Drăgunoiu Emanuel

Master, Anul I,
Relaţii internaţionale

„Chestiunea Dunării” în perioada Congresului de la

Paris din 1856

Fluviul Dunărea a avut un rol determinant în evoluţia istorică a poporului român

deoarece prin această „poartă deschisă către umanitate”, spaţiul românesc a fost permanent
integrat „unui cadru internaţional economic, dar şi geopolitic”1. „De Dunăre- ca şi de
Carpaţi- se leagă întreaga viaţă a poporului nostru” considera şi naturalistul Grigore
Antipa2, existenţă naţională care, pentru geograful Simion Mehedinţi, „a avut şi are două
coordonate: deoparte Muntele şi Codrul, de altă parte Dunărea şi Marea” 3. Din aceste
afirmaţii putem deduce importanţa şi rolul marelui fluviu în trecutul spaţiului românesc.
De-a lungul istoriei Dunărea a reprezentat subiectul de dispută dintre diverse puteri
europene care aveau interes în zonă şi care doreau să controleze circulaţia pe Dunăre.
Aşadar, „problema Dunării” semnifica, în secolul al XIX-lea, marea rivalitate dintre
Austria şi Rusia pentru dominaţia gurilor fluviului. Situată în drumul obligatoriu al Rusiei
către mările calde, Dunărea Inferioară reprezenta şi o zonă de manifestare a intenţiilor
expansioniste ale monarhiei habsburgice. Interesul pentru regiunea dunăreană a sporit
considerabil atunci când, în căutarea unor noi debuşeuri pentru desfacerea produselor,
negustorii francezi şi britanici au găsit în bazinul dunăreano- pontic o veritabilă piaţă de
dezvoltare. Astfel, Dunărea urma să devină baza strategică a echilibrului politic, libertatea
de navigaţie pe Dunăre devenind o chestiune de interes european.

1
Dan Berindei, Problema Dunării şi procesul de constituire a României moderne, în Românii şi Europa în
perioadele premodernă şi modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 298.
2
Grigore Antipa, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1921, p. 2.
3
Simion Mehedinţi, Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea, Bucureşti, 1938, p. 7.
 Acelaşi naturalist Grigore Antipa spunea că „cine vrea să priceapă chestiunea
Dunărei trebuie să priceapă mai întâi fluviul şi viaţa sa; căci, înainte de a fi o chestiune
politică, ea este o chestiune de geografie fizică, economică şi comercială. De aceea, nu
numai din studiul documentelor, tratatelor, notelor diplomatice etc., ci, mai cu seamă, prin
examinarea situaţiei reale şi prin urmărirea intereselor noastre concrete, vom găsi căile
pentru rezolvarea acestei chestiuni”4.
Dunărea a reprezentat un mare „coridor” care făcea legătura dintre inima Europei şi
Răsăritul ei şi tocmai acest lucru a creat dispute aprinse pentru controlul navigaţiei oferite
de cursul fluviului.
Aşadar, bazându-ne pe cele afirmate mai sus, putem afirma faptul că Dunărea a
creat importanţa politică şi economică a României.
Plecând de la astfel de consideraţii preliminare, ne propunem să analizăm în
paginile următoare doar o parte din această importantă chestiune şi anume „Chestiunea
Dunării” şi diplomaţia britanică în perioada Congresului de pace de la Paris din 1856.
Dinamizarea comerţului britanic în spaţiul românesc, atractiva piaţă de desfacere a
produselor manufacturiere occidentale generase, în cel de-al doilea sfert al secolului al
XIX- lea, interesul cercurilor politice şi economice din Regatul Unit, care au reacţionat tot
mai energic faţă de ingerinţele Rusiei în calea liberei navigaţii prin gurile fluviului.
Apărând în egală măsură interesele politice şi avantajele economice directe ce derivau din
acestea, abilii consuli britanici au contribuit la transformarea chestiunii navigaţiei pe braţul
Sulina nu doar într-o problemă de acută actualitate, care stârnea nemultumirea
comercianţilor din zona Dunării de Jos, ci şi într-un complicat diferend diplomatic ruso-
britanic5.
Inclusă într-o perioadă în care lupta pentru unirea Principatelor, politica
reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza sau instaurarea prinţului străin au menţinut
„problema românească” între priorităţile diplomaţiei europene, aspectele legate de
„chestiunea Dunării” pot părea mai puţin relevante. Însă, dacă avem în vedere faptul că
gurile Dunării reprezentau pentru Londra un areal de interes economic şi politic, atunci

4
Grigore Antipa, op. cit.,Bucureşti, p. 6.
5
Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării ,Editura Institutului European, Ediţie îngrijită de Victor Spinei,
Bucureşti, 1998, p. 298.
putem concluziona că această problemă are o importanţă deosebită care a fost mult
dezbătută în cancelariile marilor puteri ale Europei.
Soluţionarea contradicţiilor legate de navigaţia pe Dunăre a reprezentat unul dintre
obiectivele importante ale diplomaţiei europene după declanşarea Războiului Crimeii, în
situaţia în care libertatea navigării fluviului devenise o condiţie absolut necesară pentru
„sănătatea politică şi socială a Europei”6.
În acest context, a început la Paris, la 25 februarie 1856, Congresul de Pace care îşi
propunea restabilirea echilibrului European în urma Războiului Crimeii. În ceea ce priveşte
„problema Dunării”, diplomaţii britanici (lordul Clarendon, şeful Foreign Office- ului şi
baronul Henry Cawley, ambasadorul britanic la Paris), au acţionat în comun cu
reprezentanţii Quay d’Orsay-ului (contele Walewski, ministrul de externe al Franţei şi
François Adolphe de Bourqueney, ambasadorul francez la Viena)7, urmărind apărarea
poziţiilor economice deţinute la gurile fluviului de puterile maritime occidentale,
ameninţate în egală măsură de Rusia şi Austria.
Dacă unanimitatea deciziilor puterilor învingătoare a obligat Rusia să se supună
unor prevederi care aduceau gravă atingere prejudiciului său, Marea Britanie a trebuit să
conducă şi lupta diplomatică pentru a limita pretenţiile de dominaţie a Austriei în zona
Dunării de Jos.
În colaborare cu Franţa, Marea Britanie şi-a impus punctul de vedere prin regimul
de internaţionalizare aplicabil pe întregul sector navigabil al Dunării. Acest lucru
reprezenta o importantă victorie pentru interesele economice şi politice ale puterilor
occidentale neriverane8. Tratatul din 30 martie 1856 prevedea înfiinţarea Comisiei
Europene a Dunării, cu un mandat de doi ani, alcătuită din delegaţi ai celor şapte puteri
semnatare ale documentului, având menirea de a proiecta şi de a asigura „executarea
lucrărilor necesare, de la Isaccea, pentru a degaja gurile Dunării, cât şi părţile de mare din
apropierea lor, de nisipuri sau de alte obstacole care le înfundă, în scopul de a crea pentru
această parte a fluviului şi pentru părţile de mare din apropierea lor cele mai bune condiţii
de navigabilitate”9.

6
Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Editura Politică, Bucureşti, 1992, p. 37.
7
Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării(1829- 1914),
Editura Istros, Brăila, 2008, p. 70.
8
Ibidem, p. 71.
9
Nicolae Iorga, op. cit., p. 302- 303.
 Se convenea, în acelaşi timp, înfiinţarea unei Comisii permanente a riveranilor,
cuprinzând delegaţi ai Würtembergului, Bavariei, Austriei şi Turciei, precum şi comisari ai
Serbiei, Ţării Româneşti şi Moldovei, cu sarcina de a „elabora regulamentele de navigaţie
şi de poliţie fluvială”, de a „înlătura piedicile, de orice natură ar fi ele, care mai stau în
calea aplicării dispoziţiilor Tratatului de la Viena cu privire la Dunăre”, de a „ordona şi a
pune să se execute lucrările necesare pe întreg parcursul fluviului” şi de a „veghea, după
dizolvarea Comisiei Europene, asupra menţinerii navigabilităţii gurilor Dunării şi a părţilor
din mare din apropierea lor”. Comisia Europeană avea un mandat de doi ani pentru
îndeplinirea obligaţiilor, la expirarea căruia puterile semnatare trebuiau să se pronunţe
asupra desfiinţării instituţiei, moment din care „Comisia riverană permanentă se va bucura
de aceleaşi puteri ca şi cele cu care a fost învestită până atunci Comisia Europeană”. Se
rezolva astfel una dintre cele două mari probleme ale Conferinţei de pace din 1856:
trecerea sub supraveghere europeană a comerţului şi navigaţiei la Dunărea de Jos10.
Includerea dispoziţiilor referitoare la Dunăre în dreptul public al Europei crea baza
juridică pentru a justifica participarea neriveranilor, a francezilor şi a englezilor în special,
la adoptarea de decizii în privinţa situaţiei fluviului european. Aşadar, îndepărtarea Rusiei
de la Dunăre şi eliminarea pericolului instituirii unui control exclusiv al Austriei în
regiunea inferioară a fluviului reprezentau victorii importante şi pentru români, care sub
garanţia colectivă a puterilor europene, puteau să-şi urmeze propriul destin politic şi,
acelaşi timp, puteau prospera economic.
Politica ţaristă de tergiversare a aplicării prevederilor Tratatului de la Paris şi
reacţia britanică de a „nu ceda la afrontul Rusiei care violează angajamentele pe care le-a
contractat”11 au transformat regiunea Dunării Maritime într-un punct fierbinte al Europei.
La fel ca Rusia, şi Austria era nemulţumită de regimul Dunării stabilit prin tratatul
de la Paris şi a „încercat să speculeze ambiguitatea prevederilor referitoare la exitenţa a
două comisii dunărene care îşi intersectau atribuţiile, dorind, prin înfiinţarea Comisiei
riveranilor, să înlăture orice imixtiune a puterilor occidentale în reglementarea navigaţiei pe
întreg sectorul navigabil al Dunării, între Ulm şi Sulina”12.

10
Constantin Ardeleanu, op. cit., p. 72.
11
Ibidem, p. 80.
12
Nicolae Iorga, op. cit., p. 302.
 În ceea ce priveşte implicarea Principatelor Române, în „problema Dunării”, putem
spune că a fost una modestă, întrucât domnitorul Alexanrdu Ioan Cuza era ocupat cu
rezolvarea problemelor interne a tânărului stat. Aşadar, Cuza preocupat de chestia
mănăstirilor închinate, de libertatea ţăranilor, de unirea adevărată a celor două Principate, a
avut prea puţin timp, prea puţin răgaz ca să se ocupe de problemele dunărene. În aceste
împrejurări era firesc că o intervenţie a noastră pentru a juca la Dunăre un rol mai mare era
imposibilă13.
Dar tot aşa de imposibile erau şi planurile Austriei care, practic erau anulate de
tratatul de la Paris. Tratatul smulgea şi Rusiei amestecul la Dunăre care era vădit indignată
de aceste decizii. Motivul pentru care au fost retrocedate către Principatele Române cele
trei judeţe din sudul Basarabiei ( Cahul, Bolgrad, Ismail) era uşor de dedus: împiedicarea
coborârii Rusiei la gurile Dunării.
Dunărea devenise una din arterele principale de comunicaţie economică ale
Europei, alături de Rin şi Escaut (Scalda) şi tocmai de aceea era aşa de disputată de marile
puteri ale Europei. Pentru ca navigaţia pe Dunăre să se poată face bine trebuiau să dispară
piedicile de stâncă de la Porţile de Fier şi nisipul care, crescând necontenit la gurile
fluviului, împiedica navigaţia. Şi cui să încredinţeze această misiune? Ţărilor noastre? În
niciun caz, întrucât starea lor de sărăcie şi nesiguranţă nu le permitea un asemenea rol14.
Astfel, i se acordă Turciei această misiune care, prin sarcina acordată, căpătase o situaţie
favorabilă în aceste părţi. În plus, tratatul de la Paris prevedea şi dezvoltarea economică pe
Dunăre însă, în acest caz turcilor nu li se putea încredinţa marile lucrări tehnice. Se vor da
deci „Europei”, în speţă Angliei şi Franţei, principalele puteri semnatare ale tratatului de la
Paris15.
Aşadar, la 6 ianuarie 1857, plenipotenţiarii puterilor europene au modificat statutul
Deltei Dunării (teritoriu atribuit Imperiului Otoman), Poarta acceptând şi încheierea unui
„aranjament” care reglementa raporturile dintre Comisia Europeană a Dunării şi guvernul
de la Constantinopol. Documentul prevedea ca „Sublima Poartă să ordone a se acorda
atenţie la orice cerere şi să se conformeze tuturor instrucţiunilor care îi vor fi adresate de
Comisia Europeană a Dunării, în limitele sale de competenţă”. Era, cum considera istoricul

13
Iorgu Radu, Chestiunea Dunărei. Studiu politic şi juridic, Huşi, 1915.
14
Nicolae Iorga, op. cit., p. 303.
15
Ibidem, p. 303.
Ştefan Stanciu, prima încercare reuşită a instituţiei europene „de a-şi stabili suveranitatea la
Dunărea Maritimă, eludând faptul că nu avea mandat decât pentru studii şi lucrări
tehnice”16.
La 7 noiembrie 1857, la Viena s-a semnat „Actul de navigaţie al Dunării” 17,
document care reprezenta „negaţiunea flagrantă a principiilor de libertate proclamate
pentru Dunăre de către Congresul de la Paris”. Pronunţându-se „în unanimitate în favoarea
cabotajului rezervat numai statelor ţărmurene”18, riveranii consfiinţeau la acapararea
micului trafic de către societăţile austriece de navigaţie, puternica flotă a monarhiei
habsburgice putând să se impună cu uşurinţă în faţa mult mai puţinelor dezvoltate flotile
ale Ţării Româneşti, Moldovei, Serbiei sau Imperiului Otoman.
Contradicţiile legate de politica marilor puteri faţă de reglementarea navigaţiei la
Dunărea de Jos au determinat statele occidentale să reia dezbaterile asupra „chestiunii
dunărene” în cadrul Conferinţei puterilor garante, întrunită la Paris în vara anului 1858
pentru a decide viitoarea organizare a Principatelor Române. „Actul de navigaţie a
Dunării”, regulamentul întocmit la Viena de Comisia Riveranilor, a fost dezbătut începând
cu reuniunea din 16 august 1858. Plenipotenţiarul Marii Britanii, contele Cowley, a fost cel
mai hotărât oponent al documentuluui „conceput într-un spirit mai exclusiv şi mai favorabil
statelor riverane”19. Evident că Austria era de părere că această operă de supraveghere şi de
dominaţie asupra circulaţiei pe Dunăre trebuiau să revină puterilor care se găsesc pe malul
Dunării. Baza argumentării era cu totul greşită, căci nu era vorba de cine „se găseşte lângă
o apă” ci, de cine „se foloseşte de apă”. Prin urmare socoteala nu trebuie făcută „geografic,
pe malul Dunării”, ci „economic, pe cursul Dunării”20.
Austria nu a putut face mare lucru în vederea contestării măsurilor luate la Paris,
pentru că, pe de o parte, problema internă ungurească o preocupa şi pe de altă parte, pentru
că bătută de Franţa în 1859, era să fie bătută şi de Prusia în 1866, urmând să se stingă
treptat pe plan european.

16
Ştefan Stanciu, Comisia Europeană a Dunării în primna sa perioadă de activitate (1856- 1861), în Studii şi
materiale de istorie modernă, XV, 2002, p. 22.
17
Constantin Ardeleanu, op. cit., p. 81.
18
Nicolae Iorga, op. cit., p. 308.
19
Constantin Ardeleanu, op. cit., p. 87.
20
Nicolae Iorga, op. cit. p. 304.
 Sprijinite de plenipotenţiarii Franţei, Prusiei, Rusiei şi Sardiniei, propunerile
britanice au fost acceptate, dând câştig de cauză principiului libertăţii de navigaţie pe
Dunăre şi afluenţii săi pentru toate pavilioanele. Ţinându-se cont de sarcinile care îi
reveneau, de timpul scurt de activitate şi de interesele economice ale puterilor semnatare, s-
a decis, în şedinţa din 19 august 1858 a Conferinţei de la Paris, prelungirea mandatului
Comisiei Europene a Dunării (CED) până la finalizarea completă a operei hidrotehnice pe
care urma să o finanţeze şi să o coordoneze.21
Faptul pozitiv ce s-a dobândit pentru Dunăre prin Conferinţa de la Paris din 1858,
este recunoaşterea din nou a principiului libertăţii de navigaţie pe Dunăre, astfel că pentru
puterile riverane, hotărârile reprezentau o victorie cu atât mai importantă: Comisia
Europeană îşi continua practic existenţa, lucrările de la gurile fluviului necesitând timp
îndelungat şi investiţii importante.
Aşadar, putem conchide că statutul Dunării cunoaşte schimbări esenţiale după
încheierea războiului Crimeii, când reprezentanţii puterilor învingătoare, reuniţi în capitala
Franţei, extinzându-şi sfera intereselor politice şi economice în sud- estul Europei, au ţinut
să- şi asume responsabilităţi şi în privinţa traficului naval de pe marele fluviu, impunând
reglementări de maximă importanţă care au stat la baza legislaţiei adoptate ulterior, parţial
menţinută până astăzi. De aceea, despre o „problemă a Dunării” s-a vorbit adesea în
cercurile diplomatice după pacea de la Paris din 1856, iar această locuţiune s-a utilizat în
comentariile politicienilor, ziariştilor, economiştilor şi istoricilor din mai multe ţări ale
Europei.

Bibliografie:

21
Ştefan Stanciu, op. cit., p. 25.
1. Antipa, Grigore, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1921.
2. Ardeleanu, Constantin, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la
gurile Dunării(1829- 1914), Editura Istros, Brăila, 2008.
3. Berindei, Dan, Problema Dunării şi procesul de constituire a României moderne,
în Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997.
4. Gogeanu, Paul, Dunărea în relaţiile internaţionale, Editura Politică, Bucureşti,
1992.
5. Iorga, Nicolae, Chestiunea Dunării ,Editura Institutului European, Ediţie îngrijită
de Victor Spinei, Bucureşti, 1998.
6. Mehedinţi, Simion, Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea, Bucureşti, 1938.
7. Radu, Iorgu, Chestiunea Dunărei. Studiu politic şi juridic, Huşi, 1915.
8. Stanciu, Ştefan, Comisia Europeană a Dunării în primna sa perioadă de activitate
(1856- 1861), în Studii şi materiale de istorie modernă, XV, 2002.