PROBAȚIUNE

-proiect-

Interviul motivațional
în probațiune

0
 Interviul motivațional în practica probațiunii
Probațiunea definiție slideuri

Sistemul de probaţiune, ca serviciu public de interes naţional, contribuie la înfăptuirea

actului de justiţie şi îşi desfăşoară activitatea în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al
diminuării riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni şi al menţinerii siguranţei comunităţii,
precum şi pentru reducerea costurilor sociale ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale, prin
diminuarea populaţiei din unităţile penitenciare şi valorificarea potenţialului socioeconomic al
infractorilor.

Principiile unei intervenții eficiente subliniază stabilirea nivelurilor pe care profesioniștii

în domeniu trebuie să le ia în considerare. Astfel este necesară stabilirea păturii pentru care se
implementează anumite măsuri din perspectiva riscului. Deținuții aflați la riscul de recidivă ar
trebui să aibă parte de supervizarea necesară și tratamentul de rigoare, deoarece ei au o nevoie
mai mare de abilități pozitive și de strategii de gândire noi. Este strategică și din punct de vedere
economic investirea resurselor în indivizii aflați la risc deoarece ei sunt mai predispuși la
recidivă (Walters, Clark, et al., 2007).

Motivația in context judiciar

Motivația este cel mai bun predictor pentru schimbare (DiClemete, 1999), iar rolul
acesteia în domeniul justiției a luat amploare atât în cercetare cât și în practică. Motivația
prezice acțiunea și modul în care o persoană inițializează procesul de acțiune,fiind specifică unui
comportament, de aceea este necesar ca fiecare comportament să fie luat separat când se dorește
schimbarea. De asemenea, motivația este schimbătoare și interactivă putând fi, însă, afectată de
factori interni cât și externi. Atunci când motivația are ca punct de pornire factorii interni,
aceasta se dovedește a fi pe termen mai lung (Walters, Clark, et al., 2007).

Când motivația este puternică intervine dorința pentru schimbare. Această schimbare are
anumite etape precum sunt ele prezentate în Modelul Stadiilor Schimbării. Acest model
subliniază faptul că schimbarea este un proces care se realizează în timp. Primul stadiu este
precontemplarea. În cadrul acestuia, persoanele nu intenționează să întreprindă nicio acțiune spre
schimbare, în viitorul apropiat. Apoi, în etapa contemplării, persoanele intenționează să realizeze

1
o schimbare în comportamentul lor. Aceștia sunt conștienți de argumentele pro și contra din
cadrul schimbării. În faza de pregătire, persoanele doresc să acționeze cât de curând. Au deja un
plan de acțiune, ca de exemplu consultarea cu un consilier. Cei aflați în stadiul de acțiune au
făcut deja modificări în stilul de viață. În stadiul de menținere, cei ce deja au făcut anumite
schimbări încearcă să prevină recăderea. Cei ajunși în acest stadiu sunt din ce în ce mai siguri că
pot continua schimbarea. În final, urmează stadiul de recădere unde aceasta poate însemna un
invident izolat și poate fi văzută ca o etapă de învățare nu un eșec (Prochaska, 2013).

În cazul deținuților aflați în primele stagii, motivația de schimbare nu este mare, aceștia
fiind mai mult forțați să dorească schimbarea, pe când cei aflați în stadiile avansate sunt
interesați de schimbare din motive personale. În domeniul justiției, există trei forțe majore care
determină indivizii să parcurgă stadiile schimbării. În acest sens, aducem în discuție dezvoltarea
indivizilor, fiind cunoscut faptul că odată cu înaintarea în vârstă, comportamentele infracționale
pot să se reducă datorită dezvoltării ariilor ce se ocupă cu înfrânarea impulsurilor și dezvoltarea
conștiinței legale și morale. O a doua forță este mediul și impactul unor evenimente cum ar fi
nașterea unui copil sau o nouă prietenie. Această situație poate să schimbe cognițiile anterioare
ale individului în cauză și să îl motiveze să se schimbe. Cea de-a treia forță este reprezentată de
sancțiunile legale, de eforturile de reabilitare și de interacțiunea cu consilierul de probațiune
(Walters, Clark, et al., 2007).

Munca acestui consilier are un impact major deoarece aceasta poate stimula motivația
internă a individului prin punerea accentului pe autonomia acestuia, pe competența și pe
înțelegerea legăturii dintre asocierea cu un grup deviant și dezvoltarea unor comportamente
asemănătoarea acestuia. Este necesar ca persoana aflată în supraveghere să înțeleagă că ea este
singura care poate să fie agentul propriei schimbări. Consilierul ajută persoana să încorporeze
această putere de alegere personală. Totodată, indivizii trebuie să creadă în propria schimbare și
în competența sa de a-și atinge scopurile (Walters, Clark, et al., 2007).

Interviul motivațional

O astfel de practică evidence-based pentru motivarea deținuților și pentru stimularea unor

schimbări pozitive de comportament este interviul motivațional.

2
 Interviul motivațional s-a dezvoltat încă din ani 1980 în domeniul tratării adicțiilor și a
abuzului de substanțe. În acel timp cercetările arătau că abordarea confrontațională nu avea
succes în acest domeniu. Astfel, au început să fie implementate strategii care recunoșteau și
încurajau autonomia, autodeterminarea și recompensarea pozitivă. Succesul acestor strategii a
crescut rapid, interviul motivațional fiind adaptat servicilor sociale și medicale dar și indivizilor
care caută să întreprindă schimbări pozitive în cursul vieții lor (Walters, Clark, et al., 2007).

Interviul motivațional a fost dezvoltat pentru a ajuta indivizii să facă față schimbărilor de
comportament. Afirmația conform căreia indivizii sunt mai predispuși să facă lucruri pe care ei
zic și doresc să le facă versus lucruri pe care sunt puși să le facă este baza abordării interviului
motivațional. Acest interviu operează cu asumpția pozitivă a naturii umane potrivit căreia
oamenii își doresc să se schimbe. Modalitatea prin care oamenii pot fi determinați spre
schimbare este demonstrarea discrepanțelor dintre comportamentul lor actual negativ și scopurile
lor pozitive. Intențiile verbalizate rezultă într-o probabilitate mai mare a schimbării
comportamentale mai ales când sunt combinate cu un plan specific gata de implementat
(Walters, Clark, et al., 2007).

Chiar dacă la început interviul motivațional a fost utilizat în domeniul adicțiilor, cu

timpul, a început să dea roade și în alte discipline incluzând domeniul justiției criminale. Acest
interviu nu este o abordare prin care se realizează consilierea ci mai mult un tip de comunicare
construită pentru a mobiliza dorințele interioare de schimbare ale individului.

Această abilitate de a lucra eficient cu acești indivizi involuntari, care se împotrivesc

schimbării și uneori regulilor este critică ofițerilor de probațiune. Complianța la cerințele
supervizării este o temă vizată de sistemul de justiție din orice țară. Însă această complianță poate
fi doar de suprafață, nefiind tradusă într-o schimbare de lungă durată. Este mai probabil ca o
persoană care și-a completat programul de supervizare și în plus a recunoscut importanța
schimbării comportamentului său, a gândirii, a atitudinii, să nu regreseze și să nu recidiveze în
comportamentul infracțional (Walters, Clark, et al., 2007).

Interviul motivațional promovează un nivel de conștiință de sine în care indivizii înțeleg

consecințele acțiunilor lor, impactul acestora asupra victimelor și asupra comunității dar și
responsabilitatea lor pentru prejudiciile aduse celorlalți. De asemenea, încurajând automotivarea

3
și schimbarea pe termen lung se poate reduce recidivismul, ceea ce are efect atât la nivelul
sinelui cât și la nivelul comunității (Walters, Clark, et al., 2007).

Bazându-se pe credința conform căreia consilierul de probațiune are rolul de a elibera

potențialul fiecăruia, interviul motivațional are la bază patru principii:

1. Exprimarea empatiei

Empatia reprezintă un raport bun și un mediu de lucru pozitiv. Este o încercare de

înțelegere cognițiilor individului chiar și atunci când consilierul nu este de acord cu punctul de
vedere al celui pe care îl supraveghează. (Walters, Clark, et al., 2007). Apare conceptul de
acceptare necondiționată individului, ca ființă unică și irepetabilă. Acceptarea vine la nivel de
persoană nu la nivel de comportament. Văzând că nu este judecat ca ființă umană, ci doar
comportamental, individul se va autodetermina să se schimbe. De asemenea, exprimarea
empatiei implică un efort de a extrage motive pentru schimbare ale celui supravegheat în locul
utilizării unor strategii persuasive (Walters, Clark, et al., 2007). Această abordare trasnmite
mesajul ”Știu cum te simți” și încearcă să înțeleagă situația beneficiarului fără să îl critice sau să
îl invinuiască. Consilierul utilizează ascultarea empatică ceea ce îl face pe individul în cauză să
se simtă înțeles și să fie receptiv la schimbare (Schiaucu, Canton, 2008).

2. Evidențierea discrepanțelor

Această abordare încearcă să sublinieze faptul că un comportament actual al unei

persoane nu este pe aceeși lungime de undă cu scopurile și valorile persoanei (Walters, Clark, et
al., 2007). Amplificarea discrepanțelor se face prin conștientizarea costurilor comportamentului
prezent. Când un comportament este perceput a fi în conflict cu scourile personale este mult mai
probabil să aibă loc schimbarea (Schiaucu, Canton, 2008). Consilierul pune întrebări în așa fel
încât îl ajută pe individ să își identifice propriile motive pentru schimbare (Walters, Clark, et al.,
2007).

3. Evitarea contrazicerilor

Existența părerilor diferite între consilier și supravegheat este normală, de aceea

consilierul nu trebuie să fie agresivi și să contrargumenteze poziția celui din urmă (Walters,
Clark, et al., 2007). Confruntarea directă îi face pe cei asistați să fie defensivi și să se închidă în

4
sine, de aceea este nevoie ca rezistanța la schimbare să fie văzută ca fiind normală (Schiaucu,
Canton, 2008).

4. Sprijinirea răspunderii de sine

Este mai probabil ca o persoană să urmeze un comportament dacă crede că alegerea este
de partea sa și consideră că are capacitatea de a-și îndeplini scopul. (Walters, Clark, et al., 2007).
Persoana trebuie să creadă în propria abilitate de a se schimba. Speranța pentru schimbare vine
din propria încredere că schimbarea este posibilă. Astfel, consider că un consilier bun trebuie să
îl ajute pe beneficiar să își sporească capacitatea de a spera în fața obstacolelor. Părerea mea este
că pentru dezvoltarea stimei de sine și a capacităților de coping cu problema supravegherii, cel
asistat trebuie să pună accentul pe ceea ce știe să facă.

Ambivalența

Interviul motivațional este un stil de consiliere directiv, centrat pe beneficiar, pentru a-l
ajuta să-și exploreze și sa-și rezolve ambivalența cu privire la schimbarea comportamentului.
Nefiind o tehnică sau un set de tehnici de aplicat persoanelor, este mai degrabă un stil
interpersonal modelat de o filozofie centrală conform căreia toți dispunem de un potențial de a ne
schimba. Stilul de abordare este blând și pozitiv, dorința de schimbare venind de la persoana în
cauză, fără a exista judecarea și provocarea acesteia (Schiaucu, Canton, 2008). Acest stil
persuasiv blând este marca interviului motivațional, împăcându-se cele două roluri, cel directiv și
cel de asistare a supravegheatului. Astfel, rolul consilierului de probațiune este de a elibera acest
potențial de schimbare și de a obține o dorință supremă de schimbare din partea
supravegheatului.

De multe ori apare, însă, dilema asupra dorinței de schimbare. De câte ori nu ne gândim
dacă vrem sau nu un lucru? De câte ori nu ni se întâmplă să avem sentimente amestecate despre
cineva sau ceva? Consider că această ambivalență apare în majoritatea contextelor și la fiecare
dintre noi. Studiile de specialitate arată că ambivalența este cel mai proeminent disputată în cazul
dificultăților de ordin psihologic. ”Să ies sau nu din casă” poate fi un gând ambivalent disputat

5
de către o persoană care suferă de agorafobie și exemplele pot continua, extinzându-se în toate
domeniile.

Astfel, ambivalența este cu siguranță prezentă la persoanele care se luptă cu probleme cu

alcoolul sau adicții. Acesti indivizi cunosc de cele mai multe ori riscurile și răul pe care și-l fac
însă, sunt atașati și chiar atrași de acest comportament. Cum poate gândi un tată precoce cu
adicție de substanțe care nu are resursele pentru a-și întreține familia? Punându-ne în locul lui
găsim această ambivalență. Pe de o parte găsim gândul despre cât de minunuat este să fii tată și
despre schimbarea comportamentului adictiv pentru a deveni un model pentru fiul său. Pe de altă
parte este prezent și gândul opus că nu se poate descurca deoarece nu are resurse, văzând ca
unică rezolvare utilizarea substanțelor pentru a uita de toate problemele, sau chiar angajarea în
comportamente infracționale de trafic de substanțe pentru a găsi resursele pentru întreținerea
familiei.

Ambivalența este un aspect al naturii umane, trecerea prin aceasta fiind o fază naturală în
procesul schimbării. Problema intervine atunci când indivizii rămân blocați în faza ambivalentă.
De aceea este important ca acești indivizi să fie ajutați să încheie vizita în domeniul
ambivalenței. Conceptualizarea ambivalenței se poate face în practică prin notarea avantajelor și
dezavantajelor a fiecărei opțiuni ale individului, iar rolul consilierului este important în ghidarea
individului (Miller, Rollnick, 2003). O altă modalitate prin care se pot evidenția ambele laturi ale
deciziei este desenarea pe hârtie a balanței decizionale. Astfel, cel asistat poate să treacă
argumentele pro și contra referitoare la un comportament, văzând care sunt costurile și
beneficiile schimbării (Schiaucu, Canton, 2008).

Calea spre succes, spre depășirea ambivalanței este descoperirea aspectului pentru care
persoana este motivată să se schimbe. Focalizarea nu trebuie să fie asupra unei schimbări pe care
individul supravegheat nu o dorește, ci asupra unui aspect dorit din răsputeri. Astfel, se creează
contextul schimbării. Putem lua ca exemplu o mamă dependentă de substanțe, aflată în
supraveghere. Ea nu dorește să își schimbe comportamentul adicțional deoarece îi oferă anumite
beneficii, senzații și relaxare însă își dorește să poată fi alături de copilul ei și să nu mai fie sub
supraveghere. Așa se conturează, deci un context prin care datorită dorinței de a fi lângă copilul
ei(motivul schimbării), aceasta va încerca să nu mai consume substanțe pentru a-și atinge scopul,
pentru a încheia perioada de supraveghere cu bine

6
 Bibliografie

 DiClemente, C. C. (1999). Motivation for change: Implications for

substance abuse treatment. Psychological Science, 10(3), 209-213.

 Schiaucu, V., & Canton, R. (2008). Manual de probaţiune. Editura

Euro Standard, Bucureşti.

 http://www.just.ro/directia-nationala-de-probatiune
 Miller, W., & Rollnick, S. (2003). Motivational interviewing: Preparing people for
change. Journal for Healthcare Quality, 25(3), 46.

 Prochaska, J. O. (2013). Transtheoretical model of behavior change. In Encyclopedia of

behavioral medicine (pp. 1997-2000). Springer New York.
 Walters, S. T., Clark, M. D., Gingerich, R., & Meltzer, M. L. (2007). Motivating
offenders to change: A guide for probation and parole. Washington, DC: US Department
of Justice, National Institute of Corrections.