locul muncii; felul muncii; condițiile de muncă; salariul; timpul de muncă și timpul de odihnă. Ori în speța de față
nu s-a modificat nici unul din aceste elemente.
Retragerea unei sarcini atribuite recurentei nu reprezintă o modificare a contractului de muncă, atâta vreme cât nu s-au
modificat salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă, enumerate mai sus.
Schimbarea atribuțiilor postului nu are semnificația unei modificări a contractului de muncă în condițiile în care funcția
îndeplinită de către contestatoare nu a căpătat un alt specific.
Instanța de fond a constatat că nu i-au fost date contestatoarei atribuții noi, ci s-a dispus în sarcina acesteia numai predarea
gestiunii de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, fără a se modifica salariul și niciunul dintre elementele contractului individual
de muncă. Astfel, contestatoarea are aceleași atribuții și sarcini de serviciu, aceeași fișă a postului.
A apreciat instanța de fond că, nu se poate contesta că în raportul de muncă al contestatoarei a intervenit o schimbare,
determinată de ordinul angajatorului intimatului de a preda gestiunea de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, dar această
schimbare se subsumează prerogativei de direcție și control a angajatorului, care este astfel în drept să schimbe condițiile de
prestare a muncii.
De asemenea, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține că ordinul dat este vădit abuziv și discreționar, în condițiile în
care organele de poliție efectuează cercetări cu privire la dispariția presupusă a unor componente ale pieselor muzeale ce se
află în gestiunea contestatoarei.
În fapt, contestatoarea A nu contestă lipsa componentelor menționate în referatul nr. xyz/23.10.2012 întocmit de șeful secției
în care își desfășoară activitatea și nici că funcția sa este alta, ca urmare a diminuării atribuțiilor de serviciu.
În ceea ce privește decizia nr. zas/04.12.2012, instanța de fond a reținut că aceasta a fost dată ca urmare a refuzului
contestatoarei de a respecta termenii deciziei nr.abc/02.11.2012.
Astfel, contestatoarea a recunoscut că a refuzat să ducă la îndeplinire dispoziția de predare a gestiunii de piese muzeale
„ceasuri de buzunar”, cu termen de finalizare 05.11.2012.
A apreciat instanța de fond că susținerea contestatoarei în sensul că nu se putea supune deciziei nr. abc/02.11.2012, întrucât
aceasta a fost contestată la instanță, nu poate fi reținută, dat fiind faptul ca prin contestație efectul deciziei nu se suspendă, iar
contestatoarea era în continuare obligată să se supună prerogativelor angajatorului.
A mai reținut instanța de fond că refuzul contestatoarei a fost constant și că singurul motiv invocat de către aceasta este că
d) condițiile de muncă;
e) salariul;
Modific. unilaterală a CIM. Instit. publ. finanț. din venit. proprii. Grila de salar. emisă cf. dispoziț. legale în materia
salariz. unita - Mădălina Moceanu
Art. 41 din Codul muncii, republicat, instituie o regulă esențială aplicabilă în executarea raportului de muncă, aceea că un
contract individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților, iar modificarea se referă la oricare din elementele
enumerate la alin. (3), printre care și salariul.
Însă, aceasta nu semnifică că o modificare nu este posibilă ca urmare a aplicării unui act normativ, independent de voința
părților.
De altfel, Codul muncii prevede în art.17 alin.4 faptul că orice modificare a elementelor contractului individual de muncă
impune, în timpul executării lui, încheierea unui act adițional la contract, „cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare
rezultă ca posibilă din lege (...)”.
În această ipoteză de excepție se găsesc părțile cauzei. Căci, potrivit O.G. nr. 26/2011 publicată în Monitorul Oficial nr.
625/02.09.2011 și care a intrat în vigoare la data de 05.09. 2011, ISCTR a luat ființă ca organism tehnic specializat în
subordonarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii desemnat să asigure inspecția și controlul respectării
reglementărilor interne și internaționale în domeniul transportului rutier, care se organizează și funcționează ca instituție
publică finanțată integral din venituri proprii, cu personalitate juridică, potrivit prevederilor legale și regulamentului de
organizare și funcționare, prevăzut în anexa nr. 1 din HG nr.1088/2011.
Conform art. 5 alin.2 din OG nr. 26/2011 personalul I.S.C.T.R. este angajat cu contract individual de muncă pe durată
nedeterminată, iar salarizarea acestuia se face potrivit reglementărilor legale în vigoare, prevedere reluată și în dispozițiile art.
22 alin.8 din HG nr. 1088/2011.
La momentul înființării apelantului intimat, 05.09.2011, în materia salarizării instituțiilor publice era în vigoare Legea nr.284/
2010, al cărui obiect de reglementare privește stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar
plătit din bugetul general consolidat al statului, iar începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale
Prin urmare, funcția și salariul angajatului instituției finanțată din venituri proprii sunt stabilite de angajator pe baza legii
generale de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, ceea ce exclude negocierea individuală și acordul
salariatului.
În măsura în care salariatul nu acceptă noii termeni ai contractului său de muncă, are posibilitatea de a cere încetarea lui în
condițiile reglementate de Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 3249/15.06.2016, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte
de muncă și asigurări sociale
Faptul că sunt două aspecte diferite e relevat atât de practicile de managementul resurselor umane, cât și de Codul muncii,
Tiparit de - la 30.07.2019. 154/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
care la art. 40 alin. (1), lit. f) face această distincție.
Concluzia devine acum limpede: potrivit art. 17 alin. (3), contractul de muncă nou sau actul adițional cuprinde NU obiectivele
de performanță, ci doar criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului (adică modul de aplicare a punctajelor).
Regulamentul intern, în schimb, cuprinde „1. criteriile și 2. procedurile de evaluare profesională a salariaților” (potrivit art. 242
lit. i) din Codul muncii).
Pe baza textelor legale menționate mai sus facem distincția clară între:
1. obiective de performanță – le stabilește angajatorul (spre ex: creșterea vânzărilor);
2. criterii de evaluare a activității – se stabilesc prin contractul de muncă (pentru noii salariați) sau prin act adițional (pentru
actualii salariați) și prin Regulamentul intern – ex: creșterea vânzărilor cu 5% - 1 pct.; cu 10% - 2 pct etc.
3. procedurile de evaluare – se stabilesc prin Regulamentul Intern.
Singura soluție posibilă e “în doi timpi”:
a) criteriile de evaluare se stabilesc în Regulamentul intern, care trebuie încheiat cu consultarea sindicatului, NU cu
avizul/aprobarea acestuia (e o diferență pe care mulți angajatori nu o fac; deci chiar dacă sindicatul nu e de acord, dar a
existat o consultare, procedura e îndeplinită!).
b) prin contractul de muncă (la încheierea acestuia) sau prin act adițional (pe parcursul derulării raportului de muncă) se scrie
limpede: “criteriile de evaluare profesională sunt cele prevăzute în Regulamentul intern” – iar prin această trimitere angajatorul
are libertate de a le stabili și a le modifica (model orientativ de act adițional – la sfârșitul acestei anexe).
Mai limpede spus, salariatul NU mai trebuie să fie de acord cu criteriile de performanță, deoarece acestea sunt stabilite de
angajator (art. 40 alin. (1) lit f). În schimb, în mod normal, criteriile de evaluare ar trebui asumate prin act adițional (art. 17 alin.
(5) coroborat cu art. 17 alin. (3) lit. e)). Iar dacă nu sunt asumate, oricum Regulamentul intern le prevede (art. 242 lit. i)), iar
Regulamentului intern trebuie să i se supună toți salariații.
Așadar, criteriile de performanță reprezintă un aspect, pe care îl fixează angajatorul (prin decizie sau prin Regulament intern),
iar criteriile de evaluare se reprezintă alt aspect, care se asumă de salariat prin act adițional.
Obligația de informare a salariatului de către angajator în ce privește modificarea CIM - Horatiu Sasu
Modificarea contractului de muncă se realizează cu respectarea prevederilor art. 17 și ale art. 19 din Codul muncii. Potrivit
acestor prevederi, anterior modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligația de a informa salariatul cu
privire la clauzele pe care intenționează să le modifice.
Contractul individual de muncă este rodul negocierilor dintre cele două părți contractante: salariatul și angajatorul. Pentru
acest motiv, clauzele contractuale sunt supuse obligației de informare, prevăzute de art. 17 din Codul muncii.
In mod simetric, procedura de informare trebuie repetată ori de câte ori se dorește modificarea uneia dintre clauzele
contractului individual de muncă. In orice caz, atunci când modificarea clauzelor contractuale presupune o renegociere este
necesar să se întrunească acordul părților, prin întocmirea unui act adițional la contractul de muncă (Rentrop&Straton,
Raporturile de muncă și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag. D 10/001.).
Art. 17 alin. (1) stabilește obligația angajatorului de a-l informa pe salariat cu privire la clauzele generale pe care intenționează
să le modifice în contract.
Art. 42. -
Modificare unilaterală angajator - Denisa Pătrașcu
Tiparit de - la 30.07.2019. 155/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Pornind de la situația cu caracter excepțional, prevăzută de art.41 alin.(2) din Codul Muncii, angajatorul poate decide
unilateral modificarea locului muncii prin detașarea sau delegarea salariatului, fără ca prin aceasta salariatul să îi fie
modificate celelalte elemente ale contractului individual de muncă, precum salariul și drepturile de natură salarială, funcția,
durata timpului de muncă, de odihnă sau a concediului de odihnă, dreptul la sănătate și securitate în muncă, etc.
(1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detașarea salariatului într-un
alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.
(2) Pe durata delegării, respectiv a detașării, salariatul își păstrează funcția și toate celelalte drepturi prevăzute
în contractul individual de muncă.
Răspunderea salariatului pentru prejudiciile cauzate angajatorului la care se face delegarea - Horatiu Sasu
Pentru prejudiciile cauzate unei alte unități, în timpul executării delegării, persoana vinovată nu răspunde potrivit Codului
muncii față de unitatea păgubită deoarece nu se află în raporturi de muncă cu aceasta; salariatul rămâne în raporturi juridice
de muncă cu unitatea care l-a delegat, fiindu-i subordonat numai acesteia și nu unității la care execută delegația (spre
exemplu, consilierul juridic care susține o cauză în fața Curții de Apel, într-o altă localitate decât cea unde se află sediul
societății pe care o reprezintă, nu devine salariatul Curții de Apel). În consecință, în raport cu angajatorul la care se face
delegarea răspunderea delictuală a salariatului poate fi angajată potrivit dreptului comun (Codul civil). Unitatea prejudiciată
poate solicita, pe cale judecătorească, despăgubiri fie de la autorul daunei (salariatul delegat, în calitate de prepus), fie de la
angajatorul care a dispus delegarea, fie de la ambii, în solidar (a se vedea: Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu,
Codul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 109; Idem, Prezentarea de ansamblu și observații critice asupra
noului Cod al muncii, în Dreptu1 nr.4/2003. pag. 72-73; Șerban Beligrădeanu, Legislația muncii, comentată, Editura Lumina
Lex, București, 2003, pag. 131; Ion Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, pag. 459-460).
Cu alte cuvinte, în caz de prejudicii la locul delegării, unitatea prejudiciată va putea recurge, fie în temeiul unor clauze
contractuale, fie în baza regulilor răspunderii civile delictuale, la o acțiune în daune împotriva unității care a dispus delegarea,
iar aceasta din urmă va recupera sumele plătite de la persoana vinovată, potrivit regulilor răspunderii civile, după caz (Sanda
Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 227).
Chiar și în cazurile în are în timpul delegării salariatul își desfășoară activitatea (și) sub îndrumarea angajatorului la care a fost
delegat, în caz de producere a pagubelor la angajatorul la care a fost delegat, salariatul va răspunde patrimonial tot față de
angajatorul cu care a încheiat contractul de muncă și care l-a delegat (Leonid Miller, Sanda Ghimpu, Delegarea, detașarea și
transferarea angajaților, Editura Științifică, București, 1966, pag. 76).
Indiferent dacă există sau nu un contract civil între cele două unități, paguba trebuie să fi fost produsă de salariat în
executarea obligațiilor sale de serviciu. Așadar, în măsura în care cel delegat ar produce un prejudiciu unității la care a fost
delegat printr-o faptă săvârșită în afara executării obligațiilor sale de serviciu, răspunderea sa patrimonială se va angaja direct
față de unitatea păgubită, exclusiv pe baza normelor din Codul civil (Ion Traian Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I,
Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 460).
Salariatul va răspunde direct (și integral) față de angajatorul în care este delegat, numai în cazul în care a produs paguba
printr-o faptă penală (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de Drept al muncii, Editura Lumina Lex București, 1999, pag.
204).
Art. 43. -
Delegarea - Denisa Pătrașcu
Se delimitează conținutul noțiunii de delegare, aceasta fiind situația care presupune deplasarea salariatului în afara locului
său obișnuit de muncă, din dispoziția angajatorului, pentru a realiza sarcini sau lucrari de serviciu, sau în legătură cu acesta.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 178, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau
sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă.
a) delegarea de atribuții, care constă în transferul de atribuții de la o persoană care le exercită de regulă către o altă
persoană; măsura este de obicei temporară (spre exemplu, Directorul general deleagă Departamentului de Resurse Umane și
de Contabilitate negocierile preliminare pentru achiziționarea unui nou program de salarizare-contabilitate)
S-a precizat că o astfel de delegare nu poate viza acele atribuții care au un caracter exclusiv potrivit actelor normative (spre
exemplu, nu se poate delega altui salariat sancționarea disciplinară de către cel care a încheiat contractul individual de muncă
în calitate de angajator) (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de Drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1999,
pag. 205).
b) delegarea de competență care constă în renunțarea la una din atribuțiile esențiale ale unei funcții.
În practică este des întâlnită delegarea de competență privind angajarea de personal de către conducerea societății-mamă
către conducerea sucursalei, a punctului de lucru, agenției și a altor subunități ale societății comerciale. Deși sucursala nu are
personalitate juridică și deci nu poate fi angajator, totuși, prin delegare de competență de la societatea-mamă (centrală)
directorul sucursalei/agenției poate să semneze contracte individuale de muncă, poate să efectueze cercetarea disciplinară
etc. (Rentrop&Straton, Raporturile de munca și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag. D 10/001).
Munca prestată în perioada delegării trebuie să fie conformă fișei postului (I). Clarificări necesare - Horatiu Sasu
În cazul delegării elementul contractului de muncă supus modificării este locul obișnuit de muncă, așa cum este specificat în
contractul individual de muncă, eventual cu aplicarea clauzei de mobilitate prevăzute de art. 25 Codul muncii. În lipsa stabilirii
unei zone de activitate prin clauza de mobilitate (a se vedea precizările dela art. 25 Codul muncii), orice însărcinare ce se dă
unei persoane de a efectua anumite lucrări în afara locului său de muncă constituie o delegare în sensul legii.
Pe de altă parte, angajatorul delegant nu poate încredința persoanei delegate orice fel de atribuții care să conducă la
schimbarea felului muncii pe care cel delegat o desfășoară, potrivit pregătirii sale profesionale, astfel cum se prevede în
contractul individual de muncă.
Funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă rămân nemodificate. Modificarea unuia dintre
aceste elemente nu este interzisă, însă se poate realiza numai cu acordul salariatului (modificare convențională - regula)
(Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în
Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 231). Persoana delegată are dreptul să pretindă ca delegarea să se facă
ținându-se seama de pregătirea și calificarea sa profesională. Mai exact, delegatul își va exercita atribuțiile de serviciu în
conformitate cu fișa postului. In ordinul de delegare se pot face și alte precizări în legătură cu particularitățile activității sale în
perioada delegării. Nu este interzisă conferirea de atribuții suplimentare cu ocazia delegării, atâta timp cât noile atribuții sunt
în concordanță cu competențele salariatului și nu aduc o modificare semnificativă a atribuțiilor sale obișnuite.
Spre exemplu, contabilul unității este trimis să perfecteze din punct de vedere financiar o tranzacție cu o societate din altă
localitate. Deși acesta are obligația de a duce la destinație și documentația cu valoare tehnică ce stă la baza tranzacției, nu i
se va putea solicita să negocieze aspectele tehnice ale misiunii, care exced competența sa din domeniu financiar și contabil
(Rentrop&Straton, Raporturile de munca și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag. D 10/005- D 10/006).
Munca prestată în perioada delegării trebuie să fie conformă fișei postului (II). Consecințe - Horatiu Sasu
Ca o primă consecință a celor arătate în prima parte a comentariului, dacă celui delegat i s-ar da mai multe însărcinări, dintre
care unele s-ar încadra în sfera atribuțiilor ce i se pot stabili potrivit cu funcția pentru care este salariat, iar altele ar fi străine
de felul muncii stabilit prin contract, actul astfel săvârșit va fi nul numai în partea privitoare la însărcinările care nu țin de
funcția salariatului, căci nu există nicio rațiune pentru ca actul să fie socotit nul și în partea în care a fost făcut cu respectarea
cerințelor legii (Leonid Miller, Sanda Ghimpu, Delegarea, detașarea și transferarea angajaților, Editura Științifică, București,
1966, pag. 69).
În caz de litigiu instanța compară dispoziția angajatorului cu fișa postului, document care definește locul și contribuția postului
în atingerea obiectivelor individuale și organizaționale și care este baza contractului de muncă (Aurel Manolescu,
Managementul resurselor umane, Editura Coresi SA, București, 1999, pag. 143). Câtă vreme fișa postului este esențială în
definirea sarcinilor și a responsabilităților într-o instituție/firmă (organizație), în evaluarea activității salariatului etc (Ticu
Constantin, Managementul resurselor umane, Institutul European, 2002, pag. 27) instanța are la îndemână un instrument
deosebit de util în stabilirea conformității muncii cu pregătirea și sarcinile salariatului delegat.
Precizăm în acest sens că într-un litigiu de muncă sarcina probei revine angajatorului, conform art. 272 din Codul muncii.
Angajatorul trebuie așadar să facă dovada că delegarea s-a făcut cu respectarea sarcinilor salariatului. Consecința este foarte
importantă: într-un litigiu pornit de la plângerea salariatului angajatorul rămâne singurul sancționat în caz de eșec, deoarece
Art. 44. -
Durata delegării și drepturile aferente - Costel Gilca
Astfel cum precizam la comentariul de la art. 41, modificarea unilaterală, este în fapt un incident temporar în executarea
clauzelor contractuale, care au ca element fundamental temporalitatea acestei modificări.
Delegarea cuprinde două etape:
– prima etapă necondiționată de voința salariatului;
– a doua etapă condiționată de voința salariatului
1. Delegarea necondiționată de voința salariatului
Prezentul articol confirmă această situație statuând că modificarea locului de muncă, prin delegare, adică prin prestarea
muncii în alo loc decât cel convenit prin contractul individual de muncă, nu se poate realiza decât dispusă pentru o perioadă
de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni și se poate prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile
calendaristice, numai cu acordul salariatului.
Refuzul salariatul de a se supune ordinului/deciziei angajatorului de delegare reprezintă abatere disciplinară și se poate
sancționa cu până la desfacerea contractului individual de muncă.
Cu privire la perioadă de maxim 60 de zile, se impun câteva precizări și anume:
– este posibil ca această perioadă să fie fracționată în mai multe perioade mai mici;
– calculul perioadei de referință de 12 luni va începe să curgă de la prima delegare.
veste important ca în termenul de referință să nu fie depășită perioada de 60 de zile, pentru care se poate realiza delegarea.
– termenul de 12 luni nu se referă la 12 luni calendaristice, ci la 12 luni de la data primei delegări.
Care este sancțiunea în cazul nerespectării dispozițiilor privind termenul pentru care se poate realiza delegarea și termenul de
referință al delegării?
Având în vedere faptul că legiuitorul nu prevede nici o sancțiune în cazul nerespectării acestor termene, apreciem că în
situația în care au fost depășite termenul de 60 de zile în 12 luni, salariatul este în drept să refuze o nouă delegare, refuzul
neconstituind abatere disciplinară.
2. Delegarea condiționată de voința salariatului
Dacă salariatul a fost delegat mai mult de 60 de zile într un an calendaristic, angajatorul nu mai poate dispune delegarea
salariatului, decât cu acordul de voință al salariatului.
Dar chiar și în această situație, perioada pentru care un salariat poate fi delegat, cu acordul lui nu poate depăși 60 de zile.
Nn există însă nici o sancțiune în situația în care de realizează o delegare peste cele 60 de zile cu acordul salariatului. Legea
nu prevede nici o sancțiune într o astfel de situație.
3. Realizarea delegării
Delegarea se realizează numai în temeiul unui ordin/decizie emisă în scrie de către angajator, la care salariatul nu se poate
opune, dacă este în perioada de 60 de zile în intervalul de 12 luni.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 180, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni și se poate
prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului.
Refuzul salariatului de prelungire a delegării nu poate constitui motiv pentru sancționarea disciplinară a
acestuia.
(2) Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de
delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Cuantumul diurnei datorate de angajator pentru formarea profesională în străinătate - Horatiu Sasu
Într-un caz, salariatul a solicitat obligarea pârâtului angajator la plata sumei de 52.872.050 ROL valoare netă reprezentând
diferență diurnă față de diurna acordată, pentru cursuri de formare profesională urmate în străinătate. În susținerea acestui
petit reclamantul a depus un mod de calcul al pretențiilor solicitate în conformitate cu Hotărârea 741/14 mai 2004.
Instanța a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce privește HG nr. 518/1995 temei legal invocat de acesta în ceea ce
privește acordarea unei diurne superioare ca și cuantum nefiind aplicabil, societatea în cauză fiind cu capital privat.
Dispozițiile art. 16 HG 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru
îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar nu sunt aplicabile iar art. 17 din același act normativ are un caracter orientativ
pentru societățile cu capital privat din care face parte și pârâta (angajatorul) în cauză.
În consecință pârâta avea obligația legală sau convențională de a plăti reclamantului diurnă într-un anumit cuantum pentru
deplasarea acestuia în străinătate, situație în care nu poate fi vorba despre diferență de diurnă neacordată. În cauză nu s-a
făcut nici dovada că între pârâți s-ar fi semnat acte adiționale la contractul de muncă, în care să se prevadă pe perioada
școlarizării în străinătate plata unei diurne mai mari decât cea acordată.
Pârâta (unitatea, angajatorul) a depus la dosar probe care atestă faptul că i-a fost acordat reclamantului diurnă, motiv pentru
care instanța a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În recurs, reclamantul salariat a arătat că dreptul la diurnă se stabilește prin contractul colectiv de muncă, la nivel de unitate
însă în lipsa acestuia, unitatea trebuia să procedeze la aplicarea legii.
Examinând sentința atacată instanța apreciază că recursul este neîntemeiat urmând în consecință să fie respins și sentința
primei instanțe menținută ca legală și temeinică, pentru următoarele considerente: prima instanță în mod corect a apreciat
faptul că în speță nu este vorba de „o detașare” în sensul prevăzut de dispozițiile art. 45 din Codul Muncii, ci ne aflăm în
situația „perfecționării” profesionale inițiată de salariat, dat fiind lipsa unui înscris care să dovedească situația formării
profesionale din inițiativa angajatorului. Prin urmare obligațiile părților precum și drepturile acestora, nu pot fi stabilite cu
exactitate în lipsa unui asemenea înscris. Astfel în mod corect prima instanță a procedat la respingerea capetelor de cerere
privind diurna. În ceea ce privește înscrisul intitulat act adițional la contractul de muncă, acesta vizează numai clauza
contractuală privind salarizarea și nu perfecționarea profesională.
Așadar în lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile dintre părți sub aspectul
duratei, formării profesionale, inclusiv a obligațiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul și a modalităților de
suportare a cheltuielilor profesionale, prima instanță a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 193 din Codul Muncii (în
prezent 196 C. muncii – nota H. Sasu) (Curtea de Apel Brașov - Secția Conflicte de Muncă, dec. nr. 24/2006).
b) nulitatea parțială – în sensul că lovește o singură clauză sau o anumită parte din actul juridic (Institutul de Cercetări
Juridice, Tratat de Drept civil, vol. I – partea generală, Editura Academiei, 1989, pag. 218) - când după înlăturarea clauzei
ilegale, delegarea mai poate fi executată cel puțin în parte în limitele legii, caz în care clauza ilegală se va considera nescrisă
și neoperantă. Spre exemplu, în cazul în care printr-un singur ordin de delegare se stabilește o durată continuă mai mare de
60 de zile, delegarea va fi considerată legală numai pentru perioada permisă de lege.
Art. 45. -
Detașarea - Denisa Pătrașcu
Prin art.45 din Codul Muncii este definită detașarea, ca modificare unilaterală a locului muncii, dispusă la angajator, prin
schimbarea temporară a locului obișnuit al muncii, la un alt angajator pentru a îndeplini activități în folosul acestuia din urmă,
aceasta fiind una din diferențele față de delegare, când munca este în folosul propriului angajator.
Ca natură juridică, detașarea reprezintă o cesiune a contractului individual de muncă, cu clauza retrocesiunii și presupune o
relație triunghiulară la care participă angajatorul cedent, salariatul și angajatorul cesionar .
Ca și în cazul delegării, pe durata detașării elementul care se modifică este locul muncii, toate celelalte clauze contractuale,
ale contractului individual de muncă rămân nemodificate, cu excepția situației în care părțile decid altfel, potrivit art.41 alin.(1)
din Codul Muncii.
Procedura legală referitoare la postul rămas vacant temporar prin detașare - Horatiu Sasu
După cum reiese din reglementarea legală, detașarea reprezintă o conjugare între menținerea contractului de muncă cu
angajatorul în care salariatul în cauză este încadrat și cesiunea lui temporară și parțială către un alt angajator (Sanda
Detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția
angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin
detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului.
Revenind, fișa de descriere a postului este deosebit de utilă la angajare termenii contractului de angajare referindu-se foarte
clar la caracteristicile definite în fișa de descriere a postului, este esențială în definirea sarcinilor și a responsabilităților într-o
instituție/firmă (organizație), în instruirea inițială a angajatului și la stabilirea criteriilor de promovare (formare), în evaluarea
activității sale (evaluare), în stabilirea salariului în funcție de "încărcătura" sarcinilor, calificare, responsabilități etc. sau a
sporurilor suplimentare (motivare) (pe larg: Ticu Constantin, Managementul resurselor umane, Institutul European, București,
2002, pag. 27) - dar nu reprezintă decât viziunea proprie a fiecărui angajator în legătură cu atribuțiile salariatului și cu modul
de îndeplinire a lor.
Mai exact, nu se poate concluziona că trecerea salariatului, prin detașare, dintr-un post care are o anumită fișă a postului într-
un post identic, dar cu o fișă a postului diferită (cum am dat mai sus exemplul contabilului) reprezintă neapărat o modificare a
felului muncii.
Art. 46. -
Durata detașării și condițiile aferente - Costel Gilca
După cum menționam la articolele anterioare, în această situație suntem în fața unor incidente temporale cu privire la anumite
aspecte ale contractului individual de muncă. Termenul utilizat de legiuitor și anume „modificare” este cel care ilustrează rapid
sensul acestor incidente, însă în realitate apreciem că adevăratul concept poate fi exprimat prin termenul, mai greoi de mai
exact de „incident cu privire la executarea contractului individual de muncă sub aspectul locului muncii”.
Legiuitorul stabilește termenul pentru care se poate realiza detașarea, în raport de necesitatea manifestării de voință a
salariatului.
a) Detașarea necondiționată de voința salariatului
Astfel, conform primului alineat, angajatorul poate să dispună detașarea la un alt angajator, pentru o perioadă de maxim un
an, fără să fie nevoie de acordul de voință al salariatului.
Acordul de voință va fi necesar doar sub aspectul, dacă este cazul, al modificării felului muncii.
b) Detașarea condiționată de voința salariatului
Al doilea alineat permite angajatorului să detașeze un salariat, după expirarea termenul de un an, dar numai cu acordul de
voință al salariatului.
Detașarea salariatului este condiționată de următoarele elemente:
– motive obiective care impun prezența în continuare a salariatului;
– manifestarea de voință a salariatului;
– termenul de detașare să fie de maxim 6 luni, care poate fi prelungit dar doar pe durată de 6 luni.
Textul de lege folosește sintagma „cu acordul ambelor părți” fără să precizeze care sunt cele două părți deoarece în cazul
detașării avem o relație tripartită: angajatorul de la care se realizează detașarea, angajatorul la care se realizează detașarea
și salariatul detașat. În ceea ce ne privește apreciem că prin această expresie legiuitorul a avut în vedere manifestarea de
voință a angajatorului care realizează detașarea și a salariatului.
c) Refuzul detașării
Al treilea alineat al acestui articol reglementează posibilitatea salariatului de a refuza detașarea și anume numai în mod
(2) În mod excepțional, perioada detașării poate fi prelungită pentru motive obiective ce impun prezența
salariatului la angajatorul la care s-a dispus detașarea, cu acordul ambelor părți, din 6 în 6 luni.
(3) Salariatul poate refuza detașarea dispusă de angajatorul său numai în mod excepțional și pentru motive
personale temeinice.
REGULA
În aceste condiții, refuzul nejustificat al salariatului de a o aduce la îndeplinire reprezintă o încălcare a îndatoririlor de serviciu,
care poate atrage sancționarea sau chiar concedierea disciplinară. Așa cum arată Codul muncii și cum vom dezvolta în partea
a doua a comentariului, salariatul poate refuza detașarea numai în mod excepțional și pentru motive personale temeinice (art.
46 alin. (3) din Codul muncii).
Potrivit unei alte opinii, pot fi caracterizate drept temeinice inclusiv acele motive personale care l-ar îndreptăți pe salariat să
refuze însăși prestarea muncii, cum ar fi, spre exemplu, starea sa de sănătate, o situație familială cu totul deosebită ș.a. (I. T.
Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul nr. 4/2003,
pag. 25, nota de subsol 57).
(4) Salariatul detașat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de
detașare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Art. 47. -
Condițiile detașării - Costel Gilca
Prin acest articol din Codul muncii legiuitorul reglementează condițiile de muncă ale salariatului detașat, drepturile și obligațiile
acestuia precum și ale angajatorilor săi.
Drepturile salariale ale salariatului detașat vor fi plătite de către angajatorul la care s a realizat detașarea. Practic suntem în
fața unei cesiuni a contractului individual de muncă, la care manifestarea de voință a salariatului nu este necesară decât după
primul an în care salariatul a prestat activitatea la noul angajator.
Această cesiune a contractului individual de muncă, fără acordul salariatului este încă o dovadă în plus a faptului că contractul
(1) Drepturile cuvenite salariatului detașat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detașarea.
Dreptul la concediul de odihnă al salariatului detașat (I). Considerații de logică juridică - Horatiu Sasu
Dreptul la concediul de odihnă al persoanelor detașate nu poate fi afectat de detașarea care a avut loc. Nu poate fi afectat în
sensul micșorării numărului de zile de concediu, dar poate fi modificat în sensul creșterii numărului de zile de concediu.
Concluzia se desprinde logic deoarece actualul Cod al muncii specifică limpede că pe durata detașării, salariatul beneficiază
de drepturile care îi sunt mai favorabile, de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de la angajatorul la care este detașat
(art. 47 alin. (1) din Codul muncii). Așadar, chiar dacă angajatorul la care salariatul ajunge în urma detașării ar avea prevăzut
un număr mi mic de zile de concediu pe an, salariatul detașat ar beneficia de drepturile mai favorabile – deci de numărul de
zile de concediu stabilit la angajatorul care l-a cedat temporar. Dacă la angajatorul beneficiar al detașării numărul de zile de
concediu este superior, salariatul va beneficia de aceste din urmă drepturi, ca fiind mai favorabile; textul legal nu face nicio
distincție între drepturile mai favorabile prevăzute în contractul individual de muncă și cele prevăzute în contractele colective
de muncă (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al
muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 233).
Dreptul la concediul de odihnă al salariatului detașat (II). Aplicare practică - Horatiu Sasu
Deși principiul potrivit căruia dreptul la concediul de odihnă al persoanelor detașate nu poate fi afectat de detașare nu
necesită niciun fel de discuție, aplicarea sa în practică cere unele precizări:
- în cazul în care detașarea s-a dispus la un angajator cu personalitate juridică, aceasta trebuie - de regulă - să respecte
programarea inițială, dar poate efectua și o altă programare în funcție de necesități;
- dacă, prin reprogramarea efectuată de către noul angajator concediul de odihnă este în curs după ce a încetat însăși
perioada detașării, este necesar acordul angajatorului care a dispus detașarea, deoarece o parte din concediul de odihnă se
va efectua în perioada în care persoana în cauză și-a reluat – de drept - lucrul la vechiul angajator. Între cei doi angajatori va
interveni un calcul de decontare, ținându-se seama în mod proporțional de perioadele de activitate prestate la fiecare;
- indemnizația pentru concediul de odihnă se plătește de către angajatorul la care funcționează cel detașat. Între cei doi
angajatori va interveni decontarea sumelor plătite pentru celălalt angajator, ținându-se seama de perioadele de activitate
prestate la fiecare, indemnizația urmând să fie suportată proporțional, pe baza unei decontări corespunzătoare;
- persoana detașată în altă localitate beneficiază de indemnizație, precum și de plata cheltuielilor de transport și de cazare;
- când detașarea are loc la o subunitate componentă a centralei sau a angajatorului, subunitatea este obligată a respecta
programarea efectuată la începutul anului calendaristic de către organul superior.
(2) Pe durata detașării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de drepturile de la
angajatorul care a dispus detașarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detașat.
(3) Angajatorul care detașează are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a
dispus detașarea să își îndeplinească integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat.
(4) Dacă angajatorul la care s-a dispus detașarea nu își îndeplinește integral și la timp toate obligațiile față de
salariatul detașat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a dispus detașarea.
(5) În cazul în care există divergență între cei doi angajatori sau niciunul dintre ei nu își îndeplinește obligațiile
potrivit prevederilor alin. (1) și (2), salariatul detașat are dreptul de a reveni la locul său de muncă de la
angajatorul care l-a detașat, de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori și de a cere
executarea silită a obligațiilor neîndeplinite.
Art. 48. -
Alte situații de modificare unilaterală a CIM - Denisa Pătrașcu
În conformitate cu prevederile art.41 alin.(2) din Codul Muncii situațiile de modificare unilaterală a condițiilor de muncă sunt
limitat prevăzut de lege. Locul și felul muncii poate fi modificat în situații de forță majoră (pentru a limita efectul acestora,
durata acestei modificării fiind egală cu durata forței majore); cu titlu de sancțiune disciplinară, în condițiile prevăzute de
art.264 alin.(1) lit.c din Codul Muncii , în cazul retrogradării din funcție, fără a depăși 60 de zile; ca măsură de protecție
(prevederile legale privind minorii, femeile gravide, care alăptează sau în perioada de lăuzie, persoanele cu handicap, pentru
persoanele pentru care recomandarea medicului de medicină muncii implică schimbarea locului muncii, pentru pensionarii de
invaliditate gradul III, cu capacitate de muncă diminuată, etc.).
Angajatorul poate modifica temporar locul și felul muncii, fără consimțământul salariatului, și în cazul unor
situații de forță majoră, cu titlu de sancțiune disciplinară sau ca măsură de protecție a salariatului, în cazurile și
în condițiile prevăzute de prezentul cod.
Cât durează trecerea în altă muncă pe motiv de forță majoră? - Horatiu Sasu
În caz de forță majoră, trecerea temporară în altă muncă nu poate avea loc decât pe perioada în care acționează acea
împrejurare externă imprevizibilă și de neînlăturat; dacă sunt neînțelegeri, salariatul se poate adresa instanței de judecată,
care va hotărî dacă angajatorul abuzează sau nu de dreptul său (Alexandru Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura
Lumina Lex, 2003, pag. 385).
Ce este forța majoră, ca eveniment ce permite modificarea unilaterală a CIM? - Horatiu Sasu
Prima situație în care modificarea de contract individual de muncă nu presupune acordul salariatului are în vedere situații
neprevăzute, cu caracter fortuit, când nevoile angajatorului impun mobilizarea și participarea întregului personal la unele
acțiuni comune (N. Haragea, Trecerea temporară în altă muncă, în Revista Română de drept nr. 2/1974, pag. 64), de pildă, un
incendiu, explozie sau calamități naturale (seisme, inundații).
Tiparit de - la 30.07.2019. 178/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
O situație de forță majoră reprezintă o imposibilitate obiectivă de executare a unei obligații determinate de o împrejurare de
fapt, imprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără nicio culpă din partea debitorului, executarea
obligației contractuale a acestuia (a se vedea M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1980, pag. 256, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București,
1994, pag. 266-268).
Ce înțelegem prin “schimbarea felului muncii?” (II). Excepții posibile - Horatiu Sasu
În conexistate cu cele din prima parte a comentariului arătăm că numai în anumite cazuri – mai rare în practică – un anumit
post sau un anumit loc în care se prestează munca poate fi determinant la încheierea contractului și nu poate fi modificat în
mod unilateral – spre exemplu când se impune prestarea muncii în imediata apropiere a domiciliului salariatului care suferă de
o anumită invaliditate (Tribunalul Suprem, colegiul civil, dec. nr. 1217/1962, în Culegere de decizii, 1962, pag. 249). Dar
aceasta este o excepție, nicidecum regula. De altfel, am arătat chiar în materia contractului individual de muncă la domiciliu -
pornind de la ideea că trecerea temporară în altă muncă reprezintă o modificare pe perioadă determinată a felului muncii
(Institutul Central de Cercetări Economice, Raporturi de muncă, Supliment al Revistei Economice, 1989, pag. 60) - că, dacă
nu presupune și schimbarea locului muncii, trecerea temporară în altă muncă este permisă.
Ce se întâmplă dacă angajatorul modifică felul muncii în caz de forță majoră? - Horatiu Sasu
În cazul în care angajatorul nu dispune modificarea contractului individual de muncă, sunt aplicabile prevederile art. 50 lit. f)
din Codul muncii, care reglementează suspendarea de drept a contractului individual de muncă sau, după caz, art. 52 lit. c)
din Codul muncii, potrivit căruia angajatorul poate dispune suspendarea contractului individual de muncă în caz de întrerupere
temporară a activității (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului
Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 235).
Excepțiile sunt stabilite în art. 48 din Codul muncii, dar există și alte excepții (sau, cum vom ,vedea, aparente excepții).
Astfel, s-a stabilit că schimbarea locului de muncă de la o gestiune la alta nu constituie o modificare a locului de muncă în
înțelesul art. 41 C. muncii, față de faptul că în contractul de muncă nu este specificat, în mod concret, că locul de muncă al
contestatoarei ar fi o anumită gestiune. De asemenea, nici sub aspectul salarizării nu poate fi vorba de o modificare
unilaterală a contractului de muncă, deoarece statele de plată depuse la dosarul cauzei demonstrează că unitatea i-a
menținut salariul. Tot astfel, susținerea contestatoarei că unitatea la care a fost mutată nu are dotările unității de la care a fost
mutată nu o îndreptățește să aprecieze că ar fi vorba de o modificare unilaterală a contractului său de muncă. Astfel a decis
Tribunalul Timiș, într-un caz (secția civilă, sentința nr. 700 din 10 aprilie 2004, dosar nr. 3340/2004, în Vasile Val Popa, Dreptul
muncii. Sinteză de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, 2004, pag. 25-26 și în Septimiu Panaite, Contractul individual de muncă.
Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006, pag. 71-72.) în care obiectul litigiului de muncă l-a constituit solicitarea
contestatoarei I.S. adresată instanței de judecată de se a anula decizia nr. 39/13.04.2004, prin care unitatea pârâtă SC T. SA
i-a modificat unilateral contractul individual de muncă, respectiv condițiile de muncă și salariu, cu cheltuieli de judecată.
Din probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și a respins-o. Aceasta
deoarece decizia nr. 39/13.04.2004 emisă de unitatea pârâtă nu reprezintă o modificare unilaterală a contractului individual de
muncă al contestatoarei, ci un act prin care unitatea, în baza art. 40 lit. a), b) și c) alin. (1) C. muncii, a schimbat gestiunea
unui salariat cu o alta, în ideea stabilirii, organizării și funcționării unității, a atribuțiilor corespunzătoare pentru fiecare salariat
în parte, cât și pentru a da caracter obligatoriu pentru salariați dispozițiilor emise de unitate, sub rezerva legalității acestora.
Prin decizia nr. 39/13.04.2004 s-a dispus de către unitatea pârâtă inventarierea unității gestionată de contestatoare, urmând
ca la sfârșitul inventarierii, gestiunea acesteia să fie predată unui alt salariat, iar începând cu data de 15.04.2004,
contestatoarea să preia gestiunea unei alte unități.
Nu pot fi reținute ca incidente prevederile art. 41 C. muncii, invocate de contestatoare, întrucât aceasta nu a putut demonstra
că i s-a modificat unilateral contractul individual de muncă. Schimbarea locului de muncă de la o gestiune la alta nu constituie
o modificare a locului de muncă în înțelesul art. 41 C. muncii, față de faptul că în contractul de muncă nu este specificat, în
mod concret, că locul de muncă al contestatoarei ar fi o anumită gestiune. Contractul de muncă prevede doar cuantumul
salariului lunar brut, numărul de ore prestate pe zi, funcția de vânzător și data începerii activității la unitatea pârâtă.
De asemenea, nici sub aspectul salarizării nu poate fi vorba de o modificare unilaterală a contractului de muncă, deoarece
statele de plată depuse la dosarul cauzei demonstrează că unitatea i-a menținut salariul. Evident că, în situația în care
contestatoarea are mai multe vânzări, salariul său va crește, în funcție de procentul raportat la vânzările efectuate.
În ceea ce privește susținerea contestatoarei că unitatea la care a fost mutată nu are dotările unității de la care a fost mutată
(în concret, geamuri termopan), aceasta nu o îndreptățește să aprecieze că ar fi vorba de o modificare unilaterală a
contractului său de muncă.
Decizie bazată pe prevederile legii (nu numai pe Codul muncii) - Horatiu Sasu
Aprecierea caracterului de forță majoră a unei situații trebuie să se facă în conformitate cu prevederile legale. Bunăoară,
instanța supremă a stabilit că blocajul financiar nu constituie o împrejurare imprevizibilă și de neînlăturat pentru un agent
economic spre a nu-și îndeplini obligațiile contractuale (Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 565/1994,
în Dreptul nr. 6/1995, pag. 86; în același sens, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 355/1995, în Dreptul
nr. 2/1996, pag. 106). Rezultă așadar că un angajator nu poate invoca “lipsa de bani” pentru a trece temporar pe unul sau mai
mulți salariați în funcții inferioare, pentru a le schimba arbitrar felul muncii sau pentru a-i constrânge să accepte un salariu mai
mic.
În cazul ivirii unui conflict de drepturi sub acest aspect, instanța urmează să stabilească în concret dacă împrejurările în care
s-a dispus trecerea într-o altă muncă au un caracter deosebit și ea se justifică, față de consimțământul general și prealabil dat
de salariat la încheierea contractului individual de muncă (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de
muncă, Editura All-Beck, 2001, pag. 123).
Îndeplinirea condițiilor de vechime în caz de trecere temporară în altă muncă - Horatiu Sasu
Deoarece trecerea în altă muncă nu poate constitui o modalitate indirectă de eludare a condițiilor imperative ale legii, cei în
cauză trebuie să le îndeplinească (C. Jornescu, T. Zega, Delegarea, detașarea și transferul, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1979, pag. 73). La fel ca la angajare, condițiile de vechime, dacă nu sunt îndeplinite de salariat,
constituie un impediment la modificarea contractului individual de muncă; dacă, totuși, contractul de muncă s-a încheiat – sau
mai bine zis s-a modificat, chiar temporar - el este lovit de nulitate. Nu mai puțin adevărat este că această nulitate se acoperă
dacă ulterior salariatul îndeplinește această condiție (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă,
Editura All-Beck, București, 2001, pag. 100-101; Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de Drept al muncii, Editura Lumina
Lex București, 1999, pag. 263).
Măsură pentru o protecție REALĂ a salariatului. Consecințe asupra deciziei manageriale - Horatiu Sasu
În toate cele trei situații de mai sus este valabilă o precizare: pentru legalitatea unei astfel de măsuri unilaterale a
angajatorului este necesar ca scopul pentru care a fost dispusă să îl constituie exclusiv protecția salariatului. În consecință,
durata modificării contractului individual de muncă trebuie să corespundă perioadei în care salariatul se află în situația
specială care a determinat luarea măsurii respective. De asemenea, nu este suficient ca motivul modificării contractului
individual de muncă să îl constituie protecția salariatului, ci este necesar ca prin această modificare să se realizeze in mod
real o astfel de protecție (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea
noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 235).
Modificarea definitiva a locului si felului muncii fara consimtamântul salariatului. Masura de protectie pentru salariata
însarcinata - Mădălina Moceanu
Decizia contestata concretizeaza în fapt o masura de modificare unilaterala a contractului de munca, cu caracter definitiv, sub
aspectul unor elemente esentiale: functia (postul si felul muncii) si salariul, în conditiile în care în cauza nu este incidenta
niciuna dintre situatiile de exceptie prevazute de art. 48 C. muncii care sa permita angajatorului sa modifice unilateral
contractul de munca.
Diminuarea capacitatii de munca a salariatului poate justifica doar modificarea temporara a contractului individual de munca
de catre angajator ca masura de protectie a salariatului, în sensul schimbarii într-o functie conforma starii sale de sanatate.
Angajatorul nu putea modifica unilateral felul muncii si salariul nici în situatia necorespunderii profesionale.
Extras din Decizia nr.7323/R din 10.12.2009, Curtea de Apel București, www.portal.just.ro
Munca încredințată nu trebuie să pericliteze sănătatea celui în cauză ori acesta să nu fie inapt pentru noul loc de
muncă - Horatiu Sasu
Ambele împrejurări avute în vedere pot constitui motive de inaplicabilitate a măsurii luate. Din această cauză angajatorii sunt
datori a solicita avizul medical în cazurile în care funcția nou încredințată se exercită în condiții care periclitează sănătatea sau
când, pentru locul de muncă respectiv, legea cere un examen medical (C. Jornescu, T. Zega, Delegarea, detașarea și
transferul, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, pag. 72). Sunt cazuri în care munca nou încredințată
presupune un grad mai mare de solicitare fizică sau nervoasă, ori necesită o mai bună stare de sănătate. În asemenea situații
salariatul poate fi inapt pentru a presta munca la care a fost trecut prin dispoziția angajatorului.
Din acest motiv suntem doar parțial de acord cu opinia că salariatul trecut temporar pe un alt loc de muncă nu se poate apăra
motivând lipsa de calificare atâta timp cât munca nou încredințată este corespunzătoare pregătirii profesionale (Al. Țiclea,
Andrei Popescu, M. Țichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Ținca, Dreptul muncii, Ed. Rosetti, București, 2004, pag. 473).
Pregătirea profesională nu este criteriul exclusiv al calificării, aprecierea trebuind să se bazeze și pe experiența în acel
domeniu, starea de sănătate etc. Simpla diplomă de Director de vânzări este insuficientă dacă salariatul are doar cunoștințe
teoretice în domeniu.
De aceea, pentru a se forma o imagine obiectivă și mult mai completă asupra capacităților reale ale salariatului - și pentru ca
măsura să fie întemeiată, iar nu abuzivă sau șicanatorie - este indicat ca ori de câte ori este cunoscut că noul loc de muncă
impune o anumită stare de sănătate a persoanei care îl ocupă, să se solicite de către angajator mai multe date, inclusiv avizul
medical (Institutul Central de Cercetări Economice, Raporturi de muncă, Supliment al Revistei Economice, 1989, pag. 62-63).
Mai mult, dincolo de caracterul recomandabil al examenului medical, potrivit art. 28 din Codul muncii, certificatul medical
Se pot acorda daune morale în cazul trecerii ilegale în altă muncă? - Horatiu Sasu
În materia răspunderii angajatorului față de salariatul său se pune cu acuitate problema dacă angajatorul poate fi obligat la
plata unor daune morale către salariat în cazul modificării ilegale a contractului individual de muncă, modificare anulată de
instanță. Discuția este deosebit de actuală: în cazul daunelor morale nu avem de a face cu un prejudiciu "fără valoare", ci cu
un prejudiciu deosebit de valoros, inestimabil în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai de aceea, chestiunea stabilirii
despăgubirilor în cazul daunelor morale nu se reduce pentru organul jurisdicțional la o evaluare în sens economic, ci implică
mai degrabă o operațiune complexă și integrată unei aprecieri multilaterale a aspectelor în care vătămările și suferințele au o
reprezentare atât pe plan sufletesc și moral, cât și pe plan social (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale
de muncă, Editura All-Beck, București, 2001, pag. 170).
În acest sens, în literatura juridică română și străină s-a considerat că prejudiciul nepatrimonial denumit daună morală constă
în atingerea valorilor care definesc îndeosebi personalitatea umană: existența fizică a omului, sănătatea și integritatea
corporală, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele de afecțiune și dragoste, cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiul
profesional, drepturile nepatrimoniale rezultate din creația intelectuală, precum și alte valori similare (I. Albu, V. Ursa,
Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, pag. 77).
Pornind de la prevederile actualului Cod al muncii, s-a arătat că în concepția Codului muncii, în principiu, nici angajatorul
păgubit și nici salariatul păgubit nu pot pretinde despăgubiri pentru daunele morale suferite pentru prejudiciul provocat. De
regulă, atare daune se cuvin doar în cadrul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care art. 998-999 C.civ. se referă gene-
ric la prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral. Decurge concluzia că legiuitorul a reținut și în cadrul răspunderii
patrimoniale reglementate de Codul muncii regula din dreptul comun. Într-adevăr, în domeniul răspunderii civile contractuale,
despăgubirile pentru daunele morale suferite se cuvin numai cu titlu de excepție, fie dacă există o dispoziție legală ori o
stipulație contractuală expresă, fie, chiar în lipsa acestora, în domeniile strict limitate ale contractelor de transport al
persoanelor, în cel al contractelor privitoare la drepturile de proprietate intelectuală, ori în contractele care cuprind obligații
implicite de protecție ale persoanelor fizice (cum sunt, de pildă, cele hoteliere, de organizare a spectacolelor și a jocurilor
sportive) (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag.
19).
Același autor adaugă: “În cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului (potrivit art. 269 din Codul muncii – în prezent art. 253
C. muncii republicat – nota H. Sasu), inserarea în contractul colectiv sau/și în contractul individual de muncă a unei clauze
referitoare și la răspunderea acestuia pentru daune morale este admisibilă, caz în care acordarea despăgubirilor pentru astfel
de daune este legală”.
Totuși, în domeniul special pe care îl analizăm s-a arătat în literatura juridică că daunele morale sunt admisibile pentru
prejudiciul nepatrimonial suferit de salariat, îndeosebi atunci când a suferit un accident de muncă sau a contractat o boală
profesională. Și aceasta deoarece în astfel de cazuri poate interveni ireversibil, pierderea sau diminuarea capacității sale de
muncă (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 374).
Trecerea salariatului în altă muncă pentru motive de protecție a sănătății - Horatiu Sasu
Cea de-a treia situație prevăzută de Codul muncii se referă la trecerea în altă muncă a salariatului, fără consimțământul
acestuia, “ca măsură de protecție a salariatului”.
Din coroborarea prevederilor analizate ale art. 48 cu dispozițiile art. 61 lit. c) și art. 64 din Codul muncii, putem supune analizei
următoarele ipoteze (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului
Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 235-236):
i) cazul în care prin decizia organelor competente de expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a
salariatului, fapt ce nu permite acestuia să-și îndeplinească atribuțiile.
În această situație, angajatorul:
- poate dispune concedierea salariatului în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii, fiind însă obligat să îi ofere un loc de muncă
vacant corespunzător capacității de muncă a acestuia, în condițiile art. 64 din Codul muncii (la comentariile aferentă acestui
articol trimitem, pentru o decizie corectă);
- poate modifica unilateral și temporar contractul de muncă al salariatului, în condițiile art. 48 din Codul muncii;
- poate să nu dispună niciun fel de măsură, nefiind obligat nici să îl concedieze pe salariat, nici să îi modifice acestuia
contractul de muncă - însă în acest caz angajatorul răspunde dacă are loc un accident de muncă datorat cauzelor de sănătate
(spre exemplu salariatul mecanic este cardiac, se semnalează aceasta de către medicul de medicina muncii, care îl consideră
apt condiționat, cu recomandarea de evitare a eforturilor generate de ridicare, dar salariatul nu este trecut pe alt loc de muncă
și își pierde viața în urma unui stop cardiac în timp ce ridica un motor aparținând societății, în vederea fixării acestuia).
ii) cazul în care nu există o decizie a organelor competente de expertiză medicală care să constate inaptitudinea fizică și/sau
psihică a salariatului, însă prestarea activității în condițiile contractului său de muncă poate dăuna sănătății acestuia din cauza
situației speciale în care se află.
Intr-o astfel de situație, angajatorul:
- poate modifica unilateral și temporar contractul de muncă al salariatului, în condițiile art. 48 din Codul muncii, prin decizie;
- poate să nu dispună niciun fel de măsură, deoarece, pe de o parte, nu este obligat să îi modifice salariatului contractul de
muncă, iar, pe de altă parte, nu are dreptul să îl concedieze. Totuși, este posibil ca anumite reglementări să interzică și să
sancționeze menținerea unei persoane într-un loc de muncă pentru care organele sanitare au stabilit o contraindicație
Un principiu privind dispozițiile cu caracter obligatoriu ale angajatorului (I). Enunțare - Horatiu Sasu
După cum deja am arătat, chiar dacă nu se prevăd expres și alte situații de modificare legală a contractului individual de
muncă, considerăm că se menține în vigoare un principiu statuat de instanța supremă încă din 1979, când s-a decis întemeiat
că, în cazul în care funcția și salariul rămân neschimbate, trecerea de la un compartiment de muncă la altul (de pe un post pe
altul dar în compartimente diferite) nu constituie o modificare unilaterală a contractului de muncă de natură să implice sine
qua non acordul salariatului respectiv. Unitatea este îndreptățită să dispună unilateral în interesul serviciului trecerea unui
muncitor necalificat de la o secție la alta din aceeași întreprindere, ambele secții fiind situate în aceeași localitate, dacă prin
acea măsură nu s-a modificat retribuția și felul muncii (Trib. mun. București, sec. III civ., dec.nr.1750 din 17 iunie 1983, în
Revista română de Drept nr.5/1984, pag. 56). Este o soluție care nu numai că își păstrează întru totul valabilitatea și în
prezent – nu numai în cazul muncitorilor necalificați, ci și în cazul întregului personal - dar, în plus, trebuie înțeleasă în
condițiile noi, ale economiei de piață, în următorul sens, întărit și de doctrina de după apariția actualului Cod al muncii
(Alexandru Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, 2003, pag. 386): cu respectarea drepturilor salariatului
- așadar cu excluderea abuzului de drept - angajatorul nu poate fi blocat în utilizarea salariaților din subordinea sa dacă prin
ipoteză funcția și salariul nu se schimbă prin măsura sa unilaterală (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de Drept al
muncii, Editura Lumina Lex București, 1999, pag. 209).
Un principiu privind dispozițiile cu caracter obligatoriu ale angajatorului (II). Corelația necesară - Horatiu Sasu
În opinia noastră se impune ca art. 48 din Codul muncii să fie înțeles și aplicat în corelare cu art. 40 alin. (1) și 2 din Cod, care
dă expresie dreptului angajatorului de a organiza, cu respectarea legii așa cum crede de cuviință - munca salariaților săi. Altfel
spus, sub rezerva abuzului de drept, managementul resurselor umane îi aparține angajatorului ca atribut exclusiv – iar acest
lucru transpare limpede din doctrina apărută după intrarea în vigoare a actualului Cod al muncii (Ion Traian Ștefănescu, Tratat
de Dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 468). În plus, instanțele au decis că măsura "mutării"
salariatei cu post cu tot la o unitate de același rang cu cea de la care s-a operat această "mutare", nu este o sancțiune
disciplinară, deși ea a fost determinată de o comportare a acesteia considerată, de conducerea unității cu care avea încheiat
contractul de muncă, deviantă de la normele disciplinare impuse de natura muncii pe care o presta.
Nu constituie o modificare a contractului de muncă – a arătat aceeași instanță - trecerea intimatei de la o unitate la alta în
cadrul aceleiași localități - atâta timp cât nu s-a schimbat natura muncii prestate și nici salariul ce-l primea pentru aceasta. În
același timp, instanța remarcă în mod pertinent că măsura nu este una disciplinară, ea neavând caracterul unei sancțiuni,
atâta vreme cât munca prestată este aceeași, salariul la fel, iar locul de muncă este situat într-o unitate de același grad.nu
constituie o modificare a contractului de muncă trecerea intimatei de la o unitate la alta în cadrul aceleiași localități - atâta timp
cât nu s-a schimbat natura muncii prestate și nici salariul ce-l primea pentru aceasta. Această măsură nu este o măsură
disciplinară, ea neavând caracterul unei sancțiuni, atâta vreme cât munca prestată este aceeași, salariul la fel, iar locul de
Un principiu privind dispozițiile cu caracter obligatoriu ale angajatorului (III). Soluție managerială legală - Horatiu
Sasu
Față de cele arătate mai sus, este limpede că se poate stipula în contractul colectiv de muncă (negociat cu
sindicatul/reprezentanții salariaților) sau în Regulamentul intern (alcătuit de angajator, cu consultarea
sindicatului/reprezentanților salariaților) că “refuzul salariatului de a accepta o modificare a clauzelor referitoare la felul muncii,
locul muncii sau drepturile salariale, nu da dreptul celui care angajează de a proceda la desfacerea unilaterala a contractului
individual de munca pentru acest motiv. Prevederea nu se aplica in caz de trecere unilaterala si temporara pe un post inferior,
pe durata determinata, ca sanctiune disciplinara conform Codului muncii. De asemenea, nu se aplica in caz de modificare
unilaterala a locului si felului muncii in situatii de forța majora si in cazul in care masura unilaterala este permisa de Codul
muncii pentru protectia sanatatii salariatului. In cele trei cazuri de mai sus refuzul salariatului de a se prezenta la locul de
munca unde a fost trecut este nejustificat si se sanctioneaza disciplinar, inclusiv cu desfacerea contractului de munca.
În cazul in care functia si salariul raman nemodificate, trecerea de la un compartiment de munca la altul (pe acelasi post, dar
in compartimente diferite) nu constituie modificare unilaterala a contractului de munca si nu necesita acordul salariatului”.
CAPITOLUL IV
Suspendarea contractului individual de muncă
Reglementarea încetării suspendării contractului de muncă (II). Cine face dovada prezentării/neprezentării la lucru? -
Horatiu Sasu
După cum am arătat, la încetarea cauzei de suspendare a contractului de muncă, salariatul are obligația de a se prezenta de
îndată la lucru sau într-un termen rezonabil, în raport de unele împrejurări obiective pe care va trebui să le dovedească, ele
urmând să fie apreciate de instanță. Prezentarea la lucru se poate dovedi prin orice mijloc de probă, după cum s-a arătat în
doctrină (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă, Editura All-Beck, București, 2001, pag. 115).
Cine trebuie să facă dovada prezentării și a neprezentării?
Am subliniat și în comentariile de la art. 272 C. Muncii, la care trimitem, că în materia probațiunii Codul muncii derogă de la
prevederile Codului civil. În materie civilă sarcina probei revine celui care face o propunere (afirmație) înaintea judecății, pe
care trebuie să o dovedească. Spre deosebire însă de Codul civil, într-un litigiu de muncă sarcina probei – în speță a
neprezentării la muncă după expirarea cauzei de suspendarea a contractului de muncă - revine angajatorului, conform art.
272 din Codul muncii. Consecința este foarte importantă: într-un litigiu pornit de la plângerea salariatului angajatorul rămâne
singurul sancționat în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător – în cazul acesta
că salariatul nu s-a prezentat la locul de muncă după expirarea suspendării contractului - cu toată eventuala colaborare a
adversarului și în pofida rolului activ al judecătorului, angajatorul va pierde procesul, iar salariatul va triumfa (Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, București, 1997, pag. 155).
Dincolo de considerentele expuse pe larg în comentariile aferente art. 272 C. Muncii, ceea ce e important este că nu salariatul
trebuie să dovedească prezentarea, ci angajatorul trebuie să dovedească neprezentarea acestuia la locul de muncă după
expirarea perioadei de suspendare a contractului de muncă. Desigur, prezența salariatului fiind un fapt material, dovada se
poate face de către angajator cu orice mijloc de probă – condică de prezență nesemnată, martori dintre colegii de
departament, atelier, superiori etc.
Art. 49. -
Suspendarea CIM - Denisa Pătrașcu
(1) Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părților sau prin actul
unilateral al uneia dintre părți.
(2) Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și
a plății drepturilor de natură salarială de către angajator.
(3) Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi și obligații ale părților decât cele prevăzute la alin.
(2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte
individuale de muncă sau prin regulamente interne.
(4) În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata
suspendării acesta nu va beneficia de niciun drept care rezultă din calitatea sa de salariat.
(5) De fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept
a contractului individual de muncă, cauza de încetare de drept prevalează.
(6) În cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu
încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepția situațiilor în
care contractul individual de muncă încetează de drept.
Art. 50. -
Situațiile suspendării de drept - Costel Gilca
Acest articol reglementează în mod exhaustiv, în sensul că motivele suspendării sunt reglementate în mod expres numai în
acest articol, suspendarea de drept a contractului individual de muncă.
Prin suspendarea de drept trebuie să înțelegem faptul că în momentul în care salariatul se află în una din situațiile prevăzute
de lege, contractul individual de muncă se suspendă în mod automat fără să existe nici o manifestare de voință din partea nici
uneia din parți, adică nici a salariatului și nici a angajatorului.
Aceasta nu înseamnă însă că angajatorul nu poate să emită decizii de suspendare, ci dimpotrivă apreciem că din rațiuni
practice se impune ca angajatorul să emită o decizie de constatare a situației, decizie care trebuie să fie comunicată și
salariatului.
Această decizie emisă de angajator, are valoare doar de constatare a faptului că salariatul se află în una din situațiile
reglementate de lege, efectele juridice nu se produc, urmare a acestei deicizii, ci urmare a îndepliniri de către salariat a
condițiilor legale privind suspendarea
De asemenea, apreciem că salariatul are posibilitatea să conteste această decizie, în măsura în care constată că nu se află în
nici o situație de suspendare de drept iar angajatorul a interpretat în mod eronat, cu intenție sau din culpă, situația de fapt/de
drept.
1. Concediu de maternitate
Concediile de maternitate sunt reglementate de art. 23 și art. 24 din O.U.G. nr. 158/2005 cu modificările și completările
ulterioare precum și art. 43 și urm. din Ordinul 60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G nr.
158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate , cu modificările și completările ulterioare .
2. Concediu pentru incapacitate temporară de muncă
Concediul și indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă sunt reglementate prin art. 12 17 din O.U.G. nr. 158/2005,
precum și prin art. 24-38 din Ordinul 60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G nr. 158/2005.
3. Carantină
Concediul și indemnizația pentru carantină se acordă asiguraților cărora li se interzice continuarea activității din cauza unei
boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul eliberat de direcția de sănătate publică.
Certificatul de concediu medical pentru carantină se eliberează de medicul curant asiguraților cărora li se interzice
continuarea activității din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită în certificatul eliberat de organele de specialitate ale
direcțiilor de sănătate publică. Dacă durata perioadei de carantină stabilită de organele de specialitate ale direcțiilor de
sănătate publică depășește 90 de zile nu este necesar avizul medicului expert al asigurărilor sociale. Cuantumul brut lunar al
indemnizației pentru carantină se determină conform art. 20 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 158/2005.
Indemnizația pentru carantină se suportă integral din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Concediul și indemnizația pentru carantină sunt reglementate de art. 18-20 din O.U.G nr. 158/2005, precum și de art. 41 din
Ordinul 60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G nr. 158/2005.
4. Exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, dacă
legea nu prevede altfel
Exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești poate naște un conflict de interese astfel
încât legea impune persoanei în cauză să aleagă într un termen rezonabil între calitatea funcția pe care o îndeplinește și
funcția îndeplinită în baza unui contract individual de muncă.
Conform art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților
Are salariatul dreptul să renunțe la anumite perioade de suspendare de drept? - Horatiu Sasu
Pentru perioadele de suspendare a contractului datorită bolii, unui accident de muncă, în timpul concediilor de maternitate
datorită sarcinii și lăuziei, precum și în cazul carantinei se pune problema dacă salariatul poate renunța în perioadele de
concediu enumerate la beneficiul acestor concedii, prestând munca. S-a răspuns că, ținând seama că suspendarea
contractului operează de drept în cazurile menționate, iar concediile respective sunt acordate nu numai în interesul
salariatului, ci și în considerarea unor interese generale, în mod legal renunțarea la aceste concedii nu este posibilă. Evident,
dacă contrar celor arătate, s-a prestat munca, aceasta trebuie remunerată, chiar dacă la această situație s-a ajuns prin
încălcarea unor principii ale legii (Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul
muncii. Tratat, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag. 283).
Aceste considerații ale doctrinei se mențin și sub imperiul actualului Cod al muncii.
a) concediu de maternitate;
Ce efect are și dacă poate fi anulată o decizie de suspendare a CIM pe perioada incapacității temporare de muncă? -
Mădălina Moceanu
Decizia de suspendare a contractului individual de muncă pe perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă,
emisă de către angajator, are doar un rol constatator, deoarece suspendarea contractului individual de muncă pe perioada
concediului pentru incapacitate temporară de muncă se produce „ope legis”.
Această decizie având doar un rol constatator ea nu produce efecte juridice. În această situație, în speță, lipsește interesul
pentru a anula decizia de suspendare.
Interesul reprezintă o condiție necesară pentru pornirea procesului civil și în lipsa căreia acțiunea este inadmisibilă.
Prioritatea suspendarii de drept a CIM fata de suspendarea aceluiasi CIM, de la aceeasi data, din initiativa
angajatorului - Mădălina Moceanu
c) carantină;
d) exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata
mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
Exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești (I). Aplicabilitate - Horatiu Sasu
Reglementarea acestui caz de suspendare este în concordanță cu prevederile legale care reglementează incompatibilitățile în
cazul exercitării unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești. În cazul în care, pentru anumite
funcții din cadrul autorităților executive, legislative ori judecătorești este permis cumulul de funcții prin lege specială,
suspendarea contractului individual de muncă nu intervine (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor
de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 240).
Exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești (II). Excepții - Horatiu Sasu
În prezent, lit. d) a art. 50 din Codul muncii republicat are următorul cuprins: "exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități
executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel". Așadar, dacă, în principiu,
pe durata exercitării unui mandat, indiferent cu ce titlu (de salariat, funcționar public, într-o funcție de demnitate publică) în
cadrul unei autorități - executive, legislative, ori judecătorești - are loc suspendarea de drept a contractului individual de
muncă al celui în cauză - contract deținut anterior dobândirii mandatului - prin excepție, legea poate să se prevadă altfel. Cu
alte cuvinte, chiar dobândindu-se un astfel de mandat, contractul individual de muncă anterior existent ar rămâne în ființă și și-
ar produce efectele în continuare.
Îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat. Situația actuală vs. inerție în aplicare - Horatiu Sasu
Semnalăm o posibilă problemă, apărută încă în discuțiile angajator – lideri de sindicat.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), pe
perioada în care persoana aleasă în organul de conducere era salarizată de organizația sindicală, contractul său individual de
muncă se suspenda, iar aceasta își păstra funcția și locul de muncă avute anterior, precum și vechimea în muncă, respectiv
specialitate, în condițiile legii, și pe postul său putea fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe
durată determinată. Formularea acestui text era imperativă, iar părțile nu puteau deroga de la prevederile sale (Alexandru
Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română
f) forță majoră;
Forța majoră și suspendarea CIM (II). Blocajul financiar este motiv de suspendare? Alte situații - Horatiu Sasu
Aprecierea caracterului de forță majoră a unei situații trebuie să se facă în conformitate cu prevederile legale. Bunăoară,
instanța supremă a stabilit că blocajul financiar nu constituie o împrejurare imprevizibilă și de neînlăturat pentru un agent
economic spre a nu-și îndeplini obligațiile contractuale (Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 565/1994,
în Dreptul nr. 6/1995, pag. 86; în același sens, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 355/1995, în Dreptul
nr. 2/1996, pag. 106). Rezultă așadar că, în opinia instanței supreme, un angajator nu poate invoca “lipsa de bani” pentru a
suspenda contractele de muncă ale salariaților. Poate invoca eventual lipsa de comenzi, potrivit art. 52 lit. c) din Codul muncii.
În cazul ivirii unui conflict de drepturi sub acest aspect, instanța urmează să stabilească în concret dacă împrejurările în care
s-a dispus trecerea într-o altă muncă au un caracter deosebit și ea se justifică, față de consimțământul general și prealabil dat
de persoana încadrată, la încheierea contractului (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă,
Editura All-Beck, București, 2001, pag. 123).
Sunt considerate cauze de forță majoră:
* catastrofe naturale (cutremure, secetă, inundații, furtuni);
* criza gravă de materii prime;
* dificultăți în aprovizionare și transport;
Forța majoră și suspendarea CIM (IV). Corelarea cu cazul fortuit - Horatiu Sasu
În domeniul răspunderii contractuale forței majore îi este asimilat și cazul fortuit. Această precizare se întemeiază pe faptul că
intr-o astfel de situație se pune problema neexecutării unor obligații stipulate în contractul individual de muncă și, implicit,
problema răspunderii debitorului acestor obligații (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de
muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 235, nota de subsol 9).
Deosebirea dintre cazul fortuit și forța majoră are importanță în materia răspunderii civile delictuale obiective (independente
de culpă) unde numai forța majoră, nu și cazul fortuit, apără de răspundere. Cazul fortuit se deosebește de forța majoră,
potrivit concepțiilor subiective, prin caracterul relativ (numai față de persoana respectivă) și nu absolut (față de oricine) al
imprevizibilității și invincibilității evenimentului respectiv. Potrivit concepțiilor obiective, deosebirea constă in caracterul intern al
evenimentului, situarea lui în cercul activității celui chemat să răspundă (a se vedea M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar
de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 74).
Spre exemplu, un cutremur de pământ este caz de forță majoră (eveniment imposibil de previzionat, imposibil de evitat), dar
inundarea repetată a punctului de lucru al societății aflat la parter din cauza lipsei de reparații a instalațiilor e caz fortuit. În
ambele cazuri, salariaților li se poate modifica temporar locul de muncă (spre exemplu prin transferarea la alt punct de lucru),
decizia fiind legală.
g) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condițiile Codului de procedură penală;
h) de la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru
exercitarea profesiei. Dacă în termen de 6 luni salariatul nu și-a reînnoit avizele, autorizațiile ori atestările
necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă încetează de drept;
Expirarea perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei
(I). Explicație - Horatiu Sasu
Cazul acesta vine ca o soluție la situații apărute în practică, soluționate înainte prin concedierea pentru necorespundere
profesională. Constrângerea la care este supus salariatul neglijent este dublă:
a) pe de o parte, contractul de muncă fiind suspendat, nu primește salariu;
b) pe de altă parte, perspectiva este încetarea de drept a contractului de muncă, fără posibilitatea primirii ajutorului de șomaj.
Dacă în termen de 6 luni salariatul nu și-a reînnoit avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei,
contractul individual de muncă încetează de drept.
Prin acest caz de suspendare de drept se creează asupra salariatului o presiune psihologică deosebită:
a) pe de o parte, până la reglementarea situației contractul său de muncă este suspendat (având doar posibilitatea teoretică
de a se angaja în alt loc – de fapt pe o altă funcție, deoarece pe funcția de pe care a fost suspendat i-au expirat avizele);
b) pe de altă parte, există perspectiva pierderii locului de muncă, fără drept la ajutor de șomaj, deoarece acesta se acordă
doar în situația încetării contractului de muncă pentru anumite cazuri, neimputabile salariatului.
Expirarea perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei
(II). Precizări - Horatiu Sasu
Este de observat că suspendarea operează numai dacă salariatul nu și-a reînnoit avizele, autorizațiile ori atestările necesare
pentru exercitarea profesiei, nu și alte avize, pe care le are, dar nu îi (mai) sunt necesare pentru exercitarea profesiei.
Condiția e esențială pentru aplicabilitatea acestui caz de suspendare. Spre exemplu, nu poate opera suspendarea în cazul
unui salariat de la Sectorul energetic, care nu mai are atribuții pe linie ISCIR; chiar dacă în fișa postului, din eroare s-a
menționat în continuare obligația de a avea autorizație ISCIR, refuzul salariatului de a-și reînnoi autorizația ISCIR (inutilă
acum) nu poate conduce la suspendarea contractului de muncă.
De asemenea, acest caz de suspendare nu trebuie folosit – deoarece nu este nici legal și nici moral – pentru exercitarea de
presiuni pentru obținerea de către salariat a avizelor pe care trebuia să le obțină angajatorul.
Suspendarea CIM pe durata întreruperii colective a lucrului, ca urmare a unor temperaturi extreme - Horatiu Sasu
În cazul în care se înregistrează temperaturi externe (peste + 37°C sau sub - 20°C), angajatorul are obligația de a lua măsuri
de ameliorare a condițiilor de muncă și de menținere a stării de sănătate a salariaților. Dacă nu o poate face, se va putea
adopta măsura întreruperii colective a lucrului (art. 6 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență nr. 99/2000 privind măsurile ce
pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecția persoanelor încadrate în muncă). Intervine deci o
suspendare a contractelor individuale de muncă ale salariaților.
Art. 51. -
Contractul individual de muncă suspendat din inițiativa salariatului - Costel Gilca
1. Concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei
de 3 ani
O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului , cu modificările și completările ulterioare .
Pentru depunerea dosarului privind indemnizația de creștere copil până la vârsta de 2/3 ani, sunt necesare următoarele acte:
– actele de identitate ale părinților (mama și tatăl copilului);
– certificat de naștere copil/toți copiii născuți după anul 2006;
– livret de familie completat la zi, dovadă eliberată de angajator, din care să reiasă data cu care începe concediul de creștere
copil (decizia/cererea de suspendare a contractului de muncă pentru efectuarea concediului de creștere copil);
– adeverință tip completată de angajator – Descarcă;
– opțional extras de cont (BRD, BCR, CEC, B.Transilvania etc);
– cererea tip de solicitare a acestui drept – Descarcă;
– dosar cu șină.
Actele se depun de către unul dintre reprezentanți legali ai copilului și se prezintă în copie și în original.
2. Concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni
intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani
Acest tip de concediu este reglementat de 26 30 din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii
copilului cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 „asigurații au dreptul la concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului
bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei
de 18 ani”.
Art. 52 și art. 53 din normele de aplicare prevăd că beneficiază de indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav, opțional, unul
dintre părinți, precum și cel a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s au încredințat copii în vederea adopției sau i au fost dați în
plasament, dacă îndeplinește condițiile de stagiu de cotizare pentru acordarea acestora, și asiguratul care, în condițiile legii.
Beneficiază de concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav cu afecțiuni care nu pot fi tratate în țară unul dintre părinți,
tutorele, asiguratul căruia i s a încredințat copilul spre creștere și educare sau în plasament familial și care însoțește copilul la
tratament în străinătate, pe durata spitalizării copilului.
Certificatul de concediu medical se eliberează de medicul curant, cu avizul direcțiilor de sănătate publică, pe baza actelor
doveditoare traduse și autentificate, în condițiile și până la duratele maxime prevăzute de lege, dar nu mai târziu de 15 zile de
la data revenirii în țară.
3. Concediu paternal
Concediul paternal este reglementat de Legea nr. 210/1999 a concediului paternal , precum și de H.G. nr. 244/2000 pentru
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 195, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa salariatului, în următoarele situații:
a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la
împlinirea vârstei de 3 ani;
Model Decizie suspendare contract individual de munca -concediu pentru cresterea copilului - Alina Draganescu
Angajator .............................................................................................
Adresa ..................................................................................................
Înregistrată la Registrul Comerțului din ...... sub nr. J.../...../.....
C.U.I. ....................................................................................................
Telefon: ......................................./Fax: ..............................................
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap,
Model Decizie suspendare contract individual de munca -Concediu paternal- - Alina Draganescu
Angajator .............................................................................................
Adresa ..................................................................................................
Înregistrată la Registrul Comerțului din ...... sub nr. J.../...../.....
C.U.I. ....................................................................................................
Telefon: ......................................./Fax: ..............................................
e) exercitarea unor funcții elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe
toată durata mandatului;
f) participarea la grevă.
g) concediu de acomodare.
Model Decizie de suspendare a contractului individual de munca -Concediu de acomodare- - Alina Draganescu
Angajator .............................................................................................
Adresa ..................................................................................................
Înregistrată la Registrul Comerțului din ...... sub nr. J.../...../.....
C.U.I. ....................................................................................................
(2) Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în
condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin
regulamentul intern.
Absențele nemotivate – abateri disciplinare al căror regim trebuie reglementat de angajator - Horatiu Sasu
Absențele nemotivate nu mai sunt prevăzute legal ca motiv de suspendare a contractului individual de muncă. Prin alin. (2) al
articolului 51 s-a transferat reglementarea dinspre Codul muncii înspre reglementările interne de la nivelul angajatorului.
Indiferent cum este prevăzut, acest caz de suspendare îi neliniștește pe angajatori, deoarece aceștia consideră că nu ar
putea lua măsuri împotriva salariatului care absentează. Doctrina a arătat însă că absențele nemotivate, deși reprezintă un
caz forțat de suspendare a contractului de muncă, durează un timp limitat, până la clarificarea situației care a determinat
absențele (în acest sens, Al. Țiclea, Soluții și propuneri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții ale Codului muncii, în
Revista Română de Dreptul muncii nr. 2/2003, pag. 11). În plus, nicio sancțiune disciplinară, cu excepția avertismentului scris,
nu poate fi dispusă înainte de efectuarea cercetării prealabile (art. 251 alin. (1) din Codul muncii). Cu ocazia cercetării
prealabile se va clarifica dată este vorba într-adevăr de absențe nemotivate sau salariatul respectiv a fost ținut de un motiv
obiectiv să se prezinte la serviciu (a fost bolnav, a suferit un accident, a trebuit să rezolve o problemă familială urgentă) sens
Este posibilă suspendarea contractului de muncă din inițiativa salariatului în cazul neplății salariului de către
angajator? - Horatiu Sasu
Răspunsul este negativ.
În cazul prestațiilor care se execută de părțile unui contract de muncă există o anumită ordine: obiectul contractului se
realizează în timp, întâi prin prestarea muncii de către salariat, și numai după ce munca a fost prestată, se naște obligația
patronului de a o remunera.
Această ordine în executarea prestațiilor nu poate fi inversată, plata anticipată a salariului nefiind, în principiu, posibilă.
Consecința acestei reguli constă în aceea că suspendarea contractului de muncă are loc numai atunci când obiectul nu se
realizează prin prestațiile succesive la care salariatul s-a obligat nu și în cazul în care, din diferite motive, nu este plătit salariul
la termenul convenit de părți.
De aceea am spus că în situația în care patronul nu și-ar îndeplinit obligația de a plăti salariul, salariatul nu poate refuza
prestarea muncii, invocând excepția non adimpleti contractus, ci are deschisă calea acțiunii în justiție pentru obligarea
patronului la executarea prestației ce-i revine (Sanda Ghimpu, Al. Țiclea, Dreptul muncii, Ed. All-Beck, 2000, pag. 212). Și
după apariția actualului Cod al muncii s-a menținut această soluție, arătându-se că, indiferent de plata sau de neplata
salariului, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către salariat a obligațiilor sale poate determina sancționarea
disciplinară a acestuia. Neplata salariului nu înlătură subordonarea salariatului față de angajator. În consecință, salariatul nu
poate invoca neplata salariului pentru a justifica neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației sale de
prestare a muncii. În schimb, în acest caz, salariatul este îndreptățit să solicite instanței competente obligarea angajatorului la
executarea obligației ce ii revine de a remunera munca prestată de salariat, eventual sub sancțiunea plății de daune
cominatorii (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al
muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 238).
Opinia se întemeiază pe subordonarea salariatului față de angajator, ca trăsătură specifică și esențială a contractului
individual de muncă. Această subordonare impune executarea de către salariat a atribuțiilor sale de serviciu cu respectarea
programului de lucru stabilit de angajator și sub controlul acestuia. Exprimându-și consimțământul la încheierea acestui
contract, salariatul își asumă obligația de a îndeplini, la timp și întocmai, toate sarcinile prevăzute în lege cu privire la
efectuarea muncii - care constituie partea legală, prestabilită a contractului -, cât și cele stabilite numai de părți, prin stipularea
unor clauze menite să precizeze, să detalieze și să nuanțeze condițiile specifice de desfășurare a raportului concret de
muncă, clauze ce constituie partea convențională a aceluiași contract (Magda Volonciu, Libertatea muncii, principiu
fundamental al dreptului muncii, în Studii de drept românesc, nr. 3-4/1991, pag. 150).
Excepția de neexecutare a contractului nu este aplicabilă contractului individual de muncă - Mădălina Moceanu
În materia dreptului muncii există reglementări specifice, privitoare la plata drepturilor salariale și la obligațiile ce revin
angajatorului în legătură cu asigurarea condițiilor de realizare a sarcinilor de serviciu, aceste obligații avându-si izvorul atât în
contractul individual de muncă, cât și în lege.
Societatea nu poate opune intimatului-reclamant excepția de neexecutare a contractului, această excepție nefiind aplicabilă
contractului individual de muncă, nici una din părți neputând refuza îndeplinirea obligațiilor asumate.
Angajatorul are obligația de a asigura condițiile necesare realizării de către fiecare salariat a sarcinilor ce îi revin în cadrul
programului zilnic de muncă stabilit, cu consecința acordării unor salarii integrale nefiind legală o suspendare de facto a
contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de Codul muncii(art.52).
Extras din Decizia civilă nr. 738R/06.02.2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
Posibilitatea suspendării CIM al angajatului dintr-o alta functie decât cea în care se afla la data savârsirii faptelor
Întrucât postul de director administrativ a fost desfiintat din structura angajatorului , salariata ocupând o alta functie, intervalul
scurs intre aceste momente fiind foarte scurt, nu se poate nega dreptul angajatorului de a lua o masura prevazuta de Codul
muncii in vederea protejarii activitatii sale , atât timp cat aceasta modificare a functiei a fost generata de cauze obiective.
Extras din Decizia civila nr.4646 R/22.06.2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații:
Invocarea altor motive de suspendare decât cele prevăzute de Codul muncii (I). Studiu de caz - Horatiu Sasu
Codul muncii prevede expres și limitativ în art. 52 cazurile în care contractul individual de muncă poate fi suspendat din
inițiativa angajatorului, fără ca enumerarea să fie cu titlu exemplificativ. Articolul 50 prevede cazurile de suspendare de drept a
contractului individual de muncă iar art. 51 prevede cazurile de suspendare a contractului la inițiativa salariatului. În mod
expres și limitativ, suspendarea poate interveni prin acordul părților - art. 54 C. muncii.
De asemenea, sunt mai multe acte normative speciale care prevăd suspendarea contractului individual de muncă. Dacă în
legi speciale (ale funcționarilor publici, salariaților civili ai armatei etc.) se prevăd alte cazuri de suspendare a contractului
individual de muncă, acestea sunt aplicabile.
Așa fiind, clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă prin care se stabilesc alte clauze de suspendare a contractului
individual de muncă decât cele ale art. 52 alin. (1) C. muncii sunt nule absolut. Pe cale de consecință, decizia prin care s-a
dispus unilateral suspendarea contractului individual de muncă este, de asemenea, lovită de nulitate. Prerogativele conferite
de Legea nr. 31/1990 conducătorului societății nu-l îndreptățește pe acesta să emită sau să modifice actele juridice după
Invocarea altor motive de suspendare decât cele prevăzute de Codul muncii (II). Soluția instanței - Horatiu Sasu
Prin Decizia nr. 33/13.04.2004 recurenta (angajatorul) a dispus, în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă
nr. 199/2003 și a Codului muncii că, începând cu 01.05.2004 să se suspende contractul individual de muncă nr.
22647/17.07.2003 al contestatorului IS, în temeiul art. 12 alin. (5) din actul adițional la contractul colectiv de muncă. Prin
Decizia nr. 72/30.06.2004, emisă după introducerea la Tribunalul București a cererii pentru anularea Deciziei nr.
33/13.04.2004 și constatării nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 12 alin. (5) din contractul colectiv de muncă, dispoziție
ce a stat la baza emiterii acestei decizii, unitatea a procedat la modificarea art. 1 din Decizia nr. 33, schimbându-se temeiul de
drept în baza căruia s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă, tocmai pentru că s-a realizat nelegalitatea
actului adițional la contractul colectiv de muncă sub aspectul extinderii cauzelor de suspendare.
Recurenta susține fără temei că, în cauză, a operat conversiunea actului juridic, căci ce-a de a doua decizie nu a anulat
Decizia nr. 33, doar a modificat-o în dorința de a evita anularea acesteia de către instanță, încercându-se intrarea în legalitate
prin menționarea unui alt temei legal față de cel avut în vedere la momentul emiterii Deciziei nr. 33.
Întrucât recurenta nu a criticat prin motivele de recurs constatarea nulității actului adițional la contractul colectiv de muncă,
Curtea urmează a reține că anularea Deciziei nr. 77/2004 a fost dispusă corect de instanță ca efect al admiterii acestui capăt
de cerere, art. 12 alin. (5) fiind considerat în afara legii.
Împrejurarea că ulterior, recurenta (societatea angajatoare) a identificat, în opinia acesteia, un alt text normativ - art. 18 lit. k)
din Legea nr. 90/1996, nu îndreptățea la modificarea Deciziei nr. 33/2004 și nici nu acoperea nulitatea absolută de care era
lovită această decizie.
De altfel, dispozițiile art. 18 lit. k) din Legea nr. 90/1996 nu reglementează cazuri de suspendare a contractului individual de
Suspendarea CIM, din inițiativa angajatorului, pe durata cercetării disciplinare prealabile, neconstituțională -
Mădălina Moceanu
Prin Decizia nr. 261/05.05.2016,cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională (CCR) a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt
neconstituționale.
CCR a constatat că măsura suspendării contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, pe durata cercetării
disciplinare prealabile, constituie o restrângere disproporționată a dreptului la muncă, ocrotit de art.41 alin.(1) din Constituție.
Decizia nr. 261/05.05.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511/ 07.07.2016, iar la data de 21.08.2016 art. 52
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii a fost abrogat.
b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în
judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești;
Declarat parțial neconstituțional la data de 23/04/2015 prin Decizia nr. 279/2015 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (M.Of. partea I nr.
431 din 17/06/2015)
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ - D E C I D E: -
1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Dorina Marioara Vese și Marilena Tăut în Dosarul nr.
1.824/111/2014 al Tribunalului Bihor - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi
din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituționale.
Cum și de către cine se apreciază că faptele sunt ”incompatibile cu funcția”? - Horatiu Sasu
Deși faptele penale sunt prevăzute de lege, iar incompatibilitatea salariatului, care a săvârșit fapta penală, cu funcția deținută
în cadrul unității rezultă uneori din prevederile legale, suspendarea contractului individual de muncă are la bază voința
angajatorului. Dacă incompatibilitatea salariatului cu funcția deținută nu rezultă din prevederile legale, angajatorul este
singurul în drept să aprecieze dacă prin săvârșirea faptei penale salariatul devine incompatibil cu funcția respectivă
(Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în
Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 244). În toate cazurile însă, suspendarea contractului individual de
muncă are la bază voința unilaterală patronului (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck,
București, 2005, pag. 100).
Problema dacă fapta penală este sau nu incompatibilă cu postul deținut se rezolvă de la caz la caz în raport cu atribuțiile de
serviciu și răspunderea ce revine celui în cauză. Mai exact, rămâne la latitudinea angajatorului să aprecieze în ce măsură
fapta săvârșită este sau nu incompatibilă cu funcția deținută de salariat în unitate. Angajatorul va ține cont ațâț de atribuțiile
expres conferite prin fișa postului, cât și de așteptările de conduită din partea salariatului, care ar putea prejudicia imaginea
unității.
Spre exemplu, salariatului magazioner, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt, la plângerea unei persoane
juridice, alta decât angajatorul său, i se poate suspenda contractul de muncă, deoarece exercitarea funcției de magazioner nu
se poate face decât într-un climat de încredere privind păstrarea și conservarea bunurilor predate spre păstrare și
administrare.
Dreptul la despăgubire al salariaților pe durata suspendării CIM urmare a formulării unei plângeri penale de către
angajator - Mădălina Moceanu
Ca urmare a declarării neconstituționalității lor, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu își mai produc
efectul, ceea ce înseamnă că, în cazul unui proces pendinte, deciziile emise de angajator în temeiul textului de lege menționat
nu mai pot produce efecte juridice.
Decizia Curții Constituționale nr. 279/23.04.2015 a determinat, așadar, ineficiența normei de drept ce permitea angajatorului
să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data
publicării deciziei de neconstituționalitate( adica de la data de 17 .06.2015 ), când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza
întâi din Codul muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru
perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care
nu mai poate produce niciun efect juridic.
Așadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naștere un drept de creanță, pentru salariat, a cărui existență trebuie,
însă, confirmată pe cale judecătorească. În acest caz, dreptul de a obține reparația bănească de către salariat este supus
evaluării jurisdicționale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naștere numai
ca urmare a acordării de către instanță, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei.
In cauzele pendinte, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dreptul la
despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului de muncă.
În situația unor raporturi juridice încheiate definitiv, înainte de apariția deciziei Curții Constituționale, nu se mai poate pune
problema aplicării acesteia.
Neconstitutionalitatea suspendarii CIM a salariatului urmare a formularii unei plangeri penale de catre angajator -
Mădălina Moceanu
Prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 279/2015 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 431/17.06.2015),
instanta respectiva a admis exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 52 alin. 1 lit. b teza intai din Codul muncii,
Curtea Constitutionala constatând ca in urma efectuarii testului de proportionalitate vizând masura restrangerii exercitiului
dreptului la munca, suspendarea CIM ca efect al formularii unei plangeri penale de catre angajator impotriva salariatului nu
intruneste conditia caracterului proportional, masura fiind excesiva in raport cu obiectivul ce trebuie atins.
Termene referitoare la suspendare (I). Momentul posibil de început al suspendării - Horatiu Sasu
Dacă o altă persoană fizică sau juridică a fost cea care a sesizat organul de urmărire penală sau sesizarea s-a făcut din oficiu,
angajatorul va putea decide suspendarea contractului de muncă numai din momentul trimiterii în judecată a salariatului
(Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în
Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 244).
c) în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive
economice, tehnologice, structurale sau similare;
În ce situații poate interveni suspendarea CIM din inițiativa angajatorului ptr. motivul întreruperii/reducerii temporare
a activității ? - Mădălina Moceanu
Măsura suspendării contractului individual de muncă al unui angajat reprezintă o măsură de management intern al societății,
însă ea trebuie să se circumscrie cerințelor impuse de art. 52 din Codul muncii, deoarece în caz contrar ar fi posibilă
exercitarea abuzivă a drepturilor angajatorului cu privire la derularea raportului de muncă al salariatului.
Pentru a fi incident cazul de suspendare a contractului individual de muncă reglementat de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul
muncii, angajatorul trebuie să-și reducă sau întrerupă activitatea temporar, datorită dificultăților economice, unor motive
tehnologice sau structurale, ca, de exemplu, înlocuirea utilajelor, modernizarea sau repararea lor, reorganizarea unor
subunități (secții, ateliere, etc.) sau chiar a formațiilor de lucru, ori unor motive similare.
Prin folosirea sintagmei „motive similare”, legiuitorul a lăsat posibilitatea angajatorului să identifice și alte situații în care își
întrerupe sau reduce temporar activitatea pentru motive obiective, întrerupere sau reducere care impune suspendarea
contractelor de muncă ale salariaților pe o anumită perioadă, respectiv cât timp durează situația respectivă.
O situație de întrerupere sau reducere temporară a activității presupune, cel puțin, ca activitatea desfășurată de salariații unei
structuri sau a unui departament, să nu se mai desfășoare pentru o anumită perioadă, cu perspectiva reluării activității, după
depășirea situației care a reprezentat cauza întreruperii. Ea nu vizează întreruperea sau reducerea temporară a activității doar
pentru un salariat.
Imposibilitatea obiectivă a angajatorului de a asigura unui salariat realizarea sarcinilor de serviciu, fără a exista o întrerupere
sau reducere temporară a activității, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci
poate justifica desființarea postului ocupat de către acel angajat, cu consecința concedierii acestuia în temeiul art. 65 alin. (1)
din Codul muncii.
Decizia civilă nr. 1292/09.05.2012, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
c1) în cazul în care împotriva salariatului s-a luat, în condițiile Codului de procedură penală, măsura controlului
judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune, dacă în sarcina acestuia au fost stabilite obligații care împiedică
executarea contractului de muncă, precum și în cazul în care salariatul este arestat la domiciliu, iar conținutul
măsurii împiedică executarea contractului de muncă;
d) pe durata detașării;
e) pe durata suspendării de către autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor sau atestărilor necesare
pentru exercitarea profesiilor.
Suspendarea de către autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea
profesiilor - Horatiu Sasu
Acest caz este încadrat la „suspendare din inițiativa angajatorului”, situație în care, după cum arată și partea introductivă a art.
52 alin. (1), „contractul individual de muncă poate fi suspendat” (fără a fi deci obligfatorie această măsură). Spre exemplu, în
cazul suspendării permisului de conducere al unui conducător auto de TIR, până la redobândirea permisului contactul de
muncă se poate suspenda (aceasta dacă nu cumva angajatorul, cu acordul salariatului, îl trece pe alt post – mecanic,
planificator etc.).
Cazul de suspendare este logic, conferind o soluție la care până acum se ajungea „pe ocolite” (prin concediu fără plată,
concedii medicale care mascau alte cauze etc.).
Situația se deosebește de cea de la art. 50 lit. h):
a) în cazul pe care îl comentăm avizele sunt valabile, dar, indiferent de cauză, au fost suspendate (cazul de suspendare fiind
încadrat la cele din inițiativa angajatorului, deci facultativ, așa cum am arătat mai sus);
b) în cazul de la art. 50 lit. h) avizele au expirat (de aceea discutăm de o suspendare de drept, obligatorie, așa cum prevede și
partea introductivă a art. 50: „Contractul individual de muncă se suspendă” – așadar obligatoriu – „de drept”).
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia
activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o
despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
(3) În cazul reducerii temporare a activității, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare, pe
perioade care depășesc 30 de zile lucrătoare, angajatorul va avea posibilitatea reducerii programului de lucru
de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, cu reducerea corespunzătoare a salariului, până la remedierea situației care
a cauzat reducerea programului, după consultarea prealabilă a sindicatului reprezentativ de la nivelul unității
sau a reprezentanților salariaților, după caz.
Art. 53. -
Drepturile salariatilor pe durata reducerii și/sau întreruperii temporare a activității - Denisa Pătrașcu
Prin Decizia 24/2003 Curtea Constituțională a apreciat prevederile art.53 alin.(1) ca fiind constituționale, argumentele fiind:
întreruperea temporară a activității nu este imputabilă salariaților și nu se identifică cu încetarea activității din cauza
falimentului sau cu reducerea personalului ca urmare a reorganizării. Plata indemnizației de 75% asigurată din fondul de
salarii, răspunde cererii exprese ale art.10 alin.(2) lit.b din Convenția OIM nr.168/1998 privind promovarea angajării și
protecția contra șomajului care stabilește că fiecare stat membru trebuie să se străduiască și să extindă măsurile de protecție
prevăzute de convenție și în eventualitate în care are loc suspendarea sau reducerea câștigului datorată unei supendări
temporare a lucrului fără încetarea raportului de muncă.
Un aspect important al cazului de suspendare a contractului individual de muncă pe durata reducerii și/sau a întreruperii
temporare a activității, salariații implicați în activitatea redusă sau întreruptă, care nu mai desfășoară activitate salariații se vor
afla la dispoziția angajatorului, acesta având oricând posibilitatea să dispună reînceperea activității.
Potrivit prevederilor art.276 alin.(1) lit.j din Codul Muncii constituie contravenție și se sancționează neacordarea indemnizației
prevăzute la art.53 alin.(1), în cazul în care angajatorul își întrerupe temporar activitatea cu menținerea raporturilor de muncă,
cu amendă de la 1.500 lei la 5.000 lei.
Șomajul tehnic (V). Ciocnirea principiilor economiei de piață. Rezolvarea legală - Horatiu Sasu
S-a susținut că aceste dispoziții, prin care angajatorul este obligat ca, pe perioada întreruperii temporare a activității, să
plătească angajaților cel puțin 75% din salariul de bază, îngrădesc exercițiul dreptului angajatorului de a decide în legătură cu
propria afacere, contrar principiilor economiei de piață.
Dar, Curtea Constituțională prin decizia nr. 24/2003 a reținut că întreruperea temporară a activității unității, avută în vedere de
dispoziția legală supusă controlului, nu este imputabilă salariaților și nu se identifică cu situațiile în care unitatea își încetează
activitatea datorită falimentului ori își reduce personalul ca urmare a reorganizării. Ca atare, obligația de plată a indemnizației
de 75% din fondul de salarii în beneficiul angajaților este o măsură legală care își găsește reazemul constituțional în art.1 alin.
(3) din Legea fundamentală. Acest text proclamă statul român ca "stat social", valoare constituțională care semnifică printre
altele, ideea solidarității sociale și a politicii de securitate socială. în acest sens statul social trebuie să asigure, printre altele,
protecția socială a muncii, prevăzută de art. 41 alin.(2), și un nivel de trai decent, prevăzut la art. 47 alin.(1) din Constituție.
Mai mult, Curtea a constatat că prevederile art. 53 alin.(1) din Codul muncii se armonizează și cu cele ale Convenției
Organizației Internaționale a Muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajării și protecția contra șomajului, ratificată de
România prin Legea nr. 112/1992, care, la art.10 alin.(2) lit. b) stabilește că "orice stat membru trebuie să se străduiască să
extindă protecția convenției, în condiții prestabilite, la următoarele eventualități: suspendarea sau reducerea câștigului,
datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice,
tehnologice, structurale sau similare".
Șomajul tehnic (VII). Soluții din interpretarea sistematică a textelor legale - Horatiu Sasu
Ne putem întreba ce se întâmplă dacă angajatorul apreciază inițial că va fi cazul unei reduceri de activitate de cel puțin 30 de
zile lucrătoare, iar ulterior anumite împrejurări impun reluarea producției/serviciilor (cum este cazul unei comenzi venite
intempestiv)? Desigur, angajatorul ar trebui să reia producția/prestarea de servicii, renunțând, dacă e cazul, la reducerea
programului unor salariați sau a tuturor salariaților. Din punct de vedere juridic nu avem sancțiune, sub aspect managerial este
soluția optimă, iar sub aspectul relațiilor de muncă permite revenirea la situația normală privind timpul de lucru.
În fine, să arătăm și că din coroborarea art. 53 alin. (2) cu art. 52 alin. (3) putem să deducem că, dacă anticipează o reducere
a activității mai lungă de 30 de zile lucrătoare, angajatorul are de ales între:
a) posibilitatea reducerii programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, cu reducerea corespunzătoare a salariului,
cu respectarea art. 52 alin. (3) C.muncii – așadar salariații lucrează și primesc 80% din salariul de bază plus sporuri;
b) posibilitatea prevăzută la articolul pe care îl comentăm – „șomajul tehnic”, când salariații nu lucrează și primesc 75% din
salariul de bază (nu și din sporuri).
Art. 54. -
Contractul individual de muncă suspendat prin acordul părților - Costel Gilca
Acest articol din codul muncii reglementează posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, în situația în care
salariatul are nevoie de timp pentru concedii de studii sau pentru rezolvarea unor interese personale ale sale.
Pentru acest tip de suspendare este necesar acordul de voință al ambelor părți.
Dacă este clar că suspendarea contractului individual de muncă se realizează numai prin acordul de voință al părților, analiza
care se impune este cea privind dreptul angajatorului de a nu acorda concediul pentru studii.
Astfel, poate refuza angajatorul să suspende contractul individual de muncă, la solicitarea salariatului, fără nici un motiv? A
lăsat legiuitorul această suspendare la libera apreciere a angajatorului fără nici o limită?
În ceea ce ne privește apreciem că în această situație angajatorul este suveran să apreciază și să accepte sau nu
suspendarea contractului individual de muncă, limitat fiind doar de abuzul de drept și de elemente care țin de hărțuirea morală
.
Astfel, în măsura în care salariatul demonstrează că angajatorul cu rea credință a refuzat suspendarea contractului, realizând
un abuz de drept, sau că acest refuz se înscrie într o acțiune mai complexă de hărțuire morală, apreciem că salariatul are
dreptul la daune interese.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 206, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părților, în cazul concediilor fără plată pentru
studii sau pentru interese personale.
- concediul fără plată: cererea salariatului cu privire la concediul fără plată apare ca o ofertă, iar aprobarea angajatorului
constituie acceptarea, ambele ducând la realizarea acordului de voință și deci la încheierea convenției. Ca urmare, contractul
individual de muncă este suspendat în principalele sale efecte: prestarea muncii și plata salariului (Sanda Ghimpu, Al. Țiclea,
Dreptul muncii, Ed. All-Beck, București, 2000, pag. 221);
- rezervarea postului sau a catedrei în cazurile în care cadrul didactic exercită anumite răspunderi în calitate de salariat la
autoritățile publice (spre exemplu în cazul personalului didactic).
CAPITOLUL V
Încetarea contractului individual de muncă
Art. 55. -
Încetarea CIM - Costel Gilca
Acest articol menționează modalitățile de încetare a contractului individual de muncă și anume:
– de drept;
– prin acordul părților
– prin decizia unilaterală a uneia dintre părți, aceasta realizându se numai în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege.
Codul muncii detaliază fiecare dintre aceste modalități de încetare a contractului individual de muncă, în ordinea menționată
de acest articol.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 210, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Caracterul imperativ al dispozițiilor legale care reglementează încetarea contractului de muncă - Horatiu Sasu
Încetarea contractului de muncă trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor legale. Ca urmare a incidenței principiului
legalității, instituirea altor cauze de încetare a contractului de muncă decât cele arătate de Codul muncii sau a altor condiții în
care aceasta poate avea loc, sunt lovite de nulitate.
Legalitatea măsurării desfacerii contractului de muncă și a condițiilor de operare a cazurilor de desfacere a contractului de
Evacuare pentru încetarea CIM și implicit a contractului de închiriere, accesoriu la CIM - Mădălina Moceanu
În cazul locuintelor de serviciu, încetarea contractului de munca duce si la încetarea contractului de închiriere accesoriu
contractului de munca atât în ceea ce îl priveste pe titularul contractului cât si membrii sai de familie.
În ceea ce priveste pe membrii de familie ai titularului, chiar daca acestia au un drept locativ propriu, acesta este unul
accesoriu dreptului locativ principal, care apartine titularului, astfel ca încetarea dreptului locativ principal are ca efect
încetarea si a drepturilor accesorii.
Privire generală asupra diferitelor cazuri de încetare a contractului individual de muncă - Horatiu Sasu
Între garanțiile juridice ale dreptului la muncă asigurat tuturor cetățenilor prin art. 41 din Constituția României, prezintă o
deosebită importanță dispozițiile legale ce reglementează încetarea contractului de muncă.
Normele dreptului muncii stabilesc modurile și cauzele de încetare a contractului de muncă, procedura ce trebuie urmată de
părți și drepturile persoanei căreia i-a încetat contractul de muncă. Prin această reglementare se urmărește:
a) asigurarea stabilității raporturilor juridice de muncă,
b) evitarea fluctuației nejustificate a forței de muncă
c) formarea unor salariați calificați și cu experiență în muncă (V. I. Câmpianu, Dreptul muncii, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1967, pag. 171).
În dreptul civil, modurile de încetare a raporturilor juridice decurgând din contracte sunt cunoscute sub denumiri diferite:
revocare, rezoluțiune, reziliere, caducitate.
Spre deosebire de această reglementare, Codul muncii prevede, în art. 55 modurile de încetare a contractului de muncă.
- de drept;
- ca urmare a acordului părților;
- ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți.
Alături de aceste motive, există și motivul prevăzut la art. 31 alin. (3) din Codul muncii republicat.
Mai pot fi luate în considerare și alte moduri de încetare a contractului de muncă neprevăzute în Codul muncii și anume:
datorită caracterului “intuitu personae” al contractului, acesta încetează spre exemplu la eliberarea sau revocarea dintr-o
funcție electivă a salariatului.
a) de drept;
b) ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea;
Acordul părților în cazul minorului salariat în vârstă de 15-16 ani - Horatiu Sasu
O discuție ar putea apare cu privire la capacitatea salariatului cu vârsta între 15 și 16 ani de a-și manifesta acordul în vederea
încetării contractului individual de muncă și procedura aferentă.
Dacă contractul de muncă este valabil numai cu încuviințarea părinților, încetarea acestuia prin acordul părților trebuie să
beneficieze din nou de acest acord?
b) să rezulte indubitabil că a fost dat cu intenția expresă și concretă de a face să înceteze contractul de muncă (Tribunalul
municipiului București, Secția a IV-a civilă, dec. nr. 1246/1992);
c) să nu fie afectat de eroare, dol sau violență (pe larg, pentru aceste trei condiții, a se vedea: Ion Traian ?tefănescu, Tratat de
Dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 494-495).
Condiții pentru acordul părților (III). Posibilă practică, cu valoare prudențială - Horatiu Sasu
Așa cum practica țărilor dezvoltate a instituit sistemul prin care solicitantului locului de muncă i se cere să semneze un înscris
prin care se certifică faptul că angajatorul l-a informat potrivit cerințelor stabilite de Codul muncii (practică utilă care a fost
sugerată și de doctrina românească - A se vedea Al. Țiclea, Soluții și propuneri privind interpretarea și aplicarea unor
dispoziții ale Codului muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 2/2003, pag. 8), considerăm că în același mod
angajatorul poate cere salariatului căruia i se desface contractul de muncă prin acordul părților să declare că nu a fost supus
presiunilor, precum și să semneze un proces-verbal referitor la derularea discuțiilor până în momentul acordului de voințe
referitor la încetarea raporturilor de muncă. E o procedură birocratică, dar e singura care protejează angajatorul în cazul unei
acțiuni în justiție a salariatului. În practică ea nu se întâlnește, dar este extrem de utilă în cazul salariaților cu temperament
dificil.
Probleme de drept generate de acest motiv de încetare a contractului de muncă - Horatiu Sasu
Acordul părților pentru încetarea contractului în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii se realizează prin aprobarea, de către
organul competent al unității, a cererii formulate în acest sens de persoana încadrată. Dispozițiile art. 62 alin. (2) din același
cod, privitoare la emiterea unei dispoziții scrise con¬ducerii unității, care să se comunice salariatului și care să-și producă
efectele numai de la data comunicării, nu se aplică într-o atare situație, de încetare a contractului prin acordul părților, ci
numai la încetarea contractului din inițiativa unității (art. 61 lit. b)-d)) (pentru o decizie ale cărei considerente se păstrează:
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr.125 din 12 februarie 1980, în Revista Română de Drept nr. 9/1980, pag. 58).
Așa fiind, în situația în care angajatorul este de acord cu încetarea contractului individual de muncă, contractul încetează prin
Probleme practice generate de acest motiv de încetare a contractului de muncă - Horatiu Sasu
Partea căreia i s-a făcut oferta de încetare a contractului de muncă prin acordul părților o poate refuza, ceea ce, între altele,
deosebește această situație juridică de actul unilateral al demisiei (Ion Traian Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I,
Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 494).
În ce privește revocarea, există o regulă: oferta de încetare a contractului de muncă poate fi revocată, după caz, înainte de
acceptarea ei, de către salariat sau de către angajator, sau înainte de a fi primită de către salariat sau de către angajator.
În plus, pentru a produce efecte, consimțământul trebuie să emane de la salariat și de la organul competent, potrivit legii, a
încheia con¬tractul de muncă respectiv.
Apare limpede așadar că, deoarece încheierea contractului de muncă este rezultatul consimțământului lor reciproc, tot
acordul lor de voință poate conduce la încetarea raportului de muncă, potrivit principiului general de drept mutuus consensus,
mutuus dissensus , a cărui aplicare o face și art. 55 lit. b) din Codul muncii.
Se pot acorda daune morale salariatului căruia i s-a impus să-și dea demisia forțat? - Mădălina Moceanu
În speță, salariata a fost presată să ceară încetarea raporturilor de muncă, în realitate angajatorul fiind cel care a avut de fapt
inițiativa întreruperii lor, acordul de voință al contestatoarei salariate fiind viciat.
O astfel de conduită din partea angajatorului este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 5 și 6 din Codul muncii, astfel este
evident că salariata contestatoare este îndrituită la repararea prejudiciului creat prin modul în care i s-a impus să pună capăt
raporturilor de muncă, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnității profesionale în primul rând
Suntem în prezența încetării CIM prin acordul părților sau demisie? - Mădălina Moceanu
Acordul exprimat de unitatea angajatoare cu privire la încetarea contractului individual de muncă, la cererea angajatului nu
poate fi interpretată decât în sensul disp. art.55 lit.b Codul muncii (prin acordul părților ) și nu ca accepatrea unei demisii, în
condițiile în care nu rezultă că angajatul și-a dat demisia, că a fost acordat un termen de preaviz sau că angajatorul a
renunțat la acest termen.
Extras din Decizia nr. 1114/22.05.2009, Curtea de Apel Ploiești – Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale,
www.portal.just.ro
c) ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.
Aplic. sanct. nulit. abs. a dec. de conced. în cazul neindicarii în continutul acesteia a temeiului legal al masurii
dispuse de angajator - Mădălina Moceanu
Într-adevar, concedierea este încetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului, care poate fi dispusa
numai în situatiile expres si limitativ prevazute de lege, în speta, de art. 61 si 65 din Codul muncii.
Or, necesitatea restrângerii cheltuielilor bugetare în cadrul administratiei publice nu este prin sine însasi motiv de concediere
reglementat ca atare de lege, daca nu conduce si la desfiintarea, potrivit art. 65 din Codul muncii, a postului ocupat de
salariat, în sensul de a scoate acest loc de munca din structura organizatorica a angajatorului.
Oricum, si acest motiv de încetare a raporturilor de munca ar fi trebuit indicat expres si fundamentat în consecinta, în speta
nefiind mentionate decât prevederile art. 55 lit. c) din Codul muncii, ceea ce nu circumstantiaza motivul propriu-zis al
concedierii, care trebuie sa se regaseasca într-unul din cazurile expres si limitativ reglementate de acest act normativ.
Un act juridic inferior legii ori un contract nu ar putea extinde cazurile de concediere prevazute de Codul muncii fara a fi nule,
întrucât ar contraveni dispozitiilor imperative ale art. 55 lit. c) din Legea nr. 53/2003.
Extras din Decizia civila nr. 373/R/ 25.01.2010, Curtea de Apel Bucuresti, www.portal.just.ro
Condiții sine qua non pentru încetarea valabilă a CIM (I). Enumerare - Horatiu Sasu
Pe lângă stabilirea motivelor, cunoașterea cazurilor și modurilor de a pune capăt raportului juridic de muncă, încetarea
contractului de muncă presupune și îndeplinirea anumitor condiții fără de care aceasta nu își produce efectele.
Se disting trei categorii de condiții pentru desfacerea valabilă a contractului de muncă: de fond, de formă și de procedură (pe
larg, Marioara Țichindelean, Încetarea contractului individual de muncă, Ed. Lumina Lex, 1999,, pag. 21-22).
Condiții sine qua non pentru încetarea valabilă a CIM (II). Condiții de fond - Horatiu Sasu
Spre exemplu, sunt considerate condiții de fond următoarele cerințe în exercitarea dreptului de apreciere asupra desfacerii
contractului de muncă de către unitate potrivit art. 56 lit. e) din Codul muncii:
a) încetarea anterioară și ilegală a raporturilor de muncă între angajator și un salariat al său;
b) angajarea unui alt salariat pe postul devenit astfel vacant;
c) anularea concedierii salariatului inițial prin hotărârea organului de jurisdicție competent);
d) hotărârea instanței de reintegrare în muncă, dată la cererea celui în cauză (Alexandru Țiclea, Contractul individual de
muncă, Editura Lumina Lex, 2003, pag. 400; a se vedea pentru aceste condiții, și: Raluca Dimitriu, Concedierea salariaților,
drept românesc și comparat, Editura Omnia UNI SAST, Brașov, 1999, pag. 228-233).
Condiții sine qua non pentru încetarea valabilă a CIM (III). Condiții de formă - Horatiu Sasu
Spre exemplu, art. 62 alin. 2 din Codul muncii stabilește obligația unității, atunci când procedează la concediere, să emită
dispoziție scrisă care trebuie să cuprindă arătarea motivelor, prevederile legale pe care se întemeiază, termenele precum și
organele la care măsura luată se poate ataca. Condiția de mai sus este o condiție de formă.
Condiții sine qua non pentru încetarea valabilă a CIM (IV). Condiții de procedură - Horatiu Sasu
Legislația muncii cuprinde și condiții de procedură (ex. dispoziția de desfacere a contractului de muncă trebuie comunicată în
scris de către unitate în termen de 5 zile), fie vizează validitatea desfacerii contractului de muncă (ex. obligația unității de a
acorda preaviz în cazul desfacerii contractului de muncă potrivit art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 ).
Este posibil un dublu temei al încetării contractului individual de muncă? (I). Situații practice - Horatiu Sasu
Faptele sau actele care justifică încetarea contractului de muncă constituie motivele de încetare a contractului de muncă.
Aceluiași motiv îi pot corespunde două moduri în care se poate realiza desfacerea contractului. Spre exemplu, contractul de
muncă poate înceta, dacă starea sănătății persoanei încadrate în muncă face necesară schimbarea locului de muncă, iar
angajatorul nu-i poate oferi o altă muncă corespunzătoare (Tribunalul Suprem, Col. Civ., dec. nr. 3/1955, în Culegere de
decizii pe anul 1955, vol. 2, pag. 36). Starea sănătății persoanei este motivul încetării contractului, iar modul de încetare a
contractului poate fi încetarea contractului din inițiativa salariatului, din inițiativa angajatorului (inaptitudine fizică sau psihică)
sau prin acordul părților.
Este posibil un dublu temei al încetării contractului individual de muncă? (II). Diferențieri - Horatiu Sasu
Un dublu temei al desfacerii contractului de muncă nu este în concordanță cu prevederile legii, care reglementează în mod
diferit obligațiile angajatorului în cazurile în care aceasta are inițiativa măsurii.
Nu este însă un dublu temei invocarea în aceeași decizie a art. 61 lit. a), dar și a 248 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, câtă
vreme se referă la același aspect.
SECȚIUNEA 1
Încetarea de drept a contractului individual de muncă
Art. 56. -
Incetarea de drept a CIM - Denisa Pătrașcu
În art.56 din Codul Muncii sunt prevăzute situațiile în care contractul individual de muncă încetează fără a fi implicată voința
părților.
Aceste situații sunt limitativ prevăzute de lege: dispariția uneia dintre părți, a elementelor de consimțământ sau a acordului
părinților pentru îndepinirea condițiilor de valabilitate a contractului de muncă, în cazul declarării judecătorești a nulității
contractului de muncă sau a interdicției de a exercita o profesie sau o funcție, la data îndeplinirii condițiilor de pensionare, cu
excepția pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea
vârstei standard de pensionare, când termenul este împlinit la data comunicării deciziei de pensie.
Cu excepția încetării contractului individual de muncă datorată decesului, declarării judecătorești a acestuia pentru salariat
sau angajatorul persoană fizică sau a dizolvării angajatorului persoană juridică de la data la care angajatorul și-a încetat
existența conform legii, angajatorul va constata celelalte situații de încetare a contractului de muncă, în scris, prin decizie a
angajatorului, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, și se comunică persoanelor aflate în situațiile
respective în termen de 5 zile lucrătoare. Aceasta presupune împlinirea termenului de încetare, moment de la curge termenul
de 5 zile de întocmire a deciziei în scris, urmată de teremenul de comunicare care curge de la întocmirea deciziei.
Constituie încetare de drept a contractului de muncă și situația în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară
emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a
hotărârii judecătorești a concedierii ilegale .
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 213, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Imposibilitatea reintegrării în postul deținut anterior concedierii, când între timp a intervenit un caz de încetare de
drept a CIM - Mădălina Moceanu
În cazurile de încetare de drept prevăzute de art. 56 alin. 1 Codul Muncii intervenite anterior pronunțării hotărârii judecătorești
de anulare a deciziei de concediere, instanța de judecată nu mai poate dispune reintegrarea salariatului în postul deținut
anterior concedierii.
Această soluție este firească, întrucât în toate aceste cazuri, chiar dacă salariatul nu ar fi fost concediat, relația contractuală
dintre părți ar fi încetat de drept, fără ca vreuna dintre părți sau ambele părți împreună să poată împiedica acest lucru.
Încetarea de drept a CIM și conced. pentru motive care nu țin de pers. salariatului. Consecința confundării celor două
instituții - Mădălina Moceanu
Decizia de concediere a salariatului este nulă absolut în situația în care angajatorul a aplicat greșit dispoziții legale care nu
corespund cu situația de fapt și cea de drept deoarece cauza reală a măsurii concedierii pentru motive ce nu țin de persoana
salariatului dispuse este diferită de cea a îndeplinirii condițiilor de pensionare de către salariată, când contractul de muncă
încetează de drept.
Extras Decizia civilă nr. 685/06.04.2010 , Curtea de Apel Ploiești, www.portal.just.ro
a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum și în cazul dizolvării angajatorului
persoană juridică, de la data la care angajatorul și-a încetat existența conform legii;
Dizolvarea PFA/ÎI/ÎF – consecințe privind încetarea de drept a contractului individual de muncă - Horatiu Sasu
Este necesară și corelarea între art. 56 lit. a) C. muncii și dizolvarea întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale, al
Încetarea contactului individual de muncă în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică - Horatiu Sasu
Dizolvarea persoanelor juridice are următoarele coordonate:
a) persoana juridică încetează de a avea ființă prin comasare, divizare sau dizolvare. Persoana juridica nu încetează de a
avea ființă în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice
existente sau care iau, astfel, ființă;
b) comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin fuziunea mai multor
persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există
sau care iau, astfel, ființă;
c) prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului și a plății pasivului.
Există modalități specifice de dizolvare pentru diferitele persoane juridice: asociații și fundații, organizații cooperatiste, regii
autonome, societăți comerciale private și publice/de stat etc.
Încetarea contractului individual de muncă la data punerii sub interdicție a angajatorului - Horatiu Sasu
Cu privire la angajator, textul vizează, teoretic, următoarele ipoteze (Ion Traian Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I,
Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 482):
- în toate cazurile în care o persoană fizică a angajat personal casnic, textul este, la fel, aplicabil
- în cazul anumitor persoane fizice care practică o profesiune liberală - avocat, notar, executor judecătoresc (sub formă de
cabinete individuale) - și care au avocați, notari, executori judecătorești stagiari, textul este aplicabil, dar într-un sens specific
și anume: prin "afacere" trebuie să se înțeleagă chiar practicarea profesiei respective - deci o afacere lato sensu - iar nu o
afacere în sens strict comercial. În ce neprivește, am reprodus această opinie din doctrină, deși avem rezerve. Bunăoară,
avocatul, chiar stagiar, nu poate fi salariat, deci nu putem discuta despre încetarea unui contract de muncă. Opinia este
corectă în ideea că avocatul, notarul, executorul judecătoresc etc. angajează personal pentru alte activități (secretariat,
curățenie etc.).
Încetarea contractului individual de muncă la data punerii sub interdicție a salariatului - Horatiu Sasu
În ce privește ipoteza salariatului împotriva căruia s-a pronunțat punerea sub interdicție judecătorească, încetarea contractului
se întemeiază pe faptul că orice contract individual de muncă este un contract cu prestații succesive și, prin urmare, condiția
existenței capacității părților contractante trebuie să fie îndeplinită pe tot parcursul executării contractului (Alexandru
Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005, pag. 108).
Potrivit art. 13 alin. (4) C. muncii, încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicție judecătorească este interzisă.
Menținerea efectelor contractului individual de muncă din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-
a dispus punerea sub interdicție a salariatului ar contraveni prevederilor acestui text.
Contractul de muncă încheiat în disprețul unei hotărâri judecătorești de punere sub interdicție este lovit de nulitate absolută.
Pentru încheierea validă a contractului de muncă, normele dreptului muncii impun îndeplinirea vârstei care să permită
desfășurarea unei activități fără a se afecta dezvoltarea biologică și psihică a angajatului dar și existența discernământului
care să-i îngăduie exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor în cadrul relației de muncă, întrucât în lipsa
discernământului, angajatul nu mai poate desfășura o activitate nici eficientă, nici în siguranță (se pot încălca normele privind
securitatea muncii, care pot determina producerea de accidente de muncă) și ca atare va înceta contractul individual de
muncă pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de normele legale pentru încheierea validă a contractului de muncă. În
carnetul de muncă se va menționa hotărârea judecătorească de punere sub interdicție a persoanei angajate ca temei al
stingerii raportului juridic de muncă (Marioara Țichindelean, Încetarea contractului de muncă, Editura Lumina Lex, București,
1999, pag. 126-127).
Încetarea contractului individual de muncă la data punerii sub interdicție a salariatului sau a angajatorului. Privire
generală - Horatiu Sasu
În ipoteza punerii sub interdicție a salariatului sau angajatorului (art. 164-173 Cod civil), una dintre păți nemaifiind capabilă
juridic să-și asume obligațiile și să-și exercite drepturile pe care le presupune contractul de muncă, acesta va înceta
(Alexandru Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, 2003, București, pag. 393-394).
De la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cel pus sub interdicție este prezumat că nu are discernământ.
Consecințele sunt diferite în cazul angajatorului și al salariatului și le vom dezvolta în două comentarii separate.
Din cauza alienației sau debilității mintale, persoana pusă sub interdicție nu poate încheia actele juridice pe care le reclamă
activitatea comercială. Așa fiind, deoarece legea interzice chiar și continuarea comerțului, înseamnă că, în cazul în care
persoana pusă sub interdicție ar dobândi pe cale succesorală un fond de comerț, părintele sau tutorele nu ar putea continua
comerțul în numele interzisului. În consecință, fondul de comerț va fi supus lichidării (V. Pătulea, C. Turianu, Curs de Drept
comercial român, Editura All-Beck, București, 1999, pag. 37).
Încetarea contractului individual de muncă la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții
salariatului sau a - Horatiu Sasu
Deoarece contractul individual de muncă este un contract cu prestații succesive, condiția existenței capacității părților
contractante trebuie să fie îndeplinită pe tot parcursul executării contractului.
Observăm că acest caz de încetare de drept a contractului se aseamănă cu cel anterior. Declararea judecătorească a morții
echivalează cu moartea fizică, deci una dintre părțile raportului juridic de muncă nu mai există.
Declararea judecătorească a morții este justificată de nevoia, social-juridică a clarificării situației persoanei dispărute și despre
care societatea este interesată datorită raporturilor care au luat naștere între cel ce va fi declarat mort și societate: de familie,
muncă, comerciale etc. Procedura este prevăzută în art. 50-54 Cod civil.
Data morții – și implicit data încetării contractului de muncă, potrivit art. 56 lit. b) din Codul muncii - se va stabili luând în
considerare prevederile art. 50 alin. (2) Cod civil.
Remarcăm că spre deosebire de primul caz (decesul salariatului sau angajatorului), în cazul de față contractul individual de
muncă încetează numai dacă declararea judecătorească a morții sau a punerii sub interdicție a angajatorului persoană fizică
antrenează lichidarea afacerii. Așadar, dacă aceasta este continuată (de succesori) contractul va rămâne în ființă (Alexandru
Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 393).
c) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru
pensionare sau, cu caracter excepțional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării
contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condițiilor de vârstă
standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei
de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei
pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale
asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II;
05/02/2018 - litera a fost declarată parțial neconstituțională prin Decizie 759/2017.
24/07/2018 - litera a fost declarată parțial neconstituțională prin Decizie 387/2018.
d) ca urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost
constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă;
Încetarea contractului individual de muncă pe motiv de nulitate (I). Privire generală - Horatiu Sasu
În dreptul nostru, nulitatea este sancțiunea încălcării unei dispoziții legale, a încălcării scopului acestei dispoziții. Îndreptată nu
împotriva actului juridic ci - exclusiv - împotriva acestor efecte ce ar contrazice scopul dispoziției încălcate, nulitatea constituie
mijlocul de restabilire a concordanței dintre dispoziția legală și actul juridic ce o încalcă. Această concepție nu urmărește
distrugerea actului viciat de nulitate, ci pe cât este cu putință, salvarea lui. Nulitatea nu constituie o măsură îndreptată
împotriva unui act juridic ca atare, ci este o măsură care tinde ca anumite efecte acelea viciate de nulitate - să nu se producă
(a se vedea Sanda Ghimpu, Aspecte teoretice și practice privind nulitatea contractului de muncă, în Revista română de drept,
nr.5/1968, p.33 și următoarele).
În sistemul dreptului nostru, nulitatea este o sancțiune legală care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice
edictate pentru încheierea sa valabilă. Deși nulitatea nu se bucură de o definiție legală nici în dreptul civil, care este dreptul
comun, nici în legislația muncii, numeroase texte de lege reglementează această instituție (Mihaela Vintilă, Aspecte teoretice
și practice privind nulitatea în Dreptul muncii, în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2003, pag. 85).
Față de acest caz de încetare a contractului de muncă remarcăm o oarecare inexactitate logică a legiuitorului, câtă vreme,
științific vorbind, nulitatea contractului de muncă, întocmai nulității contractelor civile, este determinată de cauze anterioare
sau concomitente încheierii acestuia, spre deosebire de încetarea contractelor de muncă, care se referă la cauze și situații
Încetarea contractului individual de muncă pe motiv de nulitate (II). Precizări - Horatiu Sasu
Deși nulitatea face ca raportul juridic să nu mai poată continua, ea nu ar fi trebuit înglobată în cazurile de încetare a
contractului de muncă. Nulitatea și încetarea contractului de muncă sunt instituții juridice distincte. Nulitatea se examinează în
legătură cu încheierea contractului de muncă, cu condițiile prevăzute de lege pentru validitatea acestuia, ca act juridic
generator al raporturilor de muncă, în timp ce încetarea contractului de muncă nu pune în discuție constituirea acestuia, ci
intervine pentru cauze posterioare încheierii contractului, pe durata derulării acestuia.
Nulitatea nu duce întotdeauna la desființarea contractului, ci numai în acele cazuri care fac imposibilă supraviețuirea
contractului, întrucât în concepția sistemului nostru de drept, nulitatea nu este un viciu organic al actului. Încetarea
contractului de muncă duce întotdeauna la desființarea integrală actului (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și
individuale de muncă, Editura All Beck, București, 2001, pag. 129).
În acest sens, doctrina de după intrarea în vigoare a actualului Cod al muncii a adus precizarea că deși efectele constatării
nulității contractului individual de muncă se produc ulterior datei încheierii acestuia, spre deosebire de toate celelalte cazuri de
încetare de drept a contractului individual de muncă, în cazul constatării nulității, cauzele acesteia sunt contemporane
încheierii contractului (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului
Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2003, pag. 208).
Nulitatea izvorâtă din lipsa capacității de folosință (I). Privire generală - Horatiu Sasu
Atragem atenția asupra unui caz de nulitate în care pornim de la ideea că încheierea contractelor de muncă este supusă
principiului specialității capacității de folosință și că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin
organele sale, iar actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice înseși. Astfel, încheierea contractelor individuale de muncă se realizează de organele competente potrivit prevederilor
legale, potrivit dispozițiilor actelor constitutive sau ale actelor juridice cu caracter intern (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima,
Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, Pandectele Române, nr. 2/2003, pag. 255).
Nesocotirea dispozițiilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se poate concretiza în fapte distincte, cu
consecințe diferite.
Dacă pentru încălcarea principiului specialității capacității de folosință, există textul expres al art. 206 Cod civil, care instituie
sancțiunea nulității absolute a actului, pentru încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice nu
există un text care să prevadă consecința unei asemenea încălcări.
În practică, nesocotirea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se poate concretiza în (Al. Țiclea,
Andrei Popescu, M. Țichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Ținca, Dreptul muncii, Ed. Rosetti, 2004, pag. 353):
a) încălcarea delimitărilor de atribuții între organele de conducere ale persoanei juridice;
b) încheierea actului juridic de către o persoană din colectivul acelei persoane juridice, care nu are calitatea de organ al
acesteia;
c) încheierea actului juridic de către o persoană căreia i s-a dat mandat, dar nu respectă puterile încredințate, depășindu-le
(ceea ce echivalează, practic, cu lipsa împuternicirii).
Referitor la acest ultim aspect reamintim că prin executarea mandatului se creează raporturi juridice directe între mandant și
terț. Mandantul este obligat numai în acele acte juridice încheiate de mandatar în limitele împuternicirii date, conform art.
2012-2016 Noul Cod civil (Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Holding Reporter, București, 1999, pag. 290).
Actele încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite nu-l obligă pe mandant, dacă nu le-a ratificat expres sau
tacit (Curtea Supremă de Justiție, s. civ., decizia 1759/1994, în R. I. Motica, F. Moțiu, Contracte civile. Sinteză teoretică și
practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 279 și în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 143). Ratificarea valorează
mandat (ratihabitio mandato equiparatur) și face ca actele încheiate inițial cu depășirea limitelor puterilor încredințate să se
înscrie în aceste limite cu efect retroactiv. În cazul în care mandantul nu ratifică actele excesive ale mandatarului, acesta din
Nulitatea izvorâtă din lipsa capacității de folosință (II). Situația în materia raporturilor de muncă - Horatiu Sasu
Date fiind cele spuse anterior, în privința persoanei juridice consecința nesocotirii dispozițiilor privind capacitatea de exercițiu
se diferențiază astfel:
a) nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice atrage sancțiunea nulității actului juridic,
întrucât s-a nesocotit o prevedere ce reglementează o condiție de fond a actului juridic (capacitatea);
b) această nulitate, în afară de faptul că este virtuală, trebuie calificată ca o nulitate relativă, întrucât, pe prim plan, în joc sunt
interesele acelei persoane juridice, deci există posibilitatea confirmării ei;
c) numai dacă, deși actul este valabil, nu se respectă o condiție de opozabilitate față de terți, devine aplicabilă sancțiunea
inopozabilității (care, după cum se știe. poate fi înlăturată prin ratificare) (Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere in
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a V-a revăzută si adăugită de Marian Nicolae, Petrică Trușcă, Casa de editură și
presă "Șansa", București. 1998, pag. 398).
De reținut
În dreptul muncii, în cele mai multe cazuri nulitatea se acoperă, așa cum am mai arătat.
Nulități absolute și relative (I). Cazuri, probleme și soluții în raporturile de muncă - Horatiu Sasu
Nulitățile în dreptul muncii, ca și în dreptul civil, se împart în absolute și relative; ceea ce determină criteriul de împărțire a
nulităților în absolute și relative este gradul de îmbinare a interesului general cu cel personal.
Nulitatea absolută, fără posibilitate de confirmare, se aplică în următoarele situații:
- încadrarea unui minor sub vârsta de 15 ani;
- încadrarea într-un post numit a unei persoane căreia instanța penală i-a interzis exercitarea profesiunii pentru care s-a
încheiat contractul de muncă;
- încheierea contractului individual de muncă cu nerespectarea dispozițiilor privitoare la libertatea muncii și la libertatea
alegerii locului de muncă, profesiei, meseriei sau activității este nul de drept (art. 3 din Codul muncii);
- încheierea unui contract de muncă în scopul prestării unei munci sau a unei activități ilicite sau imorale este interzisă, sub
sancțiunea nulității absolute (art. 15 din Codul muncii);
Părțile pot să constate ele însele nulitatea contractului individual de muncă? - Horatiu Sasu
Nulitatea contractului de muncă - absolută sau relativă - decurge din lege, nu din voința părților. Ea poate fi constatată prin
actul organului care este competent să hotărască și încheierea contractului; așa fiind, încetarea de contract urmează să fie
stabilită prin decizie, în aplicarea art. 56 alin. (2) C. muncii.
Dorim să subliniem că în dreptul muncii, legal, nulitatea nu este numai judiciară. Elementul de noutate constă în aceea că,
pentru prima dată în legislația noastră, se consacră expres posibilitatea părților de a constata nulitatea și de a stabili efectele
ei. Inițiativa constatării nulității poate să aparțină oricăreia dintre părți (Mihaela Vintilă, Aspecte teoretice și practice privind
nulitatea în Dreptul muncii, în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2003, pag. 86).
Apoi, ori de câte ori părțile nu cad de acord asupra nulității, trebuie să se pronunțe organul de jurisdicție. În acest sens este
art. art. 57 alin. (6) și 7 și art. 56 lit. d) din Codul muncii. Până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești (definitivă potrivit
legii) contractul de muncă își va produce efectele (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de
muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2003, pag. 208; pentru o
argumentare care se păstrează și în prezent, a se vedea Tribunalul Suprem, s. civ, dec.nr.86911996 în "Culegere de decizii pe
anul 1966", p. 209; Sanda Ghimpu, Maria Florescu, Șerban Viorel Stănoiu, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul
muncii, în Studii și cercetări juridice nr. 3/1967).
Salariul cuvenit în caz de nulitate (II). Situația drepturilor de natură salarială - Horatiu Sasu
În împrejurarea în care cel încadrat ilegal nu are dreptul, datorită necorespunderii totale în muncă, la niciun salariu, el nu mai
Salariul cuvenit în caz de nulitate a CIM (I). Principiile aplicabile - Horatiu Sasu
Contractul de muncă fiind un contract cu prestații succesive, nulitatea nu operează cu efect retroactiv, ci numai pentru viitor,
astfel că, deși nelegal încheiat, el a produs efecte, persoana care a muncit fiind îndreptățită să pretindă salariul corespunzător.
În concluzie, constatarea nulității contractului individual de muncă are următoarele consecințe:
a) pentru prestațiile care s-au derulat până la momentul constatării nulității, persoana trebuie să primească salariul la care era
îndreptățită în cazul în care contractul ar fi fost valid (dacă - prin ipoteză - întrunește condițiile pentru încadrarea într-un anumit
post (funcție) și nulitatea a intervenit ca urmare a încălcării altor dispoziții legale - cum ar fi, spre exemplu, lipsa cazierului
judiciar sau a examenului medical);
b) dacă persoana nu corespunde criteriilor (condițiilor) legale pentru încadrarea pe un anumit post (funcție) sub aspectul
pregătirii profesionale sau, vechimii în muncă, soluțiile sunt diferite în raport cu consecințele care s-au produs.
- în cazul în care activitatea a fost, totuși, corespunzătoare, va restitui numai penalizarea prevăzută de lege pentru
neîndeplinirea condițiilor de studii și vechime; dacă penalizarea nu este prevăzută de lege, aprecierea concretă revine
organului de jurisdicție competent care constată nulitatea contractului de muncă spre a se evita posibilul arbitrariu trebuie
avute în vedere atribuțiile din fișa postului, măsura și modul în care au fost realizate, opinia și a altor salariați decât cei cu
funcții de conducere etc.;
- în situația în care activitatea a fost necorespunzătoare, cel în cauză, restituie diferența dintre salariul efectiv primit și cel la
care ar fi avut dreptul dacă ar fi deținut un post (funcție) potrivit pregătirii sale reale (spre exemplu, va restitui diferența dintre
salariul de inspector - pentru care se cer studii superioare - și cel de referent - pentru care sunt suficiente studii medii);
- dacă munca a fost total necorespunzătoare, nu va fi în drept să primească nimic (va restitui deci, integral, sumele primite cu
titlu de salariu);
- în situația în care persoana a fost culpabilă (inducându-l în eroare pe angajator cu privire la pregătirea sa) va restitui
diferența dintre salariul efectiv primit și salariul minim brut pe țară garantat în plată. Chiar dacă ar fi fost vorba, la încheierea
contractului, despre culpă penală (fals și uz de fals), în opinia noastră, principiul fraus omnia corumpit este majorat în situația
dată de un alt principiu - la care ne-am referit - și anume cel potrivit căruia "munca prestată trebuie retribuită". Firește, dacă în
aceste condiții limită persoana va primi totuși un salariu (minim), nu înseamnă că va fi ferită de aplicarea unei sancțiuni
penale, desigur, dacă sunt întrunite cerințele legii penale (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de Drept al muncii, Editura
Lumina Lex București, 1999, pag. 264. O opinie identică inclusiv după apariția actualului Cod al muncii - în Ion Traian
Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 386; I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu,
Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul nr. 4/2003, pag. 47 (nota 103).
e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal
sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare;
Încet. de drept a CIM ca urmare a reintegr. în fct. a unei pers. concediate anterior. Constat. ulterioara a nulitatii CIM al
acestei pers. - Mădălina Moceanu
Potrivit dispozitiilor art. 56 lit. f Codul Muncii (actualul art. 56 alin. 1 lit. e din Codul muncii), contractul individual de munca
înceteaza de drept ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în functia ocupata de salariat, a unei persoane concediate
nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti de reintegrare.
Imprejurarea ca angajatorul a emis un act juridic denumit Decizie de concediere, in cuprinsul careia nu s-a folosit sintagma
legala aceea de "incetare de drept", este nerelevanta, nu afecteaza de nelegalitate actul, cata vreme s-a indicat clar si fara
echivoc intervenirea cazului de incetare de drept a contractului de munca prevazut de art. 56 lit. f Codul Muncii (actualul art.
56 alin. 1 lit. e din Codul muncii), acesta fiind dovedit si argumentat in cuprinsul aceluiasi act, prin trimiterea punctuala la
hotararile judecatoresti si la decizia de reintegrare a fostului salariat.
Constatarea ulterioara a nulitatii contractului individual de munca al persoanei reintegrate nu produce efecte in cauza.
Extras din Decizia civila nr. 2373/23.02.2012, Curtea de Apel Craiova, www.portal.just.ro
Încetarea de drept a CIM pe motiv de reintegrare a deținătorului anterior al postului (I). Inițiativa salariatului -
obligatorie - Horatiu Sasu
Încetarea ilegală a contractului de muncă constituie un act de nedreptate din partea angajatorului, care poate fi înlăturat doar
prin reglementarea unei căi de atac soluționată prin hotărârea organelor competente (Marioara Țichindelean, Încetarea
contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 76). Hotărârea pronunțată de acest organ trebuie
să fie definitivă, irevocabilă și să dispună reintegrarea persoanei în postul avut anterior.
În acest caz, încetarea contractului de muncă a celui care a ocupat postul în care s-a dispus reintegrarea este obligatorie,
reprezentând rezultatul executării hotărârii unor organe cu competență de jurisdicție a muncii (Institutul Central de Cercetări
Economice, Raporturi de muncă, supliment al Revistei Economice, 1989, pag. 257).
Reglementarea acestui caz de încetare a raporturilor juridice de muncă are la bază necesitatea înfăptuirii unui act de dreptate
(reintegrarea în funcție), dar reprezintă și una dintre garanțiile cele mai puternice ale dreptului la muncă. Prevederile art. 56 lit.
e) Codul muncii constituie cadrul legal care face posibilă reintegrarea în cazuri în care postul a fost ocupat între timp.
Precizăm însă că în condițiile reglementărilor actuale, trebuie să se țină seama că instanța care a dispus anularea concedierii
repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere (îl reintegrează în funcție/post pe cel în cauză) numai la
solicitarea salariatului concediat (art. 80 alin. (2) din Cod).
Așadar, textul este aplicabil doar dacă intenția salariatului concediat nelegal sau netemeinic de a fi reintegrat este certă (în
caz contrar, fără solicitarea sa, hotărârea judecătorească se referă numai la despăgubiri). Ca urmare, obligația încetării
contractului de muncă al ocupantului postului operează nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de anulare
a deciziei de desfacere a contractului de muncă și reintegrare, ci din momentul manifestării explicite a intenției de a reveni pe
post a fostului salariat, întrucât prevederile art. 56 lit. e) Codul muncii își găsesc justificare numai în necesitatea unei
reintegrări efective (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă, Editura All-Beck, București, 2001,
pag. 143). În consecință, numai atunci când cel concediat nelegal sau netemeinic cere reintegrarea sa în muncă, încetarea de
drept a contractului de muncă al celui angajat între timp pe postul respectiv este, logic și juridic, justificată (Ion Traian
Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 488).
Încetarea de drept a CIM pe motiv de reintegrare a deținătorului anterior al postului (II). Precizări - Horatiu Sasu
Încetarea contractului de muncă într-un atare caz, atunci când este posibilă reintegrarea, își are justificarea în aceea că "pe
Încetarea de drept a CIM pe motiv de reintegrare a deținătorului anterior al postului (III). Rolul instanței și al
angajatorului - Horatiu Sasu
Angajatorul nu poate dispune încetarea contractului individual de muncă pe temeiul art. 56 lit. e) Codul muncii fără existența
unei hotărâri a organelor competente, nici chiar dacă ar dori să reintegreze din proprie inițiativă pe fosta persoană încadrată,
în postul deja ocupat de altcineva (Dumitru Macovei, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Junimea, Iași, 1981,
pag. 106). Or, unitatea nu figurează între organele jurisdicționale stabilite de legislația muncii.
Invers, deși reintegrarea este dispusă de organul jurisdicțional competent, măsura desfacerii contractului de muncă poate fi
luată numai de angajator, respectându-se în acest fel legalitatea de a fi dusă la îndeplinire a organelor jurisdicționale, aceasta
bucurându-se de autoritatea lucrului judecat.
Art. 56 lit. e) referindu-se expres la reintegrarea pe bază de hotărâre judecătorească a celui care a deținut anterior acel post,
prin ipoteză este exclusă desfacerea contractului de muncă, conform textului menționat, în situația în care angajatorul, fără să
existe hotărârea definitivă a organului de jurisdicție și-ar anula, singur, măsura dispusă anterior. Evident această “revenire"
este posibilă. Numai că, reintegrarea, în cazul respectiv, poate fi efectuată doar dacă postul avut este vacant. Dacă postul nu
este vacant, încetarea contractului de muncă a celui care a fost încadrat între timp în acel post nu este posibilă, decât pe baza
unei “hotărâri” definitive a organelor de jurisdicție competente (Șerban Beligrădeanu, Încheierea, modificarea și încetarea
contractului de muncă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pag. 127).
Încetarea de drept a CIM pe motiv de reintegrare a deținătorului anterior al postului (IV). Concluzii - Horatiu Sasu
Așa fiind, textul referitor la încetarea de drept a contractului de muncă în caz de reintegrare este considerat "una din garanțiile
cele mai puternice ale dreptului la muncă" (Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu,
Dreptul muncii. Tratat, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag. 375). Pentru încetarea în acest mod a
contractului trebuie, în prealabil, îndeplinite mai multe condiții și anume:
a) încetarea anterioară și ilegală a raporturilor de muncă între angajator și un salariat al său;
b) angajarea unui alt salariat pe postul devenit astfel vacant;
c) anularea concedierii salariatului inițial prin hotărârea organului de jurisdicție competent;
d) hotărârea instanței de reintegrare în muncă, dată la cererea celui în cauză (Alexandru Țiclea, Contractul individual de
muncă, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 400).
Conform unei alte opinii (emisă plecând de la un articol asemănător din Codul muncii anterior, opinie valabilă și în prezent
datorită reglementărilor similare), aplicarea acestui articol din Codul muncii presupune existența cumulativă a patru condiții:
a) un post vacant, ca urmare a desfacerii nelegale a contractului de muncă;
b) ocuparea postului de către o altă persoană;
c) declanșarea unui litigiu de muncă soluționat printr-o hotărâre de reintegrare în postul deținut anterior și nu un altul
corespunzător sau similar;
d) fostul titular al postului să prezinte unității hotărârea obținută în favoarea sa și să dorească a-și reocupa postul deținut în
Situații practice privind obligativitatea trecerii ocupantului actual al postului în altă funcție - Horatiu Sasu
Codul muncii prevede, în art. 64 alin. (1), obligativitatea trecerii salariatului într-o altă muncă nu numai în cazul concedierii
pentru motive de inaptitudine fizică și/sau psihică ori pentru necorespundere profesională, dar și în cazul în care contractul
individual de muncă a încetat de drept ca urmare a reintegrării fostului ocupant al postului respectiv. Este avută în vedere
ipoteza încetării de drept a contractului de muncă potrivit art. 56 lit. e), care prevede încetarea de drept a contractului
individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate
nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare.
Între cele două ipoteze există o diferență notabilă (conf. Rentrop&Straton, Raporturile de muncă și rezolvarea conflictelor cu
angajații, 2006, pag. T 50/005):
a) dacă în primul caz trecerea într-o altă muncă este o măsură prin care concedierea se evită, iar între părți intervine o
modificare a contractului de muncă, încetarea contractului de muncă în temeiul art. 56 lit. e) nu poate fi evitată. Ea intervine
de drept. Trecerea într-o altă muncă este privită doar ca o măsură de protecție ulterioară acestei încetări. De aceea, legiuitorul
se și exprimă la trecut: „în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. e)".
b) Așadar, după ce contractul de muncă a încetat deja, angajatorul are obligația de a formula oferta de încheiere a unui nou
contract (în măsura în care are posturi vacante compatibile cu pregătirea salariatului). Legea impune ca această ofertă să fie
menținută timp de 3 zile, după care angajatorul va putea trece, de exemplu, la angajarea unei alte persoane pe postul vacant
în discuție.
Dacă angajatorul nu își îndeplinește obligația de a-i oferi salariatului un alt post vacant în unitate, prealabil concedierii în
temeiul art. 61 lit. c) sau d) din Codul muncii, sancțiunea o va constitui nulitatea respectivei decizii de concediere. Dimpotrivă,
neexecutarea de către angajator a obligației de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate nu se va putea
sancționa prin nulitatea încetării, deoarece aceasta deja a operat, independent de conduita angajatorului.
c) Trecerea într-o altă muncă nu s-ar putea dispune de către instanță în mod silit, astfel încât pare mai corectă soluția obligării
angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de trecere a salariatului pe un alt post, numai la plata de despăgubiri.
f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești;
În ce cazuri încetează de drept CIM urmare a condamnării la executarea unei pedepse? - Mădălina Moceanu
Prin Încheierea din 17.10.2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.485/62/2015, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus
sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumită în continuare ÎCCJ) , în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de
procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare
a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare
(Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei.
Cu alte cuvinte chestiunea de drept de dezlegat a privit întrebarea dacă cazul de încetare de drept a contractului individual de
muncă prevăzut în art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările
ulterioare (Codul muncii) se aplică tuturor situațiilor în care un salariat este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate,
Analizând sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, prin Decizia nr. 15/06.03.2017, ÎCCJ - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea respectivă și a stabilit că:
Dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se
interpretează în sensul că sunt aplicabile numai în situația în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind
în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă.
Decizia ÎCCJ nr. 15/06.03.2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 470/22.06.2017 și, de la data
publicării sale în Monitorul Oficial al României, adică de la data de 22.06.2017, a devenit obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3)
din Codul de procedură civilă.
g) de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor
necesare pentru exercitarea profesiei;
Încetarea contractului individual de muncă de la data pierderii avizelor, autorizațiilor, atestărilor necesare pentru
exercitarea profesiei - Horatiu Sasu
Retragerea avizului are drept efect încetarea contractului de muncă. Astfel, cu titlu de exemplu, potrivit Legii nr. 333/2003
privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, angajarea personalului cu atribuții de pază sau gardă de
corp se face pe baza atestatului eliberat de poliție și, după caz, a avizului poliției pentru portarmă.
Reglementările care condiționează angajarea în muncă de aviz, autorizare sau atestare sunt obligatorii la încheierea
contractelor individuale de muncă ale salariaților în cauză pentru toți angajatorii, indiferent dacă aceștia sunt din sectorul
public sau privat (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005, pag. 46).
Dacă neîndeplinirea condiției prealabile respective conduce la nulitatea absolută, dar remediabilă a contractului în cauză,
rezultă, pe cale de consecință, că retragerea avizului, autorizației ori a atestatului pe perioada executării contractului individual
de muncă va determina încetarea de drept, a acestui contract (Alexandru Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura
Lumina Lex, București, 2003, pag. 401).
În principiu, avizul conform poate fi revocat numai până în momentul încheierii contractului individual de muncă. Totuși
revocarea sa este posibilă și ulterior, deci după încheierea contractului de muncă, dacă o dispoziție legală o prevede în mod
expres (interesul ocrotit fiind, în acest caz, de ordin public). Consecința va fi într-un astfel de caz tot încetarea de drept a
contractului individual de muncă.
Soluția promovată de Codul muncii este corectă. Efectele contractului individual de muncă nu pot fi menținute din moment ce
nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul
juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2003, pag.
209-210). Angajatorul nu are libertatea de apreciere asupra necorespunderii profesionale a salariatului în raport cu locul de
muncă în care este încadrat, iar contractul încetează din moment ce însăși condiția prevăzută de lege pentru exercitarea
profesiei nu mai este îndeplinită (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, op. cit., 2005, pag. 115).
Încetarea de drept a CIM în ipoteza retragerii de către autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor
necesare - Mădălina Moceanu
În ipoteza retragerii de către autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea
profesiei, contractul individual de muncă al salariatului este considerat a fi reziliat de drept, chiar din momentul apariției cauzei
de încetare ; așadar, în cazul respectiv (al retragerii de către autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor
necesare pentru exercitarea profesiei) suntem în prezența încetării de drept a contractului individual de muncă.
Încetarea CIM, urmare a interzicerii exercitării unei profesii/funcții, ca măsura de siguranță ori pedeapsă
complementară - coord - Horatiu Sasu
Potrivit legislației penale, instanța de judecată, poate aplica nu numai pedeapsa principală (închisoarea, de exemplu), dar și o
măsură de siguranță sau pedeapsă complementară constând în interdicția de a exercita o anumită meserie, profesie,
ocupație, funcție.
Desigur că această măsură nu se referă la orice meserie, funcție, etc., întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la muncă, ci
numai la cea care are legătură cu fapta penală.
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de instanța de judecată
împotriva persoanelor care au săvârșit infracțiuni, pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de
legea penală (art. 107 Cod penal). Măsura de siguranță poate fi luată când salariatul a săvârșit infracțiunea datorită
incapacității, nepregătirii sau altei cauze care îl fac impropriu pentru exercitarea meseriei, profesiei, funcției sau ocupației
respective. Deși din redactarea textului se poate reține că se referă tot la o necorespundere profesională, motivul încetării
contractului de muncă este imputabil salariatului, deoarece săvârșirea faptei prevăzute de legea penală implică vinovăția sa
(Alexandru Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 402).
Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Pedepsele
complementare sunt prevăzute de lege (art. 55 Cod penal), aplicate de instanță numai pe lângă pedeapsa principală,
îndeplinind funcții de constrângere, reeducare și exemplaritate (Constantin Mitrache, Drept penal român – Partea generală,
Casa de Editură și Presă “Șansa”, București, 1994, pag. 217).
Contract individual de muncă încheiat pe durată determinată. Încetarea raportului de muncă - Mădălina Moceanu
Prevederile art. 56 lit. j din Codul muncii (actualmente art. 56 lit. i din Codul muncii) dispune încetarea de drept a raporturile de
muncă la data expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul individual de muncă pe durată determinată.
Potrivit dispozițiilor art. 80 alin. 3 din Codul muncii (actualmente art. 82 alin. 3 din Codul muncii) un astfel de contract poate fi
prelungit și după expirarea termenului inițial, însă numai cu acordul scris al părților.
În lipsa dovezi realizării unui astfel de acord încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului s-a produs la împlinirea
termenului pentru care a fost încheiat contractul individual de muncă.
Extras din Decizia civila nr. 977/R/19.09.2007, Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
j) retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsă între 15 și
16 ani.
Încetarea contractului individual de muncă prin retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali - Horatiu
Sasu
Am detaliat în comentariile aferente art. 13, alin. (2) din Codul Muncii aspectele referitoare la acordul părinților sau al
reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsă intre 15 și 16 ani. Având în vedere caracterul contractului
individual de muncă de contract cu prestații succesive, contractul individual de muncă încetează independent de voința
părților contractante în momentul în care nu mai este îndeplinită una dintre condițiile necesare pentru încheierea sa legală
(Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în
Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2003, pag. 211).
(2) Pentru situațiile prevăzute la alin. (1) lit. c) -j), constatarea cazului de încetare de drept a contractului
individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a
angajatorului, și se comunică persoanelor aflate în situațiile respective în termen de 5 zile lucrătoare.
Forța majoră – caz nereglementat de încetare de drept a contractului individual de muncă? (I). Coordonate - Horatiu
Sasu
În literatura juridică s-a emis opinia că, afară de cazurile de încetare de drept a contractului individual de muncă, reglementate
de art. 56 din Codul muncii, se impune subliniat că și forța majoră odată intervenită, dacă antrenează imposibilitatea
permanentă a executării obligațiilor de către una dintre părți, conduce la încetarea de drept a contractului individual de muncă,
riscul suportându-se de către debitorul obligației imposibil de executat (Ion Traian Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I,
Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 494). Se dă exemplul unui incendiu care ar distruge întreaga unitate. În acest caz,
dispărând suportul material al activității propriu-zise a angajatorului, încetează și contractele de muncă - toate sau cele mai
multe dintre ele - indiferent dacă dizolvarea persoanei juridice în cauză se va produce (angajatorul neavând alte resurse) sau
nu (angajatorul având alte resurse) (În sens aprobativ: Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de
Tiparit de - la 30.07.2019. 251/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 4/2003, pag. 204, nota de subsol 1).
Apreciem că forța majoră trebuie foarte bine analizată, deoarece reprezintă – de lege lata - un temei al suspendării de drept a
contractului individual de muncă. Față de legiferarea suspendării contractului de muncă în caz de forță majoră și deopotrivă
față de nelegiferarea acestui caz în rândul temeiurilor de desfacere a contractului de muncă, apreciem că acest motiv poate fi
considerat întemeiat dacă va conduce la reorganizarea unității (art. 65 alin. (1) din Codul muncii) sau la dizolvarea acesteia
(art. 56 lit. a) din Codul muncii).
În plus, nu este însă mai puțin adevărat că însăși calificarea ca "forță majoră" a unor situații sau fenomene este relativă: ceea
ce astăzi este de neînvins, mâine poate fi stăpânit de om (Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu,
Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag. 317). Aprecierea
invincibilității împrejurării se realizează in abstracto, având în vedere condiția și posibilitatea unei persoane capabile, care
depune diligența și prudența maximă de care este în stare (Alexandru Țiclea, Contractul individual de muncă, Editura Lumina
Lex, București, 2003, pag. 350).
Forța majoră – caz nereglementat de încetare de drept a contractului individual de muncă? (II). Precizări necesare -
Horatiu Sasu
Aprecierea caracterului de forță majoră a unei situații trebuie să se facă în conformitate cu prevederile legale. Bunăoară,
instanța supremă a stabilit că blocajul financiar nu constituie o împrejurare imprevizibilă și de neînlăturat pentru un agent
economic spre a nu-și îndeplini obligațiile contractuale (Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 565/1994,
în Dreptul nr. 6/1995, pag. 86; în același sens, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 355/1995, în Dreptul
nr. 2/1996, pag. 106). Rezultă așadar că un angajator nu poate invoca “lipsa de bani” pentru a suspenda contractele de
muncă ale salariaților. Poate invoca eventual lipsa de comenzi, în potrivit art. 50 lit. f) din Codul muncii.
De asemenea, forța majoră poate fi un motiv pentru trecerea temporară în altă muncă, conform art. 48 din Codul muncii, iar
nicidecum pentru încetarea contractului individual de muncă. În cazul ivirii unui conflict de drepturi sub acest aspect, instanța
urmează să stabilească în concret dacă împrejurările în care s-a dispus trecerea într-o altă muncă au un caracter deosebit și
ea se justifică, față de consimțământul general și prealabil dat de persoana încadrată, la încheierea contractului (Monna-Lisa
Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă, Editura All-Beck, București, 2001, pag. 123).
(3) Angajatorul nu poate îngrădi sau limita dreptul salariatei de a continua activitatea în condițiile prevăzute la
alin. (1) lit. c) teza întâi.
(4) Pe baza unei cereri formulate cu 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă
standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare și cu aprobarea angajatorului, salariatul poate fi
menținut în aceeași funcție maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii
anuale a contractului individual de muncă.
Art. 57. -
C O M U N I C A T Î.C.C.J. - interpertarea art. 57 din Codul Muncii - Marian Orzață
Prin Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, în dosarul nr.131/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată
de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 16121/110/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) și art. 254 alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003
– Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stipularea clauzei penale în contractul individual de
muncă sau într-un act adițional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina și în
legătură cu munca sa, este interzisă și este sancționată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
(1) Nerespectarea oricăreia dintre condițiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual
de muncă atrage nulitatea acestuia.
(2) Constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor.
Efectele constatării nulității contractului, în cazul în care s-ar constata aceasta nulitate, se produc numai pentru viitor
- Mădălina Moceanu
Intrarea în vigoare a unei noi legi nu duce la nulitatea prevederilor contractuale ale unor acte încheiate în mod valabil sub
imperiul legii vechi, cu atât mai mut cu cât, așa cum se știe, legea civilă nu retroactivează, ci ea dispune numai pentru viitor.
Potrivit disp.art.57 alin.2 din Codul Muncii „ efectele constatării nulității contractului, în cazul în care s-ar constata aceasta
nulitate, se produc numai pentru viitor, neputând fi anulate prestațiile executate de părți referitoare la plata salariului, prestarea
muncii, celelalte drepturi și obligații, pe durata existenței acestui contract.”
Extras din Decizia civilă nr. 1838/24.11.2010 -Curtea de Apel Ploiești – Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale,
www.portal.just.ro
(3) Nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse
de lege.
(4) În situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați,
care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este
înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.
(5) Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea
acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.
(6) Constatarea nulității și stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul părților.
(7) Dacă părțile nu se înțeleg, nulitatea se pronunță de către instanța judecătorească.
Concedierea
Art. 58. -
Concedierea - Denisa Pătrașcu
Concedierea poate fi dispusă de angajator pentru motive ce țin de persoana salariatului, în limitele prevăzute de art.61-64 din
Codul Muncii și pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în condițiile stabilite de art.65-67 din Codul Muncii.
Sunt motive de concediere ce țin de persoana salariatului următoarele: a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă
sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul
colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară; b) în cazul în care salariatul este arestat
preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală; c) în cazul în care, prin decizie
a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite
acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; d) în cazul în care salariatul nu corespunde
profesional locului de muncă în care este încadrat.
Concedierea din motive ce nu țin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă, potrivit art.66 din Codul Muncii.
(1) Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului.
Mai mult, art. 6 alin. (2) teza finală C. muncii ridică la rang de principiu dreptul salariaților la protecție împotriva concedierilor
nelegale, iar potrivit art. 39 alin. (1) lit. j), coroborat cu art. 38 C. muncii, dreptul salariaților la protecție în caz de concediere
este unul dintre drepturile cu privire la care salariații nu pot renunța, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la
acest drept sau limitarea lui fiind lovită de nulitate (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck,
București, 2005, pag. 123).
Art. 59. -
Cauzele de interzicere a concedierii - Denisa Pătrașcu
În art. 5 din Codul Muncii este reglementat principiul non- discriminării pe care se bazează și limitarea concedierii pentru
motive ce încalcă egalitatea de tratament. Protecția salariaților contra faptelor de discriminare este reglementată și de
Convenția OIM nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei. De asemenea,
respectarea dreptului constituțional la grevă trebuie să fie întărit de garanția că pe această perioadă sau în legătură cu acest
motiv nu poate fi promovată concedierea.
Interzicerea concedierii pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale (I). Greva
legală - Horatiu Sasu
Potrivit prevederilor Legii nr. 62/2011 a dialogului social privind soluționarea conflictelor de muncă, participarea la grevă sau la
Interzicerea concedierii pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale (II). Greva
ilegală - Horatiu Sasu
Din interpretarea textului pe care îl adnotăm rezultă că în cazurile în care greva este declarată ilegală, organizarea sau
participarea la grevă, în continuare, constituie încălcări ale obligațiilor de serviciu și atrag răspunderea juridică. Ca urmare,
celor care organizează declanșarea - sau, după caz, continuarea grevei ilegale - li se poate desface contractul de muncă în
baza art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul muncii (disciplinar). Soluția se impune deoarece, neexistând o încălcare a unei obligații
de serviciu, nu poate exista nici răspundere.
Art. 60. -
Interzicerea concedierii cu caracter temporar - Costel Gilca
a) pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii;
Măsură socială de protecție legiuitorul stabilește că pe durata existenței unei cauze legale de suspendare a contractului
individual de muncă contractul individual de muncă nu poate să înceteze din inițiativa angajatorului, cu singura excepție și
anume ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului.
Nu are relevanță că este vorba de o concediere pentru motive care țin de persoana salariatului sau de motive care nu țin de
persoana salariatului, indiferent de motive, salariatul nu poate fi concediat în aceste perioade.
De asemenea, trebuie să precizăm că nu este vorba de o interzicere totală a concedierii, ci doar de o suspendare a acesteia
până la încetarea cauzei care a condus la suspendarea contractului individual de muncă.
b) pe durata suspendării activității ca urmare a instituirii carantinei;
Conform dex prin carantina se înțelege izolare preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un
bolnav contagios sau care vine dintr o regiune unde există o epidemie.
Așadar, pe perioada acestei izolări salariatul nu poate fi concediat.
c) pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior
emiterii deciziei de concediere;
Conform art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 96/2003 rivind protecția maternității la locurile de muncă , cu modificăriel și compeltările
ulterioare : „salariata gravidă este femeia care anunță în scris angajatorul asupra stării sale fiziologice de graviditate și
anexează un document medical eliberat de medicul de familie sau de medicul specialist care să îi ateste această stare”;
Ca o măsură de protecție a sănătății în special a mamei, dar și a fătului, precum și din respect pentru calitatea de ființă umană
a lucrătorului, legiuitorul a statat că nu se poaet dispuneîncetarea contractului indvidiual de muncă pe durata în care femeia
salariată este gravidă.
Pentru a se aplica această normă este necesar ca angajatorul să fi fost informat cu privire la starea de graviditate a salariatei.
Informarea are două scopuri: de de o parte reprezintă o aplicarea principiului bunei credinței în relațiile de muncă, institutit de
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 232, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Încet. de drept a CIM pe per. determ .la expirarea termenului. Inaplicabilitatea interdicț. cu caract. temp. privitoare la
conced. - Mădălina Moceanu
În cazul contractului individual de muncă pe durată determinată, la revenirea titularului pe post, angajatorul nu emite o decizie
de concediere, ci o decizie prin care ia act de încetarea de drept a contractului individual de muncă al salariatului.
Încetarea de drept a contractului de muncă încheiat pe perioadă determinată operează chiar dacă angajatul se află în
incapacitate temporară de muncă, la momentul ajungerii la termen a contractului sau a îndeplinirii condiției până la care
Tiparit de - la 30.07.2019. 258/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
acesta a fost încheiat. Nefiind în prezența unei concedieri, care reprezintă încetarea contractului individual de muncă din
inițiativa angajatorului, nu sunt aplicabile interdicțiile prevăzute la art. 60 din Codul muncii.
a) pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii;
Concedierea salariatului pe durata incapacității temporare de muncă. Încălcarea dispozițiilor legale - Mădălina
Moceanu
Potrivit dispozițiilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității
temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, fără a se face vreo distincție în privința motivelor care au
determinat luarea respectivei măsuri.
Având în vedere că la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, reclamantul se afla tocmai într-o atare situație,
dovedită prin certificatul de concediu medical depus la dosar, este evident că măsura concedierii reclamantului a fost luată cu
încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, neavând relevanță faptul că acesta îndeplinea
condițiile de pensionare pentru munca depusă și limită de vârstă, de natură a atrage incidența prevederilor art. 61 lit. e din
Codul muncii și nici împrejurarea că, potrivit actului adițional încheiat, ultimul contract de muncă a expirat anterior emiterii
deciziei contestate, sub acest ultim aspect pârâta recunoscând în mod implicit subzistența ulterioară a raporturilor de muncă
prin aceea că i-a achitat în continuare drepturile salariale și indemnizația de concediu medical.
Extras din Decizia civila nr. 1368/R/08.12.2011, Curtea de Apel Tg.Mures, www.portal.just.ro
Interdicția concedierii pe durata incapacității temporare de muncă (I). Studiu de caz cu conscințe practice - Horatiu
Sasu
Într-un caz foarte interesant s-a arătat că contractul individual de muncă pe perioadă determinată (12.03.2003 -31.01.2004) a
încetat de drept la data specificată în cuprinsul său, în aceste condiții reclamantul neputându-se prevala de dispozițiile art. 60
lit. a) C. muncii, susținând că s-ar fi aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada 1.02.2004 -12.03.2004.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1412/27.04.2004 pronunțată de către Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. 1252/C/2004 a fost
respinsă contestația formulată de către reclamantul P.F. împotriva dispoziției nr. 21/109 din 2.02.2004 emisă de către pârâta
Organizația „P”. Prima instanță a reținut că reclamantul a fost angajat în funcția de asistent medical în baza unui contract
individual de muncă, pe perioadă determinată. Acest contract a fost încheiat pe perioada 12.03.2003 - 31.01.2004.
La data de 2 februarie 2004 pârâta a emis dispoziția nr. 21/109, în sensul încetării raporturilor juridice de muncă ca urmare a
Interdicția concedierii pe durata incapacității temporare de muncă (II). Nulitatea deciziei - Horatiu Sasu
Decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, conform art. 78 C. muncii, dacă a fost luată în timp ce salariatul se afla
în concediu medical. Decizia ulterioară a unității, de suspendare a primei decizii pe durata incapacității temporare de muncă,
luată după ce salariatul a contestat măsura concedierii sale, nu poate produce efecte.
În aplicarea acestui principiu exemplificăm cu un alt caz: prin recursul formulat, regia autonomă a cerut modificarea sentinței
civile nr. 552 din 5 septembrie 2003 a Tribunalului Iași, în sensul respingerii contestației pe care salariatul B.V. a făcut-o
împotriva deciziei de concediere disciplinară, decizie pe care instanța de fond a admis-o, dispunând reintegrarea în funcția
avută și plata drepturilor salariale precizate prin hotărâre.
Recursul angajatorului este nefondat.
Tribunalul, în baza actelor aflate la dosar și a dispozițiilor legale aplicabile în speță, a reținut că decizia nr. 859 din 26 iunie
2003, prin care intimata-recurentă a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al vatmanului B.V., în timp ce acesta
se afla în incapacitate temporară de muncă, beneficiind de concediu medical, este lovită de nulitate absolută.
Din certificatele de concediu medical aflate la dosarul de fond, rezultă că, în perioada 9-30 iunie 2003, contestatorul a
beneficiat de concediu medical, incapacitatea temporară de muncă prelungindu-se până la data de 31 august 2003.
Starea de incapacitate temporară de muncă a contestatorului în perioada desfacerii contractului a fost confirmată în cuprinsul
motivării recursului de către intimată, aceasta necontestând valabilitatea certificatelor de concediu medical.
Potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă
stabilită prin certificat medical conform legii. Articolul 76 (în prezent art. 78 – nota H. Sasu) din același cod prevede că este
lovită de nulitate absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege.
Prin urmare, măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, respectiv concedierea pentru motive care țin
de persoana salariatului, dispusă de angajator pe durata incapacității temporare de muncă stabilită prin certificat medical
conform legii, deci cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege, este lovită de nulitate absolută.
În acest context, este de prisos analizarea motivelor vizând fondul cauzei invocate de recurentă.
Decizia nr. 1023 din 4 august 2003, invocată de recurent (angajator), prin care aceasta a suspendat executarea deciziei nr.
859 din 26 iunie 2003 de desfacere a contractului individual de muncă, pe durata incapacității temporare de muncă a
contestatorului, emisă după formularea contestației, nu produce efecte juridice, așa încât nu poate fi luată în considerare.
Față de cele menționate, recursul angajatorului a fost respins ( I.C.C.J., secția civilă, decizia nr. 2436 din 25 martie 2004, în
Septimiu Panaite, Contractul individual de muncă. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, pag. 94).
Extras din Decizia civilă nr.650/21.03.2011, Curtea de Apel Ploiești, Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Măsura de concediere luată de angajator pe durata incapacității temporare de muncă. Nulitatea deciziei de
concediere - Mădălina Moceanu
Analizarea deciziei contestate și respectiv a măsurii de concediere din perspectiva dispozițiilor art. 60 alin. 1 lit. a)) din Codul
muncii pune în evidență încălcarea de către angajator a dispozițiilor precitate, procedându-se la concedierea apelantului
contestator când acesta se afla în incapacitate temporară de muncă, incapacitate adusă la cunoștința angajatorului prin
înregistrarea certificatului medical la sediul unității, după ce, în prealabil, prin intermediul martorei audiate de instanță,
conducerea intimatei fusese înștiințată despre survenirea stării respective, rezultând astfel cu puterea evidenței că, în speță,
opera interdicția de concediere.
Din perspectiva prevederilor art. 76 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege
este lovită de nulitate absolută, caz în care în aplicarea dispozițiilor art. 80 alin. 1, la solicitarea expresă a apelantului
contestator, intimata va fi obligată la reintegrarea acestuia pe funcția deținută anterior concedierii, consecința soluției de
admitere a cererii de reintegrare constând în reluarea raporturilor de muncă, raporturi ce vor ființa până la data comunicării
deciziei de pensionare, moment în care comunicarea acesteia produce consecința încetării de drept a raporturilor de muncă,
când încetează totodată calitatea sa de asigurat, în consonanță cu prevederile art. 56 lit. c) din Codul muncii.
Extras din Decizia civila nr. 246/2015-A/02.04.2015, Curtea de Apel Oradea, Secția I-a civilă, www.portal.just.ro
Neproducere efecte juridice ca urmare a prezentarii reclamantului la serviciu pe perioada concediului medical.
Legalitatea deciziei de sancț - Mădălina Moceanu
Reclamantul se prevaleaza de certificatul de concediu medical seria CCMAB nr. 7431844/26.08.2009, prin care se atesta
incapacitatea sa de munca pentru considerente medicale în perioada 26.08.2009-31.08.2009.
Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de pârâta rezulta însa ca la data de 26.08.2009-data emiterii atât a deciziei de
concediere, cât si a certificatului de concediu medical, reclamantul a fost prezent la locul de munca, unde a semnat o serie de
documente în cadrul procedurii de eliberare a atestatului de pregatire si perfectionare profesionala pentru conducatorii auto.
Prin urmare, desi certificatul de concediu medical nu a fost supus unei proceduri de anulare pe cale administrativa sau
judiciara, efectele sale au fost înlaturate prin chiar vointa reclamantului, care prin prezentare la locul de munca si îndeplinirea
atributiilor specifice a înteles sa nu se prevaleze de starea de incapacitate de munca atestata prin act medical.
Pentru aceste motive, în considerarea contextului faptic anterior expus, instanta a apreciat ca certificatul de concediu medical
Asadar, decizia de sanctionare disciplinara nu este lovita de nulitate intrucât, pe perioada concediului medical, angajatul s-a
prezentat la serviciu pentru a-si indeplini atributiile specifice functiei.
Contestatorul a acceptat sa preia atributiile sefului de agentie pe perioada cât acesta s-a aflat in concediu de odihna, fiind
raspunzator pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasa a acestor atributii.
Nu este necesara concedierea la expirarea termenului in cazul CIM pe perioadă determinată, acesta incetand de drept
- Mădălina Moceanu
Prin acțiunea întroductivă de instanță, reclamantul A a formulat în contradictoriu cu pârâta SC B S.R.L contestație împotriva
deciziei abc/15.11.2013, pe care o consideră nelegală și netemeinică, sens în care a solicitat anularea acesteia invocând
nerespectarea dispozițiilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii; de asemenea, reclamantul a mai solicitat instanței de judecată
și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, iar prin actul adițional nr. xyz/01.12.2012 a fost
modificat contractul individual de muncă, schimbându-se natura contractului individual de muncă, funcția și locul de muncă, în
sensul că, începând cu data de 01.12.2011, reclamantul a fost angajat în funcția de ?ef serviciu contabilitate, pe perioadă
determinată, respectiv „până la revenirea pe post a titularului (A.A.)”.
Prin decizia nr. abc/15.11.2013, emisă de pârâtă în temeiul art. 56 lit. i din Codul muncii, s-a dispus încetarea contractului
individual de muncă (pe perioadă determinată) al reclamantului, începând cu data de 15.11.2013, ca „urmare a revenirii pe
post a d-lui A.A. – șef serviciu contabilitate”.
Decizia nr. abc/15.11.2013 a fost comunicată reclamantului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, semnată de
reclamant la data de 20.11.2013.
Reclamantul a arătat faptul că nu contestă temeiul încetării contractului de muncă pe perioadă determinată și faptul că a
expirat termenul pentru care acesta a fost încheiat, ci a invocat doar nerespectarea dispozițiilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul
muncii.
Potrivit art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă „pe durata incapacității temporare de
muncă, stabilită prin certificat medical conform legii”.
Reclamantul a ințeles să se prevaleze în litigiu de certificatul de concediu medical seria CCMAX, nr. 0365096 din data de
12.11.2013.Astfel, a arătat faptul că, deși a dovedit că se afla în incapacitate de muncă, că a adus la cunoștința angajatorului
această stare, pârâta a procedat în mod abuziv la emiterea deciziei nr. abc/15.11.2013.
Mai mult decât atât, reclamantul a mai arătat că a înregistrat certificatul de concediu la pârâtă, abia la data de 20.11.2013,
adică la data la care i-a fost comunicată decizia de încetare a contractului de muncă pe perioadă determinată întrucât anterior
acestei date a încercat să depună certificatul la angajator, însă nu i s-a primit de către pârâtă.
În probațiune, reclamantul A a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei.
Ce apărări concrete a formulat pârâta SC B S.R.L în cauză?
Pârâta SC B S.R.L a formulat întampinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care aceasta a solicitat respingerea
contestației aparținând reclamantului A ca neîntemeiată.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. zxw/05.09.2014, instanța de judecată a respins acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu
pârâta SC B S.R.L.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța a avut în vedere următoarele considerente:
Instanța de fond a considerat că, la emiterea și comunicarea deciziei contestate, au fost respectate dispozițiile legale.
Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către reclamantul A și, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau
infirmată de instanța superioară?
Da, sentința civilă nr. zxw/05.09.2014 a instanței de fond a fost atacată de către reclamantul A, dar instanța superioară a
menținut hotărârea respectivă, reținându-se temeinicia și legalitatea acesteia.
c) pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt
Interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă (I). Echilibru între drepturile părților CIM -
Horatiu Sasu
În acest caz nu are importnță modul în care angajatorul a luat cunoștință de faptul că femeia salariată este gravidă (prin
comunicare de către ea însăși, prin comunicare medicală, prin constatare directă etc.); condiția legii este cea a gravidității iar
nu și condiția nașterii efective (Ion Traian Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2003,
pag. 500).
Interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă (art. 60 alin. (1) lit. c) are la bază cel puțin două
justificări: evitarea situațiilor în care starea de graviditate este unul dintre criteriile avute în vedere la momentul concedierii și,
respectiv, evitarea efectelor negative pe care concedierea le-ar putea avea asupra sănătății copilului și a mamei.
Este corect faptul că s-a prevăzut expres obligația angajatorului de a nu dispune concedierea salariatei gravide numai în
măsura în care a luat cunoștință de starea de graviditate a acesteia anterior emiterii deciziei de concediere. Ar fi fost
inechitabil ca decizia de concediere să fie lovită de nulitate, deși angajatorul nu știa și nu avea cum să știe la momentul
concedierii că sunt aplicabile prevederile art. 60 din Codul muncii.
Interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă (II).Cui revine sarcina probei? - Horatiu Sasu
Sarcina de a dovedi comunicarea către angajator a stării de graviditate revine salariatei în cauză (Alexandru Athanasiu,
Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în Revista Română de Dreptul
muncii, nr. 4/2003, pag. 217).
Considerăm însă că opinia de mai sus, referitoare la sarcina probei, trebuie nuanțată.
Întotdeauna, dovada (ne)cunoașterii stării de graviditate este în sarcina angajatorului, chiar dacă reclamant este salariata ce
contestă decizia. Aceasta spre deosebire de cele din materie civilă, unde sarcina probei revine celui care face o propunere
(afirmație) înaintea judecății, pe care trebuie să o dovedească. Întrucât procesul civil este pornit de către reclamant prin
introducerea cererii de chemare în judecată este firesc ca el să-și dovedească pretențiile. Este o regulă exprimată prin adagiul
"onus probandi incumbit actori" (Curtea Supremă de Justiție, sec.com., dec.nr.163/1993, Dreptul nr.8/1994, pag. 89. A se
vedea și P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor din circumscripția Curții de Apel Suceava în materie civilă,
Dreptul nr.5/1995, pag. 42 și Sinteză a jurisprudenței instanțelor judecătorești din județele Suceava și Botoșani în domeniul
Dreptului civil și procesual-civil, Dreptul nr. 9/1996, pag. 101-102). Dacă reclamantul face dovada existenței faptului generator
din care s-a născut dreptul care-l pretinde, înseamnă că el și-a îndeplinit obligația ce-i revine potrivit legii ( Romul Petru
Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding reporter, 1999, pag. 90).
Spre deosebire de Codul civil, într-un litigiu de muncă sarcina probei revine angajatorului, conform art. 272 din Codul muncii.
Consecința este foarte importantă: într-un litigiu pornit de la plângerea salariatei, angajatorul rămâne singurul sancționat în
caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător – în cazul acesta că nu a cunoscut
starea de graviditate - cu toată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al judecătorului, angajatorul va
pierde procesul, iar salariatul va triumfa ( Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura
Național, București, 1997, pag. 155).
Într-un proces în care nu s-ar putea administra nicio probă, va pierde cel căruia îi incumbă sarcina probei - adică angajatorul
(G. Boroi, G. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura All, București, 1996, pag. 261; H. Sasu,
Consecințe practice ale prevederilor articolului 287 din Codul muncii sub aspectul poziției angajatorului în litigii, în Revista
Română de Dreptul muncii nr. 4/2005, pag. 64).
Interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă (III). Cum poate însă dovedi angajatorul un fapt
negativ? - Horatiu Sasu
Credem că o primă soluție apare prin analogie cu obligația angajatorului de a dovedi că și-a îndeplinit obligația de informare
asupra caracteristicilor și cerințelor postului. Reamintim că în doctrină a fost propus sistemul prin care solicitantului locului de
Interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă (IV). Aspecte practice - Horatiu Sasu
Instanța trebuie să ia în considerare și modul în care angajatorul putea lua la cunoștință propriis sensibus starea de
graviditate. În cazul uneia din cele 300 de salariate dintr-o fabrică textilă sau a unei vânzătoare aflate într-un punct de lucru la
10 km depărtare de sediul central al angajatorului și care se prezintă la sediu pentru decontare doar după-masa, angajatorul –
prin director general - este foarte posibil să nu fi cunoscut starea de graviditate a salariatei – la fel nici consilierul juridic care a
avizat favorabil încetarea contractului de muncă, în vreme ce șeful direct al salariatei, care a observat starea de graviditate, să
nu cunoască însă interdicția de desfacere a contractului de muncă în perioada sarcinii (Horațiu Sasu, Consecințe practice ale
prevederilor articolului 287 din Codul muncii sub aspectul poziției angajatorului în litigii, în Revista Română de Dreptul muncii
nr. 4/2005, pag. 64 și urm).
Concedierea salariaților poate fi dispusă pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical -
Mădălina Moceanu
Prin Decizia nr. 814/24.11.2015, Curtea Constituțională (CCR), cu majoritate de voturi, a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt
neconstituționale.
Decizia CCR nr. 814/24.11.2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 950/22.12.20, iar la 05.02.2016 art. 60 alin.
(1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii a fost abrogat.
Nelegalitatea unei decizii de concediere în perioada în care angajatul efectueaza concediul de odihna - Mădălina
Moceanu
La data de 22.07.2009, intimata a emis decizia de concediere nr. 934/22.07.2009, prin care se dispunea concedierea
contestatoarei, având functia de analist costuri si logistica, pentru motive care nu tin de persoana salariatului, în baza
prevederilor art. 65 al. 1 din Codul muncii, ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, dupa cum rezulta din
copia deciziei de la fila 3 din dosarul de fond.
Prin aceasta decizie, intimata-pârâta a acordat contestatoarei un preaviz de 20 zile lucratoare, care a început sa curga de la
data comunicarii deciziei, respectiv de la data de 28.07.2009, conform mentiunilor din copia plicului de corespondenta de la
fila 4 din dosar.
Din actele depuse la dosarul de fond reiese ca în perioada 27.07 – 31.07.2009, recurenta-contestatoare a intrat în concediu
de odihna, în baza solicitarii formulate si aprobate în data de 24.07.2009, dupa cum rezulta din întâmpinare si din copia email
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării
judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.
SECȚIUNEA a 3-a
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 239, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Nulitatea absolută a deciziei de concediere în cazul neindicarii în continutul acesteia a temeiului legal al masurii
dispuse de angajator - Mădălina Moceanu
Concedierea este încetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului, care poate fi dispusa numai în
situatiile expres si limitativ prevazute de lege, în speta, de art. 61 si 65 din Codul muncii.
Or, necesitatea restrângerii cheltuielilor bugetare în cadrul administratiei publice nu este prin sine însasi motiv de concediere
reglementat ca atare de lege, daca nu conduce si la desfiintarea, potrivit art. 65 din Codul muncii, a postului ocupat de
salariat, în sensul de a scoate acest loc de munca din structura organizatorica a angajatorului.
Oricum, si acest motiv de încetare a raporturilor de munca ar fi trebuit indicat expres si fundamentat în consecinta, în speta
nefiind mentionate decât prevederile art. 55 lit. c) din Codul muncii, ceea ce nu circumstantiaza motivul propriu-zis al
concedierii, care trebuie sa se regaseasca într-unul din cazurile expres si limitativ reglementate de acest act normativ. Un act
juridic inferior legii ori un contract nu ar putea extinde cazurile de concediere prevazute de Codul muncii fara a fi nule, întrucât
ar contraveni dispozitiilor imperative ale art. 55 lit. c) din Legea nr. 53/2003 si art. 8 din Legea nr. 130/1996.
Extras din Decizia civila nr. 373/R din 25.01. 2010, Curtea de Apel București, www.portal.just
Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații:
a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii
ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau
Care este consecința nerespectării obigației salariatului de a se prezenta la examenele medicale ? - Mădălina
Moceanu
Pentru anumite activități, meserii sau profesii, la încheierea contractului individual de muncă trebuie să existe, după caz, un
aviz, o autorizație sau un atestat emis de către organele competente, însă toate aceste documente dovedesc aptitudinile
profesionale ale salariatului pentru desfășurarea activității.
Conform dispozițiilor art. 39 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, „lucrătorul este obligat să se prezinte la examenele
medicale de supraveghere a sănătății la locul de muncă, conform planificării efectuate de către medicul de medicina muncii cu
acordul angajatorului”.
Refuzul îndeplinirii unei obligații legale, pe parcursul derulării raporturilor de muncă, nu îndreptățește angajatorul să constate
că a intervenit de drept suspendarea raporturilor de muncă, care se realizează în condițiile expres reglementate de dispozițiile
art. 50 din Codul muncii.
Neîndeplinirea obligației legale îi conferă angajatorului dreptul să efectueze demersuri pentru constatarea unei eventuale
abateri disciplinare, temei al încetării contractului individual de muncă, potrivit dispozițiilor art. 61 lit. a) din Codul muncii.
Concedierea pentru abatere gravă prevăzută de art.61 lit.a din Codul Muncii - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 61 lit. a Codul muncii angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în
următoarele situații: a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a
muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul
intern, ca sancțiune disciplinară”.
Angajatorul poate dispune concedierea disciplinara în cazul săvârșirii cu vinovăție a unei singure fapte grave care perturbă
substanțial activitatea unității .
Calificarea ca gravă a unei singure fapte trebuie să se facă în funcție de rezultatele ei nocive și să fie datorată culpei exclusive
a salariatului și nu unei culpe concurente cu cea a angajatorului.
Fiind o sancțiune disciplinară extremă aceasta poate fi aplicată numai în situația în care din analiza tuturor elementelor de fapt
rezultă că menținerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă.
Decizia civilă nr. 1102/10.12.2010, Curtea de Apel Iași, www.just.ro
De ce nu poate interveni concedierea salariatului dacă nu există o abatere gravă? - Mădălina Moceanu
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care
salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin
contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârșirii cu vinovăție a unei singure fapte grave și în
această situație trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanțial activitatea unității, în sensul în care, din analiza
tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menținerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă, precum și în
cazul încălcării repetate a obligațiilor de serviciu, situație care presupune săvârșirea a cel puțin două abateri disciplinare, însă,
dacă este întrunită această condiție, nu criteriul cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci componența lor
calitativă.
În condițiile în care în cauză nu s-a făcut dovada prejudicierii efective a prestigiului societății angajatoare ca urmare a abaterii
disciplinare de săvârșirea căreia se face vinovat reclamantul, constând în fapta de a susține în fața unor terțe persoane
aspecte negative privind situația economică a societății și competența managerială a conducerii și nici cauzarea vreunui
prejudiciu de ordin material, nu se poate reține că respectiva faptă ar întruni cerința impusă de art. 61 lit. „a” din Codul muncii
Pe de altă parte potrivit dispozițiilor Codului muncii, alegerea sancțiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului se
face în funcție de gravitatea faptei, avându-se în vedere, printre altele, și consecințele abaterii disciplinare (lit. „c” a normei
legale evocate.
De asemenea, textul de lege pretinde aplicarea în plus și a altor criterii de apreciere a gravității faptei comise de salariat,
respectiv comportarea generală a acestuia la locul de muncă și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior .
În speță, însă, pârâta – societate angajatoare nu a pretins și nici nu a dovedit că reclamantul ar fi fost anterior sancționat
disciplinar sau că ar fi avut o comportare necorespunzătoare la serviciu, înainte de evenimentele care au generat prezentul
litigiu.
Prin urmare, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală , în mod corect s-a stabilit gravitatea redusă a
abaterii disciplinare reținute în sarcina reclamantului, iar o atare împrejurare este de natură a conduce la concluzia aprecierii
ca legală a soluției adoptate, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă - aplicată de către
societatea angajatoare, cu sancțiunea avertismentului scris.
Extras din Decizia civilă nr. 197/R/17.03.2011, Curtea de Apel târgu Mureș, www.portal.just.ro
Imposibilitatea concedierii pe motive disciplinare a salariatei in termen de 6 luni de la data revenirii din CCC -
Mădălina Moceanu
Desi legiuitorul european prevede admisibilitatea concedierii salariatelor revenite din concediu de maternitate pentru motive
nelegate de starea lor de graviditate, prezenta sau viitoare (in acest sens a se vedea art. 10 alin. 2 din Directiva Consiliului
92/85/CEEdin 19.10.1992), totusi, avand in vedere dispozitiile art. 20 din Constitutia Romaniei ( text constitutional care
permite ca, in masura in care in dreptul intern exista o prevedere mai favorabila beneficiarului normei juridice in raport de
dispozitiile internationale, sa se aplice norma interna) si dispozitiile art. 25 alin. 2 si 3 din OUG nr. 111/2010, apreciem ca, in
temeiul legislatiei interne in prezent in vigoare NU se poate dispune ca masura de sanctionare disciplinara concedierea unei
salariate in termen de 6 luni de la data revenirii din concediul pentru cresterea copilului (CCC).
Acest lucru nu inseamna totusi ca salariatei respective nu i se poate aplica in intervalul respectiv de 6 luni o sanctiune
disciplinara mai blanda (avertisment, reducerea salariului etc) pentru abaterea disciplinara pentru care se dovedeste ca se
face vinovata.
Imposibilitatea concedierii, ca măsură disciplinară, a salariatei în primele 6 luni de la reîntoarcerea din CCC -
Mădălina Moceanu
Contestatoarea S.M.L. a chemat în judecată pe intimata SC M.R. SRL solicitând instanței de judecată urmatoarele: anularea
deciziei nr.xxxx/31.08.2012; repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei anulate, respectiv reintegrarea acesteia
pe postul și funcția avute anterior emiterii deciziei contestate; obligarea intimatei la plata către contestatoare a unei
despăgubiri egale cu salariile majorate, indexate și reactualizate de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data desfacerii
contractului individual de muncă și până la efectiva reintegrare; obligarea intimatei la plata către contestatoare a sumei de
1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că între aceasta și intimata SC M.R. SRL s-au stabilit raporturi de muncă
în baza contractului individual de muncă nr. xxzz/20.04.2004, cu modificările ulterioare, contestatoarea fiind angajata societății
intimate în funcția de coordonator agenție.
La data de 31.08.2012, intimata a emis decizia nr.xxxx/2012 în baza căreia s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului
Înlocuirea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu altă sancțiune - Mădălina Moceanu
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii „concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care
salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin
contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern”.
Angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârșirii cu vinovăție a unei fapte grave, dar părăsirea locului de
muncă și folosirea mașinii de serviciu nu sunt prevăzute în Regulament ca fiind fapte grave iar „tentativa de sustragere
motorină” nu a fost în nici un fel dovedită.
Întrucât o parte dintre faptele imputate reclamantului au fost probate, se apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii
disciplinare din perspectiva art. 247 din Codul Muncii însă, pentru aplicarea sancțiunii, trebuie avute în vedere criteriile
stabilite de art. 250 din Codul Muncii.
Nerealizarea targetului poate conduce la concluzia că decizia de concediere este legală ? - Mădălina Moceanu
Nerealizarea targetului trebuie privită în contextul în care activitatea angajatorului este una lucrativă, menită a realiza profit, or
dacă angajații nu produc, prin desfășurarea activității profesionale, un plus de valoare (cu alte cuvinte, nu acoperă costurile
întreprinderii și să permită formarea profitului), împrejurarea este suficient de gravă pentru a justifica măsura concedierii
pentru abatere disciplinară.
Curtea de apel a constatat că nu poate fi reținută teza caracterului acestei obligații ca fiind de diligență, iar nu de rezultat, în
condițiile în care din corespondența electronică depusă la dosar reiese tocmai contrariul, deci caracterul obligatoriu al acestor
realizări valorice.
Extras din Decizia nr. 1714/02.04.2013, Curtea de Apel Cluj, Secția a I-a Civilă - www.curteadeapelcluj.ro
Nulitatea deciziei de concediere pentru parasirea locului muncii in situatia in care angajatorul a achitat salariul cu
intarziere mare - Mădălina Moceanu
Este nelegala decizia de concediere pentru părăsirea locului de muncă de catre salariat in conditiile in care angajatorul nu și-a
îndeplinit la timp obligația de remunerare a muncii prestate de salariat.
Astfel, salariatul care nu s-a mai prezentat la locul de munca nu se face vinovat de savarsirea vreunei abateri disciplinare in
ceea ce priveste parasirea locului de munca atata timp cat angajatorul sau a platit salariul cu o intarziere apreciabila (de
exemplu 2 luni), astfel angajatorul neindeplinindu-si la timp obligatia de remunerare a muncii prestate de salariat.
b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de
zile, în condițiile Codului de procedură penală;
c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică
și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului
de muncă ocupat;
Ce este decizia org. de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului? -
Mădălina Moceanu
ÎCCJ a decis prin Decizia nr. 7/04.04.2016 că:
“În interpretarea dispozițiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a
salariatului) se înțelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în
fișa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuții
legale în acest sens”.
Decizia ÎCCJ nr. 7/04.04.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 399/26.05.2016 și menționăm
faptul că, potrivit art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru
instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 26.05.2016).
d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.
Concediere pentru necorespundere profesionala. Reintegrarea contestatorului în postul avut anterior concedierii -
Mădălina Moceanu
Stabilind un mod de încetare a contractelor de munca pentru un întreg colectiv, în afara cauzelor expres si limitativ prevazute
de legislatia muncii, angajatorul a creat o institutie hibrida prin care dispune concedierea atât ca urmare a reorganizarii unitatii
Extras din Decizia civilă nr. 5660/R/ 15.10.2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
Condiții pentru concedierea pentru necorespundere profesională în temeiul disp. art. 61 lit. d) Codul muncii -
Mădălina Moceanu
Reținerea necorespunderii profesionale a salariatului presupune fie o necunoaștere, fie o stăpânire insuficientă a regulilor
specifice unei meserii, profesii ori activități și care trebuie a fi dovedite de către angajator, acesteia revenindu-i obligația de a
proba carențele profesionale ale salariatului, și nicidecum neîndeplinirea accidentală a unor obligații de serviciu, chiar dacă
aceasta este imputabilă salariatului, în atare din urmă situație salariatul răspunzând disciplinar.
Pentru a se considera că salariatul este necorespunzător profesional, trebuie ca neîndeplinirea unor sarcini de serviciu să nu
fie urmarea culpei salariatului.
Ori, nu se poate reține că salariatul este necorespunzător profesional funcției pe care o îndeplinea la angajator, în condițiile în
care faptele imputate contestatorului constau în încălcarea frecventă de către intimat a prevederilor notei interne privind
termenul de ridicare a documentelor de plată de la clienți și de depunere la sediul firmei.
b) a intrat în vigoare un act normativ care pretinde condiții de studii superioare celor pe care le deține salariatul. Dacă o
anumită persoană la data încheierii contractului de muncă a îndeplinit condițiile cerute pentru ocuparea postului respectiv,
după adoptarea noii norme juridice imperative persoana în cauză fie va îndeplini condiția cerută, fie va fi nevoită să treacă pe
un alt post corespunzător cerințelor pe care pe care le poate îndeplini, deoarece adoptându-se o nouă lege se urmărește
reglementarea într-un fel nou a anumitor categorii de raporturi sociale (Marioara Țichindelean, Încetarea contractului individual
de muncă, Editura Lumina Lex, 1999, pag. 70).
c) a intrat în vigoare un act normativ care impune o anumită vechime în muncă (în specialitate) pe care salariatul în cauză nu
o are;
d) se instituie, prin act normativ, condiția avizului/autorizației pentru a exercita atribuțiile unui anumit post și salariatul aflat pe
postul respectiv nu o întrunește (nu obține avizul sau autorizarea în cauză).
e) necorespunderea se ivește pe parcursul executării contractului fără schimbări de ordin tehnologic sau de altă natură (cum
ar fi cele de organizare) - deci, pur și simplu, salariatul nu face față obligațiilor sale de serviciu (chiar dacă inițial a fost
corespunzător, ocupând postul prin concurs (Decizia nr. 32/9 ianuarie 1997 a Curții de Apel Ploiești, în Marin Voicu, Mihaela
Popoacă, Dreptul muncii – vol. I: Tratat de jurisprudență română și europeană, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 116).
f) s-au produs schimbări de ordin tehnologic care antrenează imposibilitatea salariatului de a-și onora obligațiile de serviciu,
rămase prin ipoteză aceleași (sub aspectul generic al felului muncii); așadar, în noile condiții tehnice, salariatul nu este în
măsură să facă față obligațiilor sale de serviciu; în acest sens s-a decis că necorespunderea profesională la care se referă
Codul muncii nu poate fi raportată la un singur moment, cel al încadrării pe post, ci la întreaga perioadă a executării
contractului individual de muncă, ținând seama de exigențele în continuă creștere ale progresului tehnic și științific, care
implică o permanentă îmbogățire și actualizare a cunoștințelor în domeniul de activitate respectiv (Curtea de Apel Suceava, s.
civ., dec. nr.564/2001, cit. de Titus Pungă, Din jurisprudența Curții de Apel Suceava în domeniul dreptului civil, dreptului
familiei, dreptului muncii și dreptului procesual civil pe semestrul I/2001, în Dreptul nr.3/2002, pag. 144).
g) neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu, producerea repetată de rebuturi, consecințe ale pregătirii
profesionale, ce nu implică culpa persoanei în cauză (Tribunalul Județului Cluj, decizia civilă nr. 55 din 26 februarie 1976 cu
note de Andrei Popescu și Ștefania Munteanu în Revista Română de Drept nr. 1/1978, pag. 47-51. În același sens a se vedea
h) dacă directorilor executivi ai societății (comerciale) li se retrage încrederea administratorilor, potrivit Legii nr. 31/1990, fără a
se săvârșit abateri disciplinare sau de altă natură.
Aceștia fiind, în temeiul art. 152 din Legea nr. 31/1990, membrii directoratului pot fi revocați oricând de către consiliul de
supraveghere, ceea ce atrage încetarea contractului de muncă pentru necorespundere profesională (Curtea Supremă de
Justiție, s. civ., dec. nr.876/1992, în Dreptul nr. 10/1992, pag. 87-88).
i) atunci când salariatul, după promovarea sa, nu poate face față obligațiilor postului respectiv;
j) nedepunerea de către gestionar a garanțiilor materiale sau lipsa constituirii garanției (art.21 din Legea nr.22/1969; a se
vedea și Victor Manolovici, Nicolae VIădescu, Nicolae Anghel, Regimul juridic al gestionarilor și gestiunilor, Editura Academiei
Române, București, 1972, pag. 62; Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. nr.659/R/2000, în Dreptul muncii. Culegere de
practică judiciară, pag. 121-123). În acest sens s-a arătat: ”Temeiul de drept este corect reținut la desfacerea contractului de
muncă al contestatoarei, întrucât neîndeplinirea de către contestator a obligației impusă de funcția sa, de a constitui garanții
materiale, determină necorespunderea sa din punct de vedere profesional. Deși contestatoarea a susținut că a înțeles să își
constituie garanția suplimentară cu suprafața de 1 ha teren proprietatea soțului, aceasta nu a făcut nicio dovadă în acest
sens, respectiv prin depunerea la dosar a contractului încheiat în scris, cum prevede art. 10 din Legea 22/1969, a inscripției
ipotecare prevăzute de art. 19 din Legea 22/1969, precum și a contractului de garanție cum prevede art. 11 din Legea
22/1969 și nici dovada că soțul său își asumă obligația de a constitui garanția materială impusă funcției contestatoarei, cu
terenul proprietatea sa” (Tribunalul București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 659/R/2000, în Alexandru Țiclea, Dreptul muncii.
Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2001).
k) lipsa de preocupare pentru perfecționarea, ridicarea nivelului pregătirii profesionale cu consecințe negative asupra
îndeplinirii sarcinilor de serviciu (Marioara Țichindelean, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, 1999,
pag. 71).
l) săvârșirea unor fapte în timpul serviciului (de exemplu cazul unui casier care, din neglijență își lasă deschis biroul cu acte)
sau în afara acestuia (de exemplu săvârșirea de către o persoană, încadrată în postul de conducător auto, a unui accident de
circulație cu autoturismul proprietate personală);
m) pierderea încrederii în persoana angajată. Posturile de gestionar, de casier, de revizor contabil, cele care efectuează
lucrări secrete sunt considerate funcții care presupun o încredere specială din partea unității (pentru argumente care se
păstrează și în prezent: Tribunalul București, s. a IV-a civ., dec. nr.659/R/2000, în Dreptul muncii. Culegere de practică
judiciară, pag. 121-123).
n) atitudinea refractară față de îndrumările primite și desfășurarea activității numai după opinii proprii (Tribunalul Suprem, s.
civ., dec. nr.2356/1979 (nepublicată) în Ioan Mihuță, Repertoriu 1975-1980; pag. 189, speța nr.44).
(pentru cazurile de mai sus a se vedea pe larg și: Șerban Beligrădeanu, Încheierea, modificarea și încetarea contractului de
muncă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pag. 123; Ion Traian Ștefănescu, Tratat de Dreptul muncii, vol. I,
Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 515; Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina
Lex, București, 1999, pag. 225-226).
Este o procedură care poate fi luată în considerare în continuare, eventual cu scurtarea termenului de 15 zile.
Procedură (II). Soluție pentru evitarea conflictelor generate de subiectivism - Horatiu Sasu
Deși evaluarea se efectuează tot de către angajator, prin persoanele anume desemnate, în aprecierea măsurii în care
salariatul corespunde sub aspect profesional postului respectiv pot fi avute în vedere constatările și aprecierile unor organe
din afara unității ori ale unor comisii de specialitate constituite sau solicitate în acest sens. Astfel de documente pot constitui o
garanție a înlăturării abuzului patronal (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, București,
2005, pag. 134).
Art. 62. -
Decizia de concediere - Denisa Pătrașcu
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă, potrivit art. 16 din Codul Muncii. Aceeași formă trebuie să o
îmbrace și încetarea contractului, indiferent dacă aceasta a fost ca urmare a concedierii. Fiind o încetarea a contractului de
muncă din inițiativa angajatorului, salariatul trebuie să fie informat asupra acestei decizii, în scris, în 30 de zile calendaristice
de la data constatării cauzei, în cazul în care aceasta a fost produsă din următoarele motive: în cazul în care salariatul este
arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală; în cazul în care, prin
decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu
permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; în cazul în care salariatul nu
corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.În cazul în care concedierea este dispusă ca sancțiune
disciplinară, sunt aplicabile prevederile din capitolul privind răspunderea disciplinară din art.247-252 Codul Muncii, potrivit
cărora angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților
săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu
munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele
legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile
legale ale conducătorilor ierarhici. Sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul
săvârșește o abatere disciplinară sunt: a) avertismentul scris; b) abrogat; c) retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului
corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o
durată ce nu poate depăși 60 de zile; d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1 – 3 luni cu 5 – 10%; e) reducerea
salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1 – 3 luni cu 5 – 10%; f) desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă. În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se
stabilește un alt regim sancționator, va fi aplicat acesta. Sancțiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la
aplicare dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancțiune disciplinară în acest termen. Radierea sancțiunilor disciplinare se
constată prin decizia angajatorului emisă în formă scrisă. Amenzile disciplinare sunt interzise. Pentru aceeași abatere
disciplinară se poate aplica numai o singură sancțiune. Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu
gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost
săvârșită; b) gradul de vinovăție a salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a
salariatului; e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta. Sub sancțiunea nulității absolute, nici o
măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări
disciplinare prealabile. În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana
împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întreve- derii.
Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin.(2) fără un motiv obiectiv dă dreptul
(1) În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 lit. b) -d), angajatorul
are obligația de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării
cauzei concedierii.
(2) În cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite
decizia de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247-252.
(3) Decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să
cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se
contestă.
Art. 63. -
Cercetarea disciplinara - Denisa Pătrașcu
În vederea garantării protecției salariaților împotriva concedierilor ilegale, legiuitorul stabilește obligația efectuării cercetării
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 250, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a
Tiparit de - la 30.07.2019. 292/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ș
muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile și în
termenele stabilite de prezentul cod.
Angajatorul – obligație privind cercetarea prealabilă. Sinteză de practică judiciară în domeniu - Horatiu Sasu
Cu privire la obligativitatea cercetării în cazul desfacerii disciplinare a contractului de muncă, în practica judiciară au fost
reținute următoarele soluții, pe care le dezvoltăm pe larg în comentariile aferente acestui alineatși pe care le putem sintetiza
astfel:
a) efectuarea cercetării este o condiție imperativă a legii, întrucât ea reprezintă singura concretizare a garanției de respectare
a dreptului la apărare pe toată durata desfășurării acțiunii disciplinare de către cei investiți cu dreptul de a aplica sancțiunea
(Judecătoria sectorului 2 București, sent. civ. nr. 1450/1996;
b) explicațiile trebuie cerute salariatului anterior desfacerii contractului individual de muncă și nu ulterior luării acestei măsuri;
c) obligația cercetării prealabile incumbă numai pentru acela care aplică sancțiunea, iar nu și pentru alți factori care
efectuează anumite constatări și controale (Curtea de Apel București, s. a III-a civ., dec. nr. 129/1994, în Culegere de practică
judiciară civilă 1993-1998, Ed. All Beck, București, 1999, pag. 57);
d) dacă salariatul, care a comis o abatere disciplinară, refuză să se conformeze măsurilor întreprinse de unitate pentru
efectuarea cercetării prealabile, luarea măsurii desfacerii contractului de muncă nu mai este condiționată de cunoașterea
susținerilor și apărărilor formulate de salariat cu privire la fapta care i se impută (Tribunalul București, s. a IV -a civ., dec. nr.
243/l993, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1993-1997, Ed. All Beck, București, 1998, pag. 248-249);
e) sunt motive întemeiate care împiedică efectuarea cercetării prealabile următoarele fapte ale salariatului: sustragerea în
orice mod de la îndeplinirea acestei proceduri prealabile, părăsirea unității fără a se prezenta la convocarea făcută, lipsa
nejustificată de la serviciu sau alte asemenea împrejurări imputabile (Curtea de Apel București, S. a III-a civ., dec. nr.
260/1994, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, Ed. All Beck, București, 1999, pag. 58);
f) dacă salariatul refuză să dea explicațiile solicitate, se consemnează aceasta într-un document scris, urmând ca apoi să fie
aplicată sancțiunea disciplinară (Tribunalul București, S. a III-a civ., dec. nr. 1014/1997, Culegere de practică judiciară a
Tribunalului București 1993-1997, Ed. All Beck, 1998, pag. 243-244). (Sinteză cf. Alexandru Țiclea, Contractul individual de
muncă, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag. 428-429).
Vom dezvolta toate aceste coordonate, cu detaliile necesare, în comentariile care urmează.
Concediere disciplinară. Abateri grave. Imposibilitatea cercetării prealabile din culpa salariatului - Horatiu Sasu
Prin contestația înregistrată la 10.08.1999 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, G.I. a chemat în judecată intimata S.N.
"C.R" S.A., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de încetare a contractului de muncă
nr. 70/2.215 din 14.07.1999.
Motivându-și cererea, contestatorul a arătat că în perioada emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă, se afla în
concediu de odihnă și că în cauză nu a fost efectuată cercetarea prealabilă.
Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4.262/02.03.2000, a respins contestația ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, contestatorul nu-și îndeplinește în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, venind
foarte rar la serviciu, fără să-și justifice absențele, având totodată o atitudine ostilă și intolerabilă față de ceilalți colegi de
serviciu.
A mai reținut instanța că în cauză a fost efectuată cercetarea prealabilă, cu excepția faptului că, contestatorul a refuzat
primirea notei explicative.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatorul, criticând-o pentru următoarele motive:
- situația de fapt reținută în actul de control nu este reală. Se reține în acest act că recurentul contestator a decontat benzină
cu încălcarea legii deși, contestatorul nu a făcut decât să folosească o mașină a intimatei, decontarea făcând-o o altă
persoană; se reține că a folosit 4 salariați pentru efectuarea unor lucrări în gospodăria sa, care au fost însă plătiți pentru orele
lucrate aici de intimată, dar nu se verifică a cui este culpa etc.; s-a reținut că au murit cai, iar contestatorul nu a întocmit actele
necesare, dar nu s-a observat că era în concediu atunci;
Neprezentarea la cercetarea prealabilă (I). Neefectuarea anchetei administrative datorită refuzului salariatului de a
participa la cercetare - Horatiu Sasu
Numai dacă salariatul nu se prezintă la convocare fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună concedierea, fără
efectuarea cercetării prealabile (art. 251 alin. (3)).
De la regula că neefectuarea cercetării are drept consecință nulitatea absolută a concedierii (art. 251 alin. l) există și excepția
cazurilor în care însăși persoana respectivă este vinovată de faptul că nu a fost ascultată. În acest sens instanțele au fost
confruntate cu variate situații în care au dat câștig de cauză angajatorului.
Într-unul din aceste cazuri, prin sentința civilă nr.7.118/1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a respins contestația
salariatului împotriva deciziei de încetare a contractului de muncă pe motive disciplinare.
Împotriva sentinței a declarat recurs contestatorul, invocând, printre altele, nulitatea acesteia, din cauza neefectuării anchetei
administrative prealabile. Tribunalul va respinge ca nefondat recursul salariatului, reținând că refuzul acestuia de a coopera la
efectuarea anchetei administrative justifică emiterea deciziei, fără să aibă la bază un asemenea act.
Contestatorul a lipsit nemotivat de la serviciu din data de 22.07.1991, până când s-a emis decizia.
Motivul invocat de contestator în recurs, referitor la faptul că decizia ar fi nulă, întrucât nu s-a efectuat ancheta administrativă,
nu este întemeiat deoarece, potrivit procesului verbal încheiat la data de 14.08.1991, în cadrul formației de lucru în care
contestatorul presta activitatea, acesta a refuzat să se prezinte la serviciu, cu motivarea că așteaptă să i se desfacă contractul
de muncă pentru a da în judecată unitatea, refuzând apoi, în repetate rânduri, să dea explicații cu privire la neprezentarea la
serviciu (Tribunalul București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 243/1993 în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
București 1993-1997, Ed. All Beck, București, 1998, pag. 248-249).
Neprezentarea la cercetarea prealabilă (II). Imposibilitatea efectuării, din culpa salariatului, a cercetării prealabile -
Horatiu Sasu
Prin sentința civilă nr. (
) prima inastanță a respins contestația formulată de N. I. împotriva dispoziției nr. (
), emisă de
Neprezentarea la cercetarea prealabilă (III). Consecințele refuzului salariatului de a da explicații - Horatiu Sasu
Într-un caz, în primă instanță s-a admis contestația formulată de M.C., în contradictoriu cu intimata S.C. "B" -S.A. Călărași și
instanța a anulat decizia de încetare a contractului de muncă cu nr. (
), ca fiind nelegală și netemeinică.
Instanța a reținut că unitatea intimată a procedat nelegal la încetarea contractului de muncă al salariatei, fără a efectua
cercetarea prealabilă, ceea ce atrage nulitatea deciziei de încetare a contractului de muncă.
În cala de atac, angajatorul a susținut că prin adresele nr. (
), primite personal de contestatoare, a invitat-o să dea o notă
explicativă pentru abaterile imputate, dar aceasta a refuzat. Or, când cercetarea prealabilă nu s-a efectuat din culpa
salariatului, această împrejurare nu atrage nulitatea deciziei de încetare a contractului de muncă.
Recursul a fost considerat întemeiat. Invitația de a da notă explicativă a fost primită personal de către contestatoare, care a
semnat de primire. Împrejurarea rezultă și din referatul aflat la dosar.
Este cunoscut faptul că în situația în care salariatul refuză să dea explicații nu se poate reține culpa societății în neefectuarea
cercetării prealabile prevăzute (Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 143/1996 în Culegere de practică
judiciară civilă 1993-1998, Ed. All Beck, București, 1999, pag. 144-145).
Într-un caz asemănător, prin contestația înregistrată, salariatul S. V. a chemat în judecată pe intimata S.C. "X" -S.R.L.,
solicitând anularea dispoziției prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă pe motive disciplinare, reintegrarea sa în
funcția avută anterior și plata de despăgubiri de la momentul desfacerii contractului, până la efectiva reîncadrare.
Judecătoria Sectorului 4 a pronunțat sentința civilă nr. 9, prin care a respins, ca neîntemeiată contestația.
Contestatorul a atacat cu apel hotărârea judecătoriei, susținând, în principal, că aceasta este nelegală și netemeinică, întrucât
a ignorat faptul că decizia de încetare a contractului de muncă este nemotivată și că unitatea nu a efectuat procedura
prealabilă de cercetare administrativă.
Tribunalul, analizând ansamblul probator al cauzei, constată că apelul este nefondat.
Astfel, în cuprinsul deciziei de încetare a contractului de muncă se indică temeiul de drept care a stat la baza acesteia, data la
care încetează raporturile de muncă dintre părți, calea de atac, termenul și organul jurisdicțional la care poate fi atacată
măsura.
În ceea ce privește îndeplinirea procedurii ascultării prealabile, tribunalul a reținut că la dosarul cauzei intimata a depus un
proces-verbal încheiat la o dată anterioară aplicării sancțiunii, din conținutul căruia rezultă că în fața apelantului s-a dat citire
actelor de constatare privind abaterile săvârșite de acesta, dar S. V. a refuzat să dea explicații în legătură cu faptele ce i s-au
imputat.
În aceste condiții, nu se poate susține că nu au fost respectate prevederile referitoare la obligativitatea cercetării prealabile,
împrejurare care ar fi fost de natură să atragă nulitatea deciziei de încetare a contractului de muncă.
În raport cu considerentele prevăzute, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de S. V. (Tribunalul București, secția a
Neprezentarea la cercetarea prealabilă (IV). Imposibilitatea efectuării cercetării datorită absenței salariatului de la
locul de muncă - Horatiu Sasu
Intimatul, muncitor forestier la fosta S.C. I.F.E.T. S.A. Arad, în prezent S.C. "E.F." S.A. Arad, a beneficiat de concediu fără
plată în perioada 01.05.15.11.1999. Anterior acordării concediului a fost repartizat cu locul de muncă la parchetul de
exploatare T., jud. Arad, unde nu s-a prezentat.
De asemenea, după expirarea concediului fără plată, nu s-a prezentat la unitate.
În aceste condiții este evidentă abaterea disciplinară a petentului, astfel că măsura concedierii s-a dispus în mod legal.
Împrejurarea că unitatea nu a efectuat o anchetă administrativă cu privire la abaterea disciplinară este justificată de faptul că
intimatul nu s-a prezentat la unitate, astfel că a fost imposibil să justifice abaterea sa.
De altfel, nici în fața primei instanțe și nici în recurs, acesta nu a motivat lipsa sa din unitate după expirarea concediului fără
plată.
În concluzie, prima instanță a apreciat greșit probele de la dosar, stabilind o stare de fapt eronată și a făcut o aplicare injustă a
legii, situație în care se impune casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 9 și 11 din Cod procedură civilă și în fond respingerea
contestației și menținerea dispoziției de încetare a contractului de muncă (Tribunalul Arad, secția civilă, decizia nr.
565/R/2000, în Alexandru ?iclea, Dreptul muncii. Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2001, pag. 173).
Soluții practice în caz de refuz al salariatului de prezentare la cercetare disciplinară - Horatiu Sasu
În practică, refuzul nejustificat al salariatului de a face declarații sau de a se prezenta pentru cercetarea prealabilă se
consemnează într-un proces-verbal. În acest fel nu se împiedică finalizarea cercetării disciplinare. Este o soluție normală de
altfel, singura posibilă în situația dată - spre a se ajunge sau nu, potrivit normelor legale, la concediere. În consecință, și
instanța de judecată dacă va constata că cercetarea prealabilă nu a fost posibilă datorită culpei salariatului (s-a sustras de la
efectuarea ei sau a refuzat să se prezinte la convocarea ce i s-a făcut) va trebui să treacă la soluționarea litigiului în fond. De
altfel, acesta este modul în care s-a pronunțat și practica judecătorească (Curtea de Apel Timișoara. dec. civ. nr. 425/1996, în
Dreptul nr. 11/1996, pag. 121-122).
(2) Concedierea salariatului pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. d) poate fi dispusă numai după evaluarea
prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau,
în lipsa acestuia, prin regulamentul intern.
Art. 64. -
Necorelare legislativă. Soluții pentru armonizarea prevederilor legale - Horatiu Sasu
Așa cum vom vedea, există o necorelare între textele art. 64 și respectiv 76 din Codul muncii. O analizăm pe larg, ca și
soluțiile din practică. Important e să analizați toate îndrumările și comentariile aferente art. 64 și 76 Codul muncii, pentru
decizia corectă. Orice decizie incorectă sau incompletă (chiar pornind de la necorelarea legislativă, de care sunt conștiente,
desigur, instanțele) poate să conducă la nulitatea deciziei și a procedurii de concediere, conform art. 78 C. muncii.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 253, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) În cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) și d), precum și în cazul în
care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 alin. (1) lit. e), angajatorul are obligația
de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau,
după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii.
Concediere in temeiul art. 61 lit. c din Codul muncii. Angajatorul nu a propus salar. alte locuri de munca vacante in
unitate. Consecințe - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 61 litera c) din Codul muncii (care a constituit temei al desfacerii contractului de munca) “angajatorul poate
dispune concedierea pentru motive care tin de persoana salariatului
în cazul în care prin decizie a organelor competente de
expertiza medicala se constata inaptitudinea fizica sau psihica a salariatului, fapt ce nu permite acestuia sa îsi îndeplineasca
atributiile corespunzatoare locului de munca ocupat”.
Art. 64 alin 1 din Codul muncii arata ca “în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevazute la art. 61 litera c)
angajatorul are obligatia de a-i propune salariatului alte locuri de munca vacante în unitate, compatibile cu pregatirea
profesionala sau dupa caz cu capacitatea de munca stabilita de medicul de medicina muncii “.
În cauza dedusa judecatii, Curtea de apel constata ca angajatorul nu a indicat lista locurilor de munca vacante în unitate iar
din probele administrate nu rezulta ca în cadrul societatii s-au facut demersuri pentru identificarea unui loc de munca,
compatibil cu capacitatea de munca a reclamantului si care sa respecte recomandarile medicului de medicina muncii conform
fisei de aptitudini nr. 17.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a admis recursul si a modificatat în parte sentinta atacata în sensul admiterii în
parte a actiunii,
a fost obligata pârâta la reintegrarea reclamantului într-un loc de munca, corespunzator cu capacitatea de munca stabilita de
medicul de medicina a muncii, urmând a fi mentinute restul dispozitiilor sentintei.
Extras din Decizia nr. 212/CM/17.05.2011, Curtea de Apel Constanța, www.portal.just.ro
(2) În situația în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligația
de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului,
corespunzător pregătirii profesionale și/sau, după caz, capacității de muncă stabilite de medicul de medicină a
muncii.
(3) Salariatul are la dispoziție un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform
prevederilor alin. (1), pentru a-și manifesta în scris consimțământul cu privire la noul loc de muncă oferit.
(4) În cazul în care salariatul nu își manifestă consimțământul în termenul prevăzut la alin. (3), precum și după
notificarea cazului către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă conform alin. (2), angajatorul poate
dispune concedierea salariatului.
(5) În cazul concedierii pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. c) salariatul beneficiază de o compensație, în
condițiile stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.
SECȚIUNEA a 4-a
Concediere individuală din perspectiva prevederilor art. 65 din Codul muncii - Mădălina Moceanu
Decizia contestată cuprinde toate mențiunile impuse de art. 74 din Codul muncii, iar conform art. 65 alin. 1 – ce a reprezentat
temeiul de drept al acesteia -, concedierea din motive ce nu țin de persoana salariatului – reprezintă încetarea contractului
individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără
legătură cu persoana acestuia, desființarea locului de muncă impunându-se a fi efectivă, și avea o cauză reală și serioasă(...).
Desființarea postului ocupat de către recurentă a fost una efectivă, a avut o cauză reală și serioasă, ca atare nu se poate
Selectarea personalului supus disponibilizării este un atribut exclusiv al angajatorului ce nu poate fi cenzurat de către instanță,
singurul aspect în speță ce putea fi verificat fiind cel referitor la condițiile prevăzute de art. 66 din Codul muncii, angajatorul
nefiind obligat a respecta criterii de prioritate dat fiind că nu este vorba de o concediere colectivă în sensul art. 68 din Codul
muncii, ci de una individuală.
În situația expusă este evident că nu-și găsesc aplicarea prevederile art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii, care statuează cu
privire la obligația angajatorului de a propune salariatului un post vacant, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație
și Justiție prin decizia nr. 6/2011 în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Extras din Decizia civilă nr. 4112/2012-R, Curtea De Apel Oradea, www.portal.just.ro
Concediere individuală întemeiată pe dispozițiile art. 65 din Codul muncii. Condiții - Mădălina Moceanu
Conform dispozitiilor art. 65 din Codul muncii concedierea individuala pentru motive care nu tin de persoana salariatului poate
fi dispusa numai ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, determinata de dificultati economice,
transformari tehnologice sau reorganizarea activitatii. Totodata desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba
o cauza reala si serioasa.
În contextul în care pârâta a dovedit ca se confrunta cu greutati financiare , având datorii neonorate catre bugetul de stat, iar
prin hotarârea adunarii generale a actionarilor s-a decis desfiintarea postului ocupat de reclamant si reorganizarea societatii,
aprobându-se o noua organigrama sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 65 din Codul muncii pentru a se dispune
concedierea reclamantului.
Extras din Decizia civila nr.265/R/18.04.2006, Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Concediere pentru desființarea locului de muncă. Condiții. Inexistența unei cauze reale și serioase - Mădălina
Moceanu
Desființarea locului de muncă și, în consecință, concedierea angajatului care îl ocupa nu poate fi considerată a avea o cauză
reală și serioasă în cazul în care este justificată de angajator prin existența unor perioade de inactivitate cu caracter ciclic,
determinate de specificul activității agricole care se poate desfășura numai în anumite anotimpuri, împrejurările invocate fiind
cunoscute și prezumate a fi fost avute în vedere la încheierea unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
Extras din Decizia civila nr. 19/CM/21.01.2014 , Curtea de Apel Constanta, www.portal.just.ro
Concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului. Neîndeplinirea cerintelor prevazute de art.65 din
Codul Muncii - Mădălina Moceanu
Desfiintarea locului de munca este efectiva, atunci când acesta este suprimat din structura functional-organizatorica a
angajatorului si implica cu necesitate caracterul definitiv al suprimarii, are o cauza reala când are un caracter obiectiv si este
serioasa când are la baza studii temeinice vizând îmbunatatirea activitatii si nu disimuleaza realitatea.
Angajarea, în timp ce procedura concedierii, pe motiv de desfiintare a postului, era în curs de definitivare, a altor doua
persoane pe posturi identice celui desfiintat, în cadrul aceluiasi serviciu, precum si lipsa unei analize care sa vizeze
îmbunatatirea activitatii, eficientizarea costurilor, de natura a dovedi caracterul serios al reorganizarii, permit concluzia ca, în
realitate, s-a urmarit îndepartarea salariatului din cadrul societatii, din motive care tin de persoana salariatului, iar nu pentru
motivele expres prevazute de art.65 din Codul Muncii, indicat ca si temei al concedierii.
Extras din Decizia civil nr. 7417/16.11.2011, Curtea de Apel Bucuresti-Sectia A VII-A Civila si pentru cauze privind conflicte de
munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
Or, în speță, față de perspectiva financiară a societății, la momentul discutării și aprobării reorganizării activității, decizia de a
desființa posturile care nu își dovedeau utilitatea și eficiența nu apare ca lipsită de un fundament rezonabil, înscriindu-se într-
un proces mai larg de reorganizare, incluzând și schimbarea directorului general.
Extras din Decizia civila nr. 5635/22.10.2012, Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de
munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Condiții - Mădălina Moceanu
Concedierea trebuie să fie dispusă din motive ce nu țin de persoana salariatului, iar desființarea postului să fie efectivă și să
aibă o cauză reală și serioasă.
Măsurile globale de reorganizare/restructurare, necesitatea sau oportunitatea lor nu sunt supuse cenzurii instanțelor de
judecată, cu alte cuvinte, instanțele pot interveni numai în acele situații în care angajatorul nu respectă condițiile legale privind
concedierea individuală sau colectivă.
Extras din Decizia civila nr.1254/R/04.10.2013 , Curtea de apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Definiția concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului - Costel Gilca
Legiuitorul dă posibilitate angajatorului să își modeleze numărul de salariați în funcție de contextul economic, tehnologic,
organizațional în care se află la un moment dat, putând reduce numărul de salariați, prin concedierea acestora, în condițiile
legii.
Scopul acestei posibilități este salvarea locurilor de muncă prin continuarea activității angajatorului.
Astfel, în situația în care din punct de vedere organizațional, tehnic, economic sau alte elemente, pentru buna desfășurare a
activității angajatorul consideră că unul sau mai multe posturi de lucru nu se justifică, acesta are dreptul să le elimine din statul
de funcțiuni, iar ca o consecință a suprimării postului din organigramă, va fi concediat și salariatul care ocupă acel post.
Conform legii, desființarea postului trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Doctrina și jurisprudența de dreptul muncii au alocat spații întregi decodificării fiecăreia din cele trei noțiunii.
Idee de bază constă în faptul că desființarea postului, care atrage și concedierea salariatului, trebuie să nu ascundă alt motiv
decât cel al necesității reale a angajatorului.
Decizia de concediere emisă angajator ca urmare a reorganizării, este supusă cenzuri judecătorului care va urmări un singur
aspect: necesitatea reală a suprimării postului.
Judecătorul va analiza dacă nu cumva în spatele acestei reorganizări nu se disimulează alte motive de concediere, altfel spus
judecătorul va analiza obiectivitatea acestei decizii în raport cu elemente concrete ale „dezvoltării” societății.
Așadar, termenii de desființare efectivă și de cauză reală și serioasă trebuie analizați prin perspectiva obiectivității necesității
și a realității desființării postului și pe cale de consecință a concedierii titularului postului.
În situația în care angajatorul decide să realizeze suprimări de posturi, iar pe cale de consecință să concedieze personalul
care ocupă aceste posturi, trebuie relizate următoarele documente în ordinea prezentării lor:
– referat/notă internă prin care șeful ierarhic al locului/locurilor de muncă ce urmează să se desființeze care să justifice
necesitatea suprimării din organigramă și din statele de funcții a postului/posturilor;
– aprobarea desființării postului/posturilor de către Consiliul de Administrație sau echivalentul;
– aprobarea noii organigrame și a noului stat de funcții din care să rezulte eliminarea postului/posturilor;
– acordarea preavizului salariatului/salariaților concediați;
– emiterea deciziei de concediere.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 253, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Drept de semnătură preaviz și decizie de concediere. Analiza oportunității desființării postului - Mădălina Moceanu
În mod corect a apreciat tribunalul că semnarea deciziei de concediere sub un nume, respectiv al Directorului General C. C.
Instanța de judecată nu este abilitată să analizeze oportunitatea menținerii sau nu a postului reclamantei în noua structură
organizatorică, să analizeze temeinicia măsurii reorganizării societății și a desființării anumitor posturi, întrucât nu poate
cenzura modalitatea prin care s-a procedat pentru îmbunătățirea situației financiare, respectiv restructurarea unor posturi
printre care și al salariatei din prezenta cauză, aceasta fiind prerogativa exclusivă a angajatorului.
Extras din Decizia civila nr. 2671R/14.04.2014, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind
Conflicte de Muncă, www.portal.just.ro
În cazul unei concedieri, preluarea atribuțiilor unui post desființat de o altă persoană nu echivalează cu menținerea
vechiului loc de muncă - Mădălina Moceanu
Pentru a se reține cauza reală și serioasă a reorganizării, nu este necesară dovedirea de către angajator a unor dificultăți
economice, ce ar presupune pierderi financiare efective, ci este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei
activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a
hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea.
Preluarea atribuțiilor unui post desființat de o altă persoană nu echivalează cu menținerea vechiului loc de muncă, ci
reprezintă un mecanism de eficientizare a muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 664/03.09.2010, Curtea de Apel Iași, www.portal.just.ro
La încetarea CIM, dacă salariatul nu a produs nicio pagubă în gestiune, în ce condiții trebuie restituită garanția de
către angajator? - Mădălina Moceanu
Dacă salariatul nu a produs nicio pagubă în gestiune, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.22/1969, la data încetării raporturilor de
muncă, angajatorul trebuie să-i restituie garanția reținută și dobânda aferentă.
Având în vedere dispozițiile art.15 și art. 16 din Legea nr. 22/1969, angajatorul are obligația de restituire a garanției în termen
de cel mult 10 zile prin predarea carnetului de consemnare a garanției împreună cu comunicarea către unitatea bancară unde
este consemnată garanția, restituirea garanției nefiind condiționată de depunerea vreunei cereri din partea salariatului.
Dacă garanția nu a fost consemnată de către angajator la o unitate bancară pentru a fi acordată dobânda bancară, conform
legii, angajatorul trebuie să o restituie salariatului actualizată cu indicele de inflație.
Extras din Decizia civilă nr. 5216/04.10.2012, Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte
de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
Necesitatea reînființării postului desființat în cazul unei concedieri efectuate în baza art. 65 Codul muncii, care a fost
anulată - Mădălina Moceanu
Reintegrarea salariatului în postul deținut anterior concedierii, în cazul în care anterior acest post fusese desființat, presupune
în mod logic reînființarea postului respectiv, întrucât art. 80 alin. 2 Codul muncii nu prevede o reintegrare formală, ci una
efectivă, adică reluarea raporturilor de muncă dintre părți cu înlăturarea situației create ca urmare a desființării inițiale a
postului.
Reînființarea postului desființat anterior unei concedieri nelegale și/sau netemeinice operate în baza art. 65 Codul muncii nu
Extras din Decizia civila nr. 386/CM/14.10.2014 , Curtea de Apel Constanta, www.portal.just.ro
Nerespectarea de catre angajator a obligatiei de a indica motivele care au determinat concedierea salariatului -
Mădălina Moceanu
Din analiza deciziei de concediere, legal a constatat Tribunalul ca aceasta nu este motivata în fapt, simpla indicare a temeiului
de drept al concedierii – art.65 Codul muncii si a împrejurarii ca desfiintarea postului contestatoarei este urmarea unor
dificultati economice, reorganizarii societatii si dimensionarii personalului nu constituie o aratare a motivelor care determina
concedierea, cu consideratia art.74 lit.a Codul muncii (actualul art. 76 lit. a din Codul muncii), întrucât nu se arata necesitatea
masurii, actul decizional prin care s-a luat masura desfiintarii postului, existenta unor motive întemeiate care au avut ca
urmare necesitatea desfiintarii postului contestatoarei, salariatul având dreptul de a cunoaste care sunt motivele care justifica
masura desfacerii contractului sau individual de munca.
De asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezulta fara echivoc din caracterul imperativ al
reglementarilor cuprinse în art.74 (actualul art. 76 din Codul muncii) si art.77 Codul muncii (actualul art. 79 din Codul muncii),
în cazul unui conflict de munca, angajatorul nu poate invoca în fata instantei alte motive de fapt si de drept decât cele
prevazute în decizia de concediere, prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, nici prin aparari realizate în fata
instantei.
Extras din Decizia Civila nr. 632 R/04.02.2010, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
Nulitatea absolută a deciziei de concediere în cazul neindicarii în continutul acesteia a temeiului legal al masurii
dispuse de angajator - Mădălina Moceanu
Concedierea este încetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului, care poate fi dispusa numai în
situatiile expres si limitativ prevazute de lege, în speta, de art. 61 si 65 din Codul muncii.
Or, necesitatea restrângerii cheltuielilor bugetare în cadrul administratiei publice nu este prin sine însasi motiv de concediere
reglementat ca atare de lege, daca nu conduce si la desfiintarea, potrivit art. 65 din Codul muncii, a postului ocupat de
salariat, în sensul de a scoate acest loc de munca din structura organizatorica a angajatorului.
Oricum, si acest motiv de încetare a raporturilor de munca ar fi trebuit indicat expres si fundamentat în consecinta, în speta
nefiind mentionate decât prevederile art. 55 lit. c) din Codul muncii, ceea ce nu circumstantiaza motivul propriu-zis al
concedierii, care trebuie sa se regaseasca într-unul din cazurile expres si limitativ reglementate de acest act normativ.
Un act juridic inferior legii ori un contract nu ar putea extinde cazurile de concediere prevazute de Codul muncii fara a fi nule,
întrucât ar contraveni dispozitiilor imperative ale art. 55 lit. c) din Legea nr. 53/2003.
Extras din Decizia civila nr. 373/R/25.01.2010, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual
de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără
legătură cu persoana acestuia.
Concediere dispusa în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii. Desfiintarea locului de munca - sa fie efectiva si sa aiba o
cauza reala si ser - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii: “concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta încetarea
Desfiintarea locului de munca este efectiva atunci când el este suprimat din statul de functii sau organigrama societatii.
Concedierea contestatoarei a avut o cauza reala si serioasa, fiind dispusa în vederea eficientizarii propriei activitati.
În doctrina si jurisprudenta s-a subliniat în mod constant ca pentru a se retine îndeplinirea conditiei impuse de art. 65 alin. 2
din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul sa urmareasca eficientizarea propriei activitati în scopul utilizarii cu randament
maxim a resurselor umane si financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotarî asupra modalitatii în care îsi
organizeaza activitatea.
Concedierea contestatorului a avut o cauză reală și serioasă, fiind impusă de necesitatea redresării economice a societății
prin unificarea unor sectoare din cadrul secției de salubrizare stradală, desființarea secției de salubrizare stradală și trecerea
noului sector în subordinea directorului general și desființarea postului de șef secție de salubrizare stradală.
În doctrină și jurisprudență s-a statuat în mod constant că pentru a reține îndeplinirea condiției impuse de art. 65 alin.2 din
Codul muncii este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament
maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își
organizează activitatea și selectează salariații pe criterii de competență.
Postul pe care îl ocupa contestatorul s-a desființat ca urmare a reorganizării activității, iar această măsură nu a avut nici o
legătură cu activitatea sa profesională sau cu abilitățile sale de a exercita o anumită profesie.
Extras din Decizia civila nr. 234/CM/17.06.2014 , Curtea de Apel Constanta, www.portal.just.ro
Decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu, în cazul conced. colective, criteriile de stab. a ordinii de
priorități - Mădălina Moceanu
Dată fiind modalitatea în care a fost desființat postul reclamantului, respectiv, ca o consecință a desființării întregii subunități
din care a făcut parte și reclamantul, dispozițiile art. 61 alin. 5 din CCM nu sunt aplicabile în speță.
Procedându-se la desființarea efectivă a Stației Sighișoara, înseamnă că nu mai există o organigramă a funcțiilor și a
posturilor în schema de personal și implicit nu mai există nici postul reclamantului.
Față de aceste aspecte, apare inutilă analiza respectării criteriilor de selecție a personalului, potrivit dispozițiilor din CCM la
nivel de unitate, întrucât Stația Sighișoara s-a desființat în integralitate.
De asemenea faptul că pârâta nu a procedat efectiv la evaluarea performanțelor profesionale ale reclamantului nu este de
natură a conduce la concluzia anulării deciziei de concediere, în contextul în care întreaga Stație Sighișoara s-a desființat.
În condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă că măsura concedierii reclamantului a avut o cauză reală și
serioasă și a fost efectivă, iar măsura respectivă a fost luată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.
Extras din Decizia civila nr.1228/R/12.07.2012 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
În cazul conced. cf. art. 65 alin. 1 Codul muncii legea nu prevede dr. salariat. de a opta pentru revenirea pe postul
deținut anterior - Mădălina Moceanu
În cazul concedierii salariatului în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii legea nu prevede dreptul salariatului de a opta pentru
revenirea pe postul deținut anterior.
Desființarea postului ca urmare a modificării organigramei și statutului de funcțiuni ale societății echivalează cu existența unei
cauze reale și serioase, astfel că angajatorul nu are obligația de a oferi un alt loc de muncă vacant în unitate.
Extras din Decizia civilă nr. 443/16.04.2009, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale,
www.just.ro
Reorganizarea activității societății angajatoare nu presupune cu necesitate existența unei situații economice precare
- Mădălina Moceanu
Reorganizarea activității societății angajatoare în înțelesul prevederilor art. 65 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 nu presupune cu
necesitate existența unei situații economice precare a societății fiind suficient a se dovedi că a fost modificată schema de
personal, în funcție de oportunitățile societății.
Decizia de restructurare, ca a urmare a restrângerii activității de consultanță a societății a fost adoptată de Adunarea Generală
a Asociaților la propunerea directorului general al societății avându-se în vedere referatul Directorului general.
Curtea apreciază că, prin înscrisurile depuse, recurenta a dovedit faptul că desființarea locului de muncă al reclamantului a
fost reală și efectivă, iar postul acestuia nu se mai găsește în statutul de funcții și organigramă.
Extras din Decizia civilă nr. 1996/30 martie 2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Între situația economică și eficiența activității există o strânsă legătură, iar în acest context cauza desființării locului de muncă
al recurentei este una reală și serioasă.
Faptul că la data de 31.12.2011 societatea înregistra profit, iar nu pierdere nu este determinant în cercetarea legalității și
temeiniciei desființării postului ocupat de recurentă, fiind o situație ulterioară.
Extras din Decizia civilă nr. 5635/22.10.2012, Curtea de Apel București-Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale
Cauza reală și serioasă în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului - Mădălina Moceanu
Cerința impusă de art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv ca desființarea locului de muncă să aibă o cauză reală și
serioasă, nu este îndeplinită în situația în care, anterior concedierii salariatului, societatea a angajat pe același post o altă
persoană.
În atare condiții, desființarea postului nu are o cauză reală și serioasă, ci, dimpotrivă, a fost doar un pretext pentru
îndepărtarea salariatului și, în consecință, este nelegală.
Decizia civilă nr. 947/0 9.11.2011, Curtea de Apel Iași, www.just.ro
Ce consecințe produce confuzia între încet. de drept a CIM cu cea a conced. pentru motive ce nu țin de persoana
salariatului? - Mădălina Moceanu
(...) Prima instanță a stabilit că decizia de concediere a salariatei este nulă absolut, deoarece angajatorul a aplicat greșit
dispoziții legale care nu corespund cu situația de fapt și cea de drept deoarece cauza reală a măsurii dispuse este o alta
decât cea a îndeplinirii condițiilor de pensionare de către salariată.
Însăși recurenta-intimată a susținut ca apărare la instanța de fond și apoi ca motiv de critică în recurs, că postul ocupat de
contestatoare a fost desființat, alături de alte 5 posturi, prin hotărârea nr.4/23.02.2009 a Adunării Generale Extraordinare a
Acționarilor.
Această restructurare a organigramei societății, cu efectul reducerii unor posturi între care și cel al contestatoarei nu conduce
la încetarea de drept a contractului individual de muncă ci la concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului,
condiția de legalitate impusă de art.65 alin.2 din codul muncii fiind ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o
cauză reală și serioasă.
Numai într-o asemenea ipoteză, a concedierii datorate reducerii posturilor, societatea angajatoare era îndreptățită să invoce și
aplice criteriile stabilite prin art.58 din contractul colectiv de muncă al nivel de unitate fiindcă în cazul încetării de drept a unui
contract individual de muncă, măsura operează în puterea legii pe data stabilită prin dispoziția legală care o reglementează,
iar nu în raport de anumite criterii convenite de părțile raportului de muncă, valabile pentru situația concedierilor, cum de altfel
s-a stabilit prin însuși contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel fiind, dacă într-adevăr reorganizarea activității și desființarea unor posturi între care și cel al contestatoarei-intimate este
motivul pentru care angajatorul a intenționat să o concedieze pe aceasta, disponibilizarea sau redistribuirea sa trebuia
comunicată în scris împreună cu eventuala ofertă a unui alt post sau loc de muncă ori, după caz, cuprinderea într-o formă de
calificare, justificarea tehnico-economică a măsurii și motivele de fapt și de drept ce stau la baza reducerii numărului de
salariați sau al posturilor, fiindcă persoanele concediate din motive ce nu țin de persoana lor beneficiază de dreptul de
preaviz, conform art.73 alin.1 din codul muncii, precum și de măsuri active de combatere a șomajului, de compensații în
condițiile legii sau ale contractului colectiv de muncă, conform art.67 din același cod.
Drept consecință, constatând că decizia nr.62/2009 este nulă absolut conform art.62 alin.2 din codul muncii deoarece nu
cuprinde motivarea de drept a concedierii, iar motivarea de fapt expusă nu corespunde cu temeiul juridic indicat, Curtea reține
că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică sub toate aspectele și în raport de criticile formulate, nu există
nici un motiv pentru reformarea sa.
Concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Desființarea efectivă a locului de muncă - Mădălina
Moceanu
Cum în cauza dedusă judecății a fost desființat nu doar unicul post de natura celui ocupat de reclamant, ci chiar întreaga
unitate funcțională din teritoriu a fostului său angajator, decizia de concediere contestată a fost emisă cu respectarea
prevederilor art. 65 alin. 1 și 2 din Codul muncii, desființarea locului de muncă fiind efectivă și având la bază o cauză reală și
serioasă.
Extras din Decizia civila nr.86/R/30.01.2014 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Nerespectarea termenului de preaviz. Cauza reală și
serioasă - Mădălina Moceanu
Nu există temei pentru constatarea nulității absolute a deciziei de concediere ca urmare a emiterii acesteia concomitent cu
notificarea preavizului, în condițiile în care efectele deciziei de concediere s-au produs după împlinirea termenului de preaviz.
În lipsa unei prevederi exprese în legislația muncii, comunicarea acordării preavizului se poate face prin orice înscris emanând
de la angajator, singura cerință obligatorie, a cărei nerespectare se sancționează cu nulitatea absolută a concedierii, fiind
aceea ca preavizul să fie acordat salariatului în mod efectiv.
Așadar, împrejurarea că angajatorul ar fi emis concomitent cele două acte juridice, notificarea de preaviz și decizia de
concediere, nu este de natură să atragă nulitatea concedierii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de lege, în condițiile
art. 78 din Codul muncii, cât timp scopul, funcțiile preavizului au fost efectiv realizate și nu există dispoziții imperative care să
fi fost încălcate prin această modalitate de acordare a preavizului.
Menționare eronată a funcției deținute nu poate constitui o cauză de nulitate a deciziei de concediere, având în vedere
specificul reorganizării hotărâte de angajator.
Decizia radicală a angajatorului, justificată prin motive de ordin financiar și având ca scop asigurarea cheltuielilor minimale
Instanța nu are a cerceta rezultatele financiare ale activității intimatei-reclamante, contribuția acestuia la obținerea de fonduri
nerambursabile pentru Asociație în cadrul programului POSDRU sau în cadrul altor programe, utilitatea postului acesteia
pentru angajator, fiind limitată la a verifica dacă există o manifestare de voință a organelor decizionale ale societății, prin care
să se statueze asupra continuării activității într-o organizare diferită, bazată pe rațiuni economice care, în cauza de față, au
avut chiar un caracter stringent.
Extras din Decizia civilă nr. 1346/16.03.2016, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte
de muncă și asigurări sociale
Desfacerea CIM pentru motive ce nu țin de persoana salariatului. Aplicarea prevederilor art. 65 din Codul muncii.
Condiții - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii, desființarea postului care determină încetarea contractului individual de muncă trebuie
să efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Acestea sunt singurele criterii legale ce trebuie avute în vedere la desfacerea contractului individual de muncă pentru motive
ce nu țin de persoana salariatului.
În condițiile în care pârâtul și-a argumentat decizia prin aceea că schema de personal i-a fost redusă, ceea ce a dus la
desființarea unor posturi printre care și cel al reclamantului, cauza desființării fiind una reală și serioasă, adică nevoia pârâtului
de a se încadra în noua schemă de personal, criteriile de natură socială au doar un caracter orientativ.
Extras din Decizia civila nr. 1323/R/06.12.2011 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Este nelegală decizia de concediere care nu indică motivele de fapt care au determinat concedierea - Mădălina
Moceanu
Emiterea unei decizii de concediere în temeiul art.65 din Codul muncii, impune astfel, din perspectiva art.76 Codul muncii,
indicarea, în materialitatea ei, a situației de fapt care a reprezentat motivul ce a condus la desființarea locului de muncă
ocupat de salariat, prin prisma căruia instanța să poată aprecia în ceea ce privește cauza reală și serioasă care a determinat
desființarea locului de muncă al angajatului.
Motivele care au condus la concedierea angajatului trebuie arătate, în concret, astfel cum art.76 din Codul muncii obligă,
nefiind posibilă expunerea acestora pe parcursul judecății, în condițiile în care art.79 din Codul muncii prevede că, în caz de
conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia
de concediere, ceea ce conduce, la concluzia că decizia de concediere trebuie să conțină și motivele de fapt ale concedierii.
Nu se poate reține că simpla mențiune dintr-o decizie de concediere referitoare la reorganizarea firmei și desființarea postului
ocupat de către salariat (concediat) constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, astfel cum art.76 din Codul
muncii obligă , în condițiile în care reorganizarea reprezintă doar o măsură adoptată de angajator, într-un context creat însă
de existența unor anumite cauze, în fapt, a acelor împrejurări în raport de care reorganizarea a fost decisă, constituind
motivele care determină concedierea salariatului și care trebuie înscrise, chiar dacă nu detaliat ori amplu, dar, cu siguranță,
concret și precis, în decizia de concediere emisă de angajator.
Neindicarea motivelor de fapt ale concedierii atrage nulitatea deciziei emise, în condițiile în care nu este posibil ca angajatorul
să le precizeze ulterior ori ca acestea să fie stabilite de instanța de judecată.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, aceasta, potrivit dispozițiilor art.76 lit.a din Codul muncii, trebuie să
conțină în mod obligatoriu motivele ce determină concedierea, lipsa din cuprinsul deciziei a unor elemente prevăzute de textul
Măsura de desființarea a locului de muncă este reală dacă numărul de posturi după disponibilizare a crescut ? -
Mădălina Moceanu
Faptul că numărul de posturi după disponibilizare a crescut față de numărul de posturi existent înainte de disponibilizare, nu
este de natură a duce la concluzia că măsura de desființarea a locului de muncă nu a fost reală.
Aceasta deoarece, posturile înființate, chiar în administrația centrală, nu sunt echivalente celui ocupat de contestator și care a
făcut obiectul restructurării.
Cu alte cuvinte nu a avut loc doar o modificare de titulatură a postului pentru ca măsura desființării locului de muncă să fi fost
făcută cu nesocotirea dispozițiilor art.65 din Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 723/17.09.2010, Curtea de Apel Iași, www.portal.just.ro
Art. 66. -
Tipurile concedierii - Costel Gilca
După ce legiuitorul reglementează încetarea contractului din motive care țin de persoana salariatului și motive care nu țin de
persoana salariatului (a se vedea art. 58 alin. (2) din Codul muncii), prin acest articol pe care îl comentăm angajatorul clasifică
concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului în concedieri colective și individuale.
Clasificarea în concedieri individuale și colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului, sunt relevante numai din
perspectiva procedurilor care trebuie urmate.
Astfel, în situația concedierilor colective, pe lângă toate elementele menționate și analizate la comentariul art. 65, este
necesară îndeplinirea unei proceduri speciale reglementate în Codul muncii la art. 68 – 74 din Codul muncii)
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 268, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă.
Art. 67. -
Drepturile salariaților concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului - Denisa Pătrașcu
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului este impusă de elemente exterioare, în fața cărora acesta
este expus involuntar. Din acest motiv salariatul beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și poate beneficia de
compensații materiale dacă acestea sunt prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a
șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă
aplicabil.
SECȚIUNEA a 5-a
Lucrătoarele gravide pot fi concediate ca urmare a unei concedieri colective ? - Mădălina Moceanu
Lucrătoarele gravide pot fi concediate ca urmare a unei concedieri colective.
Într-un asemenea caz, angajatorul trebuie să furnizeze lucrătoarei gravide motivele care justifică concedierea, precum și
criteriile obiective reținute pentru desemnarea lucrătorilor care urmează a fi concediați.
Astfel s-a pronunțat CJUE prin Hotărârea din data de 22.02.2018 în cauza C-103/16 .
Menționam faptul că CJUE s-a pronunțat în sensul mai sus arătat în cadrul unui litigiu între doamna Jessica Porras Guisado,
pe de o parte, și Bankia SA, diferite secțiuni sindicale, precum și Fondo de Garantía Salarial (Fogasa) (Fondul de Garantare a
Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din data de 22.02.2018 în cauza C-103/16 îl puteți consulta
in extenso pe site-ul Curia.
(1) Prin concediere colectivă se înțelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau
mai multe motive care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de:
a) cel puțin 10 salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați mai mult de 20 de salariați și mai
puțin de 100 de salariați;
b) cel puțin 10% din salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 100 de salariați, dar
mai puțin de 300 de salariați;
c) cel puțin 30 de salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 300 de salariați.
(2) La stabilirea numărului efectiv de salariați concediați colectiv, potrivit alin. (1), se iau în calcul și acei salariați
cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din inițiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive,
fără legătură cu persoana salariatului, cu condiția existenței a cel puțin 5 concedieri.
Art. 69. -
Concediere colectivă. Modul de îndeplinire a proc. de inform. și consult. prealabilă în cazul existenței unor organiz.
sindicale nereprezent - Mădălina Moceanu
Informarea și consultarea care trebuie să aibă loc potrivit art.69 din Codul Muncii în cazul concedierilor colective constituie
forme ale dialogului social alături de negocierea colectivă; organizațiile sindicale care nu sunt reprezentative nu au dreptul de
a participa la dialogul social, rămânând la alegerea patronatului dacă implică o astfel de organizație sindicală în dialogul
social; ca urmare, în condițiile în care o organizație sindicală nereprezentativă nu are dreptul să participe la dialogul social,
patronatul nu este obligat să o implice în acest dialog indiferent de forma în care el se manifestă, deci nici în cazul informării și
consultării impuse de lege în cazul concedierii colective; de altfel, dialogul social obligatoriu în cazul unei concedieri colective
are ca scop identificarea unor soluții de evitare a concedierii sau de reducere a numărului angajaților concediați și de atenuare
a consecințelor concedierii, care vizează întreaga societate și toți angajații, vizând soluții de principiu, nefiind vorba de o
negociere individuală pentru fiecare salariat astfel încât să se pună problema reprezentării fiecăruia dintre aceștia în cadrul
procedurii prin participarea organizațiilor sindicale din care face parte fiecare salariat, scopul legii fiind îndeplinit prin
consultările realizate cu sindicatul reprezentativ și în cazul salariaților care fac parte din organizații sindicale nereprezentative,
opțiunea legiuitorului fiind aceea de a nu implica fiecare salariat sau organizație sindicală în dialogul social ci numai
organizațiile sindicale reprezentative și, în cazul în care acestea nu există, reprezentanții salariaților.
Extras din Decizia civila nr. 260/CM/24.06.2014 , Curtea de Apel Constanta, www.portal.just.ro
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 276, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția,
în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau,
după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:
a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi
concediați;
Aplicarea criteriilor de prioritate la concediere. Obligativitatea respectării procedurii prevăzute de lege - Mădălina
Moceanu
Menționarea în decizia de concediere a criteriilor de prioritate, prevăzută sub sancțiunea nulității, este justificată de
necesitatea protejării drepturilor salariatului în cadrul unei concedieri colective.
Ratione legis, condiția respectivă a fost impusă pentru a proteja persoanele aflate în situații sociale sau personale mai puțin
favorabile, urmând ca acestea să sufere doar în cele din urmă efectele unei concedieri colective.
Deoarece analiza aplicării criteriilor de prioritate se face în privința posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat, iar
la nivelul Direcției unde contestatorul presta munca existau mai multe posturi identice care nu au fost desființate în totalitate,
angajatorul trebuia să justifice selecția făcută între salariații încadrați pe posturi identice sau similare.
Întâlnirea dintre angajator și sindicate, la care s-au discutat aspecte legate de completarea criteriilor de stabilire a ordinii de
prioritate la concediere, de participare în comisiile de selectare și testare a cunoștințelor în vederea redistribuirii, nu poate
echivala cu întreaga procedură prevăzută imperativ de lege în cazul concedierii colective, scopul fiind tocmai protejarea
salariaților afectați și diminuarea efectelor sociale ale unei concedieri colective.
Extras din Decizia civila nr. 5241/05.10.2012, Curtea de apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale, www,portal.just.ro
Aplicarea criteriilor stabilite la concedierea colectiva. Imposibilitatea invocarii unui alt criteriu în timpul litigiului -
Mădălina Moceanu
Angajatorul a luat masura efectuarii unei concedieri colective, în cadrul acestei proceduri având obligatia, în conformitate cu
prevederile art. 74 lit. c) C.mun., în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere (actualul art. 69 alin. 2 lit. d)
C.mun), de a respecta anumite criterii de stabilire a ordinii de prioritati.
Angajatorul a mentionat în cuprinsul deciziei contestate în prezentul litigiu ca a avut în vedere la desfiintarea postului
contestatorului, criteriul referitor la "salariatii care cumuleaza pensia cu salariul sau beneficiaza de alte surse suplimentare de
venit".
Întrucât situatia a doi salariati era egala, angajatorul fiind obligat sa ia în considerare un alt criteriu de departajare.
Desi angajatorul a sustinut ca recurentul contestator s-ar încadra în alt criteriu de selectie, respectiv "salariatii care au fost
sanctionati disciplinar în ultimele 12 luni", un astfel de criteriu nu a fost mentionat nicicând pe durata procedurii de concediere,
astfel încât nu poate înlatura criteriul explicit mentionat în decizie.
Prin urmare, nu este justificat criteriul utilizat de angajator pentru stabilirea ordinii de prioritate în ce-l priveste pe salariat, asa
Extras din Decizia civila nr. 2797/ 09.04.2012, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a Civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
Inutilitatea aplicării criteriilor de prioritate la concediere în cazul desființării integrale a unui departament din unitate -
Mădălina Moceanu
Dispozițiile art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, coroborate cu cele ale art. 69 alin. (2) lit. d) și art. 69 alin. (3) din
Codul muncii, republicat, sunt aplicabile în situația în care se desființează doar o parte din posturile aferente unui departament
sau unei structuri, ca o entitate distinctă, și este necesară realizarea unei departajări a salariaților care ocupă același tip de
post. În ipoteza desființării integrale a unui departament sau unei structuri distincte nu se poate pretinde angajatorului să
evalueze realizarea obiectivelor de performanță și să aplice criterii de prioritate la concediere, dat fiind că încetează
contractele individuale de muncă ale tuturor salariaților acestui departament sau structuri distincte.
Legiuitorul a reglementat aplicarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere în scopul evitării ca angajatorul
să săvârșească un abuz, respectiv să procedeze la înlăturarea subiectivă a anumitor salariați.
Oportunitatea desființării unui departament sau unei structuri distincte din cadrul unității angajatoare este o măsură de
management, care nu poate fi cenzurată de către instanța de judecată, aceasta fiind ținută să verifice doar motivele de
nelegalitate și netemeinicie ale deciziei de concediere raportat la cerințele dispozițiilor art. 65 din Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 1194/25.04.2012Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Nerespectarea criteriilor avute în vedere la concedierea colectiva. Nulitatea deciziei de pensionare - Mădălina
Moceanu
Dintre criteriile avute în vedere pentru concedierile operate de intimat, contestatorului i-a fost aplicat criteriul prevazut la pct.3
si, respectiv, cel prevazut la pct.6.
Criteriul de la punctul 3 se aplica atunci când sunt îndeplinite conditiile de pensionare astfel: „în termen de pâna la 6 luni de la
data încetarii raporturilor de munca, respectiv de pâna la 12 luni de la data încetari raporturilor de munca”.
Potrivit art. 53 alin.1 din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru barbati si 63 de ani
pentru femei.
Pensionarea anticipata este o optiune care nu poate apartine decât salariatului, cu atât mai mult cu cât acest tip de
pensionare presupune ca el va beneficia de o pensie mai mica decât cea pentru limita de vârsta si decât salariul primit în
calitate de salariat.
Astfel, angajatorul nu îi poate impune salariatului sa se pensioneze anticipat si nu îi poate retine ca si criteriu de concediere a
acestuia, îndeplinirea conditiilor de pensionare anticipata.
Neîndeplinirea conditiilor de la criteriul 3 este un motiv suficient pentru a atrage nulitatea deciziei de pensionare, întrucât
aceste criterii se aplica în ordine, neavând relevanta faptul ca prima instanta a analizat si criteriul 6, fara ca acesta sa fi fost
contestat de catre reclamant.
Angajatorul are obligația să comunice o copie a notificării prevăzute la art. 69 alin. (2) inspectoratului teritorial
de muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă la aceeași dată la care a comunicat-o sindicatului
sau, după caz, reprezentanților salariaților.
(1) Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării
concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data
primirii notificării.
(2) Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin.
(1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
Art. 72. -
Notificarea inspectoratului teritorial de muncă - Denisa Pătrașcu
În cazul în care procedura de concediere continuă iar consultarea cu sindicatul nu a generat soluții pentru renunțarea la
această soluție, angajatorul are obligația de a notifica inspectoratul teritorial de muncă, agenția teritorială de ocupare a forței
de muncă și sindicatul, cu cel puțin 30 de zile anterior emiterii deciziilor de concediere, cu excepția situației în care
inspectoratul a informat în termen de 3 zile lucrătoare angajatorul și sindicatul asupra acceptării propunerii de reducere a
acestui termen.
Dialogul continuu cu sindicatele nu se oprește pe durata notificării, acesta putând comunica punctul său de vedere, separat,
inspectoratului teritorial de muncă. În situația în care opinia acestuia este divergentă de cea a angajatorului referitor la
continuarea procedurii de concediere colectivă, inspectoratul teritorial de muncă nu poate acționa în sensul opririi acesteia,
concedierea rămânând apanajul exclusiv al angajatorului, dar se poate baza pe punctul de vedere al sindicatului în
respingerea scurtării termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 72 alin. (1) din Codul Muncii.
Modificarea realizată de Legea nr. 40/2011 prin care se modifică art. 75 alin. (1) din Codul Muncii face ca această prevedere
să rămână fără obiect, deoarece reducerea perioadei de notificare nu poate fi inferioară celei de preaviz, de 20 zile lucrătoare,
ceea ce reprezintă un termen de aproximativ 28 zile calendaristice.
Elementele notificări privesc: numărul total și categoriile de salariați; motivele care determină concedierea preconizată;
numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere; criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor
(1) În situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69
și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris
inspectoratul teritorial de muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile
calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.
Legalitatea deciziei de concediere colectivă, referitor la momentul când aceasta își produce efecte. - Dragoman
Simona
Prin menționarea în cuprinsul prevederilor art. 72 a termenului minim de 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii
deciziilor de concediere, Curtea de Apel București a apreciat că legiuitorul a avut în vedere momentul la care încetează
contractele individuale de muncă ale angajaților.
Potrivit aceleiași instanțe, prevederile art. 72 nu au în vedere situația, des întâlnită în practică, în care deciziile de concediere
se emit la o anumită dată, dar produc efecte în sensul încetării raporturilor de muncă dintre părți la un moment ulterior, fiind
necesară curgerea termenului de preaviz impus de dispozițiile legale în materie.
În cuprinsul art. 73 este menționat motivul pentru care au fost prevăzute atât termenul de 30 de zile cât și obligațiile stabilite
de art. 72 din Codul muncii în sarcina angajatorului. Astfel, în acest interval de timp agenția teritorială pentru ocuparea forței
de muncă trebuie să caute soluții la problemele ridicate de concedierile colective preconizate și să le comunice în timp util
angajatorului și sindicatului.
Având în vedere procedura prevăzută la art. 69-73 are relevanță comunicarea notificării măsurii concedierii colective, dată la
care se produce încetarea contractelor de muncă (când intervine efectiv concedierea), cu atât mai mult cu cât anterior a fost
comunicată intenția de concediere colectivă.
Prin urmare, instanța a considerat că nu ar exista niciun motiv pentru care ar trebui avută în vedere, la calculul termenului de
30 de zile, data la care a fost întocmită decizia de concediere, ca înscris, în condițiile în care încetarea raporturilor de muncă
se produce la o dată ulterioară.
Sursa: Decizia nr. 1785/2015 Curtea de Apel București.
(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă toate informațiile relevante cu privire la intenția de
concediere colectivă, prevăzute la art. 69 alin. (2), precum și rezultatele consultărilor cu sindicatul sau
reprezentanții salariaților, prevăzute la art. 69 alin. (1) și art. 71, în special motivele concedierilor, numărul total
al salariaților, numărul salariaților afectați de concediere și data de la care sau perioada în care vor avea loc
aceste concedieri.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 290, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) În termen de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, salariatul concediat prin concediere colectivă
are dreptul de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînființat în aceeași activitate, fără examen, concurs sau
perioadă de probă.
(2) În situația în care în perioada prevăzută la alin. (1) se reiau aceleași activități, angajatorul va transmite
salariaților care au fost concediați de pe posturile a căror activitate este reluată în aceleași condiții de
competență profesională o comunicare scrisă, prin care sunt informați asupra reluării activității.
(3) Salariații au la dispoziție un termen de maximum 5 zile calendaristice de la data comunicării angajatorului,
prevăzută la alin. (2), pentru a-și manifesta în scris consimțământul cu privire la locul de muncă oferit.
(4) În situația în care salariații care au dreptul de a fi reangajați potrivit alin. (2) nu își manifestă în scris
consimțământul în termenul prevăzut la alin. (3) sau refuză locul de muncă oferit, angajatorul poate face noi
încadrări pe locurile de muncă rămase vacante.
(5) Prevederile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice.
(6) Prevederile art. 68-73 nu se aplică în cazul contractelor individuale de muncă încheiate pe durată
determinată, cu excepția cazurilor în care aceste concedieri au loc înainte de data expirării acestor contracte.
SECȚIUNEA a 6-a
Dreptul la preaviz
Art. 75. -
Dreptul la preaviz - Denisa Pătrașcu
Atât în cazul demisiei, care reprezintă încetarea contractului individual de muncă din decizia salariatului, cât și în anumite
cazuri de concediere este prevăzută obligația informării celeilalte părți și acordarea unui termen în care inițiativa încetării
relațiilor de muncă nu operează fiind doar comunicată.
Până la finalizarea acestui termen niciuna din părți nu poate înceta contractul individual de muncă, în cazul demisiei, pentru a
acorda un termen angajatorului în găsirea unui înlocuitor și predarea activităților derulate de salariat acestuia, iar în cazul
concedierii ca o măsură de protecție a salariatului.
Termenul de preaviz este de 20 de zile și se acordă în cazul concedierea are loc ca urmare a deciziei organelor competente
de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își
îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; în cazul în care salariatul nu corespunde profesional
locului de muncă în care este încadrat; în cazul concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, individuale sau
colective.
Preavizul nu se acordă în cazul salariaților aflați în perioadă de probă. Suspendarea contractului individual de muncă
determină și suspendarea curgerii termenului de preaviz, care se va relua la momentul încetării cauzei suspendării. Nu
suspendă preavizul în cazul suspendării contractului individual de muncă ca urmare a absențelor nemotivate ale salariatului.
(1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce
nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare.
Concediere colectivă. Efectele incapacității temporare de muncă a salariatului asupra curgerii termenului de preaviz -
Mădălina Moceanu
Preavizul trebuie acordat anterior încetării contractului individual de muncă prin concediere.
El constituie o garanție a dreptului la muncă și are ca scop evitarea consecințelor negative pe care le-ar putea produce
denunțarea unilaterală intempestivă a contractului individual de muncă de către angajator.
Astfel, salariatul trebuie să beneficieze efectiv, în caz de concediere, de preaviz. În situația în care, în perioada de preaviz,
contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.
Pe cale de consecință, respectarea procedurii de concediere implică acordarea preavizului și respectarea termenului minim
legal al acestuia.
Nerespectarea termenului minim legal de preaviz nu atrage răspunderea patrimonială a angajatorului în condițiile prevăzute
de art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat.
Extras din Decizia civilă nr. 1418/04.06.2013,Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Consecința nerespectării preavizului în cazul desfacerii CIM pentru situatia desfiintarii locului de munca - Mădălina
Moceanu
Acordarea unui preaviz mai mic decat 20 zile lucratoare in cazul desfiintarii locului de munca se face cu nerespectarea
dispozițiilor legale prevazute la art. 75 alin. 1 din Codul muncii.
Acest aspect de nelegalitate în luarea măsurii desfacerii contractului de muncă constituie o nulitate relativă parțială a actului
de desfacere a contractului de muncă; daca se invocă in instanta nulitatea parțială a deciziei de desfacere a contractului de
muncă, respectiv sub aspectul duratei termenului de preaviz acordat, acest lucru nu poate avea drept consecință anularea în
totalitate a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă; apreciem ca soluția care se impune într-o astfel de
situatie este aceea a anulării parțiale a deciziei contestate, respectiv numai sub aspectul datei de la care raporturile de muncă
sunt desfăcute (data desfacerii CIM respectând de aceasta data durata termenului de preaviz, la care era îndreptățit salariatul
concediat potrivit legii); ca urmare a anulării parțiale a deciziei contestate salariatul este îndreptățit astfel si la plata drepturilor
salariale pe durata preavizului neacordat initial, sumă ce va fi actualizată la data plății.
Decizie de concediere. Acordarea preavizului. Efecte. Revocarea deciziei de concediere - Mădălina Moceanu
Conform prevederilor art. 73 alin. 1 din Codul muncii (actualmente art. 75 alin. 1 din Codul muncii, ), persoanele concediate în
temeiul art. 61 lit. c și d, al art. 65 și 66 din același cod au dreptul la un preaviz care nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare
(actualmente 20 zile lucrătoare).
Acordarea preavizului reprezintă o condiție care trebuie să fie respectată în cazurile de concediere sus-menționate și care are
drept scop amânarea producerii efectelor încetării contractului individual de muncă în urma manifestării de voință a
angajatorului în scopul protecției salariatului.
Pe perioada preavizului clauzele contractului individual de muncă rămân nemodificate, iar părțile își mențin toate drepturile și
obligațiile pe care le au în temeiul acestuia.
Prin urmare având în vedere că la data la care i s-a comunicat reclamantului decizia de concediere contestată nu era expirat
termenul de preaviz stabilit de angajator, în mod nejustificat se susține că raporturile de muncă dintre părți au încetat la
această dată.
În ceea ce privește decizia de concediere, având în vedere că nu este un act jurisdicțional și că nu există un text legal
prohibitiv, această decizie poate fi revocată de angajator în situațiile în care acesta constată nelegalitatea sau netemeinicia
măsurii luate, cu condiția ca decizia de revocare să fie emisă înainte ca decizia de concediere să își producă efectele,
respectiv înainte de încetarea raporturilor de muncă dintre părți.
Extras din Decizia civilă nr.723/R/13.07.2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
Efectele incapacit. temp. de muncă a salariatului asupra curgerii termen. de preaviz. Consecințele neacordării
termenului legal de preaviz - Mădălina Moceanu
În situația în care, în perioada de preaviz, contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat
corespunzător.
Pe cale de consecință, respectarea procedurii de concediere implică acordarea preavizului și respectarea termenului minim
legal al acestuia.
Concedierea dispusă fără acordarea preavizului sau cu nerespectarea duratei minime legale a acestuia este lovită de nulitate
absolută.
Nerespectarea termenului minim legal de preaviz nu atrage răspunderea patrimonială a angajatorului în condițiile prevăzute
de art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat.
Extras din Decizia civilă nr. 1418/04.06.2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1) persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. d), care se află în
perioada de probă.
(3) În situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz
va fi suspendat corespunzător, cu excepția cazului prevăzut la art. 51 alin. (2).
Concediere colectivă. Efectele incapacității temporare de muncă a salariatului asupra curgerii termenului de preaviz -
Mădălina Moceanu
Preavizul trebuie acordat anterior încetării contractului individual de muncă prin concediere.
El constituie o garanție a dreptului la muncă și are ca scop evitarea consecințelor negative pe care le-ar putea produce
denunțarea unilaterală intempestivă a contractului individual de muncă de către angajator.
În situația în care, în perioada de preaviz, contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat
corespunzător.
Pe cale de consecință, respectarea procedurii de concediere implică acordarea preavizului și respectarea termenului minim
legal al acestuia.
Concedierea dispusă fără acordarea preavizului sau cu nerespectarea duratei minime legale a acestuia este lovită de nulitate
absolută.
Nerespectarea termenului minim legal de preaviz nu atrage răspunderea patrimonială a angajatorului în condițiile prevăzute
de art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat.
Estras din Decizia civilă nr. 1418/ 04.06.2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Art. 76. -
Conținutul deciziei de concediere - Costel Gilca
După cum precizam forma scrisă a deciziei angajatorului de a pune capăt încetării contractului individual de muncă, fie ca
este vorba de motive imputabile salariatului, fie că este vorba de motive neimputabile salariatului, reprezintă pe de o parte o
garanție a dreptului la apărare, iar pe de altă parte instrumentul prin care instanța de judecată verifică dacă concedierea a
avut motive obiective.
În lipsa unui document scris din care să rezulte faptele și motivele care au condus la concederea salariatului, voința
angajatorului nu poate fi nici verificată și nici cenzurată de instanța de judecată.
În acest sens, legiuitorul a statuat ca decizia de concediere să îmbrace întotdeauna forma scrisă.
De asemenea, legiuitorul reglementează inclusiv conținutul deciziei, nu doar forma scrisă.
Astfel, decizia de concediere trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) motivele care determină concedierea
Elementul central al deciziei de concediere este format din motivarea deciziei. Motivele care conduc la concediere permit pe
de o parte salariatului să își formuleze apărările, pe de altă parte instanței de judecată să verifice și să cenzureze
manifestarea de voință a angajatorului să verifice obiectivitatea măsurii adoptate de angajator.
Motivele trebuie să fie precizate, conform unei parți a jurisprudenței, cu lux de amănunte, și nu doar în mod general. Deși în
Decizia de desfiintare a postului salariatei, prealabila concedierii, nu reprezinta o decizie de concediere - Mădălina
Moceanu
Prima instanta a retinut în mod legal si temeinic faptul ca decizia de desfiintare a postului salariatei, prealabila concedierii, nu
reprezinta o decizie de concediere, dând o interpretare corecta a acestui act juridic, deoarece aceasta reprezinta un act
decizional al angajatorului, dispus în conformitate cu prevederile art.40 alin.1 lit.a din Codul muncii, act prin care acesta
întelege sa-si stabileasca modul de organizare si functionare, si care este cenzurat de catre instanta de judecata doar
incidental, ca act premergator emiterii deciziei de concediere.
Mai mult, Curtea apreciaza ca decizia de desfiintare a postului salariatei, prealabila concedierii nu reprezinta o decizie de
concediere propriu zisa, ci dupa cum s-a aratat mai sus, actul anterior concedierii prin care angajatorul decide cu privire la
forma sa de organizare si functionare acesta constituind un drept exclusiv al angajatorului care nu poate fi cenzurat de catre
instanta de judecata decât pe cale incidentala, având într-adevar legatura însa cu decizia de concediere si fiind emis în
vederea dispunerii masurii concedierii salariatului vizat prin actul decizional.
Extras din Decizia civila nr. 3723/07.06.2011, Curtea de apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale , www.portal.just.ro
Nulitatea absolută a deciziei de concediere în cazul nerespectării cerințelor impuse de prevederile art. 76 din Codul
muncii - Mădălina Moceanu
Legalitatea unei decizii de concediere se analizează de către instanța de judecată, potrivit art. 79 din Codul muncii, prin
raportare la temeiul de drept al concedierii menționat în cuprinsul acesteia și nu având în vedere alte dispoziții legale invocate
de către angajator prin apărările formulate în fața instanței, chiar dacă aceste prevederi legale ar fi fost precizate în alte
înscrisuri întocmite de către angajator, anterior emiterii deciziei de concediere, precum preavizul comunicat salariatului
concediat.
Dacă încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere
trebuie să conțină, sub sancțiunea nulității, elementele prevăzute la art. 76 lit. a) – lit. c) din Codul muncii.
În situația în care decizia de concediere nu cuprinde motivele de fapt care au determinat concedierea salariatului și doar art.
65 alin. (1) din Codul muncii este indicat ca temei de drept al concedierii acestuia, nu se poate stabili dacă încetarea
contractului individual de muncă a fost consecința unei concedieri individuale sau a unei concedieri colective care să atragă și
necesitatea menționării criteriilor de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.
Pe de altă parte, în absența din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale concedierii, angajatul concediat și
instanța de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existența cauzei reale și
serioase, precum și a caracterului obiectiv al măsurii dispuse.
Tiparit de - la 30.07.2019. 342/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ș
Nerespectarea cerințelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii, sancționată cu nulitatea absolută a deciziei de
concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia.
Extras din Decizia civilă nr. 172/12.03.2014, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
Contestatie decizie de concediere. Nulitatea absolută a deciziei de concediere ca urmare a nemotivării în fapt a
acesteia - Mădălina Moceanu
Potrivit art.76 alin.1 lit.a) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care
determină concedierea.
De asemenea, prin art.62 alin.3 din Codul muncii se prevede faptul că: „decizia se emite în scris și sub sancțiunea nulității
absolute trebuie să fie motivată în fapt și în drept
”.
Reglementarea legală a condițiilor de formă ale actului prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de
muncă are ca scop prevenirea unor eventuale abuzuri ale angajatorului, precum și asigurarea unor elemente de verificare a
legalității și temeiniciei măsurii dispuse.
Simpla indicare a temeiului de drept al concedierii nu este suficientă din prisma dispozițiilor art.76 din codul muncii care
prevăd și motivarea în fapt a deciziei, respectiv arătarea în concret a motivelor care au atras desființarea postului ocupat de
reclamantă.
De ce sunt importante -pentru instanța de judecată- motivele precizate în decizia de concediere ? - Mădălina
Moceanu
Art. 76 alin. 1 lit. a din Codul Muncii nu are doar rolul de a enunța sancțiunea nulității absolute în cazul omisiunii motivării în
fapt și în drept a deciziei de concediere, ci reprezintă punctul de pornire în demersul instanței de judecată de a verifica
caracterul real și serios al concedierii, respectiv dacă starea de fapt invocată de angajator corespunde realității și dacă este
suficient de serioasă pentru a justifica desființarea postului salariatului, așadar o analiză de proporționalitate între cauză și
efect.
Nu este obligatorie pentru angajator, în raport de specificul activității desfășurate și de amploarea procesului de reorganizare,
întocmirea unor studii și prognoze de piață ori a unor rapoarte de audit privind optimizarea și rentabilizarea activității.
Pentru a verifica însă caracterul real și serios al concedierii, instanța are în vedere motivele precizate în decizia de concediere
în limita cărora se pronunță, astfel încât caracterul ambiguu și imprecis al stării de fapt exxpuse, pe care se întemeiază
desființarea postului deși nu atrage nulitatea decizie în baza art. 76 alin.1 lit. a Codul muncii, îl pune pe angajator în
imposibilitatea de a dovedi realitatea și seriozitatea concedierii, fiind lipsit de posibilitatea de a susține și dezvolta apărări ce
exced motivelor reținute în decizia de concediere.
Prin urmare, deși este posibil ca angajatorul să opteze ca măsura reorganizării să se fundamenteze strict pe viziunea sa
asupra direcțiilor și strategiilor de dezvoltate a societății, în atare situație instanța de judecată, contrar exigențelor art. 79
Codul muncii, nu poate extinde controlul temeiniciei deciziei de concediere în afara acestor limite, fiind datoare să analizeze
dacă motivele reținute de angajator sunt adevărate (caracterul real) și justifică din punct de vedere al gravității desființarea
postului (caracterul serios).
A se vedea în acest sens-Decizia civilă nr. 947/14.10.2014, Curtea de Apel Cluj, secția I-a civilă, www.curteadeapelcluj.ro
Având în vedere art. 79 din Codul muncii, angajatorul nu poate suplini, prin alte înscrisuri administrate în timpul cercetării
judecătorești a contestației formulată de către angajat împotriva deciziei de concediere, absența motivării în fapt din cuprinsul
deciziei de concediere.
Extras din Decizia civilă nr. 67/13.11.2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Este nelegală decizia de concediere care nu indică motivele de fapt care au determinat concedierea - Mădălina
Moceanu
Contestatoarea S.A. a chemat în judecată intimata Asociația B.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună
anularea Deciziei nr. 3/7.01.2014, plata concediului de odihnă aferent perioadei lucrate, plata orelor suplimentare efectuate
peste programul normal de lucru, plata salariului pentru perioada 1-7 ianuarie 2014 și diferența de salariu pentru una
decembrie 2013, sporul pentru perioada de sfârșit de săptămână lucrată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea in fapt, contestatoarea a arătat că între părțile litigante din prezenta cauză au intervenit raporturi de muncă,
conform contractului individual de muncă nr. 10/18.04.2013 în temeiul căruia contestatoarea a fost angajată la societatea
intimată în funcția manager, începând cu data de 22.04.2013, cu un salariu lunar brut de 2847 lei.
Prin adresa fără număr și nedatată comunicată contestatoarei la data de 6.09.2013, i s-a adus acesteia la cunoștință că,
începând cu data de 18.10.2013 compartimentul unde aceasta este încadrată își restrânge activitatea.
De asemenea, în conformitate cu art. 75 alin. 1 din C. Muncii, începând cu data de 6.09.2013 i s-a acordat contestatoarei un
preaviz de 30 de zile lucrătoare, după expirarea căruia, respectiv la data de 18.10.2013 contractul de muncă va înceta.
Contestatoarea a mai arătat că în anul 2013 aceasta a beneficiat de concediu medical după cum urmează: septembrie -7 zile,
octombrie - 14 zile, noiembrie -30 zile și - decembrie 31 de zile, astfel că perioada de preaviz a fost prelungită până pe data
de 15.01.2014 inclusiv.
Prin Decizia nr. 3/7.01.2014, raporturile de muncă între părți au încetat în temeiul art. 65 alin. 1 din Legea nr. 53/2003- Codul
Muncii, începând cu data de 7.01.2014.
În motivarea deciziei nr. 3/7.01.2014 s-a arătat că încetarea raporturilor de muncă au avut la bază desființarea postului de
manager ca urmare a reorganizării firmei.
În probațiune, contestatoarea a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri si interogatoriu.
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor
colective;
Aplicarea criteriilor stabilite la concedierea colectiva. Imposibilitatea invocarii unui alt criteriu în timpul litigiului -
Mădălina Moceanu
Angajatorul a luat masura efectuarii unei concedieri colective, în cadrul acestei proceduri având obligatia, în conformitate cu
prevederile art. 74 lit. c) C.mun., în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere (actualmente art. 76 lit. c din Codul
muncii), de a respecta anumite criterii de stabilire a ordinii de prioritati.
Angajatorul a mentionat în cuprinsul deciziei contestate în prezentul litigiu ca a avut în vedere la desfiintarea postului
contestatorului, criteriul referitor la "salariatii care cumuleaza pensia cu salariul sau beneficiaza de alte surse suplimentare de
venit".
Întrucât situatia a doi salariati era egala, angajatorul fiind obligat sa ia în considerare un alt criteriu de departajare.
Desi angajatorul a sustinut ca recurentul contestator s-ar încadra în alt criteriu de selectie, respectiv "salariatii care au fost
sanctionati disciplinar în ultimele 12 luni", un astfel de criteriu nu a fost mentionat nicicând pe durata procedurii de concediere,
astfel încât nu poate înlatura criteriul explicit mentionat în decizie.
Prin urmare, nu este justificat criteriul utilizat de angajator pentru stabilirea ordinii de prioritate în ce-l priveste pe salariat, asa
încât masura dispusa este lovita de nulitate.
Extras din Decizia civila nr. 2797/ 09.04.2012 , Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
Concediere colectiva. Directiva Cons. 98/59/CE/20.07.1998 privind aproprierea legislațiilor st. membre cu privire la
conced. colective - Mădălina Moceanu
Recurenta nu a respectat procedurile de informare, respectiv cele care sa cuprinda criteriile de stabilire a ordinii de prioritate,
asa cum corect a apreciat instanta ca decizia nu contine în mod obligatoriu toate elementele prevazute de art.74 din Codul
muncii (actualul art. 76 din Codul muncii), astfel încât devin incidente în cauza dispozitiile art.76 din Codul muncii (actualul art.
78 din Codul muncii) si care atrag nulitatea absoluta a masurii dispuse, nerezultând " criteriile propuse pentru selectarea
lucratorilor ce urmeaza a fi concediati în masura în care legislatiile si /sau practicile nationale atribuie aceasta competenta
angajatorului".
Potrivit art.76 din Codul muncii (art. 78 din Codul muncii) "Concedierea dispusa cu nerespectarea procedurii prevazute de
lege este lovita de nulitate absoluta".
Extras din Decizia civila nr. 4837/04.10.2010 , Curtea de Apel Craiova, www.portal.just.ro
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Criterii de selecție - Mădălina Moceanu
Cu toate că este prevăzută necesitatea stabilirii unor criterii în vederea concedierii, prin art.69 alin.2 lit.d Codul muncii,
dispozițiile legale nu cuprind ordinea de priorități pentru reducerea de personal, în atare situație angajatorii trebuind să aibă în
vedere ordinea de priorități stabilită prin CCM aplicabil.
Dacă în urma aplicării ordinei de priorității stabilită potrivit criteriilor din CCM nu se poate stabili o anumită ierarhizare cu
privire la doi sau mai mulți salariați, care se află în aceeași situație, concedierea ar fi putut fi dispusă și prin interviu având în
vedere consultarea sindicatului.
Pentru a se respecta dispoz. art.76 alin.1 lit.c Codul muncii nu este suficientă enumerarea criteriilor de stabilire a ordinii de
priorități ci trebuie efectiv justificat motivul pentru care potrivit respectivelor criterii salariatul în cauză a fost ales printre cei
concediați.
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Stabilirea ordinii de prioritate la concediere -
Mădălina Moceanu
În vederea stabilirii ordinii de prioritate la concediere, angajatorul trebuia să aplice, în ordine, criteriile menționate în contractul
colectiv de muncă la nivel de unitate și în programul de restructurare.
Recurenta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă din care să rezulte modalitatea în care s-a făcut departajarea între
salariați în baza criteriilor enumerate, în condițiile în care toți au primit calificativul maxim la evaluare.
Extras din Decizia civila nr. 1332/R/06.09.2012, Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Inutilitatea aplic. crit. de prioritate la conced. în cazul desființ. integrale a unui departament/structură distinctă din
cadrul unității - Mădălina Moceanu
Dispozițiile art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, coroborate cu cele ale art. 69 alin. (2) lit. d) și art. 69 alin. (3) din
Codul muncii, republicat, sunt aplicabile în situația în care se desființează doar o parte din posturile aferente unui departament
sau unei structuri, ca o entitate distinctă, și este necesară realizarea unei departajări a salariaților care ocupă același tip de
post.
În ipoteza desființării integrale a unui departament sau unei structuri distincte nu se poate pretinde angajatorului să evalueze
realizarea obiectivelor de performanță și să aplice criterii de prioritate la concediere, dat fiind că încetează contractele
Legiuitorul a reglementat aplicarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere în scopul evitării ca angajatorul
să săvârșească un abuz, respectiv să procedeze la înlăturarea subiectivă a anumitor salariați.
Oportunitatea desființării unui departament sau unei structuri distincte din cadrul unității angajatoare este o măsură de
management, care nu poate fi cenzurată de către instanța de judecată, aceasta fiind ținută să verifice doar motivele de
nelegalitate și netemeinicie ale deciziei de concediere raportat la cerințele dispozițiilor art. 65 din Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 1194/25.04.2012, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Nelegalitatea deciziei de concediere colectivă în cazul nerespectării criteriilor stabilite pentru concediere - Mădălina
Moceanu
Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta S.C. B S.R.L. solicitând instanței de judecată să anuleze Decizia nr.
www/01.09.2012, aceasta fiind nelegală și netemeinică, reîncadrarea sa în același post cu plata drepturilor salariale până în
momentul reîncadrării în munca și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că pârâta emițând decizia de încetare a contractului său de muncă prin
concediere a interpretat greșit criteriile de concediere, eliminând din colectiv salariați cu vechime de peste 40 de ani de
muncă, cu toate categoriile profesionale și care mai au până la pensie doar 4-5 ani, așa cum este cazul său.
A precizat reclamantul că susținerea pârâtei, în ceea ce îl privește, că se încadrează în condițiile pct. 3, demonstrează o
greșită aplicare a acestui criteriu, deoarece acesta se referă la persoanele care mai au între 6 și 12 luni până la pensionare,
ceea ce nu este cazul său.
De asemenea, reclamantul a subliniat că criteriul de la pct. 3 se referă la pensionarea definitivă, care constituie regula și nu la
pensionarea anticipată, care constituie excepția.
În probațiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?
Pârâta a formulat întampinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea acțiunii reclamantului
A ca neîntemeiată.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. abc/05.12.2013, instanța de judecată a admis acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu
pârâta S.C. B S.R.L, a anulat Decizia nr. www/01.09.2012, emisă de pârâta S.C. B S.R.L, ca netemeinică și nelegală; a
dispus reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior emiterii deciziei de concediere contestate; a obligat pârâta la plata
către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat reclamantul, de la data emiterii deciziei de concediere contestate și până la data reintegrării sale efective; a obligat
pârâta să plătească reclamantului suma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că între părți au existat raporturi de muncă, reglementate pe baza
contractului individual de muncă nr. zas/01.05.1991.
Prin Decizia nr. www/01.09.2012, pârâta a dispus ca, începând cu data de 01.09.2012, să înceteze contractul de muncă al
reclamantului în conformitate cu art. 66 din Codul muncii (concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului-
concediere colectivă).
Pentru a dispune astfel, pârâta a avut în vedere, așa după cum rezultă din preambulul deciziei contestate, dificultățile de
natură financiară cu care se confruntă, diminuarea drastică a bugetului alocat și reducerea considerabilă a activității de
transport.
Totodată, pentru a proceda la concedierea reclamantului, pârâta a avut în vedere criteriile de stabilire a ordinii de prioritate
d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a
Tiparit de - la 30.07.2019. 349/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
Art. 77. -
Data de la care decizia de concediere își produce efecte - Denisa Pătrașcu
La fel cum contractul individual de muncă se încheie printr- un acord de voință, asupra cărora părțile au fost informate,
încetarea acestuia prin concediere, nu poate fi făcută în afara transmiterii comunicării către salariat a acesteia.
Adesea se creează o confuzie referitor la data emiterii deciziei de concediere, ca fiind data de la care concedierea operează.
Momentul de la care concedierea își produce efecte este data comunicării salariatului, care se poate realiza în oricare mijloc
prevăzut de lege, prin care să fie certificată data și semnătura salariatului (un terț nu poate fi parte a contractului, deci nu-i
poate fi opozabil nici comunicarea, indiferent de relația de rudenie, etc.).
Posibilitatea angajatorului de a comunica decizia de concediere prin poșta electronică - Mădălina Moceanu
ÎCCJ a decis prin Decizia nr. 34/24.10.2016 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 18/09.01.2017 ) că:
“În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 din Codul Muncii, cu referire la dispozițiile art. 278 alin. (1) din Codul Muncii și
la dispozițiile art. 1326 din Codul Civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit dispozițiilor art. 76 din Codul Muncii se
poate comunica prin poșta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual
să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit dispozițiilor art. 211 alin. (1) lit. a din Legea
nr. 62/2011 raportat la dispozițiile art. 216 din același act normativ, cu referire la dispozițiile art. 184 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, în condițiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact și există o uzanță a acestei
forme de comunicare între părți.
Decizia astfel comunicată prin poșta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerințele formale
impuse de dispozițiile art. 76 din Codul Muncii, nu și pe cele impuse de Legea nr. 455/2001, referitor la înscrisul în formă
electronică.”
ÎCCJ a argumentat -în esență- Decizia nr. 34/2016 astfel:
In privinta primei chestiuni de drept:
Câtă vreme angajatul a pus la dispoziție angajatorului o adresă electronică în vederea comunicării actelor ce emană de la
acesta și sunt obligatorii a fi aduse la cunoștința salariatului, comunicarea deciziei de concediere în această modalitate este
valabilă.
Tiparit de - la 30.07.2019. 350/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Mai mult decât atât, în condițiile unei dezvoltări accelerate a tehnologiei, a evoluției raporturilor de muncă ce se pot desfășura
la distanță prin intermediul internetului, se apreciază că se poate realiza o comunicare între angajator și salariat prin
intermediul poștei electronice, aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare
jurisdicțională a deciziei de concediere în condițiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011.
Pe de altă parte, mijloacele informatice de comunicare a textului asigură posibilitatea dovedirii împrejurării că salariatul a
primit decizia de concediere, precum și a datei exacte a primirii.
Comunicarea prin poșta electronică a deciziei poate fi chiar mai transparentă decât comunicarea prin scrisoare recomandată
cu confirmare de primire, întrucât, la rubrica "subiect" din e-mailul transmis, se poate menționa "comunicare decizie de
concediere".
În cazul comunicării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin mențiunile inserate pe acest document nu se
poate dovedi care anume înscris s-a expediat în această manieră. Utilizarea tehnologiei informației pentru transmiterea de
date asigură dovezi mult mai puternice decât în cazul mijloacelor tradiționale.
În concluzie, comunicarea prin poșta electronică de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76
din Codul muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea
termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, în condițiile în care salariatul a
comunicat angajatorului aceste date de contact și există o uzanță a acestei forme de comunicare între părți, fără a fi necesară
confirmarea expresă de către salariatul-contestator a primirii acestei corespondențe.
In privinta celei de-a doua chestiuni de drept:
Comunicarea, ca act distinct de decizia de concediere, reprezintă o situație de fapt, ce poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă, inclusiv cu martori și prezumții.
Prin urmare, comunicarea unui înscris pe suport informatic se bucură de eficiență juridică în condițiile art. 283 din Codul de
procedură civilă, care instituie o prezumție de validitate în sensul că există garanții suficient de serioase dacă înscrierea este
efectuată de către un profesionist.
În condițiile în care prezumția legală de validitate instituită de art. 283 din Codul de procedură civilă nu este răsturnată,
documentul ce reproduce mesajul redat pe suportul informatic constituie instrument probator cu respectarea condițiilor impuse
de art. 282 din Codul de procedură civilă, respectiv să fie inteligibil (să poată fi citit, să fie accesibil) și să prezinte garanții
suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului său și a identității persoanei de la care emană.
Astfel, dacă contestatorul căruia i-a fost comunicată decizia de concediere ar fi primit un alt document decât cel menționat în
e-mail sau dacă documentul PDF nu ar fi putut fi deschis, acestuia îi revenea obligația de diligență de a reclama situația în
termen de 45 de zile de la comunicare.
Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 76 din Codul muncii, care impun emiterea deciziei în formă scrisă, și cu dispozițiile
art. 77 din Codul muncii, care se referă la comunicarea însăși a deciziei de concediere și nu a măsurii concedierii (în sensul
că niciun alt înscris nu poate înlocui decizia de concediere), se apreciază că, odată ce manifestarea de voință a angajatorului
nu este materializată în format electronic, ci în formă clasică (pe suport hârtie) nu este necesară semnătura electronică, care
trebuie să respecte cerințele formale impuse de Legea nr. 455/2001, documentul PDF reprezentând doar o copie a
documentului emis în formă clasică (.....).
Așadar, in condițiile în care nu există o normă specială care să confere caracter irevocabil deciziei de concediere de la data
emiterii, aceasta poate fi revocată, dar numai până la momentul comunicării, întrucât, de la acel moment, își produce efectele
manifestarea de voință a angajatorului privind încetarea raportului juridic de muncă, ce nu poate fi reluat fără exprimarea unui
nou acord de voință al părților(....).
Extras din Decizia ÎCCJ nr. 18/13.06.2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 767/30.09.2016; menționăm
faptul că, potrivit art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru
(....) celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 30.09.2016).
SECȚIUNEA a 7-a
Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Art. 79. -
Contestatie decizie de concediere. Nulitatea absolută a deciziei de concediere ca urmare a nemotivării în fapt a
acesteia - Mădălina Moceanu
Potrivit art.76 alin.1 lit.a) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care
determină concedierea.
De asemenea, prin art.62 alin.3 din Codul muncii se prevede faptul că: „decizia se emite în scris și sub sancțiunea nulității
absolute trebuie să fie motivată în fapt și în drept
”.
Reglementarea legală a condițiilor de formă ale actului prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de
muncă are ca scop prevenirea unor eventuale abuzuri ale angajatorului, precum și asigurarea unor elemente de verificare a
legalității și temeiniciei măsurii dispuse.
Simpla indicare a temeiului de drept al concedierii nu este suficientă din prisma dispozițiilor art.76 din codul muncii care
prevăd și motivarea în fapt a deciziei, respectiv arătarea în concret a motivelor care au atras desființarea postului ocupat de
reclamantă.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 304, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât
cele precizate în decizia de concediere.
Art. 80. -
Anularea concedierii - Denisa Pătrașcu
În cazul în care se constată ilegalitatea concedierii salariatul are dreptul de a fi repus în situația anterioară acesteia, dacă
solicită acest lucru. Indiferent de această solicitare salariatul are dreptul la recuperarea drepturilor de natură salarială
majorate, indexate și reactualizate la care ar fi beneficiat dacă nu ar fi avut loc concedierea.
În cazul în care salariatul nu solicită reintegrarea în funcția anterioară, relațiile dintre părți sunt considerate atât de avariate
încât nu pot fi continuate, motiv pentru care, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, contractul
individual de muncă încetează de drept.
Potrivit art. 262 din Codul Muncii neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind reintegrarea în muncă a unui
salariat constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă.
Necesitatea reînființării postului desființat în cazul unei concedieri efectuate în baza art. 65 Codul muncii, care a fost
Tiparit de - la 30.07.2019. 354/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
anulată - Mădălina Moceanu
Reintegrarea salariatului în postul deținut anterior concedierii, în cazul în care anterior acest post fusese desființat, presupune
în mod logic reînființarea postului respectiv, întrucât art. 80 alin. 2 Codul muncii nu prevede o reintegrare formală, ci una
efectivă, adică reluarea raporturilor de muncă dintre părți cu înlăturarea situației create ca urmare a desființării inițiale a
postului.
Reînființarea postului desființat anterior unei concedieri nelegale și/sau netemeinice operate în baza art. 65 Codul muncii nu
se poate face în mod valabil decât în cadrul structurii interne în care acest post s-a aflat anterior desființării, astfel încât postul
reînființat să fie exact același cu cel anterior desființat, inclusiv cu privire la localitatea în care este situat.
Extras din Decizia civila nr. 386/CM/14.10.2014 , Curtea de Apel Constanta, www.portal.just.ro
(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei
și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Despăgubiri și penalități datorate salariatului în cazul desfacerii nelegale a contractului de muncă - Mădălina
Moceanu
Conform dispozițiilor art. 80 din Codul muncii, angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat nu numai pentru
salariile neprimite de acesta, dar și pentru celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Ori, în mod indubitabil prin concedierile nelegale la care a fost suspus reclamantul/salariatul, în două rânduri consecutiv,
acesta a fost pus în imposibilitatea de a-și achita creditul pe care ce-i drept, singur l-a contractat, dar, de a cărei imposibilitate
de a-l plăti s-a făcut vinovat angajatorul, care l-a concediat pe reclamant/salariat nelegal.
Prin urmare, nu are relevanță faptul că reclamantul a angajat creditul anterior concedierii, ci faptul că datorită conduitei
abuzive și arbitrare a angajatorului, reclamantul/salariatul s-a aflat, fără voia sa și doar din culpa exclusivă a angajatorului său,
care l-a concediat nelegal, în imposibilitatea de a-și mai plăti creditul, acumulând dobânzi și penalități.
Divergențe privind stabilirea cuantumului sumei datorată de către angajator în cazul concedierii anulată de instanță -
Mădălina Moceanu
Exista autoritate de lucru judecat atunci când al doilea proces este între aceleasi parti, are acelasi obiect si este întemeiat pe
aceiasi cauza.
Între părți au aparut divergențe în ceea ce privește cuantumul sumei datorate cu titlu de drepturi salariale neachitate, unul din
capetele de cerere din prezenta acțiune reprezentându-l tocmai o diferență între suma solicitată de recurentă și cea achitată
de intimată.
Câta vreme între parti au aparut din nou divergente dupa punerea în executare a primei hotarâri în ceea ce priveste
cuantumul sumei datorate cu titlu de drepturi salariale neachitate, gresit a fost admisa exceptia autoritatii de lucru judecat.
Tribunalul a apreciat că este autoritate de lucru judecat, deoarece instanțele s-au pronunțat asupra problemei deduse
judecății, problema fiind tranșată. Instanța nu precizează totuși în ce mod poate fi soluționat un litigiu de genul celui care a
apărut între părți privind cuantumul sumei datorate. Este adevărat că de regulă, în faza de executare, practica instanțelor a
fost în sensul că în cazul în care există divergențe sub aspectul sumei datorate acestea să fie calculate pe calea contestației
la executare, dar nicio prevedere legală nu interzice părții prejudiciate să utilizeze calea dreptului comun accesibilă în cazul
litigiului de muncă .
Constitutia României în consens cu legislatia comunitara garanteaza liberul acces la justitie si dreptul la un proces echitabil,
Extras din Decizia civilă nr. 2958/R/06.12.2011, Curtea de Apel Oradea , www.portal.just.ro
Momentul până la care se acordă despagubirile prevazute de art. 80 alin. 1 Codul muncii - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 78 al.1 din Codul muncii (actualul art. 80 alin. 1 din Codul muncii) „în cazul în care concedierea a fost efectuata în
mod netemeinic sau nelegal, instanta va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despagubiri egale cu
salariile indexate majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
Din formularea imperativa a textului art.78 al.1 Codul muncii (actualul art. 80 alin. 1 din Codul muncii) rezulta ca în situatia în
care instanta a constatat netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, ea are cumulativ 2 obligatii: sa dispuna anularea deciziei
respective si sa oblige pe angajator la plata unei despagubiri.
În ceea ce priveste cuantumul despagubirilor, textul prevede ca acesta este egal cu salariile indexate, majorate sau
reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
În speta, prima instanta a dispus anularea deciziilor de concediere ale contestatoarei, iar intimata pârâta nu a înteles sa
formuleze recurs împotriva acestei hotarâri.
În ceea ce priveste momentul pâna la care se acorda despagubirile, instanta trebuie sa aiba în vedere daca de la data
concedierii salariatului si pâna la momentul pronuntarii hotarârii a intervenit o cauza de încetare a contractului de munca al
salariatului, ca urmare a pensionarii sau ca urmare a desfiintarii postului, dizolvarii sau falimentului societatii.
Aceasta solutie are la baza argumentul potrivit caruia în astfel de situatii, daca salariatul nu ar fi fost concediat, oricum
contractul sau de munca ar fi încetat de la momentul încetarii contractului si nu ar fi beneficiat de drepturile respective.
Având în vedere faptul ca din certificatul eliberat de Oficiul Registrului Comertului rezulta ca a intervenit dizolvarea societatii la
data de 15.01.2009 prin sentinta civila nr.34/CM/06.01.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta, Curtea a obligat pârâta catre
reclamanta la plata drepturilor salariale indexate, majorate si reactualizate, corespunzator unei jumatati de norma pentru
perioada 05.08.2008 – 15.01.2009.
Asadar, despagubirile prevazute de art. 78 alin. 1 Codul muncii (actualul art. 80 alin. 1 din Codul muncii) se acorda pâna la
momentul dizolvarii societatii.
Dispunându-se dizolvarea societatii printr-o hotarâre judecatoreasca, nu se mai poate dispune reintegrarea întrucât contractul
individual de munca al contestatoarei oricum ar fi încetat la acest moment.
Până când este datorată despăgubirea în cazul unei concedieri nelegale? - Mădălina Moceanu
În situația concedierii nelegale, angajatorul este obligat la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și
reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. În situația reintegrării, aceasta este datorată până la data
reintegrării efective, conform art. 80 alin. (1) din Codul muncii, urmând ca ulterior salariatul să primească salariul pentru
activitatea prestată în favoarea angajatorului, iar în situația în care persoana concediată nu mai solicită reintegrarea,
despăgubirea este datorată până la momentul încetării raporturilor de muncă, respectiv până la „data rămânerii definitive și
irevocabile a hotărârii judecătorești”, potrivit art. 80 alin. (3) din Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 2363/10.10.2012,Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară
emiterii actului de concediere.
Angajatorul nu trebuie sa emita decizie de reintegrare a salariatului odată ce a fost anulată decizia de desfacere a
CIM de catre instanta - Mădălina Moceanu
De vreme ce instanța a dispus anularea deciziei de concediere intra în funcțiune principiul retroactivității, adică nulitatea
produce efecte nu numai pentru viitor ci și pentru trecut, înlăturând efectele concedierii produse intre momentul emiterii actului
și cel al anularii de către instanță.
Din acest principiu izvorăște și cel al repunerii în situația anterioară, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie sa-și
recupereze toate drepturile de care a fost deposedată prin decizia nelegala a angajatorului, respectiv statutul de salariat,
funcția, postul, locul de muncă, precum și despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe acea perioadă cât a fost împiedicat
să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu.
În aceste condiții nu este necesară emiterea unei decizii noi prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul
deținut anterior, deoarece cu ocazia soluționării litigiului s-a tranșat această problemă a funcției ocupată de salariat, astfel că
angajatorul trebuie să se conformeze reintegrându-l pe salariat în litera și în spiritul titlului executoriu.
Salariatul nu trebuie să aștepte emiterea unei decizii de reîncadrare pe postul deținut, deoarece odată anulată decizia de
concediere acesta a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior deciziei anulate.
Obligativitatea angajatorului de a realiza o efectivă și reală repunere a părților în situația anterioară concedierii -
Mădălina Moceanu
Prin decizia nr.193/2001, Curtea Constituțională a decis că repunerea părților în situația anterioară nu lezează în nici un mod
dreptul de proprietate al angajatorului, drept ce trebuie exercitat cu respectarea conținutului și limitelor sale, stabilite de lege.
Fără posibilitatea repunerii părților în situația anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă nu s-ar repara și nu ar
asigura stabilitatea raporturilor de muncă.
Practic, repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, reglementată de dispozițiile art. 80 alin.2 din
Codul muncii, constituie una dintre măsurile cele mai energice de restabilire a legalității, de apărare eficientă a dreptului la
muncă.
Repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere reprezintă o adevărată restitutio in integrum, implicând
nu numai reîncadrarea pe postul deținut anterior, ci repunerea în situația anterioară, ca și cum raportul de muncă nu ar fi fost
nici un moment întrerupt; aceasta implică, necondiționat, reintegrarea pe postul deținut anterior începând cu data concedierii
și acordarea salariului de care salariatul beneficia anterior.
Reintegrarea în funcția deținută anterior concedierii solicitată pe calea unei acțiuni formulate ulterior - Mădălina
Moceanu
Reintegrarea în funcția avută anterior concedierii nu se poate dispune de către instanță din oficiu, ci doar la solicitarea
Reîncadrarea salariatului de către angajator, în condițiile art. 80 alin.2 din Codul muncii - Mădălina Moceanu
Repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, reglementată de dispozitiile Codului muncii (n.n.-
actualul art. 80 alin.2 din Codul muncii), constituie una dintre măsurile cele mai energice de restabilire a legalității, de apărare
eficientă a dreptului la muncă. Ea reprezintă o adevărată restitutio in integrum, implicând nu numai reîncadrarea pe postul
deținut anterior, ci repunerea în situația anterioară, ca și cum raportul de muncă nu ar fi fost nici un moment întrerupt; aceasta
implică, necondiționat, reintegrarea pe postul deținut anterior începând cu data concedierii și acordarea drepturilor de care
salariatul beneficia anterior.
Astfel, este adevărat faptul că nu este obligatorie emiterea unei decizii de reintegrare de către angajator în cazul în care
instanța de judecată a dispus prin hotărâre definitivă și irevocabilă reintegrarea salariatului pe postul deținut anterior emiterii
deciziei de concediere anulate, însă (...) era necesară existența intenției clare, neechivoce a angajatorului de a pune în
executare de bunăvoie hotărârea judecătorească de reintegrare.
(3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere,
contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
SECȚIUNEA a 8-a
Demisia
Demisia - Alina Draganescu
Demisia trebuie formulată în scris de către salariat, fiind un act unilateral de încetare a contractului individual de munca. Este
ilegal de a se solicita de către angajatori scrierea, prezentarea de către viitorul salariat a unei asa numite demisii în alb.
Angajatorul are obligatia sa înregistreze demisia. Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1500 lei la 3000
lei, nerespectarea de către angajator a demisiei.
Pot înceta prin demisie atât contractele încheiate pe durata nedeterminată, cat si cele pe durata determinată, precum si cele
cu timp partial. Salariatul trebuie sa instiinteze angajatorul despre intentia sa anterior incetarii efective a contractului , intr_un
termen convenit de părți si inscris in contract sau prevăzut in contractul colectiv de munca aplicabil. Termenul respectiv incepe
sa curga de la comunicare fara a fi inclusa si ziua comunicarii, luandu_se in calcul timpul integral de lucru.
Pe durata preavizului salariatul are obligația de a se prezenta la locul de munca, indeplinindu_si atributiile de serviciu. In caz
contrar angajatorul poate aplica sancțiuni disciplinare, inclusiv concedierea. Demisia nu trebuie aprobata de angajator.
Art. 81. -
Decizie de concediere emisă ulterior încetării CIM prin demisie - Mădălina Moceanu
Angajatorul este îndreptățit să sancționeze abaterile disciplinare săvârșite de salariați anterior cererii de demisie sau în cursul
termenului de preaviz, prevăzut de Codul muncii, însă decizia de sancționare disciplinară trebuie emisă înainte de încetarea
contractului individual de muncă, ca urmare a împlinirii termenului de preaviz.
Angajatorul avea posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, pe durata cercetării disciplinare prealabile și, pe
cale de consecință, termenul de preaviz se suspenda corespunzător. În speță, nu s-a dispus însă suspendarea contractului
individual de muncă.
Extras din Decizia nr. 3491/03.12.2008, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Demisie. Caracterul irevocabil al manifestarii de vointa al salariatului privind încetarea, din initiativa sa a CIM -
Mădălina Moceanu
Amenintarea legata de consecintele disciplinare sau penale pe care le puteau avea faptele salariatei, pentru care se
întrevedea o cercetare disciplinara, nu constituie o amenintare nelegitima, de natura a vicia consimtamântul acesteia la
semnarea demisiei, prin violenta psihica, iar sustinerea angajatei privind amenintarea cu un rau privind integritatea sa fizica,
trebuie apreciata si prin prisma functiei ocupata în cadrul societatii, caci în raport de criteriul subiectiv al pregatirii si nivelului
de cunostinte a salariatei, este putin probabil ca temerea acesteia, privind punerea în practica a presupusei amenintari sa fi
fost reala, iar simpla temere reverentioasa, fata de persoanele având functii de conducere, nu este de natura a vicia
consimtamântul.
Manifestarea de vointa a salariatului cu privite la încetarea din initiativa sa a contractului individual de munca este irevocabila,
retractarea ei fiind posibila numai cu acordul expres sau implicit al angajatorului.
Extras din Decizia civila nr.1067/18.02.2011, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de
munca si asigurari sociale,www.portal.just.ro
Încetarea raporturilor de muncă prin demisie și nu prin acord, așa cum incorect a precizat angajatorul - Mădălina
Moceanu
Prin acțiunea civilă reclamanta D A a chemat în judecată pe pârâta S.C. V EL S.R.L. , jud. Maramureș, pentru a se constata
că raporturile de muncă au încetat prin demisie și să se modifice temeiul de drept al deciziei nr.133 din 4.03.2015 emisă de
pârâtă, de desfacere a contractului de muncă al reclamantei (din acord, în demisie), cu rectificarea corespunzătoare în
sistemul REVISAL; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta arată că a fost angajata societății pârâte, începând cu data de 01.10.2013, iar la data de
04.03. 2015 a înțeles să-și depună demisia, cererea fiind primită de către administratorul societății și a fost înregistrată la
aceeași dată sub nr.133.
Reclamanta menționează că nu a încetat raporturile de muncă prin acord, ci prin demisie, în baza solicitării reclamantei. Deși
a încetat raporturile de muncă în data de 04.03.2015 decizia de încetare a raporturilor de muncă i-a fost comunicată doar la
data de 17.03.2016, conform plicului anexat în copie.
Reclamanta a solicitat admiterea cererii și sa se dispună modificarea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, luând act
de faptul că reclamanta și-a dat demisia.
În situația opunerii pârâtei la admiterea cererii, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta S.C. V EL S.R.L. , jud. Maramureș este de acord cu admiterea a cțiunii, menționând faptul că raporturile juridice de
muncă ar fi trebuit să înceteze prin demisie.
În mod eronat s-a dispus încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților, deoarece la acea vreme s-a lucrat pe un model
de decizie de încetare prin acord și angajatorul a omis să modifice temeiul de încetare a raporturilor de muncă prin demisie
cum era corect.
La fila 4 din dosar se află cererea reclamantei de încetare a raporturilor de muncă prin demisie începând cu data de
04.03.2015 această cerere de demisie fiind înregistrată sub nr.133/04.03.2015 sub același număr fiind cererea și decizia de
încetare prin acord- fila 2.
Văzând această eroare materială respectiv raporturile de muncă trebuie să înceteze prin demisie și nu prin acord, în temeiul
art. 55 lit.b Codul muncii, instanța totodată văzând că decizia nr.133/04.03.2015-fila2- de încetare a raporturilor de muncă prin
acord a fost comunicată la 17.03.2016, așa cum rezultă din înscrisul de la fila 3, această decizie potrivit art.77 Codul muncii
și-a produs efectele de la comunicare iar angajatorul nu mai poate reveni asupra ei, instanța urmează a constata că
raporturile juridice de muncă au încetat prin demisie și nu prin acordul părților, dispunând rectificarea corespunzătoare în
sistemul REVISAL.
Suntem în prezența încetării CIM prin acordul părților sau demisie? - Mădălina Moceanu
Acordul exprimat de unitatea angajatoare cu privire la încetarea contractului individual de muncă, la cererea angajatului nu
poate fi interpretată decât în sensul disp. art.55 lit.b Codul muncii (prin acordul părților ) și nu ca accepatrea unei demisii, în
condițiile în care nu rezultă că angajatul și-a dat demisia, că a fost acordat un termen de preaviz sau că angajatorul a
renunțat la acest termen.
Extras din Decizia nr. 1114/22.05.2009, Curtea de Apel Ploiești – Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale,
www.portal.just.ro
(1) Prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică
angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. wwo/15.11.2013, instanța de judecată a admis acțiunea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu
pârâtul S.C. X S.R.L., a anulat decizia nr. xyz/10.02.2012 și hotărârea nr. y/11.02.2012, emise de pârât, a dispus repunerea
părților în situația anterioară emiterii deciziei și hotărârii, ce au fost anulate, si, pe cale de consecinta a dispus reintegrarea
reclamantei pe postul deținut anterior emiterii actelor anulate, respectiv acela de arhivar; a obligat pârâtul la plata sumei de
1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, față de prevederile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art.
81 alin. 1, alin. 4, alin. 5, alin. 7 și alin. 8 si ale art. 38 din Codul muncii, decizia nr. xyz/10.02.2012, prin care pârâtul a hotărât
încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 10.02.2012, în temeiul art. 55 lit. c coroborat
cu art. 81 pct. 7 din Codul muncii, este lovită de nulitate absolută, întrucât în cuprinsul ei nu se face nicio referire la dreptul de
Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către pârât și, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de
instanța superioară? Cum și-a motivat hotărârea instanța superioară?
Da, sentința civilă nr. wwo/15.11.2013 a instanței de fond a fost atacată de către pârât, iar instanța superioară a modificat în
tot hotărârea atacată, în sensul că a dispus respingerea acțiunii reclamantei.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța superioară a avut în vedere următoarele considerente:
Conform art. 55 lit. c din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinței unilaterale a uneia
dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege .
Art. 81 alin. 1 din Codul muncii prevede că: „ prin demisie se înțelege actul unilateral de voință al salariatului care, printr-o
notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”.
Dată fiind natura sa juridică, aceea de act juridic unilateral, demisia nu mai poate fi revocată după ajungerea ei la cunoștința
angajatorului, decât cu acordul expres sau chiar tacit, dar neechivoc, al acestuia din urmă. Acordul este tacit în situația în are
angajatorul nu împiedică salariatul să-și desfășoare în continuare activitatea după momentul în care el și-a exprimat voința în
sensul încetării contractului și a expirat termenul de preaviz ori după data la care angajatorul a renunțat total ori parțial la
termenul de preaviz.
În speță, angajatorul a respins, în mod expres, cererea reclamantei de revocare a demisiei, așa cum rezultă din hotărârea nr.
y/11.02.2012, astfel încât cererea de demisie își produce efectele juridice.
Potrivit art. 81 alin. 7 din Codul muncii, demisia are ca efect încetarea contractului individual de muncă la data expirării
termenului de preaviz, a cărui durată se stabilește în condițiile reglementate de art. 81 din Codul muncii, sau la data renunțării
totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv.
Așadar, angajatorul poate renunța total sau parțial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept operează în favoarea sa, iar nu
a salariatului. Scopul preavizului, în cazul demisiei este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua măsurile
necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecințele negative pe care le-ar putea avea încetarea
intempestivă a contractului de muncă.
În cuprinsul deciziei nr. xyz/10.02.2012, se menționeaza că temeiul de drept al încetării contractului individual de muncă al
reclamantei, la data depunerii demisiei, 10.02.2012, îl reprezintă dispozițiile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 81 alin. 7
din Codul muncii. Prin urmare, se poate conchide că angajatorul a renunțat total la termenul de preaviz, conform prevederilor
art. 81 alin. 7 din Codul muncii.
În cazul demisiei, nu este necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă, deoarece contractul
individual de muncă înceteaza de drept la data expirării termenului de preaviz sau a renunțării totale sau parțiale de către
angajator la acest drept.
Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat greșit că decizia contestată trebuia să cuprindă mențiunile referitoare la
dreptul de preaviz, ca o condiție de fond a valabilității acesteia. Nefiind necesară emiterea unei decizii de încetare a
contractului individual de muncă în cazul demisiei, eventuala decizie emisă într-o asemenea situație nu trebuie motivată,
contrar susținerii reclamantei.
Dispozițiile art. 62 și art. 268 alin. 2 din Codul muncii, invocate prin cererea de chemare în judecată pentru a susține excepția
nulității absolute a actelor juridice contestate, nu sunt aplicabile în cauzp, deoarece decizia nr. xyz/10.02.2012 și hotărârea nr.
y/11.02.2012 nu se referă la o concediere pentru motive care țin de persoana salariatului, ci la încetarea contractului individual
de muncă al reclamantei prin demisie.
Retractarea demisiei depuse de către salariat se poate face doar cu acordul angajatorului - Mădălina Moceanu
Prin acțiunea întroductivă de instanță, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta S.C. „B” S.R.L. solicitând instanței ca,
(2) Angajatorul este obligat să înregistreze demisia salariatului. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă
dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă.
(3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.
(4) Termenul de preaviz este cel convenit de părți în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut
în contractele colective de muncă aplicabile și nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariații cu
funcții de execuție, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariații care ocupă funcții de
conducere.
(5) Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să își producă toate efectele.
(6) În situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz
va fi suspendat corespunzător.
(7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale
ori parțiale de către angajator la termenul respectiv.
Ce poate face angajatorul în cazul unui salariat demisionar care nu a menționat -în cererea de demisie- termenul de
preaviz? - Mădălina Moceanu
Chiar dacă în cererea sa de demisie salariatul nu a menționat termenul de preaviz, acesta este cel prevăzut de contractul
individual de muncă, astfel încât, în temeiul art. 81 alin. (7) din Codul muncii, contractul individual de muncă încheiat între părți
încetează la data expirării termenului de preaviz, în condițiile în care angajatorul nu a înțeles să renunțe total ori parțial la
termenul de preaviz.
Împrejurarea că salariatul demisionar nu a prestat, în interiorul termenului de preaviz, activitate pentru angajatorul său, acest
fapt nu împiedică încetarea contractului individual de muncă, prin demisie, la împlinirea termenului de preaviz, atâta timp cât
Extras din Decizia civilă nr. 949/12.09.2016 , Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Demisie. Renuntarea angajatorului la termenul de preaviz stipulat în favoarea sa. Sarcina probei în dovedirea
existentei unei perioade de pr - Mădălina Moceanu
În materia demisiei, preavizul este prevazut în favoarea angajatorului care, potrivit dispozitiilor legale, poate si renunta la el,
total sau partial.
În speta, salariatul a solicitat încetarea raporturilor de munca, prin demisie, începând cu data înregistrarii cererii de demisie,
fapt aparent acceptat întocmai de angajator, din a carui decizie rezulta ca a renuntat la termenul de preaviz.
Faptul ca a emis aceasta decizie la exact 15 zile de la solicitarea salariatului, nu are semnificatia împlinirii preavizului, în
conditiile în care demisia nu trebuia acceptata, ea producând efecte prin simpla manifestare de vointa a angajatului, sens în
care nu este necesara nici emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de munca, al carei efect poate fi cel
mult declarativ si nu constitutiv.
Salariatul nu a dovedit în speta faptele pozitive contrare celor negative sustinute de catre angajator, anume faptul efectuarii
propriu-zise a muncii în perioada de preaviz neputându-se opune acestei îndatoriri procesuale nici exceptia trasa din
prevederile Codului muncii, care specifica întelesul "probei în sarcina angajatorului", anume obligatia acestuia de a depune
dovezile în apararea sa pâna la prima zi de înfatisare, rezultând din aceasta ca el trebuie sa probeze în contra pretentiilor
salariatului întemeiate pe lege ori contract, iar nu împotriva oricaror sustineri ale acestuia, independent de dovedirea lor
prealabila de catre cel care le afirma, sub sanctiunea de a fi considerate valabile.
Din aceasta perspectiva, nu se poate pretinde angajatorului sa probeze ca salariatul nu a muncit ori ca nu are drepturi
salariale restante, pâna ce acesta nu va fi facut dovada ca a prestat munca ori a temeiului drepturilor pretinse, sarcina faptului
pozitiv ramânând întotdeauna în sarcina celui care îl afirma.
Extras din Decizia civilă nr. 7415/R/14.12.2009, Curtea de Apel București, www.cab1864.eu
Dreptul angajatorului de renuntare totala sau partiala la preaviz in cazul demisiei salariatului - Mădălina Moceanu
Angajatorul poate renunța total sau parțial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept operează în favoarea sa, iar nu a
salariatului.
Astfel, scopul preavizului, în cazul demisiei este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua măsurile necesare
înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecințele negative pe care le-ar putea avea încetarea intempestivă a
contractului de muncă.
Aceasta întrucât abaterile disciplinare săvârșite de către salariat, anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de
preaviz, pot fi sancționate doar dacă decizia de sancționare disciplinară este emisă înainte de încetarea contractului individual
de muncă, ca urmare a demisiei salariatului.
Extras din decizia civilă nr. 457 din 14 mai 2014, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
(8) Salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin
contractul individual de muncă.
Demisie. Neindeplinirea de catre angajator a obligatiilor asumate prin c.i.m - Alina Draganescu
Salariatul poate demisiona fara preaviz in situatia in care angajatorul nu își indeplineste obligațiile asumate prin c.i.m.
În notificarea de încetare unilaterală a c.i.m, salariatul trebuie sa indice obligațiile neindeplinite de către angajator: (de
exemplu: nu plătește salariul, nu ia măsuri pe linia asigurării sănătății și securității în munca).
CAPITOLUL VI
Contractul individual de muncă pe durată determinată
Art. 82. -
Despre anularea procesului verbal de control încheiat de I.T.M. referitor la contracte de muncă pe durată determinată
- Mădălina Moceanu
În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii:
„Modificarea contractului individual de munca se refera la oricare dintre urmatoarele elemente:
a) durata contractului;”.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art.82 alin.3 din Codul muncii: "contractul individual de munca pe durata determinata poate
fi prelungit, în conditiile prevazute la art. 83, si dupa expirarea termenului initial, cu acordul scris al partilor, pentru perioada
realizarii unui proiect, program sau unei lucrari" iar conform art.82 alin.4-5 din acelasi act normativ: „între aceleasi parti se pot
încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de munca pe durata determinata. Contractele individuale de munca pe
durata determinata încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de munca pe durata determinata sunt
considerate contracte succesive si nu pot avea o durata mai mare de 12 luni fiecare".
Instanta de fond a retinut corect ca regula instituita de legiuitor prin dispozitiile Codului muncii este aceea a încheierii
contractului individual de munca pe durata nedeterminata, existând o multitudine de posibilitati de încetare a acestuia,
contractul pe durata determinata fiind prevazut doar cu titlu de exceptie, în anumite situatii.
De asemenea, din perspectiva dispozitiilor legale si a principiilor enuntate, judecatorul fondului a retinut, temeinic si legal, ca,
Raportat la aceste argumente expuse în considerentele sentintei contestate, este nejustificata afirmatia recurentei în sensul
ca nu ar fi fost mentionate motivele care au stat la baza respingerii pozitiei societatii reclamante din cuprinsul contestatiei.
Instanta de recurs a retinut ca, prin procesul verbal de control contestat, inspectorii I.T.M. au constatat faptul ca o parte din
salariatii societatii aveau încheiate contracte individuale de munca pe durata determinata, care anterior expirarii lor de drept,
la data convenita de parti, erau modificate prin act aditional, în temeiul art.41 alin.3 lit. a) din Legea nr.53/2003, tot pe durata
determinata, pe perioade de câte 3 luni, cu nerespectarea dispozitiilor art. art.82 alin.4-5 din lege.
Contrar pozitiei exprimate de recurenta, instanta de recurs a apreciat ca sintagma „durata contractului” din cuprinsul art. 41
alin. 3 lit. a) din Legea nr. 53/2003 se refera la durata nedeterminata sau determinata a unui contract de munca si nu la
perioada pentru care s-a încheiat un contract de munca pe durata nedeterminata.
Rezulta, astfel, ca prelungirea prin act aditional a unui contract de munca este o masura arbitrara a angajatorului, care
priveaza în acest mod salariatul de un drept garantat de lege.
Este, astfel, neîntemeiata sustinerea recurentei în sensul ca, raportat la prevederile art. 41 alin. 3 si 17 alin. 5 din Codul
muncii („Orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin. (3) în timpul executarii contractului individual de munca
impune încheierea unui act aditional la contract, într-un termen de 20 de zile lucratoare de la data aparitiei modificarii, cu
exceptia situatiilor în care o asemenea modificare este prevazuta în mod expres de lege”), modificarea duratei unui contract
prin prelungirea duratei acestuia presupune o modificare a unui contract de munca si nu situatia în care fiecare act aditional
de modificare a contractului de munca reprezinta un nou contract de munca.
Extras din Decizia nr. 309/CA/02.02.2015 , Curtea de Apel Oradea - Sectia a II - a civila, de contencios administrativ si
fiscal,www.portal.just.ro
Forma și condițiile contractului individual de muncă pe durată determinată CDD - Costel Gilca
a) Aspecte teoretice
Principiul al stabilității în muncă, necesar unei vieți relativ previzibile a salariatului, care nu trebuie să se gândească în fiecare
moment la modalitatea de procurare a banilor necesar supraviețuirii zilnice, necesar, în mod general unei păci sociale,
legiuitorul a statuat ca principiu că toate contractele individual de muncă se încheie pe perioadă neterminată (a se vedea art.
12 din Codul muncii).
Evident, ca orice principiu, există excepții, expres și limitativ prevăzute de lege, care vin în întâmpinarea nevoilor angajatorului
de organizare a activității muncii.
La nivel europeană, necesitatea reglementării contractelor de durată determinată sunt justificate de conceptul de
flexisecuritate, adică o flexibilizare a raporturilor de muncă dublată de o securitate a existenței locurilor de muncă ce pot fi
ocupate de către salariați.
b) Forma contractului
Legiuitorul reglementează și forma contractului individual de muncă și anume acesta se va realiza, ca și contractul pe durată
nedeterminată în scris, cu precizarea duratei pentru care se încheie. În situația în care nu este precizată durata contractului se
prezumă că acesta este încheiat pe perioadă nedeterminată având în vedere că durata contractului este chiar de esența
acestuia, fiind clauza fundamentală, astfel încât neprecizarea acesteia în cuprinsul contractului individual de muncă, va
Tiparit de - la 30.07.2019. 369/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
conduce la interpretarea că respectivul contract a fost încheiat pe durată nedeterminată.
c) Prelungirea contractului
Legiuitorul este cel care stabilește durata contractului individual de muncă precum și limitele prelungirii acestuia.
Cele două elemente (durata și condițiile prelungirii) sunt fundamentale pentru evitarea utilizării abuzive a contractului
individual de muncă pe durată determinată de către angajator.
Astfel, contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, cu acordul scris al părților, pentru perioada
realizării unui proiect, program sau unei lucrări, și nu pot fi încheiate succesiv mai mult de 3 contracte individuale de muncă pe
durată determinată.
Legiuitorul definește termenul de succesiv prin raportarea la încheierea în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de
muncă pe durată determinată, aceste contracte nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 327, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Prin derogare de la regula prevăzută la art. 12 alin. (1), angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile și
în condițiile prezentului cod, personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată.
(2) Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea
expresă a duratei pentru care se încheie.
Consecințele reglementării stricte a contractului individual de muncă pe durată determinată - Horatiu Sasu
Cu privire la forma contractului, remarcăm că, potrivit art. 82 alin. (2), contractul individual de muncă încheiat pe durată
determinată "se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie".
Deducem din text că forma scrisă a acestui contract este o condiție de validitate a lui (ad validitatem) și nu doar una de probă
(ad probationem). Într-adevăr, putându-se încheia numai în forma scrisă cu precizarea expresă a duratei sale, înseamnă că,
în lipsa acestei forme nu este posibilă cunoașterea duratei pentru care a fost încheiat și, prin urmare, nu se poate vorbi de
existența unui contract pe durată determinată (atipic) (Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, curs universitar, 2004, pag. 215).
(3) Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, în condițiile prevăzute la art. 83, și
după expirarea termenului inițial, cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau
unei lucrări.
CJUE: Despre contractele succesive de muncă pe perioadă determinată care acoperă nevoi permanente - Mădălina
Moceanu
Recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive pentru a acoperi nevoi permanente în domeniul serviciilor
de sănătate este contrară dreptului Uniunii.
Folosirea unor asemenea contracte nu poate fi justificată decât prin necesitatea acoperirii unor nevoi provizorii.
Astfel s-a pronunțat, printre altele, CJUE prin Hotărârea din data de 14.09.2016 în cauza C-16/15.
Menționam faptul că CJUE s-a pronunțat în sensul mai sus arătat referitor la un litigiu între între doamna María Elena Pérez
López, pe de o parte, și Servicio Madrileno de Salud, Comunidad de Madrid (Serviciul de Sănătate din Madrid, Spania), pe de
altă parte, în legătură cu calificarea juridică a raportului său de muncă ce a luat forma unor numiri succesive în calitate de
membru al personalului statutar ocazional.
Contractul individual de muncă poate fi încheiat pentru o durată determinată numai în următoarele cazuri:
Privire generală privind încetarea contractului individual de muncă încheiat pe durata determinată - Horatiu Sasu
Această cauză de încetare a raportului de muncă se referă la contractul de muncă încheiat pe o durată determinată și care
reprezintă în legislația noastră o situație de excepție. Încetarea contractului poate avea loc la data fixată de părți, ori a
executării serviciilor prevăzute în cuprinsul contractului și în considerarea cărora s-a încheiat contractul. Tot atât de bine,
contractul poate înceta la împlinirea unui eveniment, de a cărui realizare părțile au condiționat durata contractului (reluarea
activității de către titularul postului).
Expirarea termenului prevăzut în contract, executarea lucrărilor sau serviciilor, antrenează încetarea raportului juridic de
muncă, fără a mai fi necesară dispoziția scrisă a angajatorului. Practic însă, ca mijloc de probațiune, situația juridică trebuie
atestată printr-un act scris (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă, Editura All Beck, București,
2001, pag. 131).
a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepția situației în care acel
salariat participă la grevă;
Este posibilă o clauză de neconcurență în cazul CIM pe perioadă determinată? - Horatiu Sasu
Tot în domeniul drepturilor și obligațiilor părților este bine să reflectăm asupra unei posibile clauze de neconcurență în cazul
contractului de muncă pe perioadă determinată. Clauza de neconcurență își produce efectele după încetarea de drept a
contractului, prin expirarea termenului, conform art. 21 alin. (1) Codul muncii.
O problemă o poate constitui durata acesteia: aceasta este tot de până la 2 ani, chiar și în cazul în care contractul este
încheiat pe o durată foarte scurtă? Trebuie avut în vedere faptul că pericolul ca salariatul să îl concureze pe fostul său
angajator crește odată cu perioada în care salariatul a lucrat pentru acesta, a intrat în contact ai clienții, furnizorii, beneficiarii,
baza de date, sistemul de operare etc.
Disproporția dintre durata contractului de muncă încheiat pe durată determinată și durata clauzei de neconcurență
considerăm că ar putea face obiectul unei sesizări în temeiul art. 23 alin. (2) din Codul muncii, care prevede posibilitatea
salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă de a solicita instanței diminuarea efectelor clauzei de neconcurență
(exemplu: un contract încheiat pentru 6 luni, cu clauză de neconcurență de 2 ani după finele contractului) (Conform
Rentrop&Straton, Raporturile de munca și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag. D50/008).
Prelungirea CIM pe perioadă determinată (II). Precizări în contextul legislativ actual - Horatiu Sasu
În prezent se pornește de la ideea că, în conformitate cu art. 82 alin. (3), contractul individual de muncă pe perioadă
determinată poate fi în condițiile prevăzute la art. 83 C. muncii republicat și după expirarea termenului inițial, cu acordul scris
al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau lucrări (art. 82 alin. (3) C. muncii republicat), respectându-se
următoarele condiții:
a) prelungirea să se hotărască prin acordul scris al părților;
b) să nu se depășească durata maximă de 36 luni pe care poate fi încheiat, de regulă, un contract individual de muncă pe
perioadă determinată (cu excepțiile de rigoare, prevăzute în art. 84 alin. (2) din Codul muncii.
Prelungirea CIM pe perioadă determinată (III). Reguli și excepții în practică - Horatiu Sasu
În mod normal, la încetarea celui de-al treilea contract individual de muncă încheiat succesiv pe perioadă determinată încheiat
succesiv între aceleași părți, respectiv la expirarea termenului de 36 de luni, pe postul respectiv se va angaja un salariat cu
Spre exemplu, dacă contractul a fost încheiat pentru mai puțin de 36 luni, el se va putea prelungi până la 36 luni. După
expirarea celor 36 luni, nu se va putea încadra aceeași persoană sau alta, pe postul respectiv, decât în temeiul unui contract
pe durată nedeterminată. Interdicția este aplicabilă chiar dacă, de exemplu, volumul activității care a justificat încheierea
contractului pe durată determinată continuă să fie mare și chiar dacă se cunoaște că această creștere are caracter temporar.
Dacă însă salariatul demisionează sau dacă este concediat disciplinar (iar motivul încadrării prin contracte pe durată
determinată continuă) veți putea încadra un ALT salariat, pe același post, pentru un nou interval de 36 luni (adaptare după
Rentrop&Straton, Raporturile de munca și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag. D50/006).
Art. 84. -
Durata CDD - Costel Gilca
Tot pentru a se limita posibilitatea utilizării abuzive de către angajatori a contractului individual de muncă pe durată
determinată, legiuitorul stabilește limitele maxime pentru care se pot încheia contracte individuale de muncă și anume pentru
perioade de maxim 36 de luni.
Aceasta este perioada maximă pentru care se pot încheia contracte, părțile putând stabili și perioade mai mici, în funcție de
necesitatea angajatorului. În situația în care se vor încheia CDD pe perioade de timp mai mici de 36 de luni, prelungirea
acestora se va putea realiza numai în condițiile art. 83 din Codul muncii.
De la regula celor 36 de luni, legiuitorul prevede o excepție și anume situația în care CDD este încheiat pentru a înlocui un
salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat.
În această situație durata contractului va expira la momentul încetării motivelor ce au determinat suspendarea contractului
individual de muncă al salariatului titular.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 334, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de
luni.
Deducem, din coroborarea tuturor celor de mai sus, că, dacă un proiect, program sau lucrare se prelungesc peste 36 de luni,
contractul pe perioadă determinată se poate prelungi, dar numai pentru aceste cazuri și numai cu acordul salariatului și al
angajatorului. Consecința, în cazul prelungirii, este că ITM va solicita două dovezi: acordul salariatului și faptul că lucrarea
durează peste 36 de luni.
b) Între aceleași părți se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată (art. 82 alin. (4)
C. muncii).
c) Art. 82 alin. (5) C. muncii: contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la
Durata maximă a încheierii contractului de muncă pe perioadă determinată. Regulile aplicabile - Horatiu Sasu
Potrivit art. 84 din Codul muncii, contractul individual de muncă pe durata determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai
mare de 36 de luni. Pe de altă parte, la alineatul următor, Codul muncii prevede că în cazul în care contractul individual de
munca pe durata determinata este încheiat pentru a înlocui un salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat,
durata contractului va expira la momentul încetării motivelor ce au determinat suspendarea contractului individual de muncă al
salariatului titular. Așadar, legal, este posibilă și o durată care să depășească 36 luni (Alexandru Țiclea, Reglementarea
Contractului Individual de Muncă pe durată determinată conform proiectului Codului muncii, Revista Română de Dreptul
muncii nr. 2/2002, pag. 22).
La rândul său, alineatul (3) al art. 83 aduce excepția potrivit cu care contractul individual de muncă pe durată determinată
poate fi prelungit și peste 36 de luni, dar numai dacă:
a) proiectul, programul sau lucrarea s-au prelungit;
b) există acordul scris al angajatorului și al salariatului.
Am dezvoltat aceste aspecte și altele, în comentariul despre ”Coroborarea prevederilor și a termenelor legale”.
Așadar cât timp se poate menține un salariat cu contract individual de muncă pe perioadă determinată?
Față de punctul a) din comentariul despre ”Interpretarea termenelor legale” este de precizat că, în pofida unor concepții
greșite, nu trebuie să încheiați CIM pe perioadă determinată direct pe 36 de luni.
(2) În cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este încheiat pentru a înlocui un
salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat, durata contractului va expira la momentul încetării
motivelor ce au determinat suspendarea contractului individual de muncă al salariatului titular.
Art. 85. -
Cum se stabilește durata efectivă a perioadei de probă? - Horatiu Sasu
Articolul 31 din Codul muncii folosește ca unitate zilele calendaristice în cazul CIM pe perioadă nedeterminată, în vreme ce
articolul 83 reglementează perioada de probă pe zile lucrătoare, ceea ce poate conduce la situații paradoxale, în condițiile în
care, de exemplu, pentru un contract de muncă încheiat pentru o perioadă mai mare de 6 luni perioada de probă poate fi mai
lungă decât în cazul unui contract încheiat pe perioadă determinată (Alexandru Athanasiu, M. Volonciu, Luminița Dima, O.
Cazan, Codul muncii. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2007, pag. 157).
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 335, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Salariatul încadrat cu contract individual de muncă pe durată determinată poate fi supus unei perioade de
probă, care nu va depăși:
a) 5 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă mai mică de 3 luni;
b) 15 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă cuprinsă între 3 și 6 luni;
c) 30 de zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă mai mare de 6 luni;
d) 45 de zile lucrătoare în cazul salariaților încadrați în funcții de conducere, pentru o durată a contractului
individual de muncă mai mare de 6 luni.
Art. 86. -
Informarea salariaților CDD cu privire la locurile de muncă vacante în unitate - Costel Gilca
a) Aspecte teoretice
Acest articol face aplicarea atât a principiului egalității de tratament între persoanele cu contract individual de muncă pe
durată nedeterminată și cei pe durată determinată, cât și a principiului bunei credințe în relațiile de muncă.
Astfel, angajatorul are obligația de a informa salariații angajați cu CDD cu privire la locurile de muncă vacante sau care vor
deveni vacante.
Astfel, legiuitorul îl obligă pe angajator să depună maxim de diligență cu privire la relațiile cu salariații cu CDD, astfel încât să
verifice ce posturi de muncă se vor vacanta la data încetării contractului.
Prin data încetării contractului, nu trebuie să avem în vedere ziua exactă a încetării, sau perioada ulterioară încetării, ci o
perioadă aproximativă. Astfel, dacă se vacantează un post pe durată nedeterminată chiar în perioada desfășurării
contractului, angajatorul are obligația de a informa salariatului cu privire al acest post.
b) Aspecte practice
Anunțul salariatului cu privire la posturile pe durată nedeterminată vacante se realizează printr un afiș la sediul angajatorului.
Din rațiuni practice, apreciem că la momentul afișării trebuie realizat un proces verbal cu privire la acest anunț semnat de
persoanele însărcinate cu aceasta problemă dar și de un reprezentant al sindicatului sau al reprezentanților salariaților.
De asemenea, și la momentul la care se vor scoate de al avizier aceste anunțuri, în situația în care anunțul nu are termen de
valabilitate, apreciem că trebuie încheiat un proces verbal cu privire la data de al care a fost scos de la avizier.
În lipsa proceselor verbale, este dificil de demonstrat că angajatorul și a îndeplinit obligația de a afișa posturile vacante.
Opțiunea legiuitorului român de a obliga angajatorul să transmită o copie a anunțului și sindicatului sau reprezentanților
salariaților, este superioară normei europene și realizează deoarece numai așa poate exista certitudinea că informația va
putea ajunge la salariat.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 336, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Angajatorii sunt obligați să informeze salariații angajați cu contract individual de muncă pe durată
determinată despre locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante, corespunzătoare pregătirii lor
(1) Referitor la condițiile de angajare și de muncă, salariații cu contract individual de muncă pe durată
determinată nu vor fi tratați mai puțin favorabil decât salariații permanenți comparabili, numai pe motivul duratei
contractului individual de muncă, cu excepția cazurilor în care tratamentul diferit este justificat de motive
obiective.
(2) În sensul alin. (1), salariatul permanent comparabil reprezintă salariatul al cărui contract individual de muncă
este încheiat pe durată nedeterminată și care desfășoară aceeași activitate sau una similară, în aceeași
Tiparit de - la 30.07.2019. 381/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
unitate, avându-se în vedere calificarea/aptitudinile profesionale.
(3) Atunci când nu există un salariat cu contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată
comparabil în aceeași unitate, se au în vedere dispozițiile din contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa
acestuia, reglementările legale în domeniu.
CAPITOLUL VII
Munca prin agent de muncă temporară
Art. 88. -
Definiție - Costel Gilca
a) Scopul adoptării muncii prin agent de muncă temporar
Alături de contractele de muncă pe durată determinată și de muncă pe timp parțial, munca prin agent de muncă temporar
reprezintă instrumentele prin care se pune în practică ideea flexisecurității, adică flexibilizarea raporturilor de muncă, adică
diversificarea tipurilor de relații de muncă, și în același timp asigurarea unui număr suficient de locuri de muncă, ce ar permite
aceasta flexibilizare.
La nivel european munca prin agent de mucnă temporar a fost reglementată în doi timpi și anume inițial daor protecția
sănătății și securității lucrătorilor cu contract individual de muncă pe durată determinată sau un raport de muncă temporară,
pentru ca apoi să se reglementeze, la nivel comunitar, munca prin agent de muncă temporar ca o alternativă a contractului
individual de muncă pe durată nedeterminată și în completarea contractelor pe durată determinată și pe timp parțial.
România a transpus, prin Legea nr. 40/2011 Directiva europeană nr. 2008/104 privind munca prin agent de muncă temporar.
Obiectivele Directivei nr. 2008/104 sunt enunțate în art. 2 al acesteia, și anume:
– asigurarea protecției lucrătorilor temporari prin aplicarea principiului egalității de tratament;
– recunoașterea calității de angajator agenților de muncă temporară;
– asigurarea unui cadru pentru utilizarea muncii temporare pentru a crea locuri de muncă și a dezvolta locuri de muncă
flexibile (suple).
Termenul limită pentru transpunerea în ordinea internă a actului normativ european era decembrie 2012, astfel încât prin
Legea nr. 40/2011 au fost motificate toate toate dispozițiile din Codul muncii vizând munca prin agent de muncă temporară.
b) Definiție
Acest articol pe care îl comentăm definește termenii specifici muncii prin agent de muncă temporar și anume: „muncă prin
agent de muncă temporar”, „salariat temporar”, agent de muncă temporară”, „utilizator” și „misiunea de muncă temporară”.
Nu vom relua aici definițiile legale, precizăm însă că spre deosebire de relația clasică de muncă, ce presupunea doar o relație
bilaterală, directă (salariat – angajator) în cadrul muncii prin agent de muncă temporară suntem în fața unei relații trilaterale
(agent de muncă temporar – utilizator – salariat), în care salariatul este la limită, „un simplu obiect care este închiriat unei terțe
persoane”.
Altfel spus, o persoană juridică, încheie contracte individuale de muncă cu mai mulți salariați, care însă nu prestează
activitatea pentru acesta, ci sub autoritatea și în beneficiul altei persoane juridice, angajatorul sau primind un comision pentru
(1) Munca prin agent de muncă temporară este munca prestată de un salariat temporar care a încheiat un
contract de muncă temporară cu un agent de muncă temporară și care este pus la dispoziția utilizatorului
pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestuia din urmă.
(2) Salariatul temporar este persoana care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă
temporară, în vederea punerii sale la dispoziția unui utilizator pentru a lucra temporar sub supravegherea și
conducerea acestuia din urmă.
(3) Agentul de muncă temporară este persoana juridică, autorizată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției
Sociale, care încheie contracte de muncă temporară cu salariați temporari, pentru a-i pune la dispoziția
utilizatorului, pentru a lucra pe perioada stabilită de contractul de punere la dispoziție sub supravegherea și
conducerea acestuia. Condițiile de funcționare a agentului de muncă temporară, precum și procedura de
autorizare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(4) Utilizatorul este persoana fizică sau juridică pentru care și sub supravegherea și conducerea căreia
muncește temporar un salariat temporar pus la dispoziție de agentul de muncă temporară.
(5) Misiunea de muncă temporară înseamnă acea perioadă în care salariatul temporar este pus la dispoziția
utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestuia, pentru executarea unei sarcini
precise și cu caracter temporar.
Art. 89. -
Condițiile utilizării agentului de muncă temporară (AMT) - Costel Gilca
Acest articol circumscrie situațiile în care se poate utiliza munca prin agenți de muncă temporari.
Astfel, munca prin agent de muncă temporară se poate presta numai pentru executarea unei sarcini precise și cu caracter
temporar.
De asemenea, prin munca prin agent de muncă temporară nu se poate urmări înlocuirea unui salariat al cărui contract de
muncă este suspendat ca urmare a participării la grevă.
Noțiunea de „sarcină precisă și cu caracter temporar” este extrem de largă astfel încât în conținutul ei poate să intre orice
situație, singura limită fiind aceea a imposibilității înlocuirii salariatului pe timp de grevă și a limitei de timp.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 343, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Un utilizator poate apela la agenți de muncă temporară pentru executarea unei sarcini precise și cu caracter
temporar, cu excepția cazului prevăzut la art. 93.
Art. 90. -
Durata misiunii temporare - Costel Gilca
Prin raportare la necesitatea înfăptuirii principiului flexisecurității în raporturile de muncă, ce presupune inclusiv flexibilizarea
condițiilor de prestare a muncii prin agent de muncă temporară, precum și prin raportare la faptul că Directiva nr. 2008/104/CE
nu stabilește o limită de timp în această materie, legiuitorul român a dublat termenul maxim – de la 12 la 24 de luni – pentru
care poate fi stabilită misiunea de muncă temporară.
În prezent durata misiunii de muncă temporară poate fi prelungită pe perioade succesive – față de o singură dată, cum se
(1) Misiunea de muncă temporară se stabilește pentru un termen care nu poate fi mai mare de 24 de luni.
(2) Durata misiunii de muncă temporară poate fi prelungită pe perioade succesive care, adăugate la durata
inițială a misiunii, nu poate conduce la depășirea unei perioade de 36 de luni.
(3) Condițiile în care durata unei misiuni de muncă temporară poate fi prelungită sunt prevăzute în contractul de
muncă temporară sau pot face obiectul unui act adițional la acest contract.
Art. 91. -
Contractul de punere la dispoziție - Costel Gilca
În doctrină se aprecia că, fiind o varietate a contractului de comision, se aplică în completare art. 2044 alin. (2) din Noul Cod
civil, potrivit căruia, dacă prin lege (este cazul Codului muncii) nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru
dovada contractului. Așa fiind, cum art. 91 alin. (1) din Codul muncii nu prevede că forma scrisă a contractului de punere la
dispoziție ar fi cerută ad validitatem, rezultă că această formă este necesară doar ad probationem.
În ceea ce ne privește apreciem că în situația contractului de muncă temporar nu suntem în fața unei variațiuni a contractului
de comision (contract specific de drept civil) ci suntem în fața unui tip de contract specific relațiilor de muncă, reglementat prin
norme specifice de dreptul muncii și avem în vedere directiva europeană, astfel încât este imposibil de argumentat că ar fi o
variațiune a contractului de comision din moment ce nu își are sura de inspirație în dreptul civil român, ci în dreptul muncii
european.
Nu doar contractul de muncă se încheie în formă scrisă ad validitatem, dar și cel de dintre cele două persoane juridice trebuie
să îmbrace forma scrisă. Având în vedere inexistența unei sancțiuni pentru neîncheierea în formă scrisă, precum și natura
specifică a contractului de punere la dispoziție, forma scrisă are caracter ad probationem, având ca sancțiune imposibilitatea
dovedirii cu un alt mijloc de probă, exceptând mărturisirea și începutul de dovadă scrisă care poate fi completat cu martori și
prezumpții.
Elementele pe care acest contract specific de dreptul muncii trebuie să le cuprinde sunt expres enumerate în Codul muncii și
anume:
– durata misiunii;
– caracteristicile specifice postului, în special calificarea necesară, locul executării misiunii și programul de lucru;
– condițiile concrete de muncă;
– echipamentele individuale de protecție și de muncă pe care salariatul temporar trebuie să le utilizeze;
– orice alte servicii și facilități în favoarea salariatului temporar;
– valoarea comisionului de care beneficiază agentul de muncă temporară, precum și remunerația la care are dreptul
salariatul;
– condițiile în care utilizatorul poate refuza un salariat temporar pus la dispoziție de un agent de muncă temporară.
Având în vedere toate aceste elemente, apreciem că în situația unui conflict între utilizator și agentul de muncă temporară
competet să judece este tribunalul, secțiile specializate de dreptul muncii și nu secțiile civile.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 344, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Agentul de muncă temporară pune la dispoziția utilizatorului un salariat angajat prin contract de muncă
temporară, în baza unui contract de punere la dispoziție încheiat în formă scrisă.
Răspunderea patrimonială a salariatului temporar în cazul muncii prin agent de muncă temporară - Horatiu Sasu
Dispozițiile specifice care reglementează răspunderea patrimonială a salariaților - respectiv, cele cuprinse în art. 169 alin. (2),
(1) Salariații temporari au acces la toate serviciile și facilitățile acordate de utilizator, în aceleași condiții ca și
ceilalți salariați ai acestuia.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 345, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Utilizatorul nu poate beneficia de serviciile salariatului temporar, dacă urmărește să înlocuiască astfel un
salariat al său al cărui contract de muncă este suspendat ca urmare a participării la grevă.
Art. 94. -
Definiție CMT - Costel Gilca
Prin acest articol legiuitorul statuează că CMT este un contract individual de muncă, având ca specific faptul că acesta se
încheie pe durata unei misiuni.
O discuție care poate apărea este aceea privind caracterul ad probationem sau ad validitatem al CMT.
În ceea ce ne privește având în vedere faptul că CMT este doar o varietate a contractului individual de muncă, și forma scrisă
a CMT este tot ad validitatem conform art. 16 din Codul muncii, deoarece acolo unde legiuitorul a dorit să facă distincție sau
să precizeze elementele specifice CMT a precizat, or în această situație legiuitorul face doar precizarea că acest tip de
contract se încheie în scris, fără nici o lată precizare, fiind astfel de forța evidenței că se aplică dispozițiile Codului muncii cu
privire la forma contractului individual de muncă.
Părțile contractului sunt: agentul de muncă temporar, pe de o parte și salariatul pe de altă parte. Singura diferență este aceea
că agentul de muncă temporar nu este și nu poate să fie beneficiarul prestației salariatului, ci beneficiarul muncii salariatului
este un terț.
Obiectul CMT nu poate să fie cel „clasic” – prestarea muncii de către salariat pentru angajator, ci, obiectul CMT îl constituie
intermedierea serviciilor din partea agentului temporar de muncă și prestarea muncii de către salariat în beneficiul unui
utilizator, în scopul primirii salariului.
Toate dispozițiile specifice CIM, cu excepția celor de la care se derogă prin dispoziții specifice, sunt aplicabile și CMT.
În ceea ce privește informarea salariatului, alături de elementele de informare prevăzute în art. 17 și art. 18 din Codul muncii,
agentul de muncă temporar trebuie să îl informeze pe salariat cu următoarele elemente:
– misiunea;
– durata misiunii;
– identitatea și sediul utilizatorului;
– cuantumul și modalitățile remunerației salariatului temporar.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 346, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
A. Părțile contractului:
Angajator, persoană juridică, S.C. . . . . . . . . S.R.L. cu sediul în București . . . .., str. . . . nr. . . . , cod fiscal . . . ., reprezentată
prin ____________________ în calitate de agent de muncă temporară
și
Salariatul temporar Dl. X. domiciliat în localitatea . . . . ..., posesor al cărții de identitate seria ..... nr. ... eliberată de.. ..... la data
de ....... CNP ......, am încheiat prezentul contract individual de muncă temporară în următoarele condiții asupra cărora am
convenit:
B.Obiectul contractului: prestarea muncii de către salariat pentru utilizatorul desemnat de către angajator, respectv S.C.
........... S.R.L., cu sediul în Italia, .............., cod unic de înregistrare......., înregistrat la Registrul Comerțului cu nr. .........., în
condițiile care rezultă din clauzele de mai jos.
C.Durata contractului: pe durata determinată, salariatul urmând să înceapă activitatea la data de 07/04/2017 până la data de
07/05/2017 în conformitate cu art.88 din Codul muncii. Durata misiunii de muncă temporară nu trebuie să depășească
termenele legale prevăzute de Codul muncii.
D.Locul de muncă: Activitatea depusă în cadrul misiunii de muncă temporară se desfășoară pe teren.
F.Felul muncii: Funcția/meseria șofer autocamión- conform Clasificării ocupațiilor din România - Cod Cor 833201
F.Atribuțiile postului:
Atribuțiile postului, inclusiv pregătirea profesională și abilitățile salariatului temporar sunt prevăzute în fișa postului, anexă la
contractul individual de muncă temporară *)
F?.Criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului: Criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului,
aplicabile la nivelul Angajatorului sunt:
1. Calitatea muncii prestată de către Salariat.
2. Cantitatea muncii prestate.
3. Cunoașterea muncii.
4. Cooperativitatea la locul de muncă.
5. Increderea la locul de muncă.
6. Eficiența planificării muncii prestate.
7. Interesul profesional manifestat.
8. Disciplina muncii.
Procedura de evaluare profesională este reglementată în cadrul Regulamentului de ordine interioară al Angajatorului.
Procedura de evaluare profesională se poate modifica în condițiile Regulamentului de ordine interioară/ Contractul colectiv de
muncă aplicabil.
G. Condiții de muncă:
1. Activitatea se desfășoară în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1991.
2. Activitatea prestată se desfășoară în condiții normale/deosebite/speciale de muncă, potrivit Legii nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare. Postul nu prezintă riscuri specifice.
H.Durata muncii:
1. O normă întreagă, durata timpului de lucru fiind de 8 ore/zi,40 ore/săptămâna.
Repartizarea programului de lucru se face după cum urmează: inegal .
Programul de lucru se poate modifica în condițiile regulamentului intern / contractului colectiv de muncă aplicabil.
Angajator, persoană juridică, S.C .XY S.R.L. cu sediul în București , str. ......... nr. ............, cod fiscal ................, reprezentată
prin ____________________ în calitate de ...............
și
Salariatul temporar Dl. X. domiciliat în localitatea ..................., posesor al cărții de identitate seria ............... nr. ..............
eliberată de ............. la data de ............. CNP ................,
În temeiul art. 17-18 coroborat cu art. 45 din Codul muncii, părțile hotărăsc:
1.În perioada 07.04.2017-07.05.2017 Dl. X este detașat la Utilizatorul S.C. ............S.R.L cu sediul în Italia , ............, în scopul
realizării în baza fișei postului și a indicațiilor specifice primite de la Utilizator, a meseriei 833201 .șofer autocamión.
2.Pe durata detașării salariatul beneficiază de funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contractul de muncă temporară.
3.Pe durata activității în străinătate (Italia) diurna pentru fiecare zi calendaristică este de ......... EURO
4.Pe durata contractului, salariatul are salariul de baza lunar de ...............RON.
5.Capitolul M) al contractului de muncă temporară va avea următoarele prevederi:
a) moneda în care se va plăti salariul este ron
b) salariul tarifar se va vira lunar pe 15 ale lunii în contul de card indicat de către salariat. angajatorul nu este responsabil
pentru factorul de risc în orice sistem bancar.
c) clima este continental în nord, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în sud precum și peninsulară cu veri
secetoase și calde. iar iernile ploioase și blânde. temperatura scade de la sud la nord. italia are mai multe tipuri de climă:
climat alpin, climat continental, climat submediteranean, climat semiarid.
d) reglementările principale din legislația muncii din țară în care se desfășoară activitatea: contractul la nivel național din italia.
e) contractul colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului este contractul colectiv la nivel de
unitate și cel la nivel de ramură de activitate din italia.
f) nu există obiceiuri a căror nerespectare să pună în pericol viața, libertatea sau siguranța personală a salariatului.
g) în cazul repatrierii lucrătorului din alte motive decât cele stipulate mai jos, aceasta se va face pe cheltuiala utilizatorului.
6.Capitolul N) al contractului temporar de muncă va avea următoarele prevederi:
a)Utilizatorul are în sarcina sa:
?Să ia măsuri corespunzătoare în materie de siguranță și securitatea muncii precum și siguranța circulației pe drumurile
publice pe care circulă și să asigure, prin asistență medicală primul ajutor angajatului în caz de accident de muncă ?circulație;
Să asigure echipament de lucru corespunzător dacă e cazul.
b)Angajatul se obligă:
-să respecte reglementările stipulate de legislația română și a comunității europene;
-să lucreze și să respecte data stipulată în contractul temporar de muncă. Încălcarea acestei clauze este considerată
prejudiciu direct adus subscrisei societăți și conduce la repatrierea angajatului cu suportarea de către acesta a acheltuielilor
de deplasare (bilet de avion dus - întors);
-să utilizeze cunoștințele și experiența sa pentru îmbunătățirea și eficientizarea muncii sale pentru a atinge productivitatea și
calitatea cerută, cu respectarea normelor de securitatea muncii;
-să acorde pe tot timpul de lucru atenție și competență pentru îndeplinirea obligațiilor sale înscrise în fișa postului, să nu se
angajeze direct în nici o altă muncă, afacere, comerț sau oricare altă activitate care ar putea să prejudicieze activitatea
Angajator, Angajat,
Art. 95. -
Misiuni temporare - Costel Gilca
a) Aspecte teoretice
Trebuie făcută distincția dintre CMT și CDN. Astfel, între agentul de muncă temporar și salariat se poate încheia un contract
(1) Contractul de muncă temporară se poate încheia și pentru mai multe misiuni, cu respectarea termenului
prevăzut la art. 90 alin. (2).
(2) Agentul de muncă temporară poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată
nedeterminată, situație în care în perioada dintre două misiuni salariatul temporar se află la dispoziția agentului
de muncă temporară.
(3) Pentru fiecare nouă misiune între părți se încheie un contract de muncă temporară, în care vor fi precizate
toate elementele prevăzute la art. 94 alin. (2).
(4) Contractul de muncă temporară încetează la terminarea misiunii pentru care a fost încheiat sau dacă
utilizatorul renunță la serviciile sale înainte de încheierea misiunii, în condițiile contractului de punere la
dispoziție.
Art. 96. -
Salarizarea AMT - Costel Gilca
a) Salarizarea
(1) Pe toată durata misiunii salariatul temporar beneficiază de salariul plătit de agentul de muncă temporară.
(2) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabilește prin negociere directă cu agentul
de muncă temporară și nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe țară garantat în plată.
(3) Agentul de muncă temporară este cel care reține și virează toate contribuțiile și impozitele datorate de
salariatul temporar către bugetele statului și plătește pentru acesta toate contribuțiile datorate în condițiile legii.
(4) În cazul în care în termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligațiile privind plata salariului și cele
privind contribuțiile și impozitele au devenit scadente și exigibile, iar agentul de muncă temporară nu le execută,
ele vor fi plătite de utilizator, în baza solicitării salariatului temporar.
(5) Utilizatorul care a plătit sumele datorate potrivit alin. (4) se subrogă, pentru sumele plătite, în drepturile
salariatului temporar împotriva agentului de muncă temporară.
Art. 97. -
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 350, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Prin contractul de muncă temporară se poate stabili o perioadă de probă pentru realizarea misiunii, a cărei
durată nu poate fi mai mare de:
a) două zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă mai
mică sau egală cu o lună;
b) 5 zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă cuprinsă
între o lună și 3 luni;
c) 15 zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă cuprinsă
între 3 și 6 luni;
d) 20 de zile lucrătoare, în cazul în care contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă mai
mare de 6 luni;
e) 30 de zile lucrătoare, în cazul salariaților încadrați în funcții de conducere, pentru o durată a contractului de
muncă temporară mai mare de 6 luni.
Art. 98. -
Securitatea în muncă - Costel Gilca
Răspunderea pentru sănătatea și securitatea în muncă revine utilizatorului, de altfel în conformitate cu Legea nr. 319/2006 a
sănătății și securității în muncă.
Organizarea muncii revine în concepția clasică angajatorului, în această ecuație angajatorul clasic fiind utilizatorul. Așadar,
dacă utilizatorul are dreptul să își organizeze activitatea, tot acestuia îi revine și responsabilitatea pentru sănătatea și
securitatea salariaților care desfășoară activitatea în cadrul întreprinderii organizate de utilizator.
Așadar, apare firesc ca responsabilitatea privind sănătatea și securitatea muncii să revină utilizatorului.
Acest articol creează însă o obligație în plus pentru utilizator, față de Legea nr. 319/2006, care prevede că în cazul
accidentelor de muncă angajatorul trebuie să informeze ITM (conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 319/2006), în cazul muncii
prin agent de muncă temporar utilizatorului îi revine obligația de a informa și agentul de muncă temporar cu privire la orice
accident de muncă sau îmbolnăvire profesională de care a luat cunoștință și a cărei victimă a fost un salariat temporar pus la
dispoziție de agentul de muncă temporară.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 350, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) Pe parcursul misiunii utilizatorul răspunde pentru asigurarea condițiilor de muncă pentru salariatul temporar,
în conformitate cu legislația în vigoare.
(2) Utilizatorul va notifica de îndată agentului de muncă temporară orice accident de muncă sau îmbolnăvire
profesională de care a luat cunoștință și a cărei victimă a fost un salariat temporar pus la dispoziție de agentul
de muncă temporară.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 351, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
(1) La încetarea misiunii salariatul temporar poate încheia cu utilizatorul un contract individual de muncă.
(2) În cazul în care utilizatorul angajează, după o misiune, un salariat temporar, durata misiunii efectuate se ia
în calcul la stabilirea drepturilor salariale, precum și a celorlalte drepturi prevăzute de legislația muncii.
Art. 100. -
Concedierea AMT - Costel Gilca
Acest articol este o garanție a limitării posibilității abuzului din partea angajatorului. De asemenea, acest articol confirmă faptul
că și CMT este un contract individual de muncă ce se supune dispozițiilor Codului muncii, inclusiv în materia concedierilor.
Trebuie făcută diferența între renunțarea utilizatorului la salariat, care se va realiza în conformitate cu contractul intervenit
între utilizator și agentul temporar de muncă și concedierea salariatului de către agentul de muncă temporar.
Astfel, în situația în care utilizatorul, a renunțat la serviciile salariatului aflat cu CMT, din motivele precizate în contractul de
punere la dispoziție, dar nu din motive disciplinare, salariatul rămâne angajatul agentului de muncă temporar, acesta având
obligația de a plăti salariul, până la încetarea contractului individual de muncă, fie prin ajungere la termen, fie din alte motive.
Cu privire la încetarea contractului individual de muncă din motive disciplinare, aici trebuie făcută o analiză cu privire la
situația în care salariatul a săvârșit o abatere disciplinară la utilizator, CMT încetând din acest motiv.
Apreciem că în această situație, contractul de muncă poate să încetează și cu agentul de muncă temporar, deoarece
abaterea disciplinară a salariatului produsă utilizatorului și încetarea CMT reprezintă abatere disciplinară și din perspectiva
agentului de muncă temporară.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 351, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Agentul de muncă temporară care concediază salariatul temporar înainte de termenul prevăzut în contractul de
muncă temporară, pentru alte motive decât cele disciplinare, are obligația de a respecta reglementările legale
privind încetarea contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Art. 101. -
Egalitate de tratament - Costel Gilca
CMT fiind un contract de muncă toate dispozițiile legale și convenționale aplicabile utilizatorului sunt aplicabile și salariatului
temporar.
Dispoziția din codul muncii este doar parțială corectă și nu reflectă cu adevărat principiul egalității de tratament, deoarece în
elementul esențial, și anume salarizarea există o deosebire de tratament prevăzute de legiuitorul român, deosebire
nejustificată și care vine în contradicție cu Directiva comunitară 2008/104, care prevede două situații:
– fie salariatul CMT primește același salariu ca și ceilalți salariați ai utilizatorului,
– fie pe perioada dintre două misiuni salariatul CMT va fi plătit de către agentul de muncă temporar, caz în care salariul poate
să fie mai mic decât al salariaților utilizatorului.
Legiuitorul român nu a preluat nici una din aceste două dispoziții, astfel încât în această situație se realizează o discriminare
fără nici o justificare obiectivă între salariați CMT și salariații cu CDN ai utilizatorului.
Cu excepția dispozițiilor speciale contrare, prevăzute în prezentul capitol, dispozițiile legale, prevederile
regulamentelor interne, precum și cele ale contractelor colective de muncă aplicabile salariaților angajați cu
contract individual de muncă pe durată nedeterminată la utilizator se aplică în egală măsură și salariaților
temporari pe durata misiunii la acesta.
Art. 102. -
Interzicerea taxelor - Costel Gilca
Obiectivele Directivei nr. 2008/104 sunt enunțate în art. 2 al acesteia, și anume:
a) asigurarea protecției lucrătorilor temporari prin aplicarea principiului egalității de tratament;
b) recunoașterea calității de angajator agenților de muncă temporară;
c) asigurarea unui cadru pentru utilizarea muncii temporare pentru a crea locuri de muncă și a dezvolta locuri de muncă
flexibile (suple).
În măsura în care s ar impune taxe salariaților temporari nu s ar mai putea atinge scopurile pentru care a fost edictată și
anume: instrument în flexibilizarea forței de muncă.
„Codul muncii comentat si adnotat”, pag. 352, editia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International
Agenții de muncă temporară nu percep nicio taxă salariaților temporari în schimbul demersurilor în vederea
recrutării acestora de către utilizator sau pentru încheierea unui contract de muncă temporară.
CAPITOLUL VIII
Contractul individual de muncă cu timp parțial
Art. 103. - Salariatul cu fracțiune de normă este salariatul al cărui număr de ore normale de lucru, calculate
săptămânal sau ca medie lunară, este inferior numărului de ore normale de lucru al unui salariat cu normă
întreagă comparabil.
Art. 104. -
Contractul individual de muncă cu timp parțial (CTP) - Costel Gilca
a) Formele CTP
După cum precizam, CTP este o varietate a contractului individual de muncă, astfel încât toate dispozițiile generale sunt
aplicabile, cu excepția dispozițiilor speciale.
Astfel, CTP se încheie în formă scrisă, ad validitatem, iar formele în care se poate presta activitatea cu fracțiune de normă
(1) Angajatorul poate încadra salariați cu fracțiune de normă prin contracte individuale de muncă pe durată
nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale de muncă cu timp parțial.
(2) Contractul individual de muncă cu timp parțial se încheie numai în formă scrisă.
(3) Salariatul comparabil este salariatul cu normă întreagă din aceeași unitate, care are același tip de contract
individual de muncă, prestează aceeași activitate sau una similară cu cea a salariatului angajat cu contract
individual de muncă cu timp parțial, avându-se în vedere și alte considerente, cum ar fi vechimea în muncă și
calificarea/aptitudinile profesionale.
(4) Atunci când nu există un salariat comparabil în aceeași unitate, se au în vedere dispozițiile din contractul
colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, reglementările legale în domeniu.
Art. 105. -
Clauze speciale - Costel Gilca
Specie a contractului individual de muncă, CTP cuprinde elemente speciale care îl individualizează în raport cu celelalte tipuri
de contracte individuale de muncă.
În lipsa acestor elemente de individualizare, contractul semnat va fi considerat ca fiind un CDN.
Astfel, în afara celorlalte elemente specifice, CTP trebuie să cuprindă și următoarele elemente:
– durata muncii și repartizarea programului de lucru;
– condițiile în care se poate modifica programul de lucru;
– interdicția de a efectua ore suplimentare, cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate
prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor acestora.
Elementul esențial, îl constituie precizarea duratei muncii, care după cum menționam anterior poate să fie și o fracțiune de
oră, dar nu poate să fie timp normal de lucru.
De asemenea, un alt element esențial și distinctiv al CTP îl constituie repartizarea programului de muncă, având în vedere
faptul că acest tip de contract vizează o flexibilizare a timpului de muncă în raport cu interesele atât ale angajatorului, cât și
ale salariatului.
În ceea ce privește celelalte două condiții prevăzute de acest articol și anume condițiile în care se poate modifica programul
de lucru și interdicția de a efectua ore suplimentare le considerăm ca fiind cvasiinutile.
Astfel, cu privire la condițiile în care se poate modifica programul de muncă, este de forța evidenței că acest program făcând
parte din contractul de muncă, nu se poate modifica decât prin acordul părților, astfel încât se aplică normele generale în
materia modificării contractului individual de muncă. O eventuală interpretare că s ar putea realiza prin voința unilaterală a
(1) Contractul individual de muncă cu timp parțial cuprinde, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. (3),
următoarele:
a) durata muncii și repartizarea programului de lucru;
b) condițiile în care se poate modifica programul de lucru;
c) interdicția de a efectua ore suplimentare, cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente
destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor acestora.
(2) În situația în care într-un contract individual de muncă cu timp parțial nu sunt precizate elementele
prevăzute la alin. (1), contractul se consideră a fi încheiat pentru normă întreagă.
Art. 106. -
Egalitatea de tratament - Costel Gilca
Clauza 4 din acordul cadru, urmărește un scop care se încadrează în obiectivele fundamentale prevăzute la articolul 1 din
Acordul privind politica socială și care este preluat la articolul 136 primul paragraf CE, precum și în al treilea paragraf al
preambulului TFUE și în cuprinsul punctului 7 și al punctului 10 primul paragraf din Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor, adoptată în cursul reuniunii Consiliului European desfășurată la Strasbourg la 9 decembrie
1989, la care face trimitere dispoziția menționată mai sus din Tratatul CE. Aceste obiective fundamentale privesc
îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, precum și existența unei protecții sociale corespunzătoare a lucrătorilor. Mai
exact, este vorba despre îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor pe fracțiune de normă și despre
garantarea protecției acestora împotriva discriminărilor, astfel cum prevăd considerentele (3) și (23) ale Directivei 97/81.
Punctul 23 din preambul Directivei 1997/81/CEE precizează că acest act normativ a fost adoptat în vederea aplicării
principului egalității de tratament întrucât Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor recunoaște
importanța combaterii tuturor formelor de discriminare, inclusiv discriminarea pe motive de sex, culoare, rasă, opinii și
credințe.
În vederea implementării acestor principii, clauza 4 alin. (1) din Directivă prevede că lucrătorii pe fracțiune de normă nu sunt
tratați într un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe
fracțiune de normă, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă.
Dispozițiile comunitare sunt preluate în legislația internă care reglementează egalitatea de tratament dintre salariații cu CTP și
salariații cu CDN.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 360, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură de drepturile salariaților cu normă
întreagă, în condițiile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile.
(2) Drepturile salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru
programul normal de lucru.
Art. 107. -
Accesibilitatea muncii cu fracțiune de normă - Costel Gilca
a) Dreptul de transfer de la CTP la CDN și invers
Dreptul salariaților de a se transfera de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracțiune de normă, fie de la un loc
de muncă cu fracțiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a și mări programul de lucru este unul
condiționat pe de o parte de apariția oportunității, pe de altă parte de posibilitatea realizării acestui transfer.
Angajatorul fiind cel care analizează și decide dacă transferul este posibil. Dreptul angajatorului de apreciere este limitat doar
de principiul egalității de tratament. Altfel spus, un salariat poate să conteste refuzul angajatorului, în principiu, numai
demonstrând o discriminare în raport cu ceilalți salariați (fie ei cu timp parțial sau cu normă întreagă).
b) Obligațiile angajatorului
Dacă în situația cererii salariatului de transfer de la un CTP la un CDN și invers, angajatorul are doar o obligație de diligență,
în situația în care apar locuri de muncă cu normă întreagă angajatorului îi revine obligația de a informa salariații cu privire la
aceste aspecte.
Această informare se realizează prin afișarea la sediul angajatorului a unui anunț privind apariția locurilor vacante, precum și
obligația de a transmite o copile a anunțului sindicatului sau reprezentanților salariaților.
Cu privire la afișarea anunțului facem două precizări.
În primul rând apreciem că pentru a avea caracter deplin legiuitorul ar trebui să prevadă că anunțul trebuie să se afișeze și la
unitățile și subunitățile angajatorului, deoarece anunțul nu vizează doar salariații de la sediul angajatorului, ci vizează
totalitatea salariaților angajatorului, astfel încât afișarea doar la sediul angajatorului are un efect restrâns și limitat.
A doua precizare, de data aceasta de ordin practic vizează întocmirea unui proces verbal cu privire la afișarea anunțului,
proces verbal semnat de persoanele care duc la îndeplinire această sarcină.
De asemenea, în măsura în care anunțul nu are un termen specific, apreciem că și în situația în care anunțul va fi retras de la
avizier trebuie încheiat proces verbal, pentru a se proba perioada cât anunțul a fost afișat.
Conform celui de al patrulea alineat al acestui articol comentat angajatorul asigură, în măsura în care este posibil, accesul la
locuri de muncă cu fracțiune de normă la toate nivelurile.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 362, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Angajatorul este obligat ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaților de a se
transfera fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracțiune de normă, fie de la un loc de muncă
cu fracțiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a-și mări programul de lucru, în cazul în
care apare această oportunitate.
(2) Angajatorul este obligat să informeze la timp cu privire la apariția unor locuri de muncă cu fracțiune de
normă sau cu normă întreagă, pentru a facilita transferurile de la normă întreagă la fracțiune de normă și invers.
Această informare se face printr-un anunț afișat la sediul angajatorului.
(3) O copie a anunțului prevăzut la alin. (2) se transmite de îndată sindicatului sau reprezentanților salariaților.
(4) Angajatorul asigură, în măsura în care este posibil, accesul la locuri de muncă cu fracțiune de normă la
toate nivelurile.
CAPITOLUL IX
Tiparit de - la 30.07.2019. 400/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Munca la domiciliu
Art. 108. -
Munca la domiciliu - Costel Gilca
Regula în materia relațiilor de muncă o formează prestarea muncii la sediul angajatorului, uneori cu extindere în alte locuri în
interesul angajatorului, dar cu punct central la sediul angajatorului. Există însă anumite situații în care locul de muncă al
salariatului este chiar la domiciliul acestuia.
În măsura în care părțile stabilesc ca munca să se presteze la domiciliului salariatului, suntem în fața unui contract individual
de muncă la domiciliu.
Așadar, elementul esențial în constituie stabilirea locului de muncă la domiciliul salariatului, care atrage aplicarea dispozițiilor
art. 108 – 110 din Codul muncii.
Contractul individual de muncă la domiciliu poate să fie pe durată nedeterminată, determinată, cu timp parțial sau cu normă
întreagă, poate să fie și în cumul de funcții.
În situația muncii la domiciliu angajatorul și în temeiul dreptului de control recunoscut angajatorului prin art. 40 alin. (1) lit. d)
din Codul muncii, angajatorul își păstrează dreptul de control al activității salariatului la domiciliul. Condițiile controlului sunt
însă stabilite, în această situație, prin contractul individual de muncă.
Stabilirea muncii la domiciliul salariatului dă dreptul acestuia să își organizeze cum dorește timpul de muncă, angajatorul fiind
interesat în această situație de produsul finit.
Munca la domiciliu are implicații nu doar asupra timpului de muncă dar și asupra disciplina muncii și a altor aspecte specifice
relațiilor de muncă.
De asemenea, prin domiciliul trebuie să înțelegem un sens mai alerg decât domiciliu din dreptul civil (reglementat de art. 86 și
urm. din NCC) și anume în sensul dreptului muncii prin domiciliu trebuie să înțelegem locul în care salariatul va presta munca,
putând să nu existe suprapunere de termeni între domiciliul salariatului și locul în care prestează muncă, expresia „munca la
domiciliu” desemnând faptul că salariatul nu prestează activitatea într-un loc de muncă organizat/pus la dispoziție de către
angajator și care să aparțină acestuia din urmă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 365, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Sunt considerați salariați cu munca la domiciliu acei salariați care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuțiile
specifice funcției pe care o dețin.
(2) În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariații cu munca la domiciliu își stabilesc singuri
Tiparit de - la 30.07.2019. 401/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
programul de lucru.
(3) Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condițiile stabilite prin
contractul individual de muncă.
Art. 109. -
Forma contractului de muncă la domiciliu - Costel Gilca
Contractul de muncă la domiciliu este specie a contractului individual de muncă ce are ca specific faptul că munca se
desfășoară la domiciliul salariatului.
Fiind specie a contractului individual de muncă, acesta urmează să se încheie în formă scrisă, în două exemplare, unul pentru
angajator și celălalt pentru salariat.
Toate dispozițiile specifice relațiilor de muncă sunt aplicabile și în cazul contractului de muncă la domiciliul, legea prevăzând
însă numai excepțiile.
Astfel, în ceea ce privește informarea salariatului, alături de prevederile dispozițiilor art. 17 din Codul muncii privind informarea
salariatului, contractul individual de muncă la domiciliu trebuie să cuprindă și următoarele elemente:
– precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
– programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său și modalitatea concretă de
realizare a controlului;
– obligația angajatorului de a asigura transportul la și de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime și materialelor
pe care le utilizează în activitate, precum și al produselor finite pe care le realizează.
În măsura în care nu se precizează în mod expres că munca urmează să se presteze la domiciliul salariatului, atunci se
prezumă că suntem în fața unui contract individual de muncă normal, activitatea urmând să fie prestată la sediul angajatorului.
Având în vedere faptul că salariatul este în drept să își organizeze singur timpul de muncă, legiuitorul a acordat dreptul
angajatorului de a controla activitatea salariatului, dar numai în condițiile stabilite prin contractul individual de muncă.
De asemenea, părțile trebuie să stabilească și modalitatea concretă în care angajatorul va verifica activitatea salariatului,
având în vedere faptul că practic angajatorul pătrunde pe proprietatea privată a salariatului.
În situația în care părțile nu au stabilit programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului
său și modalitatea concretă de realizare a controlului angajatorul este decăzut din dreptul de a realiza orice verificare.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 366, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Contractul individual de muncă la domiciliu se încheie numai în formă scrisă și conține, în afara elementelor
prevăzute la art. 17 alin. (3), următoarele:
a) precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
b) programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său și modalitatea
concretă de realizare a controlului;
c) obligația angajatorului de a asigura transportul la și de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime
și materialelor pe care le utilizează în activitate, precum și al produselor finite pe care le realizează.
Art. 110. -
Drepturile salariaților la domiciliu - Costel Gilca
Fiind în fața unui contract individual de muncă, chiar dacă are specificul privind locul muncii, și anume aceasta urmează să se
presteze la domiciliul salariatului, toate dispozițiile prevăzute de lege, contractul colectiv de muncă aplicabil sectorului de
activitate în care activează salariatul este aplicabil și în această situație.
În ceea ce ne privește apreciem că sintagma corectă este cea de contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de
unitate/sector după caz, și nu sintagma „aplicabil salariaților al căror loc de muncă este la sediul angajatorului”, deoarece este
posibil să nu existe angajați la sediul angajatorului.
Părțile pot prevedea, prin contracte colective de muncă aplicabile sau prin contracte individuale de muncă alte condiții
specifice privind munca la domiciliu.
(1) Salariatul cu munca la domiciliu se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege și prin contractele
colective de muncă aplicabile salariaților al căror loc de muncă este la sediul angajatorului.
(2) Prin contractele colective de muncă și/sau prin contractele individuale de muncă se pot stabili și alte condiții
specifice privind munca la domiciliu, în conformitate cu legislația în vigoare.
Modificarea CIM în cazul salariaților care lucrează la domiciliu (I). Delegarea și detașarea - Horatiu Sasu
La fel ca în cazul oricărui alt contract de muncă, locul muncii – în acest caz la domiciliu – nu poate fi modificat ulterior decât cu
acordul salariatului sau, unilateral, de către angajator, numai în cazurile expres prevăzute de lege (Sanda Ghimpu, Alex.
Țiclea, Dreptul muncii, Ed. All-Beck, București, 2000, pag. 184). Cu toate acestea, trebuie să analizăm care dintre obligațiile
salariaților “obișnuiți” se aplică salariatului cu munca la domiciliu.
Așa fiind,
Modificarea CIM în cazul salariaților care lucrează la domiciliu (II). Trecerea temporară în altă muncă - Horatiu Sasu
TITLUL III
Timpul de muncă și timpul de odihnă
CAPITOLUL I
Timpul de muncă
SECȚIUNEA 1
Durata timpului de muncă
Art. 111. -
Timpul de muncă - Costel Gilca
Timpul, noțiune fizică și filozofică, își găsește aplicarea și în dreptul muncii. Concepțiile filozofice despre timp și evoluțiile
tehnicii au avut implicații majore și asupra noțiunii de timp și în materia dreptului muncii.
Dacă, la 1905, anul la care Einstein formula teoria relativității simple, timpul de muncă în dreptul muncii era definit foarte clar
de două repere și anume întreprinderea (spațiul delimitat de gardul angajatorului) și sunetele sirenelor care anunțau începutul
și sfârșitul obligației salariatului de a presta munca (delimitarea timpului), actualmente „timpul de muncă” nu mai este limitat
de aceste două elemente. Mijloacele moderne permit prestarea muncii în afara spațului bine delimitat, sunetul „sirenei” și
părăsirea locului de muncă nu înseamnă în mod automat încetarea muncii, aceasta putându se realiza, grație telefoanelor
mobile, calculatoarelor, internetului în orice moment și în orice loc de pe glob.
Astfel, pentru a fi în fața noțiunii de „timp de muncă” trebuie îndeplinire cumulativ următoarele elemente:
– să presteze munca;
– salariatul să se afle la dispoziția angajatorului;
– să își îndeplinească obligațiile asumate.
Cu privire la obligația de a presta muncă trebuie făcute câteva observații.
Astfel, munca nu se mai prestează neapărat în spațiile angajatorului, iar timpul de muncă clasic cunoaște noi dimensiuni în
jurisprudența CJUE.
Astfel, timpul de muncă nu mai este limitat de cele două coordonate, ci timp de muncă reprezintă și perioada în care salariatul
este la dispoziția angajatorului, fără ca salariatul să presteze neapărat muncă în favoarea angajatorului. Simpla
responsabilitate a salariatului reprezintă timp de muncă.
Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru
prevede că perioada medie de lucru pentru fiecare perioadă de 7 zile, inclusiv orele suplimentare, nu va depăși 48 de ore.
Conform art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, prin „timp de lucru” se înțelege „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 372, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția
angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă,
contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.
Art. 112. -
Limita legală a timpului de muncă - Costel Gilca
În ceea ce privește timpul zilnic de muncă, Directiva europeană 2003/88/CE prevede în art. 6 că „statele membre iau măsurile
necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a sănătății și securității lucrătorilor:
(a) timpul de lucru săptămânal să fie limitat prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau
acorduri încheiate între partenerii sociali;
(b) timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore”.
Așadar, conform textului din Codul muncii, care preia dispozițiile art. 41 alin (3) din Constituția României, timpul de muncă
este de 8 ore pe zi, timp de 40 de ore pe săptămână.
Conform art. 10 din Directiva 2003/88/CE, „statele membre pot condiționa munca anumitor categorii de lucrători de noapte de
anumite garanții, în condițiile prevăzute de legislațiile și practicile naționale, în cazul lucrătorilor care sunt expuși unor riscuri
de securitate sau sănătate, generate de munca în schimbul de noapte”.
De asemenea trebuie avut în vedere și Hotărârea Guvernului nr. 600/2007 privind protecția tinerilor la locul de muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 373, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40
de ore pe săptămână.
(2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi și de 30 de ore pe
săptămână.
Art. 113. -
Repartizarea timpului de muncă în timpul săptămânii - Costel Gilca
În temeiul dreptului angajatorului de a-și organiza activitatea, legiuitorul stabilește că, de regulă, timpul de muncă este
repartizat uniform, de 8 ore pe zi.
Evident, amenajarea celor 8 ore în cursul unei zile de 24 de ore rămâne la latitudinea exclusivă a angajatorului, acesta
organizând programul zilnic de muncă al salariaților în funcție de interesele economice ale angajatorului. Aceasta înseamnă
că programul de lucru nu trebuie să cuprindă 8 ore consecutive, fără pauză, ci că ele se pot organiza pe parcursul zilei cu mai
multe perioade de pauză, mai lungi sau mai scurte, cu condiția respectări perioadei zilnice de repaus.
Evident, acest drept de a organiza timpul de lucru nu este absolut, dar el este limitat doar de organizarea acestuia cu bună
credință și nu în scop de șicană a salariatului/salariaților și doar în scopul bunei funcționări a activității angajatorului,
fundamentată pe date concrete și relevante.
Ziua de muncă, deși tradițional este de 8 ore/zi, aceasta poate însă să fie și inegală, astfel că, spre exemplu, într-o zi timpul
de muncă poate să fie de 7 ore, iar în altă zi de 9 ore sau orice alte combinații, cu respectarea normelor legale și doar în
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 374, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile,
cu două zile de repaus.
(2) În funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta și pentru o repartizare inegală a timpului
de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.
Art. 114. -
Durata maximă a timpului de muncă - Costel Gilca
a) Regula
Regula o formează faptul că timpul de muncă, adică perioada în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția
angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, nu poate să depășească 48 de ore într-un interval de 7 zile, de regulă
de luni până duminică.
Reglementarea limitei timpului de muncă în legislația română începe în anul 1906 prin adoptarea primelor reglementări privind
timpul de muncă al femeilor și al copiilor. Așadar, nu se poate susține, ca în doctrină că reglementara timpului de muncă de 48
de ore își are sursa în dreptul comunitar.
Directiva europeană nu a adus nici o modificare în legislația internă, România având deja reglementat timpul de muncă de 48
de ore prin Decretul-Lege nr. 95/1990 privind trecerea la săptămâna de lucru de 5 zile în unitățile de stat.
Pentru tinerii având vârsta sub 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi și de 30 de ore pe săptămână.
b) Excepții
Al doilea alineat reglementează excepții, și anume situațiile în care munca poate fi prestată și peste cele 48 de ore pe
săptămână.
Astfel, se poate depăși numărul maxim de ore lucrate de săptămână numai cu condiția ca media orelor de muncă, calculată
pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
Pentru anumite sectoare de activitate perioada de referință poate să fie mai mare, și anume de maxim 6 luni.
Prin contracte colective de muncă se pot prevedea derogări de la regula privind timpul de muncă de 48 de ore cu obligația
respectării dispozițiilor privind sănătatea și securitatea în muncă a salariaților. Perioada maxim pentru care se pot prevedea
astfel de derogări este de maxim 12 luni.
La stabilirea perioadelor de referință menționate anterior nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual și situațiile de
suspendare a contractului individual de muncă.
Aceste dispoziții nu pot deroga de la normele privind timpul de muncă al tinerilor, astfel încât acestea nu se aplică tinerilor
care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 375, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele
suplimentare.
(2) Prin excepție, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore
pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni
calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
(3) Pentru anumite activități sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia, prin
contractul colectiv de muncă respectiv, perioade de referință mai mari de 4 luni, dar care să nu depășească 6
luni.
(4) Sub rezerva respectării reglementărilor privind protecția sănătății și securității în muncă a salariaților, din
motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective de muncă pot prevedea derogări
de la durata perioadei de referință stabilite la alin. (3), dar pentru perioade de referință care în niciun caz să nu
depășească 12 luni.
(5) La stabilirea perioadelor de referință prevăzute la alin. (2) - (4) nu se iau în calcul durata concediului de
odihnă anual și situațiile de suspendare a contractului individual de muncă.
(6) Prevederile alin. (1) - (4) nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
Art. 115. -
Excepții - Costel Gilca
Legiuitorul român reglementează posibilitatea ca pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii să se stabilească o
durată a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore/zi, fără să precizeze modalitatea de individualizare a acestor
sectoare de activitate, unități sau profesii.
În lipsa modalității de individualizare, apreciem că derogarea de la regulă se poate face numai prin legi speciale care stabilesc
domeniile pentru care programul de muncă este diferit de cel reglementat de Codul muncii, urmând ca prin contracte colective
de muncă să se individualizeze unitățile sau profesiile în care se aplică, iar prin contractul individual de muncă urmând a se
individualiza la nivel de salariat aceste excepții.
În ceea ce ne privește apreciem că acest articol nu trebuie interpretat în sensul că prin contracte colective de muncă se poate
deroga de la normele privind timpul de muncă reglementate de Codul muncii, ci doar că se poate amenaja timpul de muncă în
limitele prevăzute de lege.
În măsura în care se reglementează o perioadă de lucru mai mare de 12 ore, perioada de repaus obligatorie, de la care nu se
Tiparit de - la 30.07.2019. 407/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
poate deroga nici prin legi speciale, este de 24 de ore.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 375, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau
individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8
ore.
(2) Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.
Art. 116. -
Stabilirea programului de lucru inegal - Costel Gilca
Regula o formează faptul că programul de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore se negociează și constituie
clauză în contractul colectiv de muncă.
Numai în măsura în care nu există contract colectiv de muncă, programul inegal de lucru se va stabli prin regulament intern,
care se realizează cu consultarea sindicatului.
În măsura în care programul de muncă și modul de repartizare a acestuia pe zile sunt prevăzute în regulamentul intern, în
doctrină se aprciează că această obligație de a le aduce la cunoștință salariaților se poate realiza în mod eficient odată cu
aducerea la cunoștință a regulamentului intern, obligație prevăzută în art. 243 și urm. din Codul muncii.
Programul de lucru inegal se poate aplica numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă, ceea ce
înseamnă că indiferent că acest program este stabilit prin contractul colectiv de muncă sau prin regulament intern, dacă nu
este înscris în contractul individual de muncă al salariatului acesta nu este aplicabil.
În ceea ce ne privește apreciem că această prevedere, cu privire la înscrierea în CIM sub sancțiunea inaplicării programului
inegal de muncă, este absolut inutilă în condițiile în care următorul articol creează obligația angajatorului de a aduce la
cunoștința salariaților a programului de lucru.
De altfel, nu există nici o măsură de protecție a salariatului, care ar justifica o măsura de prevedere atât de mare, deoarece în
măsura în care salariatul nu se prezintă la programul de lucru inegal, fapta sa nu poate constitui abatere disciplinară din
moment ce acest program nu a fost adus la cunoștința salariatului, iar angajatorul nu face dovada că salariatul a avut
cunoștință de acest program.
Pe de altă parte, obligativitatea inserării programului negociat/reglementat de angajator în CIM, sub sancțiunea inaplicării
acestuia este fundamental eronată din următoarele motive:
– toate clauzele CIM sunt negociate, pe cale de consecință urmează să se negocieze individual inclusiv acest program, care a
fost deja stabilit fie prin negociere, fie prin consultare colectivă;
– chiar dacă am admite posibilitatea introducerii acestei clauze în CIM fără să fie negociată, dacă din diverse motive acest
program inegal urmează a fi modificat, atunci toate CIM vor trebui să fie modificate;
– în măsura în care acceptăm teoria conform căreia nu este o clauză negociată, atunci introducerea în CIM este absolut
inutilă;
– dacă acceptăm teoria că aceste clauze sunt negociabile, atunci suntem practic în fața unei situații în care un singur salariat,
care refuză programul inegal stabilit, să blocheze aplicarea acestuia la nivelul întregii unități, deoarece sancțiunea legală este
foarte clară: inaplicabilitatea.
De lege ferenda apreciem că se impune eliminarea celui de-al doilea alineat și înlocuirea lui cu o dispoziție din care să rezulte
obligația angajatorului de a aduce la cunoștința tuturor salariaților interesați programul de lucru, sub luare de semnătură din
partea acestora.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 376, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore, precum
și în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de muncă la nivelul
Tiparit de - la 30.07.2019. 408/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
angajatorului sau, în absența acestuia, va fi prevăzut în regulamentul intern.
(2) Programul de lucru inegal poate funcționa numai dacă este specificat expres în contractul individual de
muncă.
Art. 117. -
Informarea salariaților cu privire la programul de muncă - Costel Gilca
Acest articol este suficient pentru abrogarea celui de al doilea alineat al art. 116 din Codul muncii.
Astfel, legiuitorul obligă angajatorul ca programul de muncă și modul de repartizare a acestuia pe zile să fie aduse la
cunoștință salariaților și să fie afișate la sediul angajatorului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 377, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Programul de muncă și modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoștință salariaților și sunt
afișate la sediul angajatorului.
Art. 118. -
Programe individualizate - Costel Gilca
În virtutea dreptului angajatorului de a organiza activitatea și în acord cu noile concepții/realități privind necesitatea unei
flexibilizări a timpului de muncă pentru armonizarea vieții profesionale cu viața privată, legiuitorul reglementează posibilitatea
stabilirii unor programe individualizate de muncă.
Evident individualizarea programelor de muncă se realizează fie la semnarea contractului individual de muncă, fie pe
parcursul desfășurării relațiilor de muncă prin act adițional la contractul individual de muncă, ceea ce presupune manifestarea
de voință atât a salariatului, cât și a angajatorului.
Apreciem că dispozițiile celui de-al treilea alineat ale acestui articol sunt inutile, deoarece angajatorul este cel mai bine plasat
pentru a putea stabili în concret modalitățile flexibilizării timpului de muncă al salariatului.
De asemenea, trebuie precizat că stabilirea unor programe individualizate de muncă nu presupune eludarea normelor legale
privind timpul de muncă, astfel încât toate dispozițiile privind timpul de muncă, timpul de repaus, munca de noapte și celelalte
dispoziții sunt aplicabile în totalitate.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 377, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în
cauză.
(2) Programele individualizate de muncă presupun un mod de organizare flexibil a timpului de muncă.
(3) Durata zilnică a timpului de muncă este împărțită în două perioade: o perioadă fixă în care personalul se
află simultan la locul de muncă și o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul își alege orele de sosire și de
plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic.
(4) Programul individualizat de muncă poate funcționa numai cu respectarea dispozițiilor art. 112 și 114.
Art. 119. - (1) Angajatorul are obligația de a ține la locul de muncă definit potrivit art. 161 evidența orelor de
muncă prestate zilnic de fiecare salariat, cu evidențierea orelor de începere și de sfârșit ale programului de
lucru, și de a supune controlului inspectorilor de muncă această evidență, ori de câte ori se solicită acest lucru.
(2) Pentru salariații mobili și salariații care desfășoară muncă la domiciliu, angajatorul ține evidența orelor de
muncă prestate zilnic de fiecare salariat în condițiile stabilite cu salariații prin acord scris, în funcție de
activitatea specifică desfășurată de către aceștia.
SECȚIUNEA a 2-a
Studiu de caz: Obligarea angajatorului la plata orelor suplimentare prestate de salariatul său - Mădălina Moceanu
Prin cererea introductivă de instanță reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta SC B SRL , solicitând ca prin hotărârea ce
se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de drepturi salariale; de asemenea,
reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al societății pârâte în funcția de gestionar în perioada
01.05.2009-15.10.2012 și că în toată perioada nu i s-au acordat drepturile solicitate reprezentând: plata orelor suplimentare,
un număr de 900 de ore lucrate sâmbăta, 300 de ore lucrate în timpul nopții și un număr de 560 tichete de masă.
În probațiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, martori și expertiză.
Ce apărări a formulat pârâta referitor la acțiunea de chemare în judecată a reclamantului?
Pârâta a formulat Întâmpinare și a solicitat respingerea cererii introductive de instanță arătând următoarele:
Reclamantul a fost angajat în funcția de gestionar, programul de lucru al acestuia se derula în două schimburi; în zilele de
sâmbătă se lucra de la 8-16, 30 cu pauză de masă, iar în ziua de vineri se acorda repaus săptămânal.
În ceea ce privește tichetele de masă, s-a susținut că acestea au fost primite la valoarea menționată în contractul individual de
muncă, că societatea nu a indexat valoarea tichetelor de masă și că normele de aplicare ale Legii nr. 142/1998 privind
acordarea tichetelor de masă prevăd doar o limită maximă pe care o poate acorda angajatorul.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. xyz/12.11.2013, instanța de judecată a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A în
contradictoriu cu pârâta SC B SRL; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța a avut în vedere următoarele considerente:
În baza contractului individual de muncă, reclamantul A a fost angajat la SC B SRL, în funcția de gestionar.
În ceea ce privește orele lucrate suplimentar, orele lucrate sâmbăta sau în timpul nopții, proba testimonială (cu martorii audiați
în cauză) a reliefat două aspecte:
Pe de o parte, martorii propuși de reclamant, foști salariați ai societății, C. și D., au confirmat susținerile reclamantului, în
sensul că se lucra după program, unele ore chiar în timpul nopții, că se lucra sâmbata. Nici unul din martori nu a putut preciza
numărul de ore suplimentare lucrate de reclamant.
Pe de altă parte, martorii propuși de pârâtă, actuali angajați ai societății, E. și F. au precizat că numărul de ore lucrate
suplimentar au fost întotdeauna compensate prin ore libere. Susținerile acestor din urmă martori au fost confirmate prin
înscrisuri, respectiv foi de pontaj (unele întocmite chiar de reclamant), adresa de stabilire a programului și de proba cu
expertiză contabilă.
Analizând materialul probator administrat, instanța de fond a concluzionat că rezultă din aceste probe că atunci când
reclamantul a lucrat peste program său în zilele de sâmbătă, aceste ore au fost compensate cu ore libere plătite. În aceste
condiții, judecătorul a apreciat că depozițiile martorilor propuși de reclamant sunt subiective și au fost înlăturate de instanța de
fond.
De asemenea, instanța a arătat că legislația muncii reglementează situația muncii suplimentare. Astfel, potrivit. art. 120,
munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă
suplimentară. Art. 122 din același cod prevede că munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele
60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. Dacă acest lucru nu este posibil, salariatul beneficiază de salariul
corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Rezultă că regula este în sensul că orele suplimentare se compensează prin ore libere plătite, și numai în măsura în care
acest lucru nu este posibil, acestea se compensează în bani, în condițiile reglementate de art. 123: în cazul în care
compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. 1 în luna următoare, munca
Din depozițiile martorilor coroborate cu înscrisuri, a rezultat că orele efectuate suplimentar au fost compensate cu ore libere.
Mai mult, instanța a constatat că nu există nicio cerere semnată de reclamant prin care să solicite, motivat, plata unor ore
suplimentare, care să servească drept indiciu al efectuării orelor și neplății acestora.
Din conținutul expertizei întocmită în cauză, a rezultat că în perioada analizată reclamantul a prestat un număr de 46 zile în
zilele de repaus săptămânal, că în actele contabile nu s-a evidențiat sporul cuvenit pentru aceste ore, dar în urma calculului
efectuat, aplicând un spor de 100% rezultă că, per total, reclamantul a încasat bani și pentru aceste zile.
Reclamantul a solicitat și acordarea unui spor pentru orele lucrate în timpul nopții, dar înscrisurile depuse și expertiza nu au
confirmat prestarea acestor ore. Foile de parcurs depuse la solicitarea reclamantului fac dovada activității zilnice a unui
autoturism și a conducătorului acestuia, nu și a reclamantului, care îndeplinea funcția de gestionar.
Un alt capăt de cerere a vizat acordarea unor tichete de masă. În soluționarea acestui capăt de cerere instanța de judecată a
apreciat că trebuie pornit de la ideea ca Legea 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă instituie doar o posibilitate, și
nu o obligație în sarcina angajatorului de a acorda tichete de masă, precum și numărul acestora.
Din conținutul contractului individual de muncă al reclamantului rezultă că angajatorul s-a obligat să acorde tichete de masă în
valoare de 9,00 lei/ zi lucrătoare. Ținând seama că majorările ulterioare ale valorii unui tichet de masă, prin hotărâre a
guvernului nu sunt obligatorii pentru angajatori, persoane juridice de drept privat, cu capital integral privat, și că nu au fost
încheiate acte adiționale la contractul individual de muncă de mărire a valorii unui tichet, a rezultat că angajatorul datora
tichete de masă la valoarea menționată în contractul individual de muncă . Din conținutul expertizei, rezultă că suma astfel
rezultată a fost încasată de reclamant și nu i se cuvine nicio sumă suplimentară.
Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către reclamant și, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau
infirmată de instanța superioară?
Da, sentința civilă nr. xyz/12.11.2013 a Tribunalului a fost atacată de către reclamant, iar instanța superioară a admis recursul
reclamantului, modificând -în parte- soluția pronunțată de prima instanță (de Tribunal); pe cale de consecință, instanța de
recurs a admis- în parte- acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta SC B. SRL să plătească reclamantului A suma
de 4.000 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare, în sumă brută; au fost menținute celelalte
dispoziții ale sentinței civile recurate; a fost înlăturată mențiunea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de
judecată către pârâtă.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente:
Regula este aceea că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Cu titlu special, în materia
conflictelor de muncă, sarcina probei revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la
prima zi de înfățișare (art. 272).
În speță, la fondul cauzei au fost administrate mijloace de probă constând în înscrisuri (contract individual de muncă, facturi
fiscale, foi de pontaj, foi de prezență colectivă, borderouri), declarațiile martorilor C., D., E., F, expertiză contabilă judiciară.
Este atributul instanței de judecată să aprecieze asupra acestor mijloace de probă, cu îndatorirea de a stărui pentru aflarea
adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Sub
acest aspect, Curtea reține caracterul netemeinic al sentinței civile recurate, pentru următoarele considerente:
Aprecierea probelor se realizează prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cursul procesului, scopul
acestora fiind de a lămuri instanța asupra situației de fapt și conținutului raporturilor juridice dintre părți.
În speță, recurentul-reclamant A și-a desfășurat activitatea în cadrul intimatei-pârâte SC B SRL începând cu data de
01.05.2009 în funcția de gestionar depozit.
Din raportul de expertiză contabilă rezultă, urmare a analizei documentelor societății, că activitatea recurentului-reclamant s-a
desfășurat și în afara programului normal de lucru, în perioada septembrie 2010-octombrie 2012 lucrând efectiv 491 zile
lucrătoare și 46 zile în afara programului.
Art. 120. -
Munca suplimentară - Costel Gilca
Munca prestată peste durata normală a timpului de muncă, adică peste cele 40 de ore pe săptămână, chiar și în situația în
care media se calculează prin raportare la 4 luni sau la 6 luni sau chiar la 12 luni, constituie muncă suplimentară și este
reglementată diferit față de timpul normal de muncă.
O primă observație vizează acordul salariatului. Astfel, pentru prestarea muncii este nevoie de acordul salariatului, cu
excepția situațiilor de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării
consecințelor unui accident.
Cu privire la forma acordului, apreciem că nu este necesar să îmbrace forma scrisă, ci simpla prestare a activității constituie
manifestarea de voință valabilă, sub rezerva probatoriului că nu a existat acordul salariatului.
Teoretic în măsura în care salariatul nu este dispus să presteze muncă suplimentară nu are nici o consecință directă, acesta
fiind liber să presteze sau să nu presteze.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 379, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este
considerată muncă suplimentară.
(2) Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau
pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.
Acordul privind orele suplimentare poate fi inserat în contractul individual de muncă? - Horatiu Sasu
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că o clauză care stabilește că salariatul este obligat să presteze ore
suplimentare la solicitarea angajatorului reprezintă un element esențial al contractului de muncă și trebuie adus la cunoștința
salariatului în scris. Odată introdusă o astfel de clauză în contractul individual de muncă (în sensul că orele suplimentare
trebuie prestate ATUNCI CÂND ANGAJATORUL DECIDE) reprezintă acordul de voință al părților în acest sens – a arătat
Curtea (Cauza c-350/99, Wolfgang Large și Georg Schunemann GmbH).. Menționăm această speță de ajutor la negocierea și
încheierea unui contract de muncă în condițiile în care deciziile Curții constituie izvoare ale dreptului comunitar în virtutea
îndrumărilor obligatorii pe care le cuprind cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului comunitar.
Art. 121. -
Efectuarea muncii suplimentare - Costel Gilca
Munca suplimentară nu se poate face în afara limitelor timpului de muncă stabilit prin lege decât în situații de excepție,
precum cazul de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării
consecințelor unui accident.
Fixarea de legiuitor a acestor limite ale timpului de muncă au ca finalitate păstrarea forței de muncă în general și a sănătății și
securității salariaților în special.
Munca intensă pe termen foarte lung, fără pauze suficient de mari care să permită refacerea/relaxarea psihică și fizică,
conduce pe de o parte la pierderea interesului salariatului și de aici a productivității acestuia, dar și la accidente de muncă,
(1) La solicitarea angajatorului salariații pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114
sau 115, după caz.
(2) Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 114 sau 115, după caz, este
interzisă, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor
accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.
Răspunderea patrimonială a salariatului care a dispus efectuarea de ore suplimentare peste dispozițiile legale sau
fără acordul conducerii - Horatiu Sasu
Regimul legal al orelor suplimentare fiind restrictiv, prestarea acestora fără existența aprobării prealabile necesare sau cu
depășirea plafonului maxim atrage răspunderea patrimonială a celor vinovați care au dispus efectuarea muncii peste durata
normală a timpului de lucru (Plenul Tribunalului Suprem, dec. de îndrumare nr. 26 din 17 august 1961, în Culegere de decizii
pe anul 1961, pag. 40). Aceasta deoarece prevederile legale după care orele suplimentare de muncă se pot efectua numai în
cazuri excepționale au caracterul unor măsuri de protecție pentru salariați (Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare
nr. 21/1963, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1963, pag. 134). În toate cazurile, prestarea muncii în
aceste condiții se justifică pentru realizarea unor lucrări sau a unei producții suplimentare (Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr.
1608/1977, în Revista română de drept nr. 3/1978, pag. 63).
Așa fiind, față de salariatul care a dispus efectuarea de ore suplimentare în alte condiții decât cele legale, operează prezumția
dublă de prejudiciu și de culpă, dedusă din lipsa de necesitate a efectuării orelor suplimentare, care s-au plătit fără aprobare,
de unde consecința că prin plata sporului angajatorul a fost păgubit (Petre Ionescu, Contribuția normelor juridice la realizarea
protecției muncii, Editura Științifică, 1969, pag. 68).
Art. 122. -
Compensarea muncii suplimentare - Costel Gilca
În vederea refacerii organismului salariatului, legiuitorul stabilește că munca suplimentară se compensează, ca regulă cu ore
libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice.
Așadar, prima opțiune a legiuitorului este aceea de a acorda salariaților timp liber compensatoriu și nu plata acestor ore, chiar
dacă uneori, presat fiind de nevoile financiare, salariatul este tentat să accepte sumele de bani.
Având în vedere însă că forța de muncă trebuie prezervată pe termen lung, acest lucru explică opțiunea legiuitorului.
În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru, ceea
ce înseamnă în fapt că perioada în care salariatul nu va presta munca acesta va primi salariul ca și când ar fi prestat această
muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 382, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Lucrători mobili, în accepțiunea H.G. nr. 38/2008 sunt și conducătorii auto pe mașini de transport marfă - Mădălina
Moceanu
În speță, potrivit reglementărilor speciale în materie, după natura obligațiilor contractului individual de muncă, care are
specificat locul muncii: la sediu și în teren, conducătorului auto, în timpul deplasărilor nu-i pot fi aplicabile prevederile art. 43 și
45 din Codul muncii referitoare la delegarea și detașarea angajaților, ci este considerat lucrător mobil (art. 3 litera e din H.G.
nr. 38/2008), fiindu-i aplicabile dispozițiile H.G. nr. 38/2008 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor care
efectuează activități mobile de transport rutier care implementează dispozițiile comunitare din directiva 2002/15/CE și
Regulamentul CE nr. 561/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind armonizarea legislației sociale în domeniul
transporturilor rutiere, de modificare a Reg. CEE 3821/85 și Reg. CE nr. 2135/1998 ale Consiliului și abrogă Reg. CEE nr.
Așadar, ceea ce depășește timpul de lucru astfel reglementat, reprezintă ore suplimentare potrivit legislației interne, art. 122 și
art. 123 din Codul muncii, în situația dedusă judecății, neexistând încheiat la nivelul angajatorului pârât un CCM pe durata
pentru care reclamantul a solicitat pretențiile, respectiv aprilie 2009-februarie 2012.
(1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după
efectuarea acesteia.
(2) În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul
normal de lucru.
(3) În perioadele de reducere a activității angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plătite din care pot
fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni.
Art. 123. -
Plata orelor suplimentare - Costel Gilca
A doua opțiune aleasă de legiuitor, după compensarea cu timp liber plătit, este aceea a plății orelor suplimentare cu un spor la
salariu care se negociază prin contractul colectiv de muncă și care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază al
salariatului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 383, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1)
în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu
corespunzător duratei acesteia.
(2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în
cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic
de 75% din salariul de bază.
Art. 124. -
Interdicția muncii suplimentare - Costel Gilca
Textul este extrem de clar și imperativ și anume tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă suplimentară
indiferent de motiv.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 383, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
SECȚIUNEA a 3-a
Munca de noapte
Art. 125. -
Munca de noapte - Costel Gilca
a) Aspecte teoretice
În conformitate cu art. 8 din Directiva 2003/88/CE:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca:
(a) timpul normal de lucru al lucrătorilor de noapte să nu depășească în medie opt ore pe parcursul unei perioade de 24 de
(1) Munca prestată între orele 22,00-6,00 este considerată muncă de noapte.
Numai după administrarea unei asemenea probe instanța s-ar fi putut edifica că, într-adevăr, o parte din activitatea
desfășurată de salariatul respectiv a avut loc noaptea, ci nu în cadrul unui program normal de lucru de 8 ore pe zi și respectiv
40 de ore pe săptămână.
(1) Tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă de noapte.
(2) Femeile gravide, lăuzele și cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte.
SECȚIUNEA a 4-a
Norma de muncă
Art. 129. -
Norma de muncă. Definiție - Costel Gilca
Normarea muncii este necesară pentru cel puțin două elemente, și anume:
– pentru o organizare optimă a activității angajatorului;
– pentru plata drepturilor salariale ale persoanelor care sunt salariate în „acord”.
Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 57 din 1 noiembrie 1974 retribuirii după cantitatea si calitatea muncii prevedea „corespunzător
organizării proceselor de muncă și modului de stabilire a normelor de muncă, formele de retribuire se aplică individual sau
colectiv”.
Normarea științifică a muncii este singura care poate să stabilească necesarul de personal pentru îndeplinirea atribuțiilor în
mod optim. În lipsa unei normări orice înființare de post sau chiar și constatări ale necorespunderii profesionale sunt viciate.
Este dificil de spus dacă o persoană nu corespunde profesional, luându-se în considerare erorile profesionale săvârșite, în
condițiile în care numărul activităților pe care trebuie să le desfășoare depășește cu mult limitele naturale ale unei singure
persoane.
Norma de muncă rezultă din însumarea tuturor categoriilor de timp stabilite în normative.
Norma de muncă se poate exprima obiectiv, numai atunci când pentru efectuarea unei lucrări se determină intensitatea medie
normală, respectiv determinarea calitativă și cantitativă a energiei consumate de un executant, raportată la volumul de lucrări
realizate în aceeași perioadă de timp.
În toate cazurile când intensitatea muncii nu este în limitele normale, medii a capacității de lucru a organismului uman, studiul
calitativ trebuie să preceadă studiului cantitativ al muncii.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 387, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Norma de muncă exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operațiunilor sau lucrărilor de către
o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condițiile unor procese
tehnologice și de muncă determinate. Norma de muncă cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperi
impuse de desfășurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale în cadrul programului de muncă.
Art. 130. -
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 388, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Norma de muncă se exprimă, în funcție de caracteristicile procesului de producție sau de alte activități ce se
normează, sub formă de norme de timp, norme de producție, norme de personal, sferă de atribuții sau sub alte
forme corespunzătoare specificului fiecărei activități.
Art. 131. -
Câmpul de aplicare a normei de muncă - Costel Gilca
Deși pare o aplicare a principiului fundamental al egalității de tratament, acest articol este unul destul de confuz cu privire la
aplicarea normării muncii tuturor categoriilor de salariați, deoarece nu este posibil ca normarea muncii să vizeze chiar toate
categoriile de personal, iar în al doilea rând, admițând că este posibilă normarea tuturor categoriilor de personal, s-ar fi impus
precizarea în funcție de caracteristicile specifice fiecărei categorii în parte, pentru a se putea observa că nu există o singură
normare pentru toți salariații din unitate, o normare unitară care se aplică tuturor, ci normarea se realizează în funcție de
caracteristicile funcțiilor îndeplinite de salariați.
Legiuitorul, prin acest articol, a dorit să precizeze doar că principiul normării muncii se aplică tuturor salariaților, angajatorul
fiind obligat să normeze norma tuturor salariaților, în măsura în care este posibil, însă în raport cu elementele concrete ale
postului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 389, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Normele de muncă se elaborează de către angajator, conform normativelor în vigoare, sau, în cazul în care nu
există normative, normele de muncă se elaborează de către angajator după consultarea sindicatului
reprezentativ ori, după caz, a reprezentanților salariaților.
Decizii posibile ale instanțelor în caz de normă de muncă excesivă - Horatiu Sasu
Într-un caz, s-a arătat că: „potrivit dispozițiilor C. muncii, angajatorul trebuie să stabilească normele de muncă în asemenea
mod încât să asigure un ritm normal de lucru, la o intensitate a efortului care să nu ducă la oboseala excesivă a salariaților.
Tiparit de - la 30.07.2019. 419/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
În acest sens, este relevant și faptul că, din contractul de muncă și din actele dosarului, reiese că, anterior, activitatea
desfășurată de salariați era în regie și nu în acord, ceea ce exprimă aspecte esențiale ale contractului de muncă, respectiv
felul muncii și salariul Aceasta în condițiile în care conducerea intimatei a impus realizarea unui număr de 12.000 pantaloni pe
zi de salariat, ceea ce presupune un volum și o intensitate a muncii foarte ridicată – situații care au creat tensiuni la locul de
muncă unde își desfășura activitatea contestatoarea ca responsabil de producție, funcție în care nu a fost învestită legal și
pentru care într-adevăr nu exista fișa postului în raport de care să se stabilească o pretinsă nerespectare a atribuțiilor sale de
serviciu, fiind de observat și faptul că funcția în care a fost angajată contestatoarea prin contractul de muncă era cea de
operator la călcătorie” (C.A. Ploiești, secț. conflicte de muncă și asigurări sociale, dec. nr. 455/2005).
CAPITOLUL II
Repausuri periodice
Art. 133. -
Perioada de repaus. Definiție - Costel Gilca
Prin antiteză cu perioada de muncă, legiuitorul definește perioada de repaus ca fiind orice perioadă care nu este timp de
muncă.
Termenul utilizat de legiuitor este cel de „perioadă de repaus” și nu „timp liber” termen legal care definește scopul pentru care
sunt acordate perioade în care salariatul nu lucrează: odihna salariatului.
Cu toate acestea, salariatul este suveran în a-și organiza cum dorește timpul de repaus, astfel încât, în temeiul dreptului
constituțional la muncă, în aceste poate să încheie alte contracte individuale de muncă și să presteze muncă pentru alți
angajatori, conform art. 35 din Codul muncii.
Ceea ce trebuie reținut este că scopul fundamental pentru care legiuitorul a fixat ziua de muncă de 8 ore pe zi și 40 de ore pe
săptămână este acela ca salariatul să aibă suficient de mult timp pentru odihnă, adică pentru recuperarea forței de muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 391, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
SECȚIUNEA 1
Pauza de masă și repausul zilnic
Art. 134. -
Pauza de masă. Condiții - Costel Gilca
a) Pauza de masă pentru adulți
Legiuitorul reglementează doar principiul acordării pauzei, pe durata executării programului de lucru, în scopul declarat ca
salariații să poată să mănânce.
Pauza de masă nu este obligatorie, ci doar facultativă, însă fiind un drept acordat în favoarea salariaților, numai aceștia pot să
renunțe la pauza de masă.
Acordarea de către angajator a pauzei de masă este condiționată perioada totală a timpului zilnic de muncă. Astfel, în situația
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 392, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 6 ore, salariații au dreptul la pauză
de masă și la alte pauze, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul
intern.
C O M U N I C A T Î.C.C.J. - interpertarea art. 134 alin. (1) din Codul Muncii - Marian Orzață
Prin Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, în dosarul nr.131/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată
de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 16121/110/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) și art. 254 alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003
– Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stipularea clauzei penale în contractul individual de
muncă sau într-un act adițional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina și în
legătură cu munca sa, este interzisă și este sancționată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
(2) Tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de o pauză de masă de cel puțin 30 de minute, în cazul în
care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4 ore și jumătate.
(3) Pauzele, cu excepția dispozițiilor contrare din contractul colectiv de muncă aplicabil și din regulamentul
intern, nu se vor include în durata zilnică normală a timpului de muncă.
Art. 135. -
Repausul zilnic - Costel Gilca
Legiuitorul reglementează perioada de repaus dintre două perioade de muncă, statuând că salariatul are dreptul la un repaus
care nu poate să fie mai mic de 12 ore consecutiv.
Perioada de repaus aparține în totalitate salariatului, care dispune de ea în maniera în care dorește, ceea ce înseamnă că în
această perioadă salariatul poate să presteze alte activități în temeiul unor alte contracte individuale de muncă, pentru alți
angajatori.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 393, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariații au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.
(2) Prin excepție, în cazul muncii în schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi.
Art. 136. -
Munca în schimburi - Costel Gilca
În aplicarea articolului 135 din Codul muncii, legiuitorul definește noțiunile de muncă în schimburi și de salariat în schimburi.
Astfel, prin „muncă în schimburi” se înțelege orice mod de organizare a programului de lucru, potrivit căruia salariații se
succed unul pe altul la același post de muncă, potrivit unui anumit program, inclusiv program rotativ, și care poate fi de tip
continuu sau discontinuu, implicând pentru salariat necesitatea realizării unei activități în intervale orare diferite în raport cu o
perioadă zilnică sau săptămânală, stabilită prin contractul individual de muncă.
Legiuitorul definește și noțiunea de „salariat în schimburi” și anume acel salariat al cărui program de lucru se înscrie în cadrul
programului de muncă în schimburi.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 393, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Muncă în schimburi reprezintă orice mod de organizare a programului de lucru, potrivit căruia salariații se
succed unul pe altul la același post de muncă, potrivit unui anumit program, inclusiv program rotativ, și care
poate fi de tip continuu sau discontinuu, implicând pentru salariat necesitatea realizării unei activități în intervale
orare diferite în raport cu o perioadă zilnică sau săptămânală, stabilită prin contractul individual de muncă.
(2) Salariat în schimburi reprezintă orice salariat al cărui program de lucru se înscrie în cadrul programului de
muncă în schimburi.
SECȚIUNEA a 2-a
Repausul săptămânal
Art. 137. -
Repausul săptămânal. Definiție - Costel Gilca
Alături de pauza de masă, repausul zilnic și repausul săptămânal, ca și cel anual (concediile de odihnă), fac parte din
elementele care contribuie la menținerea forței de muncă a salariatului, precum și la sănătatea psihică și fizică a salariatului,
atât pe termen scurt și mediu, dar mai ales pe termen lung.
Repausul săptămânal este perioada de repaus care se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.
Tributar concepțiilor religioase, legiuitorul transpune în ordinea juridică de dreptul muncii concepțiile religioase privind ziua
biblică de odihnă, astfel încât reglementează ca zile de repaus ziua de sâmbătă și duminică.
Așadar, repausul săptămânal se acordă ca regulă generală în zilele de sâmbătă și duminică.
De la acest principiu, legiuitorul reglementează excepții și anume zilele de repaus se pot acorda și în alte zile decât sâmbăta
și duminica, însă numai în situația în care acordarea repausului săptămânal în aceste zile ar prejudicia interesul public sau
desfășurarea normală a activității.
Modalitatea de acordare a zilelor de repaus în alte zile decât sâmbăta și duminica trebuie să fie reglementate prin contractul
colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 394, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea
normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de
muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
(3) În situația prevăzută la alin. (2) salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de
(1) În cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de
salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru
înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalațiilor sau clădirilor
unității, repausul săptămânal poate fi suspendat pentru personalul necesar în vederea executării acestor lucrări.
(2) Salariații al căror repaus săptămânal a fost suspendat în condițiile alin. (1) au dreptul la dublul
compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).
SECȚIUNEA a 3-a
Sărbătorile legale
Art. 139. -
Zilele de sărbătoare legală - Costel Gilca
Chiar dacă legiuitorul le denumește sărbători legale, o bună parte din aceste sărbători sunt religioase. Astfel, tributari
concepțiilor religioase creștin ortodoxe, sau mai degrabă o reflecție a acestor concepții religioase, legiuitorul român a preluat
sărbătorile religioase reglementând că principalele sărbători religioase nu se lucrează.
În temeiul principiului toleranței religioase, dar și a aplicării a principiului egalității de tratament, legiuitorul, în ultima liniuța a
primului alineat, prevede că se acordă câte două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel
de cultele religioase legale, altele decât cele creștine, pentru persoanele aparținând acestora.
Alături de sărbătorile religioase, legiuitorul a stabilit să acorde zile libere stabilite prin lege pentru marcarea unor momente
importante în istoria țării, zile cu semnificație deosebită.
Obligația acordării acestor zile libere este în sarcina angajatorului, în cazul nerespectării acestei obligații fiind prevăzută în
Codul muncii, la art. 276 alin. (1) lit. g), sancțiunea amenzii contravenționale de la 5.000 de lei la 10.000 de lei.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 396, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Zilele libere în caz de formare profesională urmată în altă țară - Horatiu Sasu
Într-un caz, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.571.428 ROL (valoare brută) reprezentând plata zilei
de 1.12.2004 pentru care nu s-a acordat zi liberă.
Instanța a arătat că dispozițiile legale privind acordarea de sporuri salariale pentru neacordarea unei zile libere pentru
sărbători legale nu sunt aplicabile persoanelor care participă la o modalitate de perfecționare profesională.
La data de 1.12.2004 – a arătat instanța - reclamantul nu își îndeplinea sarcinile de serviciu, întrucât participa la un stagiu de
pregătire și în această situație angajatorul nu avea obligația de a-i plăti un spor de salarizare pentru ziua în discuție.
Prin urmare reclamantului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 134 din Codul Muncii (în prezent 139 C. muncii – nota H. Sasu),
acesta nu a desfășurat o activitate pentru angajator fiind plecat din țară pentru școlarizare și pregătire pentru funcția pe care
urma să o desfășoare la întoarcere.
Mai mult, cursurile de pregătire profesională s-au desfășurat pe teritoriul altui stat care nu are prevăzută ca sărbătoare legală
nelucrătoare ziua de 1 decembrie.
Sentința primei instanțe a fost menținută și în recurs (Curtea de Apel Brașov - Secția Conflicte de Muncă, dec. nr. 24/2006).
(3) Zilele libere stabilite potrivit alin. (1) pentru persoanele aparținând cultelor religioase legale, altele decât cele
creștine, se acordă de către angajator în alte zile decât zilele de sărbătoare legală stabilite potrivit legii sau de
concediu de odihnă anual.
(4) Până la data de 15 ianuarie a fiecărui an, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pentru personalul din
sistemul bugetar, zilele lucrătoare pentru care se acordă zile libere, zile care precedă și/sau care succedă
zilelor de sărbătoare legală în care nu se lucrează, prevăzute la alin. (1), precum și zilele în care se
recuperează orele de muncă neefectuate.
Art. 140. - Prin hotărâre a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unitățile sanitare și
pentru cele de alimentație publică, în scopul asigurării asistenței sanitare și, respectiv, al aprovizionării
populației cu produse alimentare de strictă necesitate, a căror aplicare este obligatorie.
Art. 141. -
Excepții - Costel Gilca
Având în vedere specificul activității economice desfășurate, care nu permite întreruperea activității, fără costuri mari pentru
reluarea acesteia, legiuitorul a permis ca în aceste unități, pentru locurile de muncă necesare pentru menținerea activității,
zilele de sărbătoare legală să nu fie acordate persoanelor implicate în procesul de producție.
Acesta nu înseamnă că aceste persoane nu vor avea zile libere, ci doar că zilele libere nu vor fi acordate în zilele de
sărbătoare religioasă sau legală.
Modalitatea de acordare este reglementată prin art. 142 din Codul muncii.
PV inch. de ITM de sancț. pentru activ. desfăș. de o ag. banc. în cadrul pct. de lucru aflat în incinta unui hipermark. în
zilele de sărb. - Mădălina Moceanu
Stabilirea caracterului legal al activității desfășurate de angajații unei agenții bancare la punctul de lucru aflat în incinta unui
hipermarket într-o zi declarată sărbătoare legală în care nu se lucrează.
Agenția bancară ce funcționează în cadrul unui centru comercial tip hipermagazin, datorită specificului activității, caracterizat
prin interdependenta activităților și serviciilor oferite de acești doi prestatori de servicii bancare, respectiv comerciale,se
încadrează în excepțiile prevăzute de art. .141 din Legea nr.53/2003 și poate desfășura legal activitate în zilele de sărbători
legale declarate nelucrătoare, cu respectarea dispozițiilor art. .142 din Legea nr. 53/2003.
Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită
caracterului procesului de producție sau specificului activității.
Art. 142. -
Compensarea muncii în zilele de sărbătoare legală - Costel Gilca
Salariații cărora nu li se poate acorda zilele libere legale datorită specificului activității, legiuitorul prevede că aceștia au
dreptul la compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. Cum legiuitorul nu precizează dacă este vorba
de 30 de zile calendaristice sau lucrătoare, în ceea ce ne privește apreciem că aceste zile sunt calendaristice.
Cel de-al doilea alineat al acestui articol prevede situația de excepție în care din motive justificate nu se poate acorda timp
liber corespunzător în următoarele 30 de zile.
Legiuitorul nu definește noțiunea de „motive justificate” astfel încât în această noțiune pot să intre multiple justificări. În ceea
ce ne privește, având în vedere caracterul religios sau de însemnătate națională a zilelor de sărbătoare legală (adică scopul
nu este nu este acela de recuperare a forței de muncă), apreciem că „noțiunea de motive justificare” trebuie analizată cu
lejeritate, deoarece acest repaus nu este acordat ca urmare a necesităților legate de sănătatea și securitatea salariaților,
astfel încât compensarea cu timp liber să se impună cu maximă necesitate.
În această situație, salariații beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază
ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 397, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariaților care lucrează în unitățile prevăzute la art. 140, precum și la locurile de muncă prevăzute la art.
141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.
(2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariații beneficiază, pentru munca prestată
în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de
bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.
Art. 143. -
Alte zile libere - Costel Gilca
Legiuitorul creează doar posibilitatea ca părțile să stabilească și alte zile libere specifice sectorului în care lucrează prin
negocieri între angajator și salariați/reprezentanții salariaților și includerea acestora în contractul colectiv de muncă.
Deși legiuitorul precizează că prin contractul colectiv de muncă aplicabil se pot stabili și alte zile libere, nimic nu împiedică
însă ca aceste zile libere, în sectorul privat, să fie stabilite și prin alte documente, cu respectarea drepturilor salariaților (plata
drepturilor salariale).
Apreciem, așadar, că trimiterea la contractul colectiv de muncă este mai degrabă o recomandare decât o condiționare.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 398, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
CAPITOLUL III
Concediile
SECȚIUNEA 1
Concediul de odihnă anual și alte concedii ale salariaților
Art. 144. -
Garantarea concediului de odihnă - Costel Gilca
Prin „concediu de odihnă” trebuie să înțelegem perioada de repaus anuală, acordată în scopul odihnei și refacerii fizice și
psihice a organismului, la care salariatul are dreptul ca urmare a prestării muncii, la un angajator, înțelegându-se dreptul
salariatului de a nu presta activitatea pentru o anumită perioadă de timp consecutiv, stabilită prin acte normative sau
convenționale, angajatorul având obligația de a plăti salariatului o sumă de bani cu titlul de indemnizație de concediu.
Concediul de odihnă anual face parte din concepția generală a perioadelor de repaus (pauza de masă, repausul zilnic,
repausul săptămânal), concediul de odihnă făcând parte din repausul anual.
Repausul anual (concediul de odihnă) este garantat fiecărei persoane care are un contract de muncă, indiferent de forma și
durata lui.
Dreptul la concediu anual nu poate face obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări. Apreciem că este vorba de cesiune în
ceea ce privește efectuarea lui în natură și nu în ceea ce privește ce indemnizația aferentă concediului de odihnă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 400, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților.
(2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări.
După cât timp lucrat are dreptul un salariat la concediu de odihnă? - Horatiu Sasu
Nu se mai prevede, ca înainte de 2003, un timp minim dincolo de care se acordă concediul de odihnă. În consecință,
concediul poate fi acordat, teoretic (fiind necesar și acordul angajatorului, programarea fiind făcută de angajator – art. 148
alin. (1) Codul muncii). Așadar nu este interzisă acordarea concediului de odihnă chiar și la scurt timp după angajare, dacă
angajatorul consimte.
Art. 145. -
Durata concediului de odihnă - Costel Gilca
Legiuitorul reglementează durata minimă a concediului de odihnă la care salariații au dreptul, urmând ca durata concretă să
se stabilească prin contractul colectiv de muncă, părțile putând stabili un număr mai mare al zilelor de concediu.
Un alt principiu stabilit de legiuitor este acela al acordării concediului de odihnă proporțional cu timpul lucrat și faptul că zilele
de concediu de odihnă nu se calculează pe zile calendaristice, ci pe zile lucrătoare. Astfel, zilele în care nu există obligația
legală de a presta munca (sărbători legale în care nu se lucrează, zile libere plătite stabilite prin CCM, zilele de week-end) nu
intră în calculul concediului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 402, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Concediu de odihnă pentru un salariat cu mai multe contracte de muncă la același angajator - Horatiu Sasu
Mai exact, se pune întrebarea este vorba de un număr separat de zile pentru fiecare contract sau în zilele de concediu (să
(2) Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește în contractul individual de muncă, cu
respectarea legii și a contractelor colective de muncă aplicabile.
b) dacă nu este ținută corect evidența orelor de muncă prestate (și, automat, nici evidența concediilor), deci nu se poate
dovedi acordarea concediului de odihnă, amenda este de la 1.500 lei la 3.000 lei (art. 119 coroborat cu art. 160 alin. (1) lit. m)
Codul muncii).
c) dacă nu se acordă efectiv concediul, acesta va fi plătit la lichidare (art. 146 alin. (3) Codul muncii), iar dacă între timp
Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM) constată că nu s-a acordat concediul, nu există în primă fază o sancțiune stabilită de
Codul muncii. În schimb, inspectorii ITM pot să constate faptul neacordării concediului și, pentru a se restabili respectarea
Codului muncii, pot să consemneze obligația acordării concediului ca „măsură”, cu se spune. Iar dacă această măsură nu
este îndeplinită în termenul menționat de ITM, amenda este pentru nerespectarea măsurii, de la 5.000 de lei la 10.000 de lei
(art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii).
Concediul de odihnă aferent unui contract de muncă cu timp parțial. Practici diferite. Soluția - Horatiu Sasu
Pornind de la reglementarea conform căreia durata efectivă a concediului de odihnă se stabilește prin contractul individual de
muncă, semnalăm că în cazul salariaților cu contract de muncă cu timp parțial apar două practici contrare:
a) una care acordă salariaților cu fracțiune de normă aceleași zile de concediu. Argumentul se găsește în Codul muncii, art.
106, care arată că salariatul cu CIM cu timp parțial are exact aceleași drepturi ca și salariatul cu normă întreagă. Aici se
vorbește de toate drepturile, deci inclusiv de dreptul la concediul de odihnă.
b) a doua interpretare acordă salariaților un număr de zile proporțional cu norma de muncă. Argumentul utilizat se găsește tot
din Codul muncii, tot la art. 106, dar alin. (2), care arată că drepturile salariale se acordă numai proporțional cu timpul efectiv
lucrat.
Această a doua interpretare este greșită, deoarece alineatul (2) se referă la “drepturi salariale”, nu la orice drepturi ce decurg
din calitatea de salariat. Cu alte cuvinte, s-a dat salariaților cu timp parțial dreptul de a beneficia de același număr de zile de
concediu de odihnă ca și salariații cu normă întreagă (Ion Traian Ștefănescu, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2005
privind modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii (comentată), Ed. Lumina Lex, București, 2005, pag. 103;
Alexandru Țiclea, Dreptul muncii. Curs universitar 2007, pag. 184; Monica Gheorghe, Contractul individual de muncă cu timp
parțial, în Revista Română de Dreptul muncii nr. 4/2006, pag. 77).
În consecință, pentru salariatul cu timp de muncă parțial se acordă concediu de odihnă exact cât pentru un salariat cu normă
(3) Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum și zilele libere plătite stabilite prin contractul colectiv de
muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual.
(4) La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele
aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav
se consideră perioade de activitate prestată.
Perioada în care salariatul se află în concediu medical nu diminuează durata concediului de odihnă la care salariatul
are dreptul. - Marian Orzață
Conform art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 88/2003 a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 "Statele
membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru
săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și/sau practicile
naționale."
Curtea de justiție a Uniunii europene a statuat prim mai multe hotărâri că dreptul la concediu anual plătit "trebuie considerat
un principiu al dreptului social al Uniunii Europene de o deosebită importanță de la care nu se poate deroga și a cărui punere
în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres de directivă"
Perioada în care salariatul se află în concediu medical și durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul. -
Marian Orzață
Conform art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 88/2003 a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 "Statele
membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru
săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și/sau practicile
naționale."
Curtea de justiție a Uniunii europene a statuat prim mai multe hotărâri că dreptul la concediu anual plătit "trebuie considerat
un principiu al dreptului social al Uniunii Europene de o deosebită importanță de la care nu se poate deroga și a cărui punere
în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres de directivă"
precizând că norma europeană " nu face nicio distincție între lucrătorii care în perioada de referință sunt absenți de la serviciu
pentru că se află în concediu medical și cei care au lucrat efectiv în perioada menționată și că Directiva " nu permite statelor
membre să excludă naștera unui drept acordat în mod expres tuturor lucrătorilor". În consecință, statele membre sunt obligate
să interpreteze aceste norme și să nu aducă atingere dreptului la o perioadă minimă de concediu plătit.
(5) În situația în care incapacitatea temporară de muncă sau concediul de maternitate, concediul de risc
maternal ori concediul pentru îngrijirea copilului bolnav a survenit în timpul efectuării concediului de odihnă
anual, acesta se întrerupe, urmând ca salariatul să efectueze restul zilelor de concediu după ce a încetat
situația de incapacitate temporară de muncă, de maternitate, de risc maternal ori cea de îngrijire a copilului
bolnav, iar când nu este posibil urmează ca zilele neefectuate să fie reprogramate.
(6) Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual și în situația în care incapacitatea temporară de muncă se
menține, în condițiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic, angajatorul fiind obligat să acorde
concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în
concediu medical.
Art. 146. -
Efectuarea concediului de odihnă - Costel Gilca
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 402, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
CJUE: Indemnizația financiară datorată de angajator în cazul salariatului care nu și-a efectuat concediu anual plătit -
Mădălina Moceanu
Atunci când pune capăt din proprie inițiativă raportului său de muncă, un lucrător are dreptul la o indemnizație financiară în
cazul în care nu a putut să efectueze în tot sau în parte concediul anual plătit.
Astfel s-a pronunțat CJUE prin Hotărârea din data de 20.07.2016 în cauza C-341/15.
Menționam faptul că CJUE s-a pronunțat în sensul mai sus arătat referitor la cererea ce a fost formulată în cadrul unui litigiu
între domnul Hans Maschek, pe de o parte, și Magistratsdirektion der Stadt Wien – Personalstelle Wiener Stadtwerke
(Departamentul administrativ al Municipalității din Viena – Oficiul pentru personal al Serviciului de Utilități Publice din Viena,
Austria), angajatorul său, pe de altă parte, în legătură cu indemnizația financiară pentru concediul anual plătit neefectuat de
persoana interesată înainte de încetarea raportului său de muncă.
Obligația acordării concediului legal de odihnă proporțional cu timpul lucrat.Compensarea în bani - Mădălina
Moceanu
Plata salariului pe durata timpului în care s-a prestat munca nu exonerează angajatorul potrivit art. 141 alin.4 din codul muncii
(actualmente art. 146 alin. 3 din Codul muncii) de compensarea in bani a concediului de odihnă neefectuat
Extras din Decizia nr.248/10.02.2010, Curtea de Apel Ploiești-Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale,
www.portal.just.ro
Art. 147. -
Concediul de odihnă suplimentar - Costel Gilca
Având în vedere efortul suplimentar pe care îl realizează salariații care lucrează în condiții grele sau vătămătoare, precum și
salariații cu dezabilități și cei care un au împlinit vârsta de 18 ani, legiuitorul acordă 3 zile în plus de repaus necesar.
Prin CCM se pot stabili și alte zile de concediu suplimentar, nu doar pentru persoanele care lucrează într-un anumit mediu, ci
în funcție de alte criterii, cu singura precizare că stabilirea zilelor suplimentare de concediu nu trebuie să se fundamenteze pe
criterii discriminatorii.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 404, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariații care lucrează în condiții grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu
handicap și tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar de cel puțin 3
zile lucrătoare.
(2) Numărul de zile lucrătoare aferent concediului de odihnă suplimentar pentru categoriile de salariați
prevăzute la alin. (1) se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil și va fi de cel puțin 3 zile
lucrătoare.
Art. 1471. - (1) Salariatele care urmează o procedură de fertilizare,«in vitro», beneficiază anual, de un concediu
de odihnă suplimentar, plătit, de trei zile care se acordă după cum urmează:
a) 1 zi la data efectuării puncției ovariene;
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 405, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Efectuarea concediului de odihnă se realizează în baza unei programări colective sau individuale stabilite de
angajator cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanților salariaților, pentru programările
colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. Programarea se face până la sfârșitul
anului calendaristic pentru anul următor.
(2) Prin programările colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni pe categorii
de personal sau locuri de muncă.
(3) Prin programare individuală se poate stabili data efectuării concediului sau, după caz, perioada în care
salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioadă care nu poate fi mai mare de 3 luni.
(4) În cadrul perioadelor de concediu stabilite conform alin. (2) și (3) salariatul poate solicita efectuarea
concediului cu cel puțin 60 de zile anterioare efectuării acestuia.
(5) În cazul în care programarea concediilor se face fracționat, angajatorul este obligat să stabilească
programarea astfel încât fiecare salariat să efectueze într-un an calendaristic cel puțin 10 zile lucrătoare de
concediu neîntrerupt.
Art. 149. -
Obligativitatea efectuării în natură a concediului programat - Costel Gilca
Obligația instituită de legiuitor este doar în raport cu angajatorul de la care are dreptul la concediu și nu în raport cu dreptul
salariatului de a desfășura activitate pentru alți angajatori.
Pe durata perioadei anuale de repaus (concediul de odihnă) salariatul este suveran în organizarea acestui timp, care pentru el
reprezintă timp liber, echivalent al vieții private.
Așadar, această interdicție nu vizează dreptul salariatului de a presta activitate la alți angajatori, în condițiile legii, ci interdicția
salariatului de a muncii pe perioada concediul pentru angajator.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 406, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu
excepția situațiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi
efectuat.
Art. 150. -
Indemnizația de concediu - Costel Gilca
Dreptul efectiv la concediu de odihnă nu poate subzista din moment ce salariatul nu ar primi nici o sumă de bani în perioada
în care acesta nu prestează activitatea.
În lipsa oricărei remunerări a salariatului pe durata concediului de odihnă, salariatul își pierde orice interes cu privire la
efectuarea concediului de odihnă.
Pentru aceste motive, legiuitorul reglementează obligația angajatorului de a plăti salariatului o sumă de bani, intitulată
„indemnizație”, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite
pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care
este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Legiuitorul reglementează și momentul obligației angajatorului de a plăti indemnizația de concediu de odihnă. Spre deosebire
de salariu, care se plătește, ca regulă, numai după prestarea muncii, în cazul indemnizației aceasta urmează să se plătească
cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 406, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi
mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada
respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
(2) Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din
ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
(3) Indemnizația de concediu de odihnă se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de
plecarea în concediu.
Art. 151. -
Întreruperea concediului de odihnă - Costel Gilca
Textul de lege reglementează posibilitatea întreruperii concediului de odihnă și titularul dreptului.
Astfel, concediul de odihnă poate fi întrerupt:
– de salariat;
– de angajator.
În ceea ce privește dreptul salariatului de a întrerupe concediul de odihnă legiuitorul utilizează sintagma „pentru motive
obiective”, fără însă a detalia. De asemenea, legiuitorul nu precizează dacă este nevoie de aprobarea angajatorului, iar
aceste motive trebuie să fie personale sau obiectiv în raport cu interesele angajatorului.
Pierderea avionului de către salariat, care urma să îl ducă spre destinația unde urma să își petreacă concediul, este un motiv
obiectiv pentru ca angajatorul să îl reprimească pe salariat la serviciu? Motivele obiective, personale, nu intră în contradicție
cu interesele generale ale angajatorului? În aceste condiții apreciem că motivele obiective urmează să fie analizate de
angajator în raport cu interesele sale. Însă, limitele sunt date de refuzul cu rea credință al angajatorului de a primi salariatul la
serviciu.
Apreciem că întreruperea concediului din inițiativa salariatului, se poate realiza numai în măsura în care și angajatorul este de
(1) Concediul de odihnă poate fi întrerupt, la cererea salariatului, pentru motive obiective.
(2) Angajatorul poate rechema salariatul din concediul de odihnă în caz de forță majoră sau pentru interese
urgente care impun prezența salariatului la locul de muncă. În acest caz angajatorul are obligația de a suporta
toate cheltuielile salariatului și ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum și
eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă.
Art. 152. -
Zile libere plătite - Costel Gilca
Zilele libere pentru evenimente familiale, precum și zilele libere legale nu reprezintă o aplicare a dreptului la repaus, de aceea
apreciem că de lege ferenda ar trebui grupate mai sistematic, în dreptul la repaus (pauza de masă, repausul zilnic, repausul
săptămânal și repausul anual) și alte zile libere.
Este logic și sistematic și se poate deduce mai ușor filozofia dreptului la repaus cu implicații asupra interpretării textelor
legale, dacă se realizează o grupare în funcție de filozofia care stă la baza edictării normei legale și nu în funcție de anumite
apartenențe de tehnică legislativă (dacă există), această grupare ar contribui la depărtarea de interpretarea pur gramaticală a
normelor legale (interpretare foarte dragă acestor timpuri Înaltei Curți de Casație și Justiție, în detrimentul găsirii filozofiei
textului de lege).
Astfel, Codul muncii reglementează, în acest articol pe care îl comentăm, dreptul salariaților la zile libere pentru anumite
evenimente familiale deosebite, care sunt stabilite fie prin CCM aplicabil, fie prin regulamentul intern.
Zilele libere plătite pentru evenimente familiale deosebite nu se includ nici în concediul de odihnă, dar nici în celelalte zile de
repaus la care salariații au dreptul.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 410, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul unor evenimente familiale deosebite, salariații au dreptul la zile libere plătite, care nu se includ în
durata concediului de odihnă.
(2) Evenimentele familiale deosebite și numărul zilelor libere plătite sunt stabilite prin lege, prin contractul
colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
Art. 153. -
Concedii fără plată - Costel Gilca
Legiuitorul reglementează un drept al salariaților la concediu fără plată, pentru rezolvarea anumitor situați personale, altele
decât evenimentele familiale.
Reglementarea legiuitorului este lacunară, deoarece stabilește că prin CCM aplicabil sau prin regulament intern se stabilesc
durata concediului, or dincolo de durata concediului fără plată, ceea ce trebuie stabilit și reglementat este procedura acordării
(1) Pentru rezolvarea unor situații personale salariații au dreptul la concedii fără plată.
(2) Durata concediului fără plată se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul
intern.
SECȚIUNEA a 2-a
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 412, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Concediile fără plată pentru formare profesională se acordă la solicitarea salariatului, pe perioada formării
profesionale pe care salariatul o urmează din inițiativa sa.
(2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai dacă absența salariatului ar prejudicia grav
desfășurarea activității.
Art. 156. -
Procedura acordării CFP - Costel Gilca
Prin acest articol este stabilită procedura acordării concediului pentru formare profesională la solicitarea salariatului, conținutul
cererii, precum și modalitățile în care acest concediu se poate efectua.
Astfel, în ceea ce privește condițiile cererii de concediu fără plată legiuitorul stabilește că sunt necesare următoarele:
– cererea trebuie redactată în scris;
– cererea trebuie înaintată cu cel puțin o lună înaintea de efectuarea acestuia.
Cererea trebuie să cuprindă următoarele informații:
– data începerii stagiului de formare profesională;
– domeniul formării profesionale;
– denumirea instituției de formare profesională.
În ceea ce privește modalitatea efectuării, legiuitorul stabilește două modalități:
– efectuarea CFP într-o singură tranșă;
– efectuarea fracționat.
Din analiza acestui articol se impun mai multe concluzii.
Lipsa oricăruia din elementele precizate de legiuitor dă dreptul angajatorului să nu aprobe cererea de CFP fără să mai
motiveze refuzul său, adică nu va mai fi necesară analiza bunei sau relei credințe a angajatorului cu privire la respingerea
cererii.
Nedepunerea cererii în termenul de o lună anterior începerii CFP-ului dă dreptul angajatorului de a respinge cererea fără să o
motiveze.
În situația în care salariatul a îndeplinit aceste formalități, apreciem că angajatorul nu poate respinge cererea decât pe motive
obiective legate de producție, de organizarea personalului sau de alte elemente obiective.
Efectuarea concediului fără plată pentru formare profesională se poate realiza și fracționat în cursul unui an calendaristic nu
doar pentru susținerea examenelor de absolvire a unor forme de învățământ sau pentru susținerea examenelor de promovare
în anul următor în cadrul instituțiilor de învățământ superior, ci pentru orice formă de formare profesională care are un caracter
periodic, dar se încadrează în același curs inițial.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 413, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Cererea de concediu fără plată pentru formare profesională trebuie să fie înaintată angajatorului cu cel puțin
o lună înainte de efectuarea acestuia și trebuie să precizeze data de începere a stagiului de formare
profesională, domeniul și durata acestuia, precum și denumirea instituției de formare profesională.
(2) Efectuarea concediului fără plată pentru formare profesională se poate realiza și fracționat în cursul unui an
calendaristic, pentru susținerea examenelor de absolvire a unor forme de învățământ sau pentru susținerea
examenelor de promovare în anul următor în cadrul instituțiilor de învățământ superior, cu respectarea
condițiilor stabilite la alin. (1).
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 414, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul în care angajatorul nu și-a respectat obligația de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat
la formare profesională în condițiile prevăzute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare
profesională, plătit de angajator, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore.
(2) În situația prevăzută la alin. (1) indemnizația de concediu va fi stabilită conform art. 150.
(3) Perioada în care salariatul beneficiază de concediul plătit prevăzut la alin. (1) se stabilește de comun acord
cu angajatorul. Cererea de concediu plătit pentru formare profesională va fi înaintată angajatorului în condițiile
prevăzute la art. 156 alin. (1).
Art. 158. -
Durata concediului pentru formare profesională - Costel Gilca
Având în vedere faptul că salariatul, pe durata concediului pentru formare profesională, depune o activitate intelectuală,
legiuitorul o asimilează ca și perioadă lucrată.
Având în vedere că concediul de odihnă se acordă proporțional cu timpul lucrat, legiuitorul reglementează raportul dintre zilele
Durata concediului pentru formare profesională nu poate fi dedusă din durata concediului de odihnă anual și
este asimilată unei perioade de muncă efectivă în ceea ce privește drepturile cuvenite salariatului, altele decât
salariul.
TITLUL IV
Salarizarea
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 159. -
Salariul. Definiție - Costel Gilca
Salariul reprezintă rațiunea esențială pentru care salariații prestează muncă, salariul reprezentând de cele mai mult ori unica
sursă de venit a salariatului și a familiei sale.
Acest ultim element (unica sursă de venit) este extrem important de avut în vedere, deoarece lipsa unui venit care să întrețină
salariatul și pe familia sa, constituie „starea de nevoie” care îl determină pe salariat să accepte orice condiții impuse de
angajator pentru a obține un contract de muncă, dar și elementul care împinge salariatul/salariații la mișcări sociale
revendicative a unor condiții de trai mai bun.
De asemenea, faptul că salariul (obiect al contractului individual de muncă) este unica sursă de venit, deosebește în mod
fundamental filozofia reglementării raporturilor de muncă de filozofia reglementării raporturilor civile, ceea ce conduce la
diferențe între cele două ramuri de drept: dreptul muncii și dreptul civil (fără să negăm întrepătrunderi între aceste ramuri de
drept, evidențiind huc et hic diferențele fundamentale de reglementare).
Salariul, este obiect al contractului individual de muncă și motiv de negociere. Salariul reprezintă partea pe care angajatorul o
plătește salariatului pentru a putea obține, în urma muncii acestuia, o plusvaloare care să îi permită continuarea activității.
Salariul este analizat din perspectivă economică, sociologică și juridică și chiar politică, noi oprindu-ne doar asupra analizei
juridice.
Acest articol din Codul muncii, pe care îl comentăm, vizează stabilirea principiilor fundamentale ale salarizării, și anume:
– salariul este contraprestație muncii efectuate de salariat;
– salariul se plătește în bani;
– salariul se stabilește și plătește fără nici o discriminare.
Din punct de vedere juridic, salariul reprezintă contraprestația muncii efectuate, este obiect al contractului individual de
muncă.
Fiind contraprestația muncii efectuate, iar munca fiind o prestare succesivă, acesta se plătește numai la finalul prestării
muncii, adică numai după ce se prestează munca și numai pentru munca prestată.
Ca principiu, angajatorul, în virtutea dreptului de a-și organiza activitatea, poate plăti și pentru munca viitoare (sub forma de
avans al salariului) însă regula o formează plata numai după executarea muncii.
Salariul se plătește numai în bani. Istoria dreptului muncii a demonstrat că plata salariatului în alte forme decât bani constituie
o pierdere semnificativă a salariului real. Astfel, plata în produse a demonstrat că angajatorul cumpăra cele mai proaste
produse, la cele mai mici prețuri, și le convertea în salariu la prețuri mari. De asemenea, plata în produsul muncii a
demonstrat că angajatorul urma să facă profit prin vânzarea produselor către salariați care se transformau, pentru propriul lor
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 419, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Numai în sistemul de salarizare în acord salariul este legat direct de munca prestata; în acest caz ,una din caracteristicile
fundamentale ale salarizarii legate de munca individuala este natura rezultatului care va fi luat în considerare la stabilirea
salariului lunar dar în speta,partile nu s-au înteles sa adopte un astfel de sisteme de salarizare.
Pentru nerealizarea normei de lucru,angajatorul în baza prerogativei disciplinare, putea declansa procedura cercetarii
disciplinare iar în cazul în care se dovedea ca din culpa nu a realizat norma de lucru ,putea dispune reducerea din salariu dar
ca sanctiune disciplinara.
Extras din Decizia civilă nr. 3320/09.03.2012, Curtea de Apel Craiova, www.portal.just.ro
(1) Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
(2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu
exprimat în bani.
(3) La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală,
caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine
socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală.
Art. 160. -
Elementele salariului - Costel Gilca
Legiuitorul precizează componentele salariului, precizând foarte clar că atunci când vorbește despre salariu se au în vedere și
celelalte componente, precum: indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 423, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile.
(2) Salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat.
(3) Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate
de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se
stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Art. 163. -
Confidențialitatea salariului - Costel Gilca
Confidențialitatea salariului permite existența unei liniști și evitarea unor tensiuni inutile, în cadrul unei societăți capitaliste,
având în vedere caracterul negociat al salariului.
În perioadă regimului comunist nu exista principiul confidențialității salariului, deoarece acestea erau stabilite prin acte
normative și extrem de detaliate, astfel încât fiecare salariat cunoștea salariul pe care îl aveau (puteau avea) colegii lui. De
altfel, plata salariului se realiza pe un stat de plată, fiecare salariat semnând în dreptul numelui lui, astfel încât fiecare salariat
putea să vadă salariul concret al fiecărui coleg, politica salarială în perioadă comunistă fiind cea a transparenței salariale.
(1) Salariul este confidențial, angajatorul având obligația de a lua măsurile necesare pentru asigurarea
confidențialității.
(2) În scopul promovării intereselor și apărării drepturilor salariaților, confidențialitatea salariilor nu poate fi
opusă sindicatelor sau, după caz, reprezentanților salariaților, în strictă legătură cu interesele acestora și în
relația lor directă cu angajatorul.
CAPITOLUL II
Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată
Art. 164. -
Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată - Costel Gilca
În raportul reuniunii experților convocați de Consiliul de Administrație al Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.) s-a stabilit
că prin salariul minim se înțelege nivelul de remunerație sub care nu se va putea coborî nici în drept, nici în fapt, indiferent
care ar fi modul său de calcul. Este salariul care, în fiecare țară, are forța legii și care este aplicabil sub pedeapsa sancțiunii
penale sau a altor sancțiuni specifice. Salariul minim este considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităților vitale de
alimente, îmbrăcăminte, educație etc. ale salariaților.
Legiuitorul stabilește salariul minim brut care este garantat în plată, altfel spus nici un salariat din România nu poate avea un
salariu stabilit prin contractul individual de muncă și plătit în mod efectiv.
De asemenea, în situația contractelor individuale de muncă cu timp parțial, salariul stabilit nu poate să fie mai mic decât
proporția dintre timpul lucrat și salariul minim brut pe țară garantat în plată.
La acest moment salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată este reglementat prin H.G. nr. 23/2013 pentru stabilirea
salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.
Conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 23/2011 începând cu data de 1 februarie 2013, salariul de bază minim brut pe țară
garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul
2013, reprezentând 4,44 lei/oră. Al doilea alineat prevede că începând cu data de 1 iulie 2013, salariul de bază minim brut pe
țară garantat în plată se stabilește la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în
anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră.
Pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de
bază minim brut pe țară garantat în plată (art. 2 din H.G. nr. 23/2013).
Conform celui de-al treilea alineat al actului normativ citat, stabilirea, pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract
individual de muncă, de salarii de bază sub nivelul celui prevăzut de H.G. nr. 23/2013 constituie contravenție și se
sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei.
Constatarea contravenției și aplicarea sancțiunilor se fac de către personalul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice, prin inspectoratele teritoriale de muncă județene și al municipiului București, împuternicit, după caz,
prin ordin al ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice.
Tiparit de - la 30.07.2019. 443/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ț ș
Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se referă la un program normal de lucru de 8 ore pe zi. Altfel spus, în
situația contractelor individuale de muncă cu timp parțial, salariul care se va plăti se va calcula în raport de numărul de ore
prestate în baza contractului individual de muncă.
Obligația angajatorului este aceea de a plăti salariul convenit între părți, în situația în care salariatul este prezent la lucru, în
cadrul programului, dar nu poate să își desfășoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei când nu
există obligația plății salariului, ca urmare a suspendării contractului individual de muncă.
Cu privire la obligația angajatorului de a aduce la cunoștința salariaților salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată,
apreciem că această dispoziție este inutilă deoarece fiecare salariat având calitatea de cetățean se prezumă că știe legea. Pe
de altă parte, această obligație devine inutilă și din perspectiva dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 23/2013 care statuează că
angajatorul are obligația de a asigura salariul minim brut pe țară, iar nerespectarea acestei obligații constituie contravenție.
Altfel spus, obligația este inutilă din acest punct de vedere, statul asigurând mijloacele coercitive de punere în aplicare a
acestor dispoziții.
În ceea ce privește modalitatea practică, apreciem că afișarea la avizierul societății a salariului minim brut pe țară garantat în
plată este suficientă.
În ceea ce privește actualizarea de către angajator a salariului minim brut pe țară, aceasta se realizează în mod automat fără
să mai fie necesar, în principiu, încheierea unor acte adiționale și nici de informarea prealabilă prevăzută în art. 17 din Codul
muncii, această situație încadrându-se în dispozițiile celui de-al cincilea alineat al acestui articol.
Totuși, pentru a fi în afara oricăror discuții cu privire la aplicarea salariului minim brut pe țară modificat prin hotărâre a
guvernului, este recomandabilă încheierea unor acte adiționale.
De asemenea, modificarea salariului minim brut pe țară garantat în plată are consecințe și asupra celorlalte salarii, în
condițiile în care acestea se stabilesc prin raportare la salariul minim pe economie, acestea urmând a fi corelate cu salariul
minim pe economie.
În măsura în care salariul este stabilit prin negociere, este mai mare decât salariul minim pe economie, și nu este stabilit prin
raportare la acest salariu minim, modificarea cuantumului salariului minim pe economie nu atrage nici o modificare automată a
salariului astfel negociat.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 431, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se
stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul
normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin
raportarea salariului de bază minim brut pe țară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de
lucru aprobat.
Puneri în aplicare (1)
Pus în aplicare la data de 01/01/2019 prin Hotărârea nr. 937/2018 pentru stabilirea salariului de bază minim
brut pe țară garantat în plată
Art. 1. -
(1) Începând cu data de 1 ianuarie 2019, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut la art.
164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se
stabilește în bani, fără a include sporuri și alte adaosuri, la suma de 2.080 lei lunar, pentru un program normal
de lucru în medie de 167,333 ore pe lună, reprezentând 12,43 lei/oră.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), începând cu data de 1 ianuarie 2019, pentru personalul încadrat pe
funcții pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puțin un an în domeniul
studiilor superioare, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, fără a include sporuri și alte
adaosuri, se majorează de la 2.080 lei la 2.350 lei lunar, pentru un program normal de lucru de 167,333 ore în
(11) Prin hotărâre a Guvernului se poate stabili o majorare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în
plată prevăzut la alin. (1), diferențiat pe criteriile nivelului de studii și al vechimii în muncă.
(12) Toate drepturile și obligațiile stabilite potrivit legii prin raportare la salariul de bază minim brut pe țară
garantat în plată se determină utilizând nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată prevăzut la
alin. (1).
Puneri în aplicare (1)
Pus în aplicare la data de 01/01/2019 prin Hotărârea nr. 937/2018 pentru stabilirea salariului de bază minim
brut pe țară garantat în plată
Art. 2. - -
În aplicarea prevederilor art. 164 alin. (12) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, toate drepturile și obligațiile stabilite potrivit legii se determină prin
raportare la nivelul de 2.080 lei al salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.
(2) Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de
bază minim brut orar pe țară.
(3) Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim
brut pe țară. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului,
dar nu poate să își desfășoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei.
Nerespectarea de către angajator a nivelului salariului minim stabilit prin CCM - Horatiu Sasu
Dacă părțile stipulează în contractul colectiv un salariu minim, la nivel de unitate, mai mare decât cel stabilit la nivel național,
iar angajatorul – parte în CCM, care a semnat CCM – nu respectă înțelegerea, apar două consecințe:
1) NU se poate iniția un conflict colectiv de muncă deoarece nu sunt îndeplinite vreuna din condițiile stabilite la art. 161 lit. a)
din Legea Dialogului social nr. 62/2011;
2) în schimb, salariatul prejudiciat poate sesiza ITM, care la rândul său poate să dispună măsura respectării salariului minim
din CCM;
3) salariatul prejudiciat poate să sesizeze și instanța de judecată (conflict individual de muncă), în termen de trei ani de la
neacordarea salariului minim la nivel de unitate (art. 171 alin. (1) și 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii).
(4) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată este adus la cunoștința salariaților prin grija
angajatorului.
Art. 165. -
Salarizarea în natură - Costel Gilca
După cum precizam (a se vedea comentariul de la art. 159), plata salariului în natură constituie un mare dezavantaj pentru
salariat. În acest condiții, legiuitorul reglementează posibilitatea pentru părțile contractului individual sau colectiv de muncă de
a negocia plata și în natură, însă în această situație angajatorul are obligația de plată a salariului în bani, cel puțin la nivelul
salariului minim brut pe țară garantat în plată.
Nerespectarea acestei obligații constituie contravenție, chiar dacă contravaloarea celorlalte servicii asigurate de angajator
depășesc salariul minim pe țară. Ce este esențial este ca suma de bani pe care salariatul o primește să fie cel puțin egală cu
salariul minim brut pe țară.
Pentru salariații cărora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de muncă, le asigură hrană,
cazare sau alte facilități, suma în bani cuvenită pentru munca prestată nu poate fi mai mică decât salariul minim
brut pe țară prevăzut de lege.
CAPITOLUL III
Plata salariului
Art. 166. -
Modalitatea de plată a salariului - Costel Gilca
Prin acest articol se stabilește regula în materia plății salariilor, și anume: salariul se plătește în bani.
Istoria dreptului muncii a demonstrat că plata salariatului în alte forme decât bani constituie o pierdere semnificativă a
salariului real. Astfel, plata în produse a demonstrat că angajatorul cumpăra cele mai proaste produse, la cele mai mici prețuri,
și le convertea în salariu la prețuri mari. De asemenea, plata în produsul muncii a demonstrat că angajatorul urma să facă
profit prin vânzarea produselor către salariați care se transformau, pentru propriul lor salariu, în agenții de vânzare ai
angajatorului. De asemenea, plata în bonuri de masă cu interdicția de a nu cumpăra decât de la punctele alimentare ale
angajatorului a demonstrat că salariații deveneau dependenți de voința angajatorului în ceea ce privește calitatea hranei
zilnice.
Plata salariului se plătește în moneda națională a României, pentru salariații care prestează activitate în țară indiferent de
natura capitalului (român sau străin). De la această regulă există anumite excepții, și anume: persoanele care lucrează în
ambasadele, consulatele altor state pe teritoriul României, ori la organizațiile (sau reprezentanțele) internaționale care
funcționează în țara noastră. De asemenea, personalul român aflat în misiune temporară în străinătate.
Deoarece contractul individual de muncă este un contract cu prestări succesive, plata salariului se plătește numai după
prestarea muncii, iar legiuitorul stabilește regula că salariatul va primi contravaloarea muncii sale cel puțin odată pe lună.
Aceasta înseamnă că salariul se poate plăti și de mai multe ori pe lună, inclusiv săptămânal, părțile fiind cele care stabilesc de
comun acord frecvența plății salariului, dar nu mai puțin de odată pe lună.
Data plății salariului se stabilește de comun acord și nu poate fi modificată unilateral de către angajator nici în cazul
transferului de întreprindere.
Al doilea alineat al acestui articol stabilește că plata salariului se poate realiza și prin virament bancar. Prin O.U.G. nr.
149/2007 privind aprobarea unor măsuri în domeniul finanțelor publice s-a stabilit că salariații instituțiilor publice cu sediul în
municipii și orașe au obligația de a primi drepturi salariale prin intermediul cardurilor.
Așadar, în sectorul bugetar plata prin virament bancar devenise obligatorie, în sectorul privat această problemă fiind
reglementată prin contractul individual de muncă sau prin contractul colectiv de muncă. Apreciem că nu se poate stabili
obligativitatea plății salariului prin virament bancar prin intermediul regulamentului intern.
Cu privire la plata salariilor prin virament bancar pentru sectorul bugetar, Curtea Constituțională prin dec. nr. 859/2009 a
declarat neconstituționale prevederile art. 5-8 din O.U.G. nr. 149/2007 care stabileau că salariații instituțiilor publice cu sediul
in municipii și orașe au obligația de a primi drepturile salariale prin intermediul cardurilor.
După ce legiuitorul stabilește principiul plății în bani a salariilor, prin cel de-al treilea alineat legiuitorul reglementează condițiile
în care se poate plăti salariul și în natură, și anume numai o parte a salariului poate fi plătit în natură, restul în bani, iar în
măsura în care se optează pentru această natură mixtă, angajatorul are obligația de a plăti în bani cel puțin salariul minim brut
pe țară garantat în plată.
Așadar, plata exclusiv în natură a salariului este interzisă, dar se poate plăti o parte a salariului în natură cu condiția ca plata
în bani să fie cel puțin egală cu salariul minim brut pe țară garantat în plată.
Legea stabilește și condițiile în care se poate realiza plata mixtă a salariului, și anume această modalitate de plată prevăzută
expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă. În lipsa acestor dispoziții contractuale
Tiparit de - la 30.07.2019. 446/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
angajatorul nu poate efectua plata mixtă salariului.
Efectuarea plății în natură în mod unilateral este considerată o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, fiind
sancționată cu nulitate și obligarea angajatorului la plata integrală a salariului în bani.
Legiuitorul reglementează și situația în care angajatorul, fără nici o justificare, întârzie plata acestuia. În această situație,
salariatul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Așadar, este vorba de o întârziere nejustificată. Altfel spus, în măsura în care întârzierea plății salariului se datorează unor
motive obiective, salariatul nu are dreptul la plata daunelor interese. Legiuitorul nu precizează conținutul expresiei
„nejustificat”, astfel încât revine instanței de judecată obligația de a analiza de la caz la caz dacă întârzierea este justificată
sau nu. În această analiză judecătorul trebuie să țină cont și de dispozițiile art. 161 din Codul muncii, conform cărora salariile
se plătesc înaintea oricăror alte obligații financiare ale angajatorului.
Așadar, plata unor furnizori sau stingerea altor datorii ale angajatorului nu reprezintă motive justificate, astfel încât salariatul
are dreptul, în această situație la plata daunelor interese prevăzute de cel de-al patrulea alineat al articolului pe care îl
comentăm.
Apreciem că există o întârziere justificată a plății salariului în situația în care angajatorul nu a încasat de la terțe persoane
sumele de bani necesare plății salariilor și nu situația în care angajatorul a plătit furnizorii, înaintea plății salariilor, fiind în lipsă
de lichiditate urmare acestei situații.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 438, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în
contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.
(2) Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar.
Ce înseamnă că plata salariului „se poate” efectua în cont bancar? - Horatiu Sasu
Art. 166 alin. (3) C. muncii legiferează o practică frecventă la nivelul angajatorilor, care acordau salariile pe card sau în cont
curent, fără a mai prevedea acest aspect în contractul colectiv de muncă (în caz că un astfel de contract exista). Practic, în
întreg mecanismul de acordare a salariilor în cont curent/de card este esențial protocolul/contractul semnat cu banca, în rest
modul de plată a salariilor ținând de fapt de decizia unilaterală a angajatorului.
Totuși ce înseamnă că plata salariului „se poate” efectua?
Curtea Constituțională a arătat că plata salariilor pe card se face numai cu acordul salariatului, iar, pe de altă parte, dacă
salariatul solicită plata pe card, angajatorul trebuie să dea curs solicitării. Deși decizia se referă la plata salariilor în cadrul
instituțiilor publice, considerentele sunt de maximă generalitate:
„Chiar dacă drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanță, în privința
apărării lor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noțiunile
de «bun» și «proprietate» au un sens care «nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde și
alte drepturi și interese patrimoniale» (cauza Beyler împotriva Italiei, 2000).
Obligarea personalului din instituțiile publice de a primi drepturile salariale prin intermediul cardului condiționează folosința
acestor „bunuri” de existența bancomatelor și automat de voința unor persoane juridice private (bănci), care percep pentru
eliberarea banilor anumite comisioane. În aceste condiții, se ajunge la micșorarea drepturilor salariale ale persoanelor din
instituțiile publice, fără a se ține cont de consimțământul acestora. Mai mult, titularii cardurilor nu pot folosi și dispune de
drepturile lor salariale în orice situație, fiind ținuți de limitarea zilnică a retragerilor sumelor de bani al căror plafon este stabilit
de bancă. Or, nici chiar legiuitorul nu poate limita un drept, decât doar pentru un interes de utilitate publică și nicidecum pentru
un interes privat.
Nimeni nu poate împiedica însă ca persoana să poată solicita eliberarea unui card pentru a putea primi drepturile sale
salariale sau alte drepturi de creanță în această modalitate financiară” (Decizia Curții Constituționale nr. 859/2009).
Acestea sunt coordonatele în care angajatorul „poate” efectua plata în contul salariatului (cont curent sau de card).
(3) Plata în natură a unei părți din salariu, în condițiile stabilite la art. 165, este posibilă numai dacă este
Tiparit de - la 30.07.2019. 447/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.
(4) Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la
plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Poate salariatul să refuze să mai muncească dacă nu i s-a plătit salariul datorat? - Horatiu Sasu
Contractul de muncă este cu executare succesivă – deoarece din acest contract se naște obligația ambelor părți de a executa
prestațiile ce le datorează într-o perioadă de timp (Liviu Pop, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București,
1998, pag. 43).
Interesul caracterului de contract cu executare succesivă rezidă din aceea că prestațiile succesive antrenează în caz de
neexecutare sau executare necorespunzătoare, rezilierea (C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor,
Editura All, București, 1994, pag. 38) - care are efect desfacerea contractul individual de muncă numai pentru viitor, iar nu
rezoluțiunea contractului de muncă - care desființează contractul cu efect retroactiv (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul
muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 161).
Subliniem că angajatul nu poate refuza prestarea muncii (dar poate solicita în schimb desfacerea contractului individual de
muncă fără preaviz – art. 81 alin. (8) C. muncii) invocând excepția non adimpleti contractus, ci are doar deschisă calea acțiunii
în justiție. Partea nemulțumită de neexecutarea contractului poate solicita desființarea acestuia pentru neexecutare culpabilă,
contractul individual de muncă fiind un contract cu prestații succesive în timp (Marioara Țichindelean, Dreptul muncii. Dreptul
colectiv al muncii, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002, pag. 155).
Asadar, la întrebarea dacă este posibilă suspendarea contractului de muncă din inițiativa salariatului în cazul neplății salariului
de către angajator, răspunsul este negativ.
În cazul prestațiilor care se execută de părțile unui contract de muncă există o anumită ordine: obiectul contractului se
realizează în timp, întâi prin prestarea muncii de către salariat, și numai după ce munca a fost prestată, se naște obligația
patronului de a o remunera.
Această ordine în executarea prestațiilor nu poate fi inversată, plata anticipată a salariului nefiind, în principiu, posibilă.
Consecința acestei reguli constă în aceea că suspendarea contractului de muncă are loc numai atunci când obiectul nu se
realizează prin prestațiile succesive la care salariatul s-a obligat nu și în cazul în care, din diferite motive, nu este plătit salariul
la termenul convenit de părți.
De aceea am spus că în situația în care patronul nu și-ar îndeplinit obligația de a plăti salariul, salariatul nu poate refuza
prestarea muncii, invocând excepția non adimpleti contractus, ci are deschisă calea acțiunii în justiție pentru obligarea
patronului la executarea prestației ce-i revine (Sanda Ghimpu, Al. Țiclea, Dreptul muncii, Ed. All-Beck, Bcurești, 2000, pag.
212). Și după apariția actualului Cod al muncii s-a menținut această soluție, arătându-se că, indiferent de plata sau de neplata
salariului, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către salariat a obligațiilor sale poate determina sancționarea
disciplinară a acestuia. Neplata salariului nu înlătură subordonarea salariatului față de angajator. În consecință, salariatul nu
poate invoca neplata salariului pentru a justifica neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației sale de
prestare a muncii. În schimb, în acest caz, salariatul este îndreptățit să solicite instanței competente obligarea angajatorului la
executarea obligației ce ii revine de a remunera munca prestată de salariat, eventual sub sancțiunea plății de daune
cominatorii (Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al
muncii, în Revista Română de Dreptul muncii, nr. 5/2003, pag. 238).
Opinia se întemeiază pe subordonarea salariatului față de angajator, ca trăsătură specifică și esențială a contractului
Spre deosebire de daunele moratorii, actualizarea are caracter compensatoriu și urmărește păstrarea valorii reale a
obligațiilor bănești având ca finalitate aducerea creanței la valoarea ei existentă în momentul stabilirii, protejând interesele
creditorului care nu trebuie să suporte din patrimoniul său, fără a avea o culpă, efectele devalorizării monedei.
Dobânda legală reprezintă daune interese moratorii, respectiv echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea
executării obligației de către debitor, având un temei diferit de al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le
poate pretinde cerând actualizarea creanței.
Prin urmare dobânda reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de plată iar
actualizarea cu indicele de inflație reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății – daune compensatorii,
astfel încât nu se ajunge la o dublă reparație.
Extras din Decizia civila nr.241/A/13.05.2014 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Art. 167. -
Persoana către care se face plata - Costel Gilca
Salariul este contraprestația muncii efectuate. În aceste condiții este normal ca salariul să fie plătit în principiu persoanei care
a prestat muncă, adică titularului contractului individual de muncă.
Codul muncii permite însă și plata salariului unei alte persoane decât titularul cu condiția ca această persoană să aibă
împuternicire de la titular.
În ceea ce ne privește apreciem că împuternicirea trebuie să îmbrace fie formă autentică, notarială pentru a fi valabilă, fie sub
semnătură privată semnată însă de salariat în fața angajatorului. În măsura în care angajatorul a efectuat o plată unei terțe
persoane, salariatul are dreptul de a primi salariu de la angajator, acesta din urmă având acțiune în regres împotriva celui
care a primit o plată nedatorată, salariatul nefiind obligat să recupereze el salariul de la terța persoană.
În situația în care salariatul a decedat, toate drepturile salariale și/sau de natură salarială urmează a fi plătite moștenitorilor.
Legiuitorul stabilește ordinea și condițiile în care se vor plăti drepturile salariale ale defunctului salariat, și anume acestea sunt
plătite, în ordine, soțului supraviețuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinților acestuia. Ordinea este clară, ea nu se poate
modifica.
În ceea ce ne privește apreciem că această sumă de bani (salariul neîncasat ca urmare a decesului) intră în masa partajabilă,
legiuitorul de dreptul muncii nefăcând derogări de la dreptul comun cu privire la bunurile care intră în masa partajabilă, ci doar
reglementează modalitatea de plată. Așadar, salariile sau alte drepturi de natură salarială ale defunctului intră în masa
partajabilă, doar că ele se plătesc unei anumite persoane calificate de legiuitorul de dreptul muncii.
Pentru această categorie nu este nevoie de certificat de moștenitor, dovada calităților menționate de legiuitor urmând a fi
făcute cu actele de stare civilă (buletin și certificat de căsătorie sau certificat de naștere după caz).
În situația în care nu există niciuna dintre aceste categorii de persoane, legiuitorul prevede că drepturile salariale sunt plătite
altor moștenitori, în condițiile dreptului comun, ceea ce presupune dovada calității de moștenitor prin certificatul de moștenitor.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 442, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente
justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Cum se poate proba plata drepturilor bănești de către un angajator? - Mădălina Moceanu
Este adevărat că prin art. 163 alin. 1 din Codul muncii (actualmente art. 168 alin. 1 din Codul muncii) se prevede că plata
salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată lunare, însă tot prin acest articol se prevede și posibilitatea de a
dovedi efectuarea plății și prin alte documente justificative, or pârâtul a demonstrat prin acel înscris denumit „stat de plată pe
lunile iulie – noiembrie 2008”, că a efectuat plata drepturilor salariale aferente perioadei respective.
Extras din Decizia civilă nr. 699/R/03.06.2010 , Curtea de Apel Târgu Mureș, www. portal.just.ro
Extras din Decizia civila nr.1251/R/18.07.2012 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
(2) Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator
în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.
Art. 169. -
Condițiile reținerii din salariu - Costel Gilca
Salariul, contraprestația munci efectuate de salariat, reprezintă fără îndoială un drept de proprietate al prestatorului. În aceste
condiții, salariul se bucură de protecție ca orice drept de proprietate.
Legiuitorul face doar o aplicare a principiilor constituționale ale garantării dreptului de proprietate, precizând că nicio reținere
din salariu nu poate fi operată, decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Reținerile din salariu au ca principiu două surse majore:
a) debite ale salariatului către angajator;
b) debite ale salariatului către terțe persoane.
Indiferent de sursa care conduce spre rețineri din salariu, legiuitorul precizează că nici o reținere din salariu nu se poate
realiza decât în temeiul unui titlu executor și numai în limitele prevăzute de lege.
De asemenea, legiuitorul face aplicarea dispozițiilor de drept comun și în ceea ce privește garantarea dreptului de proprietate
precizând inclusiv că debitele către angajator trebuie să fie constatate și plătite în condițiile dreptului comun, adică se fie
constate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Angajatorul poate face rețineri din salariul salariatului, pentru terțe persoane, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile
privind executarea silită și avem în vedere dispozițiile privind poprirea – art. 780 - 793 NCPC).
Legiuitorul de dreptul muncii stabilește și ordinea de prioritate în situația în care există mai multe persoane care solicită
rețineri din salariul salariatului.
În aceste situații angajatorul este cel care trebuie să urmărească aplicarea dispozițiilor legale și să rețină și vireze sumele
datorate de salariat către creditorii săi, și anume: obligații de familie, obligații sociale, răspunderea în fața societății și abia în
al patrulea rând alte obligații.
De asemenea, tot angajatorul este cel care trebuie să vegheze ca sumele reținute din salariul salariatului să nu depășească
în fiecare lună jumătate din salariul net.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 445, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Cum se recuperează legal de către angajator drepturile salariale încasate necuvenit? - Mădălina Moceanu
Modalitatea de recuperare a sumelor de bani încasate necuvenit se realizează prin acordul părților sau prin angajament de
plată. Nici învoiala părților și nici angajamentul de plată nu reprezintă titluri executorii și drept urmare în baza lor nu se pot
face rețineri în rate lunare sau dintr-o singură dată, din salariile lunare ale salariaților.
În situația în care părțile nu se înțeleg pentru că salariatul nu recunoaște producerea pagubei sau nu este de acord cu
cuantumul acesteia, singura modalitate de recuperare a sumelor de bani încasați necuvenit este aceea a sesizării instanței
pentru recuperarea pagubei.
Prin urmare, în lipsa unui titlu executoriu care să constate că salariații au încasat cu titlu necuvenit drepturi salariale mai mari
decât cele ce li se cuveneau, reținerile din salariile reclamanților s-au realizat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 169 din
Codul muncii.
Constatările efectuate de Curtea de Conturi cu ocazia controlului efectuat nu au valoarea unui titlu executoriu și nici nu se
Plata salariului in cazul neindeplinirii sarcinilor de serviciu de catre salariat - Mădălina Moceanu
In cazul în care, între parti exista un contract individual de munca, iar clauza este ca salarizarea se face dupa timp, salariatului
care nu si-a îndeplinit sarcinile de serviciu sau si le-a îndeplinit în mod necorespunzator ,angajatorul nu poate sa-i retina
salariul pentru perioada respectiva, ci poate declansa doar procedura pentru raspundere disciplinara.
Extras din Decizia civila nr. 3320/09.03.2012 , Curtea de apel Craiova, www.portal.just.ro
(1) Nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.
(2) Reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este
scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(3) În cazul pluralității de creditori ai salariatului va fi respectată următoarea ordine:
a) obligațiile de întreținere, conform Codului familiei;
b) contribuțiile și impozitele datorate către stat;
c) daunele cauzate proprietății publice prin fapte ilicite;
d) acoperirea altor datorii.
(4) Reținerile din salariu cumulate nu pot depăși în fiecare lună jumătate din salariul net.
Art. 170. -
Semnificația plății parțiale - Costel Gilca
Conform art. 168 din Codul muncii plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte
documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Articolul 170 nu face altceva decât să precizeze expres că acceptarea fără rezerve a unei părți din salariu sau semnarea
actelor de plată nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile ce i s-ar fi cuvenit.
Precizarea este foarte bine venită, având în vedere că semnarea statelor de plată sau a altor dovezi ar putea fi apreciată ca
fiind o manifestare de voință a salariatului în sensul achiesării salariatului la poziția angajatorului, cu consecința imposibilității
contestării ulterioare a eventualelor neregularități în stabilirea și plata salariului.
Or, în realitate salariatul este obligat să accepte salariul pe care îl primește de la angajator, reprezentând unica lui sursă de
întreținere a sa și a familiei sale după caz, ceea ce, chiar și într-o formă diminuată, poate să asigure cele necesare traiului
până la clarificarea juridică a situației privind cuantumul salariului sau a altor drepturi.
Practic, cu ocazia primirii salariului și semnării documentelor justificative, salariatul este, în majoritatea situațiilor, într-o situație
de nevoie, consimțământul său fiind „viciat” de necesitatea asigurării minimului necesar de subzistență.
În aceste condiții, legiuitorul precizează cu claritate că semnarea documentelor justificative de către salariat nu reprezintă
achiesarea acestuia la poziția angajatorului, semnătura având semnificația primirii sumei de bani înscrisă în documentele de
plată.
Chiar dacă art. 38 din Codul muncii prevede cu claritate că salariatul nu poate renunța la drepturile legal recunoscute,
precizarea pe care legiuitorul o realizează în art. 170 este binevenită pentru evitarea unor interpretări în afara finalității.
Critica pe care o aducem vizează tehnica legislativă, și anume apreciem că art. 170 ar trebui să devină un alineat al art. 168
care reglementează proba plății salariului și apare ca logic și sistematic reglementarea tot în același articol și consecințele
juridice ale manifestării de voință a salariatului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 448, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situații nu
poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 449, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea
în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care
drepturile respective erau datorate.
(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din
partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
CAPITOLUL IV
Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale
Art. 172. -
Constituirea și utilizarea fondului de garantare pentru plata creanțelor - Costel Gilca
Fondul de garantare a salariilor a fost reglementat la nivelul României ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană,
astfel încât, pentru armonizarea acquis-ului comunitar, necesar integrării, a fost transpusă prin Directiva 2008/94/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței
angajatorului (versiune codificată) (Text cu relevanță pentru SEE) care abrogă Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20
octombrie 1980 referitoare la protecția lucrătorilor salariați în caz de insolvabilitate a angajatorului, modificată prin Directiva
87/164/CEE a Consiliului modificată prin Directiva 2002/74/CE din 23 septembrie 2002 a Parlamentului European și a
Consiliului.
La nivel intern, protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului este reglementată prin Legea nr. 200/2006 privind
constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările și completările ulterioare,
precum și prin H.G. nr. 1850/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006 privind
constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale.
În această materie, Organizația Internațională a Muncii a adoptat Convenția nr. 173/1992 privind protecția creanțelor
lucrătorilor în caz de insolvabilitate a celui care angajează, neratificată de România, care face însă distincția între protecția
acestor creanțe pe calea unui privilegiu (creanțe protejate) și cea printr-o instituție de garanție.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 451, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Constituirea și utilizarea fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale se vor reglementa prin lege
specială.
CAPITOLUL V
Art. 173. -
Principiile protecției salariaților în caz de transfer de întreprindere - Costel Gilca
La nivel comunitar, protecția salariaților în cazul transferului de întreprindere este reglementată de Directiva 2001/23/CE a
Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în
cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități care abrogă Directiva 77/187/CEE din 14
februarie 1977 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul
transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, precum și Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie
1998 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de
întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități.
Directiva 2001/23/CE a fost transpus parțial în ordinea legislativă internă prin intermediul dispozițiilor art. 169 - 170 din Legea
nr. 53/2003 – Codul muncii (devenite după republicare art. 173 - 174 din Codul muncii).
Transpunerea integrală în dreptul român, a Directivei Consiliului 2001/23/CE, s a realizat prin Legea nr. 67/2006 privind
protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora, act normativ care a
intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.
Textul legislației românești a păcătuit, până la adoptarea Legii nr. 67/2006, așa cum ani de a rândul a făcut-o și Directiva
77/187/CEE, ceea ce a dat naștere unei bogate jurisprudențe europene, prin nedefinirea noțiunii de „transfer”. Articolul 173
alin. 1 din Codul muncii făcea vorbire de „transfer al întreprinderii [
] către un alt angajator, potrivit legii”, fără a defini însă
noțiunea de „transfer”.
Adoptarea Legii nr. 67/2006 a adus cu sine și definirea, în legislație internă a noțiunii de transfer.
Astfel, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din lege prin transfer se înțelege „trecerea din proprietatea cedentului în proprietatea
cesionarului a unei întreprinderi, unități sau a unor părți ale acestora, având ca scop continuarea activității principale sau
secundare, indiferent dacă urmărește sau nu obținerea unui profit”.
Articol 173 din Codul muncii folosește termenul de transfer „potrivit legii” în vreme ce Legea nr. 67/2006 utilizează expresia
trecerea din „proprietatea cedentului în proprietatea cesionarului”.
Având în vedere dificultățile întâmpinate, la nivel european, în interpretarea noțiunii de „cesiune convențională”, prevăzută în
directiva europeană, legiuitorul român a utilizat un termen generic privind modalitatea transferului întreprinderii, și anume
aceasta se va realiza „potrivit legii”. În acest caz, consideram inițial că transferul întreprinderii se va aplica nu doar în situația
transferului dreptului de proprietate, prin vânzare-cumpărare, ci și în alte situații în care nu se transmite dreptul de proprietate,
nu doar în situația vânzărilor-cumpărărilor.
Din nefericire, expresia utilizată de legiuitorul român în Legea nr. 67/2006, și anume trecerea din „proprietatea cedentului în
proprietatea cesionarului” are un câmp de aplicare mult mai restrâns cel dat de directivă și care rezultă din jurisprudența Curții
de Justiție.
Anterior adoptării Legii nr. 67/2006 precizam că articolul 173 alin. 3 este o copie incompletă a dispozițiilor directivei europene.
Legiuitorul român este incoerent în ceea ce privește protecția acordată atât lucrătorilor, cât și angajatorilor. Astfel, în primul, și
de fapt singurul alineat consacrat protecției lucrătorilor, nu se prevede nici o excepție în ceea ce privește motivul de
concediere individuală sau colectivă a salariaților, astfel încât, indiferent că există motive economice de concediere a
lucrătorilor, atât pentru cedent, cât și pentru cesionar, simplul fapt al transferului poate anula concedierile economice efectuate
de aceștia. Evident că este de dorit o protecție maximă a lucrătorilor, totuși nu trebuie să se ignore realitățile care impun
limitarea de efective pentru motive economice, tehnice sau organizatorice. Evident că, în caz de concediere pentru motive
economice, tehnice sau organizatorice, se vor aplica dispozițiile legale cu privire la concedieri pe motive economice,
revenindu-i judecătorului sarcina de a stabili dacă concedierile au avut la bază o cauză reală și serioasă.
Pe de altă parte, textul Codului muncii nu preia nici ideea paragrafului 2 al articolului 3 din Directiva 2001/23/CE, astfel încât
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 464, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariații beneficiază de protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al
unității sau al unor părți ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii.
(2) Drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data
transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
(3) Transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere
individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.
Art. 174. -
Obligația de informare și consultare - Costel Gilca
Art. 174 din Codul muncii, republicat, prevede doar dispoziții de principiu, și anume obligația cedentului și a cesionarului de a
informa și de a consulta, anterior transferului, sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților cu privire la implicațiile
juridice, economice și sociale asupra salariaților, decurgând din transferul dreptului de proprietate.
Dispozițiile Directivei 2001/23/CE au fost transpuse în ordinea internă prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 67/2006 privind
protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora conform căruia
cedentul și cesionarul vor informa în scris reprezentanții salariaților proprii sau, în cazul în care aceștia nu sunt constituiți ori
desemnați, pe salariații proprii, cu privire la:
– data transferului sau data propusă pentru transfer;
– motivele transferului;
– consecințele juridice, economice și sociale ale transferului pentru salariați;
– măsurile preconizate cu privire la salariați;
– condițiile de muncă și de încadrare în muncă.
De asemenea, legiuitorul român prevede obligația informării în scris a reprezentanților salariaților. Directiva europeană nu
Cedentul și cesionarul au obligația de a informa și de a consulta, anterior transferului, sindicatul sau, după caz,
reprezentanții salariaților cu privire la implicațiile juridice, economice și sociale asupra salariaților, decurgând din
transferul dreptului de proprietate.
TITLUL V
Sănătatea și securitatea în muncă
CAPITOLUL I
Reguli generale
Art. 175. -
Obligațiile în domeniul sănătății și securității - Costel Gilca
În virtutea dreptului la organizarea activității, în temeiul dreptului de proprietate este firesc ca angajatorul să răspundă și de
sănătatea și securitatea salariaților în toate aspectele legate de muncă.
Ar fi inadmisibil ca angajatorul să aibă dreptul să organizeze activitatea unității sale, însă să nu poarte și responsabilitatea
acestei organizări.
Organizarea activității nu înseamnă numai structura și modalitatea de funcționare, relaționarea structurilor din cadrul
instituțiilor, ci și organizarea sănătății și securității în muncă.
Fără să intrăm în detalii, menționăm numai că pentru a se ajunge la această formulă, istoria relațiilor de muncă a consemnat o
serie întreagă de soluții, cu privire la responsabilitatea angajatorului pentru sănătatea și securitatea salariaților la locul de
muncă, de la lipsa oricărei răspunderi a angajatorului, la atragerea automată a răspunderii acestuia.
Astfel, legiuitorul a statuat de principiu că angajatorul răspunde de sănătatea și securitatea salariaților, fie că aceste atribuții le
exercită în mod personal, fie că încredințează această activitate unei alte persoane (fizice sau juridice).
Este o răspundere personală de la care angajatorul nu se poate sustrage.
Un alt principiu stabilit de legiuitor este acela al gratuității echipamentului măsurilor de securitate și sănătate în muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 485, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă.
(2) Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează de răspundere în
acest domeniu.
(3) Obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității
angajatorului.
(4) Măsurile privind securitatea și sănătatea în muncă nu pot să determine, în niciun caz, obligații financiare
pentru salariați.
Art. 176. -
Reglementarea prin legi speciale - Costel Gilca
Codul muncii reglementează doar principiile de funcționare a sănătății și securității în muncă, prin legi speciale este
reglementată în detaliu sănătatea și securitatea în muncă a salariaților.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 487, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Dispozițiile prezentului titlu se completează cu dispozițiile legii speciale, ale contractelor colective de muncă
aplicabile, precum și cu normele și normativele de protecție a muncii.
(2) Normele și normativele de protecție a muncii pot stabili:
a) măsuri generale de protecție a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale,
aplicabile tuturor angajatorilor;
b) măsuri de protecție a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activități;
c) măsuri de protecție specifice, aplicabile anumitor categorii de personal;
d) dispoziții referitoare la organizarea și funcționarea unor organisme speciale de asigurare a securității și
sănătății în muncă.
Răspunderea disciplinară în materia securității si sănătății în muncă (I). Posibilitatea cumulului de răspunderi -
Horatiu Sasu
Obligația de respectare integrală a normelor de protecție și igienă a muncii revine tuturor persoanelor încadrate în muncă;
legea nu face distincție asupra poziției ierarhice pe care o ocupă fiecare salariat care, orice funcție ar avea, este obligat să
respecte normele respective (Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, 2000, pag. 454).
Răspunderea disciplinară și contravențională pot funcționa concomitent, atunci când fapta persoanei încadrate în muncă
întrunește în același timp mai multe elemente constitutive ale unei abateri disciplinare, cât și pe cele ale unei contravenții. Ele
nu se exclud, deoarece orice contravenție la normele de sănătate si securitate în muncă constituie și o încălcare a obligațiilor
de serviciu. Ca atare, persoanei încadrate în muncă i se poate aplica în același timp și o sancțiune disciplinară și una
contravențională, cele două răspunderi funcționând automat, pentru fiecare aplicându-se sancțiuni specifice de către organe
diferite (Reglementarea juridică a protecției muncii, Ed. JUS-R.B.A., 1997).
Răspunderea disciplinară în materia securității si sănătății în muncă (II). Cazul practicii și uceniciei - Horatiu Sasu
Deși respectarea normelor de sănătate si securitate în muncă revine și elevilor și studenților care efectuează practica în
producție, câtă vreme aceștia nu au calitatea de salariat, nu pot răspunde disciplinar conform legislației muncii, chiar dacă
eventualele abateri săvârșite în timpul practicii se aseamănă cu cel săvârșite de salariați. Spre deosebire de aceștia, ucenicii
pot fi subiecți ai răspunderii disciplinare, temeiul acesteia aflându-se în contractul de ucenicie încheiat între unitate și ucenic,
în vederea calificării profesionale a acestuia din urmă (Constantin Buga, Protecția muncii, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1980, pag. 111).
Răspunderea disciplinară în materia securității si sănătății în muncă (III). Nuanțări - Horatiu Sasu
Răspunderea disciplinară există, în cazul încălcării dispozițiilor legale privind protecția muncii, chiar dacă unitatea sau
persoana participantă la procesul muncii n-au suferit niciun prejudiciu de ordin patrimonial. Existența sau inexistența
Art. 177. -
Obligațiile angajatorului - Costel Gilca
În ceea ce ne privește considerăm inutil reglementarea cu titlul de principiu a sănătății și securității muncii pentru ca apoi
acestea să fie dezvoltate în alte acte normative disparate.
Nu are nici un sens, deoarece de ele mai multe ori această dublare a legiferării nu face decât să creeze confuzie.
Astfel, acest articol din Codul muncii pe care îl comentăm este preluat în întregime în art. 7 din Legea nr. 319/2006 a sănătății
și securității în muncă.
Această dublare normativă nu are nici logică juridică și nici finalitate practică. Este ilogic ca într-o lege în care se
reglementează numai contractul individual de muncă să fie inserate mici „reclame” la alte legi care reglementează alt domeniu
al relațiilor de muncă.
De asemenea, este ilogică această inserare și din punct de vedere practic, pe de o parte din perspectiva celui care trebuie să
consulte două legi pentru a aplica o normă, pe de altă parte din punct de vedere al inspectoratelor teritoriale de muncă, ce
realizează controale cu echipe mixte: pe Codul muncii și pe sănătatea și securitatea în muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 488, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cadrul propriilor responsabilități angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securității și
sănătății salariaților, inclusiv pentru activitățile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare și pregătire,
precum și pentru punerea în aplicare a organizării protecției muncii și mijloacelor necesare acesteia.
(2) La adoptarea și punerea în aplicare a măsurilor prevăzute la alin. (1) se va ține seama de următoarele
principii generale de prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce privește proiectarea locurilor de muncă și alegerea
echipamentelor și metodelor de muncă și de producție, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone
și a muncii repetitive, precum și a reducerii efectelor acestora asupra sănătății;
e) luarea în considerare a evoluției tehnicii;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puțin periculos;
g) planificarea prevenirii;
h) adoptarea măsurilor de protecție colectivă cu prioritate față de măsurile de protecție individuală;
i) aducerea la cunoștința salariaților a instrucțiunilor corespunzătoare.
Art. 178. -
Răspunderea pentru sănătatea și securitatea în muncă - Costel Gilca
Primul alineat al acestui articol este practic o continuare a primului alineat al art. 175 alin. (1) din Codul muncii care stabilește
ca principiu obligația angajatorului de a asigura sănătatea și securitatea în muncă.
Astfel, art. 175 alin. (1) din Codul muncii prevede că „angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților
în toate aspectele legate de muncă”, iar art. 178 alin. (1) prevede că „angajatorul răspunde de organizarea activității de
asigurare a sănătății și securității în muncă”, stabilindu-se că angajatorului revine și obligația asigurării sănătății și securității la
locul de muncă, iar art. 178 dă răspunde pentru modalitatea în care organizează această activitate.
În ceea ce privește al doilea alineat al acestui articol pe care îl comentăm, aceasta se referă la includerea în regulamentul
intern a regulilor specifice unității, la aplicarea concretă a normelor de sănătatea și securitatea muncii la specificul activității
Răspunderea patrimonială a salariatului în caz de nerespectare a normelor privind sănătatea și securitatea în muncă
- Horatiu Sasu
Uneori nerespectarea normelor de sănătate și securitate în muncă conduce la deteriorarea sau distrugerea unor bunuri -
mașini, instalații, clădiri etc. - aflate în proprietatea sau administrarea unității. Există și situații când prejudiciul produs ca
urmare a nerespectării normelor de protecție a muncii și care impune stabilirea răspunderii patrimoniale constă în diminuarea
patrimoniului unității prin obligarea acesteia la plata unor despăgubiri față de persoanele fizice vătămate sau față de
persoanele juridice (Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2000, pag. 458).
În acest sens, deși normele de sănătate și securitate în muncă se aplică unor largi categorii de persoane, totuși se impune o
precizare: răspunderea patrimonială, potrivit Codului muncii, este aplicabilă numai salariaților, nu și altor persoane, spre
exemplu celor care au încheiat un contract de cesiune de drepturi de autor (care vor răspunde potrivit normelor dreptului
comun, respectiv dreptului civil). La fel, răspunderea patrimonială nu este aplicabilă celor care își desfășoară activitatea în
cadrul unei unități, în baza unui contract de mandat (managerilor; în acest sens a se vedea Ion Traian Ștefănescu, Tratat
elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 350).
(3) În elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă angajatorul se consultă cu sindicatul sau, după
caz, cu reprezentanții salariaților, precum și cu comitetul de securitate și sănătate în muncă.
Art. 179. -
Asigurarea împotriva accidentelor și bolilor profesionale - Costel Gilca
Și acest articol apare inutil în economia generală a legislației de dreptul muncii, deoarece prin Legea nr. 346/2002 privind
asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, republicată, este reglementat întregul sistem de asigurări pentru
accidente de muncă și boli profesionale.
Din moment ce legiuitorul reglementează sistemul asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale printr-un act
normativ de aceeași putere ca și Legea nr. 53/2003, dispoziția din Codul muncii apare ca fiind inutilă.
Conform art. 1 din Legea nr. 346/2002 „asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale reprezintă o asigurare de
persoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat și cuprinde raporturi specifice prin care se
asigură protecția socială a salariaților împotriva diminuării sau pierderii capacității de muncă și decesului acestora ca urmare a
accidentelor de muncă și a bolilor profesionale”.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 489, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Angajatorul are obligația să asigure toți salariații pentru risc de accidente de muncă și boli profesionale, în
condițiile legii.
Art. 180. -
Instruirea salariaților - Costel Gilca
Secțiunea 7 „Instruirea lucrătorilor” din Capitolul II al Legii nr. 319/2006 reglementează în detaliu modalitatea de instruire a
salariaților cu privire la sănătatea și securitatea în muncă.
De asemenea, art. 74 și urm. din Normele metodologice la Legea nr. 319/2006, adoptate prin H.G. nr. 1425/2006 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006.
Deși Codul muncii vizează numai obligațiile angajatorului, Legea nr. 319/2006, precum și normele metodologice de aplicare
(1) Angajatorul are obligația să organizeze instruirea angajaților săi în domeniul securității și sănătății în muncă.
(2) Instruirea se realizează periodic, prin modalități specifice stabilite de comun acord de către angajator
împreună cu comitetul de securitate și sănătate în muncă și cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții
salariaților.
(3) Instruirea prevăzută la alin. (2) se realizează obligatoriu în cazul noilor angajați, al celor care își schimbă
locul de muncă sau felul muncii și al celor care își reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În
toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activității.
(4) Instruirea este obligatorie și în situația în care intervin modificări ale legislației în domeniu.
Art. 181. -
Organizarea locurilor de muncă - Costel Gilca
În aplicarea principiului răspunderii angajatorului pentru accidentele de muncă și bolile profesionale, angajatorul trebuie să
organizeze locurile de muncă, de asemenea să organizeze controlul procesului tehnologic, precum și pentru asigurarea
condițiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condițiilor de preîntâmpinare a
incendiilor, precum și pentru evacuarea salariaților în situații speciale și în caz de pericol iminent.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 490, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea și sănătatea salariaților.
(2) Angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor și substanțelor folosite
în procesul muncii, în scopul asigurării sănătății și securității salariaților.
(3) Angajatorul răspunde pentru asigurarea condițiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de
muncă, pentru crearea condițiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum și pentru evacuarea salariaților în
situații speciale și în caz de pericol iminent.
Art. 182. -
Controlul securității și sănătății în muncă - Costel Gilca
Art. 47 din Legea nr. 319/2006 stabilește care sunt atribuțiile inspecției muncii în domeniul sănătăți și securității în muncă.
Astfel, conform primului alineat al art. 47 din Legea nr. 319/2006 Inspecția Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea
ce privește controlul aplicării legislației referitoare la securitatea și sănătatea în muncă, care controlează modul în care se
aplică legislația națională din domeniul securității și sănătății în muncă la toate persoanele fizice și juridice (...).
Inspecția muncii are, în principal, următoarele atribuții:
a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale;
b) solicită măsurători și determinări, examinează probe de produse și de materiale în unități și în afara acestora, pentru
clarificarea unor evenimente sau situații de pericol;
c) dispune sistarea activității sau scoaterea din funcțiune a echipamentelor de muncă, în cazul în care constată o stare de
pericol grav și iminent de accidentare sau de îmbolnăvire profesională și sesizează, după caz, organele de urmărire penală;
d) cercetează evenimentele conform competențelor, avizează cercetarea, stabilește sau confirmă caracterul accidentelor;
e) coordonează, în colaborare cu Institutul Național de Statistică și cu celelalte instituții implicate, după caz, sistemul de
raportare și evidență a accidentelor de muncă și a incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul Sănătății Publice, sistemul de
raportare a bolilor profesionale sau legate de profesie;
f) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8 alin. (4) și propune retragerea abilitării, după caz;
(1) Pentru asigurarea securității și sănătății în muncă instituția abilitată prin lege poate dispune limitarea sau
interzicerea fabricării, comercializării, importului ori utilizării cu orice titlu a substanțelor și preparatelor
periculoase pentru salariați.
(2) Inspectorul de muncă poate, cu avizul medicului de medicină a muncii, să impună angajatorului să solicite
organismelor competente, contra cost, analize și expertize asupra unor produse, substanțe sau preparate
considerate a fi periculoase, pentru a cunoaște compoziția acestora și efectele pe care le-ar putea produce
asupra organismului uman.
CAPITOLUL II
Comitetul de securitate și sănătate în muncă
Art. 183. -
Constituirea CSSM - Costel Gilca
Sănătatea și securitatea în muncă a salariaților nu este o responsabilitate morală doar a angajatorului, chiar dacă din punct de
vedere juridic este singurul responsabil.
În spiritul dialogului social și al cointeresării salariaților, legiuitorul prevede înființarea comitetului de sănătate și securitate în
muncă, la toți angajatorii indiferent de capital și forma de organizare a acestora.
Deși primul alineat prevede că la nivelul fiecărui angajator se constituie un comitet de securitate și sănătate în muncă, art. 57
alin. (3) din H.G. nr. 1425/2006 prevede că „în cazul în care activitatea se desfășoară în unități dispersate teritorial, se pot
înființa mai multe comitete de securitate și sănătate în muncă; numărul acestora se stabilește prin contractul colectiv de
muncă aplicabil sau prin regulamentul intern ori regulamentul de organizare și funcționare”.
Conform art. 12 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii, cu modificările
ulterioare, în cadrul comitetului de sănătate și securitate în muncă, medicul de medicină a muncii participă la stabilirea
programelor de sănătate la locul de muncă, prin următoarele acțiuni:
– consiliază reprezentanții angajatorului și ai angajaților asupra programelor de sănătate și securitate în muncă;
– recomandă consultarea sistematică cu reprezentanții angajaților în probleme de medicină și sociologie a muncii;
– consiliază asupra modului de alegere și definire a programelor de sănătate, securitate și de mediu, care se vor realiza de
către angajator;
– coordonează discuțiile privind sănătatea în muncă astfel încât să conducă la un acord de opinii între angajator și
reprezentanții angajaților;
– consiliază asupra mijloacelor de monitorizare și de evaluare a programelor de sănătate adaptate la locul de muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 492, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) La nivelul fiecărui angajator se constituie un comitet de securitate și sănătate în muncă, cu scopul de a
asigura implicarea salariaților în elaborarea și aplicarea deciziilor în domeniul protecției muncii.
(2) Comitetul de securitate și sănătate în muncă se constituie în cadrul persoanelor juridice din sectorul public,
privat și cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfășoară activități pe teritoriul României.
Art. 184. -
Organizarea CSSM - Costel Gilca
Conform art. 57 din H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 494, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Comitetul de securitate și sănătate în muncă se organizează la angajatorii persoane juridice la care sunt
încadrați cel puțin 50 de salariați.
(2) În cazul în care condițiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase, inspectorul de muncă poate
cere înființarea acestor comitete și pentru angajatorii la care sunt încadrați mai puțin de 50 de salariați.
(3) În cazul în care activitatea se desfășoară în unități dispersate teritorial, se pot înființa mai multe comitete de
securitate și sănătate în muncă. Numărul acestora se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil.
(4) Comitetul de securitate și sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate și sănătate în muncă și în
cazul activităților care se desfășoară temporar, cu o durată mai mare de 3 luni.
(5) În situația în care nu se impune constituirea comitetului de securitate și sănătate în muncă, atribuțiile
specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecția muncii numit de angajator.
Art. 185. -
Reglementarea CSSM - Costel Gilca
I. Funcționarea comitetului de securitate și sănătate în muncă
Comitetul de securitate și sănătate în muncă funcționează în baza regulamentului de funcționare propriu (art. 65 din H.G. nr.
1425/2006).
În ceea ce privește frecvența întrunirilor art. 66 alin. (1) din H.G. nr. 1425/2006 prevede că angajatorul are obligația să asigure
întrunirea comitetului de securitate și sănătate în muncă cel puțin o dată pe trimestru și ori de câte ori este necesar.
Ordinea de zi a fiecărei întruniri este stabilită de către președinte și secretar, cu consultarea reprezentanților lucrătorilor, și
este transmisă membrilor comitetului de securitate și sănătate în muncă, inspectoratului teritorial de muncă și, dacă este
cazul, serviciului extern de protecție și prevenire, cu cel puțin 5 zile înaintea datei stabilite pentru întrunirea comitetului.
Secretarul comitetului de securitate și sănătate în muncă convoacă în scris membrii comitetului cu cel puțin 5 zile înainte de
data întrunirii, indicând locul, data și ora stabilite.
La fiecare întrunire secretarul comitetului de securitate și sănătate în muncă încheie un proces verbal care va fi semnat de
către toți membrii comitetului.
Comitetul de securitate și sănătate în muncă este legal întrunit dacă sunt prezenți cel puțin jumătate plus unu din numărul
membrilor săi.
Comitetul de securitate și sănătate în muncă convine cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor prezenți.
Secretarul comitetului de securitate și sănătate în muncă va afișa la loc vizibil copii ale procesului verbal încheiat.
Secretarul comitetului de securitate și sănătate în muncă transmite inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 10 zile de
la data întrunirii, o copie a procesului verbal încheiat.
II. Atribuțiile comitetului de securitate și sănătate în muncă
Art. 67 din H.G. nr. 1425/2006 prevede că pentru realizarea informării, consultării și participării lucrătorilor comitetul de
securitate și sănătate în muncă are cel puțin următoarele atribuții:
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 496, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
CAPITOLUL III
Protecția salariaților prin servicii medicale
Art. 186. -
Accesul la medicina muncii - Costel Gilca
Parte componentă a sănătății și securității în muncă, serviciul medical de medicina muncii are pe de o parte un rol preventiv,
pe de altă parte un rol de evaluare a capacității fizice și psihice a salariatului/viitorului salariat de a ocupa un anumit loc de
muncă, ce are parametrii definiți de angajator.
Așadar, sănătatea și securitatea în muncă nu vizează numai componenta organizatorică privind amenajarea locului de muncă
astfel încât să se evite, pe cât posibil, orice accident de muncă sau bolile profesionale, ci are și o componentă medicală.
Această obligație, de organizare a serviciilor de medicina muncii revine angajatorului, în virtutea dreptului de a organiza
activitatea și a responsabilității pe care angajatorul o poartă față de sănătatea și securitatea salariaților săi.
Supravegherea sănătății lucrătorilor este reglementată prin H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, cu
modificările și completările ulterioare .
Conform art. 4 din H.G. nr. 355/2007 supravegherea sănătății lucrătorilor este asigurată de către medicii specialiști de
medicina muncii.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 498, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Serviciul medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu
asigurat de o asociație patronală.
(2) Durata muncii prestate de medicul de medicină a muncii se calculează în funcție de numărul de salariați ai
angajatorului, potrivit legii.
Art. 188. -
Statutul medicului de medicina muncii - Costel Gilca
Ca o primă observație apreciem ca fiind inutile dispozițiile din Codul muncii privind activitatea medicului de medicina muncii,
din moment legiuitorul a reglementat aceste aspecte printr-o lege specială, și anume Legea nr. 418/2004 privind statutul
profesional specific al medicului de medicină a muncii, cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 3-5 din Legea nr. 418/2004, cu modificările și completările ulterioare, medicul de medicină a muncii poate ocupa
un post în sectorul public și/sau privat, conform pregătirii sale.
În sectorul public, ocuparea posturilor de medicină a muncii se face prin concurs, conform reglementărilor emise de Ministerul
Sănătății, iar în sectorul privat, angajarea medicului de medicină a muncii se face pe baza unui contract individual încheiat
între medic și angajator.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 499, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de
muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociație patronală.
(2) Medicul de medicină a muncii este independent în exercitarea profesiei sale.
Art. 189. -
Atribuțiile medicului de medicina muncii - Costel Gilca
Atribuțiile medicului de medicina muncii sunt reglementate în mod detaliat în Capitolul I, secțiunea III intitulată „Atribuții
specifice medicului de medicină a muncii” din Legea nr. 418/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această dublare a normelor legislative, apreciem că se impune eliminarea tuturor dispozițiile din Codul muncii care
dublează normele din Legea nr. 418/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 6 din Legea nr. 418/2004, cu modificările și completările ulterioare, medicul specialist de medicină a muncii este
principalul consilier al angajatorului și al reprezentanților angajaților în probleme de promovare a sănătății în muncă și în
îmbunătățirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătății în muncă.
De asemenea, conform aceluiași act normativ medicul de medicină a muncii are următoarele atribuții:
– identifică factorii de risc și participă la acțiunile de evaluare a acestora;
– supraveghează sănătatea angajaților pe baza prevederilor legale și a riscurilor profesionale pentru sănătatea angajaților;
– organizează supravegherea stării de sănătate a angajaților, concordant cu particularitățile expunerii la factorii de risc;
– organizează primul ajutor și tratamentul de urgență și instruiește angajații cu privire la aplicarea metodelor accesibile lor de
prim ajutor și a procedurilor de urgență, dacă are competență în acest sens;
– poate contribui prin activitatea sa la cunoașterea științifică în domeniul sănătății în muncă, respectând principiile etice
aplicate în cercetarea medicală.
Conform art. 18 activitatea medicului de medicină a muncii în cadrul unui serviciu medical de medicină a muncii include
următoarele aspecte:
– conducerea echipei;
– recomandări asupra implicării altor specialiști în evaluarea riscurilor;
– coordonarea supravegherii stării de sănătate și a monitorizării biologice în relație cu mediul de muncă și alți factori de risc
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 500, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Medicul de medicină a muncii stabilește în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătățirea mediului
de muncă din punct de vedere al sănătății în muncă pentru fiecare angajator.
(2) Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator și sunt supuse avizării comitetului de
securitate și sănătate în muncă.
Art. 191. -
Reglementarea prin legi speciale - Costel Gilca
Atribuțiile specifice, modul de organizare a activității, organismele de control, precum și statutul profesional specific al
medicilor de medicină a muncii sunt reglementate prin Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de
medicină a muncii, cu modificările și completările ulterioare.
Ca o precizare prealabilă menționăm că dacă la adoptarea Codului muncii în anul 2003 era de înțeles existența unor dispoziții
privind activitatea medicului de medicina muncii, în lipsa unor norme speciale care au fost adoptate în anul 2004, încă
menținerea acestor dispoziții în Codul muncii, după ce a fost adoptată Legea nr. 418/2004, apar ca inutile în acest moment.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 501, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Prin lege specială vor fi reglementate atribuțiile specifice, modul de organizare a activității, organismele de
control, precum și statutul profesional specific al medicilor de medicină a muncii.
TITLUL VI
Formarea profesională
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 192. -
Obiectivele formării profesionale - Costel Gilca
Conform art. 4 din O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, republicată, formarea profesională a adulților
cuprinde formarea profesională inițială și formarea profesională continuă organizate prin alte forme decât cele specifice
sistemului național de învățământ. Formarea profesională inițială a adulților asigură pregătirea necesară pentru dobândirea
competențelor profesionale minime necesare pentru obținerea unui loc de muncă. Formarea profesională continuă este
ulterioară formării inițiale și asigură adulților fie dezvoltarea competențelor profesionale deja dobândite, fie dobândirea de noi
competențe.
În ceea ce ne privește apreciem că titlul capitolului „formare profesională” nu este adecvat, deoarece prin formare
profesională înțelegem totalitatea modalităților de dobândire a cunoștințelor (profesionale) ale unei persoane care includ
formarea profesională inițială și formarea profesională continuă.
Din analiza textelor de lege rezultă că legiuitorul are în vedere formarea profesională după ce individul uman a intrat în viața
profesională, ceea ce înseamnă că a dobândit formarea profesională inițială, astfel încât corect ar fi fost utilizarea expresiei
„formarea profesională continuă”.
Aceasta și pentru a fi în acord cu O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, care așa cum menționam face
distincția dintre formarea profesională inițială și formarea profesională continuă.
Conform celui de-al doilea alineat al articolului comentat scopul formării profesionale (continue) este acela ca salariatul să
dobândească noi competențe profesionale pentru a putea face față anumitor situații care pot apărea în viața profesională a
salariatului.
Enumerarea obiectivelor urmărite prin formare profesională (continuă) este una exemplificativă, indiferent care este motivul
pentru ca salariatul urmează, dobândirea de noi cunoștințe profesionale, sau chiar menținerea celor deja dobândite se
încadrează în noțiunea de formare profesională (continuă).
Prin Legea nr. 132/1999 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național de Formare Profesională a
Adulților, republicată, a fost înființat Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților care are rol consultativ în
fundamentarea și promovarea politicilor și strategiilor de formare profesională a adulților inclusiv în elaborarea standardelor
ocupaționale.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 503, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 505, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Angajatorii au obligația de a asigura participarea la programe de formare profesională pentru toți salariații,
după cum urmează:
a) cel puțin o dată la 2 ani, dacă au cel puțin 21 de salariați;
b) cel puțin o dată la 3 ani, dacă au sub 21 de salariați.
(2) Cheltuielile cu participarea la programele de formare profesională, asigurată în condițiile alin. (1), se suportă
de către angajatori.
Cursurile de facultate, masterat, doctorat pot să reprezinte formare profesională? - Horatiu Sasu
Actul normativ care are reflexii și în materia raporturilor de muncă și în materie fiscală este OG nr. 129/2000 privind formarea
profesională a adulților. Formele de realizare a formării profesionale a adulților sunt stabilite prin lege (deci nu se poate face
vreo derogare):
a) cursuri organizate de furnizorii de formare profesională;
b) cursuri organizate de angajatori în cadrul unităților proprii;
c) stagii de practică și specializare în unități din țară sau din străinătate;
d) alte forme de pregătire profesională.
Pornind de la acest text legal s-a exprimat opinia că, conform Ordonanței Guvernului nr. 129/2000 privind formarea
profesionala a adulților, cheltuielile efectuate de catre angajatori pentru plata taxelor salariaților pentru facultate sau masterat
nu pot fi considerate cheltuieli cu formarea profesională a personalului angajat, deoarece acestea sunt realizate prin unități
care fac parte din sistemul național de învățământ. În aceeași opinie, în cazul în care aceste taxe sunt totuși plătite de către
angajator, sumele achitate constituie pentru salariat avantaj în natură. Astfel, aceste sume trebuie considerate elemente
similare veniturilor din salarii și trebuie tratate ca atare, respectiv impozitate ca orice alt venit de natura salarială (***,
Deductibilitatea cheltuielilor cu formarea profesională, http://www.contzilla.ro/2009/01/deductibilitatea-cheltuielilor-cu-
formarea-profesionala/). Într-adevăr, art. 7 alin. (1) din OG nr. 129/2000 arată că “Formarea profesională a adulților cuprinde
Art. 195. -
Planurile de formare profesională - Costel Gilca
Conform textului de lege, doar persoanele juridice au obligația de a elabora planul de formare profesională, angajatorii
persoane fizice nu au aceste obligații.
De asemenea, din analiza textul de lege rezultă că nu toți angajatorii, persoane juridice, au obligația de a elabora planul de
formare profesională, ci doar acei angajatori care au încadrați mai mult de 20 de salariați.
În practică pot apărea două probleme de interpretare:
– cu privire la expresia „elaborează anual”;
– cu privire la modalitatea de calcul a numărului de salariați.
Legiuitorul nu precizează ce se înțelege prin noțiunea „elaborează anual”. În lipsa oricărei mențiuni, apreciem că aceasta că
aceasta se referă la o perioadă de un an calendaristic. Așadar, la începutul fiecărui an, angajatorul trebuie să aibă elaborat
planul de pregătire profesională.
În ceea ce privește modalitatea de calcul a numărului de salariați, apreciem că au are relevanță dacă aceștia sunt angajați cu
contract individual de muncă pe durată nedeterminată sau determinată, cu timp parțial de muncă sau cu normă întreagă. De
asemenea, apreciem că în numărul de salariați intră și persoanele cu contract individual de muncă la domiciliu. Important este
dacă la începutul anului calendaristic persoana juridică are 20 de salariați.
Problema care apare este în situația în care la începutul anului calendaristic persoana juridică nu are 20 de salariați, dar pe
parcursul unui an calendaristic angajatorul ajunge sau depășește numărul de 20 de salariați.
Apreciem că în această situație angajatorul nu are obligația elaborării planului de formare profesională, ci această obligație
incumbă în anul calendaristic următor celui în care angajatorul a atins numărul de salariați prevăzuți de lege.
Planul de formare profesională se realizează cu consultarea sindicatului sau a reprezentanților salariaților, după caz.
Care este însă sancțiunea în situația în care angajatorul elaborează planul anual de formare profesională fără consultarea
sindicatului sau a reprezentanților salariaților, după caz?
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 507, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Angajatorul persoană juridică care are mai mult de 20 de salariați elaborează anual și aplică planuri de
formare profesională, cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanților salariaților.
(2) Planul de formare profesională elaborat conform prevederilor alin. (1) devine anexă la contractul colectiv de
muncă încheiat la nivel de unitate.
(3) Salariații au dreptul să fie informați cu privire la conținutul planului de formare profesională.
Art. 196. -
Reglementarea activității de formare profesională - Costel Gilca
În spiritul dialogului social, legiuitorul reglementează și dreptul salariatului de a avea inițiativa privind formarea profesională.
Astfel, primul alineat prevede că formarea profesională se poate realiza:
– la inițiativa angajatorului;
– la inițiativa salariatului.
Toate elementele formării profesionale, indiferent a cui a fost inițiativa, sunt trecute într-un act adițional la contractul individual
de muncă.
Astfel, al doilea alineat prevede cu titlul informativ elementele pe care trebuie să le cuprindă actul adițional de formare
profesională, părțile putând să includă orice alte elemente pe care le consideră a fi utile în această situație.
De precizat că actul adițional se încheie pentru fiecare perioadă de formare profesională în parte.
În situația în care cursurile de formare profesională nu sunt „într-un bloc”, ci se desfășoară intermitent pe parcursul mai multor
luni, se încheie un singur act adițional.
Nu reluăm aici elementele prevăzute de al doilea alineat, ci dorim să dezbatem doar două probleme:
– refuzul angajatorului de a accepta propunerea salariatului de participare la formare profesională;
– refuzul salariatului de a participa la cursuri de formare profesională;
a) Refuzul angajatorului de a accepta propunerea salariatului de participare la formare profesională
Textul de lege prevede că formarea profesională poate să aibă loc și la inițiativa salariatului, fără însă să furnizeze mai multe
detalii.
În principiu, ca procedură, salariatul trebuie să adreseze angajatorului o cerere prin care să solicite aprobarea participării la
formare profesională.
(1) Participarea la formarea profesională poate avea loc la inițiativa angajatorului sau la inițiativa salariatului.
(2) Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale,
precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în
raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul
părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Constatarea nulitatii clauzelor din CIM privind formarea profesionala. Distinctie fata de rezolutiune. Dovada
cheltuielilor - Mădălina Moceanu
Nerespectarea de catre angajator a numarului de ore pentru pregatirea practica nu poate conduce la nulitatea anexei si a
actului aditional din 2006, pentru ca, pe de o parte, aceste împrejurari sunt ulterioare încheierii celor doua acte juridice, iar
nulitatea este o cauza de ineficacitate a actului juridic ce trebuie sa preexiste sau sa fie concomitenta cu încheierea actului
juridic respectiv, iar, pe de alta parte, sanctiunea care intervine în cazul nerespectarii obligatiilor asumate de una dintre partile
actului juridic este rezolutiunea sau rezilierea conventiei.
Nicio dispozitie legala nu obliga angajatorul sa justifice în fata salariatului costurile pregatirii sau perfectionarii profesionale.
Salariatul, avea posibilitatea de a nu accepta conditiile propuse de angajator si sa nu semneze actul aditional. Prin semnarea
lor, si-a manifestat acordul cu privire la obligatiile ce îi reveneau, acest acord nemaiputând fi retras prin invocarea nulitatii
celor doua acte juridice în scopul de a se sustrage platii despagubirilor catre fostul angajator.
Extras din Decizia civila nr.4481/R din 17.06.2009, Curtea de Apel București, www.portal.just.ro
Art. 197. -
Suportarea cheltuielilor de formare profesională - Costel Gilca
Având în vedere faptul că principalul beneficiar al creșterii competențelor profesionale ale salariatului este angajatorul, apare
ca firească reglementarea legiuitorului care obligă angajatorul la suportarea cheltuielilor de formare profesională.
Așadar, toate cheltuielile ocazionate de participarea salariatului la cursurile de formare profesională (transport, cazare, taxa de
participare, diurna, suport de curs și orice altă cheltuială necesară bunei desfășurări de către salariat a activității de formare
profesională) sunt suportate de către angajator.
De asemenea, apare firesc faptul că pe perioada în care salariatul dobândește noi cunoștințe profesionale, care vor fi utilizate
de angajator, salariatul urmând să fie remunerat pe durata formării profesionale, chiar dacă nu prestează muncă.
Altfel spus, salariatul va fi considerat ca fiind prezent la locul de muncă și prestând activitatea, fiind în aceeași situație ca orice
salariat, contractul individual de muncă nesuspendându-se, ci intervine o clauză care exonerează salariatul de a presta
munca.
De asemenea, textul de lege prevede că pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesională salariatul
beneficiază de vechime la acel loc de muncă.
În ceea ce ne privește apreciem ca fiind eronată formularea legiuitorului cu privire la vechimea în muncă, reținând numai
faptul că perioada participării la formarea profesională reprezintă numai „vechime la acel loc de muncă”, apreciind că este
vorba de vechimea în muncă, indiferent de locul de muncă, deoarece dobândirea de competențe profesionale, mai ales dacă
sunt specifice meseriei salariatului, cu atât mai mult trebuie luat în calcul la vechimea în muncă globală.
Este de apreciat intenția legiuitorului de a acorda vechime în muncă la acel loc de muncă (vechime care este generatoare de
anumite drepturi) însă formularea este incompletă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 509, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este inițiată de angajator, toate
cheltuielile ocazionate de această participare sunt suportate de către acesta.
(2) Pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesională conform alin. (1), salariatul va
beneficia, pe toată durata formării profesionale, de toate drepturile salariale deținute.
Plata orelor suplimentare și a diurnei pentru pregătire profesională în străinătate. Nuanțări - Horatiu Sasu
Nu este întemeiată acțiunea privind plata orelor suplimentare și a diurnei de către angajator pentru perioada în care salariatul
urmează cursurile unei pregătirii profesionale inițiată chiar de către salariat.
Astfel, într-un caz, prin sentința civilă nr. 404/2005 a Tribunalului Brașov, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant în
contradictoriu cu pârâta pentru:
Tiparit de - la 30.07.2019. 475/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
1. plata orelor suplimentare în cuantum de 21.428.571 ROL pentru perioada 19.10.2004 - 14.12.2004.
2. plata sumei de 3.571.428 ROL pentru activitatea prestată în 1.12.2004
3. plata diurnei în cuantum de 52.872.050 lei ROL.
4. daune morale în cuantum de 25.000 euro.
A fost respinsă cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că:
1. Reclamantul a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. (...).
2. Raporturile de muncă dintre cele două părți au încetat la data de 22.03.2005 așa cum se afirmă în cererea de chemare în
judecată la solicitarea reclamantului.
3. În primul petit din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.428.571
ROL (val. brută) reprezentând orele suplimentare prestate în intervalul 19.10.2004 - 14.12.2004.
Perioada 19.10.2004- 14.12.2004 nu reprezintă o delegare a reclamantului la alt loc de muncă în vederea desfășurării
activității pentru care a fost angajat, ci reprezintă o perioadă de pregătire profesională pentru munca pe care reclamantul urma
să o desfășoare în țară după întoarcerea din Cehia.
4. Perioada de pregătire a reprezentat perioada în care reclamantul a fost școlarizat și a luat cunoștință de atribuțiile ce-i revin
unui director de magazin și anume de supraveghere, control și coordonare; stagiul presupunea cunoașterea de către acesta,
în detaliu, a tuturor activităților desfășurate de magazinele pârâtei.
5. Înscrisurile depuse la dosar de pârâtă relevă faptul că încă de la angajare, respectiv plecarea reclamantului în Cehia,
acesta a luat cunoștință de stagiul de pregătire și activitățile ce urmau a le desfășura.
Stagiul de pregătire urmat de reclamant în Cehia se încadrează în prevederile dispozițiilor art. 189 lit. c) (în prezent art. 193 lit.
c) Codul muncii – nota H. Sasu) din Codul Muncii care prevede că:
"Formarea profesională a salariaților se poate realiza prin următoarele forme: - stagii de practică și specializare în străinătate".
6. În cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 43 din Codul Muncii privind delegarea salariatului pentru a efectua lucrări sau
sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă în speță fiind vorba de pregătire și luarea la
cunoștință a atribuțiilor ce urma a fi exercitate de reclamant în funcție, ulterior la întoarcerea în țară.
Pentru aceste considerente, instanța a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce privește delegarea acestuia și plata orelor
suplimentare de către pârâtă ca fiind nefondate.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de recurentul reclamant criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs salariatul a arătat că în mod eronat instanța a apreciat că activitatea preponderent fizică
desfășurată de reclamant reprezenta "pregătirea profesională" și nu muncă în favoarea societății intimate, cum a fost în
realitate.
Examinând sentința atacată, instanța de recurs a apreciat că recursul este neîntemeiat urmând în consecință să fie respins și
sentința primei instanțe menținută ca legală și temeinică, pentru următoarele considerente: prima instanță în mod corect a
apreciat faptul că în speță nu este vorba de o delegare în sensul art. 43 Codul Muncii și nici de „o detașare” în sensul
prevăzut de dispozițiile art. 45 din Codul Muncii, ci ne aflăm în situația „perfecționării” profesionale inițiată de salariat, dat fiind
lipsa unui înscris care să dovedească situația formării profesionale din inițiativa angajatorului. Prin urmare obligațiile părților
precum și drepturile acestora, nu pot fi stabilite cu exactitate în lipsa unui asemenea înscris. Astfel în mod corect prima
instanță a procedat la respingerea capetelor de cerere, privind plata orelor suplimentare. În ceea ce privește înscrisul intitulat
act adițional la contractul de muncă, acesta vizează numai clauza contractuală privind salarizarea și nu perfecționarea
profesională.
Așadar în lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile dintre părți sub aspectul
duratei, formării profesionale, inclusiv a obligațiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul și a modalităților de
suportare a cheltuielilor profesionale, prima instanță a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 193 din Codul Muncii (în
prezent 196 C. muncii – nota H. Sasu) (Curtea de Apel Brașov - Secția Conflicte de Muncă, dec. nr. 24/2006).
Salariatul nu poate iniția încetarea contractului individual de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adițional, în
care trebuie să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională,
însă acesta nu este ținut forțat la același loc de muncă, dar poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de
acesta proporțional cu perioada nelucrată, sau cele convenite de părți prin convenția accesorie arătată mai sus, dacă nu își
respectă angajamentul luat prin actul adițional.
Extras din Decizia civilă nr.1140/02.06.2010, Curtea de Apel Ploiești – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale,
www.portal.just.ro
(1) Salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, în condițiile art. 197 alin. (1),
nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adițional.
Când nu răspunde patrimonial salariatul care a demisionat înainte de termen? - Horatiu Sasu
Într-un caz s-a decis că demisia salariatului înainte de împlinirea termenului stipulat în actul adițional încheiat pentru
asigurarea pregătirii sale profesionale nu atrage agravarea răspunderii sale contractuale DACĂ angajatorul nu și-a îndeplinit
integral obligația asumată.
Prin sentința civilă nr. 513 din 9 martie 2006 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea intentată de reclamanta S.C. „C.D.” T.
și a dispus obligarea pârâtului C.S.R. la plata unor despăgubiri bănești în cuantum de 3.000 Euro, echivalentul în lei la data
executării, reprezentând cheltuieli estimative ocazionate de instruirea și perfecționarea acestuia.
S-a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin actul adițional la contractul de muncă, situație în care îi revine
obligația de a restitui cheltuielile efectuate de angajator cu instruirea și perfecționarea sa și cu reorganizarea laboratorului ca
urmare a eliberării postului.
Recursul declarat de salariat a vizat, în esență, greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză.
S-a susținut, în esență, că instanța de fond nu a calificat natura juridică a clauzei inserate la art. 8 din contractul de instruire și
că reclamanta (societatea) nu a administrat dovezi din care să rezulte executarea integrală a obligațiilor asumate.
Menționarea unei perioade în actul adițional reprezintă muncă forțată? - Horatiu Sasu
Acest aspect a fost analizat și de către Curtea Constituțională care, prin decizia nr. 271/2004, s-a pronunțat asupra
conformității textului art. 195 alin. (1)-(3) din Codul muncii (în prezent identice la nivel conceptual cu dispozițiile art. 198 alin.
(1)-(3) Codul muncii – nota H.. Sasu) cu dispozițiile legii fundamentale.
A arătat Curtea Constituțională că norma prohibitivă nu este absolută ci doar condiționează inițiativa salariatului de a înceta
un contract de muncă de suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională și, implicit, de respectarea
unei obligații asumate prin act adițional.
Această dispoziție din Codul muncii interzice salariatului doar inițierea încetării contractului de muncă înainte de expirarea
timpului prevăzut în actul adițional, în care trebuia să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile
ocazionate de formarea sa profesională. Salariatul nu este ținut cu forța la acel loc de muncă însă, dacă nu își respectă
obligația asumată prin actul adițional, poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta. În acest mod,
(2) Durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile
ocazionate de formarea profesională, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului,
ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă.
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 2688/113/8 iunie 2006, reclamantul S.O. Făurei cheamă în judecată pe
pârâta G.A.E. pentru a fi obligată să plătească suma de 50.996 RON reprezentând cheltuieli suportate de reclamant pentru
pregătirea pârâtei ca medic specialist.
Reclamantul a susținut că a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. 11 din 7 aprilie 2000, în baza căruia aceasta
trebuia să presteze muncă de medic în cadrul instituției reclamante. La aceeași dată – 7 aprilie 2000 – pârâta a semnat actul
adițional la contractul de muncă prin care s-a obligat ca după terminarea rezidențiatului (specializarea în domeniul pediatrie)
să funcționeze minim 5 ani în această specialitate în cadrul S.O. Făurei. În caz contrar, s-a obligat să suporte toate cheltuielile
efectuate pentru pregătirea sa ca medic specialist.
Pârâta, după trecerea perioadei de specializare, și-a dat demisia, situație în care reclamantul a emis decizia nr. 4/6.02.2006 și
a promovat acțiunea de față.
Pârâta, prin întâmpinare a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii iar pe fond – respingerea
acțiunii ca nefondată.
Pârâta s-a apărat, susținând că actul adițional la contractul de muncă l-a semnat ca urmare a constrângerii morale ce a
suportat-o.
În lipsa unui asemenea act adițional nu putea fi admisă la examenul de rezidențiat și nu se putea specializa în domeniul dorit.
La semnarea actului adițional nu i-a fost adusă la cunoștință suma sau elementele care să determine suma de plată în cazul
când nu s-ar întors să lucreze ca medic specialist la S.O. Făurei.
Pârâta a mai arătat că suma de bani pretinsă prin acțiune a fost de fapt suportată de la bugetul statului, așa cum dispozițiile
legale aplicabile la acea dată. Prin urmare, nu S.O. Făurei are dreptul să o solicite.
Pe fond, acțiunea nu este fondată, întrucât nu i se poate solicita restituirea salariului pe care l-a primit pentru munca prestată,
fără a i se încălca drepturile fundamentale.
Tribunalul, pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, a reținut următoarele:
Acest înscris numit „act adițional” are valoarea unui contract, în domeniul dreptului muncii și, fiind legal întocmit, are putere de
lege între părțile semnatare.
Apărarea pârâtei G.A.E. în sensul că a fost constrânsă să semneze actul adițional de necesitatea de a se specializa, nu este
de natură să lipsească de efecte actul adițional. Pârâta nu a făcut dovezi că voința sa de a contracta a fost alterată, iar actul
nu a fost anulat.
Tot pe baza susținerilor părților, tribunalul a mai reținut că, după ce pârâta și-a terminat perioada de rezidențiat și-a dat
demisia, determinând angajatorul să o concedieze.
Urmare a acestui fapt, reclamantul a calculat sumele pe care le-a cheltuit pentru pregătirea pârâtei ca medic specialist și a
promovat acțiunea de față.
Fiind cunoscut statutul reclamantului de instituție bugetară, fiind finanțat direct de la bugetul statului sau prin C.A.S.,
C. Recursul
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs pârâta G.A.E. Prin decizia civilă nr. 121 din 27.02.2008 a Curții de Apel
Galați s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta G.A. împotriva sentinței civile nr. 709/21.11.2007 pronunțată de
Tribunalul Brăila în dosarul nr. 2688/113/2006.
Au fost avute în vedere următoarele considerente:
a) În ceea ce privește excepția lipsei de interes a reclamantului, invocată de către recurenta pârâtă, s-a apreciat că în mod
corect a fost respinsă de către prima instanță.
Astfel, faptul că fondurile sunt alocate spitalelor de către M.S. sau C.N.A.S. nu înseamnă că pârâta nu are nicio obligație de
restituire a sumelor cheltuite de reclamanta intimată pentru pregătirea sa profesională, recurenta având raporturi de muncă cu
S.O. Făurei.
Unitățile bugetare arătate mai sus alocă fonduri pentru plata salariilor, așa cum a învederat recurenta însă, corect,
răspunderea materială a pârâtei recurente este față de angajator, cu care are raporturi de muncă și nu față de ceilalți
ordonatori de credite, cu atât mai mult cu cât temeiul de drept al acțiunii este art. 270 din Codul muncii, în baza căruia
răspunderea materială a salariatului este față de angajatorul său și față de alte persoane, indiferent de faptul că sunt
ordonatori principali sau secundari de credite.
Este cert faptul că fondurile au fost alocate într-adevăr, reclamantei intimate de către ordonatorul de credite însă au fost
cheltuite de aceasta pentru pregătirea profesională a recurentei astfel că, în mod corect este titularul dreptului pretins.
b) Afirmația recurentei în sensul că, potrivit notei de calcul depusă la dosarul de fond, s-au efectuat cheltuieli reprezentând
drepturi salariale ale recurentei nu s-a reținut deoarece din această notă de calcul rezultă că suma reprezintă cheltuieli
efectuate de unitate pentru pregătirea ca medic specialist în perioada 17.04.2000-31.12.2005 constând în drepturile salariale
primite în perioada școlarizării, și deci este arătat în ce constă prejudiciul adus unității.
c) Dacă se respectă legea și morala, subiectele de drept sunt libere să încheie convenții sau orice acte juridice.
Unul din efectele acestui principiu este și acela că, în cazul în care încheie un act juridic, părțile sunt libere să stabilească așa
cum doresc, conținutul acestuia numai cu condiția să se încadreze în limitele prevăzute de lege.
Așa cum s-a arătat mai sus clauzele actului adițional nu încalcă în niciun fel dispoziții imperative ale legii.
Prin semnarea actului adițional de către recurenta pârâtă și acordul acesteia la suportarea cheltuielilor de școlarizare nu se
încalcă nicio prevedere legală imperativă ci este doar o asumare a unei obligații de către recurentă neinterzisă de legea
specială în vigoare la acel moment.
Nici Codul muncii nu prevede obligații dar nici nu interzice încheierea de acte juridice prin care părțile să își poată exprima
opțiunile.
d) Nu s-a reținut ca întemeiată nici afirmația recurentei în sensul că au fost efectuate cheltuieli pentru rezidențiat, iar
angajamentul a fost legat de pregătirea sa ca medic specialist, întrucât din nota de calcul rezultă că se au în vedere
cheltuielile efectuate de unitate pentru pregătirea ca medic specialist și nu de rezidențiat.
Chiar dacă în actul adițional nu era precizat cuantumul cheltuielilor, arătăm că această creanță este determinabilă, fiind
specificat „cheltuieli legale efectuate pentru pregătirea ca medic specialist”.
Ori, dacă pregătirea a avut loc în anii 2000-2005, nu era nicidecum posibilă cuantificarea unei sume prin actul adițional
întocmit în anul 2000.
Referitor la distincția între cheltuielile efectuate cu pregătirea ca medic specialist și drepturi salariale, s-a apreciat că suma
solicitată de intimată reclamantă este echivalentă cu drepturile salariale încasate pe perioada rezidențiatului, proporțional cu
perioada nelucrată.
În consecință, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă G.A.E., hotărârea instanței de fond fiind dată cu
interpretarea și aplicarea corectă a legii (Curtea de Apel Galați, Decizia nr. 121/2008).
(3) Nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la
suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din
perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă nr......... /
......
... încheiat între reprezentantul legal al societății,
având funcția de
și salariatul (a)
încadrat în funcția
. se modifică prin
prezentul act adițional, cu acordul părților, convenindu-se următoarele :
Art. 1. S.C.
va efectua și va suporta costurile aferente instruirii/formării profesionale efectuate de salariatul
pentru calificarea în meseria de
, cursuri în valoare
totală de
.
Art. 2. (1) Salariatul
se obligă să îndeplinească funcția de
pentru care a urmat pregătirea
profesională individuală.
(2) Salariatul va restitui, proporțional cu perioada rămasă până la expirarea termenului de
, suma menționată
mai sus dacă:
- nu respectă prevederile art. 2 alin. (1) de mai sus;
- în termen de 3 ani de la absolvirea cursurilor, contractul individual de muncă încetează: a) pe motive disciplinare; b) prin
demisie; c) prin acordul părților, solicitat de salariat; d) urmare a inaptitudinii fizice/psihice ori datorită necorespunderii
profesionale, din alte motive decât boala profesională, constatată potrivit dispozițiilor legale; e) a urmare a arestării preventive
pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în
legătură cu munca lor, precum și în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, temporar
sau definitiv.
(3) Salariatul
va restitui proporțional cu prioada rămasă până la împlinirea termenului de
ani
suma de
plătită de S.C.
, în cazurile menționate la alineatul (2) de mai sus sau dacă
salariatului i se retrag definitiv, din vina sa, orice acte necesare pentru exercitarea profesiei de
sau i se
interzice de catre instanța de judecată exercitarea profesiei/funcției de
, pentru care contravaloarea formării
profesionale a fost suportată de S.C.
. Suma se va restitui proprorțional, indiferent dacă salariatul va fi trecut în
altă funcție sau îi va înceta contractul individual de muncă în cazurile arătate mai sus.
Art. 3. Prezentul Act Adițional s-a întocmit în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte și modifică în mod corespunzător
Tiparit de - la 30.07.2019. 483/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ț ș
contractul individual de muncă nr.
.
Asupra cuantumului cursului de pregatire profesionala tinut de chiar angajator, prin faptul ca salariatul a semnat actul aditional
exprimându-si astfel consimtamântul asupra evaluarii, rezulta imposibilitatea Curtii de apel de a cenzura acest plafon banesc.
Extras din Decizia civila nr. 5135/14.07.2009, Curtea de Apel Bucuresti, www.portal.just.ro
(4) Obligația prevăzută la alin. (3) revine și salariaților care au fost concediați în perioada stabilită prin actul
adițional, pentru motive disciplinare, sau al căror contract individual de muncă a încetat ca urmare a arestării
preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă
pentru o infracțiune în legătură cu munca lor, precum și în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția
de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv.
Art. 199. -
Formarea profesională din inițiativa salariatului - Costel Gilca
Legiuitorul a reglementat ca principiu posibilitatea ca și salariatul să aibă inițiativa formării profesionale în art. 196, iar în acest
articol legiuitorul reglementează modalitatea concretă a participării salariatului la o formă de pregătire profesională.
Astfel, cererea salariatului, adresată angajatorului va fi analizată de angajator împreună cu sindicatul sau, după caz, cu
reprezentanții salariaților.
Legiuitorul nu precizează ce se înțelege prin termenul „angajatorul va analiza solicitarea salariatului împreună cu sindicatul”, și
nici nu precizează care este rolul acestor organisme de reprezentare a salariatului în procedura acceptării solicitării
salariatului de participare la cursuri de formare profesională.
Practic este o aducere la cunoștință a cererii salariatului și doar se solicită opinia sindicatului? Sau angajatorul ia decizia de
comun acord cu sindicatul? Suntem practic în fața unei consultări sau a unei noi proceduri care implică acordul sindicatului,
sau chiar un drept de veto al acestuia?
În ceea ce ne privește, apreciem că suntem în fața unei consultări a sindicatului, angajatorul solicitând sindicatului doar o
opinie consultativă. Avem în vedere faptul că cel de-al doilea alineat prevede foarte clar că angajatorul este cel care va decide
cu privire la cererea formulată de salariat.
Termenul de răspuns către salariat este de 15 zile de la primirea solicitării. Apreciem că răspunsul trebuie să fie tot în scris, iar
în măsura în care răspunsul este negativ, acesta trebuie să cuprindă și motivele pentru care angajatorul a refuzat.
Cu privire la teza a doua a celui de-al doilea alineat și anume faptul că angajatorul va decide cu privire la condițiile în care va
permite salariatului participarea la forma de pregătire profesională, inclusiv dacă va suporta în totalitate sau în parte costul
ocazionat de aceasta, în măsura în care angajatorul acceptă, iar angajatorul nu suportă cheltuielile de formare profesională,
Tiparit de - la 30.07.2019. 484/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
salariatul va avea dreptul la salariu și la celelalte drepturi prevăzute în art. 197 alin. (2) și (3).
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 516, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul în care salariatul este cel care are inițiativa participării la o formă de pregătire profesională cu
scoatere din activitate, angajatorul va analiza solicitarea salariatului împreună cu sindicatul sau, după caz, cu
reprezentanții salariaților.
(2) Angajatorul va decide cu privire la cererea formulată de salariat potrivit alin. (1), în termen de 15 zile de la
primirea solicitării. Totodată angajatorul va decide cu privire la condițiile în care va permite salariatului
participarea la forma de pregătire profesională, inclusiv dacă va suporta în totalitate sau în parte costul
ocazionat de aceasta.
Art. 200. -
Avantaje în natură pentru formarea profesională - Costel Gilca
O primă observație vizează aspecte care țin de tehnica legislativă. În ceea ce ne privește apreciem că acest articol ar fi trebui
să fie un alineat al art. 197, deoarece acel articol reglementează drepturile salariaților în situația formării profesionale.
Acest articol prevede că prin act adițional se pot prevedea și alte avantaje în natură, în afara salariului corespunzător locului
de muncă.
Reamintim că în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare
profesională, salariatul va beneficia, pe toată durata formării profesionale, de toate drepturile salariale deținute, precum și de
vechime la acel loc de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 517, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Salariații care au încheiat un act adițional la contractul individual de muncă cu privire la formarea profesională
pot primi în afara salariului corespunzător locului de muncă și alte avantaje în natură pentru formarea
profesională.
CAPITOLUL II
Contracte speciale de formare profesională organizată de angajator
Art. 201. -
Contracte speciale de formare profesională - Costel Gilca
Trebuie făcută diferențierea între actul adițional la contractului individual de muncă privind formarea profesională și contractul
de formare profesională.
Astfel, în prima situație salariații pot participa la orice fel de cursuri indiferent de durată și de locul desfășurării, în vreme ce
contractele de formare profesională se pot încheia numai în condițiile prevăzute de lege și pentru finalitatea prevăzută de
lege.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 518, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Sunt considerate contracte speciale de formare profesională contractul de calificare profesională și contractul
de adaptare profesională.
Răspunderea patrimonială salariaților într-un contract de calificare sau de adaptare profesională - Horatiu Sasu
Deoarece persoanele care au semnat un contract de calificare sau de adaptare profesională sunt salariați, așa cum reiese din
art. 202 și 204 Codul muncii, răspunderea se face conform principiilor răspunderii patrimoniale, iar nu potrivit Codului civil.
Art. 202. -
Definiția contractului de calificare profesională - Costel Gilca
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 518, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Contractul de calificare profesională este cel în baza căruia salariatul se obligă să urmeze cursurile de
formare organizate de angajator pentru dobândirea unei calificări profesionale.
(2) Pot încheia contracte de calificare profesională salariații cu vârsta minimă de 16 ani împliniți, care nu au
dobândit o calificare sau au dobândit o calificare ce nu le permite menținerea locului de muncă la acel
angajator.
(3) Contractul de calificare profesională se încheie pentru o durată cuprinsă între 6 luni și 2 ani.
Art. 203. -
Condițiile încheierii contractelor de calificare profesională - Costel Gilca
Din analiza textului de lege rezultă că nu orice angajator poate să încheie contracte de calificare profesională, ci că aceștia
trebuie să fie autorizați de către Ministerul Muncii și Ministerul Educației.
Până la acest moment legiuitorul nu a adoptat un act normativ privind procedura de autorizare, precum și modul de atestare a
calificării profesionale.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 520, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Pot încheia contracte de calificare profesională numai angajatorii autorizați în acest sens de Ministerul
Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
(2) Procedura de autorizare, precum și modul de atestare a calificării profesionale se stabilesc prin lege
specială.
Art. 204. -
Contractul de adaptare profesională - Costel Gilca
Spre deosebire de contractul de calificare profesională care are ca scop dobândirea unei calificări profesionale de către un
salariat necalificat, contractul de adaptare profesională are ca scop adaptarea salariaților debutanți la o funcție nouă, la un loc
de muncă nou sau în cadrul unui colectiv nou.
Contractul de adaptare profesională este o specie a contractului de formare profesională, accesoriul al contractului individual
de muncă, prin care părțile convin ca salariatul, la debutul într-o funcție nouă, la un loc de muncă nou sau în cadrul unui
colectiv nou, să fie îndrumat de către un formator din cadrul angajatorului.
Încheierea contractului de adaptare profesională are loc în următoarele situații:
– la încheierea contractului individual de muncă;
– la debutul salariatului în funcția nouă;
– la debutul salariatului într-un colectiv nou.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 520, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Contractul de adaptare profesională se încheie în vederea adaptării salariaților debutanți la o funcție nouă,
la un loc de muncă nou sau în cadrul unui colectiv nou.
(2) Contractul de adaptare profesională se încheie odată cu încheierea contractului individual de muncă sau,
după caz, la debutul salariatului în funcția nouă, la locul de muncă nou sau în colectivul nou, în condițiile legii.
Art. 205. -
Definiția contractului de adaptare profesională - Costel Gilca
Durata contractului de adaptare profesională este fixată de legiuitor la maxim un an, iar la expirarea acestei perioade
salariatul poate fi supus unei evaluări în vederea stabilirii măsurii în care acesta poate face față funcției noi, locului de muncă
nou sau colectivului nou în care urmează să presteze munca.
Contractul de adaptare profesională poate înceta oricând pe parcursul derulării lui în condițiile stabilite de părți, fără să fie ținut
de motivele prevăzute pentru încetarea CIM.
Fiind un auxiliar al CIM, contractul de adaptare profesională va înceta la momentul încetării CIM. De asemenea, în măsura în
care CIM se suspendă și contractul de adaptare profesională se va suspenda, urmând a se relua termenul la dara încetării
motivelor de suspendare.
Contractul de adaptare profesională încetează la momentul ajungerii la termen.
Evaluarea salariatului nu este obligatorie, angajatorul fiind cel care va decide dacă va efectua sau nu această evaluare, însă
în măsura în care în contractul de adaptare profesională nu a fost prevăzută posibilitatea evaluării, angajatorul nu va putea
dispune evaluarea.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 521, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Contractul de adaptare profesională este un contract încheiat pe durată determinată, ce nu poate fi mai
mare de un an.
(2) La expirarea termenului contractului de adaptare profesională salariatul poate fi supus unei evaluări în
vederea stabilirii măsurii în care acesta poate face față funcției noi, locului de muncă nou sau colectivului nou în
care urmează să presteze munca.
Art. 206. -
Formatorul - Costel Gilca
În contractul de formare profesională va fi înscrisă și clauza cu privire la formatorul care va asigura formarea profesională a
salariatului pe durata desfășurării contractului de formare profesională (indiferent că este vorba de contract de calificare
profesională sau de contract de adaptare profesională).
Formatorul este un salariat calificat al angajatorului, cu o experiență profesională de cel puțin 2 ani în domeniul în care
urmează să se realizeze formarea profesională.
Legea nu stabilește care sunt atribuțiile clare ale formatorului, însă acestea urmează a fi stabilite în concret în contractul de
formare profesională.
Apreciem că și formatorul trebuie să semneze un act adițional la CIM-ul lui, deoarece acesta își asumă anumite
responsabilități, care chiar dacă sunt incluse în programul normal de lucru al acestuia presupun o schimbare de atribuții.
În măsura în care în CIM este prevăzută o clauză privind activitatea de formator a acestuia, apreciem că nu se impune
semnarea unui act adițional la CIM.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 522, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Formatorul are obligația de a primi, de a ajuta, de a informa și de a îndruma salariatul pe durata contractului
special de formare profesională și de a supraveghea îndeplinirea atribuțiilor de serviciu corespunzătoare
postului ocupat de salariatul în formare.
(2) Formatorul asigură cooperarea cu alte organisme de formare și participă la evaluarea salariatului care a
beneficiat de formare profesională.
CAPITOLUL III
Contractul de ucenicie la locul de muncă
Art. 208. -
Contractul de ucenicie - Costel Gilca
Ucenicia la locul de muncă este un contract special de formare profesională reglementat prin Legea nr. 279/2005 privind
ucenicia la locul de muncă, republicată.
O primă observație vizează o problemă de tehnică legislativă. Apreciem ca inadmisibil reglementarea prin Codul muncii a
unor dispoziții care sunt foarte clar reglementate printr-o lege specială. Deși Legea nr. 279/2005 este special dedicată
uceniciei la locul de muncă, art. 4 alin. (2) din această lege prevede că „încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și
încetarea contractului de ucenicie la locul de muncă se fac în condițiile respectării reglementărilor Legii nr. 53/2003 – Codul
muncii, republicată, referitoare la ucenicie și la contractul individual de muncă”. Este un o soluție extrem de greoaie de a căuta
în mai multe acte normative elemente specifice. Suntem de acord că Legea nr. 53/2003 este o lege la care se poate face
trimitere pentru anumite aspecte, însă aceasta nu trebuie să cuprindă și elemente care sunt reglementate prin lege specială.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 279/2005 „contractul de ucenicie la locul de muncă este un contract individual de muncă
de tip particular, încheiat pe durată determinată, în temeiul căruia o persoană fizică, denumită ucenic, se obligă să se
pregătească profesional și să muncească pentru și sub autoritatea unei persoane juridice sau fizice denumite angajator, care
se obligă să îi asigure plata salariului și toate condițiile necesare formării profesionale”.
Contractul de ucenicie la locul de muncă se încheie obligatoriu în formă scrisă, în limba română, și se înregistrează în termen
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 525, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 526, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Persoana încadrată în muncă în baza unui contract de ucenicie are statut de ucenic.
(2) Ucenicul beneficiază de dispozițiile aplicabile celorlalți salariați, în măsura în care ele nu sunt contrare celor
specifice statutului său.
Art. 210. -
Reglementarea legală a uceniciei - Costel Gilca
Apreciem inadmisibil ca dispozițiile privind ucenicia la locul de muncă să fie reglementate prin lege specială (Legea nr.
279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, republicată, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor
Legii nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă), dar în același timp anumite elemente ale acestei instituții juridice să fie
reglementate prin Codul muncii.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 527, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
TITLUL VII
Dialogul social
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 211. -
Scopul dialogului social - Costel Gilca
Conform celui de-al 7-lea considerent al Directivei 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002
de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană, scopul dialogului social
este acela de „a se promova încrederea reciprocă în cadrul întreprinderilor pentru a favoriza anticiparea riscului, pentru a face
mai flexibilă organizarea muncii și pentru a facilita accesul lucrătorilor la formare în cadrul întreprinderii, menținând în același
timp securitatea, pentru a-i conștientiza pe salariați cu privire la nevoile de adaptare, pentru a mări disponibilitatea salariaților
de a iniția măsuri și acțiuni care le măresc capacitatea de reinserție profesională, de a promova implicarea salariaților în
funcționarea și viitorul întreprinderii și pentru a-i mări competitivitatea.
Dialogul social are mai multe niveluri, și anume la nivel național, se realizează prin intermediul Consiliului Economic și Social,
la nivel de sector, realizat prin intermediul federațiilor și confederațiilor reprezentative la nivel de sector, și la nivel de unitate.
Tiparit de - la 30.07.2019. 490/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ț ș ț ș
În ceea ce privește dialogul social la nivel de întreprindere și aici avem două niveluri, și anume în principal dialogul social
realizat în mod direct între partenerii de dialog social și în subsidiar între angajator și salariați.
Dialogul social este reglementat prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care în art. 1 lit. a) – d) definește, din punct de
vedere legal termenii de „parteneri sociali”, „dialog social”, „dialog social bipartit”, „dialog social tripartit”.
Legiuitorul stabilește că prin noțiunea de „parteneri sociali” se înțelege sindicate sau organizații sindicale, angajatori ori
organizații patronale, precum și reprezentanții autorităților administrației publice, care interacționează în procesul de dialog
social;
Dialog social este procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii
unor acorduri în probleme de interes comun.
Legea nr. 62/2011 definește următorii termeni:
– informare – transmiterea de date de către angajator către sindicat sau, după caz, către reprezentanții aleși at angajaților,
pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii și să o examineze în cunoștință de cauză;
– consultare – schimbul de opinii în cadrul dialogului social;
– negociere colectivă – negocierea dintre angajator sau organizația patronală și sindicat ori organizația sindicală sau
reprezentanții angajaților, după caz, care urmărește reglementarea relațiilor de muncă ori de serviciu dintre cele două părți,
precum și orice alte acorduri în probleme de interes comun.
Dialog social bipartit reprezintă dialogul desfășurat numai între sindicate sau organizații sindicale și angajatori ori organizații
patronale, în vreme de dialog social tripartit – dialogul desfășurat între sindicate sau organizații sindicale, angajatori ori
organizații patronale și autoritățile administrației publice.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 528, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Pentru asigurarea climatului de stabilitate și pace socială, prin lege sunt reglementate modalitățile de consultări
și dialog permanent între partenerii sociali.
Art. 212. -
Consiliul Economic și Social - Costel Gilca
Acest articol definește noțiunea de Consiliu Economic și Social, care este preluată în mod identic în dispozițiile art. 82 din
Legea nr. 62/2011 a dialogului social, lege care reglementează și organizarea și funcționarea CES.
Apreciem ca fiind inadmisibilă și contrar legii privind tehnica legislativă ca o noțiune să fie definită prin două acte normative,
din același domeniu (Codul muncii și Legea dialogului social).
De lege ferenda apreciem că se impune inserarea LDS în corpul Codului muncii pe de o parte pentru a da consistență reală
titulaturii de Cod al muncii (colecție exhaustivă a actelor normative care reglementează domeniul raporturilor de muncă), iar
pe de altă parte de a da un instrument de lucru coerent destinatarilor acestui act normativ.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 530, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Consiliul Economic și Social este instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în
scopul realizării dialogului tripartit la nivel național.
(2) Organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social se stabilesc prin lege specială.
Art. 213. -
Comisiile de dialog social - Costel Gilca
Legea dialogului social reglementează în art. 120 - 126 modalitatea de constituire și funcționare a comisiilor dialogului social a
nivelul administrației publice centrale și la nivel teritorial.
Apreciem acest articol din Codul muncii ca fiind inutil din moment ce aceste comisii sunt oricum reglementate prin lege
specială. Pledăm pentru inserarea LDS în corpul Codului muncii.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 530, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
CAPITOLUL II
Sindicatele
Art. 214. -
Scopul organizațiilor sindicale - Costel Gilca
În opinia noastră apreciem că nu are sens existența acestui articol în Codul muncii, deoarece nu dă nici o valoare, nu face
altceva decât să creeze confuzie cu privire la definirea anumitor noțiuni constituind în același timp un instrument greoi de
consultat. Să cauți în două acte normative și să le compari pentru a vedea diferențele de nuanță este fără îndoială un demers
greoi și inutil din punct de vedere al tehnicii legislative.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 532, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Sindicatele, federațiile și confederațiile sindicale, denumite în continuare organizații sindicale, sunt
constituite de către salariați pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul promovării intereselor lor
profesionale, economice și sociale, precum și al apărării drepturilor individuale și colective ale acestora
prevăzute în contractele colective și individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă și raporturile de
serviciu, precum și în legislația națională, în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este
parte.
(2) Constituirea, organizarea și funcționarea sindicatelor se reglementează prin lege.
Art. 215. -
Competențele sindicatelor - Costel Gilca
Din moment ce LDS reglementează detaliat în art. 2 – art. 53 aspectele care țin de rolul și drepturile sindicatelor, apreciem că
menționarea unor aspecte nesemnificative în Codul muncii reprezintă o eroare de tehnică legislativă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 539, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Sindicatele participă prin reprezentanții proprii, în condițiile legii, la negocierea și încheierea contractelor
colective de muncă, la tratative sau acorduri cu autoritățile publice și cu patronatele, precum și în structurile
specifice dialogului social.
Art. 216. -
Dreptul la asociere - Costel Gilca
Art. 41 – art. 50 din LDS reglementează modalitățile și condițiile de asociere a organizațiilor sindicale. Apreciem ca fiind inutile
prevederile acestui articol din Codul muncii, acestea neavând relevanță nici din punct de vedere practic, dar nici din punct de
vedere juridic.
Dispozițiile care prezintă relevanță atât juridic, dar și practic sunt cele cuprinse în LDS.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 539, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Sindicatele se pot asocia în mod liber, în condițiile legii, în federații, confederații sau uniuni teritoriale.
Art. 217. -
Exercitarea dreptului sindical - Costel Gilca
Conform art. 9 din Constituția României „Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară
activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor
profesionale, economice și sociale ale membrilor lor”, iar art. 40 alin. (1) consacră libertatea de asociere a salariaților în
sindicate.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 540, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Exercițiul dreptului sindical al salariaților este recunoscut la nivelul tuturor angajatorilor, cu respectarea
drepturilor și libertăților garantate prin Constituție și în conformitate cu dispozițiile prezentului cod și ale legilor
speciale.
Art. 218. -
Interzicerea îngrădirii libertății sindicale - Costel Gilca
Este inadmisibil ca un principiul fundamental al exercitării drepturilor sindicale să fie reglementate în două acte normative
diferite, în concret în acest articol al Codului muncii, precum și în art. 7 alin. (1) și (2) în LDS, respectiv sancționarea faptelor
în art. 218 alin. (2) și (3) LDS.
Astfel, conform art. 7 alin. (1) și (2) din LDS „organizațiile sindicale au dreptul de a-și elabora reglementări proprii, de a-și
alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe proprii de acțiune, cu
respectarea legii. (2) Este interzisă orice intervenție din partea autorităților publice, a angajatorilor și a organizațiilor acestora
de natură să limiteze ori să împiedice exercitarea drepturilor”.
Conform art. 218 alin. (2) și (3) din LDS „condiționarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării
atribuțiilor funcției membrilor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale constituie infracțiune și se pedepsește
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, cu excepția infracțiunii prevăzute la alin. (1)”.
Așadar, drepturile sindicale prevăzute prin acte normative, generale sau speciale, nu pot fi îngrădite nici prin practici și nici
prin reglementări interne.
Astfel, autoritățile publice nu au dreptul să intervină pentru limitarea drepturilor, înțelegându-se aici atât anumite practici care
ar fi de natură a limita dreptul sindical, cât și adoptarea unor reguli care ar fi de natură a limita libertatea sindicală. Nu este
evident vorba de reglementarea pe cale normativă a relațiilor sindicale, deoarece legiuitorul fiind suveran poate să organizeze
cum dorește respectarea dreptului constituțional la libertate sindicală, evident fără a aduce atingere spiritului noțiunii de
„libertate sindicală”.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 541, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Este interzisă orice intervenție a autorităților publice de natură a limita drepturile sindicale sau a împiedica
exercitarea lor legală.
(2) Este interzis, de asemenea, orice act de ingerință al patronilor sau al organizațiilor patronale, fie direct, fie
prin reprezentanții sau membrii lor, în constituirea organizațiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor.
Art. 219. -
Reprezentarea salariaților în conflictele de muncă - Costel Gilca
Același aspect al reprezentării salariaților de către sindicat în conflictele de muncă este reglementat și prin art. 28 alin. (2)
LDS: „organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în
justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau
continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres”.
O observație pe care am prezentat-o constant vizează tehnica legislativă deficitară a legiuitorului român care a dus la
reglementarea aceleiași situați juridice prin două acte normative distincte.
Așadar, legiuitorul român a permis ca salariații să fie reprezentați de către sindicat în conflictele de muncă.
Altfel spus, legiuitorul a dorit ca, în procesele de dreptul muncii, organizațiile sindicale să aibă un rol activ în apărarea
drepturilor membrilor lor, și de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele
membrilor lor, având în vedere faptul că intervenția sindicatului într-un proces de dreptul muncii are o menire clară, și anume
să protejeze salariații de eventualele presiuni pe care angajatorul le-ar face asupra acestora în situația intentării un proces în
La cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe aceștia în cadrul conflictelor de muncă, în condițiile
legii.
Art. 220. -
Protecția liderilor sindicali - Costel Gilca
Acest articol reglementează exact aceeași situație juridică care este reglementată și de art. 10 alin. (1) LDS care are însă o
altă formulare, și anume „sunt interzise modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor
organizațiilor sindicale pentru motive care privesc apartenența la sindicat și activitatea sindicală”.
De asemenea, conform art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii „concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata
exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o
abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat.
Pentru a beneficia de protecția legii trebuie îndeplinite trei condiții:
– să fie vorba de o funcție electivă;
– să fie vorba de o funcție de conducere;
– să fie adusă la cunoștințe angajatorului.
Așadar, se bucură de protecția legii numai reprezentanții aleși nu și cei numiți sau simplu membrii de sindicat. Pentru a
beneficia de protecția legii trebuie ca alegerea membrului să se prevadă în statutul organizației sindicale. Simpla alegere a
unui membru de sindicat pentru ocuparea unei anumite poziții, care nu este de conducere, dar fără ca această funcție să fie
prevăzută în statut ca fiind desemnată pe baza unui scrutin nu se bucură de protecția legii.
De asemenea, o altă condiție, care rezultă din interpretarea legii, pentru a beneficia de protecția legii vizează calitatea funcției,
și anume să fie vorba de o funcție de conducere.
Protecția vizează asigurarea libertății de acțiune a reprezentanților aleși în organele de conducere, deoarece aceștia sunt cei
care militează în mod direct, fiind astfel cei mai vizibili, pentru apărarea drepturilor și intereselor legale și legitime ale
salariaților în raportul cu angajatorul.
Întrucât angajatorul nu se poate amesteca în treburile interne ale organizație sindicale, aceasta din urmă are obligația să
aducă la cunoștință organele de conducere ale sindicatului pentru a putea beneficia de protecția legii, deoarece angajatorul
nu are de unde să cunoască statutul organizației sindicale și nici care sunt persoanele alese în funcțiile de conducere.
Reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor se bucură de protecție numai pe durata mandatului (în
formularea anterioară adoptării Legii nr. 40/2011, aceștia se bucurau de protecție și pe o perioadă de doi ani de la data
încetării mandatului).
Protecția vizează numai interdicția de a fi concediat pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la
„salariații din unitate”.
Formularea legiuitorului nu este cea mai fericită, deoarece, cel puțin la nivel teoretic, numai membrii de sindicat pot să dea un
mandat liderului de sindicat, însă în formula legiuitorului rezultă că orice salariat, sindicalizat sau nu, poate să încredințeze un
mandat persoanelor alese în sindicat, astfel încât în măsura în care acesta îndeplinește un mandat, nu poate fi concediat
Tiparit de - la 30.07.2019. 494/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
pentru acest fapt.
Reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu sunt însă protejați împotriva abaterilor disciplinare, astfel
încât aceștia pot fi concediați pentru încălcarea normelor de disciplină în unitate.
Prin contractul colectiv de muncă se pot prevedea și alte măsuri de protecție a reprezentanților aleși în organele de conducere
ale sindicatelor, inclusiv majorarea perioadei în care li se asigură protecție împotriva concedierilor.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 543, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor li se asigură protecția legii contra oricăror
forme de condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor.
(2) Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi
concediați pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate.
(3) Alte măsuri de protecție a celor aleși în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi
speciale și în contractul colectiv de muncă aplicabil.
CAPITOLUL III
Reprezentanții salariaților
Art. 221. -
Constituirea și desemnarea reprezentanților salariaților - Costel Gilca
Instituția reprezentanților salariaților reprezintă un imperativ al dialogului social, modalitatea de a se realiza dialogul între
angajator și salariații care nu au organizații sindicale.
Astfel, reprezentanții salariaților sunt acei salariați care sunt aleși prin vot direct de către salariații unui angajator, în vederea
îndeplinirii unui mandat precis pentru apărarea și promovarea drepturilor și intereselor legitime ale salariaților.
Alegerea reprezentanților salariaților are loc în cadrul adunării generale a salariaților. Legislația muncii nu cunoaște o astfel de
instituție a „adunării generale a salariaților”, acesta fiind de fapt totalitatea salariaților dintr-o întreprindere.
De asemenea, legea nu prevede nici procedura prin care urmează să fie desemnați/aleși reprezentanții salariaților.
În aceste condiții angajatorul este cel care va organiza întreaga activitate de desemnare, el fiind cel care va stabili și
procedura și va organiza și alegerea propriu-zisă.
Procedura va începe cu convocarea salariaților, care în funcție de mărimea și structura angajatorului se poate convoca într-o
singură sală (dacă numărul de salariați este mic), sau se pot organiza urne de votare (dacă numărul de salariați este mediu și
mare) și se încheie cu numărătoarea voturilor, indiferent dacă s-a realizat sau nu cvorumul solicitat de lege.
Ca principiu, reprezentanții salariaților pot întreprinde orice acțiuni în apărarea drepturilor și intereselor salariaților, cu excepția
celor stabilite prin lege în mod expres a fi de competența exclusivă a sindicatelor și a mandatului acordat de salariați.
În ceea ce privește mandatul reprezentanților salariaților, acesta este fixat fie la momentul alegeri, fie la un moment ulterior și
poate să fie un mandat special sau un mandat general de apărare a drepturilor și intereselor legale ale salariaților.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 546, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) La angajatorii la care sunt încadrați mai mult de 20 de salariați și la care nu sunt constituite organizații
sindicale reprezentative conform legii, interesele salariaților pot fi promovate și apărate de reprezentanții lor,
aleși și mandatați special în acest scop.
(2) Reprezentanții salariaților sunt aleși în cadrul adunării generale a salariaților, cu votul a cel puțin jumătate
din numărul total al salariaților.
(3) Reprezentanții salariaților nu pot să desfășoare activități ce sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor.
Art. 222. -
(1) Pot fi aleși ca reprezentanți ai salariaților salariații care au capacitate deplină de exercițiu.
(2) Numărul de reprezentanți aleși ai salariaților se stabilește de comun acord cu angajatorul, în raport cu
numărul de salariați ai acestuia.
(3) Durata mandatului reprezentanților salariaților nu poate fi mai mare de 2 ani.
Art. 223. -
Atribuțiile reprezentanților salariaților - Costel Gilca
Acest articol stabilește doar atribuțiile principale ale reprezentanților salariaților, prin mandatul încredințat, salariații pot să
prevadă orice alte atribuții, cu condiția să nu contravină legii și să nu fie acordate de legiuitor în mod exclusiv sindicatului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 548, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Atribuțiile reprezentanților salariaților, modul de îndeplinire a acestora, precum și durata și limitele mandatului
lor se stabilesc în cadrul adunării generale a salariaților, în condițiile legii.
Art. 225. -
Timpul alocat îndeplinirii mandatului - Costel Gilca
În vederea îndeplinirii mandatului lor, reprezentanții salariaților au dreptul la un număr de ore libere plătite pentru desfășurarea
activității specifice.
Aceste ore se stabilesc prin negociere directă și se înscriu fie în contractul colectiv de muncă, în măsura în care se negociază
un astfel de contract, fie se încheie un act între angajator și reprezentantul salariaților.
Fixarea unui număr de ore libere doar pentru reprezentanții salariaților și nu și pentru reprezentanții sindicatului, apare, în
opinia noastră, ca fiind discriminatorie.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 549, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Numărul de ore în cadrul programului normal de lucru pentru reprezentanții salariaților destinat în vederea
îndeplinirii mandatului pe care l-au primit se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa
acestuia, prin negociere directă cu conducerea unității.
Art. 226. -
Protecția reprezentanților salariaților - Costel Gilca
Având în vedere rolul de reprezentant al salariaților pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime în fața angajatorului, în
primul rând, dar și a altor instituții, legiuitorul instituie măsuri de protecție a acestora, cu privire la concedierea lor, protecție
similară cu cea a reprezentanților aleși ai sindicatului.
Astfel, pe durata mandatului, salariatul nu poate fi concediat pentru motive care nu țin de persoana lui, însă poate fi concediat
pentru motive disciplinare.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 550, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanții salariaților nu pot fi concediați pentru motive ce țin de
îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariați.
CAPITOLUL IV
Patronatul
Art. 227. -
(1) Patronatele, denumite și organizații de angajatori, constituite în condițiile legii, sunt organizații ale
angajatorilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop
patrimonial.
(2) Angajatorii se pot asocia în federații și/sau confederații ori alte structuri asociative, conform legii.
Art. 228. -
Reglementarea legală a patronatelor - Costel Gilca
După ce articolul 227 din Codul muncii a definit noțiunea de patronat, noțiune care nu este definită de LDS, acest articol
trimite utilizatorul legii la LDS, alt act normativ, care reglementează constituirea, organizarea și funcționarea patronatelor,
precum și exercitarea drepturilor și obligațiilor patronatelor.
Apreciem ca inadmisibilă această tehnică legislativă, de aceea, de lege ferenda, propunem inserarea într-un singur act
normativ a dispozițiilor privind constituirea, organizarea și funcționarea patronatelor, precum și exercitarea drepturilor și
obligațiilor patronatelor.
De lege lata, reglementarea patronatelor se regăsește în art. 54 – art. 74 din LDS a dialogului social.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 552, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
TITLUL VIII
Contractele colective de muncă
Tiparit de - la 30.07.2019. 498/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
Art. 229. -
Clauzele din contractul colectiv de muncă transpuse în clauze in CIM-ul salariaților prin actele adiționale încheiate -
Mădălina Moceanu
Angajatorul, semnatar al contractului colectiv de muncă, interpretând clauzele (privind acordarea primei de vacanță, a mesei
calde și a bonificației ) care în realitate reprezintă obligații de diligență ca fiind obligatorii, transformându-le în obligații de
rezultat prin actul adițional la contractul individual de muncă acceptă în acest fel că datorează salariatului aceste drepturi.
În scopul acordării efective a acestor drepturi și ca o confirmare a interpretării date clauzelor în discuție angajatorul prevede în
bugetul propriu de venituri și cheltuieli sume reprezentând plata primei vacanță, hrană precum și alte sporuri.
Extras din Decizia 9/12.01.2011 a Curții de Apel Ploiești – Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, www.portal.just.ro
Contract colectiv de muncă anual. Drepturi salariale, rezultate din acesta, achitate prin includerea în salariul de bază -
Mădălina Moceanu
Odată ce suplimentările bănești au fost incluse in salariul de bază, orice pretenții ulterioare pentru plata în mod distinct,
separat de salariul de bază, a acestor adaosuri sunt neîntemeiate.
Instanța de fond a fost investită cu pretențiile celor doi reclamanți având ca obiect plata suplimentărilor salariale
corespunzătoare sărbătorilor de Paști 2008, contravaloarea drepturilor reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă pentru
anii 2006-2008 și plata ajutorului material reprezentând contravaloarea cotei de gaze naturale pentru 2006-2008, drepturi
actualizate la data plății efective.
Din analiza cronologică a contractelor colective de muncă anuale, hotărârii Comisiei Paritare, raportului de expertiză, rezultă
nedatorarea drepturilor salariale pretinse, ele fiind deja achitate așa cum s-a convenit prin includerea în salariul de bază.
Extras din Decizia civila nr. 2391/ 13.04.2011, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale , www.portal.just.ro
O consecință practică a raporturilor dintre contractul individual și cel colectiv de muncă - Horatiu Sasu
Definiția de mai sus are o consecință importantă pentru raporturile angajator-salariat. Contractul colectiv de muncă este izvor
de drept, prevederile lui incluzându-se în partea legală a contractului individual de muncă. Desigur, pentru a fi aplicat într-un
raport juridic concret, contractul colectiv de muncă implică în mod necesar existența unui contract individual de muncă, din
care să izvorască acest raport juridic. Consecința este că, odată îndeplinită această condiție, nerespectarea obligațiilor
asumate prin contractul colectiv reprezintă o ÎNCĂLCARE A ATRIBUȚIILOR DE SERVICIU - deci a contractului individual de
muncă - atrăgând după caz, răspunderea disciplinară, așa cum prevede Codul muncii republicat (art. 247-252). Cu alte
cuvinte, chiar dacă salariatul a săvârșit o faptă care nu este sancționată legal (și în general Codul muncii NU cuprinde astfel
de sancțiuni), dar este sancționată de Contractul colectiv de muncă aplicabil, fapta reprezintă abatere disciplinară.
(2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați
mai puțin de 21 de salariați.
Legalitatea măsurii dispuse de ITM privind obligația inițierii procedurii de negociere colectivă în vederea încheierii
CCM la nivel de unita - Mădălina Moceanu
În vederea valorificării garanțiilor constituționale referitoare la dreptul angajaților la negocieri colective și a caracterului
obligatoriu al convențiilor colective și pentru a nu goli de conținut acest drept ridicat la rangul de principiu constituțional,
reclamanta avea obligația inițierii negocierii.
În acest sens, reclamanta avea la îndemână remedii, putând să efectueze diligențe minime pentru inițierea negocierilor, cum
ar fi, cu titlu exemplificativ, să pună în vedere angajaților să își desemneze reprezentanții, în condițiile legii, pentru a participa
la negocieri, însă un asemenea fapt nu a avut loc.
Decizia nr. 179/03.02.2016. În același sens, decizia nr. 178/03.02.2016, decizia nr. 513/28.03.2016, decizia
nr.377/09.03.2016, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția de contencios administrativ și fiscal, www.portal.just.ro
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.
(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Art. 230. -
Reglementarea legală - Costel Gilca
Părțile, reprezentarea acestora, precum și procedura de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă sunt
reglementate prin art. 127 – art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 560, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
TITLUL IX
Conflictele de muncă
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 231. -
Conflicte de muncă. Definiție - Costel Gilca
Ca și în celelalte cazuri, și reglementarea conflictelor colective de muncă suferă de aceeași procedură inacceptabilă de
reglementare: definirea noțiunii în Codul muncii și reglementarea în LDS.
Acest articol pe care îl comentăm definește noțiunea de conflict de muncă ca fiind acele conflicte dintre salariați și angajatori
privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 562, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter
economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Art. 232. -
Reglementarea legală - Costel Gilca
Procedura de soluționare a conflictelor de muncă este reglementată prin dispozițiile art. 154 - 180 din LDS.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 564, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
CAPITOLUL II
Greva
Art. 233. -
Scopul grevei - Costel Gilca
Acest articol nu face altceva decât să preia dispozițiile art. 43 alin. (1) din Constituție conform cărora „salariații au dreptul la
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 566, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
TITLUL X
Inspecția Muncii
Art. 237. -
Jurisdicția Inspecției Muncii - Costel Gilca
Organizarea și funcționarea Inspecției Muncii este reglementată prin Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea
Inspecției Muncii, republicată, precum și prin H.G. nr. 1377 din 18 noiembrie 2009 privind aprobarea Regulamentului de
organizare și funcționare a Inspecției Muncii, precum și pentru stabilirea unor măsuri cu caracter organizatoric.
Reiterăm aceeași critică în ceea ce privește tehnica legislativă, și anume este inadmisibil ca în Codul muncii să fie
reglementate câteva elemente privind Inspecția Muncii, pentru ca în realitate Inspecția Muncii să fie reglementată printr-un act
normativ special.
De lege ferenda apreciem că dispozițiile privind Inspecția Muncii trebuie să fie cuprinse în Codul muncii, având în vedere
faptul că Inspecția Muncii este instrumentul prin care statul controlează, verifică și aplică sancțiuni, dacă este cazul, în situația
nerespectării normelor legale de către angajatori.
În lipsa Inspecției Muncii practic fie normele legislative edictate în domeniul relațiilor de muncă ar fi norme pur dispozitive, fie
instanțele de judecată ar fi pline de acțiuni ale salariaților pentru apărarea drepturilor lor, fie pacea socială ar fi zdruncinată.
Conform art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii Inspecția Muncii este organul de specialitate
al administrației publice centrale în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, cu sediul în municipiul
București, prin care se exercită atribuții de autoritate de stat în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă,
asistenței sociale și incluziunii sociale, fiind instituție publică, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 572, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Aplicarea reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă
este supusă controlului Inspecției Muncii, ca organism specializat al administrației publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Art. 238. -
Organizarea - Costel Gilca
Inspecția Muncii are în subordine inspectoratele teritoriale de muncă, organizate în fiecare județ și în municipiul București.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 573, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 574, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Prin derogare de la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 252/2003 privind registrul unic de control, în cazul
controalelor care au ca obiectiv depistarea muncii fără forme legale, inspectorii de muncă vor completa registrul
unic de control după efectuarea controlului.
TITLUL XI
Răspunderea juridică
CAPITOLUL I
Regulamentul intern
Art. 241. -
Obligația întocmirii - Costel Gilca
Regulamentul intern este actul normativ intern cu putere de lege la nivelul organizării angajatorului, întocmit de către
angajator, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanților salariaților după caz, prin care se reglementează disciplina în
muncă în cadrul angajatorului, normele care trebuie respectate de salariat privind sănătatea și securitatea în muncă, dar și
elementele care țin de organizarea timpului de muncă, a timpului de producție, precum și a altor aspecte care țin de buna
organizare și desfășurare a activității angajatorului.
Regulamentul intern se întocmește de către angajator, iar sindicatul sau reprezentanții salariaților, după caz sunt doar
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 577, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Regulamentul intern se aduce la cunoștința salariaților prin grija angajatorului și își produce efectele față de
salariați din momentul încunoștințării acestora.
(2) Obligația de informare a salariaților cu privire la conținutul regulamentului intern trebuie îndeplinită de
angajator.
(3) Modul concret de informare a fiecărui salariat cu privire la conținutul regulamentului intern se stabilește prin
contractul colectiv de muncă aplicabil sau, după caz, prin conținutul regulamentului intern.
(4) Regulamentul intern se afișează la sediul angajatorului.
Art. 244. -
Informarea în caz de modificare - Costel Gilca
În situația în care angajatorul intenționează să aducă modificări regulamentului intern, acesta trebuie să consulte sindicatul
sau reprezentanții salariaților, după caz, și să informeze salariații prin afișarea modificărilor regulamentului la avizierul
societății.
Apreciem că pentru a se face dovada că salariații au fost informați nu este suficientă afișarea la avizierul sediului unității, de
altfel în măsura în care modificarea va fi afișată doar la sediul unității salariații de la sucursale, unități sau alte puncte de lucru
ale angajatorului nu vor fi informați în mod real. Scopul informării nu este unul pur formal, ci este acela ca salariatul să poată
lua cunoștință în mod efectiv de regulile din unitate.
În acest sens apreciem că informarea utilă nu se va realiza decât prin semnătura salariatului că a citit și a luat la cunoștință de
modificările aduse de angajator regulamentului intern.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 581, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Orice modificare ce intervine în conținutul regulamentului intern este supusă procedurilor de informare
prevăzute la art. 243.
Art. 245. -
Contestarea - Costel Gilca
Conform art. 245 alin. (2) din Codul muncii, controlul legalității dispozițiilor cuprinse în regulamentul intern este de competența
instanțelor judecătorești, care pot fi sesizate în termen de 30 de zile de la data comunicării de către angajator a modului de
soluționare a sesizării formulate.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 582, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Orice salariat interesat poate sesiza angajatorul cu privire la dispozițiile regulamentului intern, în măsura în
care face dovada încălcării unui drept al său.
(2) Controlul legalității dispozițiilor cuprinse în regulamentul intern este de competența instanțelor judecătorești,
care pot fi sesizate în termen de 30 de zile de la data comunicării de către angajator a modului de soluționare a
sesizării formulate potrivit alin. (1).
Art. 246. -
Termen de întocmire - Costel Gilca
Legiuitorul fixează termenele în interiorul cărora angajatorul trebuie să redacteze regulamentul intern, și anume în termen de
60 de zile de la data dobândirii personalității juridice.
Nerespectarea acestei dispoziții nu se sancționează în mod direct, ci în urma controlului efectuat de inspectorii de muncă,
aceștia vor aplica măsura redactării regulamentului intern, iar în situația în care angajatorul nu se conformează măsurii
dispuse de inspectori, aceștia vor putea aplica amenzi.
Astfel, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 108/1999, „constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 5.000
lei la 10.000 lei nerespectarea de către conducătorul unității, reprezentantul legal al acestuia, angajați, prepuși sau alte
persoane aflate în locațiile supuse controlului a obligației de a pune la dispoziția inspectorilor de muncă, în termenul stabilit de
aceștia, documentele și informațiile solicitate, necesare controlului ori cercetării evenimentelor”.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 584, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Întocmirea regulamentului intern la nivelul fiecărui angajator se realizează în termen de 60 de zile de la data
intrării în vigoare a prezentului cod.
(2) În cazul angajatorilor înființați după intrarea în vigoare a prezentului cod, termenul de 60 de zile prevăzut la
alin. (1) începe să curgă de la data dobândirii personalității juridice.
CAPITOLUL II
Răspunderea disciplinară
Sunt încălcate prev. CM când angajatorul a dispus schimbarea locului și naturii muncii salariat., fără consimțământul
acestuia? - Mădălina Moceanu
(...) Potrivit dispozițiilor art. 263 din Codul muncii (actualmente art. 247 Codul muncii) angajatorul dispune de prerogativa
disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi, ori de câte ori constată că aceștia au
săvârșit o abatere disciplinară.
(....) De asemenea, potrivit disp. art. 266 Codul muncii (actualmente art. 250 Codul muncii) angajatorul are obligația de a
stabili sancțiunea disciplinară în raport de gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat și având în vedere împrejurările
în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție al salariatului, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală în
serviciu a salariatului precum și eventualele sancțiuni disciplinare suferite de acesta anterior .
(...) Curtea a reținut că unitatea nu a încălcat dispozițiile art. 41 din Codul muncii privind schimbarea locului și naturii muncii
salariatului fără consimțământul acestuia întrucât aceasta se poate realiza cu titlu de sancțiune disciplinară, pentru o perioada
limitată de timp, sancțiunea aplicată fiind reglementată de dispozițiile prevederile art. 43 din Statutul disciplinar al personalului
din unitățile de transporturi aprobat prin Decretul nr. 360/1976 .
(1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare
salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
Cum se antrenează răspunderea disciplinară în cazul unor gestionari cu gestiune colectivă? - Mădălina Moceanu
Chiar daca reclamantii au calitatea de gestionari, iar gestiunea este una colectiva, antrenarea raspunderii disciplinare se face
individual, in functie de abaterile savârsite de fiecare in parte in raport cu sarcinile pe care le aveau de îndeplinit conform fisei
postului si obligatiilor stipulate in regulamentul intern, contractul individual de munca, CCM aplicabil, ordinele si dispozitiile
conducatorilor ierarhici.
Extras din Decizia nr.758/CM/20.12.2010, Curtea de Apel Constanța, www.portal.just.ro
Sancțiuni disciplinare pentru abateri săvârșite în cadrul unui raport de muncă anterior (I). Sunt posibile? - Horatiu
Sasu
Față de dispoziția potrivit căreia angajatorul are dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată
că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară, se pune întrebarea: odată ce i s-a adus la cunoștință angajatorului A că salariatul
X a săvârșit o abatere la angajatorul anterior – B – și încă mai poate aplica o sancțiune disciplinară, angajatorul A poate să
aplice această sancțiune la cererea angajatorului B?
Principiul este că sancțiunile disciplinare pot fi stabilite numai de organele angajatorului la care a avut loc abaterea sau de
organele ierarhic superioare. ?i aceasta deoarece subordonarea în cadrul raportului juridic de muncă reprezintă suportul legal
al posibilității de aplicare a sancțiunilor disciplinare.
În mod global, în virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale prevăzute în
actele normative, în contractul colectiv muncă și în contractul individual de muncă, în regulamentul intern sau (dacă e cazul)
Sancțiuni disciplinare pentru abateri săvârșite în cadrul unui raport de muncă anterior (II). Situație specială - Horatiu
Sasu
În cadrul discuției privind încetarea raporturilor juridice cu un angajator ne vom opri asupra situației în care aplicarea sancțiunii
disciplinare este întârziată, din motive ce țin fie de nedescoperirea abaterii – situație mai frecvent întâlnită – fie de faptul că
încetarea contractului de muncă a avut loc în perioada celor 30 de zile cuprinse între data când cel în drept a aplica
sancțiunea a luat cunoștință de abatere și ziua în care ar trebui aplicată sancțiunea. Soluția este aceeași: dacă salariatul nu a
fost sancționat până la data încetării raporturilor juridice de muncă, pentru abaterile săvârșite în cadrul unității la care lucrase
anterior, nu se mai pot aplica sancțiuni disciplinare, deoarece salariatul în cauză nu se mai află în raporturi de muncă cu acea
unitate (C. Jornescu, T. Zega, Delegarea, detașarea și transferul, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, pag.
115; Institutul Central de Cercetări Economice, Raporturi de muncă, Supliment al Revistei Economice, 1989, pag. 75).
Consecința este imediată: în oricare din situațiile posibile, nici natura abaterii și a sancțiunii disciplinare și nici efectele
acesteia nu permit ca un angajator să poată aplica sancțiuni discipli¬nare unui salariat pentru abateri săvârșite anterior la alt
angajator, chiar dacă termenele de aplicare a sancțiunii prevăzute de art. 252 alin. (1) nu au fost depășite. Tot astfel, dacă în
inter¬valul de 6 luni de la săvârșirea abaterii și (sau) a perioadei de 30 zile de la data când cel în drept să aplice sancțiunea a
luat cunoștință de săvârșirea acesteia, autorul abaterii încetează raporturile de muncă cu unitatea B, încadrându-se la
angajatorul A, el nu poate fi sancționat de angajatorul A pentru fapta săvârșită în cadrul raportului de muncă anterior cu
angajatorul B.
Altfel spus, sancționarea poate avea loc numai pentru abateri săvârșite în cadrul unui raport juridic în curs.
(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită
cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor
ierarhici.
Încălcarea fără vinovăție a dispozițiilor din regulam. de ordine interioară – neinformarea salar. cu privire la
modificarea regulamentului - Mădălina Moceanu
Pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a angaja raspunderea disciplinara a salariatilor în cazul nerespectarii, orice
dispozitie a angajatorului trebuie adusa la cunostinta salariatilor.
În caz contrar, nu se poate vorbi despre nerespectarea culpabila a disciplinei muncii.
Extras din Decizia civila nr. 1023/01.03.2012, Curtea de Apel Craiova, www.portal.just.ro
Refuzul salariatului de a semna un act adițional la CIM cu alte clauze facultative/specifice nu poate reprezenta o
abatere disciplinară - Mădălina Moceanu
Refuzul salariatului de a semna un act adițional la contractul individual de muncă, prin care se adăuga, celor negociate de
către părți la încheierea raporturilor de muncă, alte clauze facultative/specifice cum ar fi clauza de confidențialitate, de
neconcurență, de drepturi de autor,etc. nu poate reprezenta o abatere disciplinară.
Refuzul de a semna actul adițional nu constituie o abatere disciplinară, deoarece angajatorul nu poate face dovada încălcării
unei sarcini sau atribuții de serviciu, prezumând că, prin atitudinea sa, salariatul, pe viitor, înțelege să dezvăluie date
confidențiale, să desfășoare o activitate concurentă angajatorului, respectiv să aducă atingere drepturilor de autor ale
angajatorului etc.
Abaterea disciplinară este reprezentată de o faptă concretă, care s-a petrecut și care poate fi verificată de către instanța de
judecată pentru a se concluziona că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii.
Câtă vreme părțile au dreptul de a negocia pe lângă clauzele esențiale și clauze specifice, cum sunt cele cuprinse în actul
adițional mai sus amintit (clauze de confidențialitate, neconcurență și drepturi de autor), dreptul salariatului nu poate fi
transformat într-o obligație prin voința angajatorului, respectiv într-o atribuție de serviciu.
Decizia privind nesemnarea actului adițional nu poate fi sancționată de către angajator și nici cenzurată de către instanța de
judecată, deoarece s-ar aduce atingere principiului negocierii condițiilor de muncă, consacrat de prevederile art. 6 și 10-36 din
Codul Muncii.
Art. 248. -
Posibilitatea instanței de a înlocui sancțiunea disciplinară aplicată de angajator cu una mai ușoară - Mădălina
Moceanu
Prerogativa angajatorului de a dispune sancționarea încetează odată cu aplicarea acesteia. Din acest moment intră în joc
prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdicțional al actului de sancționare disciplinară.
Acest control, în lipsa unei limitări legale exprese, include și dreptul organului jurisdicțional de a înlocui o sanctiune
disciplinară cu una mai ușoara.
Dacă nu s-ar recunoaște organului de jurisdicție a muncii și dreptul de a înlocui sancțiunea aplicată cu alta mai ușoară, în
cazul în care se reține existența abaterii, ci numai anularea sancțiunii inițiale, ar însemna că salariatul să rămână
nesancționat.
(1) Sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârșește o abatere
disciplinară sunt:
a) avertismentul scris;
Abatere disciplinară sancționată printr-un înscris întitulat „atenționare scrisă” - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 264 alin. 1 Codul muncii (actualul art. 248 alin. 1 din Codul muncii), una dintre sancțiunile disciplinare pe care le
poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârșește o abatere disciplinară este și „avertisment scris”.
Există similitudine între cele două noțiuni, cea de „atenționare scrisă” folosită de angajator în decizia de sancționare și cea de
„avertisment scris”, ambele noțiuni având sensul de sancțiune administrativă aplicată unui angajat pentru o abatere
disciplinară și prin care se atrage atenția acestuia asupra consecințelor negative ale faptei sale.
Fiind vorba de sancțiunea cea mai ușoară, dreptul la apărare invocat de contestatoare se exercită direct pe calea contestației.
b) retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea,
pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile;
c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
Contestație decizii de sancționare. Temeinicia deciziilor de sanctionare. Exceptia prescriptiei dr. de a aplica
sanctiunea disciplinara - Mădălina Moceanu
Prin deciziile de sancționare disciplinară nr.294/28.02.2014 și respectiv 295/28.02.2014 emise de pârâtă s-a dispus
sancționarea reclamanților cu reducerea salariului de bază pe o durată de 2 luni cu 5% în conformitate cu prevederile art.248
al.(1) lit.”c” din codul muncii.
Apărarea reclamanților referitoare la volumul mare de lucru nu pot fi reținute întrucât aceștia aveau posibilitatea să anunțe
conducerea cu privire la acest lucru înaintea săvârșirii abaterilor, în vederea luării măsurilor administrative care se impuneau.
Neprezentarea situației reale din teren a condus la declararea proiectului ca fiind eligibil și ulterior acesta a fost contractat în
defavoarea altor proiecte rămase fără finanțare.
Această situație putea fi evitată prin declararea neeligibilității respectivului proiect și nu prin rezilierea ulterioară a contractului.
Susținerea reclamanților că ar fi existat și alte motive de reziliere a contractului nu are relevanță atât timp cât aceștia nu și-au
îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu.
În conformitate cu prevederile art.252 alin.1 Codul muncii angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie
emisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai
târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv, respectiv data săvârșirii abaterii disciplinare. În interiorul său angajatorul
trebuie să ia la cunoștință de săvârșirea acestei abateri și tot aici se va încadra și termenul de 30 de zile.
d) reducerea salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu
5-10%;
e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Este vorba despre condiții care vizează procedura de emitere a deciziei, dar și cele ce țin de forma pe care aceasta trebuie să
o îmbrace potrivit legii.
În primul caz, avem de a face cu aspecte de procedură reglementate prin dispozițiile relevante ale Legii nr. 128/1997 ce se
completează cu cele de drept comun ale Codului Muncii (de exemplu, art. 267 (actualmente art. 251) referitor la procedura
cercetării disciplinare prealabile).
Normele juridice în discuție au caracter imperativ și de ordine publica, orice încălcare a lor sancționându-se cu nulitatea
absolută a măsurii disciplinare aplicate.
Nu are nicio relevanță și nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că biroul senatului universitar asigură conducerea
operativă, iar senatul nu se poate întruni ori de câte ori se săvârșește o abatere disciplinară.
Câta vreme legea impune în mod ferm ca într-o situație precum cea din pricina de față, comisia de cercetare disciplinară să
fie numită doar de către senatul universitar, această cerință trebuia respectată întocmai de către recurenta-intimată, dându-se
eficiență astfel principiului fundamental al supremației legii prevăzut de art. 1 alineatul 5 din Constituție.
Biroul senatului asigură conducerea operativă, dar nu are atribuția legală de a numi comisia de cercetare disciplinară
prealabilă. Arogându-și o asemenea competență, a comis un exces de putere și o nelegalitate.
Extras din Decizia nr.4160/14.07.2011, Curtea de Apel Bucuresti-Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale ,www.portal.just.ro
CEDO: Este posibilă utilizarea Internetului de către salariat, în scopuri personale, în timpul orelor de lucru? -
Mădălina Moceanu
Prin Hotărârea din data de 12.01.2016 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) - în cauza Bărbulescu împotriva
României- a statuat că supravegherea de către angajator a comunicațiilor purtate pe Internet de angajat în timpul orelor de
lucru este justificată, neexistând, prin urmare, nicio încălcare a articolului 8 al Convenției Europene.
La data de 05.09.2017, Marea Cameră a CEDO- prin decizie definitivă- a statuat că instanțele din România nu au respectat
dreptul la viață și corespondeță privată, încălcând articolul 8 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului.
Concediere disciplinară. Lipsa nejustificată de la locul de muncă. Interzic. accesului la serviciu de către angajator.
Sarcina probei - Mădălina Moceanu
Prezența la locul de muncă este o obligație generală a oricărui salariat, constituind premisa prestării activităților înscrise în fișa
postului.
În atare situație, absența salariatului de la locul de muncă îmbracă forma abaterii disciplinare indiferent de vreun specific al
activității angajatorului. Ceea ce diferă este caracterul abaterii, absența unui salariat putând avea consecințe mai grave sau
mai puțin grave, după cum antrenează sau nu disfuncții în procesul muncii mai multor salariați, a întregii activități sau
încetarea acestei activități.
În cazul de față, salariata se găsește în situația în care a absentat nemotivat începând cu data de 12.11.2014 și până la data
încetării raporturilor de muncă.
Conform art. 272 Codul muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului”.
Or, chiar și în materia dreptului muncii, dincolo de aplicarea art. 272 din Codul muncii, este cunoscut faptul că pot fi dovedite
și faptele negative determinate, însă numai prin faptul pozitiv contrar.
În cazul de față, sarcina probațiunii fiind răsturnată în ceea ce privește dovedirea unui fapt negativ, salariata ar fi trebuit să
facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv să probeze că a fost prezentă la locul de muncă, iar accesul a fost restricționat
în mod efectiv prin acțiuni materiale exercitate de către angajator direct sau prin intermediari. De vreme ce această dovadă nu
a fost făcută, devine cert faptul că angajatorul, în mod corespunzător, a angajat răspunderea disciplinară a salariatului.
Toate probele administrate, susținute de poziția apelantei confirmă faptul că aceasta nu s-a mai prezentat la locul de muncă
începând cu data menționată.
Or, apelanta contestatoare face confuzie între neprezentare (situație regăsită în cauză) și restricționare acces care presupune
obligatoriu prezentarea la serviciu și împiedicarea acesteia, în mod efectiv, de a-și exercita atribuțiile.
Extras din Decizia civilă nr. 2373/11.05.2016, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte
de muncă și asigurări sociale
Legalitatea concedierii - utilizarea Internetului de către salariat, în scopuri personale, în timpul orelor de lucru -
Mădălina Moceanu
Supravegherea de către angajator a comunicațiilor purtate pe Internet de angajat în timpul orelor de lucru este justificată.
Nu a existat, prin urmare, nicio încălcare a articolului 8 al Convenției Europene.
Astfel s-a pronunțat, printre altele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Bărbulescu împotriva României
prin Hotărârea din data de 12.01.2016.
Menționam faptul că Hotărârea CEDO din data de 12.01.2016 nu este definitivă, aceasta putând fi atacată de către petentul
Barbulescu la Marea Cameră a CEDO.
CEDO s-a pronunțat în sensul mai sus arătat referitor la plângerea ce a fost formulată de către un cetățean român,
Bărbulescu Bogdan Mihai, pe de o parte, și România, pe de altă parte, referitor la încălcarea articolul 8 din Convenție, articol
referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondentei.
Sancțiune disciplinară pentru faptă care întrunește în același timp elementele constitutive ale unei infracțiuni -
Mădălina Moceanu
Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește
vinovăția autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce privește fapta și vinovăția autorului în cazul unei hotărâri
penale definitive de condamnare.
Nu poate fi reținută teza adoptată de prima instanță în sensul că ar exista dubii că intimatul-contestator ar fi autorul abaterii
disciplinare descrise în cuprinsul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întrunește în același timp elementele constitutive ale
unor infracțiuni pentru săvârșirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.
Ar fi nerezonabilă și contradictorie aplicarea unei alte sancțiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul
Muncii (actualul art. 248 lit. e din Codul muncii) în ipoteze precum cea din speță, în condițiile în care contestatorul-intimat a
fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancțiunea penală aplicată a fost și ea drastică (închisoarea).
Nu poate fi omis faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Codul Muncii, raporturile de muncă se întemeiază pe
principiul bunei credințe. Or, de bună credință trebuie să dea dovadă atât angajatorul cât și salariatul pe tot timpul derulării
acestor raporturi. În măsura în care una dintre părțile contractului individual de muncă își încalcă în mod flagrant această
obligație (cazul contestatorului), relațiile de muncă nu mai pot fi menținute, cu toate consecințele decurgând de aici.
Extras din Decizia civila nr. 4111R/26.06.2014, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind
Conflicte de Muncă, www.portal.just.ro
(2) În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabilește un alt regim sancționator,
va fi aplicat acesta.
Poate fi sancțíonat un consilier juridic ținând cont de Statutul consilierului juridic ? - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 248 alin. (2) din Codul muncii "În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabilește
un alt regim sancționator, va fi aplicat acesta".
Statutul consilierului juridic a fost publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr.684/29.07.2004, nefiind aprobat prin lege, și nu
cuprinde un anumit regim sancționator pentru angajați dintr-o astfel de categorie profesională.
Nefiind stabilit prin statut profesional aprobat prin lege specială un regim sancționator specific consilierilor juridici in
conformitate cu art. 248 alin. (2) din Codul muncii, având în vedere totodată obligația consilierului juridic de a-și îndeplini
atribuțiile în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă și fișa postului, există posibilitatea angajării
răspunderii disciplinare a acestuia în conformitate cu prevederile Codului muncii, fără îndeplinirea unor alte demersuri.
(3) Sancțiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se
aplică o nouă sancțiune disciplinară în acest termen. Radierea sancțiunilor disciplinare se constată prin decizie
a angajatorului emisă în formă scrisă.
Art. 249. -
Interzicerea amenzilor disciplinare - Costel Gilca
Acest articol stabilește alte două principii fundamentale ale răspunderi disciplinare, și anume:
– amenzile disciplinare sunt interzise;
– pentru o faptă se aplică o singură sancțiune.
Cu privire la amenzile disciplinare facem o precizare, și anume că două din sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 248 lit. c)
și d) din Codul muncii prevăd reducerea salariului de bază pe o durată de 1 - 3 luni cu 5 - 10% respectiv reducerea salariului
de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1 - 3 luni cu 5 - 10%.
Dincolo de aspectul pecuniar al acestei reduceri, care se apropie de amenzile disciplinare, o problemă care apare este aceea
a fondului în care se duc aceste sume de bani, și anume, de lege lata, în aceste situații reținerile salariale intră în fondul de
buget al angajatorului.
Apreciem că de lege ferenda aceste rețineri salariale să fie virate într-un cont special care să fie utilizat pentru salariații cu
nevoi speciale, fiind inadmisibil ca angajatorul să folosească sumele de bani reținute cu titlul de sancțiune disciplinară.
Scopul reducerilor salariale nu este acela de a aduce bani la bugetul angajatorului, ci ca sancțiune disciplinară a salariatului,
fiind inadmisibilă „îmbogățirea” angajatorului, pe seama abaterii disciplinare a salariatului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 601, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Stabilirea sancțiunii disciplinare în cazul în care fapta salariatului produce consecințe negative în mai multe domenii
- Horatiu Sasu
Dincolo de regula menționată în art. 249 alin. (2) Codul muncii, în situațiile în care, prin aceeași faptă, se săvârșește o abatere
discipli¬nară dar și o contravenție, persoana vinovată își angajează o dublă răspun¬dere: disciplinară și administrativă (prin
aplicarea de sancțiuni contravențio¬nale). Aceasta nu înseamnă că se încalcă principiul interdicției sancționării aceleiași fapte
de două ori, deoarece aceeași faptă poate fi pedepsită atât ca abatere disciplinară cât și ca faptă contravențională. Asemenea
cumulări sunt posibile datorită scopului diferit al răspunderilor declanșate – disciplinare, respectiv administrative. În al doilea
rând, cumulul sancțiunilor este posibil și din cauza gradelor de pericol social diferit al unor fapte la nivel macrosocial și la nivel
de colectivitate. Spre exemplu, nerespectarea cerințelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs este o abatere
disciplinară la locul de muncă și contravenție pentru organul de control și de inspecție și control din afara unității (Ioan Santai,
Introducere în studiul Dreptului, Sibiu, 1994, pag. 142).
De asemenea, dacă abaterea disciplinară a creat concomitent un prejudiciu angajatorului, acest prejudiciu poate fi recuperat
în baza dispozițiilor referitoare la răspunderea patrimonială (art. 253 – 259 C. muncii).
Stabilirea sancțiunii disciplinare în cazul în care prin fapta salariatului se încalcă concomitent mai multe obligații de
serviciu - Horatiu Sasu
În activitatea angajatorilor există frecvent situații în care un salariat săvârșește o faptă prin care au fost încălcate mai multe
îndatoriri de serviciu. De pildă, o persoană lipsește de la serviciu nemotivat în ziua când avea obligația să supravegheze
desfășurarea unor analize de laborator și să consemneze rezultatul lor, drept pentru care dereglează un întreg lanț de
produție sau de decizii, sau nu comunică organului ierarhic superior unele date necesare.
Într-o astfel de situație se naște în mod firesc întrebarea dacă persoanei vinovate i se va aplica o singură sancțiune sau
dimpotrivă, va fi sancționată separat pentru încălcarea fiecărei obligații în parte. Astfel spus, problema este de a ști dacă
Având în vedere modul în care se stabilește și efectele pe care le produce sancțiunea disciplinară trebuie admis că – în
situația dată – se va aplica o singură sancțiune și anume aceea corespunzătoare celei mai grave dintre abaterile săvârșite.
Criteriul determinant în astfel de situații este caracterul unic al faptei. Or, pentru o singură faptă, care constituie abatere
disci¬plinară, nu se poate aplica persoanei decât o singură sancțiune disciplinară (art. 249 alin. (2) din Codul muncii).
Dacă se raționează în alt mod și se pune problema cumulului de sancțiuni disciplinare pentru cumulul de încălcări săvârșite
printr-o faptă unică, ar trebui acceptate unele consecințe care sunt inadmisibile.
Desigur că la aplicarea sancțiunii se va avea în vedere – ca și circumstanță agravantă – faptul că au fost încălcate două
îndatoriri de serviciu.
Art. 250. -
Controlul inst. asupra legalit. și temein. dec. de sanct. discipl. include și dreptul de a înlocui sanctțunea disciplinară
cu una mai ușoară - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 250 din Codul Muncii: „angajatorul stabilește sanctiunea disciplinara aplicabila în raport cu gravitatea abaterii
disciplinare savârsite de salariat, avându-se în vedere urmatoarele:
a) împrejurarile în care fapta a fost savârsita;
b) gradul de vinovatie a salariatului;
c) consecintele abaterii disciplinare;
d) comportarea generala în serviciu a salariatului;
e) eventualele sanctiuni disciplinare suferite anterior de catre acesta.
În consecinta, individualizarea sanctiunii se face în functie de criteriile prevazute la art.250 din Codul Muncii.
Faptul ca „sustragerea de bunuri” a fost considerata abatere disciplinara grava prin prevederile regulamentului intern si ale
Contractului colectiv de munca la nivel de unitate, nu înseamna ca sanctiunea disciplinara cea mai grava intervine în mod
automat, fara a tine cont de criteriile de individualizare prevazute de art.250 Codul muncii.
Este adevarat ca angajatorul dispune de prerogativa disciplinara, însa instanta are dreptul sa verifice legalitatea si temeinicia
aplicarii sanctiunii disciplinare.
Nu exista nicio prevedere legala care sa interzica instantei de jurisdictia muncii înlocuirea sanctiunii disciplinare cu una mai
usoara.
Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdictie în prerogativele disciplinare care apartin angajatorului.
Prerogativa angajatorului de a dispune sanctionarea înceteaza odata cu aplicarea acesteia. Din acest moment intra în joc
prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdictional al actului de sanctionare disciplinara.
Acest control, în lipsa unei limitări legale exprese, include și dreptul organului jurisdicțional de a înlocui o sancțiune
disciplinară cu una mai ușoară.
Dacă nu s-ar recunoaște organului de jurisdicție a muncii și dreptul de a înlocui sancțiunea aplicată cu alta mai ușoară, în
cazul în care se reține existența abaterii, ci numai anularea sancțiunii inițiale, ar însemna ca salariatul să rămână
nesancționat.
Decizie de sancționare disciplinară. Neîndeplinirea obligației de a purta echipamentul de protecție la locul de muncă -
Mădălina Moceanu
Noțiunea juridică de „loc de muncă” în accepțiunea folosită în materia sănătății și securității în muncă este definită în Legea nr.
319/2006 a securității și sănătății în muncă, la art. 5 lit. k, unde se arată că locul de muncă este locul destinat să cuprindă
posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii și/sau unității, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii și/sau unității la care
lucrătorul are acces în cadrul desfășurării activității.
Potrivit regulamentului de ordine interioară, angajaților le revine obligația să păstreze și să folosească echipamentul de
protecție și de lucru, precum și dispozitivele de siguranță în conformitate cu legislația în vigoare și constituie abatere gravă,
care poate conduce la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nerespectarea obligației de a purta în mod
corect echipamentul individual de protecție și de lucru, la locul de muncă.
Extras din Decizia civila nr.189/A/27.03.2014 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Neprezentarea la locul de muncă, indiferent de motivațiile salariatului, constituie abatare disciplinară gravă ce atrage
consecințe - Mădălina Moceanu
Salariatul a înțeles să nu se prezinte la locul de muncă, deși nu a existat o împiedicare din partea angajatorului în acest sens.
Fapta de a nu respecta principala obligație ce îi incumba în calitate de angajat este gravă și, contrar susținerilor apelantului, a
fost săvârșită cu intenție.
Alegerea salariatului de a nu se prezenta la locul de muncă, chiar în contextul în care există dovezi cu privire la intenția
angajatorului de a înceta raportul de muncă, constituie abatere disciplinară gravă.
Extras din Decizia civilă nr. 3734/19.06.2017, Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de
Muncă și Asigurări Sociale
Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de
salariat, avându-se în vedere următoarele:
”Angajatorul stabilește...”. Este totuși posibilă prorogarea de competență a organelor care dispun sancțiuni
disciplinare? - Horatiu Sasu
În cazurile în care abaterile disciplinare se săvârșesc de mai multe persoane, pentru care competența de stabilire a sancțiunii
revine – potrivit legii – unor organe diferite, este necesar ca aplicarea sancțiunilor să se facă de organul cu gradul ierarhic cel
mai înalt, operând astfel o prorogare de competență. De pildă, în cazul când abaterea este săvârșită de o persoană încadrată
Exemple:
Când?
- Salariatul care efectuează repetat ore suplimentare este posibil să svârșească abateri care nu au caracter disciplinar, ci sunt
generate de oboseală
Unde?
- Violențele exercitate de către un salariat asupra unui coleg constituie abatere disciplinară dacă sunt săvârșite la locul de
muncă, dar nu pot fi sancționate disciplinar dacă sunt săvârșite pe drumul de la fabrică spre casă.
- Afectarea deliberată a imaginii firmei de către directorul executiv al acesteia constituie abatere disciplinară indiferent de locul
în care fapta a fost săvârșită.
Cum?
Este abatere disciplinară, iar nu necorespundere profesională, fapta coordonatorului de echipă de a genera o stare de
tensiune în rândul salariaților din subordine, în vederea perturbării procesului de producție.
De ce?
Spre exemplu, faptul că angajatorul a solicitat ore suplimentare salariatei care avea copilul bolnav (ulterior internat în spital),
iar salariata a refuzat să vină a doua zi la serviciu, solicitând compensarea orelor suplimentare cu timp liber pentru îngrijirea
copilului – este abatere disciplinară?
Art. 251. -
Cercetarea disciplinară - Costel Gilca
a) Filozofia textului de lege
Filozofia adoptării acestui articol constă în intenția legiuitorului de a proteja salariații de abuzul angajatorilor cu privire la
sancționarea disciplinară a salariaților, urmare a unei abateri disciplinare a salariatului.
Conform art. 40 alin. (1) lit. c)-e) din Codul muncii, angajatorul are dreptul să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru
salariat, sub rezerva legalității lor, să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu și să constate
săvârșirea abaterilor disciplinare și să aplice sancțiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil
și regulamentului intern.
Aceste drepturi conferite angajatorului în virtutea dreptului de proprietate și a dreptului de organizare a activității pot fi
exercitate în mod abuziv de către angajator, motiv pentru care legiuitorul a reglementat și a circumscris acțiunile angajatorului
cu privire la puterea lui disciplinară, reglementând o serie de obligații pe care angajatorul le are la sancționarea disciplinară a
salariatului.
Dacă suntem în principiu de acord cu această circumscriere a acțiunilor angajatorului (nu este vorba de limitarea puterii
angajatorului, ci doar o circumscriere a acesteia pentru a se asigura finalitatea normei pentru a se asigura că sancționarea
disciplinară a salariatului nu este „un moft” al angajatorului pe motive subiective, ci această sancționare reprezintă o
necesitate pentru buna desfășurare a activității, necesitate ce rezultă din motive obiective) nu suntem de acord cu formalismul
excesiv care înconjoară această circumstanțiere.
Conform primului alineat al acestui articol, angajatorul are obligația de a cerceta cu atenție și în amănunt fapta săvârșită de
salariat, pentru a putea concluziona în mod obiectiv că salariatul a săvârșit o abatere disciplinară, raportată la filozofia
disciplinei din cadrul acelui angajator.
Numai după realizarea acestei cercetări, angajatorul poate dispune sancțiunea disciplinară pe care o apreciază în raport cu
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 611, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Legiuitorul a avut în vedere că angajatorul este cel care deține toate datele, probele și informațiile pe care se întemeiază
măsura dispusă astfel că este ținut să facă dovada temeiniciei și legalității acelei măsuri urmând ca salariatul să le combată
prin dovezi pertinente ceea ce înseamnă că în fața instanței probele nu pot fi extinse la alte fapte în afara celor pe care se
întemeiază decizia.
(1) Sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu
poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Care este consecința neconvocării legale a salariatului în cazul unei cercetări disciplinare? - Mădălina Moceanu
Atât timp cât convocarea nu a fost efectiv adusă la cunoștința reclamantului, figurând ca mutat de la adresă, pârâta avea
obligația de a o recomunica și la adresa mandatarei, pentru a se asigura respectarea dreptului la apărare și legalitatea
cercetării disciplinare.
Totodată, nulitatea convocării atrage nulitatea actelor subsecvente, inclusiv a deciziei de concediere, cu consecințele legale
referitoare la drepturile salariale și la reintegrarea solicitată,
Referitor la regularitatea convocării s-a reținut că este de observat că, într-adevăr adresa de domiciliu indicată de reclamant
prin contractul individual de muncă, respectiv în corespondența adresată angajatorului este aceea din str. Balta Blondă, nr. 76,
județul Satu Mare, adresă la care a și fost expediată convocarea emisă la 19.03.2012, convocare ce a fost însă returnată cu
mențiunea „destinatar mutat”.
În atare situație, și având în vedere faptul că însăși recurenta a mai comunicat reclamantului o serie de acte și la o altă adresă
(aceea a mandatarului din strada I.L.Caragiale, nr. 41), se impunea ca și convocarea pentru efectuarea cercetării disciplinare
să fie recomunicată și la această adresă, pentru a se asigura respectarea dreptului la apărare a reclamantului.
În acest sens, s-a reținut că în lipsa unor dispoziții exprese privitoare la comunicarea convocării, sunt aplicabile dispozițiile
procedurale generale care prevăd că înmânarea actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat, sau în
orice alt loc de care are cunoștință cel care face comunicarea, în așa fel încât persoana vizată să ia efectiv la cunoștință
despre actul respectiv.
Extras din Decizia nr. nr. 4199/11.09.2013-R , Curtea de Apel Oradea, www.portal.just.ro
Este adevărat că norma legală evocată nu pretinde preluarea sub semnătură a convocării, însă angajatorul are obligația de a
face dovada comunicării respectivei convocări cu salariatul.
Afișarea acesteia la avizierul instituției nu este de natură a suplini cerința impusă de art. 267 alin. 2 din Codul muncii (art. 251
alin. 2 din Codul muncii), deoarece nu conferă garanția luării la cunoștință de către salariat, mai ales în situații precum cazul
din speță, când obiectul cercetării disciplinare îl constituie absențele nemotivate de la locul de muncă.
Extras din Decizia civilă nr. 282/R/07.04.2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
În cazul aplicării avertismentului trebuie indicate în decizie motivele ptr. care au fost înlăturate apărările formulate de
salariat? - Mădălina Moceanu
(...)Având în vedere că sancțiunea disciplinară a avertismentului scris este cea mai ușoară sancțiune disciplinară ce poate fi
aplicată unui angajat în ipoteza săvârșirii unei abateri disciplinare, legiuitorul a apreciat că, în cazul aplicării ei, nu este
necesară cercetarea disciplinară prealabilă a angajatului, însă angajatorul poate efectua cercetarea disciplinară prealabilă și
într-o asemenea ipoteză.
În ipoteza în care angajatorul efectuează cercetarea disciplinară prealabilă, deși nu are o obligație legală în acest sens, nu se
impune constatarea nulității absolute a deciziei de sancționare disciplinară emisă cu nerespectarea dispozițiilor legale
privitoare la această cercetare, întrucât o astfel de sancțiune ar fi excesivă în condițiile în care legiuitorul nu a reglementat
sancționarea angajatorului cu nulitatea absolută a deciziei de sancționare disciplinară în absența cercetării disciplinare
prealabile, iar angajatorul a dat dovadă de bună-credință, conform art. 8 alin. (1) din Codul muncii, permițând salariatului să-și
formuleze apărarea și să fie asistat de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este în scopul aflării adevărului și
stabilirii temeinice a existenței unei abateri disciplinare a acestuia, cu toate că nu avea o îndatorire legală în acest sens.
(...)Dacă, potrivit art. 251 alin. (1) din Codul muncii, cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului nu a fost obligatorie,
decizia de sancționare disciplinară nu trebuie să cuprindă mențiunea indicată la art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, iar
absența acestei mențiuni nu se sancționează cu nulitatea absolută a deciziei de sancționare disciplinară. Aceeași interpretare
a art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii se impune și în situația în care angajatorul a efectuat cercetarea disciplinară
prealabilă a salariatului deși aceasta nu era obligatorie, conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, astfel încât neindicarea
motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile nu atrage
nulitatea absolută a deciziei de sancționare a salariatului cu sancțiunea disciplinară a avertismentului scris (...).
Extras din Decizia nr.550/20.03.2013 , Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, - www.just.ro
data :................................
semnatura: ....................
Obligativitatea efectuării cercetării disciplinare de către angajator când se constată o abatere disciplinară - Mădălina
Moceanu
Dispozițiile prevăzute de art. 251 din Codul muncii instituie pentru angajator obligativitatea procedurii de efectuare a cercetării
salariatului, prealabilă stabilirii și aplicării sancțiunii disciplinare (cu excepția aplicării sancțiunii avertismentului), sub
sancțiunea nulității absolute.
Convocarea și ascultarea salariatului cât și verificarea susținerilor sale înainte de a se aplica sancționarea disciplinară
constituie condiții esențiale a căror aducere la îndeplinire este obligatorie; de asemenea, aplicarea unei sancțiuni disciplinare
nu poate fi dispusă înaintea efectuării cercetării disciplinare prealabileă.
Din modalitățile reglementării cercetării disciplinare prealabile rezultă și importanța dată de legiuitor realizării sale efective, ca
o garanție a respectării dreptului la apărare al salariatului.
Dacă nu sunt respectate condițiile efectuării cercetării disciplinare această situație atrage nulitatea absolută a sancționării
intervenită ca urmare a nerespectării formelor legale.
Obligativitatea parcurgerii tuturor fazelor cercetării disciplinare conform dispoziț. legale și regulam. interioare ale
angajatorului - Mădălina Moceanu
Salariatul aflat în cercetare disciplinară, având dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa, trebuie să
parcurgă toate fazele cercetării disciplinare, așa cum este aceasta reglementată de dispozițiile legale și regulamentele
interioare ale angajatorului.
În cazul în care nu se parcurg toate fazele cercetării disciplinare, cercetarea se consideră că nu a fost finalizată și s-a încălcat
astfel dreptul salariatului de a formula și susține toate apărările în favoarea sa.
Extras din Decizia civilă nr. 407/3.03.2010 a Curții de Apel Ploiești – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale,
www.portal.just.ro
(2) În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana
împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.
Abatere disciplinară. Absențe nemotivate de la locul de muncă. Legalitatea măsurii concedierii - Mădălina Moceanu
Articolul 267 alin. 2 Codul muncii (actualul art. 251 alin. 2 din Codul muncii) dispune: „În vederea desfasurarii cercetarii
disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicita de catre angajator sa realizeze cercetarea,
precizându-se obiectul, data, ora si locul întrevederii”.
În lumina acestor dispozitii legale angajatorul, prin adresa MM-407 din 11 aprilie 2006, a convocat reclamantul la sediul unitatii
„joi, 13 aprilie 2006 ora 7,30 pentru clarificarea situatiei personale” pe motiv ca „începând cu data de 5 aprilie 2006 este
absent nemotivat de la serviciu si, în conformitate cu prevederile Codului muncii , art. 61 lit. a si ale Regulamentului de ordine
interioara pentru personalul civil din M.A.N., art. 51 alin. 2 este posibil de concediere care tin de persoana salariatului”.
Prin Ordinul de zi nr. 73 din 13 aprilie 2006, avându-se în vedere dispozitiile art. 267 Codul muncii (actualul art. 251 din Codul
muncii) si art. 70 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioara, a fost numita comisia de cercetare disciplinara prealabila.
Nota explicativa C.R. din 13 aprilie 2006 a fost data urmare convocarii prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.
Având în vedere nota explicativa, Comisia de cercetare disciplinara a întocmit Procesul-verbal de cercetare disciplinara
prealabila nr. MM 420 din 14 aprilie 2006.
În cuprinsul procesului-verbal s-a consemnat împrejurarea ca la data de 13 aprilie 2006 angajatul s-a prezentat la unitate, fara
sa aduca documente justificative pentru absentele acumulate si a întocmit în fata comisiei numita prin Ordinul nr. 73 din 13
aprilie 2006 nota explicativa CR 25 din 13 aprilie 2006.
În aceste conditii instanta de fond a interpretat gresit rezolutia comandantului pe „nota explicativa”, ea trebuind a fi analizata în
coroborare cu toate celelalte probe administrate. În atare conditii, termenul indicat de comandant pe rezolutie are semnificatia
finalizarii cercetarii disciplinare, lucru care, de altfel, s-a si întâmplat prin întocmirea procesului-verbal nr. MM 420 din 14
aprilie 2006.
Întrucât angajatul nu a putut justifica absentele nemotivate, în mod firesc cercetarea disciplinara s-a finalizat cu emiterea
deciziei de concediere nr. MM-419 din 14 aprilie 2006, decizie care a fost emisa cu respectarea dispozitiilor art. 267 (actualul
art. 251 din Codul muncii) si art. 268 alin. 2 din Codul muncii.
Convocarea salariatului la cercet. discipl. prealabilă trebuie să cuprindă, în mod expres, obiectul cercetării
disciplinare prealabile - Mădălina Moceanu
Mențiunile prevăzute de art. 251 alin. (2) din Codul muncii sunt necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului salariatului
Mențiunea că, raportat la prevederile Codului muncii în vigoare, unitatea angajatoare îl convoacă pe salariat la efectuarea
cercetării disciplinare, pentru a se determina dacă a săvârșit o abatere disciplinară, urmată de definiția legală a abaterii
disciplinare, nu răspunde exigențelor art. 251 alin. (2) din Codul muncii, deoarece nu permite salariatului, urmare a convocării,
să cunoască fapta pentru care este cercetat, astfel încât să-și poată formula apărările în cunoștință de cauză.
Nu sunt respectate prevederile art. 251 alin. (2) din Codul muncii în cazul în care salariatul este convocat pentru cercetarea
altei fapte decât cea reținută ca abatere disciplinară prin decizia de sancționare disciplinară.
Extras din Decizia civilă nr.13/12.02.2014, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
Cum mai poate fi efectuată convocarea la cercetarea disciplinară prealabilă? - Mădălina Moceanu
În situația în care convocarea pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile nu cuprinde obiectul cercetării disciplinare,
rezumându-se a informa salariatul cu privire la data și locul realizării cercetării disciplinare, însă ea este comunicată
salariatului împreună cu referatul de sesizare a faptelor cu privire la care urmează să fie realizată cercetarea disciplinară, sunt
îndeplinite cerințele art. 251 alin. (2) din Codul muncii.
Într-o astfel de împrejurare, salariatul are cunoștință, la momentul efectuării cercetării disciplinare, de faptele cu privire la care
comisia de disciplină efectuează verificări, fiind respectată finalitatea dispozițiilor art. 251 alin. (2) din Codul muncii.
Extras din Decizia civilă nr. 549/20.03.2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.ro
De ce sunt importante de indicat într-o convocare la cercetare disciplinară data, ora și locul la care trebuie să se
prezinte salariatul? - Mădălina Moceanu
Prevederile legale referitoare la convocarea salariatului la efectuarea cercetării disciplinare prealabile garantează posibilitatea
exercitării dreptului său la apărare.
Convocarea salariatului de către persoana împuternicită de către angajator să realizeze aceasta operațiune se face printr-un
înscris, care trebuie să precizeze obiectul, data, ora și locul întrevederii.
Pentru a fi îndeplinite cerințele art. 251 alin. (2) din Codul muncii, în convocare trebuie precizate în mod concret obiectul, data,
ora și locul întrevederii.
Extras din Decizia civilă nr. 2109/11.09. 2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Legalitatea cercetării disciplinare.Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară - Mădălina Moceanu
Răspunderea disciplinară este o formă de răspundere personală (pentru fapta proprie) și subiectivă (bazată pe vinovăția
salariatului în cauză).
Așadar, intimatul nu poate fi ținut răspunzător fără a se înțelege ce anume a săvârșit în mod concret și în ce a constat
vinovăția sa pentru săvârșirea respectivei fapte, dacă aceasta s-ar obiectiva.
Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară nu se poate rezuma la menționarea neîndeplinirii atribuțiilor sau a
obligațiilor prevăzute de prevederile încălcate (chiar dacă aceste prevederi sunt indicate), ci ea trebuie să aibă caracter
concret.
De asemenea, descrierea faptei nu se poate rezuma la relatarea etapelor cercetării disciplinare ori a unor întâmplări din care
a rezultat ori care au relevat producerea unui prejudiciu, fără a se face referire expresă la acțiunile și/sau inacțiunile
salariatului în cauză.
Salariatul care este convocat la cercetare disciplinară trebuie sa cunoasca obiectul cercetării - Mădălina Moceanu
Procedura cercetării disciplinare prealabile are mai multe etape: sesizarea angajatorului cu privire la abaterea disciplinară a
salariatului; efectuarea de cercetări prealabile de către angajator în vederea verificării temeiniciei sesizării; convocarea
salariatului în scris la sediul societății pentru a i se prezenta situația; întocmirea unui proces verbal cu privire la discuțiile cu
salariatul, finalizarea cercetării disciplinare prealabile.
Referitor la convocarea propriu-zisă, angajatorul are obligația ca în înscrisul prin care îl înștiințează pe salariat să se prezinte
la convocare, să indice obiectul convocării.
Dacă angajatorul convoacă salariatul în vederea cercetării disciplinare prealabile fără însă a se indica obiectul cercetării,
salariatul este pus în imposibilitate de a-și exercita dreptul la apărare efectivă.
Atât în practica instanțelor cât și în literatura de specialitate s-a statuat că, în lipsa unei cercetări prealabile efective și a
verificărilor privind apărările salariatului, instanța va trebui să constate nulitatea deciziei de desfacere a contractului individual
de muncă fără a mai intra în fondul litigiului deoarece s-a încălcat o prevedere legală și imperativă.
Termenul în care salariatul este convocat în vederea cercetării sale disciplinare trebuie să fie rezonabil - Mădălina
Moceanu
Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta S.C. B S.R.L. solicitând instanței de judecată să anuleze decizia de
sancționare nr. xyz/15.05.2012, emisă de pârâtă și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest
proces.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că este salariatul pârâtei potrivit începând cu data de 01.04.2009, conform
contractului individual de muncă nr. abc/1999, ocupând funcția de administrator galerie.
Prin decizia de sancționare disciplinară nr. xyz/15.05.2012, emisă de pârâtă, reclamantul a fost sancționat cu diminuarea
salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 10%, în baza prevederilor art. 247 și art. 248 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003.
Reclamantul A a apreciat ca nu au fost respectate dispozițiile art. 251 din Codul muncii, motiv pentru care a formulat cerere
de chemare în judecată și a solicitat anularea deciziei de sancționare nr. xyz/15.05.2012, emisă de pârâtă.
Astfel, reclamantul, domiciliat în Arad, a primit, prin e-mail, în data de 14.05.2012, ora 16.00, convocarea la cercetarea
disciplinară, care urma să se desfășoare în ziua următoare, 15.05.2012, la ora 10.00, în București.
Reclamantul a considerat că termenul acordat de pârâtă a fost insuficient, întrucât trenul cu care reclamantul A urma să se
deplaseze la București era în aceeași zi, la aproximativ 3 ore de la primirea convocării și reclamantul nu era pregătit, neavând
achiziționat bilet.
Chiar dacă textul legal nu prevede un termen în care să fie realizată convocarea, având în vedere scopul acesteia, respectiv
pregătirea și formularea apărării salariatului, acesta trebuie să fie un termen rezonabil.
Cu toate că reclamantul A a anunțat, în aceeași zi, că termenul este prea scurt și nu se poate prezenta la convocare din acest
motiv, propunând amânarea pentru o altă dată, pârâta nu a ținut seama de acest aspect, iar cercetarea prealabilă a fost
efectuată la data de 15.05.2012, în lipsa reclamantului, fără a i se da acestuia posibilitatea reală de a formula apărări.
În probațiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?
Pârâta a formulat întampinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea acțiunii reclamantului
A ca neîntemeiată.
Pârâta a arătat în întâmpinare, în esență, că salariatul cunoștea nemulțumirile societății privitoare la modul în care el își
îndeplinea obligațiile de serviciu încă din luna martie 2012. Astfel, la data de 10.03.2012, în locația din Arad a fost în vizită
domnul C., reprezentant zonal al societății în zona de vest a țării și care a constatat anumite abateri săvârșite de salariat de la
obligațiile de serviciu care îi reveneau, atragându-i atenția verbal reclamantului cu privire la faptul că anumite obligații de
serviciu ale acestuia nu sunt îndeplinite corespunzător.
După constituirea, la data de 13.03.2012, a Comisiei de cercetare disciplinară, membrii acesteia au făcut verificări pe teren și
au constatat că aspectele invocate de C. erau reale.
Având în vedere că aspectele învederate în Referatul de sesizare a abaterii disciplinare se confirmau și abaterile continuau să
fie săvârșite de salariat, fiind vorba de fapte continue realizate prin omisiune, comisia de cercetare disciplinară a decis
convocarea salariatului în fața ei. Prima convocare a salariatului a fost expediată către acesta pe data 20.03.2012, salariatul
fiind convocat să se prezinte la cercetare pe data de 30.03.2012.
În perioada 25.03.2012-10.05.2012, ulterior convocării la cercetare disciplinara, salariatul s-a aflat în concedii medicale
repetate, fiind imposibilă efectuarea cercetării disciplinare pe durata concediului medical. La data de 11.05.2012, societatea a
emis și expediat, printr-un serviciu de curierat rapid, Atlassib, o noua convocare la cercetarea disciplinara către salariat pentru
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. wwo/15.11.2013, instanța de judecată a admis acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu
pârâta S.C. B S.R.L, a anulat decizia de sancționare nr. xyz/15.05.2012, emisă de pârâtă, și a obligat pârâta să plătească
reclamantului suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 251 alin. 4 din Codul muncii, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze și să
susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile
pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui
membru este.
Așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, aceste dispoziții legale nu au fost respectate.
Convocarea la cercetarea disciplinară a fost expediată către intimat la data de 11.05.2012, printr-un serviciu de curierat rapid,
Atlassib, cu patru zile înainte de data la care a fost invitat să sa prezinte la cercetare, însă a ajuns la acesta în după-amiaza
zilei de 14.05.2012, ora 16.00, cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei.
Este lipsită de relevanță împrejurarea că ea a fost expediată printr-un serviciu de curierat rapid, care avea obligația
contractuală de a livra orice corespondență internă în cel mult 24 de ore, și că a existat convingerea paratei că invitația la
cercetare va ajunge în cel mult 24 de ore de la expedierea plicului, cât timp aceasta a ajuns la data și ora menționată, iar
această întârziere nu poate fi imputată intimatului.
Totodată, reclamantul, domiciliat în Arad, a primit, prin e-mail, în data de 14.05.2012, ora 16,00, convocarea la cercetarea
disciplinară care urma să se desfășoare în ziua următoare 15.05.2012, ora 10,00, la București.
Instanța a apreciat că nu pot fi reținute apărările pârâtei în sensul că termenul acordat a fost suficient, întrucât trenul cu care
(3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă
dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Am arătat în comentariile aferente art. 63 alin. (1) Codul muncii ce se întâmplă în diferitele situații posibile în practică privind
neprezentarea salariatului. Am tratat acolo necesitatea și obligația legală a ascultării salariatului învinuit, situațiile generate de
neprezentarea cu rea-credință a salariatului la cercetare disciplinară sau generate de absența salariatului de la locul de
muncă, consecințele refuzului salariatului de a da explicații, soluții practice și sinteză de practică judiciară în domeniu
E momentul să discutăm și despre motivele obiective, care împiedică realmente prezentarea salariatului la cercetare.
Care motive sunt sau nu „obiective" - este o chestiune de fapt care va fi apreciată de instanță dacă concedierea va fi
contestată. Legea nu limitează la categoria motivelor medicale justificările absenței salariatului de la convocare. De aceea,
alte motive pot fi: evenimente familiale (gen căsătorie, nașterea unui copil înainte de termen, deces etc.); aspecte de caz
fortuit sau forță majoră - a se vedea definițiile legale din art. 1.351 C. civil) – în care se poate încadra, spre exemplu,
împiedicarea mamei de a se prezenta, având de îngrijit copilul bolnav care nu poate fi lăsat singur, situație care poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, ca adeverințe medicale, scutiri etc.
Aprecierea motivelor de neprezentare se va face cu discernământ de către cei care efectuează cercetarea disciplinară, pentru
a preîntâmpina o soluție de reîncadrare în muncă din partea instanței, din cauza neefectuării cercetării rpealabile.
(4) În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în
favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le
consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un
reprezentant al sindicatului al cărui membru este.
(5) Activitatea de cercetare a abaterii disciplinare, care impune stabilirea următoarelor aspecte:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;
b) gradul de vinovăție a salariatului;
c) consecințele abaterii disciplinare;
d) comportarea generală în serviciu a salariatului;
e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
(6) Salariatul are dreptul sa cunoască toate actele și faptele cercetării și sa solicite în apărare probele pe care le considera
necesare.
(7) Comisia propune aplicarea sau neaplicarea unei sancțiuni disciplinare după finalizarea cercetării.
(8) Lucrările comisiei de disciplină se consemnează într-un registru de procese-verbale sau într-un dosar.
Din nou menționăm, acest plan de acțiune trebuie adaptat specificului fiecărui angajator, salariat și fiecărei fapte.
De reținut: cercetarea constă și în strângerea probelor, verificarea eventualelor acte întocmite de salariat, ascultarea
eventualilor martori etc.
Etapa III: Verificarea apărărilor salariatului (I). Cerință imperativă - Horatiu Sasu
În practica judecătorească s-a statuat în mod constant că ascultarea salariatului și verificarea susținerilor sale înainte de a i se
aplica sancțiunea disciplinară constituie o condiție esențială a cărei aducere la îndeplinire nu este facultativă, ci obligatorie,
deoarece sancțiunea disciplinară poate fi aplicată numai dacă cerința legii a fost satisfăcută. Această prevedere legală, care
are caracterul unei măsuri de protecție și de garanție pentru salariați, în scopul de a preveni aplicarea unor sancțiuni
disciplinare nejustificate, își găsește rațiunea în cazul concedierii disciplinare, adică a celei mai grave sancțiuni disciplinare,
precum și în caz de concediere pentru necorespundere profesională.
În consecință, dacă salariatul nu a fost ascultat și dacă nu i s-au verificat susținerile făcute în apărare, înainte de a i se fi
aplicat sancțiunea concedierii disciplinare, instanța va trebui să constate nulitatea deciziei de concediere iar, în consecință, să
admită contestația și să dispună reîncadrarea în funcție fără a mai intra în fondul litigiului, deoarece s-a încălcat o prevedere
legală imperativă care nu poate fi eludată sub nicio formă. Dacă însă cercetarea, ascultarea salariatului și verificarea
susținerilor sale făcute în apărare nu au fost efectuate datorită unor motive întemeiate cum ar fi sustragerea în orice mod a
salariatului de la îndeplinirea acestei proceduri, instanța va proceda la judecarea litigiului de fond.
Art. 252. -
Decizia de sancționare - Costel Gilca
a) Termenul de emitere a deciziei de sancționare
Primul alineat al acestui articol a făcut obiectul recursului în interesul legii cu privire la data de la care începe să curgă
termenul de 30 de zile în interiorul căruia angajatorul trebuia să dispună sancționarea disciplinară a salariatului.
Lipsa condițiilor de fond și de formă ale deciziei de sancționare disciplinară. Consecințe - Mădălina Moceanu
Neinserarea în cuprinsul deciziei de sancționare a descrierii faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor
din Statutul de personal, Regulamentul Intern sau Contractul Colectiv de Muncă aplicabile , care au fost încălcate de salariat,
motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului în timpul cercetării disciplinare, instanța competentă să
sancționeze contestația, duce la constatarea nulității deciziei.
Angajatorul trebuie să arate în decizia de sancționare fapta ce se impută salariatului, elementul material al faptei reținută ca
abatere disciplinară care să presupună implicarea directă în săvârșirea ei.
Reținem și faptul că formulările utilizate în decizie de către angajator trebuie să nu fie generice; o simpla referire din decizia
de sancționare nu este de natură a complini cerința legii.
Reținem și că descrierea faptei nu poate să se realizeze prin alte înscrisuri decât decizia de sancționare .De altfel, dacă
legiuitorul înțelegea ca descrierea faptei să se realizeze prin alte înscrisuri decât decizia de sancționare ar fi dispus în acest
sens.
Totodată, în decizia de sancționare trebuie prevăzute explicit reglementările de natură normativă ori convențională încălcate în
domeniul muncii, în concret, dispozițiile din Regulamentul Intern al angajatorului, din statutul personal, contractul colectiv de
muncă ce au fost încălcate.
Dacă aceste reglementări nu au fost indicate în motivarea în drept a aplicării sancțiunii disciplinare salariatului, instanța de
judecată va aprecia că decizia de contestare este nulă pe acest aspect. Indicarea prevederilor din Regulamentul Intern ulterior
în litigiul declanșat de salariat, nu este, de asemenea, de natură a complini cerința legii, dispozițiile legale încălcate trebuie
inserate expres în conținutul deciziei de sancționare sub sancțiunea nulității sale.
Referitor la motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului, reținem că legea sancționează cu nulitatea absolută a
deciziei absența acestora.
Legiuitorul a înțeles să instituie această sancțiune ca o garanție a salariatului că apărările și explicațiile date în justificarea
atitudinii imputate au fost analizate și avute în vedere de angajator, iar decizia de sancționare nu este luată arbitrar.
Aceeași sancțiune se impune și pentru neindicarea instanței competente să soluționeze cererea în cuprinsul deciziei de
sancționare, individualizarea sa ulterior, în cadrul litigiului declanșat de salariat nefiind de asemenea de natură a acoperi
cerința legii.
Este vorba despre conditii care vizeaza procedura de emitere a deciziei, dar si cele ce tin de forma pe care aceasta trebuie sa
o îmbrace potrivit legii.
În primul caz, avem de a face cu aspecte de procedura reglementate prin dispozitiile relevante ale Legii nr. 128/1997 ce se
completeaza cu cele de drept comun ale Codului Muncii (de exemplu, dispozitiile referitoare la procedura cercetarii
disciplinare prealabile), în cel de-al doilea avem în vedere elementele de legalitate (formale) la care face trimitere Codul
muncii.
Normele juridice în discutie au caracter imperativ si de ordine publica, orice încalcare a lor sanctionându-se cu nulitatea
Nu are nicio relevanta si nu poate fi primita apararea recurentei în sensul ca biroul senatului universitar asigura conducerea
operativa, iar senatul nu se poate întruni ori de câte ori se savârseste o abatere disciplinara.
Câta vreme legea impune în mod ferm ca într-o situatie precum cea din pricina de fata, comisia de cercetare disciplinara sa
fie numita doar de catre senatul universitar, aceasta cerinta trebuia respectata întocmai de catre recurenta-intimata, dându-se
eficienta astfel principiului fundamental al suprematiei legii prevazut de art. 1 alineatul 5 din Constitutie.
Biroul senatului asigura conducerea operativa, dar nu are atributia legala de a numi comisia de cercetare disciplinara
prealabila. Arogându-si o asemenea competenta, a comis un exces de putere si o nelegalitate.
Extras din Decizia civila nr.4160/14.07.2011 , Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale , www.portal.just.ro
Obligatia instantei de judecata de a verifica, din oficiu, daca o decizie de concediere respecta conditiile de forma
prevazute de lege - Mădălina Moceanu
Învestit fiind cu o astfel de contestatie, Tribunalul avea obligatia de a cerceta din oficiu daca actul de sanctionare disciplinara
respecta sau nu conditiile de legalitate impuse de Codul muncii, adica conditiile de forma, conditiile de termen în emiterea
deciziei si în aplicarea sanctiunii.
Numai daca, urmare acestei verificari, s-ar fi constatat ca decizia angajatorului este legala, instanta putea proceda la
verificarea temeiniciei sanctiunii aplicate, ceea ce presupune verificarea aspectelor de fapt ale actiunilor ori inactiunilor
savârsite de salariat, conditiile concrete de loc, timp si mod în care acestea s-au produs, daca aceste fapte reprezinta
încalcari ale contractului individual de munca, ale contractului colectiv de munca ori ale regulamentului de ordine interioara, iar
mai apoi, proportionalitatea între fapta si sanctiune.
Astfel, sub sanctiunea nulitatii absolute, în decizie se cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinara. Aceasta
cerinta înscrisa la art. 268 alin. 2 lit. a (actualul art. 252 alin. 2 lit. a) presupune nu numai descrierea detaliata a actiunilor ori
inactiunilor salariatului care contravin disciplinei muncii, dar si indicarea tuturor împrejurarilor care permit salariatului, dar si
instantei, sa localizeze în timp si spatiu respectivele fapte, precum si sa perceapa modalitatea concreta în care au fost
efectuate. Indicarea datei savârsirii faptelor este imperativ necesara, câta vreme art. 268 alin. 1 (actualul art. 252 alin. 1)
Codul muncii prevede aceeasi sanctiune de nulitate absoluta pentru emiterea unei decizii de sanctionare disciplinara pentru
fapte savârsite cu mai mult de 6 luni în urma.
Extras din Decizia civila nr. 2505/01.06.2010, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a Civila si pentru Cauze pentru conflicte
de munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
(1) Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30
de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de
6 luni de la data săvârșirii faptei.
Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv: data săvârșirii abaterii disciplinare. În interiorul său angajatorul trebuie să
ia cunoștință de săvârșirea acestei abateri și tot aici se va încadra și termenul de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 1 din
Codul muncii.
Extras din Decizia nr. 458/28.01.2015 , Curtea de Apel Craiova-Sectia -Sectia I civila , www.just.ro
Cine poate invoca prescripția dreptului angajatorului de a emite decizia de sancționare? - Mădălina Moceanu
Natura juridică a termenelor statuate de art. 252 alin. 1 Codul muncii („angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare
printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea
abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei”) este de termene de prescripție, aspect statuat atât
de doctrină, cât și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 136/2004, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.
381/30.04.2004, respectiv nr. 743/2011, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 579/16.08.2011.
În atare situație, fiind vorba de termene de prescripție, sancțiunea care ar interveni în cazul emiterii deciziei de sancționare
disciplinară cu nerespectarea termenului reglementat de art. 252 alin. 1 Codul muncii, este cea a prescripției dreptului
angajatorului de a emite decizia.
Aceasta nu poate fi însă invocată din oficiu, de către instanța de judecată, întrucât prescripția aflându-se sub imperiul noului
Cod civil (fapte considerate a fi abateri disciplinare săvârșite după data de 01.10.2011), devin incidente dispozițiile art. 2512
alin. 1 și 2 din noul Cod civil, care statuează imperativ că „organul de jurisdicție corespunzător nu poate aplica prescripția din
oficiu”, (prescripția putând fi, astfel, opusă doar de cel în folosul căruia curge).
Concepția anterioară privind data de început a curgerii termenului de 30 de zile. Modificare - Horatiu Sasu
În ceea ce privește termenul de 30 de zile, s-a specificat în doctrina mai veche – și mult timp a fost valabilă concepția și sub
imperiul actualului Cod al muncii - că data luării la cunoștință de către conducerea unității despre săvârșirea abaterii este cel
mai târziu data când referatul de cercetare a fost înregistrat la registratura unității al cărei organ de conducere este
competent, potrivit legii, să aplice sancțiunea (G. Asachi, Legea organizării și disciplinei muncii în unitățile de stat, în Revista
română de Drept, nr. 6/1970, pag. 71). Chiar dacă referatul inițial nu este complet și se fac alte verificări ulterioare, data care
se ia în considerare este totuși prima înregistrare. În lipsa unui referat scris și înregistrat, data luării la cunoștință urmează a fi
dovedită prin orice probă legală, dat fiind că luarea la cunoștință constituie o împrejurare, un fapt material (Institutul Central de
Cercetări Economice, Raporturi de muncă, Supliment al Revistei economice, 1989, pag. 237).
Totuși, au existat și opinii contrare. Astfel, într-o opinie, se apreciază că angajatorul trebuie să emită decizia în 30 de zile de la
momentul în care a primit raportul final de cercetare disciplinară prealabilă, prin care se constată că s-a săvârșit cu vinovăție o
abatere disciplinară de către salariatul în cauză, cu motivarea că "art. 252 alin. (1) din Cod se referă la momentul constatării
săvârșirii abaterii disciplinare pentru termenul de 30 de zile, în timp ce, pentru termenul de 6 luni, momentul de referință este
diferit, și anume acela al momentului săvârșirii faptei" (Ion Traian ?tefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii,
Editura Universul juridic, București, 2012, p. 750). Opinia este întărită doctrinar de prof. Alexandru ?iclea, care arată că
"termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancțiuni
disciplinare sau angajatorul persoană fizică a luat cunoștință despre săvârșirea abaterii și nu de la data săvârșirii faptei" (Al. ?
De când încep să curgă cele 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare? (I). Jurisprudența anterioară
neunitară - Horatiu Sasu
Până în anul 2012 instanțele din România nu aveau un punct de vedere unitar cu privire la calcularea termenului de 30 de zile
în care trebuia aplicată sancțiunea disciplinară potrivit dispozițiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, statuând
diferit asupra momentului de la care începe să curgă acest termen.
Astfel, într-o primă orientare, instanțele au apreciat că data la care angajatorul a luat cunoștință despre săvârșirea abaterii
disciplinare și de la care începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut la art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, este
data la care nota/procesul-verbal de sesizare/raportul de informare/referatul de prezentare a situației a fost înregistrat în
registrul general al angajatorului și a dobândit dată certă (este concepția anterioară, despre care am vorbit anterior – nota H.
Sasu).
Instanțele au apreciat că cercetarea disciplinară trebuie să se efectueze în interiorul celor 30 de zile calendaristice în care
trebuie să se emită și decizia de sancționare și, în contextul legislativ analizat, nu se poate confunda cercetarea realizată de
comisia de cercetare disciplinară, materializată într-un raport, cu data înregistrării sesizării în ceea ce privește săvârșirea
abaterii disciplinare, care reprezintă data luării la cunoștință despre săvârșirea faptei și de la care curge termenul de
prescripție de 30 de zile. S-a mai reținut că data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare în sensul
prevederilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, este data la care nota/referatul/procesul-verbal de sesizare
primește dată certă prin înregistrarea în registrul general al angajatorului, chiar dacă, ulterior, este necesară completarea
informațiilor pe care le conține sesizarea inițială (completare ce se va realiza prin intermediul cercetării disciplinare).
În cadrul acestei opinii jurisprudențiale s-a menționat că a aștepta finalizarea cercetării disciplinare, pentru a începe să curgă
termenul de 30 de zile, ar echivala cu prelungirea arbitrară a perioadei în care angajatorul trebuie să își exercite prerogativele
disciplinare, ceea ce pune sub semnul incertitudinii situația salariatului. De asemenea, se îngreunează stabilirea exactității
faptelor și se reduce eficiența combaterii comportamentelor dăunătoare.
Ca atare, s-a considerat că această interpretare este conformă spiritului legii, răspunzând necesității asigurării stabilității
raporturilor de muncă, conducând la responsabilizarea angajatorului în exercitarea prerogativelor disciplinare, scopul
reglementării unui termen de prescripție de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, fiind acela al
cercetării cu celeritate a faptelor, a circumstanțelor săvârșirii acestora și a vinovăției salariatului, în vederea lămuririi situației
sale profesionale.
Într-o a doua interpretare, alte instanțe, în aceleași ipoteze, au respins excepția prescripției dreptului angajatorului de a emite
decizii de sancționare, considerând că momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut la art. 252 alin.
(1) din Codul muncii, republicat, este data la care reprezentantul angajatorului, abilitat să aplice sancțiuni disciplinare, a luat la
De când încep să curgă cele 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare? (II). Intervenția Înaltei Curți - Horatiu
Sasu
La sfârșitul anului 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a luat în
examinare recursurile în interesul legii declarate de Avocatul Poporului și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție cu privire la "calcularea termenului de 30 de zile în care trebuie aplicată sancțiunea disciplinară
conform dispozițiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, respectiv momentul de la care începe să curgă acest termen".
Analizând jurisprudența neunitară, Înalta Curte a arătat, în sinteză: termenul de 30 de zile nu poate curge decât de la data la
care, în urma finalizării cercetării disciplinare prealabile, fapta salariatului a fost calificată ca abatere disciplinară și a fost
adusă la cunoștința reprezentantului angajatorului abilitat să aplice sancțiuni disciplinare, prin înregistrarea raportului final
asupra cercetării disciplinare la registratura unității.
Aceasta deoarece fapta dobândește caracteristicile unei abateri disciplinare numai după finalizarea procedurii "cercetării
disciplinare prealabile", care are atât caracter obligatoriu, cât și anterior oricărei alte măsuri, astfel cum rezultă din chiar
denumirea sa. Doar în momentul identificării elementelor cerute pentru existența unei abateri disciplinare se poate vorbi
despre încunoștințarea angajatorului asupra "săvârșirii" acesteia.
În susținerea acestei concluzii trebuie pornit de la interpretarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, care instituie
două termene de prescripție și două momente de la care aceste termene încep să curgă:
- acela al luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, pentru termenul de 30 de zile;
- acela al săvârșirii faptei, pentru termenul de 6 luni.
Astfel cum rezultă din interpretarea literală a art. 252 alin. (1) al Codului muncii, republicat, legiuitorul delimitează într-o
manieră clară cele două momente de la care curg termenele de prescripție prin folosirea unor noțiuni cu semnificație juridică
proprie, respectiv: "abatere disciplinară" și "faptă".
Pe de altă parte, legiuitorul produce confuzie prin folosirea sintagmei "luarea la cunoștință despre săvârșirea abaterii
disciplinare", în loc de "luarea la cunoștință despre constatarea abaterii disciplinare", deoarece numai "fapta" putea fi
săvârșită, în timp ce abaterea disciplinară are un conținut complex, incluzând noțiunea de "faptă", și impune verificarea
elementului subiectiv, adică a existenței vinovăției, precum și a îndeplinirii celorlalte condiții impuse de art. 247 alin. (2) din
Codul muncii, republicat, care o definește. Prin urmare, pentru rigurozitatea exprimării, trebuia să se aibă în vedere că
abaterea disciplinară nu putea fi săvârșită, ci constatată.
De altfel, art. 247 alin. (2) din Codul muncii, republicat, include în noțiunea de "abatere disciplinară" noțiunea de "faptă", privită
ca acțiune sau inacțiune, de care legea leagă îndeplinirea anumitor condiții. Aceste condiții urmează a fi verificate ulterior
săvârșirii faptei de către organul sau persoana împuternicită de către angajator să efectueze cercetarea disciplinară
prealabilă.
De când încep să curgă cele 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare? (III). Argumente pornind de la lege -
Horatiu Sasu
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că numai după finalizarea cercetării prealabile se poate aprecia dacă "fapta" are
caracterul unei "abateri disciplinare", deoarece, până la acel moment, persoana care a săvârșit "fapta" beneficiază de
De când încep să curgă cele 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare? (IV). Rațiuni de analogie - Horatiu
Sasu
Un alt argument în susținerea acestei opinii se bazează pe rațiuni de analogie și privește modul în care legiuitorul a înțeles să
reglementeze, în cadrul legilor speciale, problema pusă în discuție. Din analiza compaată a legislației în materie rezultă în
mod neechivoc că momentul de la care curge termenul de aplicare a sancțiunii disciplinare este cel al înregistrării actului de
constatare prin care se finalizează cercetarea prealabilă. Luând în considerare necesitatea elaborării unei legislații previzibile,
cerință impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că interpretarea art. 252 alin. (1) din Codul
muncii, republicat, ar trebui să se realizeze și în concordanță cu dispozițiile legale cu care s-a făcu analogia. Prin urmare –
arată Înalta Curte - și termenul de 30 de zile, cuprins în acest articol, trebuie să curgă de la data la care referatul final de
constatare a existenței abaterii disciplinare a fost înregistrat la registratura persoanei îndreptățite să emită decizia de
sancționare.
Tot Înalta Curte a arătat că ”nu poate fi primită argumentarea din prima opinie jurisprudențială, conform căreia termenul de 30
de zile trebuie să includă și perioada cercetării prealabile, pentru că altfel angajatorul, "uneori de rea-credință", îl va supune
pe angajat la presiuni cauzate de procedura cercetării disciplinare, deoarece interpretarea menționată pleacă de la prezumția
de rea-credință, iar legea română instituie prezumția contrară, a bunei-credințe”.
Această opinie este în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, care a respins toate excepțiile de neconstituționalitate
relative la art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat.
De când încep să curgă cele 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare? (V). Concluzia pentru aplicarea
unitară a legii - Horatiu Sasu
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat,
momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancțiunii disciplinare este data
înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității (ÎCCJ, completul competent să judece
recursurile în interesul legii, Decizia nr. 16/2012).
De când începe să curgă termenul de prescripție de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancț. disciplinare ? -
Mădălina Moceanu
Potrivit dispozițiilor imperative reglementate de art. 517 alin. 4 din noul Cod de procedură civilă, dezlegarea dată în procedura
recursului în interesul legii, problemelor de drept, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul
După ce prevederi se calculează termenul de 6 luni în care se poate aplica sancțiunea disciplinară ? - Mădălina
Moceanu
Întrucât termenul de 6 luni în care se poate aplica sancțiunea disciplinară prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul muncii este un
termen de prescripție (în acest sens fiind și Decizia în interesul legii nr. 16/2012, obligatorie conform art. 517 alin. 4 Cod
procedură civilă), iar în Codul muncii nu există dispoziții cu privire la modul de calcul al termenelor de prescripție, se aplică
dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 2552 alin. 1 din Codul civil.
Conform acestei prevederi care reglementează durata termenelor (fără deosebire de natura și izvorul lor - art. 2551 din Codul
civil) stabilite pe luni sau ani „când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare
din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an”.
Art. 2554 din Codul civil stipulează că „dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la
sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează”.
Spre deosebire de reglementarea anterioară în care Decretul nr. 167/1958 și Vechiul Codul civil nu conțineau o reglementară
exhaustivă cu privire la modul de calcul al termenelor de prescripție, motiv pentru care se completau cu Codul de procedură
civilă, art. 2551-2556 din Noul Cod civil prevăd o astfel de reglementare, astfel încât în prezent nu sunt aplicabile în materie
dispozițiile art. 181 alin. 1 pct. 3 și alin. 2 Cod procedură civilă,.
Când intervine nulitatea absolută a deciziei de desfacere disciplinară a CIM? - Mădălina Moceanu
Sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere este aplicabilă în situația în care nu sunt inserate următoarele mențiuni:
descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau
contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările
acestuia sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se
Presupusa comunicare a referatului comisiei de disciplină nu poate acoperi viciul de nulitate absolută constatat, întrucât
dispoziția legală imperativă nu permite cuprinderea în acte extrinseci a elementelor de fapt și de drept care conduc la
aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
Extras din Decizia civilă nr. 42/R/20.01.2011, , Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
Consecințele neinserării în dec. de concediere disciplinară a datei săv. faptei și a motivelor pentru care au fost
înlăturate apărările sala - Mădălina Moceanu
Data săvârșirii faptei constituie un element esențial ce trebuie precizat în cuprinsul descrierii faptei, întrucât numai în raport de
această dată, judecătorul poate verifica dacă angajatorul a respectat dispozițiile art.268 alin.1 Codul muncii (actualmente
art.252 alin. 1 Codul muncii ) cu privire la termenul de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare a salariatului, care începe să
curgă de la data luării la cunoștința despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii
faptei.
Pe de alta parte, de vreme ce decizia de sancționare disciplinară nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările
formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, deși menționează că salariata a negat vinovația în săvârșirea
faptelor în nota explicativă dată în fața comisiei de cercetare disciplinară, prima instanța a constatat corect încălcarea
dispozițiilor art.268 alin.2 lit.c Codul muncii (actualmente art.252 alin. 2 lit.c Codul muncii )și pe cale de consecință nulitatea
absolută a deciziei de sancționare.
Analiza legalității deciziei de sancționare disciplinară contestate prevalează examinării temeiniciei acesteia, astfel încât
De ce este absolut necesară de menționat în decizia de sancționare și data săvârșirii faptei/abaterii disciplinare ? -
Mădălina Moceanu
Cât privește data săvârșirii faptei/abaterii disciplinare, chiar dacă acest element nu este expres prevăzut de Codul muncii, s-a
apreciat în jurisprudență că indicarea datei la care s-au săvârșit presupusele abateri disciplinare este absolut necesară de
menționat în decizia de sancționare pentru ca instanța să poată verifica dacă angajatorul a respectat termenele prevăzute la
art.252 alin.1 din Codul muncii (termenul de prescripție de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre
săvârșirea abaterii disciplinare și termenul de decădere de 6 luni de la data săvârșirii faptei), pentru aplicarea sancțiunii
disciplinare, în lipsa acestei mențiuni controlul de legalitate al deciziei, sub acest aspect, neputând fi efectuat.
Extras din Decizia civilă nr.3258/20.05.2011, Curtea de Apel București-Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, www.just.ro
Extras din Decizia civila nr.925/R/15.09.2011, Curtea De Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
Decizia de sancționare trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, descrierea faptei care constituie
abatere disciplinară - Mădălina Moceanu
Potrivit prevederilor art. 252 alin. 2 lit. a din Codul muncii decizia de sancționare trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității
absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul
intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate
apărările salariatului formulate în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată
cercetarea, temeiul de drept în baza căruia se aplică sancțiunea, termenul în care poate fi contestată și instanța competentă
la care poate fi contestată.
Analizând Decizia nr. 11 din data de 07.01.2011, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de
muncă al reclamantului, din perspectiva prevederilor legale mai sus menționate, instanța constată că în decizie nu este
menționată descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, ci numai se face trimitere la nota de constatare nr. 9875 din
07.10.2010, propunerea Consiliului de disciplină și Hotărârea Comitetului Director, fără a fi descrisă vreo faptă în mod concret.
În lipsa unor asemenea mențiuni instanța nu poate verifica dacă există sau nu vreo abatere săvârșită de reclamant.
Descrierea faptei presupune menționarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a
comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reținute în sarcina angajatului.
Extras din Decizia civila nr.1279/R/21.08.2012 , Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară nu se poate rezuma la menționarea neîndeplinirii atribuțiilor sau a
obligațiilor prevăzute de prevederile încălcate (chiar dacă aceste prevederi sunt indicate), ci ea trebuie să aibă caracter
concret.
De asemenea, descrierea faptei nu se poate rezuma la relatarea etapelor cercetării disciplinare ori a unor întâmplări din care
a rezultat ori care au relevat producerea unui prejudiciu, fără a se face referire expresă la acțiunile și/sau inacțiunile
salariatului în cauză.
Extras din Decizia civila nr. 280/CM/20.08.2014 , Curtea de Apel Constanta, www.portal.just.ro
Nulitatea absoluta a deciziei de concediere care nu cuprinde descrierea faptei și data săvârșirii abaterii disciplinare -
Mădălina Moceanu
Prin acțiunea întroductivă de instanță, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și a solicitat instanței să
anuleze decizia nr. 2687/09.11.2012 emisă de pârâta, cu consecința potrivit art.80 alin.1 și 2 Codul muncii, reintegrării
reclamantei în funcția de casier (operator ghișeu bancă) la Agenția Sighetu Marmației și a obligării pârâtei la plata drepturilor
salariale corespunzătoare, conform prevederilor art.80 alin.1 Codul muncii.
A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 2687/09.11.2012 emisă de pârâta s-a dispus desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei în temeiul prevederilor capitolului III pct. 10,13,15 și 16 din
Procedura privind răspunderea disciplinară a salariaților S.C. B. S.A. și a dispozițiilor art. 61 lit. a), art. 248 alin. 1 lit. e) Codul
Muncii republicat începând cu data de 9.11.2012.
În decizia de concediere nr. 2687/09.11.2012 pârâta a reținut:
1. Reclamanta a contribuit la prejudiciul adus pârâtei (Băncii) prin faptul că a consimțit și a procedat la îndeplinirea
formalităților de desființare a unor depozite la termen ale clienților fără ca aceștia să adreseze o solicitare în acest sens băncii,
a contribuit la prejudicierea intereselor băncii prin ridicarea de la ATM a unor sume din contul curent personal, fără ca acestea
să aibă acoperire, în condițiile în care sumele de bani erau virate în contul său curent în urma unor depuneri fictive (operațiuni
efectuate în sistemul informatic al băncii), fapte despre care reclamanta avea cunoștință deplină deoarece, dacă ar fi solicitat
alimentarea cu numerar a casieriei de către Centrul de Procesare Numerar al băncii, situația ar fi trezit suspiciuni, întrucât în
casierie ar fi trebuit să existe sume de bani conform documentelor contabile.
Operațiunile efectuate prin contul reclamantei sunt detaliate în tabelul de la filele 5-6.
Situația rulajelor recunoscute ca fiind fictive a cauzat băncii și ca urmare a implicării și acțiunilor reclamantei un minus de casă
în valoare de 250.333,73 euro din care 24.084 lei
prejudiciu înregistrat ca urmare a implicării reclamantei.
2. De asemenea reclamanta nu a solicitat, deși avea obligația, în conformitate cu normele interne ale băncii, aprobarea
superiorului ierarhic și de la Direcția Conformitate pentru societatea pe care o administrează SC C. SRL, dat fiind faptul că
există 19 clienți ai societății pentru care oferea servicii de contabilitate și care se regăsesc în portofoliul de
clienți ai Agenției Sighetu Marmației.
În privința primei fapte reținute în decizia atacată reclamanta a contestat că avea atribuții de ridicare și depunere a
numerarului în casierie și a arătat că pârâta nu a indicat modul de calcul a sumei imputate (24.040 lei) din totalul de
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
Nulitatea deciziei de concediere disciplinara. Lipsa cercetarii prealabile si neindicarea prevederilor legale încalcate -
Mădălina Moceanu
Angajatorul a încalcat flagrant prevederile legale referitoare la convocarea salariatului la efectuarea cercetarii disciplinare
prealabile, care confereau acestuia dreptul la aparare, in faza prealabila în conditiile în care nu a dovedit convocarea, în scris,
a salariatului de persoana împuternicita de angajator sa realizeze aceasta operatiune, precizându-se obiectul, data, ora si
Decizia contestata nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de
munca aplicabil, care au fost încalcate de salariat, mentiuni prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute de dispozitiile art. 268
lit. b din Codul muncii (actualmente art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii) .
Toate aspectele de fond invocate de recurenta, chiar daca ar fi reale, nu mai au vreo relevanta, decizia fiind lovita de nulitate.
Extras din Decizia civila nr. 7413R /14.12.2009, Curtea de Apel Bucuresti, www.portal.just.ro
Obligația angajatorului de a descrie în decizia de sancționare fapta salariatului ce reprezintă abatere disciplinară -
Mădălina Moceanu
Potrivit art. 252 alin. 2 lit. a și b din Codul Muncii, sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind descrierea faptei care
constituie abatere disciplinară și precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de
muncă sau contractul colectiv de muncă.
Din caracterul distinct al reglementării descrierii faptei și a prevederilor încălcate rezultă că descrierea faptei care constituie
abatere disciplinară nu se poate rezuma la menționarea neîndeplinirii atribuțiilor sau a obligațiilor prevăzute de prevederile
încălcate (chiar dacă aceste prevederi sunt indicate), ci ea trebuie să aibă caracter concret.
De asemenea, descrierea faptei nu se poate rezuma la relatarea etapelor cercetării disciplinare ori a unor întâmplări din care
a rezultat ori care au relevat producerea unui prejudiciu, fără a se face referire expresă la acțiunile și/sau inacțiunile
salariatului în cauză.
Asadar, decizia de sanctionare este nula absolut daca nu cuprinde nicio mențiune cu privire la ce a făcut salariatul ori ce nu a
făcut din ce trebuia să facă.
Răspunderea disciplinară este o formă de răspundere personală (pentru fapta proprie) și subiectivă (bazată pe vinovăția
salariatului în cauză). Așadar,salariatul nu poate fi ținut răspunzător fără a se înțelege ce anume a săvârșit în mod concret și
în ce a constat vinovăția sa pentru săvârșirea respectivei fapte, dacă aceasta s-ar obiectiva.
Sarcina probei în cazul actelor de indisciplină ale salariatului (I). Privire generală - Horatiu Sasu
Necunoașterea de către angajator a obligațiilor procesuale în litigiile de muncă – frecvente pe rolul instanțelor – și a
consecințelor unor situații speciale privind probațiunea în dreptul muncii pot conduce la pierderea litigiului, chiar dacă
elementele care au stat la baza litigiului – deciziile angajatorului – sunt în fond corecte.
Ne propunem, pornind de la prevederile Codului muncii, să determinăm consecințele practice ale acestei excepții de la
principiile Codului civil în materia probațiunii, evidențiind poziția angajatorului într-un litigiu de muncă, cum își poate
preconstitui și cum trebuie să folosească (și – adesea la fel de important – când nu trebuie să folosească) probele pentru a se
apăra într-un eventual litigiu cu salariatul, sindicatele, alte persoane care pot declanșa litigii de muncă.
Este evident însă că din domeniul foarte vast al răspunderii disciplinare am putut extrage doar o parte a situațiilor ce pot apare
în materia probațiunii. Sperăm însă ca sinteza acestor situații practice, precum și exemplele aferente, să fie un sprijin în
vederea soluționării cu succes a altor situații similare, în baza liniilor de gândire ce încercăm a le evidenția în cele ce
urmează.
Spre deosebire de Codul civil, într-un litigiu de muncă sarcina probei revine angajatorului, conform art. 272 din Codul muncii,
care menționează că angajatorul este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”.
Consecința este foarte importantă, am arătat-o de mai multe ori în comentariile noastre și o rezumăm astfel: chiar într-un
litigiu în care salariatul este reclamant, angajatorul rămâne singurul sancționat în caz de eșec, deoarece dacă nu
administrează probele care să convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al
Sarcina probei în cazul actelor de indisciplină ale salariatului (II). Aspecte practice - Horatiu Sasu
Ca un prim exemplu, în cazul neprezentării salariatului la locul de muncă, după expirarea cauzei de suspendare a contractului
de muncă, nu salariatul trebuie să dovedească prezentarea, ci angajatorul trebuie să dovedească în litigiu neprezentarea
salariatului la locul de muncă după expirarea perioadei de suspendare a contractului de muncă. Desigur, prezența salariatului
fiind un fapt material, dovada se poate face de către angajator cu orice mijloc de probă – condică de prezență nesemnată,
martori dintre colegii de departament, atelier, superiori etc.
La aceleași concluzii ajungem și în privința neprezentării salariatului la locul de muncă unde a fost delegat sau detașat. În caz
de detașare, salariatul are obligația de a se prezenta de îndată la lucru sau într-un termen rezonabil, în raport de unele
împrejurări obiective pe care va trebui să le dovedească, ele urmând să fie apreciate de instanță. Prezentarea la lucru se
poate dovedi (din nou de către angajator) prin orice mijloc de probă, după cum am arătat și după cum de altfel s-a admis în
doctrină (Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective și individuale de muncă, Editura All-Beck, București, 2001, pag. 115).
Deci, poate paradoxal, chiar dacă actul de indisciplină aparține salariatului, angajatorul rămâne singurul sancționat în cazul în
care nu reușește să dovedească lipsa salariatului la locul de muncă.
O altă situație: în cadrul procedurilor de sancționare disciplinară este necesar a se efectua cercetarea prealabilă, sub
sancțiunea nulității măsurii. Este evident că, chiar dacă s-a efectuat această procedură, dar documentele de anchetă nu mai
există – și nici martori, câtă vreme cercetarea prealabilă este un fapt juridic, ce se poate dovedi cu orice mijloc de probă –
sancțiunea este de asemenea nulitatea deciziei.
Să mai arătăm că în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept
decât cele prevăzute în decizia de concediere pentru motive disciplinare. S-a pus capăt astfel anumitor ezitări manifestate în
practică și în doctrină cu privire la această problemă. Soluția legală actuală – imperativă – este și deplin clară. Tot în scopul
protecției sala¬riatului, angajatorul nu poate schimba în niciun caz în instanță motivele concedierii – nici în fapt, nici în drept (I.
T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul nr.
4/2003, pag. 44).
Așadar, prevederile art. 272 din Codul muncii impun prudență, discernământ și respectarea legii încă din momentul conturării
deciziei de sancționare disciplinară.
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare
prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
Ce trebuie să conțină decizia de sancționare a salariatului, funcție de prezența acestuia sau nu la cercetarea
disciplinară - Mădălina Moceanu
Art. 252 alin. 2 lit. c) Codul muncii) cuprinde două teze: cea potrivit căreia, în ipoteza în care salariatul s-a prezentat la
convocarea făcută în vederea desfășurării cercetării disciplinare și a formulat apărări, trebuie arătate în decizia de sancționare
motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate, și cea potrivit căreia, în ipoteza în care salariatul nu s-a prezentat
la convocarea făcută, trebuie arătate motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. 3 Codul muncii, nu a fost
efectuată cercetarea.
Art. 251 alin. 3 Codul muncii stipulează că neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. 2)
fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Prin urmare, (....) în condițiile în care contestatoarea nu s-a prezentat la convocarea făcută pentru cercetarea disciplinară, nici
angajatorul nu avea obligația de a cuprinde în decizia de sancționare motivele pentru care au fost înlăturate apărările
formulate de salariat (în scris) în timpul cercetării disciplinare. În acest caz, în cuprinsul deciziei de sancționare trebuie arătate
motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. 3 Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea disciplinară.
Extras din Decizia nr. 1714/02.04.2013, Curtea de Apel Cluj, Secția a I-a Civilă - www.curteadeapelcluj.ro
Motivele pot fi expuse in mod sintetic, privind aspecte esentiale de natura a expune in mod clar pozitia unitatii fata de apararile
salariatului.
Extras din Decizia civila nr. 3024/06.03.2012, Curtea de Apel Craiova, www.portal.just.ro
Lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările salariatului din timpul cercetării disciplinare. Nulitate decizie
de sanctionare - Mădălina Moceanu
Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună
nulitatea absolută a Deciziei de sancționare nr. axw/2013 emisă de pârâtă, repunerea părților în situația anterioară prin
restituirea către reclamant a drepturilor salariale reținute în baza acestei decizii de sancționare, precum și obligarea pârâtei la
plata către reclamant a cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, în conformitate cu Decizia nr. axw/2013 a fost sancționat disciplinar cu
reducerea a 10% din salariu pentru o perioadă de 2 luni, reținându-se că a plecat în concediu de odihnă înainte de aprobarea
concediului, că nu s-a prezentat la serviciu la rechemarea din concediu și că a înregistrat 14 absențe nemotivate.
A mai aratat reclamantul că decizia de sancționare este lovită de nulitate absolută, întrucât contrar prevederilor art. 252 alin. 2
lit.c din Codul muncii, decizia nu cuprinde precizări cu privire la apărările pe care le-a formulat și nici motivele pentru care au
fost înlăturate aceste apărări. Astfel, în fața comisiei de cercetare disciplinară reclamantul a precizat că a avut o cerere de
concediu de odihnă aprobată de manager (cel puțin verbal) și că nu a primit o cerere de rechemare din concediu de odihnă.
S-a susținut de către reclamant și faptul că decizia este netemeinică, întrucât i s-a comunicat verbal că i-a fost aprobată
cererea de concediu, neexistând nicio dovadă în sensul că i s-a comunicat cererea de rechemare din concediu de odihnă.
Reclamantul a mai învederat și faptul că cercetarea disciplinară s-a efectuat după 5 luni de la data așa zisei abateri
disciplinare, respectiv octombrie 2013, astfel că sancțiunea a fost aplicată cu încălcarea termenului de 30 zile prevăzut de art.
252 alin. 1 din Codul muncii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 61 lit. a, art. 247-252 și 269 din Codul muncii.
S-a mentionat de către reclamant și faptul că cererea respectiva este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul art.
270 din Codul muncii.
În probațiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce a decis instanța de judecată în cazul mai sus menționat și cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentința civilă nr. www/25.10.2014, instanța de judecată a constatat nulitatea deciziei de sancționare contestate nr.
axw/2013 și a obligat pârâta la restituirea sumelor reținute în baza acesteia, precum și plata cheltuielilor de judecată în
cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
În fapt, s-a reținut că în cauză reclamantul A este angajat pe postul de funcționar administrativ la parata SC B SRL, potrivit
contractului individual de muncă încheiat între părți.
Prin decizia de sancționare nr. axw/2013 emisă de parată, reclamantul a fost sancționat disciplinar, aplicându-i-se sancțiunea
disciplinară a reducerii salariului de baza cu 10% pe o perioada de 2 luni, motivat de faptul că a plecat în concediu de odihnă
înainte de aprobarea concediului, că nu s-a prezentat la serviciu la rechemarea din concediu și că a înregistrat 14 absențe
nemotivate.
Referitor la susținerile în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 252 din Codul muncii, respectiv că decizia de sancționare
nu cuprinde motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate, instanța le-a considerat întemeiate.
Instanța a reținut că în cuprinsul deciziei de sancționare nu se regăsesc mențiuni referitoare la motivele pentru care au fost
înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Trimiterile din motivarea deciziei către procesul-verbal de cercetare disciplinară nr. xyz/30.10.2013 sunt insuficiente,
deoarece, pe de o parte, legea instituie un conținut obligatoriu, un element de formalism al deciziei care trebuie respectat
întocmai, iar pe de altă parte, faptele reținute în procesul verbal sunt descrise în mod vag și general.
Omisiunea paratei nu poate fi înlocuită întrucât, fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerințelor de formă,
nu poate fi acoperită prin confirmare.
Se consideră că, prin instituirea acestor obligații de ordin formal în sarcina angajatorului se reflectă expresia principiului
statului social și al dreptății instituit prin dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituția României.
Acest principiu se oglindește și în dispozițiile art. 8 din Codul muncii, potrivit cărora relațiile de muncă se bazează pe principiul
consensualității și al bunei credințe, iar pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de muncă se
vor informa și consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă.
Nulitatea prevăzută de art. 252 din Codul muncii are caracterul unei nulități exprese, fiind prevăzută anume de lege.
Nulitatea reprezintă acea sancțiune, de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate
pentru încheierea sa valabilă.
Efectele nulității sunt guvernate de trei principii clasice de drept: principiul retroactivității efectelor nulității, principiul repunerii
părților în situația anterioară și principiul anulării actului subsecvent, cu excepțiile lor veritabile și aparente.
Instanța a apreciat că decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare este lovită de nulitate deoarece nu înlătură apărările
formulate de reclamant.
Față de o asemenea lipsă ce conduce la nulitatea absolută a deciziei de sancționare pentru nerespectarea condițiilor de
formă cerute de lege cu ocazia emiterii acesteia, instanta de judecată a apreciat că nu se mai impunea cercetarea fondului
cauzei sub celelalte aspecte.
Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către parata SC B SRL și, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau
infirmată de instanța superioara?
Da, sentința civilă nr. www/25.10.2014 a instanței de fond a fost atacată de către pârâta SC B SRL, cu apel, dar instanța
superioară a respins apelul ca nefondat și a menținut hotărârea respectivă, reținându-se temeinicia și legalitatea acesteia.
Pentru a pronunța hotărârea respectivă instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Legislația aplicabilă în cauză este următoarea:
Art. 252 din Codul muncii:(1) Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în
Prin inserarea mențiunii "recunoaște fapta" sunt respectate prevederile art. 252 alin. 2 lit. c din Codul muncii? -
Mădălina Moceanu
Inserarea mențiunii "recunoaște fapta" nu poate echivala cu respectarea cerinței imperative, prevăzută sub sancțiunea nulității
absolute, art.252 alin.2 din Codul muncii, respectiv aceea de indicare a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările
formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Extras din Decizia civilă nr.3258/20.05.2011-Curtea de Apel București -Secția A VII-A civilă și pentru cauze privind conflicte de
Studiu de caz privind dovedirea gravității faptei (I). Starea de fapt - Horatiu Sasu
Indiferent dacă abaterea este singulară si gravă sau este mai puțin gravă, dar repetată, este limpede că ea trebuie să justifice
gravitatea sancțiunii. Studiul de caz pe care l-am ales este mai deosebit, deoarece combină aspecte disciplinare cu vinovăția
angajatorului șpi cu lipsa probațiunii.
În acest caz ajuns în fața instanțelor, în susținerea concedierii disciplinare angajatorul a invocat comportamentul
necorespunzător în relațiile de serviciu cu subalternii și neîndeplinirea atribuțiilor de coordonare și control a activității
subalternilor, ceea ce a condus la disfuncționalități în cadrul procesului de producție.
Concret, contestatoarea N.C.L. a solicitat anularea deciziei nr. 590 din 4 octombrie 2004 emisă de SC M.E. SRL Buzău, prin
care s-a luat măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă încheiat între părți, cu plata drepturilor bănești cuvenite
începând cu data suspendării din funcție și până la reintegrarea sa, sume care să fie indexate și reactualizate.
În motivarea contestației s-a susținut că prin decizia menționată, după ce fusese suspendată din funcție, s-a reținut că
aceasta ar fi avut un comportament necorespunzător în relațiile de serviciu cu subalternii, proferându-se insulte, violențe
verbale ș.a., totodată nefiind îndeplinite atribuțiile de coordonare și control ale activității subalternilor din cadrul secției, ceea
ce a condus la disfuncționalități în cadrul procesului de producție.
Toate acestea nu au corespondent în realitate, ci, dimpotrivă, situațiile negative existente la locul de muncă, dar care nu au
produs prejudicii unității, au fost aduse la cunoștința conducerii societății, dar nu au fost luate în considerare în niciun fel, în
final ajungându-se la desfacerea contractului său de muncă fără nici o bază faptică și legală.
Societatea-intimată a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca neîntemeiată, invocând că împotriva deciziei
de suspendare a contractului de muncă nu s-a formulat contestație și susținându-se că abaterile disciplinare menționate în
decizia atacată sunt reale, măsura luată împotriva acesteia impunându-se față de poziția adoptată de contestatoare care a
manifestat rea-credință și a încălcat atribuțiile sale de serviciu.
Studiu de caz privind dovedirea gravității faptei (II). Argumentele părților și ale primei instanțe - Horatiu Sasu
Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 57 din 26 ianuarie 2005, a admis contestația și a dispus anularea deciziei de
desfacere a contractului de muncă, reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior desfacerii și a obligat intimata să-i
plătească drepturile salariale indexate și reactualizate, până la data reintegrării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că au fost îndeplinite de către contestatoare atribuțiile sale de serviciu
și că situațiile conflictuale ce s-au ivit au fost determinate nu de către atitudinea acesteia, ci de către unele salariate, precum
și de stabilirea unei norme de muncă excesive și de teama de a nu fi realizate de către salariate, ceea ce putea duce la
pierderea locului de muncă.
Din ansamblul declarațiilor martorilor nu a rezultat în niciun fel atitudinea necorespunzătoare a contestatoarei față de atribuțiile
sale de serviciu și față de subalterne.
Studiu de caz privind dovedirea gravității faptei (III). Argumentele angajatorului în recurs - Horatiu Sasu
Împotriva acestei sentințe societatea-intimată (angajatorul) a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
solicitând modificarea acesteia și pe fond respingerea contestației ca neîntemeiată.
În criticile formulate, angajatorul a susținut că instanța de fond a lăsat nerezolvată solicitarea sa de constatare a nulității cererii
de chemare în judecată, care nu a fost semnată de contestatoare.
De asemenea, în opinia angajatorului, sentința primei instanțe cuprinde motive care nu au fost puse în discuția părților,
respectiv aspecte legate de normele de lucru și lipsa de calificare a personalului, ce nu au format obiectul învestirii instanței.
Instanța de fond nu a răspuns tuturor apărărilor și excepțiilor formulate de pârâți, motivarea sentinței fiind insuficientă, în
condițiile în care s-a invocat și existența unei sancționări disciplinare anterioare a contestatoarei, iar pentru drepturile salariale
acordate nu se procedează la motivarea în drept, neluându-se în considerare nici faptul că lipsa fișei postului a fost suplinită
Studiu de caz privind dovedirea gravității faptei (IV). Argumentele din hotărârea definitivă - Horatiu Sasu
Curtea, analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, probele administrate și dispozițiile legale ce au incidență în
cauză, a constatat că recursul este nefondat. Argumentele aduse au fost următoarele:
1. Primul motiv de recurs referitor la nesemnarea contestației nu este fondat, conform instanței de recurs, deoarece
contestatoarea (salariata) a semnat contestația în fata instanței de recurs, astfel că această lipsă a semnăturii a fost suplinită
în cadrul procesual.
2. Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la ignorarea unor apărări și excepții formulate întrucât instanța a analizat toate
mijloacele de apărare invocate, o parte din acestea nefiind invocate în concret, ci în mod generic, iar celelalte au fost
examinate și care și-au găsit reflectarea în soluția formulată.
Faptul că a mai fost anterior sancționată contestatoarea cu avertisment au are nicio relevanța în cauză, în condițiile în care
pretinsele abateri disciplinare ce formează obiectul cauzei nu au rezultat din probe (a se vedea în acest sens comentariul
nostru ”Practica instanțelor (II). Analiza aspectelor sensibile”, aferent art 252 alin 5 C. Muncii).
3. Nu are bază legală și faptică nici motivul de recurs referitor la normele de lucru care nu au fost puse în discuția părților și
nici nu au format obiectul învestirii instanței, deoarece astfel de aspecte țin de fondul procesului și rezultă din probe, în
condițiile în care angajatorul trebuie să stabilească normele de muncă în asemenea mod încât să asigure un ritm normal de
lucru, la o intensitate a efortului care să nu ducă la oboseala excesivă a salariaților.
În acest sens, în opinia instanței de atac este relevant și faptul că, din contractul colectiv de muncă și din actele dosarului,
reiese că, anterior, activiști surată de salariați era în regie și nu în acord, ceea ce exprimă aspecte esențiale ale contractului
de muncă, respectiv felul muncii, salariul etc. Aceasta în condițiile în care conducerea intimatei a impus realizarea unui număr
de 12.000 pantaloni pe zi pe salariat, ceea ce presupune un volum și o intensitate a muncii foarte ridicate, situații care au
creat tensiuni la locul de muncă unde își desfășura activitatea contestatoarea ca responsabil de producție, funcție în care nu a
fost învestită legal și pentru care într-adevăr nu exista nicio fișă a postului în raport de care să se stabilească o pretinsă
nerespectare a atribuțiilor sale de serviciu, fiind de observat și faptul că funcția în care a fost angajată contestatoarea prin
contractul de muncă era cea de operator la călcătorie.
Pretinsele abateri disciplinare reținute în sarcina contestatoarei prin decizia de sancționare nu pot fi reținute ca reale, acestea
nerezultând din probe, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, care a analizat corespunzător toate aspectele de
fapt și de drept ale cauzei, pronunțând astfel o sentință legală și temeinică sub toate aspectele.
4. Pe baza probelor administrate în cauză, s-a reținut că au fost îndeplinite de către contestatoare atribuțiile sale de serviciu,
fără a avea o atitudine necorespunzătoare față de subalterne. Oricum, s-a arătat în speță, contestatoarea nu a fost învestită
legal în funcția de responsabil de producție, nefiind întocmită o fișă a postului în raport cu care să se stabilească o pretinsă
nerespectare a atribuțiilor sale de serviciu.
5. În ceea ce privește situațiile conflictuale, acestea nu au fost determinate de către persoana sancționată, ci de către alte
salariate, ca urmare a stabilirii unor norme de muncă excesive a căror neîndeplinire putea duce la pierderea locului de muncă.
Or, este obligația angajatorului să stabilească normele de muncă în asemenea mod încât să asigure un ritm normal de lucru,
la o intensitate a efortului care să nu ducă la oboseala excesivă a salariaților și la situații tensionate la locul de muncă.
(CA. Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 455/2005, în Septimiu Panaite, Contractul individual de
Tiparit de - la 30.07.2019. 567/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
muncă. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, pag. 103 și urm).
DISPUNE:
Art. 2 Prezenta decizie se comunică salariatului și va fi adusă la îndeplinire prin serviciul [financiar-contabil, resurse umane
etc.].
Art. 3. Prezenta decizie poate fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare la Tribunalul ...
(3) Decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și
produce efecte de la data comunicării.
(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin
scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta.
Obligativitatea procedurii de comunicare a decizeiei de concediere si dovedirea îndeplinirii ei doar prin înscrisuri -
Mădălina Moceanu
Comunicarea deciziei de concediere salariatului este obligatorie, sanctiunea necomunicarii constând în aceea ca nu produce
efecte.
Conform dispozitiilor art. 252 alin. 4 din Codul muncii, decizia se preda personal salariatului cu semnatura de primire, ori, în
caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata la domiciliul sau resedinta comunicata d acesta.
Obligatia de comunicare în scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca, reprezinta o garantie pentru ocrotirea
intereselor salariatilor si nu poate fi înlocuita cu alte probe, din care, eventual, s-ar deduce ca persoana interesata a aflat de
existenta dispozitiei respective.
Extras din Decizia civila nr. 7675/23.11.2011, Curtea de apel Bucuresti-Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de
munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
(5) Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30
de zile calendaristice de la data comunicării.
Executarea sancțiunilor disciplinare - aspect nereglementat. Soluții din practică - Horatiu Sasu
De regulă, executarea sancțiunilor disciplinare are loc imediat după comunicarea lor. Angajatorul ia măsurile corespunzătoare
pentru aplicarea neîntârziată a sancțiunilor prevăzute de Codul muncii. Aceasta ține de o bună organizare a activității și de
efectul moral-educativ al sancțiunii. Sunt însă și situații – rar întâlnite – când sancțiunea, deși aplicată, nu este executată
imediat, împrejurare care impune a se analiza termenul în care poate fi pusă în executare o sancțiune disciplinară. Cât
privește sancțiunile disciplinare care nu au caracter patrimonial – este cazul avertismentului scris – stabilirea unui termen de
executare nu prezintă nicio dificultate, față de faptul că executarea acestora are loc pe data aplicării lor. Astfel, de exemplu
dacă sancțiunea „avertisment scris” a fost comunicată per¬soanei sancționate în termenul de 30 zile prevăzut de lege,
înseamnă că sancțiunea aplicată a fost executată. Asupra acestui aspect al problemei nu există dubiu.
În cazul executării acelor sancțiuni disciplinare cu efecte patrimoniale, care sunt executabile în timp, între una și trei luni
(retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător functiei in care s-a dispus retrogradarea, pentru o durata ce
nu poate depasi 60 de zile; reducerea salariului de baza pe o durata de 1-3 luni cu 5-10%; reducerea salariului de baza
si/sau, dupa caz, și a indemnizatiei de conducere pe o perioada de 1-3 luni cu 5-10%), executarea acestora implică
efectuarea modificărilor corespunzătoare, cu caracter temporar – una până la trei luni – în statele de plată. Pe de altă parte,
desfacerea disciplinară a contractului de muncă se execută prin scoaterea din evidență a persoanei sancționate și prin
neprimirea ei la lucru (Gh. Brehoi, Executarea sancțiunilor disciplinare, în Dreptul nr. 1-2/1990, pag. 46-56).
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (II). Răspuns inițial negativ - Horatiu Sasu
O perioadă instanța supremă a decis că înlocuirea sancțiunii este inadmisibilă deoarece aplicarea sancțiunilor disciplinare
este de resortul exclusiv al conducerii unității (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 822/1964, în Culegere de decizii pe anul
1964, pag. 172-174).
Concepția s-a menținut până în 1978.
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (III). Modificare de concepție - Horatiu Sasu
În anul 1978 s-a revenit asupra deciziei din 1964, arătându-se că în situația în care se admite sancțiunea sau calea de atac
exercitată, singura interdicție impusă instanțelor de judecată din punctul de vedere ce interesează problema de față este de a
nu se crea petiționarului o situație mai grea decât aceea pe care a avut-o înainte de a introduce acțiunea sau de a declanșa
calea de atac (Tribunalul Suprem, dec. nr. 60/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, pag. 210-212).
În motivarea acestei soluții se arată:
„Niciun text de lege nu interzice acest drept organelor respective, situație în care urmează a se aplica dispozițiile de drept
comun ale legislației civile, care întregesc pe cele ale Codului muncii.
Potrivit acestor dispoziții în situația în care se admite acțiunea sau calea de atac exercitată, singura interdicție impusă
organelor de judecată – de fond și de control judiciar – din punctul de vedere ce interesează i problema de față, este de a nu
crea petiționarului o situație mai grea decât aceea pe care a avut-o înainte de a introduce acțiunea sau de a declanșa calea
de atac
Or, admițându-se contestația și înlocuindu-se sancțiunea cu o alta mai ușoară, se creează celui în cauză o situație mai bună
decât cea avută anterior.
Dreptul organelor de jurisdicție nu rezultă însă numai din dispozițiile legale, ci, în primul rând, din necesitatea reclamată de
însăși natura instituției răspunderii disciplinare, deoarece dacă nu s-ar recunoaște organelor arătate acest drept, s-ar anihila
însăși realizarea scopului vizat de instituția de drept respectivă.
În situația în care se impune admiterea contestației, dar nu s-ar recunoaște organului de jurisdicție a nuncii și dreptul de a
înlocui sancțiunea aplicată cu o alta mai ușoară în cazul în care se reține existența abaterii, ci numai anularea sancțiunii
inițiale, ar însemna ca persoana vătămată să rămână nesancționată, ceea ce este de neconceput deoarece, pe de o parte
conducerea unității nu mai poate aplica o nouă sancțiune pentru aceeași abatere celui în cauză după ce acesta a atacat pe
calea contestației decizia de sancționare, iar, pe de altă parte, anulându-se sancțiunea de către organul de jurisdicție și
absolvindu-l pe el în cauză de orice sancțiune, hotărârea având autoritatea de lucru judecat, organul de conducere nu nai
poate aplica – și din acest punct de vedere – vreo sancțiune pentru aceeași abatere celui vinovat.
O asemenea finalitate ar fi contrară atât legii, cât și caracterului educativ pe care soluțiile organelor de jurisdicție a muncii
trebuie să-l aibă, cu atât mai mult când ele sunt chemate să judece abaterile de la disciplina muncii”.
Instanța supremă a mai arătat în această fază că “în cazul în care se soluționează contestațiile împotriva desfacerii
disciplinare a contractului de muncă (instanțele competente) sunt obligate să soluționeze litigiul în limitele conferite de lege.
Aceasta înseamnă că instanțele judecătorești sesizate cu contestația angajatului împotriva unei decizii de desfacere
disciplinară a contractului de muncă urmează să confirme măsura, dacă se dovedește a fi temeinică și legală, sau să anuleze
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (IV). Precizările doctrinei - Horatiu Sasu
Si în doctrină s-a arătat că, în cazul admiterii plângerii salariatul instanța judecătorească poate stabili, ea însăși, aplicarea altei
sancțiuni disciplinare (mai ușoare). Nicio dispoziție legală nu interzice acest drept organelor de jurisdicție a muncii, singura
restricție fiind aceea de a nu se crea salariatul contestator o situație mai grea (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii,
Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 412-416; Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al
muncii, Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 333).
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (V). Nouă modificare de concepție - Horatiu
Sasu
După o practică îndelungată în sensul arătate în partea anterioară a comentariului, după 1990 (mai exact în 1992), instanța
supremă a decis din nou în sens contrar, revenind la soluția adoptată în 1964. Astfel, a reținut că organul competent, în cazul
în care soluționează contestațiile introduse împotriva concedierii disciplinare, sunt obligate să soluționeze litigiul în limitele
conferite de lege. Aceasta înseamnă că instanțele judecătorești, sesizate cu contestația angajatului împotriva unei decizii de
concediere disciplinară, urmează să confirme măsura, dacă se dovedește a fi temeinică și legală sau să o anuleze în cazul în
care constată că este nejustificată. Ele nu sunt îndreptățite să adopte o altă soluție, spre exemplu, aceea de a înlocui
desfacerea disciplinară a contractului de muncă cu o sancțiune mai ușoară. Soluția se impune – a argumentat la acea dată
instanța supremă - deoarece stabilirea și aplicarea sancțiunilor disciplinare este de atributul exclusiv al conducerii, astfel că,
instanțele nu aveau căderea de a aplica persoanei în cauză o altă sancțiune disciplinară (Curtea Supremă de Justiție s.civ.,
dec.nr. 1319/1992, în Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție, 1990-1992, coord. Leonida Pastor, Editura
Orizonturi, București, 1993, pag. 236-238 și în „Dreptul" nr.5-6/1992, pag. 126).
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (VI). Susținerea doctrinară - Horatiu Sasu
La fel ca și înainte, noua orientare a instanței supreme avea susținere în literatura juridică. Conform unei opinii care a
beneficiat de ample argumente, dispozițiile cuprinse în Codul muncii sunt norme care fixează competența generală și
materială a organelor chemate să stabilească și să aplice sancțiunile și au, ca atare, caracter absolut. În acest caz, în
conformitate cu cerințele principiului legalității, încălcarea acestor norme este lovită de nulitate absolută, pentru că niciun alt
organ, indiferent de locul pe care îl ocupă în sistemul organelor statului (în respectarea principiului separației puterilor) nu
poate aplica sancțiuni disciplinare (a se vedea Dumitru V. Firoiu, Inadmisibilitatea aplicării unei alte sancțiuni disciplinare de
către organul de jurisdicție a muncii investit cu soluționarea contestației împotriva sancțiunii disciplinare impuse de către
unitate, în „Dreptul" nr.2/1994, pag. 60-63. În același sens, a se vedea Gheorghe Cristescu (1), În legătură cu modul de
soluționare al plângerilor făcute împotriva sancțiunilor disciplinare, în „Revista română de drept" nr.12/1971, pag. 73-75; Vasile
Buia, Disciplina muncii în unitățile socialiste de stat, în Vasile Buia, Gheorghe Mohanu, Organizarea și disciplina muncii în
unitățile socialiste de stat, Editura Științifică, București, 1975, pag. 327; Dumitru V, Firoiu, Câteva sublinieri cu privire la
organele competente să aplice sancțiunile disciplinare și cerințele principiului legalității socialiste, în Studia Universitatis
Babeș Bolyai, Jurisprudența nr.2/1987, pag. 39-49; Dumitru V. Firoiu, Dreptul muncii, vol. II, Universitatea din Cluj Napoca,
1980, pag. 95-96).
Se mai arată că în dreptul comun al muncii sunt reglementate doar organe de jurisdicție a muncii, care nu constituie instanțe
disciplinare, de vreme ce nu soluționează o acțiune disciplinară formulată de către cel care angajează, ci doar contestația
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (VII). Din nou răspuns pozitiv - Horatiu
Sasu
În 1995, printr-o decizie, Curtea Supremă a reținut din nou că instanțele, procedând la înlocuirea sancțiunii de concediere
disciplinară cu o sancțiune mai puțin severă, proporțional cu gravitatea abaterii pusă în sarcina contestatoarei nu s-a substituit
nici unei alte puteri în stat (Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, dec. nr. 550/1995, în Dreptul, nr. 2/1996, pag. 109-110).
Si această orientare a fost susținută de doctrină.
Este adevărat – s-a arătat - că nu există niciun act normativ care să dea în competența instanțelor judecătorești aplicarea de
către ele însele a sancțiunilor disciplinare, dar nici care să interzică o asemenea activitate (cu excepția celor menționate de
autorul citat). Dar, odată învestită, instanța în baza rolului său activ, trebuie să soluționeze cauza sub toate aspectele sale (și
nu parțial), pe baza regulilor generale de procedură civilă. Iar atât în apel, cât și în recurs, se prevede posibilitatea instanței de
a păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată . În aceste condiții aplicarea unei (noi) sancțiuni disciplinare este
consecința competenței sale de a soluționa cauza în căile de atac (Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, curs universitar, 2004,
pag. 410).
Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicție în prerogativele disciplinare care prin natura lor, aparțin exclusiv
angajatorului. Într-adevăr, prerogativa lui de a dispune sancționarea încetează odată cu aplicarea acesteia. Din acest moment
intră în joc prerogativele organelor învestite de lege cu controlul jurisdicțional al actului de soluționare. Acest control, în lipsa
oricărei limitări legale exprese, este devolutiv și include dreptul organului jurisdicțional de a pronunța o soluție proprie (pentru
argumentele ample în favoarea acestei poziții, a se vedea, spre exemplu: Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban
Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag. 77.
A se vedea și Petre Marica, Căile de atac împotriva sancțiunilor disciplinare, Organele de jurisdicție, în Petre Marica, Măria
Florescu, Șerban Viorel Stănoiu, Disciplina muncii în unitățile socialiste de stat, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1975, pag. 164-168; Ion Traian Ștefănescu, Disciplina muncii și răspunderea disciplinară a personalului muncitor din unitățile
socialiste de stat, Editura Academiei, București, 1979, pag. 119-120; Alexandru Țiclea (I), Gheorghe Mohanu (II), Cu privire la
consecințele dreptului organelor de jurisdicție a muncii de a dispune înlocuirea sancțiunilor disciplinare a desfacerii
contractului de muncă, în „Revista română de drept" nr.7/1984, pag. 26-34; Sabău Duicu, Posibilitatea aplicării unei alte
sancțiuni disciplinare de către organele de jurisdicție a muncii învestite în soluționarea contestației împotriva sancțiunii
desfacerii disciplinare a contractului de muncă, în „Dreptul" nr.10-11/1994, pag. 55-57).
Instanța poate să înlocuiască sancțiunea disciplinară cu alta mai ușoară? (VIII). Concepția actuală - Horatiu Sasu
În prezent, prin Decizia ÎCCJ nr. 11 din 10 iunie 2013 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de
conducere al Curții de Apel București și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu
privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 252 alin. 5 din Codul muncii, Înalta Curte a pronunțat următoarea soluție:
“În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 252 alin. (5) raportat la art. 250 din Codul muncii stabilește că:
Instanța competentă să soluționeze contestația salariatului împotriva sancțiunii disciplinare aplicate de către angajator,
constatând că aceasta este greșit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancțiune disciplinară.”
CAPITOLUL III
Răspunderea patrimonială
Răspunderea patrimonială a angajatorului și a salariatului este diferită de celelalte forme ale răspunderii civile -
Dragoman Simona
În ceea ce privește personalul contractual, nicio reținere din salariu cu titlu de daune nu poate fi operată în afara cazurilor și
condițiilor prevăzute de lege. Conform art. 169 alin. (2) din Codul muncii, reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu
pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
Prin urmare, răspunderea salariaților pentru pagube materiale produse angajatorului poate fi stabilită numai prin promovarea
unei acțiuni în răspundere patrimonială, conform art. 254 și următoarele din Codul muncii, iar NU PRIN EMITEREA UNEI
DISPOZI?II DE IMPUTARE.
Încălcarea normelor procedurale imperative care impun condiția ca un pretins prejudiciu cauzat de către un salariat să fie
constat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, atrage nulitatea absolută a dispoziției de imputare.
Instituția dispoziției de imputare ca temei al reținerilor salariale pentru repararea pagubelor este reglementată doar în privința
funcționarilor publici, conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicata, situație în care este aplicabilă norma
specială și nu cea generală din Codul muncii.
Sursa: portal.just.ro
Art. 253. -
Daune morale ca urmare a unui acc. de muncă. Neinvestirea inst. cu un capăt de cerere privind constat. producerii
unui accident de muncă - Mădălina Moceanu
Întrucât obiectul cererii de chemare in judecată nu este constatarea producerii unui accident de muncă si acoperirea daunelor
produse angajatului, in realitate cererea de plata a daunelor morale nu are caracter accesoriu in raport cu cea de anulare a
deciziei de încetare a raporturilor de muncă. Daunele nu sunt solicitate ca urmare a unui prejudiciu moral produs angajatului
ca urmare a încetarii nelegale a raporturilor de muncă .
Recurenta nu este angajatorul intimatului in sensul ca nu este beneficiar al muncii prestate de acesta . Societatea recurenta
este agent de muncă temporară , in sensul ca are ca obiect de activitate furnizarea de personal pentru alte societatii .
Potrivit contractului de prestări servicii nr. XX/09 03 2012 , încheiat intre SC MS SRL , in calitate de prestator si SARL S. T. F. ,
in calitate de beneficiar , recurenta a furnizat personal navigant in vederea prestării de servicii pe vasul beneficiarului ,
intimatul desfasurandu-si activitatea in Franta in temeiul acestui contract si al contractului individual de muncă incheiat cu
recurenta.
Potrivit contractului de prestări servicii beneficiarul serviciilor- SARL S. T. F.- s-a obligat sa asigure personalului navigant
echipament de protectie si sa efectueze instructajul de sănătate si securitate a muncii .
In atare conditii contractuale si in lipsa unei cercetari a conditiilor accidentării , nu există temei pentru a retine culpa agentului
temporar de furnizare a muncii cu privire la producerea unui prejudiciu moral urmare a unui accident de muncă.
Extras din Decizia civilă nr. 1701R/18.03.2014, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind
Conflicte de Muncă, www.portal.just.ro
Prejudiciul trebuie să fie real și cert, adică să reflecte valorile efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului și să fie evaluat în
bani.
O altă condiție a existenței prejudiciului este să fi fost produs direct în patrimoniul angajatorului, printr-o faptă ilicită în legătură
cu munca.
Atunci când salariatul, în calitate de prepus, este chemat să despăgubească un terț pentru daune produse acestuia ca urmare
a executării atribuțiilor de serviciu, angajatorul poate solicita antrenarea răspunderii patrimoniale doar dacă terțul păgubit
formulează o acțiune direct împotriva comitentului (angajatorul). În absența acțiunii terțului, angajatorul nu poate pretinde că a
suferit un prejudiciu, pentru că patrimoniul său nu a fost nicidecum lezat.
Este inadmisibilă antrenarea răspunderii patrimoniale dacă salariatul a provocat o pagubă unui terț, chiar dacă acesta se afla
în relații contractuale cu angajatorul, în condițiile în care terțul nu a solicitat angajatorului repararea pagubei.
(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl
despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa
angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Condiții pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat (sub forma daunelor morale) -
Mădălina Moceanu
Antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat, în temeiul prevederilor art.253 din Codul muncii, este
angajată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența contractului individual de muncă, fapta ilicită a
angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, vinovăția angajatorului.
Admiterea cererii de acordare a daunelor morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care
să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici
existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial dintr-un comportament al angajatorului, pretins ilicit.
În ceea ce privește prejudiciul nepatrimonial, în dovedirea acestei condiții a răspunderii patrimoniale a angajatorului este
necesară administrarea unor probe pe baza cărora să fie stabilită cu certitudine atât existența, cât și întinderea prejudiciului.
De exemplu, simpla enunțare a faptei angajatorului pretins cauzatoare a prejudiciului nu este prin ea însăși de natură a face
dovada producerii unui prejudiciu moral.
În lipsa unor dovezi din care să rezulte atingerea adusă unor valori sau atribute personale, nepatrimoniale, a salariatului,
instanța de judecată nu poate constata că poziția angajatorului justifică obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru
producerea prejudiciului moral pretins de salariat.
Daune morale pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin concedierea nelegală. Dovedirea legăturii de
cauzalitate - Mădălina Moceanu
Obligarea angajatorului la plata daunelor morale este reglementată prin art. 253 alin. 1 din Codul Muncii potrivit cărora:
„angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în
situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească fapta ilicită a
angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, culpa angajatorului, condiții care trebuie îndeplinite
cumulativ.
Dacă în sarcina angajatorului se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite, prin luarea unei măsuri unilaterale abuzive,
desființată ulterior de instanța de judecată, acordarea daunelor morale nu poate interveni automat, ci trebuie să își găsească
un suport probator, potrivit art. 249 C.pr.civ.
Scrisoarea medicală depusă la dosarul de fond prin care se recomandă regim alimentar, program de kinetoterapie și cură
balneară și enumeră afecțiuni des întâlnite la persoane cu vârsta apropiată de vârsta reclamantului, nu face dovada că
afecțiunile medicale menționate au fost generate de măsura concedierii dispusă de angajator.
Extras din Decizia civila nr. 919/R/14.09.2011, Curtea de Apel Tg. Mures, www.portal.just.ro
Răspunderea patrimonială – posibil cumul (I). Cumulul cu răspunderea disciplinară - Horatiu Sasu
Răspunderea patrimonială poate coexista cu răspunderea disciplinară când printr-o abatere disciplinară se produc
concomitent prejudicii patrimoniale unității. S-a putea însă să existe și situația în care lezarea ordinii disciplinare să fie lipsită
de importanță și, în acest caz, răspunderea disciplinară să nu se mai declanșeze, lăsând loc răspunderii patrimoniale (Sanda
Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 392). Dar nu e mai puțin
adevărat că trebuie să se discearnă foarte bine în alegerea celor două forme de răspundere: conform unei soluții interesante
a practicii judecătorești, faptul că intimatul contestator a semnat un acord prin care se obliga să lichideze stocurile de mărfuri
(fără mișcare) nu înseamnă că s-a stabilit corect răspunderea patrimonială în sarcina sa, dacă nu a produs, prin fapta sa, cu
vinovăție, un prejudiciu. Nediminuarea stocurilor de mărfuri înseamnă numai că nu și-a îndeplinit o sarcină de serviciu pe care
și-a asumat-o în mod deliberat și pentru care urmează să răspundă disciplinar (fără a răspunde și patrimonial) (Curtea de
Apel Ploiești, Secția com. și de cont. adm., dec. nr. 2120/2002, în Revista română de Dreptul muncii, 4/2002, pag. 108).
Răspunderea patrimonială – posibil cumul (II). Cumulul cu răspunderea contravențională - Horatiu Sasu
În cazul în care fapta prejudiciabilă este în același timp și contravenție, constatată, potrivit legii, de către autoritățile în drept,
salariatul va răspunde atât patrimonial, cât și contravențional - și, posibil, și disciplinar (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea
patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 25).
Cumulul răspunderii patrimoniale cu alte forme de răspundere este posibil fără ca astfel să se încalce principiul nepedepsirii
de două ori a aceleiași fapte (non bis in idem). Rațiunea soluției se regăsește în sfera de relații sociale diferite ocrotite de
fiecare din categoriile de norme. De altfel principiul respectiv interzice numai aplicarea, pentru aceeași faptă ilicită, a două sau
mai multe sancțiuni de aceeași natură (Sanda Ghimpu, I. T. Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul
muncii, tratat, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, pag. 123-128).
(2) În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere
instanțelor judecătorești competente.
(3) Angajatorul care a plătit despăgubirea își va recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea
pagubei, în condițiile art. 254 și următoarele.
Art. 254. -
Contract de muncă fictiv. Răspunderea patrimonială a salariatului - Mădălina Moceanu
Prima instanță a reținut în mod eronat starea de fapt și de drept și a procedat la pronunțarea unei sentințe nelegale și
netemeinicie.
Instanța de fond a ignorat constatările Camerei de Conturi și faptul că, în realitate contractul de muncă încheiat între apelanta
reclamantă și pârât a fost unul fictiv, că postul de consilier al primarului nu era menționat în organigrama aprobată prin H.C.L.
pentru anul 2012, iar derularea raporturilor de muncă este pusă la modul serios sub semnul îndoielii, atâta timp cât pârâtul era
încadrat cu contract de muncă la o altă unitate.
Prin raportul de control al Camerei de Conturi s-a stabilit că prejudiciul creat ca urmare a încasării salariului pentru postul de
consilier al Primarului Comunei B.1 pe perioada iunie 2013 – septembrie 2014 s-a ridicat la sume de 31.090 lei.
În cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că raportul Camerei de Conturi B.2 nu este întemeiat iar
constatările acestuia sunt eronate.
Având în vedere că pârâtul nu putea desfășura activitate cu normă întreagă la cei doi angajatori și pe o perioadă de trei luni
chiar la trei angajatori și ținând cont de faptul că pentru postul de consilier al Primarului Comunei B.1 nu s-a putut face dovada
prestării activității, de faptul că acest post nu figura pe organigrama de personal a Primăriei B.1 în anul 2013, se poate contura
cu evidență, că ne aflăm în prezența unei angajări fictive.
Este lipsit de relevanță și urmează să fie înlăturat argumentul instanței de fond, potrivit căruia angajatorul avea obligația de a
proceda la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în cazul în care munca nu a fost prestată și
neprocedând astfel înseamnă că constatările organelor de control sunt nerealiste. Dacă postul de consilier al Primarului nu a
existat în organigrama aprobată prin Hotărâre a Consiliului Local, atunci angajarea pârâtului pe acest post este nelegală, iar
bugetarea postului s-a făcut tot în manieră nelegală.
În mod evident ne aflăm în prezența unui contract de muncă ce disimulează realitatea, fiind plătită o persoană care nu a făcut
dovada că a prestat activitatea în acel loc de muncă.
În aceste circumstanțe unitatea angajatoare reprezentată prin Primar nu avea niciun interes în a proceda la desfacerea
contractului de muncă în discuție, părțile fiind de conivență în săvârșirea unei fapte ilicite.
Extras din Decizia civilă nr. 361/Ap/07.03.2016, Curtea de Apel Brașov, www,portal.just.ro
Efectele caract. def. al sancțiunii discipl. asupra dovedirii existenței condiț. cumulative cerute pentru angajarea
răspund. patrimoniale - Mădălina Moceanu
Răspunderea disciplinară și răspunderea patrimonială pot fi angajate pentru comiterea uneia și aceleași fapte ilicite.
Rezultatul dăunător constă atât în tulburarea disciplinei, cât și în diminuarea patrimoniului, iar raportul de cauzalitate se
dublează și el, legând fapta unică, indivizibilă, a persoanei vinovate de două urmări dăunătoare, pe două planuri diferite.
Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit legalitatea și temeinicia unei decizii de sancționare disciplinară a unui
angajat are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența faptei ilicite, a vinovăției și a raportului de cauzalitate
dintre fapta ilicită și prejudiciu în litigiul având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de către angajator împotriva
aceluiași salariat pentru angajarea răspunderii patrimoniale a acestuia în ceea ce privește prejudiciul creat prin fapta ilicită
calificată ca abatere disciplinară.
Extras din Decizia civila nr.961/13.09.2016, Curtea de Apel Timisoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
În ce condiții răspund salariații bugetari, urmare a unei decizii a Curții de Conturi, pentru drepturi bănești încasate cu
încălcarea legii - Mădălina Moceanu
O decizie a Curții de Conturi nu poate să înlăture eo ipso de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă; aceasta
întrucât o astfel de decizie, cu caracter administrativ, nu este opozabilă decât angajatorului, în sarcina căruia impune obligații
de recuperare a prejudiciului, nu și salariatului.
Răspunderea patrimonială a membrilor organelor colegiale de conducere (I). Coordonate - Horatiu Sasu
Corelația dintre activitatea de conducere și responsabilitatea pe care aceasta o presupune și o implică determină, pe cale de
consecință, ca atunci când în sarcina membrilor care au luat cu majoritate o hotărâre ilegală și inoportună prin care s-a
prejudiciat patrimoniul angajatorului sunt întrunite condițiile răspunderii, inclusiv vinovăția, aceștia să răspundă. Răspunderea
lor este supusă unui regim juridic unitar, neluându-se în considerare nici faptul că unii nu fac parte din personalul
angajatorului, iar alții sunt din afara ei, și nici faptul că unii sunt membri de drept, alții aleși și alții numiți (Institutul Central de
Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 119).
În exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii, aceste organe - ca regulă consiliile de administrație - iau hotărâri care, în
unele cazuri, pot fi ilegale sau inoportune, putând antrena păgubirea patrimoniului angajatorului. Nu ar fi de înțeles ca membrii
organului colegial de conducere care prin votul lor liber exprimat au determinat adoptarea unei măsuri păgubitoare pentru
angajator să fie scutiți de a răspunde individual pentru consecințele participării lor la actul prejudiciabil (Sanda Ghimpu,
Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Ediția a III-a, Casa de Editură și Presă “Șansa”, București, 1997, pag. 444).
Potrivit concepției legislative în materie, actele organelor de conducere ale persoanei juridice sunt actele persoanei juridice
înseși; în consecință, faptele ilicite ale organelor de conducere obligă însăși persoana juridică; dar, pe de altă parte,
administratorii sunt personal și solidar răspunzători față de societate pentru îndeplinirea strictă a îndatoririlor pe care legea le
impune.
Răspunderea patrimonială a membrilor organelor colegiale de conducere (II). Criterii reale privind răspunderea -
Horatiu Sasu
Răspunderea membrilor organului de conducere colectivă nu este influențată de calitatea ce o au în ierarhia angajatorului (de
funcția deținută) ci numai de modul în care fiecare își îndeplinește atribuțiile sale în cadrul organului colectiv. Răspunderea lor
este generată de activitatea generată în comun, fiind determinată de calitatea de membru al organului de conducere, care
este deopotrivă aceeași pentru toți (Institutul Central de Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului,
supliment la Revista Economică, 1988, pag. 119-120).
Răspunderea patrimonială a membrilor organelor colegiale de conducere (III). Împărțirea răspunderii - Horatiu Sasu
Criteriul răspunderii este manifestarea individuală de voință, care e presupusă a fi fost făcută cu deplin discernământ și liberă
de orice vicii ale consimțământului. În consecință, atunci când sunt întrunite condițiile răspunderii patrimoniale, inclusiv
Răspunderea patrimonială a membrilor organelor colegiale de conducere (IV). Lipsa unui decident. Consecințe -
Horatiu Sasu
Membrul organului colectiv care a lipsit justificat de la ședința în care a fost luată o măsură deficitară și păgubitoare pentru
angajator nu poate fi făcut răspunzător deoarece lipsește una din condițiile esențiale ale răspunderii, anume legătura cauzală
între faptă și pagubă. Or, între absența celui în cauză și prejudicii nu există o asemenea legătură. În situația când de neluarea
unor măsuri necesare sau adoptarea unor decizii deficitare se fac vinovate și alte persoane din cadrul organelor ierarhic
superioare, va fi atrasă și răspunderea lor, potrivit legii (Institutul Central de Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială
a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 120).
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 646, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru
pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Extras din Decizia civilă nr.406/R/12.05.2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.portal.just.ro
a) persoana a produs paguba în calitate de salariat (pare evident, dar nu este așa întotdeauna)
b) fapta este cu adevărat ilicită sau a fost ceva legal, care nu „a ieșit” așa cum a vrut angajatorul
d) cât de întins, dar și de sigur este prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului. Cu titlu absolut introductiv, de meditație
pentru angajatorii prea „grăbiți” în a dicta contabililor rețineri din salariu, arătăm că pentru a se angaja răspunderea
patrimonială, prejudiciul trebuie să fie:
* real
* cert
* actual
* direct
* nereparat.
Accentul este pe „TREBUIE să fie”. Vom analiza mai pe larg în comentariile care urmează.
e) există legătură între fapta salariatului și prejudiciu? (în acest aspect mulți se încurcă, îl ignoră și pierd în instanță, indiferent
cât de mare este prejudiciul suferit)
f) vinovăția (culpa) salariatului. Tot cu titlu introductiv, reținem că vinovăția poate să existe, să fie probată, sau să nu existe sau
h) recuperarea corectă a prejudiciului – după Codul muncii, nu după Codul civil (sau mai bine zis numai în etapa a doua după
Noul Cod civil) și după Codul fiscal. Și aici e o discuție întreagă!
Aceste condiții vor fi analizate de instanța de judecată pentru a stabili în mod corect răspunderea salariatului. Evident, sarcina
probei elementelor de mai sus revine angajatorului, conform art. 272 din Codul muncii, indiferent dacă reclamant este
salariatul sau angajatorul.
De aceea, check list-ul despre care vorbeam la început ne ajută să evităm greșelile.
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #1: calitatea de salariat - Horatiu Sasu
Multe persoane lucrează nu în calitate de salariați, ci în alte forme și temeiuri de prestare a muncii:
- prin convenție civilă,
- ca voluntari
- ca zilieri
- ca administratori (ei desfășoară activitatea pe bază de contract de mandat, reglementat de legea societăților nr. 31/1990 și
de Codul civil, nu de Codul muncii);
- asociați;
- ca și colaboratori pe bază de PFA/întreprindere individuală etc.
Principul este simplu: ori de câte ori fapta a fost săvârșită în altă calitate decât cea de salariat, nu se poate aplica procedura
„clasică” a recuperării pagubei conform Codului muncii.
Exemplu: un salariat care este conducător auto, dar are și un PFA ca salariat, repară instalația electrică a unei mașini, deși nu
este nici calificat și nici autorizat în acest sens, din ordinul comun al Directorului general (care are contract de mandat) și al
acționarului majoritar, care nu are nicio altă calitate în societate. În urma intervenției neautorizate, mașina ia foc. Salariatul nu
răspunde conform Codului muncii, deoarece nu a săvârșit intervenția ca șofer (salariat), ci ca PFA (mecanic, chiar cu atribuții
„extinse” ad-hoc), în vreme ce Directorul general răspunde conform contractului de mandat (Codul civil și Legea societăților),
acționarul în temeiul Codului civil.
Principiul este că numai salariatul răspunde potrivit Codului muncii (conform procedurii speciale prevăzute la art. 253-259
Codul muncii).Bineînțeles, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții, pe care le vom analiza.
Reținem acum că se supun normelor privind răspunderea patrimonială cuprinse în Codul muncii salariații angajați:
- cu contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată;
- cu contract de munca încheiat pe durată determinată;
- cu contract de muncă cu timp parțial;
- cu contract de ucenicie;
- cu contract de muncă la domiciliu;
- care se află în detașare la unitatea pe care au prejudiciat-o etc.
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #2: salariatul a săvârșit chiar el fapta? - Horatiu Sasu
Atenție!
Nu constituie o răspundere pentru fapta altuia, ci tot o răspundere personală, răspunderea organelor de conducere sau a altor
salariați care, fiind obligați la aceasta, nu iau totuși în termen măsurile necesare pentru valorificarea unor drepturi la
despăgubire ale angajatorului.
Vom an aliza acest tip de răspundere într-un comentariu separat, dar reținem că regula este că răspunderea este personală,
pentru o faptă săvârșită personal.
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #3: fapta care a produs prejudiciul trebuie să fie ilicită - Horatiu
Sasu
În cazul răspunderii patrimoniale, fapta are un caracter ilicit dacă salariatul, prin comiterea ei, pe de o parte încalcă atribuțiile
sale de serviciu ce-i revin în temeiul contractului de muncă, iar pe de altă parte cauzează un prejudiciu angajatorului. Fapta
ilicită, fără prejudiciu, poate antrena numai răspunderea disciplinară (Șerban Beligrădeanu, Răspunderea materială a
persoanelor încadrate în muncă, Editura Științifică, 1973, pag. 22). La fel, nici fapta licită, chiar dacă este cauzatoare de
prejudicii. Spre exemplu, dacă salariatul constată nerespectarea unor prevederi legale în unitate, el se va putea adresa
inspectoratului teritorial de muncă pentru a semnala neregula respectivă. Aceasta poate conduce la prejudicierea
angajatorului (obligat, de exemplu, la plata unei amenzi), dar nu va putea atrage răspunderea patrimonială a salariatului
pentru acoperirea acestui prejudiciu (Rentrop&Straton, Raporturile de munca și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag.
R10/002).
Așadar, pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligațiile de serviciu
decurgând din contractul individual de muncă, în conținutul căruia sunt incluse, pe lângă obligațiile concrete, specifice naturii
funcției, felului și locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi și alte acte normative (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea,
Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 423). Așa fiind, declanșarea răspunderii
patrimoniale a salariatului nu poate avea loc în raport cu o omisiune generică în activitatea acestuia (în speță neorganizarea
sau proasta organizare a activității de predare-primire a unor patrimoniale), răspunderea juridică în această modalitate
trebuind să fie de domeniul concretului, care trebuie stabilit și precis evaluat (Decizia civilă nr. 5/R din 11 ianuarie 1996 Curtea
de Apel Brașov, în Marin Voicu, Mihaela Popoacă, Dreptul muncii – vol. I: Tratat de jurisprudență română și europeană,
Editura Lumina Lex, 2001, pag. 206-207).
Dacă nu s-a încălcat o obligație de serviciu, salariatul nu răspunde potrivit prevederilor Codului muncii, ci eventual potrivit
prevederilor Codului civil, în cadrul răspunderii contractuale.
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #4: fapta să fie personală - Horatiu Sasu
Este de principiu că nicio persoană nu poate răspunde decât pentru faptele sale proprii (Institutul Central de Cercetări
Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 111). Fără să facă vreo
excepție, răspunderea patrimonială este totdeauna o răspundere personală, pentru fapta proprie; dreptul muncii nu cunoaște
o răspundere pentru altul (A se vedea în acest sens, Tribunalul municipiului București, sec. a IV-a civ., dec. nr. 371/1992, în
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #5: fapta să fie săvârșită în legătură cu serviciul - Horatiu Sasu
Pentru a interveni răspunderea patrimonială, este necesar ca fapta care a produs paguba să fie în legătură cu munca
prestată, așa cum prevede expres art. 254 alin. (1) teza finală din Codul muncii. Noțiunea de faptă săvârșită “în legătură cu
munca” este mai largă decât aceea de faptă săvârșită “în exercitarea muncii”. Ea cuprinde și absențele de la locul de muncă –
dacă sunt cauzatoare de daune – precum și orice fapte omisive față de obligațiile de serviciu (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea,
Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 429).
Se consideră faptă în legătură cu munca, potrivit cerințelor art. 254 alin. (1) din Codul muncii, nu numai fapta săvârșită de
salariat în exercitarea propriu-zisă a atribuțiilor sale de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu
atribuțiile de serviciu (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr.
9/2003, pag. 16).
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #6: Prejudiciul. Privire generală - Horatiu Sasu
Prejudiciul constituie o modificare negativă în patrimoniul angajatorului, putându-se realiza prin diminuarea activului ca urmare
a săvârșirii unor fapte ilicite (sustragere, distrugere, degradare, pierdere etc.) sau prin creșterea pasivului (ca de exemplu în
cazul plății unor amenzi sau penalități de care sunt vinovați salariații) (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de
Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 430-431). Prejudiciul patrimonial (fie o diminuare a activului, fie o
creștere a pasivului patrimonial) constituie - spre deosebire de răspunderea disciplinară - o cerință obligatorie în cazul
răspunderii patrimoniale (Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1999,
pag. 353). Dacă un asemenea prejudiciu nu s-a produs, salariatul nu va fi obligat la plata de despăgubiri, chiar dacă a fost
neglijent, neatent, și-a organizat defectuos munca sau s-a aflat în pericolul de a-l prejudicia pe angajator. În toate aceste
situații se va putea angaja însă răspunderea disciplinară.
În acest sens, instanțele au decis în mod constant că dacă prejudiciul nu există sau nu poate fi dovedit răspunderea
patrimonială nu se va putea angaja. S-a decis, de exemplu, că „organizarea defectuoasă a activității de evidență nu este, prin
ea însăși, cauzatoare de prejudicii atâta vreme cât bunurile au fost primite, ci poate angaja, eventual, doar răspunderea
disciplinară a salariatului" (Curtea de Apel Brașov, dec. civ. nr. 5/R/1996).
Spre exemplu, pot fi calificate drept prejudicii, dacă s-au produs ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de către unul sau mai
mulți salariați:
- distrugerea, sustragerea sau degradarea unor bunuri;
- diminuarea unor venituri;
- consumuri nejustificate de materii prime, patrimoniale, piese de schimb;
- scăderea cifrei de afaceri;
Paguba sau prejudiciul reprezintă un element esențial al răspunderii patrimoniale, în sensul că fără a se stabili existența ei nu
poate fi stabilită răspunderea, respectiv organul competent nu poate obliga pe autorul faptei la dezdăunare (Institutul Central
de Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 23).
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #7: legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - Horatiu
Sasu
O altă condiție generală indispensabilă pentru angajarea răspunderii patrimoniale este raportul de cauzalitate dintre faptul ilicit
și prejudiciu. Pentru ca obligația de dezdăunare să ia ființă trebuie să se stabilească existența în mod obiectiv a unei legături
necesare de la cauză la efect între faptul ilicit săvârșit de cel chemat să răspundă și paguba suferită de victimă în înțelesul că
această legătură constituie însăși premisa răspunderii.
Cauza constituie fenomenul (sau grupul de fenomene) care precede un alt fenomen și, în anumite condiții, îl produce -
determină, generează, provoacă. În mod corelativ, efectul este fenomenul care urmează cauzei și este provocat de ea.
Noțiunea de cauză este strâns legată de aceea de condiție, prin faptul că un fenomen poate genera un altul numai în anumite
condiții (Șerban Beligrădeanu, Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă, Editura Științifică, București, 1973,
pag. 58).
Toate fenomenele condiționându-se reciproc și orice eveniment constituind numai o verigă separată în legătură reciprocă
universală existentă între fenomene, stabilirea legăturii cauzale implică identificarea și determinarea în lanțul evenimentelor a
aceluia care a fost esențial pentru producerea consecinței date; prin urmare, instanța investită cu soluționarea acțiunii în
daune va avea să determine în lanțul evenimentelor care au precedat cauzarea prejudiciului. evenimentul (pozitiv sau negativ,
acțiunea ori omisiunea) care a avut rolul esențial în provocarea lui. Trebuie stabilită deci existența unei cauzalități necesare,
unei dependențe obiective între comportarea celui ținut responsabil și urmările păgubitoare ale acestei comportări: dacă se
stabilește în mod obiectiv un raport de cauzalitate necesar între fapta ilicită și paguba încercată de victimă, această pagubă
trebuie reparată, indiferent de timpul care s-a scurs între ivirea ei și săvârșirea faptei ilicite și independent de latura subiectivă
a comportării autorului, adică de aspectul de vinovăție al faptei care a dat naștere acelei consecințe (Considerațiile au fost
extrase din Răspunderea patrimonială a personalului, Institutul Central de Cercetări Economice, 1988, pag. 34-35).
Condițiile recuperării pagubei. Condiția esențială #8: vinovăția (culpa) - Horatiu Sasu
Codul muncii, art. 254 alin. (1), prevede că salariații raspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din
vina lor.
Noțiunea de vinovăție sau culpă se referă la toate situațiile în care o vină poate fi stabilită în sarcina autorului actului ilicit și
prejudiciabil, începând cu dolul și terminând cu neglijența sau imprudența ușoară și înglobând deci orice fel de pagubă – de la
cea mai gravă până la cea mai ușoară – care se cere astfel reparată prin însăși atitudinea psihică pe care persoana care a
încălcat ordinea de drept a avut-o față de faptul său ilicit și consecințele lui păgubitoare. În ce privește pagubele cauzate prin
neîndemânare sau nepricepere, considerăm că se găsește în culpă și deci urmează a fi obligat la repararea pagubei cauzate
și acela care ignorând lucrurile pe care era obligat să le cunoască a provocat altuia un prejudiciu (Institutul Central de
Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 31).
Fără vinovăția (culpa) salariatului care a produs prejudiciul prin fapta sa ilicită, răspunderea patrimonială este inadmisibilă (A
se vedea, pentru o analiză detaliată a problemelor vinovăției, Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Răspunderea materială,
Universitatea din București, 1977, pag. 90-100).
Deoarece în practică se fac confuzii, vom dezvolta unele detalii în alte comentarii aferente alineatului pe care îl adnotăm.
Fapta ilicita culpabila a salariatului - conditie pentru antrenarea raspunderii patrimoniale - Mădălina Moceanu
Pârâtul-recurent nu se poate apara invocând faptul ca, la data preluarii, ar fi trebuit ca autobuzul sa fie cu rezervorul plin,
adica 260 de litri de carburant, însa, în realitate, rezervorul era aproape gol, tocmai pentru ca semnalarea unei astfel de
situatii îi intra în obligatiile de serviciu, de nerespectarea carora nu se poate prevala, omisiunea fiind culpabila si de natura sa-i
atraga raspunderea.
Ca argument fundamental la baza culpei pârâtului, s-a retinut ca acesta nu a semnalat lipsa pretinsa în cuprinsul unui raport,
desi avea deplina competenta pentru aceasta, situatie în care suporta consecintele neglijentei sale.
Extras din Decizia civila nr. 5950/05.10.2011, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a Civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
Legătura de cauzalitate: diferența esențială între cauză și condiție în domeniul răspunderii patrimoniale - Horatiu
Sasu
Foarte adesea chiar circumstanțele în care s-a produs prejudiciul sunt deosebit de complexe. Pentru stabilirea răspunderii,
organele competente ale angajatorului sau, în caz de litigiu, organele de jurisdicție, trebuie să analizeze cu deosebită atenție
situația de fapt în care s-a produs prejudiciul, pentru a depista toate cauzele care l-au provocat și spre a discerne fenomenele-
Necesitatea dovedirii de către angajator a tuturor condițiilor pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatului
- Mădălina Moceanu
Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii, pentru a se angaja răspunderea patrimonială a unui salariat este necesar să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; fapta
ilicită și personală a salariatului în legătură cu munca sa; prejudiciul creat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate
între fapta ilicită, prejudiciu și vinovăția salariatului.
Pe cale de consecință, nedovedirea de către angajator a uneia dintre aceste condiții împiedică antrenarea răspunderii
patrimoniale a angajatului, nefiind necesară verificarea de către instanța de judecată a existenței celorlalte condiții.
Extras din Decizia civilă nr. 33/12.02.2014, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, www.just.ro
Precizare privind fapta salariatului care NU are legătură cu munca acestuia - Horatiu Sasu
Pe de altă parte, dacă fapta se produce pe parcursul programului de lucru, dar nu are nicio legătură cu munca (spre exemplu
degradarea în pauză a unui utilaj), salariatul va răspunde potrivit normelor dreptului comun (Ion Traian Ștefănescu, Tratat
elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 351).
Așa fiind, o persoană încadrată în compartimentele funcționale ale angajatorului - personal, financiar, tehnic - care nu are în
atribuțiile sale repararea aparatelor (instalațiilor) pe care încearcă să le repare, dar le degradează, răspunde civil – și nu în
conformitate cu prevederile art. 254 alin. (1) din Codul muncii – față de angajator pentru paguba pricinuită. Pentru aceleași
considerente, șoferul care accidentează vehiculul angajatorului în timpul unei curse clandestine va răspunde civil, fapta ilicită
situându-se în afara atribuțiilor de serviciu (Institutul Central de Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a
personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 112).
Prejudiciul să nu fi fost reparat - condiție pentru admisibilitatea răspunderii patrimoniale - Horatiu Sasu
Problema inadmisibilității recuperării pagubei ca urmare a reparării prejudiciului produs de salariat s-ar putea pune în anumite
situații. Spre exemplu, atunci când, prin ipoteză, salariatul se face vinovat de distrugerea sau deteriorarea unui bun în privința
căruia angajatorul a avut încheiat un contract de asigurare și prejudiciul este acoperit prin acordarea de despăgubiri de către
societatea de asigurări; în acest caz, cel prejudiciat - respectiv angajatorul - nu va mai putea să solicite repararea prejudiciului
și din partea autorului faptei, adică a salariatului său (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin
noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 20).
Prejudiciul trebuie să fie actual (III). Problema prejudiciilor eventuale - Horatiu Sasu
Un prejudiciu eventual nu poate constitui obiect al unei obligații de reparare întrucât – spre deosebire de prejudiciile viitoare –
este ipotetic, neexistând nici certitudinea producerii lui și nici posibilitatea de a-i stabili întinderea. Soluția se bazează pe un
argument de text dedus din art. 1349 C. civ. (”Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea
sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat
să le repare integral”).
Ca o nuanțare, răspunderea patrimonială se poate declanșa și pentru sume care urmează a fi plătite în viitor, însă urmărirea
datornicilor – deci executarea sancțiunii patrimoniale – se poate face doar cu condiția – și pe baza dovezii – achitării sumelor
de către angajator.
Aici doctrina a intervenit, arătând că într-o situație - care trebuie considerată de excepție - s-ar putea pune problema
răspunderii salariatului și pentru prejudiciul neprevizibil, dacă producerea sa este rezultatul culpei grave a celui în cauză,
culpă asimilată dolului. Este o aplicare a adagiului culpa lata dolo comparabitur (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea
patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 18). Pe de altă parte, s-a susținut că pierderea
unui client din cauza neglijenței unui salariat ar putea atrage, în cascadă, și pierderea altor clienți, dar acesta fiind doar un
prejudiciu eventual, nu se poate pretinde acoperirea lui de către salariatul neglijent (Rentrop&Straton, Raporturile de munca și
rezolvarea conflictelor cu angajații, București, 2006, pag. R 10/005).
Prejudiciul trebuie să fie cert (II). Problema beneficiilor nerealizate - Horatiu Sasu
Nu e mai puțin adevărat că în toate cazurile, dacă angajatorul dovedește - în afara prejudiciului efectiv - și pierderea unui
beneficiu, salariatul va fi obligat la repararea întregii pagube, adică, potrivit normelor din dreptul comun, și a beneficiului
nerealizat (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag.
21). De pildă, șoferul care, din vina sa, a degradat un autobuz răspunde patrimonial nu numai de contravaloarea reparațiilor
necesare, pentru despăgubirile pe care angajatorul le-a plătit unor terțe persoane (proprietarul unui alt vehicul tamponat etc.),
dar și pentru beneficiul planificat al autobuzului pentru perioada cât acesta, fiind în reparație, nu a circulat, beneficiul respectiv
constituind lucrum cessans. Tot astfel, salariatul vinovat de neurmărirea la timp a unui debit prescris, răspunde patrimonial
atât pentru contravaloarea creanței propriu-zise - costul produsului livrat, contravaloarea impozitului, chiriei etc. - cât și pentru
echivalentul majorărilor (penalităților, dobânzilor etc.) prescrise, aferente creanței, care constituie beneficiu nerealizat. Pentru
identitate de rațiune, sumele stabilite ca despăgubiri în cadrul răspunderii patrimoniale produc dobânzi, deoarece și acestea
au caracterul unui folos nerealizat. Aceasta în condițiile în care șoferul răspunde conform principiilor răspunderii juridice
contractuale, cu derogările cuprinse în Codul muncii.
Beneficiul nerealizat poate fi cel planificat, iar când nu se dovedește că era realizabil integral, ori nu există o asemenea
planificare, el poate fi determinat de instanță pe baza probelor administrate.
Prejudiciul trebuie să fie direct (II). Discuții în cazul fuziunii - Horatiu Sasu
O precizare este necesară pentru dezlegarea unor situații ades întâlnite în economia de piață: întrucât dreptul la reparație se
naște din chiar momentul în care a fost cauzat prejudiciul, dacă cel păgubit este o persoană juridică, în caz de comasare prin
absorbirea ei de o altă persoană juridică ori prin fuziunea mai multora pentru a se alcătui o persoană juridică nouă, exercițiul
acțiunii în responsabilitate aparține angajatorului care absoarbe ori aceleia nou alcătuite (Institutul Central de Cercetări
Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 25).
Prejudiciul trebuie să fie direct (III). Soluția în cazul prejudiciilor indirecte - Horatiu Sasu
În cazul prejudiciilor indirecte, când angajatorul răspunde în calitate de comitent pentru prepusul său, situația este diferită,
De pildă, șoferul care, din vina sa, a degradat un autobuz răspunde patrimonial nu numai de contravaloarea reparațiilor
necesare, pentru despăgubirile pe care angajatorul le-a plătit unor terțe persoane (proprietarul unui alt vehicul tamponat etc.),
dar și pentru beneficiul planificat al autobuzului pentru perioada cât acesta, fiind în reparație, nu a circulat, beneficiul respectiv
constituind lucrum cessans. Tot astfel, salariatul vinovat de neurmărirea la timp a unui debit prescris răspunde patrimonial atât
pentru contravaloarea creanței propriu-zise - costul produsului livrat, contravaloarea impozitului, chiriei etc. - cât și pentru
echivalentul majorărilor (penalităților, dobânzilor etc.) prescrise, aferente creanței, care constituie beneficiu nerealizat. Pentru
identitate de rațiune, sumele stabilite ca despăgubiri în cadrul răspunderii patrimoniale produc dobânzi, deoarece și acestea
au caracterul unui folos nerealizat. Aceasta în condițiile în care șoferul răspunde conform principiilor răspunderii juridice
contractuale, cu derogările cuprinse în Codul muncii.
Spre deosebire de Codul muncii anterior, unde răspunderea patrimonială se limita – de regulă – numai la paguba efectiv
produsă de unul sau mai mulți salariați fără a se mai adăuga foloasele nerealizate de angajatorul păgubit ca urmare a faptei
culpabile, actualul Cod al muncii vine cu o inversare de optică: în toate cazurile, dacă angajatorul dovedește -în afara
prejudiciului efectiv -și pierderea unui beneficiu, salariatul va fi obligat la repararea întregii pagube, adică, potrivit normelor din
dreptul comun, și a beneficiului nerealizat (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul Cod al
muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 21).
Se deduce astfel că autorul prejudiciului poate fi obligat la plata unor dobânzi, penalizări sau alte asemenea sume care exced
paguba efectivă, după cum arătăm într-unul din comentariile următoare în regătură cu caracterul real al prejudiciului.
Prejudiciul trebuie să fie real (II). Aspecte de practică economică - Horatiu Sasu
Efectul patrimonial negativ al daunei - diminuarea patrimoniului - se analizează fie sub aspectul micșorării activului (ansamblul
drepturilor corporale sau incorporale - bunuri patrimoniale sau drepturi de creanță), fie sub aspectul sporirii pasivului
(totalitatea obligațiilor evaluabile în bani) (Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu,
Raspunderea patrimoniala a salariatului nu poate fi angajata în conditiile în care atributiile sale nu au fost stabilite
într-o fisa a postu - Mădălina Moceanu
Nu se poate constata savârsirea de catre pârâtul-recurent a unei fapte ilicite prin care sa aduca atingere obligatiilor de serviciu
decurgând din contractul individual de munca sau atributiilor înscrise în fisa postului, întrucât contractul individual de munca
nu stabileste atributiile postului, facând referire pentru aceasta la fisa postului, care nu exista.
Or, în conditiile în care contractul individual de munca a fost încheiat cu fractiune de norma de 2 ore pe zi, nespecificând
atributiile postului si nefacând referire nici la dispozitiile vreunei legi pentru aceasta, ci prevazând doar încadrarea în functia
de "economist", nu exista niciun temei pentru a considera ca pârâtului îi reveneau toate atributiile legate de tinerea
contabilitatii, potrivit dispozitiilor Legii nr. 82/1991, cu atât mai putin pe cea de declarare a societatii ca platitor de TVA, ce
revine reprezentantului legal al acesteia.
Extras din Decizia civila nr.106/R/13.01. 2009, Curtea de Apel Bucuresti, www.cab1864.eu
Prezumția de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumție relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin
proba contrară.
Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumția de culpă, dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o
întâmpinare, nu s-a prezentat la interogatoriu, motiv pentru care, prima instanță a făcut aplicarea art.225 cod pr.civilă, nu a
formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca eventuale vicii ale proceselor verbale de inventariere sau
nerespectarea procedurii de inventariere.
În ceea ce privește deciziile de imputație, într-adevăr, acestea nu mai pot fi puse în executare, nemaifiind reglementate prin
nou cod al muncii, acesta fiind și motivul pentru care intimata reclamantă s-a adresat instanței pentru recuperarea
prejudiciului.
Extras din Decizia civilă nr.609/CM/ 20.10.2009, Curtea de Apel Constanța, www.portal.just.ro
Reguli privind evaluarea prejudiciului (I). Formele sub care se poate prezenta prejudiciul - Horatiu Sasu
Pagubele se pot prezenta sub forme numeroase: degradări sau lipsuri de bunuri, plata unor sume necuvenite, neîncasarea
unor sume cuvenite, prescrierea unor creanțe etc. În toate aceste cazuri se impune o radiografiere a pagubei, pentru a se
cunoaște întinderea și cauzele sale și în raport de cele constatate să se treacă la stabilirea exactă a cuantumului ei și a părții
contributive a fiecărui autor al prejudiciului (Institutul Central de Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a
personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 73).
Dacă sunt întrunite condițiile în vederea antrenării răspunderii salariatului pentru un anumit prejudiciu, evaluarea acestuia se
face, dacă există norme speciale, ținând seama de normele respective (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială
reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 20).
Reguli privind evaluarea prejudiciului (III).Ce presupune repararea integrală - Horatiu Sasu
Sub aspectul reparării integrale sunt de făcut o serie de delimitări.
Actualul Cod al muncii, stabilind răspunderea de tip civil-contractual a salariatului, rezultă că în toate cazurile, dacă
angajatorul dovedește - în afara prejudiciului efectiv - și pierderea unui beneficiu, salariatul va fi obligat la repararea întregii
pagube, adică, potrivit normelor din dreptul comun, și a beneficiului nerealizat (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea
patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 21). Spre exemplu, în cazul unei acțiuni civile
prin care persoana care a defectat un utilaj a fost obligată la plata cheltuielilor necesitate de reparație, precum și la beneficiile
pe care le-ar fi încasat angajatorul la produsele nerealizate din cauza stagnării, conform actualului Cod al muncii acțiunea
este admisibilă inclusiv în partea reprezentând sumele imputate cu titlu de beneficiu nerealizat. Spre exemplu, amortismentul
plătit de angajator în perioada cât utilajul a fost degradat din culpă constituie o pagubă efectivă (exemplele sunt preluate din
Răspunderea patrimonială a personalului, Institutul Central de Cercetări Economice, 1988).
Situația răspunderii în cazul contractului individual de muncă în formă nescrisă - Horatiu Sasu
Și un contract de muncă în formă nescrisă poate constitui fundament al răspunderii patrimoniale (Institutul Central de
Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 111). Faptul că
legea - art. 16 alin. (1) din Codul muncii - cere forma scrisă a contractului nu înseamnă o derogare de la principiul
consensualismului, deoarece forma scrisă este reglementată în interesul părților. De altfel, este de remarcat că și anterior,
când legiuitorul cerea, dar nu insista atât de mult ca acum pe forma scrisă a contractului de muncă, instanțele au calificat
raporturile dintre părți ca fiind raporturi de muncă. Într-un litigiu, în care intimata (angajatorul) nu a depus la dosar contractul
de muncă al salariatului, lipsa acestuia nu a fost - în opinia întemeiată a Tribunalului București - o cauză pentru care nu poate
fi angajată răspunderea patrimonială a salariatului (Trbunalul București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 639/R/2000, în
Alexandru Țiclea, Dreptul muncii. Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2001, pag. 241).
Decizia este perfect valabilă în prezent.
Situația răspunderii patrimoniale a salariatului care prestează munca prin agent de muncă temporară - Horatiu Sasu
Conform art. 88 și urm. din Codul muncii, salariatul in cauză prestează muncă exclusiv în interesul utilizatorului, la locul de
muncă stabilit de el (de regulă, la sediul său) și, astfel, de fapt, utilizatorul (iar nu agentul de muncă temporară) este în măsură
să-i dea salariatului îndrumări, să îl supravegheze și să îl controleze în orice moment. În mod normal, salariatul ar trebui să
răspundă direct către utilizator. În realitate, concepția legiuitorului este că salariatul răspunde patrimonial numai în raport cu
agentul de muncă temporară, astfel cum detaliem în comentariile de la art. 91 Codul muncii.
Situații ale unor categorii speciale de salariați, sub aspectul răspunderii patrimoniale - Horatiu Sasu
Răspunderea patrimonială salariaților într-un contract de calificare sau de adaptare profesională se face potrivit celor arătate
(2) Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau
fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a erorii asupra existenței obligației - Horatiu Sasu
Eroarea asupra existenței obligației (decurgând din ordinul de serviciu) poate să fie nu numai o eroare de drept, ci și o eroare
de fapt. De pildă, angajatul a înțeles greșit dispoziția transmisă telefonic sau în scris și din această pricină a efectuat o altă
operație sau a luat o altă măsură decât cea ordonată, iar acțiunea astfel săvârșită a fost păgubitoare pentru angajator (Leonid
Miller, Răspunderea materială a angajaților, Editura Academiei, 1964, pag. 167). Apreciem că eroarea asupra existenței
obligației sau a întinderii ei poate fi sau nu – după caz – încadrabilă în acele “alte cauze neprevăzute si care nu puteau fi
înlăturate” despre care face vorbire Codul muncii în art. 254 alin. (2) din Codul muncii.
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a riscului normal al serviciului (I). Generalități - Horatiu Sasu
Răspunderea patrimonială este exclusă atunci când apare riscul normal al serviciului, reprezentat de pierderile care se produc
de obicei în procesul muncii și care, datorită faptului că sunt previzibile, se înscriu în sfera pierderilor uzuale (firești); pierderile
se pot datora fie caracterului bunurilor (fragile, friabile etc.), fie mijloacelor aflate la dispoziție pentru păstrarea bunurilor
respective.
În timp ce în dreptul civil, în materia contractelor sinalagmatice, prin noțiunea de "risc" se înțelege reverberația efectelor
cazului fortuit sau ale forței majore asupra părților contractante, în dreptul muncii includerea expresă a riscului normal al
serviciului în rândul cauzelor exoneratoare de răspundere patrimonială "pe de o parte, conturează mai bine noțiunea de faptă
ilicită și limitează mai exact câmpul de aplicare a noțiunii vinovăției, iar, pe de altă parte, și mai ales, evită frânarea inițiativelor
utile" (Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. II, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag. 101). Așa bunăoară, inginerul care consumă anumite patrimoniale pentru o
experiență, fie chiar neizbutită, dar aprobată de cei în drept, nu cauzează angajatorului căruia îi aparțineau acele patrimoniale
niciun prejudiciu. Căci prejudiciul este în fapt numai diminuarea unui patrimoniu care în mod normal nu ar fi trebuit să se
producă, deci, până la urmă, numai știrbirea patrimonială cauzată prin încălcarea unei obligații (Leonid Miller, Răspunderea
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a riscului normal al serviciului (II). Măsurarea riscului normal -
Horatiu Sasu
Subliniem că riscul normal indică, în primul rând, pierderile inerente procesului de producție care se încadrează în limitele
prevăzute de lege. Aceste pierderi se exprimă în diferite norme de perisabilități, toleranțe, scăzăminte etc. și sunt prestabilite
în raport cu specificul diferitelor categorii de produse. Asemenea norme privesc, de regulă, produsele la care se poate aprecia
procentul de pierderi posibil în procesul producției, al circulației mărfurilor și al prestărilor de servicii (produse perisabile,
friabile ori care scad în greutate, pierderi normale în cadrul procesului manipulării, prelucrării ori transportului unor bunuri).
PRECIZARE
Nici angajatorul și nici organele de jurisdicție a muncii nu sunt îndreptățite să majoreze coeficienții stabiliți legal (pentru opinii
foarte pertinente în acest sens, a se vedea: Constantin Bejenaru, Olga Ionescu, Codul muncii pe înțelesul tuturor, ediția a II-a
revăzută și completată, Editura Politică, București, 1976, pag. 108; Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială
reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 24).
Pentru a se putea acorda însă procentele de pierderi prevăzute în actele normative care le determină, acestea trebuie, pe de
o parte, să se fi produs efectiv datorită cauzelor avute în vedere de legiuitor (dimpotrivă, dacă sunt determinate de
comportarea vinovată a salariatului, atunci paguba produsă este imputabilă acestuia); pe de altă parte, procentele de pierderi
prevăzute de lege reprezintă limita maximă a acestora (Constantin Bejenaru, Olga Ionescu, op. cit., pag. 108).
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a riscului normal al serviciului (III). Interpretări ale unor situații
practice - Horatiu Sasu
Se impune o interpretare rațională și sistematică a textelor legale referitoare la riscul normal al serviciului, care, după părerea
unor autori, se poate realiza în următorii termeni (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul
Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 24-25):
1. Riscul normal cuprinde, după cum deja am arătat, pierderile inerente procesului de producție ce se încadrează în limitele
prevăzute de lege - dacă există astfel de norme legale. În acest context, în legătură cu perisabilitățile, s-ar putea susține că
actele normative ce le reglementează au caracter exclusiv fiscal (în contextul comercializării mărfurilor) și, deci, nu ar avea
incidență în domeniul raporturilor juridice de muncă. Suntem însă de părere că respectivele acte normative produc efecte și în
ceea ce privește deducerea perisabilităților din cuantumul prejudiciului produs de salariat.
2. Riscul normal, dar „nenormat” intervine când pierderile sunt neînsemnate, acceptabile pentru activitatea desfășurată, SAU
în cazul celor care execută o obligație de diligență, cum ar fi, spre exemplu, consilierii juridici. Astfel, de pildă, consilierul
juridic nu răspunde patrimonial decât dacă soluțiile adoptate sau avizele date de către el - care au atras păgubirea
angajatorului - au fost vădit contrare legii. În cazul în care problema ce făcea obiectul avizului sau soluției era controversată și
practica judecătorească și literatura juridică de specialitate nu erau deplin cristalizate (concretizate), suntem în prezența unire
pagube generate ca urmare a unui risc normal, dar nenormat, al serviciului (pentru argumente care își păstrează valabilitatea,
a se vedea Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 573 din 18 iunie 1965 și nr. 493 din 3 aprilie 1967, publicate, în extras, în
Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, de
Ioan Mihuță și Alex. Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970, pag. 586-587).
Riscul nenormat apare și în situația pierderilor care, deși depășesc limitele normale, nu s-au produs totuși din cauza vinovăției
vreunei persoane. Nimic nu se opune - este chiar util - ca astfel de pierderi (riscul nenormat) să fie stabilite prin contractul
colectiv de muncă sau chiar prin contractul individual de muncă (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială
reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 24-25).
S-a mai arătat că există și un risc nenormat, apreciat de angajator tinându-se cont de specificul activității respective. Astfel, de
exemplu, instanțele au apreciat că un asemenea risc trebuie luat în considerare în situații ca:
- volumul mare de operații;
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a riscului normal al serviciului (IV). Vechea și noua concepție în
Dreptul muncii - Horatiu Sasu
Considerațiile de până acum cu privire la riscul normat sunt extrase parțial din precizările doctrinei, precizări pornite de la
prevederile Codului muncii anterior. Codul muncii actual, spre deosebire de cel anterior, deși face referire, în cuprinsul art. 254
alin. (2), la riscul normal al serviciului drept cauză de nerăspundere patrimonială, nu definește această noțiune.
În opinia doctrinei exprimată sub imperiul actualului Cod al muncii, că riscul normal al serviciului, reglementat de art. 254 alin.
(2) din Codul muncii, are, în esență, același conținut cu cel stabilit în Codul anterior: el este format din pierderile previzibile (și
inerente) procesului, de producție sau de manipulare a mărfurilor care se încadrează în limitele prevăzute fie printr-un act
normativ, fie prin acte interne ale angajatorului, ori prin cele rezultate din negocierea colectivă sau/și individuală și care, în
consecință, nu pot fi imputate unui anumit salariat. De aceea, se poate concluziona că riscul normal al serviciului - cauză de
nerăspundere patrimonială - constituie o constantă a dreptului muncii, iar reglementarea înscrisă în art. 254 alin. (2) (ultima
ipoteză) din Codul muncii este rațională (I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu și observații critice
asupra noului Cod al muncii, în Dreptul nr. 4/2003, pag. 77; Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată
prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 24-25).
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a cazului fortuit sau forței majore - Horatiu Sasu
Răspunderea patrimonială este exclusă când există un caz fortuit sau de forță majoră, constând în împrejurări neprevăzute ce
nu puteau fi înlăturate în niciun chip care au determinat cauzal producerea prejudiciului respectiv. Spre exemplu s-a decis că
nu se poate reține culpa gestionarilor dacă paguba s-a produs într-o zi de duminică, în timp ce contestatarii nu aveau acces în
unitate (Curtea de Apel Iași, dec. civ. nr. 216/1997, în Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura
Lumina Lex, București, 1999, pag. 353).
Angajatorul - s-a precizat – trebuie să dovedească în instanță ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror
neîndeplinire sau îndeplinire a lor necorespunzătoare ar fi adus prejudiciul respectiv (Tribunalul municipiului București, sec. a
III-a civ., dec. nr. 2481/1995 (nepublicată); Curtea de Apel Ploiești, Decizia civilă nr. 3238 din 11 decembrie 1998, în Marin
Voicu, Mihaela Popoacă, Dreptul muncii – vol. I: Tratat de jurisprudență română și europeană, Editura Lumina Lex, București,
2001, pag. 224).
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a executării unei obligații legale sau contractuale (II). Discuții privind
ordinul ilegal - Horatiu Sasu
Relativ la executarea ordinului de serviciu, este limpede că răspunderea patrimonială a salariatului există numai în ipoteza în
care ea execută un ordin de serviciu vădit (evident) nelegal; dimpotrivă, răspunderea nu este antrenată dacă ordinul primit
avea o plauzibilă aparență de legalitate. S-a decis astfel că executarea, de către funcționar, a unui ordin ilegal al conducerii
angajatorului nu apără de răspundere pe executant, dacă acesta a avut posibilitatea aprecierii ilegalității ordinului respectiv
(vezi Tribunalul Suprem, Col. pen., dec. nr. 1362 din 2 iulie 1959, în Legalitatea Populară, nr. 12/1959, pag. 75-76). Soluția
este discutabilă din moment ce nu s-a dovedit și reținut vădita ilegalitate a ordinului.
Așadar, în cazul ordinului ilegal, pentru ca acesta să dea totuși naștere unei obligații reale în sarcina angajatului căruia a fost
adresat, mai este necesar ca ilegalitatea ordinului să nu fie vădită. S-a susținut că nu ar fi necesar ca ordinul de serviciu să fie
"vădit" nelegal pentru ca executarea lui să antreneze răspunderea patrimonială a executantului fiind "suficient să se constate
încălcarea culpabilă a obligației de verificare ce-i revenea" (în acest sens Vasile Buia, Angajarea gestionarilor, constituirea de
garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste, Editura Științifică, București, 1970, pag.
159). Într-o altă opinie, în măsura în care ilegalitatea ordinului nu este evidentă, la aprecierea vinovăției executantului trebuie
să prevaleze împrejurarea că el a executat un ordin de serviciu pe care, în principiu, era obligat să-l aducă la îndeplinire. Pe
de altă parte, este practic imposibil - și de altfel păgubitor pentru bunul mers al serviciului, în cadrul oricăror angajatori - ca ori
de câte ori un salariat primește din partea unui superior un ordin de serviciu, executantul să nu pășească la executare până
când nu "verifică" și nu "studiază" legalitatea sau temeinicia lui. De aceea s-a considerat în opinia citată că vinovăția sau
nevinovăția executantului este în funcție de faptul dacă ilegalitatea ordinului primit era vădită sau nu (Sanda Ghimpu, Ion
Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1978, pag. 97).
În aceiași termeni urmează a fi pusă și soluționată problema efectului exonerator al ordinului de serviciu legal, dar neoportun,
care a avut drept urmare păgubirea angajatorului: în mod normal angajatul care, pe linie de serviciu, primește diferite dispoziții
legale (căci aceasta e ipoteza discutată aici) nu este ținut să aprecieze utilitatea sau oportunitatea lor și nici nu ar putea, de
altfel, să refuze executarea sub cuvânt că ordinul primit nu i se pare just, căci de acest lucru răspunde superiorul angajatului
care i-a dat ordin. A decide altfel ar echivala cu subminarea conducerii, cu nesocotirea disciplinei muncii în general, principiu
fundamental al organizării muncii și a dreptului muncii (Leonid Miller, Răspunderea materială a angajaților, Editura Academiei,
1964, pag. 169).
Excluderea răspunderii patrimoniale ca urmare a situațiilor posibile în practică. Concluzii - Horatiu Sasu
În lipsa caracterului ilicit, fapta – chiar cauzatoare de daune – nu atrage nicio răspundere (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea,
Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1997, pag. 423). Menționăm că situațiile la care ne referim
constituie cauze de înlăturare caracterului ilicit al faptei, nu de nevinovăție. În ipotezele în care cel puțin una din cauze devine
incidentă, răspunderea patrimonială este, pe cale de consecință, exclusă, dat fiind că această răspundere impune existența
cumulativă și simultană a tuturor condițiilor ei. Astfel fiind, este evident că fapta nefiind ilicită, nici nu mai poate fi pusă în
discuție vinovăția făptuitorului (Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul
muncii, Tratat, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag. 95).
Inaplicabilitatea unor condiții de excludere a răspunderii prevăzute în alte domenii - Horatiu Sasu
Reținem că sunt aplicabile doar cauzele de exonerare prevăzute de legislația civilă (aplicându-se - ceea ce este admisibil - și
clauza de exonerare specială reglementată expres de Cod, respectiv de art. 254 alin. (2), constând în riscul normal al
serviciului).
În concluzie, în domeniul răspunderii patrimoniale, aplicarea prin analogie a unor dispoziții din legislația penală și
contravențională este, prin ipoteză, inadmisibilă (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul
Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 25). Așa fiind, luarea în considerare, în contextul nerăspunderii patrimoniale, a infir-
mității drept cauză de exonerare nu este posibilă.
Din același motiv nu am enumerat printre cauzele de exonerare iresponsabilitatea, beția și minoritatea, prevăzute, ca atare, în
Codul penal, deoarece în dreptul muncii iresponsabilitatea și minoritatea sub 14 ani constituie cauze de incapacitate generală,
constituind deci obstacole la însăși încheierea contractului de muncă, iar beția nu este prevăzută expres de Codul muncii ca și
cauză de exonerare de răspundere patrimonială. Bineînțeles, nu avem în vedere acele situații excepționale în care beția nu
este numai involuntară, ci este provocată din cauze ce exclud orice vinovăție a salariatului, încadrându-se la în acele “alte
cauze neprevăzute si care nu puteau fi înlăturate” despre care face vorbire Codul muncii în art. 254 alin. (2) din Codul muncii.
În acest sens, beția exonerează de răspundere numai când este accidentală și completă. Este accidentală când este
independentă de voința persoanei, fiind rezultatul unei întâmplări și este completă atunci când, în urma intoxicării cu alcool
sau altă substanță, se ajunge la paralizarea energiei fizice a celui intoxicat și la intoxicarea facultăților sale mintale, persoana
ajunsă în această stare nemaiavând capacitatea de a înțelege și de a voi (Mona M. Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudurache,
Contravenția, Institutul European, Iași, 1997, pag. 29).
(3) În situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu
munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea
contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data
comunicării.
C O M U N I C A T Î.C.C.J. - interpertarea art. 254 alin. (3) și (4) din Codul Muncii - Marian Orzață
Prin Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, în dosarul nr.131/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată
de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 16121/110/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) și art. 254 alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003
Tiparit de - la 30.07.2019. 605/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
– Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stipularea clauzei penale în contractul individual de
muncă sau într-un act adițional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina și în
legătură cu munca sa, este interzisă și este sancționată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
Modalitățile procedurale de recuperare a prejudiciului (I). Regula din domeniul civil: stabilirea răspunderii de către
instanța de judecată - Horatiu Sasu
Legiuitorul a înlăturat posibilitatea, existentă sub imperiul Codului muncii anterior, a stabilirii răspunderii patrimoniale - sau/și a
obligației de restituire a salariatului - pe calea emiterii unei decizii de imputare, dacă salariatul nu își asuma, în scris, un
angajament de plată.
În prezent, stabilirea răspunderii patrimoniale are loc, dacă nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă, numai pe cale
judecătorească, prin admiterea - în total sau în parte - a cererii de chemare în judecată, formulată de cel păgubit (salariatul
sau angajatorul), la instanța competentă să soluționeze conflictul de drepturi respectiv (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea
patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 34).
Modalitățile procedurale de recuperare a prejudiciului (II). Excepția din Codul muncii: angajamentul de dezdăunare al
salariatului - Horatiu Sasu
Deși Codul muncii prevede posibilitatea stabilirii prejudiciului doar de către instanța de judecată, urmată de executare silită
asupra bunurilor salariatului, totuși, așa cum judicios a remarcat literatura de specialitate, nimic nu se opune posibilității
reparării prejudiciului prin acordul părților contractului individual de muncă (Al. Ticlea, Soluții și propuneri privind interpretarea
și aplicarea unor dispoziții ale Codului muncii, Revista română de Dreptul muncii nr. 2/2003, pag. 15).
Argumentele în favoarea acestei soluții sunt (conform Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin
noul Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 35):
- În ambele ipoteze - răspunderea angajatorului ori răspunderea salariatului - se pot aplica, conform art. 278 alin. (1) teza a II-
a din Codul muncii, ca drept comun, dispozițiile legislației civile (care permit plata prin bună învoială);
- De principiu, acordul părților cu privire la cuantumul și modul de reparare a prejudiciului trebuie să fie considerat ca imposibil
doar într-o singură situație, și anume aceea în care acordul ar fi interzis expres printr-o normă legală; or, în cazul analizat, o
astfe1 de normă legală imperativă nu există;
- Cu privire la răspunderea angajatorului, art. 253 alin. (2) dispune: "În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească
pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanțelor judecătorești". Din moment ce textul se referă expres la posibilul
refuz al angajatorului, caz în care salariatul se poate adresa instanțelor judecătorești, rezultă că, în primul rând, este posibil
acordul părților cu privire la despăgubirea salariatului de către angajator. Referindu-se la salariat, art. 254 din Codul muncii nu
cuprinde un text similar cu art. 253 alin. (2). Cu toate acestea, în opinia noastră este vorba pur și simplu despre o lacună;
legiuitorul nu a urmărit, în realitate, ca în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților să se înlăture posibilitatea acordului
părților cu privire la despăgubirea angajatorului de către salariat. Principiul simetriei juridice implică și în acest caz
recunoașterea posibilității unui acord între părți cu privire la acoperirea prejudiciului produs angajatorului de către salariat;
- Indiferent de faptul că este vorba despre instituții juridice diferite, din moment ce în domeniul raporturilor de muncă chiar și
efectele nulității contractului de muncă se pot produce, potrivit art. 57 alin. (6) din Cod, ca urmare a acordului părților, apare
firesc ca prin acordul lor să se poată trece și la acoperirea prejudiciului produs de o parte, cu vinovăție, celeilalte;
Utilitatea acoperirii prejudiciului prin acordul părților este evidentă, fie și numai prin evitarea unui proces, altfel necesar. În
plus, principiul bunei-credințe, consacrat de art. 8 din Codul muncii, antrenează, logic, consecința posibilității acoperirii
prejudiciului prin învoiala părților.
Modalitățile procedurale de recuperare a prejudiciului (III). Precizările Curții Constituționale - Horatiu Sasu
Curtea Constituțională a arătat într-o decizie (Decizia Curții nr. 24/2003) că acordul părților poate conduce la recuperarea pe
cale amiabilă a prejudiciului. Învestită să soluționeze critica de neconstituționalitate a art. 164 alin. (2) din Codul muncii (în
prezent art. 169 alin. (2) din Codul muncii – nota H. Sasu), Curtea a atins și problema care ne interesează în acest moment,
Modalitățile procedurale de recuperare a prejudiciului (IV). Critica din partea specialiștilor în Dreptul muncii - Horatiu
Sasu
Poziția Curții Constituționale – s-a arătat în doctrină (Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul
Cod al muncii, în Dreptul nr. 9/2003, pag. 36-37) - este, în fondul ei, corectă. Ea apare însă ca insuficient de nuanțată,
deoarece - așa cum era și normal - instanța constituțională s-a referit exclusiv la textele invocate de către autorii excepției de
neconstituționalitate, fără a se analiza și incidența altor norme legale. Din acest punct de vedere, s-a apreciat că salariatul nu
se poate obliga la despăgubire fără a se ține seama de art. 38 din Codul muncii. Așadar:
- într-o primă ipoteză, salariatul se declară de acord cu propunerea angajatorului după ce există o hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă - ipoteză mai mult de școală - tocmai datorită existenței titlului executoriu constând în respectiva
hotărâre judecătorească. În această situație consimțământul său nu poate fi nici pentru a plăti imediat și dintr-o dată o sumă
mai mare decât cea care a fost stabilită de instanța judecătorească, și nici pentru o reținere eșalonată lunar (pe 3 ani) mai
mare decât o treime din salariul său net;
- într-o a doua ipoteză, înainte de adoptarea hotărârii judecătorești, salariatul nu se poate obliga în niciun caz la plata unei
sume mai mari decât cea care ar rezulta din reținerea unei treimi din salariul său net lunar, eșalonată pe 3 ani, și nici la plata
unei rate lunare mai mare decât cea stabilită de art. 257 alin. (2) din Cod (o treime din salariul său net lunar).
(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părților, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât
echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.
Acordul părților în practică (II). Probleme ridicate de nota de constatare și evaluare a pagubei - Horatiu Sasu
În urma modificării prin Legea nr. 40/2011, Codul muncii republicat a adus o „soluție” la art. 254 alin. (3) și (4). Soluției noi i se
spune „notă de constatare și evaluare a pagubei”, iar procedura e aceeași ca înainte de modificarea Codului muncii. Părțile
trebuie să cadă de acord atât cu privire la valoarea despăgubirii, cât și cu privire la durata și modul de achitare a acesteia de
către salariat. Acordul trebuie să fie expres, iar nu „dedus” din situații precum achitarea benevolă de către salariat a unei
sume sau necontestarea unei rețineri din salariu (M. Bechir, G. Cartianu, L. Niță, Codul muncii pe înțelesul tuturor, Adevărul
Holding, București, 2011, pag. 174).
Prevederea cuprinsă în alin. (4) al articolului pe care îl adnotăm limitează și mai mult posibilitatea recuperării pagubei, chiar
prin acordul părților. Este o imixtiune a legiuitorului în convenția părților, inexplicabilă într-un stat de drept care limitează
cuantumul pagubei ce poate fi recuperată prin „bună învoială”. Restul pagubei se recuperează prin intermediul instanței de
judecată, chiar dacă ar exista acordul salariatului de a acoperi, în rate, întreaga pagubă. Imixtiunea legiuitorului este cu atât
mai gravă cu cât ea se adaugă unei alte limitări (de data aceasta legitimă, explicabilă), cu privire la cuantumul ratelor plătite:
ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăși împreună cu celelalte rețineri pe care le-ar avea
cel în cauză jumătate din salariul respectiv [art. 257 alin. (2) C.muncii]. Numai în cazul în care acoperirea prejudiciului prin
rețineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de
rețineri, angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc în condițiile Codului de procedură civilă.
C O M U N I C A T Î.C.C.J. - interpertarea art. 254 alin. (3) și (4) din Codul Muncii - Marian Orzață
Prin Decizia nr. 19 din 20 mai 2019, în dosarul nr.131/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată
de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 16121/110/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) și art. 254 alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003
– Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stipularea clauzei penale în contractul individual de
muncă sau într-un act adițional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina și în
legătură cu munca sa, este interzisă și este sancționată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
Sarcina angajatorului în dovedirea elementelor răspunderii (III). Dovedirea prejudiciului - Horatiu Sasu
Evaluarea pagubei – și deci întinderea despăgubirii – trebuie să se stabilească pe baza unor date economice concrete,
salariatul neputând fi ținut să răspundă decât pentru înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului, iar nu
pentru valori stabilite nominal, pentru evidențiere (Sanda Ghimpu, Alex. Țiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură și Presă
“Șansa” SRL, București, 1997, pag. 431 ).Spre exemplu, beneficiul nerealizat poate fi cel planificat, iar când angajatorul nu
dovedește că era realizabil integral, ori nu există o asemenea planificare, el poate fi determinat de instanță pe baza probelor
administrate. Este o primă derogare de la sarcina împovărătoare a probei pentru angajator.
Totuși, în principal, cu tot rolul activ al instanței, dovada certitudinii prejudiciului cade în cele din urmă în sarcina angajatorului,
în caz de litigiu, conform regulii stabilite prin art. 272 din Codul muncii, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau
din alte probe să rezulte neîndoielnic întinderea și cuantumul pagubei.
Sarcina angajatorului în dovedirea elementelor răspunderii (IV). Dovedirea contribuției salariaților la prejudiciu -
Horatiu Sasu
Sarcina angajatorului în materia probațiunii nu se oprește aici, în condițiile în care criteriul principal pentru stabilirea
răspunderii fiecărui coparticipant la producerea prejudiciului este gradul său de contribuție la cauzarea acestuia. În lipsa
acestui criteriu, adică în cazurile în care gradul de participare a fiecărui coautor la producerea pagubei nu se poate preciza,
art. 255 alin. (2) din Codul muncii prevede că răspunderea fiecărei persoane se stabilește proporțional cu salariul sau net de
la data constatării pagubei. Dar – s-a arătat într-o decizie a instanțelor - toate confuziile legate de gradul de culpă trebuie
eliminate prin administrarea de probe și abia apoi, dacă în măsura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu va
putea fi determinată se vor aplica dispozițiile referitoare la răspunderea conjunctă (Curtea de Apel Cluj, secția civilă, decizia
nr. 772/1998, în Buletinul Jurisprudenței...pe anul 1998, pag. 188-190 și în Alexandru Țiclea, Dreptul muncii. Culegere de
practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2001, pag. 261). Este limpede prin ce “furci caudine” trebuie să treacă
angajatorul.
Sarcina angajatorului în dovedirea elementelor răspunderii (V). Situația gestionarilor - Horatiu Sasu
Din domeniul extrem de vast al comentariilor pe baza obligației de probațiune a angajatorului în cadrul răspunderii
patrimoniale reliefăm poziția – una din puținele în care angajatorul este privilegiat – în raporturile cu gestionarul care trebuie
să răspundă patrimonial. În acest caz se aplică prezumția de vinovăție, frecventă mai ales în caz de lipsuri în gestiune. Potrivit
soluției consacrate de Plenul Tribunalului Suprem – aplicabile deplin și în prezent, deoarece este în vigoare aceeași
reglementare legală pe baza căreia s-a adoptat decizia - în cazurile când se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare al
lipsei creează în sarcina gestionarului o prezumție de culpă, pe care acesta o poate răsturna, făcând dovada contrară prin
acte legale de intrare și ieșire a bunurilor din depozit. În situații bine justificate - ca de exemplu, când din cauze obiective nu s-
a putut ține o evidență sau pentru a dovedi forța majoră ori alte cauze independente de orice vină - proba poate fi făcută și cu
alte acte având caracter oficial, precum și cu alte mijloace de probă prevăzute de lege (Plenul Tribunalului Suprem, dec. de
îndrumare nr. 1/1976 (pct. 5). A se vedea și Tribunalul Suprem, sec. civ., dec. nr. 1648/1978, în Revista română de drept nr.
4/1979, pag. 62; dec. nr. 2638/1987, în Revista română de drept nr. 7/1988, pag. 69).
Așa fiind, în litigiile privitoare la lipsuri în gestiune, angajatorul are doar obligația de a dovedi lipsa în gestiune printr-un act de
constatare (de regulă întocmit de organele de control financiar), gestionarul fiind cel care trebuie să aducă contraprobe, în
Tiparit de - la 30.07.2019. 609/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
sensul că paguba (lipsa) nu este consecința faptei sale ilicite ori a vinovăției sale (Șerban Beligrădeanu, Răspunderea
materială a persoanelor încadrate în muncă, Editura Științifică, 1973, pag. 74-75).
Art. 255. -
Răspunderea colectivă - Costel Gilca
Legiuitorul stabilește prin acest articol principiile participării la răspunderea patrimonială în situația în care prejudiciul a fost
produs de mai mulți salariați, și anume:
– În situația în care se poate stabili gradul de contribuție la producerea prejudiciului, atunci răspunderea se va realiza în raport
cu gradul de contribuție la producerea ei;
– În situația în care nu se poate stabili gradul de contribuție la producerea prejudiciului în raport cu salariul net avut de salariat
la data constatării pagubei și, atunci când este cazul, și în funcție de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 654, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Când paguba a fost produsă de mai mulți salariați, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabilește în raport cu
măsura în care a contribuit la producerea ei.
(2) Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se
stabilește proporțional cu salariul său net de la data constatării pagubei și, atunci când este cazul, și în funcție
de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.
Art. 256. -
Cum se recuperează de către angajator drepturile salariale încasate necuvenit? - Mădălina Moceanu
(....) Situația reglementată de dispozițiile art. 256 din Codul muncii este aceea potrivit căruia în situația în care salariatul a
încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Aceasta este o instituție distinctă de răspunderea patrimonială însă procedura pentru reîntregirea patrimoniului este aceiași ca
în cazul răspunderii patrimoniale.
În timp de răspunderea patrimonială are ca fundament o faptă săvârșită cu vinovăție în situația de față obligația de restituire
are la bază plata lucrului nedatorat cu consecința îmbogățirii fără just temei.
Modalitatea de recuperare a sumelor de bani încasate necuvenit se realizează prin acordul părților sau prin angajament de
plată. Nici învoiala părților și nici angajamentul de plată nu reprezintă titluri executorii și drept urmare în baza lor nu se pot
Despre termenul în care se pot solicita de către angajator sume de bani achitate necuvenit salariatului - Mădălina
Moceanu
Prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite sau neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse
dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, astfel că instanța de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca
excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar și în litigiile începute după 1 octombrie 2011 – (Decizia nr.
1/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL).
Extras din Decizia civilă nr. 59/10.02.2015 -Curtea de Apel Galați, www.portal.just.ro
(1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Cum potrivit prevederilor art. 272 alin. 1 din Codul Muncii (actualul art. 256 alin. 1 din Codul Muncii), salariatul care a încasat
de la angajator o suma nedatorata este obligat sa o restituie, indiferent de inexistenta vinovatiei sale în încasarea acestor
sume nedatorate, întrucât obligatia de restituire a accipiens-ului nu se întemeiaza pe ideea de vinovatie (culpa) din partea
acestuia, existând indiferent de buna sau reaua-credinta a salariatului care a primit sume de bani nedatorate, iar raspunderea
persoanelor carora le este imputabila plata catre salariat a sumelor nedatorate este subsidiara fata de obligatia de restituire ce
incumba pârâtului.
Extras din Decizia civila nr.7892/30.11.2011, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-A Civila si Pentru Cauze privind Conflicte
de Munca si Asigurari Sociale, www.portal.just.ro
Proceduri speciale de stabilire și recuperare a prejudiciului (I). Urmărirea avansurilor nedecontate - Horatiu Sasu
Dacă titularul unui avans nu a justificat avansul primit sau nu a depus sumele necheltuite la termenele stabilite ori până la
data întocmirii statelor de plată, acestea, inclusiv penalizarea aferentă, se rețin din salariul celui în cauză, conform procedurii
pe care am comentat-o pe larg. Paguba poate fi constatată în termenul general de 3 ani (art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii).
Penalitățile pentru nedecontarea în termen a avansurilor sunt datorate numai de către titularii de avansuri, nu și de persoana
care le-a aprobat nelegal, de pildă, fără ca sumele anterioare să fi fost decontate. De asemenea, în materia pe care o studiem
este de reținut că nedecontarea în termen a avansului din cauză de forță majoră exonerează de răspundere. Spre exemplu,
dacă în ziua scadentă pentru decontarea avansului titularul suferă un accident, fiind supus operației și spitalizării, angajatorul
nu este îndreptățită să calculeze și să rețină din salariu penalizări de întârziere, dacă persoana respectivă dovedește starea
de forță majoră care a împiedicat-o a deconta avansul în termen (Institutul Central de Cercetări Economice, Răspunderea
patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 90).
Raspundere patrimoniala Conditiile restituirii indemnizatiei de dispozitiv cu titlu de plata nedatorata - Mădălina
Moceanu
Potrivit art.256 alin. 1 din Codul muncii republicat, salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorata este obligat sa
o restituie. Pentru aceasta forma speciala de raspundere, singurele conditii sunt existenta unei plati catre salariat si caracterul
nedatorat al acestei plati, fiind irelevanta vinovatia sau nevinovatia salariatului în încasarea sumei.
Este de observat si faptul ca angajatorul poate pretinde unui salariat restituirea sumelor de bani ce i-au fost remise fara a fi
datorate, indiferent daca exista sau nu vreun control anterior si vreo constatare facuta de o institutie abilitata în control
financiar al institutiilor publice.
Existenta unei decizii a angajatorului prin care s-a dispus acordarea efectiva a indemnizatiei nu poate împiedica analiza
temeiului juridic al acordarii acestor drepturi, întrucât actul angajatorului are cel mult o valoare probatorie, respectiv de
instrumentum probationis, în ceea ce priveste faptul platii si nu poate valida legalitatea acestei plati, supusa controlului
jurisdictional.
Ori, legalitatea acordarii unor drepturi precum indemnizatia de dispozitiv, este data de limita impusa prin dispozitiile art. 157
din Codul muncii, în vigoare în perioada în litigiu, (preluate de disp. art. 162 alin. 2 si 3 din Codul muncii republicat) potrivit
carora salariile se stabilesc prin negocieri însa sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice
finantate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele
fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative.
În speta, pârâtii nu erau îndreptatiti la acordarea indemnizatiei de dispozitiv, în lipsa unui temei legal de natura a fundamenta
aceasta plata.
Extras din Decizia civila nr.1990/ 07.03. 2012 , Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a Civila si Pentru Cauze privind
Conflicte de Munca si Asigurari sociale, www.portal.just.ro
Raspundere patrimoniala. Conditiile restituirii indemnizatiei de dispozitiv cu titlu de plata nedatorata - Mădălina
Moceanu
Potrivit art.256 alin. 1 din Codul muncii republicat, salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorata este obligat sa
o restituie.
Pentru aceasta forma speciala de raspundere, singurele conditii sunt existenta unei plati catre salariat si caracterul nedatorat
al acestei plati, fiind irelevanta vinovatia sau nevinovatia salariatului în încasarea sumei.
Este de observat si faptul ca angajatorul poate pretinde unui salariat restituirea sumelor de bani ce i-au fost remise fara a fi
datorate, indiferent daca exista sau nu vreun control anterior si vreo constatare facuta de o institutie abilitata în control
financiar al institutiilor publice.
Existenta unei decizii a angajatorului prin care s-a dispus acordarea efectiva a indemnizatiei nu poate împiedica analiza
temeiului juridic al acordarii acestor drepturi, întrucât actul angajatorului are cel mult o valoare probatorie, respectiv de
Ori, legalitatea acordarii unor drepturi precum indemnizatia de dispozitiv, este data de limita impusa prin dispozitiile art. 157
din Codul muncii, în vigoare în perioada în litigiu, (preluate de disp. art. 162 alin. 2 si 3 din Codul muncii republicat) potrivit
carora salariile se stabilesc prin negocieri însa sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice
finantate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele
fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative.
În speta, pârâtii nu erau îndreptatiti la acordarea indemnizatiei de dispozitiv, în lipsa unui temei legal de natura a fundamenta
aceasta plata.
Extras din Decizia civila nr. 1990/ 07.03.2012, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte
de munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
(2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă
acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptățit, este obligat să suporte contravaloarea lor.
Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabilește potrivit valorii acestora de la data plății.
Repararea pagubei se face, în mod logic, prin: restituirea sumei încasate necuvenit; plata serviciilor ce au fost prestate, la
care persoana nu era îndreptățită, calculate în condițiile legii, la tarifele pentru populație; prin restituirea bunurilor ce nu se
datorau sau, dacă acestea nu se mai pot restitui în natură, prin plata contravalorii acestor bunuri (Institutul Central de
Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 151).
Art. 257. -
Executarea silită a despăgubirilor. Prezentarea posibilităților - Horatiu Sasu
Dacă un salariat l-a prejudiciat pe angajator, recuperarea prejudiciului se va face numai în executarea unei hotărâri
judecătorești (Rentrop&Straton, Raporturile de munca și rezolvarea conflictelor cu angajații, 2006, pag. J 10/009).
Potrivit legii, în principiu prejudiciul nu poate fi recuperat dintr-o dată, ci în rate. Recuperarea prejudiciului se va putea face
astfel:
(1) Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reține în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin
persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă.
Clauza penală (II). Diferența esențială în materia raporturilor de muncă - Horatiu Sasu
În raporturile salariat-angajator și în acest caz, al clauzei penale, situația părților contractului individual de muncă este diferită.
Într-adevăr, inserarea ei în contractul individual de muncă în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului, conform art 254 alin.
(1) din Codul muncii nu este posibilă. Operează - și de această dată - în mod prohibitiv art. 38 din Cod (I. T. Ștefănscu, Ș.
Beligrădeanu, Codul muncii. Prezentare de ansamblu. Analiza textelor esentiale. Textul integral. Editura Lumina Lex,
București, 2003, pag. 120-121).
Restricția este ușor de înțeles, deoarece clauza penală prezintă și inconveniente: debitorul (salariatul) poate fi constrâns din
motive economice să accepte stabilirea unei sume foarte ridicate în clauza penală, ceea ce duce uneori la situații inechitabile
cu efecte lezionare pentru el. Tot astfel, în cazul în care suma stabilită prin clauza penală este prea mică, se oferă debitorului
un mijloc sau un motiv de a se sustrage deliberat de la executarea obligațiilor – mai ales când clauza penală este inferioară
beneficiului pe care debitorul îl obține din neexecutarea contractului (B. Starck, Droit civil. Obligations, vol. II, 3-éme édition
Litec, Paris, 1975, pag. 613-614).
(2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăși împreună cu celelalte rețineri
pe care le-ar avea cel în cauză jumătate din salariul respectiv.
Recuperarea prin executarea silită prin rețineri din salariu (I). Procedură - Horatiu Sasu
Pentru urmărirea sumelor în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile care constată datoria salariatului către
angajator, a notei de constatare și evaluare a pagubei asumată/semnată de către salariat regula generală – prevăzută în art.
257-258 din Codul muncii – este efectuarea reținerii în rate lunare din salariu sau orice alte drepturi cuvenite din partea
angajatorului salariatului, atâta vreme cât cel în cauză își păstrează această calitate. În aplicarea acestui principiu s-a decis că
din moment ce răspunderea patrimonială a fost stabilită conform Codului muncii în sarcina salariatului (o minoră), executarea
silită a debitului față de părinți este inadmisibilă, de vreme ce față de aceștia nu există niciun titlu executoriu (pentru
dezvoltarea unei soluții care se păstrează a se vedea: Tribunalul jud. Constanța, dec. civ. nr. 1047/1987, în Revista română de
drept nr. 5/1988, pag. 76).
Recuperarea prin executarea silită prin rețineri din salariu (II). Bunurile urmărite - Horatiu Sasu
Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reține în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din
partea angajatorului la care este încadrată în muncă. Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea
depăși împreună cu celelalte rețineri pe care le-ar avea cel în cauză, jumătate din salariul respectiv (art. 257 din Codul
muncii).
Recuperarea prin executarea silită prin rețineri din salariu (III). Bunurile care nu pot fi urmărite - Horatiu Sasu
Nu pot fi urmărite pentru executarea silită a pagubei produse de salariat:
sumele cu destinație specială (diurnele de delegare și detașare, indemnizațiile de instalare pentru absolvenții învățământului
superior la prima încadrare în muncă, ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă etc.) nu pot fi reținute. În schimb, se
pot face rețineri din ajutorul de șomaj (a se vedea, Șerban Beligrădeanu, Admisibilitatea înființării și validării popririi asupra
ajutorului de șomaj, în Dreptul nr. 10-11/1991, pag. 59-61).
ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensația acordată salariaților în caz de desfacere a contractului
individual de muncă pe baza oricăror dispoziții legale, precum și sumele cuvenite șomerilor, potrivit legii (interdicție prevăzută
de art. 729 alin. (4) Cod proc. civilă, care permite urmărirea acestor sume doar dacă sunt datorate cu titlu de obligație de
întreținere și despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale și numai dacă legea nu
dispune altfel)
alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele
acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu
destinație specială, stabilite potrivit legii. Acestea nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii, după cum reiese din art. 729
alin. (7) Cod proc. civilă.
Recuperarea prin executarea silită prin rețineri din salariu (IV). Poziția nefavorabilă a angajatorului - Horatiu Sasu
Revenind la modul în care se vor acoperi prejudiciile, este de făcut precizarea că, creditorii se vor plăti potrivit ordinii de
preferință stabilită de Codul de procedură civilă ( Ion Traian Ștefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina
Lex, București, 1999, pag. 364). Poziția angajatorului nu este fericită: în art. 865 alin. (1) Cod procedură civilă angajatorul se
găsește abia pe poziția a 10-a în enumerarea din articolul menționat, la ”alte creanțe” - și, desigur, în concurs cu toate
celelalte creanțe care nu au fost enumerate la literele a) – i) ale articolului menționat. Cu titlu exemplificativ, creanța
angajatorului apare ca ordine de ”preferință” după: creanțele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii
sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preț se distribuie, creanțele rezultând din obligația legală de
întreținere, alocații pentru copii sau obligația de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență,
Recuperarea prin executarea silită prin rețineri din salariu (V). Reguli speciale - Horatiu Sasu
O serie de reguli speciale sunt stabilite de lege în cazul gestionarilor de bunuri, prin art. 16 și 33 al legii 22/1969. Trimitem la
comentariile aferente art. 16 din legea menționată.
Recuperarea prin executarea silită prin rețineri din salariu (VI). Contestația la executarea silită - Horatiu Sasu
În cazul în care salariatul consideră că angajatorul aplică în mod abuziv hotărârea instanței de judecată referitoare la
despăgubirile pe care salariatul trebuie să le plătească în vederea acoperirii prejudiciului cauzat angajatorului, salariatul are
deschisă calea contestației la executarea silită. În acest sens, prin art. 712 și urm. Cod proc. civ., s-a prevăzut posibilitatea ca
oricare executare silită să fie contestată de cei interesați, sau vătămați prin executarea pornită pe baza unei hotărâri
judecătorești pronunțate într-o cauză în care nu au avut calitatea de părți. Cererile incidente sau contestațiile care s-ar ridica
între părți sau de către terți, privitoare la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută se îndreaptă la
instanța care a încuviințat titlul executoriu. Nu este posibil ca pe calea contestației la executare să se soluționeze cererile
formulate de părți dar care din omisiune nu au fost rezolvate de instanță (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1392/1981). Judecarea
contestației la executare se face în contradictoriu, cu citarea părților implicate în faza executării silite precum și a celor care
pretind că le-au fost lezate drepturile prin activitatea de executare (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 749/1982).
Și în materia dreptului muncii – cu privire specială asupra răspunderii patrimoniale - invocarea compensației este posibilă și în
cadrul contestației la executare, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul civil (Trib. jud. Hunedoara, dec.
civ. nr. 1176/1981).
Art. 258. -
Reținerile după încetarea contractului de muncă - Costel Gilca
Legiuitorul reglementează răspunderea materiale în situația în care contractul individual de muncă încetează anterior ca
angajatorul să își fi recuperat prejudiciul.
Legiuitorul are în vedere două situații:
– salariatul are un alt loc de muncă;
– salariatul nu are un alt loc de muncă.
a) Situația salariatului care are un alt loc de muncă
În această situație legiuitorul prevede că reținerile din salariu vor continua să se facă de către noul angajator sau noua
instituție ori autoritate publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul păgubit.
Aceasta însemnă că vechiul angajator va trebui să transmită noului angajator titlul executoriu pentru ca acesta să poată pune
în executare reținerile salariale.
Așadar, în situația în care reținerile se fac în baza unui acord între părți, vechiul angajator trebuie să obțină un titlul executoriu,
deoarece înțelegerea părților nu constituie titlul executoriu.
b) Situația în care salariatul nu are loc de muncă
Numai în această situație acoperirea daunei se va face prin urmărirea bunurilor salariatului, în condițiile Codului de procedură
civilă, în toate celelalte cazuri, recuperarea pagubei se va face în rate prin oprirea din salariu în condițiile și limitele prevăzute
de lege.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 659, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi despăgubit pe angajator
și cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcționar public, reținerile din salariu se fac de către
noul angajator sau noua instituție ori autoritate publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest
Tiparit de - la 30.07.2019. 622/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
scop de către angajatorul păgubit.
Ce se întâmplă în situația în care salariatul având poprire pe salariu își schimbă locul de muncă sau este pensionat? -
Dragoman Simona
Potrivit art. 785 Cod procedură civilă, POPRIREA RĂMÂNE ÎN FIIN?Ă atunci când salariatul (debitorul) își schimbă locul de
muncă sau este pensionat. Angajatorul (terțul poprit) va trimite actele prin care a înființat poprirea noului angajator sau
organului de asigurări sociale competent, care de la data primirii acestor documente, devine TER? POPRIT și continuă
poprirea.
Obligațiile ce îi revin terțului poprit (noul angajator sau organul de asigurări sociale competent) sunt prevăzute la art. 786 Cod
procedură civilă.
În cazul în care noul angajator sau organul de asigurări sociale competent refuză să își îndeplinească, cu rea-credință,
obligațiile privind efectuarea popririi, aceștia vor putea fi amendați în condițiile art. 789 Cod procedură civilă (instituția
procesuală a validării de popririi).
Sursa: portal.just.ro
Recuperarea prejudiciului în situația în care încetează contractul de muncă al salariatului - Horatiu Sasu
Potrivit art. 258. alin. (1) din Codul muncii, în cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi
despăgubit pe angajator și cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcționar public, reținerile din salariu se
fac de către noul angajator sau noua instituție ori autoritate publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest
scop de către angajatorul păgubit.
Pentru a continua recuperarea prejudiciului de la angajatorul succesiv, va trebui ca fostul angajator să îi comunice noului
angajator și salariatului (după caz) titlul executoriu, respectiv hotărârea judecătorească prin care s-au operat reținerile din
salariu la fostul angajator.
(2) Dacă persoana în cauză nu s-a încadrat în muncă la un alt angajator, în temeiul unui contract individual de
muncă ori ca funcționar public, acoperirea daunei se va face prin urmărirea bunurilor sale, în condițiile Codului
de procedură civilă.
Recuperarea prejudiciului dacă salariatul nu mai are contract individual de muncă - Horatiu Sasu
Dacă fostul salariat nu s-a mai încadrat nicăieri, nici în temeiul unui contract individual de muncă nici ca funcționar public,
acoperirea daunei se va face prin urmărirea bunurilor sale, în condițiile Codului de procedură civilă (art. 622 alin. (2) Cod
procedură civilă). Aceasta înseamnă că angajatorul își va putea recupera prejudiciul scoțând, de exemplu, la o licitație publică
o parte din bunurile fostului salariat.
De observat că această situație intervine inclusiv dacă salariatul care a produs prejudiciul se pensionează, inclusiv dacă, după
pensionare, se reîncadrează cumulând pensia cu salariul (art. 729 alin. (1) Cod procedură civilă).
Art. 259. -
Executarea silită de drept comun - Costel Gilca
Legiuitorul reglementează posibilitatea ca angajatorul să se adreseze executorului judecătoresc în vederea recuperării
sumelor de bani, în situația în care între momentul primei rețineri și momentul în care s-ar recupera ultima sumă de bani s-ar
scurge termenul de prescriere de trei ani.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 660, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
În cazul în care acoperirea prejudiciului prin rețineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de
maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de rețineri, angajatorul se poate adresa executorului
judecătoresc în condițiile Codului de procedură civilă.
Recuperarea prejudiciului dacă au trecut 3 ani, dar prejudiciul încă nu a fost recuperat integral - Horatiu Sasu
În concluzie, suntem de părere că angajatorul prejudiciat patrimonial de către salariatul său se poate adresa executorului
judecătoresc, conform art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, numai după ce a efectuat reținerile lunare timp de 3 ani,
potrivit Codului muncii, și doar dacă la momentul respectiv prejudiciul în cauză nu a fost acoperit integral.
Urmărirea silită asupra bunurilor (III). Ce facem când salariatului nu i se mai pot face rețineri din salariu - Horatiu
Sasu
Recuperarea prejudiciului se va putea face prin urmărire silită a bunurilor datornicului și în ipoteza în care acestuia nu i se pot
face rețineri din salariu, deoarece salariul este grevat până la plafonul maxim urmăribil, adică jumătate din salariu (spre
exemplu cu mai multe popriri pentru creanțe privilegiate în baza art. 729 din Codul de procedură civilă). Această concluzie se
deduce din interpretarea art. 257 din Codul muncii deoarece nu se poate concepe ca legiuitorul să accepte exonerarea de
plată pentru sumele datorate angajatorului în cazul când datornicul are de plătit și alte datorii privilegiate (Institutul Central de
Cercetări Economice, Răspunderea patrimonială a personalului, supliment la Revista Economică, 1988, pag. 323).
CAPITOLUL IV
Răspunderea contravențională
Art. 260. -
Contravenții - Costel Gilca
Nu toate nerespectările de către angajator a dispozițiilor legislației muncii sunt apărate prin forța coercitivă a statului, ci
legiuitorul enumeră în mod expres și limitativ care sunt aceste fapte care sunt sancționate.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 663, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
b) încălcarea de către angajator a prevederilor art. 34 alin. (5), cu amendă de la 300 lei la 1.000 lei;
c) împiedicarea sau obligarea, prin amenințări ori prin violențe, a unui salariat sau a unui grup de salariați să
participe la grevă ori să muncească în timpul grevei, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;
d) stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze contrare dispozițiilor legale, cu amendă de la
2.000 lei la 5.000 lei;
CAPITOLUL V
Răspunderea penală
Art. 261. -
Neexecutarea plății salariului - Costel Gilca
Punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești se realizează cu ajutorul forței coercitive a statului, în măsura în care
angajatorul nu execută de bună voie obligația privind plata salariilor stabilite prin hotărâre judecătorească.
Legiuitorul stabilește că pe lângă posibilitatea recurgerii la executarea silită, neîndeplinirea de către angajator a obligației de
plată a salariilor stabilite prin hotărâre judecătorească reprezintă faptă penală și se pedepsește fie cu amendă penală, fie cu
închisoare de la 3 la 6 luni.
Pentru a fi în fața acestei fapte penale trebuie îndeplinite cumulativ mai mult condiții:
– Existența unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea angajatorului la plata salariilor; nu are relevanță sub
acest aspect dacă hotărârea judecătorească identifică suma exactă ce trebuie plătită sau doar modalitatea de calcul a
salariilor, relevant este stabilirea calității de debitor a angajatorului.
– Existența cererii salariatului adresată angajatorului de a executa obligațiile prevăzute în hotărârea judecătorească – nu are
relevanță sunt acest aspect că salariatul înaintează o simplă cerere angajatorului sau executorul judecătoresc formulează
această cerere.
– Trecerea unei perioade de 15 zile de la data formulării cererii și neexecutării obligației angajatorului.
– Neîndeplinirea obligațiilor de către angajator – nu are relevanță că angajatorul a executat parțial, aceasta fiind doar o
circumstanță care va fi analizată la momentul individualizării pedepsei.
În ceea ce ne privește apreciem că deși legiuitorul utilizează expresia „plata salariilor” apreciem că este vorba de orice fel de
obligație de natură financiară, indiferent că este vorba de drepturi salariale sau de natură salarială.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 666, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii
de executare adresate angajatorului de către partea interesată constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.
Art. 262. -
Neexecutarea reintegrării în muncă - Costel Gilca
Conform art. 80 alin. (2) din Codul muncii „la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune
părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere”, ceea ce presupune reintegrarea salariatului în funcția deținută
anterior.
Reintegrarea în muncă reprezintă restabilirea situației de fapt și de drept și, sub acest aspect, ea este la dispoziția celor care
au fost părți în litigiul de muncă. Astfel, în cazul în care persoana în cauză dorește să execute hotărârea organului
jurisdicțional și să reia activitatea în virtutea aceluiași contract de muncă, prezentându-se în acest scop la unitate, iar unitatea
nu se opune, reintegrarea în muncă se realizează pur și simplu. Dimpotrivă, dacă unitatea se opune, reintegrarea în muncă
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 669, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.
Art. 263. -
Punerea în mișcare a acțiunii penale - Costel Gilca
Fiind o infracțiune cu un pericol social scăzut, legiuitorul prevede că acțiunea penală se pune în mișcare numai dacă
persoana vătămată, care poate să fie atât salariatul, cât și moștenitorii sau alte persoane interesate în situația decesului
salariatului, sau în alte situații, formulează plângere penală.
Așadar, partea vătămată poate formula plângere penală împotriva angajatorului care nu a pus în executare o hotărâre
judecătorească de plată a salariilor sau de reintegrare în funcția avută anterior, după caz.
Împăcarea părților atrage înlăturarea răspunderii penale a angajatorului.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 672, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 261 și 262 acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
persoanei vătămate.
(2) Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Art. 264. -
(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă penală fapta
persoanei care, în mod repetat, stabilește pentru salariații încadrați în baza contractului individual de muncă
salarii sub nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut de lege.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și infracțiunea constând în refuzul nejustificat al unei
persoane de a prezenta organelor competente documentele legale, în scopul împiedicării verificărilor privitoare
la aplicarea reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în
muncă, în termen de cel mult 15 zile de la primirea celei de-a doua solicitări.
(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și infracțiunea constând în împiedicarea sub orice formă
a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte, spații, terenuri sau mijloace
de transport pe care angajatorul le folosește în realizarea activității lui profesionale, pentru a efectua verificări
privitoare la aplicarea reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 674, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Încadrarea în muncă a unui minor cu nerespectarea condițiilor legale de vârstă sau folosirea acestuia pentru
prestarea unor activități cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Primirea la muncă a unei persoane aflate în situație de ședere ilegală în România, cunoscând că aceasta
este victimă a traficului de persoane, constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(3) Dacă munca prestată de persoanele prevăzute la alin. (2) sau la art. 264 alin. (4) este de natură să le pună
în pericol viața, integritatea sau sănătatea, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(4) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la alin. (2) și (3) și la art. 264 alin. (4), instanța de
judecată poate dispune și aplicarea uneia sau mai multora dintre următoarele pedepse complementare:
a) pierderea totală sau parțială a dreptului angajatorului de a beneficia de prestații, ajutoare ori subvenții
publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritățile române, pentru o perioadă de până la 5
ani;
b) interzicerea dreptului angajatorului de a participa la atribuirea unui contract de achiziții publice pentru o
perioadă de până la 5 ani;
c) recuperarea integrală sau parțială a prestațiilor, ajutoarelor ori subvențiilor publice, inclusiv fonduri ale Uniunii
Europene gestionate de autoritățile române, atribuite angajatorului pe o perioadă de până la 12 luni înainte de
Tiparit de - la 30.07.2019. 631/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
comiterea infracțiunii;
d) închiderea temporară sau definitivă a punctului ori a punctelor de lucru în care s-a comis infracțiunea sau
retragerea temporară ori definitivă a unei licențe de desfășurare a activității profesionale în cauză, dacă acest
lucru este justificat de gravitatea încălcării.
(5) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la alin. (2) și (3) și la art. 264 alin. (4), angajatorul va fi
obligat să plătească sumele reprezentând:
a) orice remunerație restantă datorată persoanelor angajate ilegal. Cuantumul remunerației se presupune a fi
egal cu salariul mediu brut pe economie, cu excepția cazului în care fie angajatorul, fie angajatul poate dovedi
contrariul;
b) cuantumul tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor de asigurări sociale pe care angajatorul le-ar fi plătit
dacă persoana ar fi fost angajată legal, inclusiv penalitățile de întârziere și amenzile administrative
corespunzătoare;
c) cheltuielile determinate de transferul plăților restante în țara în care persoana angajată ilegal s-a întors de
bunăvoie sau a fost returnată în condițiile legii.
(6) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la alin. (2) și (3) și la art. 264 alin. (4) de către un
subcontractant, atât contractantul principal, cât și orice subcontractant intermediar, dacă au avut cunoștință de
faptul că subcontractantul angajator angaja străini aflați în situație de ședere ilegală, pot fi obligați de către
instanță, în solidar cu angajatorul sau în locul subcontractantului angajator ori al contractantului al cărui
subcontractant direct este angajatorul, la plata sumelor de bani prevăzute la alin. (5) lit. a) și c).
Ce înseamnă „subcontractant”? Consecințe fiscale generate de aplicarea corectă a legii civile - Horatiu Sasu
Codul muncii nu explică termenul. Aceasta poate să genereze confuzii și aplicare inadecvată. În lipsa prevederii explicative
din Codul muncii apelăm, așa cum ne spune art. 278 alin. (1) din Codul muncii, la cadrul normativ general în materia
contractelor, anume Codul civil. Iar acesta se referă în doar două situații la subcontractare:
a) în caz de subcontractarea locațiunii (sublocațiune – art. 1805 Cod civil), aspect care nu se încadrează în discuția noastră;
b) în caz de furnizare de bunuri sau servicii, când furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către o terță
persoană, în condițiile arătate de art. 1769 Cod civil.
În acest ultim caz este practic vorba de:
a) subcontractarea oricărei lucrări sau oricărui serviciu, fără deosebire de domeniu, obiect etc., dar și de
b) subantrepriza de lucrări, reglementată de art. 1852 Cod civil.
În schimb, prevederea NU este aplicabilă raporturilor generate de contractele de comision, mandat, agenție comercială,
intermediere propriu-zisă, deoarece, pentru comitent/mandant, comisionarul/mandatarul/intermediarul NU este un
subcontractant. În consecință, prevederile articolului pe care îl adnotăm NU se aplică în cazul contractelor de comision,
mandat, agenție comercială, intermediere propriu-zisă. Se poate aplica sau nu – de la caz la caz – în situația contractelor de
expediție sau de transport, după cum părțile realizează de fapt (sau nu realizează), prin aceste operațiuni, o subcontractare.
TITLUL XII
Jurisdicția muncii
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 266. -
Obiectul jurisdicției muncii - Costel Gilca
Din acest text de lege rezultă că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de
prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.
În doctrină se reține că activitatea de jurisdicție constă în soluționarea de către anumite organe, potrivit procedurii prevăzute
de lege, a litigiilor care apar între subiectele raporturilor juridice (în legătură cu drepturile și obligațiile ce formează conținutul
raporturilor respective).
Așadar, premisele organizării jurisdicției muncii, ca jurisdicție specială, se află în particularitățile raportului juridic de muncă și
în considerarea acestor particularități, ea îndeplinind o funcție de protecție, ca și normele de drept al muncii.
În sens larg, jurisdicția muncii are ca obiect, potrivit art. 266 din Codul muncii, rezolvarea conflictelor de muncă cu privire la:
– încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractului individual de muncă;
– încheierea, executarea modificarea, suspendarea și încetarea contractului colectiv de muncă;
– cererile privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, dar numai cele stabilite de Codul muncii.
Art. 1 lit. n) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social definește conflictul de muncă, drept conflictul dintre angajați și angajatori
privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Tot din același art. 1 lit. o) și p) din Legea nr. 62/2011 rezultă și clasificarea conflictelor de muncă în a) conflicte individuale de
muncă și b) conflicte colective de muncă.
a) Conflictul individual de muncă
Conflictul individual de muncă este acel conflict de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor
obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de
serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.
De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (i) conflictele în legătură cu plata unor
despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu; (ii) conflictele în legătură cu constatarea nulității
contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora; (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor
de serviciu ori a unor clauze ale acestora.
În acest sens s-a reținut că „conflictele individuale de drepturi se pot declanșa și:
– independent de existența unui raport juridic de muncă, născut în baza încheierii contractului individual de muncă referitor la
respingerea discriminatorie a unei persoane care a susținut o formă de verificare în vederea ocupării unui post vacant al
angajatorului respectiv;
– în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, privind săvârșirea unor
acte sau fapte discriminatorii. Soluționarea conflictelor de muncă determinate de săvârșirea unor acte sau fapte
discriminatorii, pot fi soluționate prin două modalități: prin proceduri amiabile și pe cale judecătorească.”
Tiparit de - la 30.07.2019. 633/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
ț ț ș
b) Conflictul colectiv de muncă
Conflictul colectiv de muncă este acel conflict ce intervine între angajați și angajatori care are ca obiect începerea,
desfășurarea sau încheierea negocierilor privind contractele ori acordurile colective de muncă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 678, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea,
modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de
prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit
prezentului cod.
Art. 267. -
Părțile în conflictul de muncă - Costel Gilca
Art. 55 NCPC enumeră părțile dintr-un proces civil. În acest sens, „sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile
legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces”.
Codul muncii, în art. 267, determină cu rigoare persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii. Astfel,
„pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau
al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii – persoane fizice și/sau persoane juridice – agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă
persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă”.
Salariatul. Pornind de la definiția dată de cod contractului individual de muncă putem extrage și o definiție a noțiunii de
salariat. Astfel, salariatul este acea persoană fizică ce se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator,
persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.
Capacitatea procesuală a salariatului este guvernată de dispozițiile de drept comun, avându-se totodată în vedere
specificitatea raportului juridic de muncă.
Art. 13 din Codul muncii stabilește o serie de condiții în care o persoană fizică poate fi încadrată în muncă prin raportare la
vârsta cerută de lege. Astfel, capacitatea deplină de a încheia un contract de muncă se dobândește la împlinirea vârstei de 16
ani. Totuși, pentru ocuparea anumitor funcții este necesar ca salariatul să fi împlinit vârsta de 18 ani (de pildă, pentru funcția
de șofer ori pentru munci grele) sau 21 de ani (gestionar).
Prin excepție, persoana fizică poate încheia un contract de muncă și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu respectarea
următoarelor condiții: obținerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, numai pentru desfășurarea unor activități
potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele sale, fără să îi fie periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea
profesională.
Legea interzice expres încadrarea în muncă a persoanelor care nu au împlinit vârsta de 15 ani, a persoanelor puse sub
interdicție judecătorească din cauza alienației sau debilității mintale, precum și încadrarea în muncă în locuri de muncă grele,
vătămătoare sau periculoase înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Vom proceda la analiza implicațiilor pe care le are în plan procesual încadrarea în muncă a unui minor în cazul în care acesta
este parte a unui conflict de muncă ivit între el și angajator.
Astfel cum evocă art. 41 alin. (1) din Noul Codul civil, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu
restrânsă. Alineatul următor al textului indicat adaugă regula în materia actelor juridice încheiate de acesta, anume că actele
juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz,
a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.
Sindicatele și patronatele
I. Sindicatele. Titlul VII din Codul muncii tratează problema dialogului social, cuprinzând reglementări referitoare la sindicate și
patronate.
Potrivit art. 214 din Codul muncii, sindicatele sunt constituite de către salariați pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul
promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale, precum și al apărării drepturilor individuale și colective ale
acestora prevăzute în contractele colective și individuale de muncă sau în raporturile colective de muncă și raporturile de
serviciu, precum și în legislația națională, în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte.
La cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe salariați în cadrul conflictelor de muncă, în condițiile legii. Pentru a
deveni parte într-un conflict de muncă, sindicatul trebuie să dobândească personalitate juridică prin respectarea procedurii
reglementate de Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Data dobândirii personalității juridice de către un sindicat va fi cea la
care hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă va fi înscrisă în registrul special al sindicatelor ținut în mod obligatoriu
de către judecătorie.
Pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, sindicatele au dreptul de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor.
Calitatea procesuală activă a sindicatelor este consacrată expres în art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social. Acțiunea nu
poate fi introdusă sau continuată de către organizația sindicală dacă cel în cauză se opune ori renunță la judecată.
În cazul acțiunilor în justiție promovate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (1)
și (2) din Legea nr. 54/2003, anterior abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul
social, practica judiciară avea un caracter neunitar sub aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizațiilor sindicale
și, consecutiv, în ceea ce privește determinarea instanței competente teritorial să judece aceste cereri.
Într-o primă orientare jurisprudențială, identificată inclusiv la nivelul secțiilor civile ale instanței supreme, în soluționarea
conflictelor negative de competență s-a apreciat că, în ipoteza analizată, organizațiile sindicale au legitimare procesuală
activă, iar instanța competentă teritorial să soluționeze cererile formulate de acestea pentru apărarea drepturilor și intereselor
membrilor organizației este cea de la sediul sindicatului.
În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 54/2003, în vigoare la data
formulării cererilor de chemare în judecată, sindicatele apără drepturile membrilor lor în fața instanțelor judecătorești și au
dreptul de a întreprinde orice acțiune în justiție în numele membrilor de sindicat, fără a avea nevoie de un mandat expres din
partea celor în cauză.
Soluția legislativă a fost menținută și prin dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care, în cuprinsul alin. (3)
statuează expres că, în exercitarea acestor atribuții, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, conferindu-li-se,
așadar, legitimare procesuală activă ope legis.
În consecință, în determinarea instanței competente teritorial să soluționeze o atare cerere, potrivit dispozițiilor art. 269 alin.
(2) [fost art. 284 alin. (2)] din Codul muncii republicat, se ține seama de sediul sindicatului, chiar și în acele situații în care unii
dintre membrii de sindicat domiciliază în circumscripțiile altor tribunale, pe temeiul coparticipării procesuale active și al
prorogării de competență.
Într-o altă orientare jurisprudențială, inclusiv la nivelul instanței supreme, s-a apreciat în aceleași ipoteze că, din interpretarea
dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 54/2003, în vigoare la data formulării cererilor de chemare în judecată, organizația sindicală
stă în proces doar în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat, în numele și interesul cărora a promovat acțiunea.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 679, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului de
procedură civilă.
Art. 268. -
Termenele de prescripție extinctivă - Costel Gilca
a) Termenul de contestare a deciziei unilaterale a angajatorului
Conform art. 211 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost
încălcate după cum urmează:
a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv
angajamentele de plata a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel
interesat a luat cunoștință de măsura dispusă;
b) constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul
respectiv se aplică;
c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi
cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
În doctrină cu privire la aceste necorelări între prevederile din Codul muncii, și cele din Legea dialogului social au fost reținute
mai multe aspecte.
Astfel, într-o opinie, se precizează că în timp ce art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii privește și conflictele izvorâte din
încheierea contractului individual de muncă, art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 nu enumeră și astfel de conflicte. Acest text
din Legea nr. 62/2011 se referă și la angajamentele de plată a unor sume de bani, prevedere care nu este reglementată și de
Codul muncii, probabil legiuitorul urmărind nota de constatare și evaluare a pagubei, din art. 254 alin. (3) din Codul muncii,
recuperarea acesteia prin acordul părților; totodată se pare că a avut în vedere personalul care, potrivit prevederilor speciale
de răspundere materială a funcționarilor publici, fie prin emiterea de decizii de imputare, fie prin asumarea unui angajament
de plată scris ce constituie titlu executoriu; de aceea concluzia ar fi că se poate ataca și nota de constatare și evaluare a
pagubei, emisă unilateral de angajator și pusă în executare fără consimțământul salariatului, precum și acordul părților,
statornicit de art. 254 alin. (3) din Codul muncii, doar în situația în care ulterior cel responsabil, consideră că nu este vinovat
de producerea pagubei.
Într-o altă opinie se reține un alt punct de vedere, și anume ideea că cele două acte – angajamentul de plată și nota de
constatare – sunt distincte și au vocație diferită și, în plus, angajamentul de plată este un act unilateral, în timp ce nota de
constatare constituie suportul unui act bilateral al unui acord.
Cu privire la termenele de 30 de zile calendaristice așa cum prevede Codul muncii, respectiv de 45 de zile calendaristice de la
data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă așa cum prevede Legea dialogului social se precizează că
aplicare generală va avea termenul de 45 de zile, iar termenul de 30 de zile prevăzut de Codul muncii se va aplica în mod
Extras din Decizia civilă nr. 340/A/2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, www.just.ro
Termenul in care trebuie contestată decizia unilaterală de modificare a salariului - Mădălina Moceanu
Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii, cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate
in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la
încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, iar elementul salarizării
reprezintă un element esențial al contractului individual de muncă, înscriindu-se în conținutul acestui articol.
Pe de alta parte, Legea nr. 62/2011 este o lege specială față de Codul Muncii, care constituie legea comună în domeniu.
Referitor la succesiunea celor două legi în timp, este evident ca, Codul Muncii a intrat in vigoare cu mult anterior Legii nr.
62/2011.
Art. 232 din Codul Muncii prevede în mod expres faptul că procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin
lege specială. Acesta a fost și motivul pentru care s-a emis legea specială care să reglementeze procedura soluționării
conflictelor de muncă, respectiv Legea nr. 62/2011, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant".
Fata de cele mai sus aratate trebuie precizat ca termenul de 30 de zile prevazut de art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii s-a
aplicat pana la intrarea in vigoare a Legii nr. 62/2011 (in speta pana la data de 13.05.2011), iar dupa aceasta data cererile
introduse la instanta referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de
muncă se depun în termenul de 45 de zile de la data la care cel interesat a luat cunostinta de masura dispusa( termen
prevăzut de art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011).
Conform art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei
persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, garantându-se că
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de
muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în
cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
Actul de control efectuat de Curtea de Cont. sau de un alt organ cu atrib. de control marchează încep. termenului de
prescrip. extinctivă? - Mădălina Moceanu
Potrivit unui comunicat de presă de pe site-ul instanței supreme (www.scj.ro), de dată relativ recentă, adică la data de
03.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a luat o decizie privind un recurs în interesul legii în materie civilă,
decizie pe care o considerăm de interes pentru cititorii noștri.
Astfel, prin Decizia nr. 19/ 03.06.2019în dosarul nr.490/1/2019 Completul competent să judece recursul în interesul legii în
materie civilă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în
consecință, a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția
extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările
ulterioare, respectiv a art. 2526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții
de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un
salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de
prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
De menționat că, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
După redactarea considerentelor și semnarea deciziei mai sus menționată, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Comunicat ÎCCJ din 3 iunie 2019 - admitere recurs în interesul legii - Marian Orzață
În ședința din 3 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.19 în dosarul nr.490/1/2019, a admis recursul în
interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța șia stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară
a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211
lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din Codul civil, actul
de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina
Tiparit de - la 30.07.2019. 644/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către
acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru
angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2019.
După redactarea considerentelor și semnarea deciziei, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Susținerea apelantei-reclamante, în sensul că dreptul material la acțiune s-a născut la data de 21.02.2014, data pronunțării
deciziei nr. 880 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, este nefondată și va fi
înlăturată de instanța de apel. Prin decizia menționată s-a respins irevocabil acțiunea în contencios fiscal formulată de I C
Român împotriva Deciziei nr. 8/ 16.07.2010 emisă de Curtea de Conturi a României, însă acest litigiu nu are consecințe
juridice în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în acțiunea în răspundere patrimonială a
salariatului față de angajator, momentul producerii pagubei fiind distinct de momentul constatării în mod irevocabil a legalității
deciziei de control.
Extras din Decizia civilă nr.692/08.02.2017 , Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă
și asigurări sociale , www.rolii.ro
Termenul de prescripție în care salariatul poate cere oblig. angajat. la plata drept. salariale restituite de către acesta
de bună-voie - Mădălina Moceanu
Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc în termeni generici că termenul de prescripție, în cazul
răspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, fără a face referire expresă la momentul nașterii
acestui drept.
Codul muncii este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de muncă. Legea nr. 62/2011, care a înlocuit,
printre altele, Legea nr. 168/1999, este o lege specială care reglementează modalitățile de soluționare a conflictelor de
muncă.
Conform art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, respectiv art. 211 lit. c) din
Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile având ca obiect plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea
unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Dacă se consideră că între cele două norme există o contradicție în privința menționării datei de la care începe să curgă
termenul de prescripție pentru acțiunea în restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială
Tiparit de - la 30.07.2019. 645/670
Document Lege5 - Copyright © 2019 Indaco Systems.
derogă de la norma generală), norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când prima este mai
veche decât norma generală și, cu atât mai mult, atunci când norma specială este ulterioară, reprezentând actul de ultimă
voință al legiuitorului.
Astfel, aplicând acestui principiu, termenul de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în răspundere patrimonială a
început să curgă din momentul în care salariatul a ales să achite de bună-voie suma notificată de angajator.
Acțiunea formulată de către angajator pentru obligarea salariatului la restituirea drepturilor salariale pretins necuvenite nu
poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se referă la
introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar de către creditorul în defavoarea căruia curge prescripția. Or, cazurile
care, potrivit legii, întrerup sau suspendă cursul prescripției extinctive sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
Indiferent că, la momentul restituirii drepturilor salariale pretinse de angajator, a fost de bună-credință sau de rea-credință,
salariatul trebuia să acționeze pentru valorificarea drepturilor sale într-un interval de timp rezonabil, pe care normele legale l-
au prevăzut pentru a asigura o anumită stabilitate raporturilor juridice, care, nefiind contestate un anumit interval de timp, se
consolidează și nu mai pot forma obiectul unor acțiuni în justiție.
Extras din Decizia civilă nr. 798/A/08.06.2016, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.just.ro
d) pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual
sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
Contract individual de muncă. Cerere de constatare a nulității unei clauze din contract - Mădălina Moceanu
Potrivit art. 283 alin. 1 lit. d din Codul muncii (actualul art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii), cererile prin care se solicită
constatarea nulității unui contract individual de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenței
contractului.
Întrucât efectele juridice ale clauzei ce a modificat contractul de muncă al reclamantului în privința cuantumului salariului au
încetat odată cu încetarea contractului de muncă, cererea de constatare a nulității acestei clauze apare ca inadmisibilă, dată
fiind încălcarea termenului prevăzut de art. 283 lit. d Codul muncii (actualul art. 268 lit. d din Codul muncii).
Extras din Decizia civila nr. 960/R/20.09.2011, Curtea de Apel Tg.Mures, www.portal.just.ro
Exceptia prescriptiei extinctive a dreptului material la actiune. Pretentie formulata dupa data încetarii raporturilor
juridice de munca - Mădălina Moceanu
Prin actiunea principala formulata de catre recurentul-reclamant, s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a contractelor
individuale de munca ale intimatilor-pârâti si obligarea acestora din urma sa restituie sumele primite cu titlu de salarii, având în
vedere faptul ca acestea au fost platite din fonduri europene cu regim special.
Asa cum corect a retinut si Tribunalul, la data la care s-a introdus cererea de chemare în judecata (13.08.2009 - data postei),
toate contractele individuale de munca vizate prin solicitarea de constatare a nulitatii absolute, nu se mai aflau în fiinta si nu
mai produceau nici un fel de consecinte juridice. Toate aceste contracte au încetat prin demisia angajatului.
În conformitate cu dispozitiile art. 283 alineatul 1 lit. d din Legea nr. 53/2003 (actualul art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii),
constatarea nulitatii unui contract individual de munca poate fi solicitata doar pe durata existentei respectivului contract.
Or, primul capat de cerere al actiunii principale a fost formulat în afara intervalului de timp stabilit în mod imperativ prin textul
Extras din Decizia civila nr. 166/12.01.2012, Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a VII-a Civila si pentru cauze privind conflicte de
munca si asigurari sociale, www.portal.just.ro
În ce condiții sunt lipsite de efecte clauzele contractului colectiv de muncă ? - Mădălina Moceanu
O decizie a Curții de Conturi, emisă în exercitarea atribuțiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi
prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituții publice finanțate integral din venituri proprii au fost
acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituțiile publice, nu lipsește de efecte clauzele
contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanțele
judecătorești, în condițiile legii (.....)”.
Extras din Decizia ÎCCJ nr. 17/13.06.2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 993/09.12.2016 și care este
obligatorie de la data de 09.12.2016.
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de
muncă ori a unor clauze ale acestuia.
(2) În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Acțiunile în constatarea dreptului la încadrarea în gr. de muncă conform Ordinului 50/1990 sunt imprescriptibile -
Mădălina Moceanu
ÎCCJ a decis prin Decizia nr. 13/16.05.2016 că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865,
art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acțiunile în constatarea dreptului la
încadrarea în grupe de muncă conform dispozițiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acțiunilor în constatare de drept
comun și sunt imprescriptibile.
Decizia ÎCCJ nr. 13/16.05.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 862/28.10.2016 și menționăm
faptul că, potrivit art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru
celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 28.10.2016).
Încetarea CIM urmare a acordului părților. Emiterea unei decizii în acest sens, de către angajator. Atacarea în instanță
a deciziei. Termen - Mădălina Moceanu
Decizia de concediere, ca act unilateral de vointa al angajatorului, trebuie comunicata salariatului, pentru ca de la momentul
comunicarii sa curga termenul de contestare, producand efecte.
Aceasta concluzie rezulta clar din interpretarea dispozitiilor art. 283 alin. 1 lit. a si b CM (actualul art. 268 alin. 1 lit. a si b din
Codul muncii).
Astfel, aceste dispozitii legale se refera la contestarea in termen de 30 de zile de la comunicare a deciziilor unilaterale ale
angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca
sau a deciziei de sanctionare disciplinara.
Termenul pentru anularea deciziei care ar atesta gresit acordul de vointa, in situatia in care se invoca lipsa consimtamantului
salariatului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data nasterii dreptului, fiind incidenta ipoteza prev. de art.
283 alin. 2 CM (actualul art. 268 alin. 2 din Codul muncii) potrivit carora in toate situatiile, altele decât cele prevazute la alin.
(1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului.
Extras din Decizia civila nr. 548/19.01.2012, Curtea de apel Craiova, www.portal.just.ro
Apelanta nu a atacat actul de nominalizare în grupa I de muncă, acceptând tacit situația juridică recunoscută prin acesta,
temeinicia și legalitatea sa.
Ca urmare a rămânerii definitive a actului în discuție intimata a efectuat mențiuni corespunzătoare în carnetul de muncă al
apelantei, la poziția 50 înscriind încadrarea în grupa I de muncă a activității acesteia pentru perioada 02.04.1984 – 31.03.2001
în procent de 75%, în conformitate cu dispozițiile art.1 din Decretul nr.92/1976.
Cu privire la această înscriere apelanta nu a formulat cerere de rectificare potrivit prevederilor art.7 și 8 din actul normativ
anterior menționat.
Raportat la cele de mai sus Curtea constată că îndreptățirea apelantei la încadrarea în grupa I de muncă doar pentru 75% din
timp, iar nu pentru 100% din timpul lucrat este dovedită prin acte care se bucură de o prezumție de temeinicie și legalitate
nerăsturnată pe căi legale.
Constatarea unei stări de fapt și de drept peste conținutul acestor înscrisuri, împotriva cărora apelanta avea deschise căi
distincte de atac, respectiv a unor împrejurări contrare celor statuate prin intermediul lor de către entitățile îndrituite de lege nu
este permisă.
Pe de altă parte, se observă că nici nu este posibilă din punct de vedere obiectiv stabilirea în prezent, cu certitudinea și
rigurozitatea ce trebuie să caracterizeze o hotărâre judecătorească, a unei stări de fapt contrară acestor documente, respectiv
a desfășurării activității pe parcursul a peste 15 ani în alte condiții decât cele atestate de către angajatorul apelantei, după alți
15 ani de la sfârșitul intervalului de timp vizat de acțiune.
Împrejurarea că apelanta a beneficiat de spor de sectoare calde, spor de muncă grea și spor de condiții nocive nu este de
natură a conduce la o altă concluzie în condițiile în care cerințele impuse de Ordinul MM nr.50/1990 pentru încadrarea în
grupe superioare de muncă sunt altele, iar acordarea sporurilor în discuție nu era suficientă pentru a se realiza o atare
încadrare.
Pe cale de consecință Curtea constată că pretenția apelantei de majorare a procentului de timp pentru care i s-a recunoscut
de către intimată prestarea activității de termist în grupa I de muncă este nefondată.
În ceea ce privește unul dintre motivele pe care se sprijină această pretenție și anume împrejurarea că procentul în discuție a
fost incorect stabilit de către angajator exclusiv în considerarea faptului că apelanta este femeie, adică pe temeiul unui criteriu
discriminatoriu în sensul art.16 alin.1 din Constituția României, Curtea constată că existența unei eventuale situații de
discriminare nu poate conduce în sine la recunoașterea în favoarea apelantei a unui drept ce nu i se cuvine acesteia,
Deși a făcut referire la existența unei situații personale discriminatorii creată de către intimată, apelanta nu a formulat
împotriva acesteia o cerere de chemare în judecată în sensul indicat de art.27 din OG nr. 137/2000 din 31 august 2000 privind
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cărora ,,(1) Persoana care se consideră discriminată poate
formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării
sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.”
Extras din Decizia civila nr. 1493/Ap/28.09.2017, Curtea de Apel Brasov, www.portal.just.ro
Poate fi obligat angajatorul la schimbarea încadrării în grupa superioară de muncă recunoscută voluntar anterior
intentării acțiunii? - Mădălina Moceanu
,,Analizând actele și lucrările dosarului în aceste limite instanța de apel reține, pe fond, că pentru întregul interval de timp vizat
de cererea de chemare în judecată formulată de către apelant activitatea acestuia a fost încadrată într-o grupă superioară de
muncă de către angajator și anume în grupa a II-a.
Din această împrejurare decurg două concluzii și anume, pe de o parte, că este corectă constatarea primei instanțe în sensul
că procedând așa intimata și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau conform art.6 din Ordinul MMPS nr.50/1990 și, pe de altă
parte, că împotriva documentelor prin care fostul angajator a realizat o atare încadrare apelantul avea dreptul și obligația de a
exercita căile de atac prevăzute de lege.
De asemenea, se observă că intimata a stabilit categoriile de activități care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă prin
anexele contractului colectiv de muncă încheiat pentru anii 2000-2001. Astfel, prin acordul dintre angajator și sindicate s-a
hotărât că activitățile de manipulare/depozitare/întreținere și reparare a unor diverse materiale și substanțe explozive (muniții
și elemente de muniții, nitroglicerină, explozivi, pulberi negre, pulberi fără fum, produse pirotehnice etc.), inclusiv din cadrul
serviciului 42 și de sculer SDV se încadrează în grupa a II-a de muncă, iar nu în grupa I de muncă astfel după cum pretinde în
speță apelantul.
În sfârșit, se constată că încadrarea activităților prestate de către apelant în grupa a II-a de muncă a fost înscrisă în carnetul
de muncă al acestuia.
Nici împotriva actelor intimatei de încadrare în grupa a II-a de muncă, nici împotriva anexelor la contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel de unitate și nici împotriva înscrierilor din carnetul de muncă apelantul nu a formulat căile de atac prevăzute
de normele speciale aplicabile în materie, respectiv Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, Legea
nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, art.7 și 8 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, coroborate cu
dispozițiile generale ale Legii nr.10/1972.
Neatacând actul de nominalizare în grupa a II-a de muncă și actele subsecvente apelantul a acceptat tacit situația juridică
recunoscută prin acesta, temeinicia și legalitatea sa.
Raportat la cele de mai sus Curtea constată că îndreptățirea apelantului la încadrarea în grupa a II-a, iar nu în grupa I de
muncă este dovedită prin acte care se bucură de o prezumție de temeinicie și legalitate nerăsturnată pe căi legale.
Constatarea unei stări de fapt și de drept peste conținutul acestor înscrisuri, împotriva cărora apelantul avea deschise căi
distincte de atac, respectiv a unor împrejurări contrare celor statuate prin intermediul lor de către entitățile îndrituite de lege nu
este permisă.
Extras din Decizia civilă nr. 2131/20.12.2017 , Curtea de Apel Brașov, www.portal.just.ro
CAPITOLUL II
Competența materială și teritorială
Art. 269. -
Competența materială și teritorială - Costel Gilca
a) Competența teritorială
Din punct de vedere al dreptului muncii, Codul muncii derogă de la aceste prevederi cu caracter general, menționând la art.
269 alin. (2) din Codul muncii că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1 se adresează instanței competente în a
cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului.
Această competență teritorială este una exclusivă, părțile neputând deroga de la ea prin convenții, astfel nefiind incidente
prevederile art. 126 NCPC care atestă posibilitatea părților de a deroga de la normele de competență teritorială, fiind
exceptate expres situațiile în care o instanță este competentă teritorial exclusiv.
Astfel observăm că legiuitorul a ales să delege competență teritorială exclusivă instanței de la domiciliul reclamantului,
facilitând, astfel, accesul majorității angajaților, care sunt în cele mai multe cazuri în poziția de reclamant.
Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 modificată prin art. XXI pct. 3 din Legea nr. 2/2013, cererile referitoare la soluționarea
conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă
reclamantul.
Luând în considerare că Legea nr. 62/2011 reprezintă o lege specială în raport de Codul muncii putem concluziona că
această competență specială derogă de la norma generală înscrisă la art. 269 alin. (2) din Codul muncii și astfel conflictele
individuale de muncă vor fi soluționate din punct de vedere al competenței materiale dar și teritoriale, la tribunalul în
circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul sau unde își are locul de muncă.
Astfel rămân sub incidența art. 269 alin. (2) din Codul muncii doar conflictele de muncă care nu pot fi calificate drept conflicte
individuale de muncă, conform art. 210 din Legea dialogului social.
În doctrină se arată că această soluție se vădește a fi pozitivă, echitabilă și în favoarea salariaților și a organizațiilor sindicale,
atunci când au calitatea de reclamanți.
În privința competenței teritoriale, în cazul în care acțiunea este formulată de un membru de sindicat, în practică au apărut mai
multe orientări jurisprudențiale astfel cum precizează și Procurorul general al României în recursul în interesul legii declarat în
această materie.
Într-o primă orientare jurisprudențială, identificată inclusiv la nivelul secțiilor civile ale instanței supreme, în soluționarea
conflictelor negative de competență s-a apreciat că, în ipoteza analizată, organizațiile sindicale au legitimare procesuală
activă, iar instanța competentă teritorial să soluționeze cererile formulate de acestea pentru apărarea drepturilor și intereselor
membrilor organizației este cea de la sediul sindicatului.
În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 54/2003 în vigoare la data
formulării cererilor de chemare în judecată, sindicatele apără drepturile membrilor lor în fața instanțelor judecătorești și au
dreptul de a întreprinde orice acțiune în justiție în numele membrilor de sindicat, fără a avea nevoie de un mandat expres din
partea celor în cauză.
Soluția legislativă a fost menținută și prin dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care în cuprinsul alin. 3
statuează expres că, în exercitarea acestor atribuții, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, conferindu-li-se,
(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei
circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală
activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.
CAPITOLUL III
Reguli speciale de procedură
Art. 270. -
Taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar - Costel Gilca
Una din ultimele condiții generale pe care cererile trebuie să le îndeplinească, impusă de art. 148 din NCPC, republicat, este
aceea a timbrării.
Astfel, conform art. 148 alin. (6) din NCPC „Cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, dacă legea nu prevede
altfel”.
Astfel, ca principiu, cererile introductive (cererea de chemare în judecată, cererea de chemare în garanție, cererea
reconvențională, cererea de intervenție ș.a.) sunt timbrabile, în vreme ce alte tipuri de cerere nu sunt timbrabile.
Sancțiunea nerespectării obligației de timbrare o constituie nulitatea cererii, în condițiile legii.
În dreptul procesual al muncii, cererile, inclusiv cele introductive sunt scutite de plata taxei de timbru. Astfel conform art. 270
Codul muncii, republicat, „cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar”, iar art.
266 se referă la jurisdicția muncii precizând că „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la
încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă
prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului
cod”.
Așadar, toate tipurile de conflicte de muncă sunt scutite de plata taxei de timbru.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 706, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar.
Art. 271. -
Celeritatea proceselor - Costel Gilca
Celeritatea procesului de dreptul muncii
Potrivit acestui articol toate litigiile de muncă trebuie soluționate în regim de urgență. Pentru a realiza această impunere,
termenele de judecată în astfel de cazuri nu pot depăși 15 zile, totodată procedura de citare se consideră legal îndeplinită
dacă este făcută cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.
De asemenea, trebuie menționat că prin jurisprudența CEDO, s-a arătat că art. 6 par. (1) din Convenție este strâns legat de
art. 13 din același act, ceea ce garantează dreptul la o cale de atac. Astfel, în ipoteza în care există o cale de atac internă prin
care reclamantul se poate plânge de durata excesivă a procedurii, exercitarea acestei căi de atac este obligatorie înainte de
sesizarea Curții. În consecință, în situația în care au astfel de motiv va fi invocat printr-o cerere adresată Curții Europene a
Drepturilor Omului, atunci partea interesată trebuie să fi utilizat procedura internă prevăzută de art. 522 526 NCPC.
Cazurile contestației în tergiversarea unui proces de muncă
Dispozițiile art. 522 alin. (2) NCPC enumeră limitativ cele patru cazuri în care contestația în tergiversarea procesului poate fi
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 708, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea
sa până la prima zi de înfățișare.
Sarcina probei în fața instanței de judecată în ceea ce privește dovedirea condițiilor de muncă efective - Mădălina
Moceanu
Prin Decizia nr. 9/16.05.2016 ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel
Constanța și, în consecință a stabilit că:
“În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor pct. 6-8 și 12 din Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr.
50/1990, instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ,
a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”.
ÎCCJ a constatat că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaților în condiții deosebite de muncă
corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu
îndeplinesc astfel de condiții, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de
evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicțională, de un
litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul și calificat ca un conflict, supus jurisdicției muncii, în situația
premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfășurării unei activități dintre cele enumerate limitativ în
listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate).
În legătură cu interpretarea art. 272 din Codul muncii privind regimul probator, (....) angajatorul propune dovezi în apărarea sa,
în condițiile art. 254 din Codul de procedură civilă, în principal prin întâmpinare, ceea ce înseamnă, în ipoteza unei apărări
prin care tinde la respingerea acțiunii fostului salariat, că trebuie să depună înscrisuri doveditoare ale condițiilor de muncă.
Evident că, în măsura în care salariatul contestă situația de fapt ce rezultă din probele puse la dispoziție de către angajator,
acesta are posibilitatea completării probatoriului în vederea dovedirii condițiilor deosebite de muncă.
Extras din Decizia ÎCCJ nr. 9/16.05.2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 891/08.11.2016; menționăm
faptul că, de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, adică de la data de 08.11.2016 a devenit obligatorie,
potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Art. 273. -
Administrarea probelor - Costel Gilca
Conform art. 273 NCPC, administrarea probelor se face în regim de urgență, instanța putând să decadă din beneficiul probei
admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia. Legea neprevăzând o perioadă de timp în care probele
trebuie administrate, rezultă că rămâne la aprecierea instanței să stabilească dacă partea întârzie nejustificat administrarea
probelor. Având în vedere tăcerea legii cu privire la înțelesul noțiunii de întârziere nejustificată în administrarea probelor,
rămâne ca instanța să aprecieze în concret când întârzierea este nejustificată. Angajatorul decăzut din dreptul de a administra
o dovadă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice.
Curtea Constituțională a statuat că reglementarea decăderii părții din beneficiul probei în cazul întârzierii nejustificate a
administrării ei este constituțională deoarece dispozițiile legale avute în vedere „sunt menite să asigure soluționarea cu
celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă și al exercitării
dreptului la muncă. Angajatorul, în apărarea sa, trebuie să dovedească legalitatea și temeinicia măsurii de concediere, fiind
obligat să prezinte probele în acest sens înainte de prima zi de înfățișare. Dacă angajatorul întârzie, în mod nejustificat,
Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgență, instanța fiind în drept să decadă din
beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.
Decăderea din probă într-un litigiu de muncă. Condițiile în care poate fi cerută - Mădălina Moceanu
Decăderea din probă este sancțiunea ce poate fi aplicată părții, care din neglijență sau cu scopul de a tergiversa judecata, nu
depune diligența necesară pentru administrarea unei probe încuviințată de instanță la cererea sa.
Pe cale de consecință, aplicarea sancțiunii poate fi cerută de partea adversă, iar nu de către partea care a solicitat
administrarea probei și doar până la administrarea probei.
Această sancțiune poate fi dispusă de instanța în fața căreia se administrează proba, vizând doar etapa procesuală în care se
află judecata la momentul invocării ei.
Extras din Decizia civilă nr. 2656/06.11.2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale,
www.portal.just.ro
Art. 274. -
Forța executorie a hotărârilor - Costel Gilca
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 723, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Trebuie emisă o decizie prin care angajat. să dispună repun. salariat. în postul deținut anterior dacă inst. a dispus
anul. deciziei de conc - Mădălina Moceanu
De vreme ce instanța a dispus anularea deciziei de concediere intră în funcțiune principiul retroactivității, adică nulitatea
produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, înlăturând efectele concedierii produse între momentul emiterii
actului și cel al anulării de către instanță.
Din acest principiu izvorăște și cel al repunerii în situația anterioară, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie să-și
recupereze toate drepturile de care a fost deposedată prin decizia nelegală a angajatorului, respectiv statutul de salariat,
funcția, postul, locul de muncă, precum și despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe acea perioada cât a fost împiedicat
să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu.
În aceste condiții nu este necesară emiterea unei decizii noi prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul
deținut anterior, deoarece cu ocazia soluționarii litigiului s-a tranșat această problemă a funcției ocupată de salariat, astfel că
angajatorul trebuie să se conformeze reintegrându-l pe salariat în litera și în spiritul titlului executoriu.
Reclamantul nu trebuia să aștepte emiterea unei decizii de reîncadrare pe postul deținut, deoarece odată anulată decizia de
concediere acesta a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior deciziei anulate.
Adresele prin care societatea i-a cerut să se prezinte la serviciu fac dovada că aceasta a dat curs dispoziției cuprinsă în titlul
executoriu, astfel că refuzul salariatului de a se prezenta justifică emiterea deciziei de concediere contestată prin cererea de
față.
Extras din Decizia civilă nr. 209/CM/ 17.05.2011, Curtea de Apel Constanța, www.portal.just.ro
Art. 275. -
Dreptul comun - Costel Gilca
Dispozițiile privind procedura este reglementată ca normă generală prin dispozițiile Codului de procedură civilă.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 724, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
TITLUL XIII
Dispoziții tranzitorii și finale
Art. 276. -
Armonizarea legislației muncii - Costel Gilca
Aprobat de Parlamentul European la data de 13 aprilie 2005 și semnat la Abația de Neumunster din Luxemburg la data de 25
aprilie, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, comun cu cel de aderare a Bulgariei, reprezintă punctul final al
procesului de negociere a tuturor celor 31 de capitole. Capitolul de negociere privind politica socială reprezintă capitolul cu
numărul 13 și a fost provizoriu închis în aprilie 2003.
Tratatul de aderare este însoțit de o serie de declarații cu caracter politic, în special privind libera circulație a persoanelor,
declarații prin care statele membre își exprimau angajamentul de a spori accesul cetățenilor români la piața muncii, în vederea
accelerării armonizării cu acquis-ul comunitar.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 728, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Potrivit obligațiilor internaționale asumate de România, legislația muncii va fi armonizată permanent cu normele
Uniunii Europene, cu convențiile și recomandările Organizației Internaționale a Muncii, cu normele dreptului
internațional al muncii.
Art. 277. -
Definiția funcției de conducere. Transpunerea directivelor europene - Costel Gilca
Legiuitorul a refuzat să mai definească noțiunea de funcții de conducere, așa cum erau aceste definite până la modificarea
adusă prin Legea nr. 40/2011.
În acest moment în sectorul bugetar funcțiile de conducere sunt în mod expres prevăzute prin Legea nr. 284/2010 cadru
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În ceea ce privește funcțiile de conducere, în sectorul privat acestea vor fi definite prin acte interne ale fiecărui angajator.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 728, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) În sensul prezentului cod, funcțiile de conducere sunt cele definite prin lege sau prin reglementări interne ale
angajatorului.
(2) Prezenta lege transpune prevederile art. 4 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului
2015/1794/UE de modificare a directivelor 2008/94/CE, 2009/38/CE și 2002/14/CE ale Parlamentului European
și ale Consiliului, a directivelor 98/59/CE și 2001/23/CE ale Consiliului, în ceea ce privește navigatorii, publicată
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 263 din 8 octombrie 2015, precum și art. 16 lit. b),
art. 18 și 19 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind
anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.
299 din 18 noiembrie 2003, și art. 3, 4 și 10 din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, seria L, nr. 327 din 5 decembrie 2008.
Art. 278. -
Corelația cu dreptul comun - Costel Gilca
Dispozițiile art. 178 din Codul muncii sunt cele care asigură corelația dintre dreptul civil ca drept comun și legislația muncii.
Astfel, ori de câte ori în legislația muncii nu se regăsesc dispoziții specifice, devin incidente cele din dreptul comun, legea
civilă. În definitiv, dreptul muncii este o ramură de drept privat care își găsește fundamentele în regulile generale și milenare
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 729, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
(1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în
care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile
legislației civile.
Contracte încheiate între persoane fizice în calitate de experți desemnați și persoane juridice în derularea unor
proiecte POSDRU - Mădălina Moceanu
Contractele individuale de muncă încheiate între persoane fizice în calitate de experți desemnați și persoane juridice în
derularea unor proiecte POSDRU finanțate din Fondul Social European au natura unor contracte atipice de muncă chiar dacă
sunt intitulate contracte individuale de muncă sau de prestări servicii, conform considerentelor deciziei de HP 5/23.06.2017 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Este aplicabilă excepția de neexecutare a contractului în temeiul art. 278 alin. 1 Codul muncii raportat la art. 1556 Cod civil.
(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă
neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și
aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Art. 279. -
Vechimea în muncă - Costel Gilca
Vechimea în muncă era demonstrată prin carnetele de muncă reglementate de Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de
muncă, cu modificările ulterioare.
Având în vederea abrogarea lor la data de 31 decembrie 2010, legiuitorul precizează că până la abrogarea lor, acestea se
dovedesc prin carnetele de muncă.
(1) Vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă.
(2) După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în
muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet
de muncă, de către instanța judecătorească competentă să soluționeze conflictele de muncă, pe baza
înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existența raporturilor de muncă. Cererile de reconstituire
formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, cu modificările ulterioare, se vor soluționa potrivit
dispozițiilor acestui act normativ.
(3) Angajatorii care păstrează și completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eșalonat, până
la data de 30 iunie 2011, pe bază de proces-verbal individual de predareprimire.
(4) Inspectoratele teritoriale de muncă ce dețin carnetele de muncă ale salariaților le vor elibera până la data
prevăzută la alin. (3), în condițiile stabilite prin ordin al ministrului muncii, familiei și protecției sociale.
(5) Anunțul privind pierderea carnetelor de muncă emise în temeiul Decretului nr. 92/1976, cu modificările
ulterioare, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
Art. 280. -
Dispoziții tranzitorii - Costel Gilca
Acest articol este o dispoziție de tranziție care prevedea că la data intrării în vigoare a acestui cod, și anume data de 1 martie
2013, cauzele privind conflicte de muncă aflate pe rolul tribunalelor urmau să se judece în continuare potrivit dispozițiilor
procesuale aplicabile la data sesizării instanțelor.
„Codul muncii comentat și adnotat”, pag. 731, ediția 2013, autor Costel Gîlcă, Rosetti International
Pe data intrării în vigoare a prezentului cod cauzele privind conflicte de muncă aflate pe rolul tribunalelor se
judecă în continuare potrivit dispozițiilor procesuale aplicabile la data sesizării instanțelor.
Art. 281. - (1) Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 martie 2003.
(2) Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă:
- Codul muncii al R.S.R., Legea nr. 10/1972, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 140 din 1 decembrie
1972, cu modificările și completările ulterioare;
- Legea nr. 1/1970 - Legea organizării și disciplinei muncii în unitățile socialiste de stat, publicată în Buletinul
Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, cu modificările și completările ulterioare;
- Decretul nr. 63/1981 privind modul de recuperare a unor pagube aduse avutului obștesc, publicat în Buletinul
Oficial, Partea I, nr. 17 din 25 martie 1981;
- Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaților în funcție de competență, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 125 din 16 noiembrie 1990;
- Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 8
ianuarie 1991;