Sunteți pe pagina 1din 8

1

UNIVERSITATEA “VALAHIA”, TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE

SPECIALIZAREA: LIMBĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ-LIMBA ENGLEZĂ

INFLUENŢA NEOGREACĂ ASUPRA LIMBII


ROMÂNE LITERARE

Mihai Diana-Paula

anul III, grupa 1


2

INFLUENŢA NEOGREACĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Limba română literară a intrat târziu în atenţia cercetătorilor. Specialiştii mai vechi au
emis mai multe teorii asupra originii limbii literare, dar acestea nu aveau la bază o cercetare
sistematică, ci mai mult o intuire a realităţilor. Unele afirmaţii se apropie mai mult de adevăr,
altele îl înconjoară oarecum. Problema a intrat numai tangenţial în preocupările acestor
specialişti care urmăreau, de fapt, valoarea diferitelor texte vechi.
Reluând o afirmaţie a lui Alexandru Lambrior şi a lui B. P. Hasdeu, şcoala lingvistică
de la Bucureşti, reprezentată de Ion Bianu, Ovid Densusianu şi elevii lor, în frunte cu
academicianul Al. Rosetti, a susţinut că „limba noastră literară s-a fixat prin textele
coresiene, tipărite la Braşov în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi că la baza limbii
din traducerile respective stă graiul popular dintre Târgovişte şi Braşov”1. Sigur este că
tipăriturile lui Coresi au jucat un rol foarte important la fixarea normelor limbii literare şi la
dezvoltarea ei ulterioară.
Alţi învăţaţi, în frunte cu Nicolae Iorga, au susţinut că limba română literară s-ar fi
format înainte de epoca lui Coresi, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, pe baza aşa-
numitelor texte rotacizante localizate de unii în Maramureş, iar de către alţii într-o zonă mai
largă care cuprinde şi Transilvania de nord şi părţile Bihorului. Teoria lui Iorga a fost
îmbrăţişată, în primul rând, de şcoala lingvistică de la Cluj, reprezentată prin Sextil Puşcariu,
Nicolae Drăganu, Alex Popovici.
„Încă înainte de 1900 a fost formulată şi a treia teorie referitoare la originea limbii
române literare”2. Ea se datoreşte primului profesor de limba şi literatura română la
Universitatea din Iaşi, lui Alexandru Philippide. Învăţatul ieşean susţinea că limba română îşi
are începutul în textele ardeleneşti şi că ulterior zestrea respectivă s-a îmbogăţit continuu, cu
contribuţii care provin din toate provinciile istorice româneşti.
O ultimă teorie formulată după 1950 de către academicianul Al. Graur, I. Coteanu şi
Liviu Onu, pleacă de la ideea că la baza limbii literare ar sta poezia populară nescrisă. În acest
caz, limba noastră literară ar fi mult mai veche decât secolul al XVI-lea, când apar primele

1
Gavril Istrate, 1970, Limba română literară, Editura Minerva, Bucureşti, p. 9.
2
Ibidem¹, p. 11.
3

texte scrise româneşti. Punctul acesta de vedere a fost combătut, de la început, şi autorii lui nu
l-au mai apărat în niciun fel.
Pe lângă terminologia de origine slavă care a fost folosită pe scară largă de Văcărescu
în Gramatica lui Radu Tempea întâlnim şi cuvinte greceşti, curente în epocă, dintre care
unele ni s-au păstrat, întocmai, până în momentul de faţă, altele au căpătat alt înţeles, eventual
altă formă.
Elementele turceşti şi greceşti, intrate în limba din Muntenia şi Moldova, se bazează,
după cum se ştie, pe un contact direct între românii din provinciile istorice pomenite şi între
turci şi greci. Ele au fost sprijinte, după cum iarăşi se ştie, de prezenţa, în ţările noastre, în
aproape tot secolul al XVIII-lea, ca şi în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, a
fanarioţilor. Când după 1821 se instaurează domniile pământene, în Moldova şi Muntenia,
cele două influenţe scad în mod vertiginos.
Procesul foarte inegal de elenizare a Peninsulei Balcanice, petrecut în perioada de
dezvoltare a imperiului bizantin, s-a manifestat prin răspândirea treptată a civilizaţiei şi a
limbii greceşti, mai întâi la popoarele din cuprinsul imperiului, ca bulgarii şi sârbii. Urmările
acestui proces se pot observa şi în zonele din afara „sferei de expansiune a elenismului”3, cum
sunt Ţările Române.
Condiţiile în care se desfăşoară acum influenţa neogreacă asupra limbii române din
Ţara Românească şi Moldova sunt aproape identice cu cele în care se exercită influenţa tură
osmanlîe. Fiind în slujba sultanilor turci, domnitorii grecu fanarioţi au în jurul lor nu numai
funcţionari turci, ci şi funcţionari greci, şi chiar cărturari greci. Cancelaria grecească,
numeroasele şcoli greceşti, comerţul şi mânăstirile conduse de greci, legislaţia grecească,
numărul crescând de scrieri greceşti, manuscrise (cronici etc.) sau tipărite, imprimă vieţii de
stat (administraţie şi jurisdicţie), vieţii religioase şi, parţial vieţii intelectuale şi sociale, un
caracter grecesc tot mai pronunţat. Limba neogreacă devine limba oficială a curţii. Se scriu
foarte multe cronici în greceşte, privitoare la Ţările Române, cum sunt cele ale lui Amirţaas,
Afenduli, Constantin Caragea, Ioan Cariofil, Const. Dapontes, Fotino etc.
Până prin 1740, influenţa lexicală neogreacă asupra limbii române este totuşi mai
redusă. Ea se intensifică numai după această dată şi în special în perioada dintre 1770-1820,
când însăşi civilizaţia grecească pătrunde mai adânc în Ţările Române.
Cuvintele neogreceşti împrumutate de limba română în epoca fanariotă se referă la
viaţa de stat (politică, administraţie, instituţii juridice, armată), la viaţa socială sau individuală

3
Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, 1971, Istoria limbii române literare, Volumul I, Editura Minerva, Bucureşti,
p. 426.
4

(ierarhia socială, familie, conversaţie, corespondenţă, distracţii, starea psihică), la viaţa


intelectuală (şcoli, tipografii, biblioteci, ştiinţe, arte), la comerţ şi la meserii şi la viaţa
religioasă. O dată cu materialul lexical s-au introdus în limba română şi unele sufixe
productive.

I.Termeni referitori la organizarea statului4


1.Viaţa politică: schpitru (sceptru), aftocrat (autocrat), apostasie (lepădare de
credinţă), despotismos (despotism), eterie (revoluţie, revoltă).
2.Administraţie: chivernisi (a guverna, a administra), diataxie (ordin, edict),
acatastasie (dezordine), afanismos (nimicire), anaforá (raport adresat domnului), catagrafie
(inventar, recensământ), epitrop (împuternicit).
3.Legislaţie: amfithalis (despre fraţi, născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă),
diată (testament), eterothalis (despre fraţi, născuţi din acelaşi tată, dar din mame diferite),
clironomie (moştenire), navlu (chirie pentru transportul maritim), nomicos (jurist), nomofilax
(păzitor al legilor), parafernă (averea soţiei care nu este cuprinsă în zestre şi pe care o
administrează şi o foloseşte soţia).
4.Viaţa militară: acrovalizmós (hărţuială), iroizmós (eroism), megalopsihie
(mărinimie), monomahie (duel).

II. Termeni referitori la viaţa socială


1.Ierarhia socială: arhondologie (carte nobiliară), protipendadă (marea boierime,
alcătuită, la început, din cele cinci ranguri mai înalte de funcţionari ai statului: logofăt, vornic,
hatman, postelnic, agă – vârfurile clasei privilegiate din epoca burghezo-moşierească).
2.Familie: babác (tată), familiarh (şeful familiei), ipochimenă (persoană), matracúcă
(amantă, iubită), palachidă (concubină), ţaţă (mătuşă), zulie (gelozie).
3.Conversaţie: cabulipsi (a se umili), catadixi ( a socoti de demnitatea sa), colachefsí
(a flaat), filonchisí (a discuta), heretisí (a saluta).
4.Corespondenţă: alilografie (corespondenţă), minisi (a face să vină).
5.Distracţie: comodié (comedie), parastisí (a reprezenta, a pune în scenă), prótie
(întâietate, mână la jocul de cărţi).
6.Viaţa psihică: adiaforie (indiferenţă), amélie (indolenţă), arghirofílie (lăcomie de
bani), micropsihié (sfiiciune).

4
Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, 1971, Istoria limbii române literare, Volumul I, Editura Minerva, Bucureşti,
p. 429.
5

III. Termeni referitori la viaţa intelectuală


1.Învăţământ: dascăl (învăţător, profesor), spudeu (savant, învăţat), agramát
(ignorant), alfavită (abecedar), filadă (caiet).
2.Tipografie: chimeu (text), diorthosi (a corecta), taftalog (carte veche, hârţoagă),
vivlion (carte).
3.Biblioteci: vivliotică (bibliotecă).
4.Ştiinţe:
a.ortografie, gramatică: ifén (liniuţă care uneşte silabele), ipochimen (subiect), sindaxis
(sintaxă).
b.stilistică şi teorie literară: iámvos (iamb), píimă (poemă), ritoricesc (retoric).
c.medicină: arhíatros (medic), chicloforíe (circulaţia sângelui), chinisis (luxaţie),
hirurgomám (chirurg), spitálion (spital), spitaliot (infirmier).
5.Alte: defteros (cântăreţul secund), melos (arie, cântec), musicós (muzician), psalt
(cântăreţ), psaltichíe (arta de a cânta la strană).

IV. Termeni referitori la comerţ şi meserii


1.Comerţul (monede; articole de comerţ: îmbrăcăminte, textile, fructe, nume de peşti
etc.; viaţa maritimă): agonisi (a câştiga), magherniţă (mic magazin), anarghirie (lipsă de
bani), apódixis (chitanţă), bibil (un fel de dantelă), fiong (nod), simfonie (contract).
2.Meserii: arhitécton (arhitect), meremetisi (a reface, a repara).

V. Termeni referitori la viaţa religioasă (ierarhie bisericească, ceremonii, obiecte din


biserică, cărţi religioase, morală creştină, superstiţii): anaforă (natură), chiriacodromion
(culegere de predici), anarh (fără început), euhologion (molitvenic), hristian (creştin).

Prin amploarea şi frecvenţa sa în limba literară şi în anumite grupuri sociale, fondul


lexical împrumutat din neogreacă impune, încetul cu încetul, anumite sufixe lexicale verbale
cu caracter productiv.
Din cele circa 30 de sufixe nominale (mai ales substantivale) neogreceşti, reprezentate
prin serii de cuvinte, niciunul nu e productiv; aceasta constituie o dovadă în plus cu privire la
caracterul savant al influenţei neogreceşti.
Verbele neogreceşti s-au acomodat sistemului conjugării a IV-a. În flexiune, la
prezentul indicativ şi la timpurile derivate din acesta, toate primesc sufixul flexional –esc.
Terminaţiile infinitivale cele mai obişnuite, care derivă din aoristul sigmatic grecesc, sunt: -
6

asi, -isi (-esi), -osi, -psi (-fsi, -vsi), -xi. Dintre aceste sufixe lexicale, cel mai frecvent este: -isi
cu suspectele –arisi, -erisi.
În măsura în care condiţionează sau nu apariţia limbii literare de existenţa unei
literaturi scrise sau chiar a scrierii, opiniile privitoare la originile acestei limbi pot fi împărţite
în două categorii: unele plasează momentul înaintea elaborării celor mai vechi monumente de
limbă românească, iar altele îl leagă de diferite faze ale istoriei scrisului (literar) în limba
română. Poziţia ocupată de reprezenanţii acestor două concepţii, opuse principial una
celeilalte, derivă din atitudinea adoptată de ei în problema raportului cronologic dintre limba
literară scrisă şi limba literară vorbită, a pre-existenţei uneia sau a alteia şi a raporturilor care
se stabilesc între ele. Indiferent de importanţa deţinută de scriere în procesul de constituire a
limbii literare, trebuie arătat de la început că, în principiu, „limba literară nu este legată în
mod obligatoriu de apariţia scrierii”5
Marea majoritate a cercetărilor leagă originile românei literare de apariţia scrisului în
limba română, plasând epoca ei de început în secolul al XVI-lea. Printre cei care au semnat
de-a lungul timpului această opinie se numără B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, O. Densusianu, Al.
Rosetti, B. Cazacu, D. Macrea şi alţii. Cei mai mulţi dintre ei pun în relaţie apariţia limbii
literare cu acţiunea de reproducere şi difuzare prin tipar a cărţii româneşti, întreprinsă de
diaconul Coresi.
După lingvistul sovietic R.A. Budagov, româna literară ar fi luat fiinţă în secoul al
XVII-lea, odată cu apariţia literaturii cronicăreşti. Autorul nu explică motivele pentru care
exclude din evoluţia limbii literare momentul apariţiei primelor texte româneşti. El va fi
considerat, la fel ca alţii, că producţiile literare ale secolului al XVI-lea sunt elaborate într-o
limbă primitivă, necizelată, plină de imperfecţiuni, inaptă de a servi drept instrument de
expresie a unei culturi.
În concepţia lui Iorgu Iordan, limba literară s-ar fi format începând cu secolul al XIX-
lea. Opinia acestuia a stârnit critici, care au contestat, în genere, obligativitatea de a
condiţiona în chip strict formarea unei limbi literare de constituirea naţiunii respective.
Autorul acordă o importanţă primordială caracterului unitar al limbii literare.
Cultura greacă pătrunde în Ţările Române prin Biserică, prin şcoală, prin cancelaria
domnească, prin cărţile greceşti aduse, copiate sau tipărite aici, prin traducerile din greacă şi
prin contactul direct al românilor cu cărturarii greci. Grecismele nu se întâlnesc numai în
traduceri, ci şi în lucrări originale sau în traduceri din alte limbi decât greaca, justificarea fiind

5
Ion Gheţie,1982, Introducere în studiul limbii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 45.
7

lipsa termenilor corespunzători din limba română. Numărul cuvintelor de origine greacă este
redus în prima jumătate a secolului al XVII-lea; astfel, în Cazania lui Varlaam, în cronica lui
Grigore Ureche sau în Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, înregistrăm puţine
grecsime; în Transilvania – cu excepţia Noului Testament de la Bălgrad (1648), tradus
prioritar din greceşte – termenii de această provenienţă nu se întâlnesc aproape deloc.
Epoca de influenţă maximă a limbii neogreceşti asupra limbii române este, ca şi în
cazul limbii turce, guvernarea fanariotă (1711-1821). Acum, limba oficială a Moldovei şi a
Ţării Româneşti devine neogreaca, legislaţia se va scrie în greceşte, învăţământul slavon cu
caracter religios este înlocuit de instrucţia laică în limba greacă, operele manuscrise şi tipărite
imprimă vieţii un caracter grecesc tot mai pronunţat. Se scriu foarte multe cronici în greceşte
privitoare la Ţările Române, printre autori numărându-se Constantin (Chesarie) Daponte,
Theodor Trapezuntul, Naum Râmniceanu, Nicolae Chiparissa, Petru Depasta Peloponesianul.
Cuvintele împrumutate din neogreacă se referă la viaţa de stat (politică, administraţie,
armată), la ierarhia socială, la comerţ, la meserii, la viaţa religioasă etc.6 Iată câteva exemple:
anarhie, despotismos, eterie, anomalie, epitrop, olograf, protipendadă, simandicos, babac,
matracucă, ţaţă, catadixi, plictisi, ifos, ipocrisie, sintaxis,istericale, molimă, molipsitor,
simfonie, igrasie, pronie edtc.
Privită în ansamblu, influenţa neogreacă a avut un caracter oficial, pe de o parte, şi
savant, pe de altă parte, cuvintele de această origine nefiind, în general, folosite de oamenii de
rând, de populaţia largă. Numărul elementelor neogreceşti care au rămas până astăzi în uz în
limba română literară este destul de mic şi priveşte în special domeniile vieţii comerciale şi
intelectuale. 7
Din secolul al VII-lea şi până în secolul al X-lea lumea greacă n-a mai avut legături
cu românii, din cauză că slavii din Bulgaria şi Iugoslavia au ocupat teritoriul locuit de români.
În această perioadă bizantinii au exercitat asupra românilor o influenţă în mod indirect, prin
bulgari şi sârbi. Influenţa bizantină se afirmă asupra românilor din nou, începând cu anul 971,
când bizantinii ocupă Dobrogea, şi mai ales după 1018, când toată Bulgaria a căzut sub
stăpânirea Imperiului bizantin. În general, întrucât e vorba de perioada anterioară întemeierii
Principatelor, cercetătorii au minimalizat influenţa bizantină asupra românilor, atât în
domeniul culturii materiale şi spirituale, cât şi în domeniul limbii. Cuvintele române de
origine bizantină sunt de altfel foarte greu de distins de cuvintele române de origine

6
Valeriu Marinescu, 2005, Momente de referinţă ale evoluţiei limbii române literare, Editura Fundaţia România
de Mâine, Bucureşti, p. 69
7
Valeriu Marinescu, 2005, Momente de referinţă ale evoluţiei limbii române literare, Editura Fundaţia România
de Mâine, Bucureşti, p. 69
8

neogreacă, căci, din punct de vedere fonetic, neogreaca nu se deosebeşte întotdeauna de


mediogreacă. Cercetătorii erau dispuşi să considere mai toată influenţa bizantină care s-a
exercitat asupra limbii române ca petrecută în epoca modernă, de la întemeierea Principatelor
până în secolul al XIX-lea. Dar întrucât românii din sudul Dunării au locuit în evul mediu
aproape întotdeauna în Imperiul bizantin, trebuie să ne aşteptăm ca influenţa bizantină asupra
limbii române în această epocă să fi fost cu mult mai bogată decât se crede8.
Societatea bizantină se alcătuia din boieri, funcţionari ai statului, clerici, negustori,
muncitori, păstori şi ţărani. Societatea românească de atunci se reducea la boieri, agricultori
(ţărani) şi păstori. Românii aveau cu grecii relaţii statale, religioase şi comerciale. Aşa se face
că termenii bizantini din limba noastră se referă la aceste domenii. Negustorii din Imperiul
bizantin erau greci; românii cumpărau de la greci mărfurile orientale sau locale, dar ei vindeau
grecilor şi slavilor produsele lor.
În urma raporturilor pe care păstorii români le aveau cu statul şi cu proprietarii de
moşii, pe ale căror pământuri păşteau oile, au pătruns în română cu termenii ca macedor.
mándră „stână” (care există pe alocurea şi în dacoromână), macedor. numisescu, număţescu
„mă numesc”, macedor. ananghe şi dacor. Ananghie „nevoie”, macedor. achicăsescu
„înţeleg”.
Dacor. Folos stă în legătură cu acumularea de capital şi cu operaţiile de împrumut de
capital. Poate şi camătă ne-a venit din această epocă, direct de la greci, iar nu prin intermediu
slav. Este probabil că negustorii greci împrumutau bani cu camătă românilor. Dacor. arvună
(mold.arvonă, macedor.arăvonă) dovedeşte existenţa unor relaţii comerciale (cumpărare şi
vânzare de mărfuri mai scumpe). Pe calea relaţiilor comerciale dintre români şi greci a pătruns
în limbă şi ieftin.
Bibliografie:
1.Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române literare, Volumul I,
Editura Minerva, Bucureşti.
2.Gheţie, Ion, 1982, Introducere în studiul limbii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
3.Istrate, Gavril, 1970, Limba română literară, Editura Minerva, Bucureşti.
4.Marinescu, Valeriu, 2005, Momente de referinţă ale evoluţiei limbii române literare,
Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti.
5.Ivănescu, Gheorghe, 2000, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi.

8
Gheorghe Ivănescu, 2000, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, p. 430.