RELAłII SEMANTICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. Polisemia. Omonimia

O analiză semantică sumară pune în evidenŃă în lexicul unei limbi două categorii de cuvinte:
cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice. Monosemanteme sunt cuvintele care apar în orice
context cu aceeaşi semnificaŃie; cu un singur sens se folosesc în limba română un număr mare de termeni
ştiinŃifici şi tehnici şi o serie de neologisme.
Polisemanteme sunt cuvintele cu mai multe sensuri. Când un cuvânt este deosebit de încărcat cu
sensuri, pentru fenomenul polisemiei se foloseşte termenul pletoră semantică. Circa 80% din lexicul activ
al limbii este alcătuit din cuvinte polisemantice, iar pletora semantică caracterizează cuvintele cu o
frecvenŃă mare în vorbire (a fi, a face, a avea). O statistică asupra polisemiei cuvintelor aparŃinând fondului
principal arată că majoritatea acestora au, în medie, 3-4 sensuri (Bucă, Evseev). Din cele 1419 cuvinte
considerate de Al. Graur componente ale fondului principal lexical, 213 sunt monosemantice (15%), iar
1206 sunt polisemantice (85%): faŃă de numărul total de 1419 cuvinte, numărul total de sensuri este de
5407, ceea ce înseamnă un coeficient de polisemie de 3,81. Polisemantismul este considerat drept una din
condiŃiile apartenenŃei unui cuvânt la fondul principal lexical. S-a constatat că polisemantismul este direct
proporŃional cu vechimea cuvântului şi cu frecvenŃa lui în limbă: lexemele vechi sunt frecvent utilizate,
fapt ce înlesneşte apariŃia polisemantismului.
Categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri,
polisemia este un fenomen pe care lingviştii îl consideră o urmare a disproporŃiei dintre numărul relativ redus
al cuvintelor faŃă de dezvoltarea cunoaşterii umane care caută expresie în vorbire. În procesul cunoaşterii,
oamenii asimilează noul apelând la cunoştinŃele deja dobândite, caută să patrundă în lumea abstractului
pornind de la concret. De aceea, pentru a denumi lucruri şi noŃiuni noi, ei recurg la cuvinte vechi.
Transferul de denumire, care stă la baza oricărei polisemii, este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe care
oamenii le stabilesc între diferite lucruri şi obiecte. Polisemia este reflectarea în limbă a diverselor analogii
şi contingenŃe dintre obiectele lumii înconjurătoare, observate de o comunitate lingvistică. De exemplu,
cuvântul birou a avut la început, în limba de origine, franceza,sensul de „stofă groasă” care acoperea o
masă în timpul scrisului; cu timpul, birou a ajuns să denumească „mobila” acoperită cu această stofă, apoi
încăperea cu asemena mobilă, apoi „persoanele care lucrează într-un birou”, apoi „grupul de persoane care
conduce o asociaŃie, o societate”; în afară de sensul iniŃial, care s-a pierdut, toate celelalte au rămas virtuale în
limbă. (Hristea 1984:).
Cauzele polisemiei, prezentate mai sus, arată că polisemia lexicală este un fenomen firesc, prezent
în sistemul lexical al tuturor limbilor naturale, prin care cuvântul devine un instrument suplu şi nuanŃat
de comunicare, capabil să reflecte mişcarea minŃii de la concret la abstract. Polisemia există la nivelul
sistemului limbii şi al normei, dar ea încetează să funcŃioneze în vorbire, deoarece în fiecare act concret al
comunicării cuvintele actualizează un singur sens, exceptând cazurile ambiguităŃii voite (calambururile).
În lucrările de specialitate, polisemia este interpretată ca relaŃie între sensurile unui cuvânt,
admiŃându-se, în general, că unul dintre sensuri este mai stabil, reprezentând deumirea sau denotaŃia;
toate celelalte sensuri, numite şi conotaŃii, fiind secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă direct
sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin
deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente de sens, de cele mai multe ori
condiŃionate contextual; de exemplu, în contextul Am pârlit porcul, cuvântul PÂRLIT este folosit cu sensul
fundamental ‘a arde uşor la suprafaŃă părul porcului’; în contextul Dumneata nu trebuia să te fi însurat dacă te
ştiai pârlit, să iei pe AcriviŃa, fata lui Hagi CănuŃă, care n-a fost învăŃată la casa părintească să-şi manânce din
unghie, cuvântul PÂRLIT este folosit cu un sens secundar, înrudit cu sensul fundamental, ‘sărac, necăjit’. In
acest din urmă exemplu, cuvântul PÂRLIT se actualizează într-un context care nu este marcat cu
+(Animal), +(Porcin), ci cu +(Uman), ceea ce determină deplasarea sensului ’pârlit‘ din domeniul unei
denotaŃii fizice, în domeniul unei conotaŃii sociale.
 RelaŃia dintre denotaŃie şi conotaŃie pune problema polisemiei ca microsistem, ceea ce înseamnă atât
identificarea semelor comune, cât şi a celor diferenŃiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili
releŃiile dintre sensurile unui cuvânt. Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca paradigmă lexico-
semantică; operaŃia se bazează pe tehnica analizei semice şi pe analiza contextuală.
Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. Polisememele prezintă o serie de asemănări în ce
priveşte modul de organizare a sferei lor semantice. Sfera unui cuvânt polisemantic nu este suma de
sensuri reunuite în mod arbitrar, ci o structură alcătuită din sememe aflate în raporturi de
interdependemŃă şi subordonare, cu un mod de organizare dictat de sistemul general al limbii. Sensurile
unui cuvânt polisemantic, deşi conŃin sensuri intensionale şi extensionale diferite, conŃin o serie de
trăsături semantice comune, ce reprezintă aşa numita constantă semantică. Aceasta înlesneşte transferul
denumirii ce se efectuează prin metaforă, metonimie sau sinecdocă. Legătura dintre sensurile cuvântului
polisemantic poate fi evidenŃiată prin analiza semică (componenŃială), deoarece legăturile dintre sensuri
se realizează prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conŃinutul sememelor. De exemplu, (Şerban,
Evseev) sensul de bază (S1) al cuvântului AC include următoarele seme (s) componente: s1= ’instrument‘
s2=‘serveşte la cusut’ s3=’subŃire şi ascuŃit la un capăt‘ s4=‘are o gaură prin care se trece aŃa’ . Toate sensurile
derivate ale cuvântului AC se bazează pe asemănarea dintre ac şi obiectele respective, adică prezintă în
sfera lor semică semul s3=’subŃire şi ascuŃit‘; sensurile derivate sunt: S2= „ac de păr”; S3= „organ de apărare
la animale, Ńeapă”; S4=,;frunză la conifere”. Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel
de bază a fost numită polisemie radială. În cadrul polisemiei radiale se disting două situaŃii:
a) polisemie radială cu un singur focar de expansiune, adică sensurile derivate pleacă de la acelaşi
sem (s) al sensului (S) de bază, (vezi AC);
b) polisemie radială cu mai multe focare de expansiune, adică sensurile derivate pleacă de la seme
diferite ale sensului de bază.
Astfel sensul de bază (S1) al cuvântului SOARE se poate descompune în următoarele seme (s): s1=‘astru’
s2= ’centru al sistemului solar‘ s3= ‘incandsescent şi luminos’ s4= ‘întreŃine viaŃa pe pământ‘. De la acest sens
derivă alte sensuri, fiecare dintre ele de la seme diferite ale lui S1: S2=„ orice astru care are lumină proprie”
derivă din s1=‘astru’; S3=„lumina şi căldura care vin de la soare” derivă din s3=‘incandsescent şi luminos’;
S4=(fig.) „bunăstare, fericire” derivă din s3.
Pentru menŃinerea integrităŃii polisememului, sensurile pot să derive unul din altul, în mod
succesiv; în acest caz vorbim de polisemie în lanŃ. De exemplu, diversele sensuri ale cuvântului TEATRU:
S1=„clădire pentru spectacole”
S2=„spectacol, reprezentaŃie dramatică”
S3=„artă teatrală”
S4=„literatura dramatică”.
Polisemia radială reprezintă cel mai răspândit tip de polisemie, pentru că sensul de bază este
sensul central al unei structuri semantice. Adesea întâlnim combinaŃii între cele două tipuri de polisemie
(vezi TEATRU).
InterdependnŃa sensurilor reprezintă cea mai simplă dovadă a caracterului organizat al
conŃinutului.
Dar analiza semică a polisemiei, care urmăreşte identificarea semelor comune, care asigură
coeziunea sensurilor, cât şi a semelor variabile, care diferenŃiază sensurile, evidenŃiază faptul că,
distribuŃional, se pot înregistra mai multe situaŃii:
a) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc diferenŃe semantice, ci numai diferenŃe
contextuale (tipul inferior de polisemie): STERP se defineşte printr-o parafrază în linii mari comună pentru
toate sensurile „care nu produce (nu dă) roade”, cu referire la pământ, locuri, teren sau la fiinŃe (femeie,
animal); se mai poate referi la cuvinte care desemnează „perioade” (an, perioadă);
b) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferenŃe atât semantice, cât şi contextuale:
BIBLIOTECĂ S1=‘mobilă’+’în care se Ńin cărŃi‘
S2=‘încăpere’+’în care se Ńin cărŃi’
S3=’instituŃie’+’care difuzează cărŃi’
 S4=’o colecŃie anume de cărŃi’
între toate aceste sensuri fiind evidentă atât legătura, constata semică, ’cărŃi‘, cât şi diferenŃele.

Analiza contextuală a polisemiei este esenŃială pentru dezambiguizarea (diferenŃierea) sensurilor.

Contextul este interpretat strict lingvistic, ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau
chiar cu cuvinte anume.
În general, sensurile denotative sunt mai libere de context. Astfel cuvântul ACRU, emis chiar fără un
context, trimite la denotaŃia ‘apreciere gustativă’, iar sensul de ’apreciere psihică negativă‘ are nevoie de un
context anume: femeie/ privire/ atitudine ACRĂ.
DiferenŃierea semantică prin context este foarte importantă pentru adjective (Vezi ACRU) şi
pentru verbe, în cazul celor din urmă are importanŃă atât subiectul, cât şi obiectul verbului. De exemplu A
DOBORÎ are sensuri diferite în funcŃie de subiect şi de obiect: O persoană/ vântul DOBOARĂ copacii
(subiectul este o persoană sau un fenomen atmosferic, iar obiectul este concert); Supărarea/Boala l-a
DOBORÂT pe Ion (subiectul este o stare psihică, fizică, iar obiectul o persoană).
Există sensuri care sunt strict dterminate contextual, apărând numai în sintagme sau construcŃii
fixe: CASA de copii, CASA de comenzi, CASA de sănătate. Pe de altă parte, unele cuvinte manifestă
preferinŃe până la anumite restricŃii contextuale, numite solidarităŃi lexicale sau semantice (Coşeriu 1977:143-
162): A CIRIPI (despre păsări) „a scote sunete specifice”, iar (despre oameni) „a vorbi fără rost, a spuse
lucruri care nu trebuie spuse”.

Analiza contextual-stilistică a polisemiei pune în evidenŃă în ce măsură contextul mai larg, înŃeles
ca situaŃie de comunicare sau ca registru stilistic, poate funcŃiona ca o restricŃie de uzaj (marcă diastratică),
de cele mai multe ori indicată în dicŃionare între paranteze, înaintea definiŃiei lexicografice, cum ar fi
(popular), (familiar), (peiorativ) ş.a. Pe de altă parte, analiza contextual stilistică este modalitatea principală
de a explica mecanismul evoluşiei (dinamicii) sensurilor în limba română.

Tipuri de sensuri în sfera cuvântului polisemantic. Totalitatea sensurilor unui cuvânt alcătuieşte
sfera semantică a acestuia. În cadrul sferei semantice a cuvântului nu toate sensurile au aceeaşi
importanŃă nu sunt în egală măsură prezente în mintea vorbitorior şi nu desemnează în acelaşi mod
realitatea; de aceea se vorbeşte de mai multe tipuri de sens. Tipologia sensurilor este variată, deoarece
sensul este o entitate complexă, caracterizată printr-o multitudine de aspecte care au în vedere: calitatea
informaŃiei, legătura dintre sens şi obiectul denumit, gradul de dependenŃă a sensului faŃă de context etc.
În funcŃie de criteriul care stă la baza distincŃiilor şi de raportul între între tipurile de sens rezultate, se
disting următoarele opoziŃii:
1) Sens principal (de bază) / sens secundar – opoziŃia are în vedere importanŃa, rolul pe care sensul
în discuŃie îl ocupă în sfera semantică a cuvântului în limba actuală. Sensul principal apare spontan în
mintea vorbitorilor la rostirea unui cuvânt, este primul în ordinea importanŃei, se stabileşte deci
funcŃional; este mai stabil şi relativ independent de context. De exemplu (Forăscu), ORB înseamnă, în
primul rând şi pentru orice vorbitor, „lipsit complet de simŃul văzului”; celelalte ale acestui cuvânt, „lipsit
de discernământ, de clarviziune” (judecată oarbă) şi „lipsit de lumină, întunecat” (fereastră oarbă, cameră
oarbă), sunt sensuri secundare; ele sunt pe un plan secundar în conştiinŃa vorbitorilor şi, de obicei, pentru
a le înŃelege este nevoie de un context.

2) Sens primar (etimologic) / sens derivat – distincŃia se face potrivit unui criteriu cronologic. Prin
sens primar se înŃelege semnificaŃia iniŃială a cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. De
exemplu (Forăscu), GURĂ are ca sens primar „organ situat în partea anterioară a corpului, care serveşte
la mâncat, vorbit”; de aici au derivat apoi sensurile „deschidere anterioară (în general)” (gura sobei, gură de
canal, gura văii, gura minei), „glas, voce” ( numai gura lui se aude), „persoană care trebuie hrănită” (o gură în
plus la masă) – sensuri derivate.
 În foarte multe cazuri, sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal, iar sensurile derivate,
cu cele secundare, ca în cazul cuvântului GURĂ, discutat mai sus. Alteori, în evoluŃia limbii, raportul se
poate inversa. De exemplu, cuvântul CRAINIC are ca sens principal în limba actuală „persoană ce anunŃă
ştirile la o staŃie de radio, la televiziune”; sensul său iniŃial, primar, „persoană ce anunŃă mulŃimii
poruncile suveranului” a trecut pe un plan secundar în conştiinŃa vorbitorilor, ca urmare a modificării
realităŃilor socio-politice. Un alt exemplu, cuvântul FISTICHIU înseamnă astăzi „ciudat, extravagant”;
sensul primar, „de culoarea fisticului” a devenit sens secundar în limba actuală.

3) Sens propriu / sens figurat – distincŃia are la la bază observarea legăturii directe sau indirecte
dintre sens şi realitatea desemnată. Sensul propriu denumeşte în mod direct obiectul din realitate, la
sensul figurat legătura se face prin intermediul altui sens. De exemplu (Forascu), cuvântul FIARĂ are ca
sens propriu „animal sălbatic mare”; sensul său figurat „om extrem de rău, crud, violent”este obŃinut prin
transferul denumirii de la animal la om, căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri, raportându-le la
însuşirile obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvântului.
Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu şi are la bază, de regulă, o figură de limbaj, un
transfer de denumire de la un obiect la altul. De exemplu, cuvântul CĂCIULĂ, în contextul Am plătit cici
mii de lei de căciulă, are sensul de „persoană, individ”- transfer de sens prin contiguitate. Sensurile figurate
iau naştere din sensul propriu pe baza unor legături reale sau imaginare stabilite de vorbitor între două
obiecte. AsociaŃiile nu se realizează niciodată întâmplător, ci au ca punct de plecare faptul că sensul
propriu conŃine mai multe aspecte, dintre care se impune la un moment dat un anume aspect; acest aspect
înlesneşte transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect, a unei realităŃi noi în baza asemănării sau
contiguităŃii ( corespondenŃe cantitative sau calitative) dintre ele. Aceste transferuri sunt cunoscute sub
numele general de tropi.
În multe cazuri, vechimea sensului figurat şi frecventa lui folosire (uneori cuvântul respectiv este
termen unic pentru denumirea unui cuvânt) face ca acesta să-şi piardă caracterul expresiv, intrând în
limba comună şi fiind înregistrate în dicŃionare; în acest fel, în conştiinŃa vorbitorilor el apare ca un sinplu
sens secundar, iar figura lui figurată nu mai este simŃită: de exemplu, COT în sintagma cotul râului. Ca
urmare, un cuvânt ajunge să desemnezemai multe obiecte din realitate, creând impresia că are mai multe
sensuri proprii; de fapt un singur sens este denominativ pur, celelalte sunt sensuri al căror caracter figurat
este mascat de uzură. După aria lor de răspândire, se disting două categorii de sensuri figurate:
a) unele aparŃinând limbii comune, adică cunoscute de toŃi vorbitorii şi înregistrate în dicŃionarele
explicative ale limbii; ele denumesc o realitate, fără a avea o funcŃie expresivă: scară (pentru urcat) – scară
de valori, sau, uneori, capătă funcŃie expresivă: apusul soarelui – apusul vieŃii.
b) unele aparŃin limbajului artistic şi sunt creaŃii individuale ale scriitorilor; ele provin din asociaŃii
mai puŃin obişnuite, dar a căror încărcătură expresivă este sporită faŃă de cele din limbajul comun care
sunt adeseori uzate.

4) Sens liber de context / sens determinat contextual – se afirmă, de obicei, că sensurile de bază
sunt independente de context, iar cele secundare sunt determinate de acesta.. AfirmaŃia, deşi valabilă în
general, trebuie privită cu rezervă; de exemplu, (Forăscu) înŃelegem ce înseamnă pahar, carte, dinte şi fără
context, dar pentru un cuvânt ca FACULTATE, primul sens înregistrat în dicŃionare „capacitate,
posibilitate morală sau intelectuală a cuiva” are nevoie de un context pentru a se actualiza: facultatea de a
vorbi, facultatea de a crea opere de artă. Gradul de dependenŃă faŃă de context poate fi mai mare sau mai mic
– există sensuri strict contextuale, valori semantice care se realizează numai în anumite combinaŃii, în
afara cărora nu pot fi înŃelese, de exemplu, gânduri negre, situaŃie albastră, noapte albă ş.a.

5) Sens uzual / sens ocazional – este o distincŃie bazată pe criteriile de răspândire, stabilitate şi
frecvenŃă a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale: sunt ocazionale sensurile care apar,
obişnuit, în limbajul figurat specific unui scriitor; de exemplu, în versul eminescian Argint e pe ape şi aur în
aer, cuvintele capătă sensurile ocazionale: AUR „lumină galben-strălucitore”, iar ARGINT „lumină alb-
strălucitoare”.

6) Sens general / sens special – este o distincŃie bazată pe criteriul utilizării sensurilor în mai multe
stiluri funcŃionale. Este sens general sensul care poate apărea în orice stil funcŃional,în timp ce sensul
special se utilizează doar pentru un domeniu, de exemplu cuvântul RĂDĂCINĂ în lingvistică are diferit
de sensul general al aceluiaşi cuvânt.
Din cele prezentate mai sus rezultă că unul şi acelaşi sens al unui cuvânt polisemantic poate fi
caracterizat diferit , în funcŃie de unghiul din care este privit; distincŃiile propuse sunt mai mult teoretice
şi le-am prezentat pentru a înŃelege terminologia variată pe care o întâlnimn prezentarea sensurilor.
Importantă este înŃelegerea mecanismului care stă la baza obŃinerii de noi sensuri.

Dezintegrarea polisemiei, adică evoluŃia divergentă a sensurilor unui cuvânt polisemantic, poate
duce la ruperea verigii de legătură dintre acestea, astfel încât ajung să funcŃioneze ca OMONIME. De
exemplu, sensurile cuvântului latinesc calculus: 1.„pietricică“ şi 2.„socoteală“ au evoluat divergent, fiind
considerate astăzi cuvinte omonime.
Principala deosebire între polisememe şi omonime constă în faptul că omonimele nu au trăsături
semantice (seme) comune, fiind, de aceea, considerate cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt.
Descrierea componenŃială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanŃiale (importante) comune:
a semăna1 = ’verb‘ ’denumeşte acŃiunea‘ ’de a arunca sămânŃa‘ ’în solul‘ ’special pregătit‘ ’în vederea
obŃinerii unei viitoare recolte‘; a semăna2 = ’verb‘ ’denumeşte starea‘ ’de asemănare‘ ’între persoane sau
obiecte‘ ’pe baza unor anumite trăsături‘. Omonimele amintite au şi etimoane diferite: primul provine din
lat. seminare, al doilea din lat. similare. Aceasta este cea de-a doua caracteristică care deosebeşte omonimia
de polisemie.
Sursele omonimiei pot fi:
a) evoluŃii fonetice şi restructurări morfologice convergente ale unor cuvinte diferite: lat. incendere şi lat.
incingere > rom a încinge1, a încinge2;
b) coincidenŃa formală dintre cuvinte împrumutate din limbi diferite: lac1 < lat. lacus; lac2 < germ. Lack;
c) drivarea de la aceeasi rădăcină cu sufixe omonime: ciocănaş1 „ciocan mic“; ciocănaş2 „muncitor care
sparge sarea cu ciocanul în ocnă“;
d) ruperea legăturii între sensurile unui cuvânt polisemantic: lună1 „astru, satelit al pământului“; lună2
„interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an“.

Omonimele pot fi:

1) totale sau propriu-zise, când au toate formele identice şi aparŃin aceleiaşi părŃi de vorbire (bancă2
„scaun lung“ – bancă2 „instituŃie bancară“);
2) parŃiale sau pseudoomonime, când au numai anumite forme identice, diferenŃiindu-se prin altele
(corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri).
Omonimele totale care funcŃionează în acelaşi dialect şi acelaşi limbaj (stil) sunt considerate
omonime intolerabile (exemplu: bucătărie1 „încăpere destinată pregătirii mâncării“ – bucătărie2
„ocupaŃia celor care pregătesc mâncarea“). Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, şi
omonimele parŃiale sunt omonime tolerabile, întrucât pot fi deosebite unele de altele cu uşurinŃă..
DiferenŃierea între omonime se face în baza sferelor de utilizare: profesională (bor1 „metaloid aflat în
sărurile acidului boric“ – bor2 „unul dintre borurile pălăriei“), dialectală ( rudă1 „rudenie“ – rudă2
„prăjină“), cultural-istorică (dietă1 „regim alimentar“ – dietă2 „adunare legislativă ăn trecut“). În această
categorie intră, de asemenea, omofonele (cuvinte care se pronunŃă identic, dar se scriu diferit: întruna şi
într-una) şi omografele (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunŃă diferit: c′opii – cop′ii).
 Căile de evitare a omonimiei sunt:
a) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (păcurar1 „cioban“ a fost înlocuit în zonele petroliere
unde există omonimul păcurar2 „vânzător de păcură“ de sinonimul cioban);
b) adăugarea unui determinant (capră de tăiat lemne, pentru a o deosebi de animalul cu nume
omonim);
c) diferenŃieri morfologice (cot1 – coturi, cot2 – coate, cot3 – coŃi).
Precizăm că, deşi principial deosebirea dintre omonimie şi polisemie este clară, ea nu este uşor de
operat în toate cazurile. De exemplu: cap1 cuprinde sensurile„extremitate superioară a corpului, în care se
află creierul“, „căpătâi“, „căpetenie, „un vârf al unui obiect“ şi se raportează omonimic la cap2 „parte de
uscat care înaintează în mare“ şi la cap3 „viaŃă“.

Omonimizarea unor cuvinte polisemantice

Se ştie că una dintre cauzele apariŃiei omonimiei este şi pierderea sentimentului legăturii care
există între sensurile unui cuvânt polisemantic, sensuri legate genetic, întrucât au derivat unele din
celelalte. Astfel, sensurile nu mai sunt percepute ca înrudite, ceea ce permite distanŃarea lor în mintea
vorbitorilor, până la situaŃia în care aceştia le atribuie unor cuvinte diferite. Prin urmare, dacă vorbitorii
nu mai pot stabili niciun element de legătură între două (mai rar, mai multe) sensuri ale unui cuvânt
polisemantic, putem vorbi de omonimizare, şi, deci, de apariŃia a două cuvinte diferite.
De exemplu, în limba română există două cuvinte cu forma porumb, şi anume:
porumb¹ „plantă” (Zea mays)
porumb² „pasăre, porumbel” (sens de bază) < lat. palumbus, care-l explică şi pe porumb¹, sens derivat din
cel de bază.
Evitarea acestei omonimii s-a făcut prin diminutivizarea lui porumb²: porumbel.
Alte exemple:
afecŃiune1 „durere”
afecŃiune2 „iubire, ataşament”
boltă1 „arc” (în arhitectură)
boltă2 „dugheană, prăvălie”
broască1 „animal amfibiu din clasa batracienilor”
broască2 „mecanism montat la uşă” etc.

Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi. Specialiştii apreciază că

limba română nu are predispozişie spre omonimie, deoarece are preferinŃă pentru cuvintele polisilabice,
carew nu favorizează omonimia (aceasta afectează mai ales termenii monosioabici), şi acŃiunea distructivă
a legilor fonetice este mai ponderată în raport cu alte limbi (ducând mai puŃin frecvent la evoluŃii formale
convergente până la identitate).

Teme
1) Consultând DEX-ul, diferenŃiaŃi în şi prin context sensurile cuvintelor polisemantice stins, preŃ,
mână, blând, adânc. PrecizaŃi legătura semantică care motivează existenŃa polisemantemului.
2) CăutaŃi în DEX cuvinte polisemantice care să ilustreze, urmărind traseul derivativ, diferitele
configuraŃii structurale ale complexului semantic (polisemie radială, polisemie în lanŃ).
3) Pornind de la definiŃia de dicŃionar a cuvintelor polisemantice şcoală, original, faceŃi o
descriere a sensurilor, cu precizarea criteriilor avute în vedere.
4) Consultând DEX–ul, căutaŃi cuvinte omonime care să ilustreze omonimia totală şi încercaŃi să
explicaŃi provenienŃa lor .