Studii și articole

Locuire şi casă în satele din zona Văilor Ţibleşului

PS MACARIE DRĂGOI,
Episcopul Europei de Nord*1

Satele din zona Văilor Ţibleşului beneficiază, în ultimul timp,

de ceva mai multă atenţie din partea cercetătorilor din diferite domenii:
antropogeografie, istorie veche şi arheologie, istorie, istorie locală,
etnologie, folcloristică. Cu toate acestea, însă, până acum, această
arie etnoculturală este mult mai puţin cunoscută în ansamblul ei decât
zonele învecinate: Maramureşul istoric, de peste Munţii Ţibleşului,
zona Ţării Lăpuşului, din nord-vest, zona Ţării Năsăudului de la
est, sau zona Dealurilor Dejului şi Clujului, din sud, arii istorico-
etnografice şi folclorice mult mai pregnant conturate şi mai bine
cunoscute în literatura de specialitate. Cercetările de teren efectuate
în aşezările de pe Văile Ţibleşului m-au condus la descoperirea unui
adevărat tezaur folcloric, păstrat de secole, a unei zestre valoroase
de practici şi credinţe populare româneşti, care dau o personalitate
*1
PhD, Bishop of the Romanian Orthodox Episcopate of Northern Europe
in Stockholm.
9
PS Macarie DRĂGOI

distinctă vieţii spirituale şi duratei de civilizaţie din această zonă.

Termenii de limbă populară actuală, studiaţi în baza anchetelor
dialectale întreprinse de Muzeul Limbii Române din Cluj, în
perioada interbelică, şi de Institutul de Lingvistică şi Istorie literară
„Sextil Puşcariu”, în perioada comunistă, vor da seamă de evoluţia
civilizaţiei rurale de la formele cele mai simple şi mai rudimentare,
la cele evoluate, din perioada modernă a istoriei locale, ajungându-se
la cele din actualitate. Aşa cum afirma I. I. Rusu, în documentarea
etnolingvistică a vechimii şi continuităţii locuirii româneşti în
Transilvania se poate ajunge chiar şi dincolo de perioada daco-
romană, întrucât în fondul terminologic reconstituit pe baza studiilor
asupra limbii populare actuale s-au păstrat, ca şi în alte fenomene
de cultură, o seamă de elemente străvechi, autohtone, cu valoare şi
semnificaţie nu numai strict filologică-lingvistică (etimologică), dar
mai ales etnografică-istorică1.
Antropogeograful şi etnologul clujean Valer Butură afirma cu
tărie, în ultima sa lucrare de sinteză, apărută postum, că în majoritatea
zonelor noastre etnografice „continuitatea populaţiei este atestată şi
de termenii de bază din domeniul aşezărilor, a căror păstrare a fost
posibilă în condiţiile modului sedentar de viaţă şi ale unor forme
evoluate dintr-un fond unitar”2. Butură îşi argumentează afirmaţia
exemplificând chiar cu termenul vatră şi cu expresivitatea şi valenţele
sale larg culturologice, termen de certă origine prelatină, dacică:
„de altfel, chiat termenul de vatră cu sensul de teritoriu pe care
s-a plămădit o etnie, vatra neamului, ca loc spre care gravitează o
comunitate sătească, vatra satului, ca instalaţie casnică pentru gătit şi
încălzit, vatra focului sau vatra casei, este de origine dacică”3.
1
I. I. Rusu, Elemente autohtone în terminologia aşezărilor gospodăriei, în
„Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, (1962-1964), p. 73.
2
Cf. Valer Butură, cap. „Aşezările în credinţe şi obiceiuri” din volumul său
Cultura spirituală românească. Ediţie îngrijită şi introducere de Iordan
Datcu, Bucureşti, Editura Minerva, 1992, p. 247.
3
Ibidem, p. 248. Trimiterile lui Butură sunt la cunoscutul studiu al lui I. I.
10
 Locuire și casă în satele din zona Văilor Țibleşului

În urma identificărilor de termeni din limba geto-dacilor,

efectuate de Ioan Iosif Rusu, marele etnolog clujean, apreciază cam
la 160 numărul celor de substrat, menţionând termenii cunoscuţi de
bordei, cătun, gard şi vatră, pentru aşezări, ţarină, grapă, mazăre,
strugure, sâmbure, păstaie, din domeniul cultivării plantelor, al
plugăritului, dar şi baci, brânză, cârlan, mânz, urdă, zăr, sterp/
stearpă, din domeniul păstoritului, creşterii animalelor, în genere, şi
al prelucrării laptelui4.
De asemenea, inspirat de aceeaşi îndrăzneaţă lucrare a colegului
mai vârstnic de generaţie, Valer Butură se opreşte la alţi termeni prelatini
din graiurile subdialectelor transilvane, cum sunt cei de ţarină şi de
strungă, atât de edificatori în privinţa sedentarităţii populaţiei româneşti
din satele de pe Văile Ţibleşului, unde agricultura şi păstoritul local
au fost dintotdeauna îndeletnicirile de bază ale locuitorilor. De aceea,
termenul ţarină, denumind în multe sate ale zonei acea parte din hotarul
localităţii destinată culturilor cerealiere, a putut fi sinonimizat istoric
cu latinescul câmp<lat. campus, alternanţa acestora fiind frecvent
documentabilă în actele juridice, în cele de hotărnicie, în actele de
zestre sau în însemnări de istorie regională sau locală.
În modul cel mai firesc, termenii latini-romanici în aşezările
şi formele de locuire sunt cei mai numeroşi şi mai răspândiţi: casa,
din lat. casa; cu tindă<lat. tenda, cu fereastră<lat. fenestra şi uşă
<lat. ustia; aflată sub acoperiş, din lat. cooperio; adăpost (din lat. ad
+depositum) pentru familie <familia.
Casa, ca principal element al locuirii, era aşezată în curte<lat.
cohorte, dar, în texte rituale, termenul, la pluralul curţi, are şi sensul
de „case mari”, „domneşti” sau „împărăteşti” (în colinde, în basme, în
oraţii de nuntă sau oraţii după colind). La intrarea în curte, străjuieşte
o poartă<lat. porta, cu cheie<lat. clavis, care închide, sau încuie<lat.
cuneus, de unde a derivat şi cuiu, intermediarul unui arhaic cun’u.

Rusu, pe care etnologul clujean îl publicase, ca principal redactor, în AMET.

4
Valer Butură, Cultura spirituală românească, p. 42.
11
PS Macarie DRĂGOI

Analizând istoric procesul de romanizare a populaţiei autohtone,

Valer Butură constata:

„termenii de bază din toate domeniile culturii materiale româneşti

[din Transilvania] sunt de origine latină, începând cu cei din aşezări şi
construcţii, continuând cu cei din agricultură, pomicultură, viticultură,
din creşterea animalelor şi apicultură, din alimentaţie, îmbrăcăminte
şi alte ocupaţii casnice, din meşteşugurile tradiţionale: prelucrarea
lemnului, prelucrarea produselor agro-alimentare, prelucrarea
ţesăturilor de lână şi a pieilor, extragerea şi prelucrarea metalelor”5.

Plantele mai vechi în culturile de cereale au nume latineşti:

grâu<granum, mei<millium, orz<hordeum, secară<secale; dar şi plantele
de grădină: aiul<alium, ceapa<caepa, lintea<lens, leguma<leguma; şi
pomii fructiferi: cireşul<ceresius, nucul<nucis, pom<pomus, via<vinea,
viţă<vitea, părul<pilus, prunul<prunus etc. etc.
Şi animalele din gospodăria ţărănească de pe Văile Ţibleşului,
ca din toată Transilvania, sunt denumite cu termeni latini: vacă<vaca,
boul<bovis; oaia<ovis, berbecel<berbix, capră<capra, lapte<lactis,
caş<caseum, piele<pellis, lâna<lana, unt<untem.
Datele au fost consemnate şi tipologizate, cu atâta
meticulozitate, de realizatorii lucrării Habitatul6. Răspunsurile la
chestionarele Atlasului Etnografic Român, volumul III. Transilvania,
au fost înregistrate şi în două sate ale zonei cercetate de noi,
Căianu Mic (nr. 3) şi Zagra (nr. 11), de unde am putut constata că,
atât în ceea ce priveşte vatra satelor, adică spaţiul unde se găsesc
majoritatea sau chiar totalitatea gospodăriilor ţărăneşti, cât şi în ceea
ce priveşte moşia satelor, adică terenurile care aparţin gospodăriilor
satului (arabilul, păşunile şi pădurile), cu toate toponimicele, numele
„oficiale” sau „legendare”, memoria colectivă a păstrat până în ’70

5
Ibidem.
6
Alina Ioana Ciobănel şi Paul Drogeanu, Introducere in Habitatul.
Transilvania, vol. III, Bucureşti, Editura Etnologică, 2011.
12
 Locuire și casă în satele din zona Văilor Țibleşului

-’80 ai secolului trecut o adevărată viziune antropogeografică proprie.

În această viziune, coerentă şi adânc înrădăcinată spiritual, se conjugă
o seamă de elemente şi „demonstrează că locuitorii aşezărilor [de pe
Văile Ţibleşului] au privit tot pământul satului ca pe un spaţiu de
locuire, care le aparţine întru totul şi a fost umanizat în consecinţă”7.
Tipologizarea datelor i-a ajutat pe etnologii bucureşteni să
reliefeze modul în care „tocmai acest tip de mentalitate” solidară
cu trecutul istoric reuşeşte să marcheze „unitatea terminologică,
fenomenologică şi funcţională”, în care este evidenţiată „şi diversitatea
şi specificul variantelor tipologice, micro sau macrozonale pe
variate[le lor] paliere de generalizare” sau virtuale paralele „între
limbajul imagistic şi cel concret”, prin care descoperim „necesara
punte între cei doi poli ai gândirii tradiţionale, realul şi imaginarul,
nepercepuţi ca atare în trăirea cotidiană, dar posibil de disociat la o
analiză atentă”8.
În acelaşi spirit interpretativ, dorim şi noi să utilizăm, în
capitolul de faţă, datele prelevate prin răspunsurile la chestionarele
Atlasului Etnografic Român, coroborate cu cele din monografiile
etnologice locale şi din anchetele noastre directe: referinţe la universul
culturii materiale, semne de locuire legendară sau concret-istorică,
legende de întemeiere, rituri şi ritualuri de peste an, practici empirice
de ordonare spaţială, peisaje culturale, tipuri de grupări pe neamuri,
ale gospodăriilor, dar şi ale cimitirelor din aceste sate etc., interioare
şi funcţii ale caselor şi anexelor gospodăreşti, practici îndătinate în
rânduirea mobilierului şi în valorizarea estetică a acestuia, toposurile
interioarelor casei cu ţesături şi obiecte ceramice, cu mobilă sculptată
sau pictată, cu icoane. Ne vom ocupa, aşadar, cu toate aceste aspecte
de locuire, insistând mai mult asupra casei şi anexelor gospodăreşti.
Toponimicele specifice s-au produs şi pe Văile Ţibleşului prin
defrişările succesive de păduri, făcute pentru extinderea terenurilor

7
Ibidem, p. 13.
8
Ibidem.
13
PS Macarie DRĂGOI

arabile, a păşunilor sau chiar a aşezărilor propriu-zise, ale vetrelor

de sat. Avem, astfel, numai în satele aparţinătoare comunei Zagra,
toponime locale precum: Lazu Popii, pe Lazuri (lăzuire: se tăiau
copacii, apoi erau scoase ciotele, terenul devenind cultivabil).
Apăreau, în acest mod, poienile: Poiana Săvoaiei, în Poiană (loc de
arătură), Poieniţa, la Prisăci (loc de păşune), pe Runcuri, în Tăietură,
Dumbrăviţa, Ciungi, Arşiţă, Arsa, Târşa (p. 54).
În aşezările de pe Văile Ţibleşului repere importante sunt
tocmai denumirile pâraielor şi văilor ce se varsă în principalul curs de
apă, care străbate zona de la izvoarele din Munţii Ţibleşului până la
vărsarea în Someşul Mare. Avem astfel de repere: Zagra cu afluentul
ei Ţibleşelul, Valea Câmpilor, Valea Dracului, Valea Gruiului, a
Piostinii, a Pleşii, a Pomilor, a Râtii, a Rancului, a Unghiului, a
Ursului, a Varului (p. 44).
Satul Perişoru [făcut de oameni care] s-au refugiat în timpul
stăpânirilor barbare, dinspre părţile Câmpiei Transilvaniei; satul
Suplai este cel mai vechi dintre satele aparţinând de Zagra (p. 25).
Traseele hotarelor dintre sate „pe coama munţilor sau a dealurilor”,
cu semne de hotărnicie, prin „cruci sau troiţe” ca între „Zagra sau
Mocod, unde era pe vremuri o cruce”, o „Răstignire”, dar şi prin
„pietre” de hotărnicie.
Târgurile frecventate de ruralii de pe Văile Ţibleşului trebuie
luate, de asemenea, în considerare, atât în privinţa vieţii economico-
sociale, cât şi a ocaziilor de convenire socio-culturală, a drumurilor
lungi, adesea, pe care le parcurgeau în vederea participării mai ales
la cele de „ţară”, dar şi la târgurile „mărturie”. Cele mai apropiate
erau, desigur, cele din cuprinsul zonei propriu-zise: la Spermezeu, în
fiecare zi de luni era mărturie, dar se ţineau şi două târguri de ţară,
unul primăvara, în luna mai, şi altul toamna, iar la Târlişua, târgul de
mărturie se ţinea tot a doua sâmbătă”. La Beclean, târgul de mărturie
se ţinea săptămânal miercurea, pe lângă care, însă, se organizau şi
două târguri de ţară, mari; la Reteag, mărturia se ţinea joia, iar două

14
 Locuire și casă în satele din zona Văilor Țibleşului

târguri de ţară: primăvara şi toamna, la Năsăud şi la Beclean, cei

de pe Văile Ţibleşului participau cu oi şi vite, cu pănură, cu brânză
şi lactate, cu lână, cu slănină, iar la sfârşit de noiembrie la Târgul
Porcilor, cu porci îngrăşaţi.
Casa românească din zona Văilor Ţibleşului a cunoscut aceeaşi
evoluţie istorică cu cele din zonele învecinate, Lăpuş, Năsăud,
Dealurile Dejului şi Clujului. Tipurile iniţiale de construcţie trebuie
să fi fost monocelulare, confecţionate din materialul cel mai apropiat,
lemnul din pădurile ce înconjurau primele aşezări omeneşti. Casa
monocelulară a fost apoi suplimentată, de timpuriu, cu o încăpere
care cerea funcţii limitate, o cămară, în timp completată cu tinda,
polifuncţională.
În Străvechi mărturii de civilizaţie românească. Transilvania.
Studiu etnografic9, Valer Butură a analizat exemplar evoluţia
arhitectonicii casei ţărăneşti în funcţie de amplasarea vetrei de foc şi
a cuptorului în locuinţe şi în funcţie de zonele etnografice propriu-
zise. În zona Văilor Ţibleşului s-a ajuns destul de timpuriu la casa cu
tindă şi cu cuptor în tindă, specifică, după Romulus Vuia, Năsăudului
şi întregii arii nord-estice a Transilvaniei istorice. „Într-o primă fază
se pare că în tindă a apărut o vatră liberă, cum se află în unele case
mai vechi din Ţinutul Năsăudului. Aceasta a fost întregită cu cuptorul
pentru pâine scos din „casă”10.
Analizând dintr-o largă perspectivă etnografică evoluţia
construcţiei de case, Butură conchidea: „Casa din nordul Transilvaniei,
spre deosebire de cea din centru şi din sud, nu avea cuptor în tindă.
Spre nord casele cu tindă, cu cuptor, se răresc şi alături de ele sporesc
cele care au numai o băbură în tindă, frecvente în Sălaj, Sătmar, Lăpuş
iar în nord-estul Transilvaniei [zona noastră] se păstra tinda rece, fără

9
Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizaţie românească. Transilvania.
Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
10
Ibidem, p. 101.
15
PS Macarie DRĂGOI

băbură cu funcţii iniţiale”11.

Repede s-a ajuns în zona Văilor Ţibleşului la o evoluţie a
planului casei de la cele cu tindă şi cămară la casa cu trei încăperi,
rezultată din dezvoltarea organică a planurilor tradiţionale sub
influenţa modernizatoare a construcţiilor din zona Năsăudului. Astfel,
începând din Lăpuş, trecând peste zona cercetată de noi în Năsăudul
mai avansat civilizaţional din secolul al XVIII-lea, casa cu tindă rece
cedează locul casei cu vatra de foc în tindă.
Anchetatorii Atlasului etnografic român consemnau că „La
Târlişua, spre Spermezeu şi Molişetu se mai pot găsi vetre”, de tip mai
vechi, fixate într-un colţ al încăperii principale, numite, în unele sate
de pe Văile Ţibleşului şi vetriţe. Pe vatra aceasta din casa de locuit
iarna, era fixat fiteul, soba de tuci, pentru gătit, după ce cuptorul a fost
fixat definitiv în tindă sau în bucătăriile de vară. Era construită din
piatră cu pământ, lipită, apoi din cărămidă, zidită de meşteri sobari, ce
făceau şi cuptoarele. Bătrânii chestionaţi, în cele două sate, prin anii
’70 ai secolului trecut mai pomeneau şi de cuptoarele şi vetrele de lut
şi nuiele: „La Târlişua se mai găsesc vetre-cuptoare, cu «horneţ» şi cu
«babalău», în alte sate fiind cunoscute „cuptoare din gujbe de răchiţi
groase, sau de alun, lemne care se gânjoaie, lipite cu tină”.
Mai întâi, în casele celor înstăriţi, apoi generalizat, vetrele
vechi au fost mărginite cu „blăni” groase din lemne trainice, între
corpul cuptorului şi perete „un loc pentru copii, denumit şi copchileţ
sau ungheţ, loc cald, unde dormeau copiii mai mărişori.
Vetrele mai vechi au fost înlocuite treptat cu sobele de fontă
(godiu), cu patru picioare, numite şi ploaten, produse industrial şi
procurate la târgurile mari, de ţară, iar de prin 1960-1970, în „casa
dinainte” apar sobele de teracotă, clădite de meşteri specializaţi,
veniţi de „pe sate” sau din târgurile mari. Fumul era captat prin
instalaţii de tip vechi ca babalăul , sau horneţul, hornoiul sau hornul,
prevăzute cu uşile rânduite pentru afumarea „în pod” a slăninei şi

11
Ibidem.
16
 Locuire și casă în satele din zona Văilor Țibleşului

cârnaţilor. La Căianu Mic, în perioada interbelică, dar până târziu

„deasupra cuptorului”, plăcile „de piatră de apă” [un fel de lespezi]
erau aşezate „pe două rafturi de fier”, conducând „fumul de la focul
vetrei spre horneţ-ul ce trece prin perete în tindă [păstrând căldura,
prin înfocarea pietrelor de râu] „sub babalăul de deasupra tindei, în
pod”. După introducerea sobelor de tuci, pe patru picioare, cu ler,
fumul era dus la horn de la acestea prin „ţege” metalică, tot pentru a
păstra căldura în încăperea de locuit, în vreme de iarnă.
Casa din zona Văilor Ţibleşului era astfel rânduită, în interior,
încât să poată asigura condiţii pentru prepararea hranei şi pentru
prelucrarea fibrelor de cânepă şi a firelor de lână, legându-se astfel
organic de ocupaţiile de bază ale locuitorilor din aceste sate şi de
necesităţile de hrană şi îmbrăcăminte.
Pe lângă colţul vetrei, colţul cu patul se alătura, în camera de
locuit încălzită iarna, între vatră şi pat aşezându-se o laviţă cât mai
lată, pe care dormeau bătrânii iarna, mai aproape de sursa de căldură.
Patul şi pereţii alăturaţi puteau fi îmbrăcaţi cu ţoale învrâstate, sau
păretare. Deasupra patului se afla o rudă sau două pe care se înşirau
cele mai frumoase produse din cânepă, bumbac sau lână. În privinţa
spaţiilor pentru dormit, iarna, în singura încăpere încălzită, de regulă
camera din faţă, camera de şezut, vara pe prispă sau pe târnaţ sau, mai
nou, în bucătăria de vară.
În trecut, se mai dormea în şură, vara, azi, în mai multe camere,
în camerele „de dormit”. Copiii, în trecut, în „albie” sau covăţică sau
în „leagăn”, într-o lădiţă suspendată între doi stâlpi, în apropiere de
patul în care dormea mama, „într-o pânză legată cu sfori de grindă”
(Zagra), sau „în zahaidac, un fel de hamac, „acăţat” la câmp, în pom.
Adulţii dormeau „pe lădoi” sau laviţă „laiţă”, „lăiţucă”.
Colţul cu masa era alăturat, în faţa casei, cu colţul patului, în
locul cel mai luminos al încăperii, între două ferestre. Masa<mensa,
din lemn masiv, dreptunghiulară, pe patru picioare cu „puiuc” sau
„puic”, alterna cu masa „cu sicriu de vase” sau şi cu „lădoiul” mesei,

17
PS Macarie DRĂGOI

unde se păstra făina, slănina, ouăle, uneori cu tabla glisantă, aşezate

între ferestre, în faţa camerei, după lădoi sau laviţă. Aşezarea la masă,
cu părinţii în capul mesei, sau „după masă, copiii de cealaltă parte,
sau la capete. În trecut, femeile mai mâncau şi la vatră, uneori nurorile
nu se aşezau la masă neinvitate stăruitor. În cele mai multe cazuri,
aşezarea la masă se făcea după vârstă sau după autoritatea în familie.
Lăzile de făină, sau lădoaie, „pentru cereale, aşezate în podurile
caselor, făcute din lotbe de fag, cu gardini, unele de până la 15-20
de mierţe, prevăzute cu capace. Se mai utilizau bărbânţe de doage,
cu cercuri metalice”, buduroaie, din trunchi de copac, coşuri din
împletituri de nuiele lipite cu balegă de vită, sau coşuri din împletituri
nelipite pentru cucuruzi.
Iluminatul, în nopţile lungi de iarnă, când femeile nu mai
pridideau cu torsul, s-a făcut, fie de la lumina flăcării din vatră, fie
dintr-un hârb, cu feştilă, în seu de oaie, din „opaiţ de plev, cu fedeu şi
dubuş, care cobora după cum cobora seul de oaie”, seul fiind înlocuit,
mai târziu, cu „oloiul de floarea soarelui”. Aceste mijloace de iluminat
primitive au fost înlocuite cu lămpile de petrol, păstrate şi prin 1978,
la casele neelectrificate din afara vetrelor satelor, electrificate în anii
’60 ai veacului trecut.
Cercetarea tipologică a aşezărilor din zona Văilor Ţibleşului,
în spiritul orientărilor unor reprezentanţi ai Şcolii etnologice clujene,
precum Romulus Vuia, I. I. Rusu sau Valer Butură, poate aduce
lumină în studiile istorice asupra acestei arii culturale din nord-estul
Transilvaniei propriu-zise. Dacă descoperirile arheologice făcute şi
informaţia de ordin istoric tind tot mai mult spre configurarea unui
tablou edificator asupra trecutului zonei, un rol tot mai important în
reconstituirea acestuia îl pot avea materialele etnografico-folclorice
din ultimele două secole, care, alături de cele etnolingvistice,
antropogeografice şi istorice prin demersuri comparative, vor
contribui la înţelegerea şi explicarea multor „enigme” ce păreau de
nedezlegat până acum.

18