Bócsa Eva

Prevenire și recuperare la persoanele dependente de substanțe

Cuprins
Concepte fundamentale: Stil de viață sanogen și patogen; dependența de
Cap. I
substanțe; toxicomanie; toleranță; abstinență; drog ............................................. 2
Cap. II Consumul de droguri ....................................................................................... 4
1. Scurt istoric privind consumul de droguri ....................................... 4
2. Factorii care influențează dependența de droguri.......... 6
3. Etapele dezvoltării dependenței de substanțe și consecințele 9
consumului .......................................................................................
4. Caracterizarea principalelor tipuri de droguri...................................... 10
a. Opiacee ........................................................................................... 11
b. Psihoanaleptice ............................................................................... 12
c. Psihodisleptice ............................................................................... 13
d. Solvenții volatili ............................................................................. 15
e. Medicamente .................................................................................. 15
f. Alcoolul .......................................................................................... 16
g. Tutunul ........................................................................................... 17
h. Cafeaua, ceaiul și ciocolata ........................................................... 18
i. „Etnobotanicele” .......................................................................... 18
Cap. III Prevenția consumului de substanțe ..................................................................... 20
Cap. IV Recuperarea la persoanele dependente de substanțe ........................................ 23
1. Modelul moral, legal, medical și social ............................................. 23
2. Profilul consumatorului ...................................................................... 24
3. Rolul asistentului social în prevenție și / sau recuperarea persoanelor 25
dependente de substanțe ...................................................................
4. Tratamentul medical............................................................................ 28
5. Consilierea (intervenția) psihologică și socială................................... 28
a. Conceptul de consiliere; norme deontologice ale activităţii de 29
consiliere; strategii şi tehnici de consiliere...................................
b. Consiliere individuală şi de grup ................................................. 31
c. Consilierea centrată pe persoană................................................... 34
d. Consilierea centrată pe obiective și soluții.................................... 47
e. Interviul motivațional.................................................................... 53
Bibliografia.................................................................................................... 59
.

Capitolul I

Concepte fundamentale

Stil de viață sanogen și patogen; dependența de substanțe; toxicomanie;

toleranță; abstinență; drog

1
 Prin stil de viață (mod de viață) înțelegem toate deciziile și acțiunile voluntare pe care
le luăm și care ne pot afecta sănătatea (după Petrovai, Băban, 2001, p. 115). Stilul de viață
sanogen1 (sănătos) ne ajută să ne menținem sănătatea și să prevenim îmbolnăvirile. Stilul de
viață patogen2, dimpotrivă, ne poate afecta starea de sănătate. Comportamentele de risc pot
avea consecințe negative pe termen scurt, mediu sau lung asupra sănătății fizice și psihice,
altfel spus acestea reduc calitatea vieții persoanei, dar și a celor apropiați (mai ales a
membrilor familiei).
Dependența de substanțe (după Petrovai, Băban, 2001, p.120) se referă la utilizarea
repetată a unor substanțe psihoactive cu scopul de a produce plăcerea sau pentru a evita
disconfortul fizic și emoțional. Substanțele psihoactive afectează sistemul nervos central prin
modificarea funcționării normale a creierului, astfel apar modificări pe plan emoțional
(produc euforie, anxietate, depresie, apatie etc.), pe plan cognitiv (apar dificultăți de înțelegere
și interpretare a informațiilor recepționate, raționamente greșite, idei de persecuție, probleme
privind memoria etc.), pe plan perceptiv (iluzii, adică percepţii eronate ale unor stimuli reali,
halucinaţii, adică persoana vede sau aude ceva, fără ca stimulii adecvaţi să acţioneze asupra
organelor de simţ).
Dacă se instalează dependența de substanțe, substanța controlează comportamentul
consumatorului, adică apare nevoia de autoadministrare în mod repetat. Dorința exagerat de
puternică de a consuma o substanță se numește toxicomanie (“drug addiction”).
Administrarea substanței acționează ca o recompensă, și din această cauza persoana simte
nevoia de a continua să consume substanța. Dependența de o substanță este urmată frecvent
(dar nu întotdeauna) de toleranță și de simptome de abstinență (sevraj3).
Prin toleranță se înțelege obținerea unui efect tot mai redus prin utilizarea aceleași
cantități de substanță, ceea ce duce la necesitatea de a utiliza cantități mai mari pentru a se
ajunge la efectul dorit.
Abstinența (sevrajul) este reprezentată de apariția unor modificări psihice și somatice
la întreruperea sau diminuarea consumului de substanță. După apariția acestor simptome este
posibil ca persoana să consume substanța pentru a-și ușura simptomele sau a le evita (DSM
IV, 2003, p. 192 -194). În funcție de simptomele care apar în urma abstinenței dependența de
substanță poate fi psihică și / sau fizică. Dependența psihică este dorința nestăpânită de a
utiliza substanța respectivă și de a o procura prin orice mijloace. Dependența fizică presupune
1
Sanogeneză = Ramură a medicinii care se ocupă cu asigurarea stării de sănătate a populației (din latină sanus –
sănătos și greacă genesis – naștere) - Dexonline.
2
Patogen = care provoacă boli (greacă: pathos = boală) - Dexonline.
3
Sevraj = Privarea unui toxicoman de drogul său obișnuit.

2
apariția unor tulburări organice intense, adesea cu pericol vital, apărute după încetarea
consumului de substanță. .Dependența fizică se manifestă prin stare generală alterată, grețuri,
vomă, diaree, transpirație, tahicardie (puls accelerat), dureri, tremurături (Iftene, 2004, p.
231).
Dependența de substanțe este de mai multe tipuri: dependența de droguri, de alcool,
nicotină, medicamente etc. Există și alte tipuri de dependențe (de care nu ne ocupăm în acest
curs): dependența de internet, de jocuri de noroc, de muncă etc.
Termenul drog are mai multe semnificații. În sens larg prin droguri înțelegem
substanțele de origine vegetală, animală sau sintetică care influențează funcționarea
organismului (cunoaștem și cuvântul drogherie care este un magazin în care se vând articole
de parfumerie sau unele preparate farmaceutice).
Drogurile pot fi clasificate în multe feluri. O clasificare simplă împarte drogurile în
droguri licite4 și ilicite5. Drogurile licite (minore) sunt produse a căror utilizare nu este
interzisă de lege, dacă se folosesc în condițiile permise și nu pun în pericol sănătatea și
activitatea persoanei sau a celor din jur. Astfel de droguri sunt cafeaua, tutunul, alcoolul,
ceaiul, ciocolata sau unele substanțe folosite în scop medical (de ex. unele somnifere,
analgezice6 etc.). Drogurile ilicite (majore) sunt cele a căror producere, comercializare,
consumare sunt interzise de lege din cauza pericolului pe care îl prezintă atât pentru individ,
cât și pentru anturajul acestuia.

Capitolul II
Consumul de droguri

1. Scurt istoric privind consumul de droguri

2. Factorii care contribuie la dezvoltarea dependenței de droguri
3. Etapele dezvoltării dependenței de substanțe și consecințele consumului
4. Caracterizarea principalelor tipuri de droguri

4
Licit = Care este permis de lege
5
Ilicit = nepermis de lege, ilegal. 
6
Analgezic = Substanţă medicamentoasă care se administrează pentru efectul de reducere sau stopare a durerii.

3
 1. Scurt istoric privind consumul de droguri
Drogurile psihoactive sunt utilizate de mii de ani mai ales de populațiile din America,
Asia și Africa. Acestea erau folosite (și sunt utilizate și în prezent) pentru creșterea rezistenței
fizice, reducerea senzației de foame, stimularea potenței sexuale, în cadrul unor ritualuri
religioase, în “magia neagră” (făcută de vrăjitoare, ghicitoare) și nu în ultimul rând, în scopuri
medicale. Din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat modalități de a se distra, de a evada
din realitate, de a găsi răspunsuri la întrebări de genul “ce ne așteaptă după moarte”, “cum
putem comunica cu cei plecați dintre noi”, “ce va fi în viitor”. Cei care foloseau unele droguri
aveau impresia că aud voci, văd lumini, pot comunica cu zeii sau cu persoane care au murit.
Sub influența drogurilor unii aveau impresia că au puteri supranaturale sau că simt o relaxare,
o liniștire ciudată.
Cea mai veche dovadă scrisă despre folosirea drogurilor este o placă din pământ din
timpul civilizației sumeriene (cu aprox 6 -7000 de ani în urmă) în care sunt prezentate
aproximativ 12 droguri.
Vechii egipteni, greci și romani foloseau opiumul ca antialgic7. În secolele XVI – XIX
opiul a fost folosit de oameni politici ca Richelieu (1585 – 1642), sau de scriitori ca Madame
de Staël (1766 – 1817) sau poetul francez Charles Baudelaire (1821 – 1867). În secolul XX
opiul (mai ales sub formă de morfină) a fost folosit în scopuri medicale.
Frunzele de coca au fost consumate prin mestecare cu milenii în urmă de către
băștinașii din America de Sud, în special de aristocrații și preoții incași. După cucerirea
acestor teritorii de spanioli muncitorii din minele de argint primeau frunze de coca pentru a
crește randamentul muncii.
Cocaina a fost izolată din aceste frunze în secolul XIX și a fost folosită la început ca
anestezic local în cursul intervențiilor oftalmologice și în domeniul ORL. Mai târziu s-a
folosit în tratamentul depresiilor, alcoolismului, impotenței, tuberculozei, astmului bronșic (a
fost folosit de exemplu de S. Freud, J. Vernes, Th. Edison). În secolul XX a fost folosit ca
drog de către unii intelectuali sau artiști din Europa și SUA (Iftene, 2004, p. 262).
Amfetaminele, cu efecte asemănătoare cocainei, au fost inventate în Germania la
începutul secolului trecut și au fost prescrise în tratamentul depresiei, narcolepsiei 8, obezității.
În Japonia, în timpul războiului, angajații aeroporturilor și ai forțelor antiaeriene erau obligați
să folosească amfetamina. Mulți soldați americani au folosit droguri în timpul războiului din

7
Antialgic = substanță utilizată împotriva durerii
8
Narcolepsia este o tulburare de somn caracterizată prin somnolență excesivă în timpul zilei, în care o persoană
experimenteaza oboseală extremă și, eventual, adoarme la momente nepotrivite, cum ar fi la locul de muncă sau
la școală.

4
Vietnam. Acest consum a fost favorizat de ușurința prin care puteau fi procurate drogurile,
absența unor restricții sociale sau morale, dar și pentru înlăturarea fricii, a oboselii fizice sau a
plictiselii (Neamțu, 2005, p. 394).
Canabisul [cânepa indiană din care se obține canabisul (marijuana) și hașișul] este
cunoscut în China de cel puțin 5000 ani și în India de 4000 ani. În evul mediu a fost folosit în
orientul apropiat (unde a fost utilizat chiar și pentru comiterea unor asasinate politico-
religioase, criminalii fiind stimulați pentru a comite aceste fapte alături de fanatismul religios
și de hașiș – acest cuvânt având și semnificația de asasin). Cânepa indiană a ajuns în America
prin sclavii aduși din Africa. În Europa a ajuns în a doua jumătate a secolului XX, dinspre
SUA.
Ciupercile halucinogene au fost folosite de șamanii unor triburi din Asia și de azteci în
timpul unor ritualuri religioase. Vikingii foloseau astfel de ciuperci pentru a crește forța fizică
și a dorinței de a lupta cu inamicii.
Probabil drogul folosit de cel mai mult timp este alcoolul. Vița-de-vie a existat deja
înainte de apariția omului. Prima băutură alcoolică utilizată a fost vinul care a fost descoperit
probabil întâmplător. Oamenii consumau sucul strugurilor; dacă acesta rămânea mai mult
timp în vase se transforma prin fermentație în vin.
În mormintele faraonilor din Egipt au fost găsite scene reprezentând culesul viilor,
ceea ce arată că ei cunoșteau metoda de preparare a vinului. La grecii antici Dionysos, iar la
romani Bacchus erau zeii vinului. În cinstea lor se organizau petreceri. Vechiul Testament
vorbește despre Noe care, după încetarea ploilor, a salvat via inundată și pe urmă, fericit, s-a
îmbătat.
Deja în perioada Antică au fost identificate pericolele alcoolului și s-au elaborat legi
pentru a frâna abuzurile. Astfel, în mileniul III î.e.n. în China antică beția se pedepsea cu
moartea. Hipocrate a descris deliriumul tremens9 și și-a dat seama că se datorează consumului
excesiv de alcool. La musulmani Coranul interzice consumul băuturilor alcoolice. În evul
mediu la Londra bețivii recidiviști erau executați în public. Și în prezent se iau diferite măsuri
pentru reducerea consumului de alcool, dar cele mai multe nu au rezultatele scontate (Neamțu,
2005, p. 397).
La începutul secolului XX mulți tineri din America sau Europa au început să consume
drogurile în mod abuziv. Consumul drogurilor a fost însoțit de creșterea criminalității și de

9
Delirium tremens = Reprezintă o criză caracterizată prin delir, halucinații vizuale sau auditive, tremurături,
agitație psihomotorie care apare la persoane care suferă de alcoolism cronic. 

5
răspândirea unor boli (virusul hepatitei B, C, HIV, etc.). Din acest motiv statele au început să
elaboreze legi care să controleze comercializarea și consumul acestor substanțe.
În prezent se consideră că consumul drogurilor ilicite reprezintă o amenințare din
punct de vedere economic, medical și social. Pe plan economic, comerțul cu droguri implică
sume foarte mari de bani care determină conflicte, criminalitate, corupție. Din punct de vedere
medical, drogurile au numeroase efecte negative asupra organismului uman. Pericolul social
este reprezentat de faptul că toxicomanul devine capabil de orice pentru a procura drogul.
Poate deveni dealer, poate să ajungă la furt, tâlhărie, prostituție, crimă. Statisticile din SUA
arată că 90% din crime sunt în legătură cu consumul de droguri (Iftene, 2004, p. 229).

2. Factorii care influențează dependența de droguri

Pentru a ajuta persoanele care consumă droguri este importantă cunoașterea

etiologiei10 comportamentului adictiv11. Etiologia dependenței de substanțe este
multifactorială. Acești factori pot fi împărțiți în factori de natură individuală și socială.
Factorii individuali
Factorii genetici au fost studiați mai ales în cazul dependenței de alcool. De exemplu
cercetările făcute în Danemarca (Goodwin, după Gelder et. al., 1994) au pus în evidență faptul
că problemele legate de alcool au fost de aproape 4 ori mai mari la băieții adoptați de la
părinți naturali consumatori de alcool decât la cei adoptați de la părinți care nu aveau această
problemă. Există și factori genetici protectivi, care scad probabilitatea dezvoltării
dependenței. Astfel dacă unele persoane consumă cantități chiar reduse de alcool prezintă
simptome neplăcute, care creează aversiune față de băuturile alcoolice.
Perioada de vârstă. O perioadă deosebit de sensibilă este adolescența, considerată și
etapa marilor deziluzii. Adolescentul are numeroase idealuri, vrea să își demonstreze calitățile
unice (să devină o personalitate deosebită), să aibă niște realizări ieșite din comun. Dar trebuie
să se confrunte cu realitatea care de multe ori se opune acestor ambiții mărețe. În același timp
mulți adolescență sunt obligați să își schimbe și părerile lor despre propriii părinți, care nu
sunt atât de puternici, atotștiutori cum au fost considerați în copilărie. Alte caracteristici care
pot determina consumul de droguri în adolescență sunt opoziționismul față de adulți (părinți,
profesori, normele sociale în general), dorința de a fi nonconformist, de a se integra într-un
grup în care se consumă astfel de substanțe etc.
10
Etiologie = Știință care studiază cauzele lucrurilor. Ramură a medicinei care studiază cauzele bolilor și factorii
care influențează apariția diverselor boli.
11
Adicție = dependență față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor

6
 Factorii de personalitate. Unele însușiri de personalitate sunt frecvent asociate cu
consumul de substanțe. Astfel de însușiri sunt cele cu caracter “nevrotic”: anxietatea,
depresia, sentimentele de inferioritate, neîncrederea în sine, timiditatea (anxietatea socială),
influențabilitatea. Însușirile caracteristice persoanelor cu tulburări de conduită pot de
asemenea favoriza consumul de substanțe. Astfel de însușiri sunt impulsivitatea, toleranța
redusă la frustrări, căutarea senzațiilor “tari”, dorința de a încerca noi experiențe (“nevoia de
adrenalină”) etc.
Factorii sociali
Mediul familial are un rol esențial. În unele familii copiilor li se dă alcool, anumite
medicamente sau alte substanțe pentru a-i liniști sau ca să doarmă. Copiii (mai ales băieții) pot
fi încurajați să consume alcool de la o vârstă timpurie.
Uneori adolescenții sau chiar și adulții încep să consume droguri datorită unor
probleme familiale (relațiile neadecvate cu părinții, carențele afective, comportamentul
agresiv al părinților, divorțul, boala gravă a unui membru al familiei, singurătatea datorată de
exemplu emigrării etc.).
Învățarea socială. Imitarea comportamentului celor din mediul familial și al
prietenilor are de asemenea un rol important în dezvoltarea dependenței de substanțe. Unii
adolescenți care nu se simt acceptați de familie aleg consumul de droguri pentru a reuși să se
integreze și să se simtă legați afectiv de un grup.
Accesibilitatea drogului. Prețul drogului influențează atât cantitatea consumului, cât
și tipul de drog consumat. Legile care reglementează vânzarea anumitor droguri au de
asemenea o mare importanță. Convingerile și obișnuințele morale dintr-o societate
influențează cine poate să consume anumite droguri, în ce situații, în ce cantitate etc. (de
exemplu consumul băuturilor alcoolice este aproape o regulă în țara noastră cu ocazia
diferitelor sărbători).
Există și factori de protecție față de consumul de droguri, adică însușiri care ajută
individul să reziste tentației de a consuma astfel de substanțe. Astfel de însușiri sunt: un
sistem de valori prin care sunt apreciate sănătatea fizică și psihică, reușita școlară și
profesională, relațiile interpersonale cu persoane valoroase din punct de vedere social,
acceptarea normelor sociale adecvate. Dintre însușirile psihice “protectoare” amintim:
imaginea de sine pozitivă, stima de sine realistă, maturitatea emoțională, De asemenea au un
rol esențial capacitatea de a stabili relații interpersonale strânse și securizante cu câteva
persoane care au un comportament social adecvat, capacitatea de a rezista presiunilor venite
din partea celor care ar avea o influență negativă, capacitatea de a comunica asertiv (adică

7
curajul de a-și susține punctul de vedere și a spune NU într-un mod acceptabil social, în
situațiile în care unii ar dori să îi convingă să facă acțiuni greșite). Implicarea în acțiuni
valoroase din punct de vedere social are de asemenea un rol protector (de exemplu activitățile
de voluntariat).
Diferențe de gen. În general se consideră că sunt mai puține femei care consumă
droguri decât bărbați. Raportul dintre consumatori în funcție de gen nu este ușor de stabilit,
deoarece femeile consumatoare sunt în mai mare măsură condamnate de societate decât
bărbații. Din această cauză ele au tendința de a consuma de ex. alcool în secret (acasă, când
nu sunt văzute de alții) și solicită mai rar ajutor.
Alcoolismul părinților are influențe grave asupra fetelor. Fiicele alcoolicilor sunt mai
impulsive și mai pesimiste decât ale nealcoolicilor. La ele problemele legate de alcoolism sunt
mai severe și se instalează mai devreme. Aceste fete sunt predispuse să se căsătorească cu
bărbați consumatori de alcool (datorită modelului parental). Fetele abuzate sexual sau fizic au
“șanse” mai mari de a consuma alcool decât cele neabuzate.
Femeile au tendința de a consuma mai frecvent medicamente tranchilizante și
antialgice decât bărbații și din această cauză la ele se instalează mai frecvent dependența față
de aceste categorii de substanțe. La fete / femei s-a observat o corelație mai ridicată între
consumul de substanțe și unel tulburări psihice (bulimie, anxietate, depresie, tentative de
suicid) decât la bărbați. Unele fete încep să se drogheze sub influența partenerilor sau din
dorința de a slăbi.

3. Etapele dezvoltării dependenței de substanțe și consecințele consumului

La unele persoane și în cazul anumitor droguri dependența se poate instala după un
singur consum. În cele mai multe cazuri dependența se dezvoltă după o perioadă mai lungă de
timp și sunt parcurse mai multe etape. Aceste etape pot fi:
- Consumul experimental, în care persoana consumă substanța din curiozitate (de
exemplu la o petrecere, sub influența unor prieteni mai “experimentați”);
- Consumul regulat – când substanța este consumată în mod repetat, dar fără dezvoltarea
dependenței sau afectarea sănătății;

8
 - Consumul devenit preocupare (abuz) – când persoana caută situațiile în care poate
consuma substanța, deși aceasta îi afectează starea de sănătate;
- Dependența fizică și / sau psihică, în care persoana simte nevoia irezistibilă de a
consuma drogul. În această situație persoana nu mai este liberă, comportamentul ei
este controlat de substanță.
Mulți distribuitori de droguri la început oferă gratuit doze timp de câteva zile. După
instalarea dependenței se cer prețuri tot mai mari.
De multe ori prima întâlnire cu drogul este o experiență neplăcută: vărsături după
heroină sau morfină, anxietate după marijuana, dar totuși individul continuă consumul și se
dezvoltă dependența. Acest fenomen este explicat de importanța anturajului, a sentimentului
apartenenței la un grup care îl acceptă pe acesta.
În cazul multor droguri utilizarea acestuia este menținută prin consecințele sale. Pe de
o parte consumul drogului determină la individ o stare care îi produce plăcere. Pe de altă
parte, dacă nu consumă, apar simptomele de sevraj care sunt neplăcute, dar dispar la puțin
timp după administrarea drogului.
Consumul de droguri are consecințe mai grave asupra femeilor, din această cauză ar fi
important să fie identificate și ajutate cât mai repede. Organismul femeilor este mai sensibil
decât al bărbaților și consumul unor substanțe are consecințe mai rapide și mai grave asupra
sănătății lor.
La femei principalele efecte dăunătoare ale consumului de substanțe sunt: complicații
ginecologice (amenoree, anovulație, menopauză timpurie), anomalii ale fătului (întârziere în
creștere, retard mintal, malformații faciale și cardiace), îngrijirea deficitară a copilului. Dacă
viitoarea mamă consumă anumite droguri în timpul sarcinii (de exemplu heroină) după
naștere la copil este posibil să apară simptome de sevraj (iritabilitate, neliniște, tremor, țipăt
ascuțit etc.).
Consumul de droguri predispune la dezinhibiție sexuală, întreținerea unor acte sexuale
în mod iresponsabil, ceea ce poate avea ca și consecință infectarea cu viruși ai hepatitei B, C,
HIV etc. Grupurile consumatoare de droguri nu respectă cele mai elementare norme igienice,
sociale, medicale, ceea ce duce la răspândirea bolilor și a comportamentelor aberante. După
instalarea dependenței individul devine un potențial delicvent deoarece gravitatea
simptomelor de dependență îl determină să apeleze la (aproape) orice cale pentru a obține
banii necesari procurării drogului. Cei mai mulți la început își vând obiectele personale, fură
banii și obiectele de valoare din casă. Următorul pas este de obicei implicarea în vânzarea

9
drogurilor, apoi urmează prostituția, furturile din buzunare, din mașini, tâlhăriile și se poate
ajunge chiar la crimă.

4. Caracterizarea principalelor tipuri de droguri: opiacee, psihoanaleptice,

psihodisleptice, solvenții volatili, medicamente, alcool, tutun, cafeaua, ceaiul,
ciocolata, “etnobotanicele”
Caracteristica principală a tuturor drogurilor este psihoactivitatea, adică faptul că ajung
în creier și îi modifică funcționarea obișnuită. Există numeroase clasificări ale drogurilor.
Avându-se în vedere principalul lor efect asupra creierului uman, mulți autori clasifică
drogurile în trei mari categorii12:
1. Droguri care inhibă activitatea sistemului nervos central (sedative): acestea sunt
substanțele care încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de
relaxare și eventual induc somnul: opiaceele ( heroina, morfina, metadona, etc),
alcoolul, tranchilizantele, somniferele.
2. Droguri care stimulează activitatea sistemului nervos central (psihoanaleptice), adică
accelerează funcționarea sistemului nervos central provocând o stare de excitație ce
poate merge de la insomnie până la hiperactivitate:
 Stimulente majore: amfetamine, cocaina;
 Stimulente minore: nicotina, cofeina, antidepresivele.
3. Droguri care perturbă activitatea sistemului nervos central (psihodisleptice,
halucinogene sau psihedelice) care perturbă funcționarea normală a sistemului nervos
dând naștere la percepții distorsionate, halucinații: LSD, mescalina, hașiș, marijuana,
ecstasy etc.

a. Opiacee
Opiumul se extrage dintr-o varietate de mac (Papaver Somniferum album cultivat mai
ales în Orientul Mijlociu și Asia). Până în secolul XIX a fost folosit mai ales în scopuri
medicale, pentru tratarea durerilor. Din secolul XIX din opiu au fost extrase și alte substanțe
ca morfina (folosită ca analgezic), codeina (folosită de ex. pentru tratarea tusei), papaverina
(tratarea spasmelor musculare), heroina (Macovei, Tudosie etc., 2005).

12
http://www.infodrog.ro/clasificaredroguri.html

10
 Morfina și în prezent se folosește în scopuri terapeutice, pentru tratarea unor dureri
foarte puternice (de exemplu la unii bolnavi de cancer). Unii o folosesc în mod abuziv ca drog
pentru că produce o stare de bună dispoziție, relaxare, calm. Are efecte și asupra respirației,
din acest motiv dozele mari pot să ducă la moarte prin stop respirator. Durata de acțiune este
de câteva ore. Toleranța se instalează rapid și determină dependență fizică și psihică.
Simptomele de sevraj se instalează la 6 – 12 ore după ultimul consum și produc simptome ca
anxietatea, iritabilitatea, durerile musculare, transpirații.
Heroina este de aprox. 5 ori mai toxică decât morfina. Nu are utilizare medicală.
Heroina poate fi prizată pe nas, injectată sau fumată încălzind-o pe o folie și inhalând fumul.
La început consumatorii au o senzație de euforie plăcută, de eliberare totală de anxietate și
stres, devin comunicativi, “plini de sine”, dar voința se diminuează foarte mult. Este posibilă
și apariția unor halucinații. Această stare de regulă este urmată de o profundă stare de liniște,
apatie, letargie, oboseală, dezinteres, scăderea capacității de concentrare. Se reduce pulsul și
frecvența respiratorie, scade pofta de mâncare.
Acest drog are un mare potențial de dezvoltare a dependenței fizice și psihice.
Simptomele de sevraj apar la aprox. 12 ore de la ultimul consum și constau în neliniște,
agitație, transpirații, tremor, vărsături, diaree, dureri abdominale intense, tulburări
cardiovasculare cu pericol vital. Dacă se apelează la medic, recuperarea totală se produce
după mai mult de 6 luni. Recăderile sunt foarte frecvente.
Metadona are multe efecte identice cu morfina și heroina, de aceea se utilizează ca
tratament substitutiv în cura de dezintoxicare a consumatorilor de heroină. Cu metadona sunt
evitate efectele sevrajului.

b. Psihoanalepticele13
Dintre stimulentele sistemului nervos central (drogurile excitante) fac parte cocaina (și
derivate din cocaină de ex. crack-ul), khatul, amfetaminele, speed, extasy etc.
Cocaina este extrasă din frunzele arborelui Coca care crește în Bolivia și Peru. Se
poate folosi sub formă de frunze care se mestecă. Consumate astfel frunzele sunt un stimulent
ușor ce suprimă senzația de foame și oboseală. Cocaina extrasă din frunze se folosește sub

13
Psihoanaleptic = Substanță cu acțiune euforizantă; ameliorează randamentul intelectual, stimulează atenția,
reduce senzația de oboseală (din prefixul ana din limba greacă = „în sens contrar”, „din nou”, „în sus” și
- leptic= care afectează).

11
formă de priză nazală (tragerea pe nas, cocaina fiind astfel absorbită rapid prin mucoasa

nazală)  sau injectabil.

Cocaina produce “beția cocainică”, o stare de exaltare euforică însoțită de halucinții
auditive, vizuale, cutanate (impresia că este ceva pe, sau sub piele), gândire accelerată, dorință
puternică de comunicare verbală, creșterea încrederii în forța fizică și intelectuală, activitate
exagerată, creșterea pulsului, a frecvenței respiratorii, scăderea apetitului, anestezierea nasului
sau gâtului datorită contactului cu praful de cocaină. Intoxicația acută poate să ducă la
simptome cu caracter epileptic, tulburări cardio-vasculare și respiratorii grave care pot
determina decesul. Efectul cocainei are o durată de 20 – 30 de minute. Pe măsură ce scade
efectul apare indispoziția, depresia, neliniștea, iritabilitatea și căutarea disperată a unei noi
doze. Întreruperea bruscă a consumului de cocaină produce tulburări digestive (crampe,
diaree, vărsături), palpitații, tremurături.
Intoxicația cronică se instalează după 1 – 2 ani de consum. La mulți consumatori se
dezvoltă un delir paranoid14 însoțit de halucinații. Se produce o pierdere rapidă în greutate,
anorexie, probleme digestive, fatigabilitate (oboseală), amețeală. Cocainomanul are un
comportament bizar, se ascunde în casă, iar dacă este nevoit să iasă se strecoară pe stradă
speriat, lipit de pereți. Datorită ideilor delirante poate să comită acte antisociale sau să devină
agresiv. Cocaina produce o dependență psihică foarte puternică.
Amfetaminele fac parte din categoria stimulentelor. Amfetaminele pot fi administrate
pe diverse căi. Pot fi inhalate în formă de pudră, consumate sub formă de soluție, capsule,
tablete sau prin injectare. La început consumatorii au o senzație de energie sporită, se simt
mai rezistenți la oboseală, mai inteligenți, comunicativi, au mai multă încredere în sine. În
același timp se reduce apetitul, nevoia de somn. Amfetaminele produc tahicardie, dilatarea
pupilelor, creșterea tensiunii arteriale și a frecvenței respiratorii. După scăderea efectului
individul se simte obosit, depresiv, iritabil.
Utilizat în cantități mari consumul de amfetamine generează anxietate, tremor, idei
paranoide, modificarea ritmului somn-veghe, modificări ale apetitului. Consumul cronic
generează iluzii, halucinații, idei paranoide, agitație, comportamente violente, agresive,
scăderea rezistenței organismului la îmbolnăviri. Amfetaminele sunt foarte toxice și produc
dependență.

14
Ideea delirantă este o credinţă greşită susţinută cu fermitate, care nu poate fi influenţată de argumente
raţionale. Cei cu idei delirante paranoide sunt convinşi de faptul că ceilalţi doresc să îi exploateze, să profite de
ei, complotează împotriva lor, vor să îi înşele.

12
 c. Psihodislepticele (halucinogene sau droguri psihedelice15)
Psihodislepticele sunt substanțe care afectează grav activitatea psihică. Sub acțiunea
lor se produc stări care seamănă cu bolile psihice foarte grave (psihozele, de ex. schizofrenia).
Astfel cei care consumă aceste substanțe pot avea tulburări de percepție (iluzii, halucinații),
tulburări de gândire, depersonalizare (individul are impresia că nu este el însuși, nu el este cel
care acționează sau simte ceva) sau derealizare (impresia că mediul exterior nu este real),
tulburări afective etc. Dintre substanțele halucinogene fac parte canabisul (marijuana), hașișul,
LSD, mescalina, ciupercile psihedelice.
Canabisul (marijuana) și hașișul se extrag din cânepa indiană. Din frunzele uscate se
obține marijuana utilizată mai ales sub formă de țigară. Rășina extrasă din mugurii plantei se
numește hașiș și se folosește sub formă de fumat sau mestecat.
Marijuana în doze mici are efect euforizant. Dacă se utilizează doze mari se produce
beția canabică. Aceasta începe cu faza de excitație-euforie (primele una – două ore) care este
urmată de o perioadă de exaltare senzorială (iluzii, halucinații), modificări afective (tandrețe,
comunicare) și dezorientare în timp și spațiu. Persoana se supraestimează, se simte mai
creativă, inteligentă ca în stare normală, face asocieri ciudate, dar gândirea logică este
deficitară. Este afectată memoria de scurtă durată (la mijlocul frazei uită ce a vrut să spună).
Aceste efecte depind în mare măsură de personalitatea individului și de anturajul în care se
află. Unii râd nemotivat și fără inhibiție, alții devin închiși în sine. Urmează faza caracterizată
de liniștire, abulie16 și depersonalizare: urmărește evenimentele din jur ca simplu observator,
fără a lua parte la ele, iar în final urmează depresia și somnul. La trezire individul este
“mahmur”. După consum pofta de mâncare crește și persoana dorește să consume dulciuri.
Fumatul de marijuana poate produce în timp tulburări respiratorii, scăderea motivației, a
performanțelor fizice, a imunității.
În cazuri de intoxicații cronice se pot produce stări de agitație psihomotorie, idei
delirante paranoide, anxietate, comportament antisocial, până la crime.
După instalarea dependenței se produc decăderi fizice și mentale pronunțate.
Persoanele tinere pot fi ajutate să renunțe la consumul de marijuana prin izolarea lor de
anturajul care încurajează consumul, fără să fie nevoie de tratament substitutiv (administrarea
altor droguri cu efect mai scăzut). Sindromul de abstinență are o evoluție relativ ușoară
caracterizată prin iritabilitate, neliniște, insomnie. Apatia, indiferența, cât și iritabilitatea și
agresivitatea se ameliorează relativ repede.
15
Psihedelic = Care face manifest psihicul, care dezvăluie psihicul, mai ales prin drogare (din limba greacă:
psyche – spirit, deloun – manifestare).
16
Abulie = slăbirea voinței, nehotărîre, neputința de a trece la acțiune.

13
 Consumul de hașiș produce la început o stare de euforie însoțită de indiferență față de
împrejurările exterioare, halucinații, care poate fi urmată de un delir furios și plin de ferocitate
(cuvântul asasin provine de la cuvântul haschischin).
LSD (acidul lisergic dietilamina) este obținut din cornul secarei, (o ciupercă ce
parazitează diferite cereale, mai ales secara). LSD este utilizat mai ales din anii 1960 – 1970,
ca drog asociat culturii “hippy”, și este utilizat și în prezent. Sub influența acestui drog apar
halucinații auditive și vizuale (“călătorii mentale”) ce pot persista 12 ore după administrare.
De asemenea se produc senzații de plutire, de călătorie în afara propriului corp.
Unii reacționează la administrarea drogului printr-un “bad trip”, caracterizat prin
neliniște, anxietate, comportament irațional, gândire paranoidă. Nu se pierde discernământul
și persoana poate comunica relativ normal cu cei din jur.
În alte cazuri halucinațiile sunt înfricoșătoare, consumatorul devine anxios, are atacuri
de panică, își pierde discernământul șidatorită ideilor delirante paranoide poate să se sinucidă
(de ex. sare de la înălțime pentru a scăpa de urmăritorii imaginari.
Mescalina este extrasă dintr-o specie de cactus din America. Este de 3 ori mai
puternică decât LSD-ul, produce halucinații și o senzație de ireal. Crește forța musculară.
Produce dependență psihică. Dozele mari sunt letale17.

d. Solvenții volatili
Solvenții volatili sunt substanțe utilizate în multe gospodării în mod curent: aurolac 18,
prenadez19, substanțe adezive, vopsele, lacuri, acetonă, gazul din brichete, benzină etc.
Acestea conțin substanțe care prin inhalare (în general din pungi de plastic) produc euforie,
stare confuzională, halucinții. În țara noastră sunt utilizate mai ales din anii ’70 din secolul
trecut, din cauza ușurinței prin care pot fi procurate și a costului scăzut.
Folosirea îndelungată duce la tulburări nervoase, afectarea ficatului și a rinichilor.
Pericolul cel mai mare este reprezentat de posibilitatea producerii aritmiilor cardiace și a
paraliziei centrului respirator, cu consecințe letale. La întreruperea utilizării acestor substanțe

17
Letal = produce moartea.
18
Aurolac = Vopsea cu bronz auriu și lac folosită pentru rame și alte ornamente, al cărei miros puternic și
caracteristic este inhalat de unele persoane ca drog. 
19
Prenadez = Substanță vâscoasă adezivă folosită la lipit.

14
consumatorii cronici prezintă simptome de sevraj caracterizat prin nervozitate extremă și
modificări ale funcționării sistemului nervos vegetativ. Din această cauză ei caută reluarea
consumului.

e. Medicamente
Unele medicamente, asociate cu alte substanțe (amfetamine, alcool), pot fi utilizate ca
droguri. Este periculoasă mai ales asocierea cu alcool care poate duce la afectarea respirației
sau la comă. Dintre aceste medicamente fac parte unele somnifere, sedative (distonocalmul),
antitusive (codeina) etc. Aceste medicamente pot fi utilizate de către bolnavi, dacă sunt
prescrise de medic, în dozele indicate de acesta.
Un medicament destul de des utilizat ca drog este ketamina. Ketamina este folosit ca
anestezic20 în medicina umană și veterinară. Ca drog poate fi consumată sub formă de tablete,
pudră inhalată sau injectată intramuscular sau intravenos.
  La doze moderate consumatorul poate avea o stare mintală și fizică plăcută: se simte
euforic, plin de energie. La doze mai mari se simte extras din realitate și experimentează
senzația de extracorporalitate; pot să apară stări onirice21, halucinații vizuale. Persoana este
confuză, dezorientată în timp, are dificultăți de vorbire. Sensibilitatea la durere scade și din
această cauză se poate expune accidentelor. Amețeala și vărsăturile sunt frecvente. La doze
mari poate părea inert sau într-o stare de comă.
Consumul de ketamină produce dependență fizică și psihică.

f. Alcoolul
Alcoolul este probabil cel mai utilizat drog licit în Europa și America. Se utilizează
sub numeroase forme [fermentat (bere, vin), distilat (țuică, lichior, gin, whisky, rom etc.)].
Alcoolul este considerat un drog deoarece are numeroase efecte negative. Acestea pot
fi efecte de scurtă durată și efecte pe termen lung.
Efectele pe termen scurt sunt o stare de relaxare, veslie (eventual euforie), inhibiții mai
reduse, reacții mai lente. Din aceste motive cei care au consumat alcool se pot implica în
relații sexuale neprotejate, ceea ce poate duce la o sarcină nedorită sau la contaminarea cu
virusul hepatitei B, C sau virusul HIV.
Consumul în cantități mari și o perioadă îndelungată de timp poate să ducă la tulburări
somatice (corporale) și psihologice grave. Dintre tulburările somatice amintim afectarea

20
Anestezie = Procedeu medical de diminuare sau suprimare a sensibilității la dureri.
21
Oniric = asemănător viselor din timpul somnului.

15
ficatului (ciroza), bolile cardiace, ulcerul, cancerul. Dintre problemele de natură psihică fac
parte creșterea impulsivității, agresivității, tulburările memoriei (care în cazurile grave pot
ajunge la o deteriorare intelectuală globală – demența alcoolică).
La întreruperea consumului de alcool se poate instala deliriumul tremens care se
caracterizează prin dezorientare în timp și spațiu, iluzii, halucinații (de cele mai multe ori
vizuale), agitație psihomotorie, anxietate intensă, insomnie, creșterea tensiunii arteriale,
tahicardie etc.
Consumul de alcool poate să determine numeroase tulburări psihice asociate:
- Deteriorarea personalității: persoana devine egocentrică (nu ia în considerare dorințele,
părerile celor din jur), responsabilitățile legate de familie și muncă sunt evitate, devine
predispusă la realizarea unor acțiuni necinstite, imorale.
- Tulburări afective. Relația dintre consumul de alcool și starea afectivă este complexă:
unele persoane consumă alcool deoarece sunt anxioase sau depresive, la altele excesul
de băutură determină stările de anxietate sau depresie. Se poate ajunge chiar la
sinucidere.
- Tulburările de natură sexuală sunt frecvente la cei care consumă băuturi alcoolice în
exces.
Consumul de alcool are numeroase efecte sociale negative:
- Probleme de natură familială. Soțiile bărbaților consumatori de alcool devin anxioase,
deprimate, izolate social. Certurile, violența domestică, divorțurile sunt mai frecvente
în familiile în care unul sau ambii parteneri consumă alcool. La unii consumatori se
dezvoltă ideea delirantă că partenerul(a) este infidel(ă) (= gelozie patologică).
Atmosfera din familie este nocivă pentru copii din mai multe motive. Pe termen scurt,
acești copii au tendința de a avea tulburări emoționale (anxietate, depresie) și au
rezultate școlare slabe. Pe termen lung, ei interiorizează modelul comportamental al
părintelui consumator de alcool, și din această cauză băieții vor avea tendința de a
deveni și ei consumatori de alcool (la care contribuie și componenta genetică), iar
fetele vor avea tendința de a-și alege parteneri care consumă alcool, ca și tatăl lor.
- Dacă femeia însărcinată consumă mari cantități de alcool va fi afectat fătul (sindromul
alcoolic al fătului). Acesta va prezenta statură mică, anomalii faciale, greutate mică la
naștere, hiperactivitate, nivel intelectual redus.
- Activitatea profesională este afectată: eficiența în muncă este redusă, absențele
nemotivate de la muncă sunt frecvente, ceea ce poate să ducă la pierderea locului de
muncă.

16
 - Pericolul de a suferi accidente este mare. Numeroase accidente rutiere se datorează
consumului de alcool de către șofer (sau de victimă).
- Consumatorii de alcool pot comite diferite infracțiuni fie pentru a obține banii necesari
pentru băutură, fie pentru că sunt implicați în conflicte care degenerează în agresiuni
fizice sau chiar crime (Petrovai, Băban, 2011, p. 125; Gelder et. Al., 1994, p. 405).

g. Tutunul
Tutunul a fost descoperit de europeni odată cu descoperirea Americii de către
Cristofor Columb. Cel care a contribuit la răspândirea sa în Europa a fost diplomatul și
savantul francez Jean Nicot (1530 – 1600), care l-a considerat a fi o plantă medicinală. De la
numele său provine cuvântul nicotină.
Fumul de țigară este dăunător atât celui care fumează, cât și nefumătorilor care se află
în apropierea fumătorului (fumatul pasiv). Fumul de țigară conține aproximativ 4000 de
substanțe chimice, dintre care 40 sunt cancerigene. Nicotina este componenta cea mai
dăunătoare, care creează dependență. Instalarea dependenței se explică prin faptul că nicotina
ajunge în creier în numai 7 secunde și poate avea efecte stimulatoare și în același timp
relaxante.
Nicotina are numeroase efecte negative asupra organismului. În urma arderii tutunului
și a hârtiei în care a fost rulat rezultă monoxidul de carbon care se fixează în sânge în
globulele roșii, ocupând locul oxigenului, și formând carboxihemoglobina. Hemoglobina nu
își poate îndeplini eficient rolul de transportor al oxigenului în țesuturi, ceea ce afectează
funcționarea creierului și a inimii. Organismul este forțat să consume mai mult oxigen, ceea
ce duce la intensificarea respirației și creșterea pulsului. Nicotina scade temperatura corporală,
determină tremor, încetinirea reacțiilor și uneori chiar convulsii. Femeile însărcinate care
fumează au un risc crescut de a avea copii bolnăvicioși.
Dintre efectele pe termen lung asupra creierului menționăm apariția unor dificultăți de
concentrare a atenției și a unor probleme de învățare, modificări ale dispoziției afective.
Fumatul poate duce la cancer (al plămânilor, buzelor, pancreasului, rinichilor sau creierului),
boli pulmonare, cardiovasculare - infarct miocardic.

h. Cafeaua, ceaiul, ciocolata

Cafeaua se obține din semințele arbustului de cafea. Cafeina din cafea în doze mici
are efecte excitante asupra sistemului nervos și produce o ușoară euforie. Consumul în
cantități mari duce la intoxicație acută care determină hiperexcitabilitate, anxietate, tremor,

17
palpitații, insomnie. Consumată frecvent și în cantități mari duce la obișnuință, din acest
motiv este considerată o toxicomanie minoră.
Ceaiul verde și negru provin din India și se obțin din frunzele uscate ale arbustului de
ceai - Thea Sinensis. Ceaiul are efecte stimulante deoarece conține teină, dar și cantități mici
de cafeină. Consumul excesiv de ceai determină teismul care se manifestă prin cefalee,
paloare, bradicardie, tremor, insomnie. Ceaiul negru este considerat a fi mai toxic.
Ciocolata are efecte excitante datorită faptului că conține cacao, care se obține din
boabele arbustului de cacao. Acțiunea de stimulare a sistemului nervos central se datorează
conținutului de cofeină. Unele studii arată că ciocolata are efecte benefice asupra sistemului
circulator și are efecte anticancerigene. Există și cazuri de dependență de ciocolată care duc la
obezitate și apariția diabetului zaharat.

i. „Etnobotanicele”
Termenul „etnobotanică” se referă la studiul denumirilor populare ale planantelor (în
limba greacă ethnos = popor). Multe plante aromatice sau medicinale au efecte benefice
asupra organismului.
În ultimele decenii termenul a început să fie utilizat într-un sens diferit, fiind denumite
ca etnobotanice unele droguri sintetice. Etnobotanicele (drogurile sintetice) sunt un amestec
de prafuri sau plante uscate combinate cu diferite substanţe chimice. În componenţa lor se pot
găsi urme de amfetamine, cocaină, heroină sau canabis. Din această cauză drogurile sintetice
au aceleasi efecte ca drogurile psihoactive (cocaina, morfina, canabisul). Proporţia acestor
plante diferă de la plic la plic, de aceea consumatorii riscă să consume substanţe impure,
amestecuri nocive și pot să ajungă ușor la supradoză. În funcție de drogul consumat, persoana
prezintă stări de euforie, lipsa oboselii, apetit scăzut, relaxare puternică, amnezie, detașare de
mediu. Printre efectele nedorite se numără halucinațiile, atacurile de panică, paranoia,
comportamentul agresiv. Pot apărea efecte fizice cum ar fi: grețurile, probleme cu tensiunea,
convulsii, dificultăți de vorbire, pierderea cunoștinței. Aceste droguri pot cauza chiar coma
sau moartea.
Drogurile sintetice sunt comercializate sub denumiri legale, cum ar fi amestecuri de
plante uscate, bețișoare parfumate, săruri de baie, îngrășăminte pentru plante, soluții de
curățat bijuterii etc. Pe aceste produse în general apare mențiunea “Strict interzis consumului
uman", astfel că ele nu sunt supuse legislației care se aplică medicamentelor și drogurilor
ilicite, deși sunt periculoase. Pericolul rezultă și din faptul că de multe ori compoziția lor nu

18
este cunoscută, deci medicii care tratează persoanele care au consumat astfel de substanțe nu
știu cum să procedeze.
Drogurile sintetice sunt cunoscute și sub denumirea de droguri de club, fiind
consumate de mai ales de adolescenți și tineri în baruri, cluburi, la concerte și petreceri. În
unele state ale Uniunii Europene denumirea utilizată pentru produsele comercializate prin
intermediul „magazinelor de vise” este aceea de „substanţe noi cu proprietăţi psihoactive”
(Buzatu, 2015).

Cap. III.
Prevenția consumului de substanțe

Pentru promovarea și menținerea unui stil de viață sanogen sunt importante

programele de prevenție și cele de educație. Acestea pot fi realizate de cadrele didactice, în
special la orele de dirigenție sau cele de biologie. Astfel de programe pot fi organizate de
către medici, asistenți medicali, dar și de psihologi sau asistenți sociali, special pregătiți
pentru activitățile de acest fel.
Programele de prevenție includ prevenție primară, secundară și terțiară.

19
 1. Prevenția primară are scopul de a reduce riscul de îmbolnăvire prin adoptarea unor
comportamente care protejează sănătatea. Prevenția primară este realizată mai ales în
mediul familial și la școală. În aceste medii se dezvoltă atitudini de respingere a
comportamentelor care implică un risc de îmbolnăvire: fumatul, consumul de alcool,
droguri, etc.
2. Prevenția secundară are ca scop reducerea factorilor de risc la grupurile cu risc
crescut de îmbolnăvire – adică acele grupuri care au adoptat deja un comportament de
risc (de ex. la persoanele care fumează, consumă alcool, droguri etc.). În aceste
cazuri se elaborează un plan de intervenție pentru modificarea acestor comportamente
și formarea unor atitudini favorabile pentru un stil de viață sănătos.
3. Prevenția terțiară are ca scop reducerea duratei de îmbolnăvire a persoanelor care
suferă de o boală.
Educația pentru sănătate are următoarele obiective:
- Transmiterea și însușirea unor informații despre comportamentele de risc și posibilele
consecințe negative pe care le pot avea asupra sănătății.
- Formarea unor atitudini pozitive, de acceptare a comportamentelor care mențin
sănătatea și a unor atitudini negative față de comportamentele cu risc asupra sănătății
(fumat, consum de alcool și droguri, sedentarism, alimentație nesănătoasă, activitate
sexuală cu risc etc.).
- Practicarea unor comportamente de promovare și menținere a sănătății (activități
fizice, alimentație sănătoasă etc.).
- Promovarea în comunitate și mass-media a unui stil de viață sănătos.

Educația pentru sănătate nu este eficientă dacă se rezumă la transmiterea unor

informații despre riscurile la care se expune o persoană care are un stil de viață nesănătos.
Cineva poate să fie foarte bine informată privind riscurile, și totuși să nu renunțe la
“obiceiurile” sale potențial dăunătoare. Atunci când se realizează acțiuni de educație pentru
sănătate trebuie să punem în “balanță” doi factori esențiali: convingerile individului privind
factorii de risc prezentați și funcțiile pe care le are comportamentul respectiv pentru individ.
Convingerile individului se referă la:
- Modul în care valorizează sănătatea:
+ “sănătatea este foarte importantă pentru mine și familia mea”;

20
 - “sunt tânăr, acești factori de risc nu mă pot afecta”; “de sănătate trebuie să se ocupe
numai cei în vârstă / cei bolnavi”; “sunt convins că mie nu mi se întâmplă nimic rău”;
“nu mă interesează ce se va întâmpla cu mine în viitor”).
- Convingerile privind vulnerabilitatea la boli:
+ “tatăl meu s-a îmbolnăvit pentru că a consumat prea mult alcool, eu trebuie să evit
alcoolul”; “un prieten a fost infectat cu virusul HIV, trebuie să evit să utilizez o
seringă care a fost folosită de un prieten / trebuie să evit contactele sexuale fără să fiu
protejat(ă)”
- “unchiul meu a fumat / a băut foarte mult, totuși a trait 90 de ani”; “dacă nu fumez /
consum alcool / mă droghez prea des, nu mi se va întâmpla nimic rău.”
Funcțiile comportamentului pentru individ. O persoană ia decizia de a face ceva dacă
acel comportament îi aduce anumite beneficii. Comportamentele de risc nu fac excepție, și
acestea sunt adoptate deoarece individul are impresia că prin practicarea lor obține niște
beneficii. Aceste “beneficii” aparente îngreunează mult activitățile de educație pentru
adoptarea unui stil de viață sanogen. Dintre acestea enumerăm câteva. Prin comportamentul
de risc adoptat adolescentul / tânărul:
- își exprimă opoziția față de autoritatea adultului, devine nonconformist.
- își exprimă identificarea cu un anumit grup pe care îl apreciază și devine acceptat de
grup.
- consideră că își exprimă identitatea personală (“eu nu sunt ca ceilalți, care fac ceea ce
li se cere de către părinți / profesori etc.”).
- consideră că acel comportament este un semn de maturitate, se comportă ca adulții de
care este legat afectiv (“și tatăl meu bea la petreceri, eu vreau să fiu ca el”).

Cei care au realizat programe de educație pentru promovarea unui stil de viață sănătos
au identificat mai multe dificultăți, care îngreunează obținerea unor rezultate pozitive.
Una din cele mai frecvente greșeli ale programelor de prevenție este focalizarea pe
efectele negative ale consumului de substanțe, cum ar fi afectarea stării de sănătate, apariția
unor dificultăți în activitatea profesională, viața de familie etc. Evidențierea consecințelor pe
termen lung de multe ori este mai puțin benefică decât evidențierea unor beneficii, ca de
exemplu economisirea unor sume de bani care pot fi utilizați în alt scop, creșterea rezistenței
la boli, forma fizică mai bună, și nu în ultimul rând evitarea problemelor care se pot datora
încălcării unor legi și a anxietății care poate fi determinată de teama că va fi descoperit
consumul (de membrii familiei, prieteni, poliție etc.).

21
 Unele comportamente de risc au mai multe consecințe pozitive pe termen scurt, decât
comportamentele sănătoase. De exemplu prin unele comportamente (fumat, consum de
alcool) individul are impresia că va reuși să se adapteze mai bine în unele situații stresante sau
în care se teme de eșec (“dacă beau puțin, o să am curajul să îmi spun părerea într-o dispută”).
Practicând aceste comportamente persoanele se simt relaxate (fumat) sau se rup de rutina
zilnică (consum de droguri).
Consecințele pozitive ale comportamentelor sănătoase apar după interval mari de
timp. De exemplu practicarea sportului va avea ca rezultat îmbunătățirea stării fizice și psihice
dacă aceste activități au fost practicate regulat un timp mai îndelungat.
Comportamentele de risc sunt foarte greu de schimbat datorită factorilor despre care
am vorbit anterior (dependent fizică și psihică, presiunea grupului etc.).
Și nu în ultimul rând, cei care desfășoară programe de acest fel, pentru a obține
rezultate bune, trebuie să evite etichetarea, judecarea consumatorilor și moralizările excesive,
care de multe ori vor avea un efect opus celui dorit (Băban, 2001, p. 132).

Cap IV.
Recuperarea persoanelor dependente de substanțe

1. Modelul moral, legal, medical și social

2. Profilul consumatorului
3. Rolul asistentului social în prevenție și / sau recuperarea persoanelor
dependente de substanțe
4. Tratamentul medical
5. Intervenția (consilierea) psihologică sau socială

22
 1. Modelul moral, legal, medical și social
Dependența de substanțe poate fi privită din mai multe perspective. Fiecare dintre
acestea conduce la luarea anumitor măsuri pentru a diminua / înlătura consumul (Gossop,
Grout, după Neamțu, 2005, p. 396).
Reprezentanții modelului moral susțin că dacă cineva consumă substanțe interzise (sau
licite, dar în cantități exagerat de mari), o face din propria sa voință și, deoarece prin acest
consum dăunează lui însuși, familiei sale și comunității, acțiunile sale sunt, din punct de
vedere moral, rele și condamnabile. Cei care adoptă această atitudine față de consumatori
consideră că aceștia, pentru a se îndrepta, trebuie să fie pedepsiți și reeducați moral.
În modelul legal consumatorul este considerat un delicvent care refuză să accepte
valorile sociale convenționale. Societatea are rolul de a rezolva problema prin instituțiile sale
specializate, iar individul (pentru că este responsabil pentru faptele sale), să suporte
consecințele (amendă, internare obligatorie pentru detoxifiere, închisoare etc.).
Modelul medical presupune că o persoană consumatoare este bolnavă, are o anumită
vulnerabilitate genetică, fizică și psihologică ce o determină să devină consumatoare de
substanțe. Consumatorii nu sunt vinovați pentru dependența lor, dar trebuie să accepte faptul
că nu o pot rezolva fără tratament medical.
Modelul social susține că pentru persoanele care consumă substanțe consumul
reprezintă o strategie de adaptare la solicitările mediului. Persoana dependentă este numai
parțial responsabilă de problema cu care se confruntă, responsabilitatea aparține și mediului
social din care face parte. Cei care adoptă acest punct de vedere consideră că pedepsele nu
sunt întotdeauna eficiente. Pentru a ajuta aceste persoane și familiile lor sunt necesare luarea
unor măsuri de natură psihologică și socială.
Aceste puncte de vedere nu se exclud, ci trebuie privite ca fiind complementare. În
consecință, problema consumului trebuie să fie abordată din mai multe direcții. Măsurile care
se iau trebuie să fie de natură medicală, psihologică, socială, dar uneori și legală.

2. Profilul consumatorului

O primă problemă pe care trebuie să-și o pună cei care se ocupă de ajutarea
persoanelor care consumă droguri (licite sau ilicite) este de a identifica aceste persoane.
Uneori consumatorii de droguri se adresează singuri, din proprie inițiativă celor despre
care cred că îi pot ajuta (prieteni, familia, medici, consilieri etc.). Ei fac acest lucru din
diferite motive: unii (mai puțini) recunosc efectele nocive ale drogului asupra lor și a celor din

23
anturajul lor și iau decizia să renunțe la consum. Alții apelează la ajutor deoarece nu mai
dispun de resurse financiare sau apar alte impedimente care împiedică procurarea drogului.
Apare sindromul de abstinență cu simptomele sale psihice și organice care sunt foarte greu de
suportat (uneori este pusă în pericol chiar viața persoanei).
Alții sunt recunoscuți ca fiind consumatori de familie, prieteni, profesori etc. Ei pot
surprinde persoana în timp ce consumă substanța, pot identifica simptomele specifice
consumului anumitor droguri (ex. modificările de comportament, problemele somatice
determinate de drog), sau pot observa unele semne indirecte, care le sugerează posibilitatea
consumului. În continuare ne vom referi la câteva simptome care apar frecvent la persoanele
consumatoare – dar să nu uităm că unele din aceste simptome se pot datora și altor cauze.
Adică să nu “etichetăm” o persoană ca fiind consumatoare fără să fim siguri de acest lucru.
Familia, prietenii, profesorii pot observa (după Petrovai, Băban, 2001, p. 130; Iftene,
2004, p. 253):
Modificări afective și comportamentale:
o Instabilitate emoțională (ex. trece fără motiv de la veselie la tristețe);
o Uneori este euforic (exagerat de vesel fără motiv);
o În alte cazuri devine iritabil, ostil, agresiv, tot fără motiv;
o Devine iritat și necomunicativ dacă cineva îl întreabă despre consumul de
alcool sau droguri; neagă că are probleme de acest fel;
o Este apatic (indiferent, dezinteresat);
o Are tulburări de somn;
o Este anxios, depresiv (trist), izolat, retras;
o Își pierde apetitul chiar și pentru alimentele care anterior îi plăceau; scade în
greutate;
o Își pierde interesul față de școală, eventual rămâne corigent sau repetent, deși
anterior avea rezultate școlare mai bune;
o Are probleme de concentrare a atenției și de memorie (în special uită
evenimentele care s-au petrecut în perioada în care a consumat alcool sau
droguri);
o La școală pare a fi “amețit”, “beat”, “dezorientat”;
o Are multe absențe nemotivate pentru că pleacă de la școală pentru a consuma
alcool sau droguri;
o Lipsește mult de acasă;

24
 o Nu manifestă interes față de activități care anterior îl interesau: ieșiri cu
prietenii, muzică, sport, jocuri pe calculator;
o Își neglijează îmbrăcămintea și igiena.
Dintre simptomele somatice pe care le putem observa sau pe care le acuză persoana
amintim: paloarea, cearcănele, urmele de înțepături (injecții), mișcări necoordonate,
dureri precordiale (în regiunea toracică deasupra inimii), bradicardie (pulsul are valori
mai mici de 60 de bătăi pe minut).
Are probleme financiare, cere bani împrumut, îi dispar lucruri de valoare: telefonul,
tableta, bicicleta etc. (pe care le-a vândut pentru a procura bani pentru droguri);
Își schimbă grupul de prieteni;
o Evită să vorbească despre noii săi prieteni, despre preocupările lor;
o Este în compania unor persoane care consumă alcool sau droguri;
o Este în compania unor persoane mai în vârstă decât el.
Își asumă riscuri pe care nu și le-a asumat anterior [face fapte nelegale (furturi,
tâlhării), conduce mașina fără să aibă permis sau fără să respecte regulile de circulație,
se implică în acte sexuale neprotejat etc.].

3. Rolul asistentului social în prevenție și / sau recuperarea persoanelor

dependente de substanțe

Asistentul social poate să organizeze (de preferință împreună cu alți specialiști:

medici, psihologi, profesori, avocați, polițiști etc.) activități de prevenție primară sau
secundară în școli, ONG-uri etc. Câteva idei despre cum se pot organiza aceste activități au
fost prezentate în capitolul anterior.
Recuperarea persoanelor dependente de substanțe este o activitate dificilă. În unele
cazuri, destul de rar întâlnite, persoana consumatoare își dă seama că starea sa de sănătate
fizică, psihică, eficiența activității sale și integrarea socială sunt influențate negativ de
consum. Unele din aceste persoane renunță singure la consum. Alte persoane nu pot renunța
singure, și apelează la specialiști pentru a fi ajutate. În aceste cazuri motivația de a renunța
este puternică, intrinsecă, ceea ce va contribui la obținerea unor rezultate bune în activitatea
de recuperare.
În cele mai multe cazuri inițiativa de a renunța la consum nu vine de la persoana
consumatoare, ci de la cei din anturajul său (familie, prieteni, colegii sau șefii de la locul de

25
muncă etc.) sau i se impune de organele de justiție, poliție etc. În aceste cazuri motivația în
general rămâne extrinsecă, persoana nu dorește în mod sincer să renunțe, și din acest motiv
nici eficiența măsurilor de recuperare nu sunt întotdeauna cele așteptate.
Recuperarea persoanelor dependente de substanță este o activitate complexă, care în
general nu se realizează de o singură persoană, ci de o echipă care colaborează pentru a atinge
obiectivele pe care și le propune. Consumul, după cum am arătat, se datorează unor factori
individuali (de natură genetică, somatică sau psihică) și sociali (mediul familial, grupul de
prieteni, natura activității desfășurate etc.). Recuperarea, pentru a fi eficientă, trebuie să se
adreseze tuturor acestor factori, adică trebuie să fie realizată de medici, asistenți medicali,
psihologi, etc.
Cei care se ocupă de recuperarea consumatorilor de substanțe de multe ori apelează și
la serviciile de asistență socială. Asistentul social devine coordonatorul activităților și cel care
realizează legătura între consumator și echipa care poate să o ajute. El oferă consumatorului și
familiei acestuia informațiile necesare privind instituțiile la care trebuie să apeleze (instituții
medicale, cabinet de psihologie), ajutoarele financiare de care eventual poate să beneficieze
etc. Nu în ultimul rând asistentul social trebuie să cunoască foarte bine legislația în vigoare
care se referă la problemele pe care le prezintă consumatorul și trebuie să informeze
consumatorul privind acele aspecte legislative care se referă la situația sa.

Activitatea asistentului social se derulează în mai multe etape, care sunt în linii
generale aceleași ca în orice intervenție asistențială (Neamțu, 2005, p. 425):
1. Cunoașterea detaliată a consumatorului și a problemelor sale.
2. Precizarea scopului și stabilirea obiectivelor intervenției;
3. Selectarea și aplicarea etapizată a metodelor și tehnicilor de intervenție;
4. Evaluarea intervenției.

1. Prima etapă constă în realizarea unor anchete sociale la domiciliul clientului, eventual la
locul lui de muncă (școala la care este înscris). Se discută cu clientul – consumator,
membrii familiei și alte persoane care oferi informații relevante.
2. O problemă dificilă este reprezentată de fixarea obiectivelor intervenției. Aceste obiective
se referă la două aspecte:
a. Obiectivele care se referă la relația viitoare a clientului cu drogul / drogurile
consumate.

26
- Situația ideală este aceea de a se ajunge la abstinență, adică persoana să renunțe la
consumul drogului respectiv, cât și a altor droguri ilicite (sau licite, dar în cantități mari).
- Experiența celor care se ocupă de persoanele dependente de droguri arată că abstinența
pentru toată viața se realizează foarte rar. Un obiectiv mai realist este cel de a se urmări
prevenirea recidivei / recăderilor. Clientul este ajutat să își însușească comportamente care să
îl ajute să reziste impulsului de a consuma, respectiv de a apela la ajutor specializat dacă apare
tentația recidivei sau dacă a reluat consumul.
- Un obiectiv mai puțin ambițios, dar mai realist este cel de consum supravegheat: se acceptă
continuarea utilizării drogului, dar într-un mod moderat și controlat.
b. Obiectivele care se referă la reabilitare și reinserție socială. Acestea se pot
“măsura” prin:
- reducerea și controlul dozelor (dacă nu s-a reușit ajungerea la abstinență);
- diminuarea sau chiar dispariția conduitelor delicvente asociate cu consumul de substanță
(manifestările agresive, absențele de la școală sau locul de muncă, furturi, implicarea în
vânzarea drogurilor etc.);
- revenirea la o stare de (relativă) sănătate fizică și mentală;
- revenirea la comportamentele acceptate sociale: restabilirea relațiilor cu grupul de
apartenență (familie, prieteni), reinserția profesională etc.
3. A treia etapă (și cea mai importantă) constă în selectarea și aplicarea metodelor și
tehnicilor de intervenție. Acestea trebuie să se adreseze tuturor aspectelor care
caracterizează consumul: aspectelor medicale, psihologice și sociale. În următoarele
subcapitole ne vom referi detaliat la câteva metode și tehnici de intervenție.
4. Evaluarea intervenției se realizează prin raportarea rezultatelor obținute la obiectivele pe
care ni le-am propus. Asistentul social, dar și ceilalți participanți la intervenție, trebuie să
accepte faptul că, în cazul consumatorilor de substanțe, obiectivele în cele mai multe
situații sunt îndeplinite numai parțial. Reușita nu depinde numai de modul de lucru al
specialiștilor. Rolul decisiv îl are persoana insăși cu motivația sa pentru a-și schimba
modul de viață, și mediul social în care trăiește, în special familia sa. Procesul de asistare
a persoanelor consumatoare de substanțe are un caracter imprevizibil pentru că între
factorii care determină și întrețin consumul există foarte multe interacțiuni care pot ajuta
sau îngreuna recuperarea persoanei.

4. Tratamentul medical
Tratamentul medical trebuie instituit în următoarele situații (Neamțu, 2005, p. 428):

27
 - Tratamentul medical de urgență care se aplică în cazul unei supradoze sau dacă se
produce agravarea unor alte afecțiuni de care suferă pacientul;
- Tratamentul medical în stare de sevraj;
- Tratament de dezintoxicare care în general are o durată mai lungă și necesita
spitalizare;
- Tratament de întreținere prin utilizarea unor înlocuitori în tratarea dependenței (de
exemplu cu metadonă)

5. Consilierea (intervenția) psihologică și socială

Consilierea (intervenția) psihologică poate avea diferite scopuri, în funcție de situație:
- motivarea clientului pentru a dori să renunțe la consumarea substanței (de ex. prin utilizarea
interviului motivațional);
- dezvoltarea încrederii în sine, a stimei de sine, pentru ca să își dea seama că se poate adapta
cerințelor mediului social și fără a utiliza drogul;
- reducerea stărilor de anxietate și depresie, dacă acestea stau la baza consumului de
substanță;
- utilizarea unor tehnici pentru modificarea comportamentelor disfuncționale, etc.
Intervenția socială urmărește asistarea clientului pentru a-și îmbunătăți adaptarea la
mediul social în care trăiește prin consiliere maritală și de familie, dezvoltarea competențelor
sociale, reinserția profesională sau reluarea studiilor școlare etc.
Consilierul în activitatea sa trebuie să respecte o serie de norme deontologice.
Intervenția psihologică și socială se pot realiza prin terapie individuală sau de grup.
Consilierul poate să utilizeze diferite strategii și tehnici de consiliere. În continuare vom
prezenta pe scurt ideile principale pe care se bazează terapia centrată pe persoană (C. Rogers),
consilierea centrată pe obiective şi soluţii (M. Erickson şi S. de Shazer) și câteva din metodele
utilizate în Interviul motivational (Miller şi Rollnick)

a. Conceptul de consiliere; norme deontologice ale activităţii de consiliere;

strategii şi tehnici de consiliere
b. Consiliere individuală şi de grup
c. Consilierea centrată pe persoană
d. Consilierea centrată pe obiective și soluții
e. Interviul motivațional

28
 a. Conceptul de consiliere; norme deontologice ale activităţii de consiliere;
strategii şi tehnici de consiliere
Tratamentul medical al consumatorului de droguri are o importanță foarte mare, dar
devine mai eficient dacă este însoțit de consiliere (intervenție) realizată de asistentul social
sau de psiholog. Consilierea poate fi definită ca un proces în care un profesionist stabileşte
o relaţie bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Prin consiliere,
individul este ajutat să se cunoască mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă
problemele, sentimentele, motivaţiile), să ia decizii importante, să îşi rezolve problemele.
Există numeroase tipuri de consiliere (Băban, 2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):
- consilierea informaţională constă în oferirea de informaţii pe domenii / teme specifice (de
ex. efectele nocive ale drogurilor; consecințele consumului asupra individului și a celor
din jur etc.);
- consilierea pastorală este realizată de preoţii care oferă sprijin, consiliere din perspectivă
religioasă;
- consilierea suportivă poate fi realizată de psihologi, cadre didactice, asistenţi sociali etc. şi
constă în oferirea unui suport emoţional în perioadele în care persoana se confruntă cu
probleme de natură emoţională de intensitate relativ redusă (stări de depresie sau anxietate
uşoare, neîncredere în sine etc. – care pot fi cauze directe sau indirecte ale consumului de
substanțe);
- consilierea de criză este realizată de psiholog, medic psihiatru, asistent social şi constă în
asistarea psihologică a persoanelor care se află în situaţii de criză (au suferit psihotraume
grave, au avut tentative de suicid etc.).
Asistentul social, în diferite etape ale muncii sale, trebuie să îşi asume şi rolul de
consilier al persoanei asistate. El poate realiza, în funcţie de problemele specifice ale
clientului, consiliere informaţională, suportivă etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie
să îşi însuşească atât cunoştinţe teoretice despre consiliere, cât şi deprinderile practice
necesare.
Consilierul, în munca sa cu clientul, trebuie să respecte normele deontologice ale
activităţii de consiliere. Cele mai importante dintre aceste norme sunt (după Holdevici, 1996,
p. 205):
1. Păstrarea caracterului confidenţial al informaţiilor obţinute de la clienţi – este poate cea
mai importantă normă deontologică. Dacă dintr-un motiv oarecare datele trebuie să fie
comunicate altor persoane, consilierul trebuie să obţină acordul clientului în acest sens.

29
 Această regulă poate fi încălcată numai în cazul în care informaţiile pe care le-a obţinut
consilierul indică posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte persoane.
2. Clientul trebuie să fie tratat aşa cum consilierul ar dori să fie tratat el însuşi , cu respect,
blândeţe, onestitate şi atitudine de acceptare.
3. Consilierul trebuie să evite solicitarea unor date puţin relevante. Consilierii
neexperimentaţi au tendinţa de a acorda prea multă importanţă unor amănunte
nesemnificative, dar impresionante, cer detalii inutile privind unele aspecte intime ale
vieţii clientului, şi pierd din vedere aspectele esenţiale. Consilierea are ca obiectiv binele
clientului, şi nu satisfacerea curiozităţii consilierului.
4. Consilierul trebuie să fie conştient de propriile limite . Unii consilieri începători se
supraapreciază, consideră că ei au întotdeauna dreptate, ştiu totul mai bine decât clientul.
Ei impun clientului soluţii inacceptabile pentru aceştia, învinovăţesc clientul pentru
nereuşita consilierii, nu reuşesc să-şi conştientizeze propriile greşeli.
Strategii şi tehnici de consiliere. La baza activităţii desfăşurate de consilier se află
marile teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu numeroasele sale
variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă (comportamentalistă), umanistă
(fenomenologică), cognitivistă etc. Consilierul, în funcţie de orientarea sa teoretică, poate
aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică (psihanaliza), comportamentală, non-
directivă, cognitivistă etc. Această strategie determină direcţia principală de acţiune, modul
în care stabileşte relaţia cu clientul, gradul de independenţă pe care o acordă clientului,
tehnicile pe care le utilizează. Mulţi consilieri / terapeuţi, atunci când lucrează cu clientul,
îmbină mai multe dintre aceste concepţii în funcţie de caracteristicile clientului, a problemei
sale, a etapei în care a ajuns activitatea, adică au o abordare eclectică.
Tehnica de consiliere este ceea ce face consilierul în mod concret. Dintre tehnici
amintim: interviul, interpretarea, sfătuirea, tehnica confruntării, a reformulării, a reflectării,
relaxarea, hipnoza, tehnica elaborării unor produse artistice, tehnica jocului dramatic (jocului
de rol) etc. În următoarele subcapitole vom vorbi despre două strategii folosite de consilieri
(Consilierea centrată pe persoană şi Consilierea centrată pe obiective şi soluţii) şi despre o
tehnică de consiliere foarte eficientă în situațiile în care lucrăm cu persoane consumatoare de
substanțe (interviul motivațional).

b. Consiliere individuală şi de grup

Indiferent de concepţia teoretică a consilierului şi de strategia abordată, consilierea se
poate realiza individual sau în grup. În continuare vom prezenta caracteristicile generale ale

30
acestor două modalităţi în care poate fi organizată activitatea de consiliere, fără să ne referim
la diferenţele care rezultă din concepţia teoretică a consilierilor. În următoarele subcapitole ne
vom referi la însuşirile particulare care rezultă din startegia abordată de consilier.
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul
căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor sale. Uneori consilierea este
solicitată de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar sunt şi cazuri în care clientul este
trimis / adus de o altă persoană (un membru al familiei, prieten, profesor, coleg de muncă). În
situaţiile de acest fel se poate întâmpla ca clientul să refuze colaborarea cu consilierul. Uneori
consilierul este cel care îşi dă seama de faptul că cineva are nevoie de ajutor şi ia legătura cu
clientul.
Şedinţele de consiliere se desfăşoară în cabinetul de consiliere sau, în lipsa acestuia,
într-o încăpere plăcută, liniştită, în care şedinţa să nu fie deranjată de nimeni. Consilierul şi
clientul trebuie să fie aşezaţi în aşa fel încât să fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi
aşezaţi în două fotolii faţă în faţă sau la colţul unei mese (nu faţă în faţă, deoarece masa dintre
cei doi poate fi resimţită ca o barieră care îngreunează colaborarea). Durata unei şedinţe de
consiliere este de 45 – 60 minute. Punctualitatea este foarte importantă atât din partea
consilierului, cât şi a clientului. În cele mai multe cazuri consilierea se realizează în mai multe
şedinţe.
Prima şedinţă începe cu o scurtă conversaţie introductivă (spargerea gheţii) după care
clientului i se pun întrebări pentru a se afla care sunt problemele pentru care a apelat la
consilier. Prima şedinţă are două obiective principale: stabilirea relaţiei de consiliere,
câştigarea încrederii clientului şi identificarea problemei pentru care clientul a apelat la
consilier.
1. Stabilirea relaţiei de consiliere şi câştigarea încrederii clientului. Pentru ca clientul să
aibă încredere în consilier şi să îşi prezinte în mod deschis problemele este important
să fie asigurat, încă din primele minute ale întâlnirii, de respectarea confidenţialităţii.
Câştigarea încrederii clientului depinde în mare măsură de abilităţile consilierului, de
modul în care ştie să comunice cu clientul şi să utilizeze mijloacele comunicării
nonverbale (gesturile, mimica, zâmbetul).
2. Identificarea problemei clientului. Unii clienţi se concentrează mai greu şi au
dificultăţi în a-şi prezenta coerent, concis şi comprehensibil problemele. Pentru
obţinerea unor informaţii relevante şi direcţionarea discuţiei se recomandă utilizarea
întrebărilor închise (Cine? Unde? Când? Cum?). Este bine ca informaţiile obţinute să
fie notate sau înregistrate cu acordul persoanei consiliate. Informaţiile obţinute de la

31
 client vor fi completate cu observaţiile privind comportamentul clientului, impresia pe
care a făcut-o consilierului.
La sfârşitul şedinţei consilierul rezumă cele discutate (“Din cele discutate am înţeles
că problema Dumneavoastră este …”) şi îl asigură pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta
să-şi rezolve problema. În final se stabileşte data şi ora următoarei întâlniri.
Următoarele şedinţe încep cu discutarea principalelor evenimente care au avut loc în
intervalul dintre şedinţe. Dacă clientul a avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de
consilier, va explica cum a reuşit să le îndeplinească. Se precizează obiectivul şedinţei şi sunt
discutate problemele respective. Modul concret în care procedează consilierul în timpul
şedinţei depinde de orientarea sa teoretică (analitică, behavioristă, nondirectivă etc.).
Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi un grup al cărui
membri au o problemă comună (consumul de substanțe).
Consilierea de grup poate avea numeroase funcţii. În cadrul grupului participanţii
învaţă să-şi exprime verbal şi nonverbal problemele, conştientizează că şi alţii au greutăţi
asemănătoare cu ale lor, îşi formează deprinderi de a comunica cu cei din jur, deprinderi de a
acorda sprijin altora etc. În funcţie de scopul urmărit există numeroase tipuri de grupuri:
- Grupuri educative şi de formare a abilităţilor care au ca scop însuşirea unor cunoştinţe şi
formarea unor deprinderi (însușirea unor cunoștințe despre efectele substanțelor
consumate, însușirea unor noi deprinderi privind petrecerea timpului liber, descoperirea
unor hobbyuri utile a căror practicare nu e compatibilă cu utilizarea substanței etc.).
- Grupuri de socializare care îşi propun dezvoltarea abilităţilor sociale, modificarea
atitudinilor, comportamentelor cu scopul ameliorării integrării sociale.
- Grupuri de suport şi de autoajutorare. Membrii acestor grupuri se confruntă cu probleme
asemănătoare. Ei îşi oferă reciproc sprijin emoţional, sfaturi, ajutor pentru rezolvarea
problemelor (de ex. Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, asociaţii ale persoanelor infectate cu
virusul HIV, asociaţii ale părinţilor copiilor care consumă droguri etc.).
Participanţii la şedinţele de grup sunt selectaţi de consilier în funcţie de diferite criterii.
Cel mai important criteriu este tocmai problema comună a participanţilor, dar pot fi luate în
considerare şi alte criterii: sexul, vârsta etc.
Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea mic (în acest caz
se discută puţin, temele discutate se repetă, în grup apar puţine idei importante pentru
problema discutată), dar nici prea mare (grupul va avea tendinţa de a se diviza în grupuri mai
mici). Se consideră că numărul optim de participanţi este de 6 – 8, fără a lua în considerare
consilierul, eventualii coterapeuţi şi observatori.

32
 În general şedinţele sunt organizate săptămânal. Dacă problemele clienţilor sunt grave,
urgente, şi ei au posibilitatea de a se întâlni mai frecvent, pot fi organizate două - patru şedinţe
pe săptămână. Durata sedinţelor este de 50 – 60 minute. Dacă grupul se întruneşte mai rar,
durata poate să crească până la 90 de minute. Durata şedinţei trebuie să fie precizată de la
început şi această durată trebuie să fie respectată. Se recomandă ca această durată să nu fie
depăşită pentru ca participanţii să se simtă puţin „presaţi de timp” şi să se concentreze asupra
problemelor importante.
Încăperea în care se desfăşoară şedinţa trebuie să fie liniştită şi plăcută. Participanţii
vor fi aşezaţi pe scaune în cerc sau semicerc, apropiaţi unii de alţii, ca să aibă posibilitatea de
a se vedea reciproc şi de a interacţiona în mod direct.
La prima şedinţă, după ce se fac prezentările, consilierul dă câteva explicaţii privind
activitatea care se va desfăşura. Vom da un exemplu de text introductiv (Guggenbühl-Craig,
după Ionescu, 1973): “Grupul noastru se va întâlni în fiecare săptămână. Vom încerca să ne
cunoaştem reciproc, dar mai ales să ne ajutăm reciproc, să ne rezolvăm în comun problemele.
Cei mai mulţi dintre cei adunaţi aici aveţi dificultăţi, care pot fi discutate în grup, şi cu grupul.
Fiecare dintre dv. să se simtă liber în a discuta ceea ce-l preocupă…. Cu cât veţi fi mai
deschişi şi mai sinceri, cu atât grupul vă va putea ajuta mai serios. Dar nici unul din dv. să nu
se simtă obligat să spună ceva. De multe ori se pot învăţa lucruri importante şi prin tăcere şi
ascultarea a ceea ce vorbesc alţii”.
Prima parte a fiecărei şedinţe este consacrată “încălzirii”, adică unei discuţii cu
caracter introductiv şi unor activităţi care contribuie la facilitarea interacţiunii (Băban, 2001,
p. 34). În continuare se precizează tema şedinţei, obiectivele urmărite, şi se desfăşoară şedinţa
propriu-zisă. Modul în care se desfăşoară activitatea în grup, intervenţiile consilierului,
tehnicile utilizate depind de concepţiile teoretice ale consilierului.
În timpul şedinţei consilierul are rol de moderator. El încurajează participanţii să îşi
exprime părerile, dar nu îşi susţine decât în cazuri excepţionale propria părere. Rolul său este
de a orienta în mod discret discuţiile în aşa fel încât participanţii singuri să găsească
răspunsuri la problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului să găsească
aceste răspunsuri prin modul în care formulează întrebările, prin sublinierea anumitor
răspunsuri prin mijloace verbale şi mai ales nonverbale, prin modul în care sintetizează
părerile exprimate de membrii grupului.
Consilierul va interveni şi îşi va folosi (cu diplomaţie) autoritatea dacă unii membri ai
grupului transformă dezbaterea într-un monolog, vor să îşi impună punctul de vedere, sunt
ironici sau agresivi cu alţi participanţi.

33
 c. Consilierea centrată pe persoană

c1. Caracteristici ale consilierii centrate pe persoană

c2. Teoria lui Carl Rogers despre personalitate
c3. Obiectivele consilierii centrate pe persoană şi caracteristicile relaţiei consilier -
client
c4. Competenţe interpersonale ale consilierului centrat pe persoană
c5. Etapele procesului de consiliere

c1. Caracteristici ale consilierii centrate pe persoană

Activitatea de consiliere se bazează în mare măsură pe concepţiile psihologiei
umaniste. Psihologia umanistă este un curent al psihologiei care s-a format în SUA ca o
reacţie la tendinţele reducţioniste ale altor curente (de exemplu încercarea de a explica toate
caracteristicile psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii umanişti şi-au propus să
studieze caracteristicile complexe ale naturii umane şi cauzele conduitelor. Ei au realizat
cercetări privind motivaţiile, aspiraţiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Şchiopu, 1997,
p. 554). Doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent au fost C. Rogers şi A. H.
Maslow.
Carl Rogers (1902 – 1987) şi-a dezvoltat metoda terapeutică începând cu anul 1940,
ca o reacţie faţă de psihanaliză. Terapia elaborată de Rogers (care, aşa cum am arătat, stă la
baza activităţii de consiliere) iniţial a fost numită terapie nondirectivă, deoarece rolul
terapeutului era cel de a încuraja şi asculta clientul (şi nu de a-l direcţiona, de a-i da sfaturi, de
a realiza interpretări, ca în alte forme de terapie). Într-o etapă ulterioară s-a folosit sintagma
terapie centrată pe client deoarece Rogers atribuia clientului responsabilitatea pentru propria
sa dezvoltare şi maturizare. În ultima etapă a dezvoltării teoriei sale, Rogers foloseşte expresia
terapie centrată pe persoană şi recomandă terapeutului o mai mare implicare în procesul de
consiliere.
Consilierea centrată pe persoană se deosebeşte de alte metode de consiliere prin
următoarele:
- are un scop diferit de al altor terapii: este centrată asupra individului şi nu asupra
problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta să se
maturizeze, să se dezvolte şi să se adapteze mai bine la mediul în care trăieşte.
- Accentul cade pe aspectul afectiv (emoţional) al situaţiei, nu pe aspectul intelectual

34
 deoarece, după cum arată Rogers, cele mai multe probleme nu se datorează faptului că
omului îi lipsesc informaţiile, ci modului în care reacţionează afectiv când apar
problemele.
- Accentul se pune pe situaţia actuală şi nu pe trecutul individului. Cunoaşterea trecutului
ne poate ajuta să înţelegem cauzele problemei, dar cunoaşterea cauzelor nu este
întotdeauna necesară pentru atingerea obiectivelor terapiei.
- Terapeutul porneşte de la premisa că fiecare om este expert în propria sa problemă.
Clientul îşi cunoaşte cel mai bine situaţia, de aceea el trebuie ajutat să descopere singur
modalităţile în care îşi poate rezolva problemele. Aceasta este cea mai importantă
deosebire între consilierea / terapia centrată pe persoană şi terapia psihanalitică.
Psihanalistul consideră că el înţelege mai bine / mai profund problema pacientului decât
pacientul însuşi, pentru că problemele au cauze care provin din inconştient. Din această
cauză psihanalistul, pornind de la informaţiile obţinute de la pacient, propune interpretări
privind cauzele inconştiente ale problemelor, iar pacientul trebuie să accepte aceste
interpretări.

c2. Teoria lui Carl Rogers despre personalitate

Concepţia lui C. Rogers privind consilierea este strâns legată de teoria sa despre
personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza experienţei dobândite ca psihoterapeut.
Pentru Rogers, două noţiuni fundamentale pentru înţelegerea personalităţii sunt
„sinele” şi „sinele ideal” (după Hayes, Orrell, 1997, p. 210).
Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, părerile pe care o persoană le are despre
propria persoană (este imaginea pe care o are cineva despre sine). Această imagine ne
influenţează atât comportamentul, cât şi modul în care înţelegem şi interpretăm lumea (de ex.
dacă o persoană se consideră foarte inteligentă, se comportă altfel decât dacă s-ar considera
mai puţin inteligentă). Sinele nu reflectă în mod necesar realitatea. O persoană se poate
considera mai puţin inteligentă şi poate avea eşecuri din această cauză, deşi în realitate poate
că este foarte inteligentă, dar abordează problemele cu care se confruntă fără încredere în sine.
Rogers consideră că în relaţiile cu alte persoane noi purtăm un fel de mască, adică
dorim ca ceilalţi să îşi formeze o anumită imagine despre noi, imagine care nu este
întotdeauna identică cu imaginea pe care o avem despre propria noastră persoană (de exemplu
o persoană timidă doreşte să creeze impresia că are foarte multă încredere în sine). În acelaşi
timp noi suntem preocupaţi şi de însuşirile de personalitate pe care dorim să ni le formăm în
viitor. Sinele ideal este imaginea despre cum vrem să părem şi cum dorim să devenim în

35
viitor.
O persoană echilibrată emoţional are curajul să îşi exteriorizeze gândurile,
sentimentele, adică are curajul de a fi ea însăşi. În acest caz spunem că nu există o mare
diferenţă între sinele real şi cel ideal, această persoană este autentică, congruentă22. Dacă
sinele ideal se deosebeşte foarte mult de sinele real (de ex. cineva doreşte să aibă calităţi
deosebite, să fie foarte frumoasă, atractivă, dotată etc., dar consideră că în realitate este lipsită
de aceste calităţi) atunci persoana nu are curajul să se exteriorizeze. Ea este nemulţumită de
sine, are o imagine de sine nefavorabilă, stimă de sine scăzută, sentimente de inferioritate. Din
aceste motive va face tot posibilul să îşi ascundă sentimentele, părerile, gândurile. Astfel
această persoană devine incongruentă, neautentică.
În centrul teoriei despre personalitate elaborată de Rogers se află ideea că fiecare
persoană are două trebuinţe fundamentale: trebuinţa de autoactualizare şi trebuinţa de a fi
preţuită.
- Trebuinţa înnăscută de autoactualizare (autorealizare) se manifestă prin dorinţa fiecărui
om de a-şi valorifica potenţialităţile şi de a se dezvolta. Fiecare individ are tendinţa
înnăscută de a-şi dezvolta aptitudinile, dacă este plasat în condiţii optime. Toate
experienţele de viaţă sunt evaluate prin prisma nevoii de autoactualizare. Experienţele de
viaţă care ajută dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, cele care îngreunează sau
împiedică autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplăcute. Nesatisfacerea
cronică a acestei trebuinţe duce la sentimente de frustrare, anxietate, perturbarea
echilibrului emoţional.
- Necesitatea de a fi preţuit de alte persoane este o altă trebuinţă fundamentală. Rogers
spune că preţuirea poate fi de două feluri: condiţionată şi necondiţionată.
În general un om este preţuit de cei din jur dacă are anumite calităţi şi comportamente (de
exemplu un om este preţuit dacă îi ajută, îi înţelege pe cei din jur; un copil este preţuit
dacă este cuminte, învaţă bine). În situaţiile de acest fel preţuirea este condiţionată de
comportamentul individului. Preţuirea se poate manifesta prin recompense, laudă,
apreciere, respect, dragoste etc. Fiecare persoană ştie care sunt comportamentele prin care
poate să obţină preţuirea celorlalţi. Aceste comportamente sunt numite condiţii de
valorare.
Pentru ca cineva să se dezvolte şi să-şi valorifice la maxim potenţialităţile preţuirea
condiţionată nu este suficientă. Omul are nevoie de preţuirea necondiţionată a câtorva

22
Congruenţă = concordanţă; incongruenţă = nepotrivire, neconcordanţă.

36
 persoane care ţin la el indiferent de reuşitele sau eşecurile sale, indiferent de
comportamentul său. Fiecare om trebuie să ştie că există câteva persoane (părinţi, fraţi,
soţ/soţie, copii, prieteni) care ţin la el, îl înţeleg, îl apără, îl ajută în orice situaţie. Aceste
persoane oferă un sprijin pe care se poate baza oricând, chiar şi în situaţia în care face
greşeli. Această convingere îi dă siguranţa de care are nevoie pentru a face încercări,
pentru a progresa, pentru a se autorealiza.
Unii părinţi fac greşeala de a condiţiona tot timpul afecţiunea, dragostea lor de comportamentul
copilului. („dacă nu eşti cuminte, nu te mai iubesc”). Aceşti copii devin foarte preocupaţi de efectele
comportamentelor lor asupra părinţilor. Ei nu au curajul să facă încercări, pentru că le este teamă că în
caz de eşec ar putea să piardă afecţiunea părinţilor. Din această cauză ei nu vor reuşi să progreseze.
Uneori nevoia de preţuire interferează cu trebuinţa de autoactualizare. Dacă o
persoană nu se simte preţuită (adică se considera ignorată, nerespectată, dacă are impresia că
cei din jur nu îi înţeleg şi nu îi acceptă sentimentele, opiniile), ea va avea o stimă de sine
scăzută, o imagine de sine negativă. Pentru a obţine aprobarea, preţuirea celor din jur, această
persoană va încerca să îşi reprime unele sentimente, opinii şi va adopta unele comportamente
care sunt dezirabile în grupul din care face parte, dar care sunt opuse comportamentului prin
care şi-ar putea satisface trebuinţa de autorealizare. Altfel spus, această persoană, pentru a
face pe placul altora, renunţă să fie autentică (devine incongruentă). În această situaţie ea îşi
simte ameninţată posibilitatea de autoactualizare, simte că nu există o concordanţă între
acţiunile şi valorile sale, ceea ce determină sentimente de frustrare, nemulţumire, depresie,
anxietate.
De exemplu un copil foarte inteligent doreşte să fie apreciat pentru că înţelege cu uşurinţă lecţiile şi are
rezultate şcolare bune. Dar, în unele clase, colegii mai puţin dotaţi îi apreciază doar pe cei care se opun
profesorilor, chiulesc, fumează, consumă alcool etc. Aceşti copii îi consideră „tocilari” pe elevii buni.
Din această cauză unii elevi foarte inteligenţi renunţă să înveţe şi preiau comportamentele colegilor de
clasă, pentru a obţine preţuirea lor. Ei nu se afirmă prin calităţile lor intelectuale (nu îşi actualizează
aceste calităţi), dar probabil se vor simţi nemulţumiţi, frustraţi.

c3. Obiectivele consilierii centrate pe persoană şi caracteristicile relaţiei consilier -

client
Carl Rogers, atunci când a elaborat terapia nondirectivă (centrată pe client, pe
persoană) s-a bazat pe experienţa pe care a dobândit-o prin activitatea sa de psihoterapeut.
După ce a stat de vorbă cu sute de persoane cu tulburări psihice a constatat că acestea se
aseamănă prin câteva caracteristici: au o imagine de sine nefavorabilă, nu au suficientă
încredere în sine şi din această cauză nu au curajul să fie autentice, adică sinele ideal (masca)

37
prezentat celor din jur se deosebeşte mult de sinele real (imaginea reală pe care o au despre
sine). Aceste persoane depun un efort constant pentru a-şi crea o imagine favorabilă din
dorinţa de a obţine aprobarea, aprecierea celorlalţi, pentru a fi valorizate, acceptate, altfel spus
pentru a obţine preţuirea condiţionată a celor din jur. Neavând curajul de a fi ei înşişi, aceşti
oameni nu reuşesc să îşi pună în valoare calităţile şi să îşi satisfacă trebuinţa de
autoactualizare (să se autorealizeze).
Pentru a afla din ce cauză apar aceste probleme Rogers a analizat biografia acestor
persoane. Terapeutul a ajuns la concluzia că ele nu au obţinut din partea familiei preţuirea
necondiţionată de care ar fi avut nevoie. Consecinţa a fost producerea unor tulburări
emoţionale (stimă de sine scăzută, anxietate, depresie etc.).
Pornind de la aceste constatări Rogers consideră că principalele obiective ale
consilierii centrate pe persoană trebuie să fie facilitarea (uşurarea) dezvoltării, maturizării
clientului şi actualizarea (punerea în evidență) resurselor sale.
Pentru a fi atinse aceste obiective consilierul nu trebuie să încerce să-l modifice pe
client. Terapeutul trebuie să accepte clientul aşa cum este el, cu toate calităţile şi slăbiciunile
sale, adică să îi ofere preţuirea (acceptarea) necondiţionată de care nu a beneficiat până în
prezent. În acest fel îl ajută să îşi redobândească încrederea în sine, să se accepte pe sine
însuşi, adică să se dezvolte, să se maturizeze emoţional. Dacă clientul se acceptă pe sine
însuşi şi îşi formează o imagine de sine pozitivă el va avea curajul să devină el însuşi, adică să
devină autentic (congruent). În această situaţie clientul va reuşi să îşi actualizeze posibilităţile
(să le pună în valoare) şi să găsească singur soluţii la problemele sale.
Caracteristicile relaţiei consilier – client. Aşa cum am arătat, după părerea lui
Rogers consilierul trebuie să ofere clientului un mediu plin de căldură, în care se simte înţeles,
acceptat, preţuit. Pentru aceasta relaţia dintre consilier şi client trebuie să aibă trei
caracteristici principale: congruenţa, acceptarea pozitivă necondiţionată şi empatia.
Congruenţa. La începutul relaţiei de consiliere clientul nu se acceptă pe sine însuşi, îşi
neagă propriile sentimente, gânduri (nu recunoaște consumul de substanțe sau susține că ține
consumul sub control, la el consumul nu creează probleme - pentru a nu risca să piardă
preţuirea condiţionată a consilierului și a anturajului său). Există o diferenţă între Sinele real
şi Sinele ideal pe care încearcă să îl prezinte celor din jur. Clientul este într-o stare de
incongruenţă, adică nu este autentic.
Consilierul oferă clientului o relaţie congruentă. Congruenţa consilierului se
manifestă prin aceea că el însuşi îşi conştientizează propriile sentimente şi le exprimă deschis
în interacţiunea sa cu clientul. Consilierul îşi comunică sentimentele într-o manieră adecvată,

38
adică fără să jignească, să rănească sau să acuze clientul. În acelaşi timp consilierul cere şi
clientului să se comporte autentic, să fie sincer, să îşi exprime sentimentele.
Acceptarea pozitivă necondiţionată. Terapeutul nu acceptă numai anumite
sentimente, opinii, comportamente ale clientului şi le respinge pe celelalte, ci acceptă clientul
aşa cum este el, cu toate calităţile şi defectele sale. Clientul trebuie să simtă că este acceptat,
valorizat (preţuit) în mod necondiţionat. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face
evaluări, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului.
Empatia. Consilierul retrăieşte experienţele clientului într-o manieră empatică.
Înţelegerea empatică înseamnă a înţelege sentimentele, gândurile unei alte persoane ”ca şi
cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de ca şi cum” (Rogers, după Dafinoiu,
2005, p. 89). Un consilier empatic reuşeşte să intre în universul interior al clientului, să
perceapă realitatea din punctul lui de vedere şi să returneze clientului experienţele astfel
receptate. Returnarea experienţelor se realizează prin reformularea cuvintelor clientului şi
reflectarea sentimentelor sale (tehnici care vor fi descrise in următorul subcapitol).
Congruenţa, acceptarea pozitivă necondiţionată şi empatia ajută clientul să îşi
înţeleagă mai bine comportamentul, sentimentele, să se autoaccepte şi să se dezvolte, să se
maturizeze, să se autoactualizeze. Atunci când lucrăm cu persoanele consumatoare de
substanțe trebuie să fim empatici, să privim lumea prin “ochii clientului”, să îi înțelegem
problemele, frustrările care au contribuit la adoptarea acestui “obicei” ca strategie de adaptare
la mediul său. Dacă reușim să îl privim astfel, vom evita etichetarea lui și vom reuși să îl
acceptăm necondiționat.

c4. Competenţe interpersonale ale consilierului centrat pe persoană:

comportamentul participativ şi ascultarea activă
Reuşita consilierii depinde în foarte mare măsură de abilitatea consilierului de a crea o
relaţie interpersonală armonioasă, empatică cu clientul. Cele mai importante competenţe
interpersonale ale consilierului sunt comportamentul participativ şi ascultarea activă.
Comportamentul participativ se referă mai ales la comunicarea nonverbală, iar ascultarea
activă la comunicarea verbală dintre consilier şi client.
Comportamentul participativ indică implicarea efectivă a consilierului în relaţia cu
clientul şi interesul său profund faţă de problemele sale (Egan, după Dafinoiu, 2005, p. 94).
Participarea reală a consilierului la interacţiune se exteriorizează prin orientarea sa fizică spre
client. Prin această orientare el asigură clientul de faptul că în timpul discuţiei este în mod real
interesat de problema sa, doreşte să îl înţeleagă şi să îl ajute, nu este plictisit, nu se gândeşte la

39
problemele sale personale, nu este preocupat de altceva. Orientarea fizică spre interlocutor se
exprimă prin distanţa spaţială dintre cei doi, poziţia lor spaţială, contactul corporal, postura,
gesturile, faţa şi mimica consilierului, privirea (contactul vizual).
Distanţa spaţială dintre două persoane care comunică exprimă destul de bine distanţa
psihologică dintre ele, dar trebuie să se ţină seama şi de deosebirile de natură culturală, cât şi
de personalitatea celor implicaţi în comunicare. Persoanele timide preferă să îşi ţină
interlocutorul la o distanţă mai mare.
Poziţia spaţială poate influenţa comunicarea. Poziţia faţă în faţă poate sugera unora o
relaţie de opoziţie. Unii consideră că în timpul unei şedinţe de consiliere este preferabilă
aşezarea într-un unghi de 45 – 90 de grade. Această aşezare oferă mai mult confort, deoarece
contactul vizual se poate realiza opţional.
Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel
încurajat sau asigurat de faptul că este înţeles. Dar atingerea poate avea şi efecte negative,
pentru că clientul poate avea impresia că nu a fost respectat spaţiul său intim. De aceea
atingerea clienţilor trebuie făcută cu prudenţă.
Postura (poziţia corpului) este un foarte bun indicator al stării afective în care ne
aflăm. Consilierul trebuie să adopte o poziţie care sugerează o atitudine deschisă, care să
stimuleze contactul psihologic cu clienţii săi. O astfel de poziţie este cea cu corpul aplecat
puţin în faţă, capul uşor aplecat într-o parte, postura relaxată.
Gesturile însoţesc şi completează cuvintele; între cuvinte şi gesturi în general există o
concordanţă. Discordanţa dintre ele are efecte negative asupra comunicării. Utilizarea
adecvată a gesturilor, şi mai ales a mişcărilor capului de către consilier, îl fac pe client să se
simtă ascultat şi urmărit cu atenţie.
Expresia facială comunică numeroase mesaje privind starea afectivă, dorinţele,
părerile noastre. Zâmbetul are o semnificaţie foarte puternică: zâmbind părem prietenoşi şi îi
încurajăm pe ceilalţi să comunice cu noi. Dar consilierul trebuie să utilizeze zâmbetul cu
atenţie: dacă zâmbim prea mult în timp ce clienţii vorbesc despre lucruri serioase, care îi
afectează, părem superficiali, lipsiţi de empatie.
Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre
aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul contactului
vizual pe care îl avem cu acestea. Contactul vizual are multe funcţii importante în comunicare
(Argyle, după Hayes şi Orrell, 1997, p. 284):
- Reglarea fluxului conversaţiei. Dacă dorim să iniţiem o conversaţie cu cineva, ne uităm la
persoana respectivă, pentru “a-i prinde privirea”. Dacă vrem să spunem ceva, aşteptăm

40
 până când apare o pauză şi persoana care vorbeşte se uită la noi. Atunci când dorim să
încheiem, ne uităm la interlocutorul nostru, sugerând că acum este rândul lui să spună
ceva.
În general cel care ascultă îşi priveşte mai mult interlocutorul decât cel care vorbeşte.
- Furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care a spus ceva
doreşte să fie aprobat, şi această nevoie de aprobare se exprimă prin căutarea contactului
vizual. S-a observat că persoanele care au o dorinţă puternică de aprobare stabilesc un
contact vizual mai prelungit decât altele.
- Exprimarea emoţiilor. Poziţia sprâncenelor, frecvenţa cu care clipim, gradul de încordare /
relaxare a muşchilor din jurul ochilor, dar mai ales gradul de dilatare a pupilei exprimă
sentimentele noastre. Pupila se dilată dacă privim ceva sau pe cineva care ne place.
- Informarea participanţilor despre natura relaţiei lor. Un contact vizual de scurtă durată
poate semnala un interes scăzut pentru mesajul transmis de interlocutor sau o atitudine
negativă (de antipatie, nemulţumire, supărare) faţă de celălalt. O persoană care vorbeşte
despre probleme personale importante are tendinţa de a privi rar spre interlocutor. Un
contact vizual prelungit poate deveni neplăcut, dacă cei care discută nu sunt în relaţii
foarte strânse. Privirea insistentă poate induce sentimente de disconfort, ideea că celălalt
doreşte să ne controleze, să ne evalueze, să ne domine.
Atunci când două persoane sunt într-o relaţie empatică, ele adoptă poziţii corporale
asemănătoare, fac gesturi asemănătoare, ritmul vorbirii şi intensitatea vocii devin
asemănătoare. Comportamentul nonverbal bine sincronizat contribuie la crearea unei relaţii
armonioase, de încredere reciprocă.
Consilierul trebuie să ştie să descifreze semnalele nonverbale ale clienţilor, pentru a-i
înţelege cât mai bine. De asemenea el trebuie să controleze modul în care utilizează aceste
semnale, inclusiv contactul vizual, pentru a-i încuraja pe clienţi. De exemplu dacă clientul
este tensionat, stă crispat pe marginea scaunului cu braţele încrucişate, picioarele strânse sau
aşezate unul peste celălalt, putem încerca să adoptăm la început şi noi o poziţie asemănătoare.
După ce am stabilit o relaţie psihologică mai bună, putem să ne schimbăm poziţia corpului, să
luăm o poziţie mai relaxată, şi probabil clientul ne va urma în mod inconştient, se va relaxa şi
el.
Ascultarea activă. Prin tehnicile ascultării active consilierul semnalizează clientului
faptul că a fost atent şi a înţeles mesajele sale care au fost emise verbal şi / sau nonverbal.
Ascultarea activă poate fi exprimată prin reformularea celor spuse de client şi prin reflectarea
sentimentelor sale. Reformularea oferă clientului un feedback privind semnificaţia mesajului,

41
iar reflectarea sentimentelor oferă un feedback privind conţinutul afectiv explicit sau implicit
al acestuia.
Reformularea. A reformula înseamnă a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul.
R. Mucchielli (după Dafinoiu, 2005, p. 102), analizând reformularea aşa cum este ea privită
de Rogers, pune în evidenţă trei procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare,
reformularea ca inversare a raportului figură – fond şi reformularea – clarificare.
1. Reformularea - reflectare reia o secvenţă importantă a discursului clientului sau ultimele
sale cuvinte care sunt urmate de o pauză mai lungă. În acest fel sunt puse în evidenţă
ideile importante şi se face o invitaţie la continuarea discursului. Reformularea – reflectare
se poate realiza în mai multe moduri:
- răspunsul – ecou, când sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea prea frecventă a
acestei reformulări poate crea clientului impresia că terapeutul nu depune efortul necesar
pentru a-l înţelege.
- reformularea prin utilizarea unor alţi termeni echivalenţi cu termenii utilizaţi de client.
Consilierul foloseşte expresii de genul: vreţi să spuneţi că…, cu alte cuvinte…, după
părerea dumneavoastră…. etc. Este un procedeu mai eficient decât răspunsul – ecou,
pentru că terapeutul dovedeşte faptul că a fost atent şi a încercat să înţeleagă clientul.
- Reformularea rezumat pune în evidenţă aspectele esenţiale ale mesajului clientului. Este
important ca terapeutul să rezume numai ce a spus clientul, şi să evite interpretările sau
evaluările cu caracter moral.
2. Reformularea ca inversare a raportului figură – fond. Clientul spune ceva, iar consilierul
reia aceeaşi idee, dar dintr-un alt punct de vedere (de ex. un elev afirmă: sunt cel mai slab
din clasă. Consilierul reformulează: vrei să spui că toţi colegii tăi sunt mai buni decât tine.
În prima afirmaţie accentul cade pe elev, în a doua pe colegii de clasă). Aplicarea acestui
procedeu poate ajuta clientul să conştientizeze anumite aspecte ale problemei sale pe care
până atunci nu le-a înţeles prea bine.
3. Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reuşeşte să se exprime prea clar, el îşi
prezintă problemele într-un mod imprecis, confuz, neorganizat. Consilierul reformulează
mesajul şi îi spune clientului cum a înţeles el problema despre care se discută.
Reflectarea sentimentelor se realizează printr-o repetare sau o reformulare a
afirmaţiilor clientului dar, spre deosebire de reformulare care se referă la conţinutul mesajului,
în acest caz accentul cade pe sentimentele clientului.

42
 Ne putem întreba de unde ştie terapeutul ce sentimente trăieşte clientul? Hill şi
O’Brien (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) menţionează patru surse ale identificării
sentimentelor care vor fi reflectate:
1. Exprimarea directă a sentimentelor de către client. Deseori clienţii sunt conştienţi de
sentimentele lor şi le exprimă verbal. De exemplu un adolescent poate spune: am fost
foarte supărat pe tatăl meu pentru că…. Consilierul poate reflecta aceste sentimente
utilizând un alt cuvânt, care i se pare mai potrivit în funcţie de context (dacă înţeleg bine,
ai fost nemulţumit pentru că tatăl tău….). Sinonimele nu sunt perfecte. Prin această
reflectare consilierul îşi încurajează clientul să se gândească la sentimentele sale şi să
precizeze / să conştientizeze mai bine sentimentele sale.
2. Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile clientului ne pot
informa despre starea sa afectivă. Reflectarea se va realiza sub formă ipotetică (Cred că
acum vă simţiţi...).
3. Prezentarea verbală a unor evenimente de viaţă, fără referire la sentimentele pe care le-a
determinat acest eveniment. Clientul povesteşte ce i s-a întâmplat, dar nu vorbeşte despre
sentimentele sale. Consilierul, pe baza cunoştinţelor sale şi a experienţei sale de viaţă, îşi
poate da seama ce stări afective a trăit clientul în timp ce a trăit acele evenimente.
Consilierul va verbaliza aceste stări afective, dar sub formă ipotetică (cred că în această
situaţie te-ai simţit…), deoarece nu poate fi sigur de faptul că clientul a reacţionat afectiv
aşa cum presupune el. Clientul poate accepta sau nega această presupunere.
4. Proiectarea sentimentelor consilierului. Chiar dacă terapeutul nu a trăit evenimente de
viaţă asemănătoare cu cele prezentate de client, el îşi poate da seama de sentimentele
clientului pe baza capacităţii sale empatice. Terapeutul se identifică cu clientul pe plan
mental, se proiectează în situaţia acestuia şi îşi dă seama de stările afective trăite de acesta.
Consilierul trebuie să fie prudent când apelează la această metodă, deoarece ar fi posibil
ca el să resimtă situaţia altfel decât clientul său.
Reformularea şi reflectarea sentimentelor au numeroase funcţii:
- Crearea unei relaţii pozitive între client şi consilier.
- consilierul care reformulează / reflectă corect conţinutul mesajului şi sentimentele
clientului dă dovadă de ascultare activă. El demonstrează că este implicat activ în
relaţia terapeutică, îl ascultă şi îl înţelege pe client.
- dacă clientul este de acord cu reformularea şi cu reflectarea sentimentelor, consilierul
îşi dă seama că l-a înţeles bine. Consilierul poate considera că a reformulat / reflectat

43
 corect numai dacă reformularea este acceptată de client deoarece, după cum arată
Rogers, fiecare om este expert în propria problemă.
- dacă clientul se recunoaşte în reformularea / reflectarea realizată de terapeut atunci îşi
dă seama că este ascultat şi înţeles. În această situaţie el se va angaja şi mai activ în
relaţia terapeutică.
- Crearea unui climat securizant: vorbind despre sentimente consilierul arată că el cunoaşte
bine aceste sentimente şi sugerează faptul că el îl respectă pe client chiar dacă are
asemenea sentimente. Clientul îşi dă seama că sentimentele (chiar şi cele pe care el le
consideră a fi “ruşinoase”, “neacceptabile”) pot fi exprimate în prezenţa consilierului. El
se simte deci în securitate în prezenţa consilierului şi se simte acceptat în mod
necondiţionat.
- Conştientizarea sentimentelor: mulţi oameni nu reuşesc să-şi conştientizeze sentimentele
pe care le trăiesc. Pentru ei sentimentele sunt confuze, greu de definit, contradictorii,
ambivalente. Prin exprimarea lor de către consilier, clientul le înţelege mai bine, le
conştientizează, le acceptă, şi aceasta reprezintă un pas important spre dezvoltarea
capacităţii de a le controla.
- Stimularea autocunoaşterii afective: receptând reflectarea sentimentelor de către consilier,
clientul se simte stimulat să se gândească mai mult la propriile stări emoţionale şi astfel
progresează pe calea autocunoaşterii.
- „Normalizarea” sentimentelor clientului: clientul îşi dă seama de faptul că a trăi un
sentiment într-o anumită situaţie este ceva normal, nu trebuie să îşi facă griji sau să se
simtă vinovat pentru că are acele sentimente.
- Modelarea exprimării sentimentelor: exprimând sentimentele clientului, consilierul îi
oferă un model privind modul în care se poate realiza exteriorizarea, verbalizarea stărilor
afective.
Reformularea şi reflectarea sentimentelor sunt două procedee fundamentale ale
consilierii centrate pe persoană. Ele au efecte benefice asupra clientului numai dacă sunt
utilizate corect. Atunci când terapeutul reformulează cele spuse de client / reflectă
sentimentele, este important ca el să nu interpreteze cele spuse de client, să nu caute cauzele
ascunse ale comportamentului său, să nu îl critice, să nu îl evalueze moral. Consilierul acceptă
clientul aşa cum este el, dovedind prin aceasta încrederea sa în client, în capacitatea sa de a se
autocunoaşte, de a se înţelege, de a găsi răspunsuri la propriile sale probleme.
Utilizând aceste procedee într-un climat de acceptare necondiţionată a clientului,
consilierul exercită o influenţă numită facilitare. Clientul se înţelege tot mai bine, se

44
autoacceptă (pentru că este acceptat şi de consilier) şi toate acestea facilitează (uşurează,
ajută) evoluţia sa. Evoluând, maturizându-se, clientul va reuşi să îşi rezolve problemele în
mod independent.

c5. Etapele procesului de consiliere

Rogers (după Dafinoiu, 2005, p. 91) consideră că procesul terapeutic are mai multe
etape:

1. Clientul vine şi cere ajutor. Este important ca clientul să ia în mod independent decizia de
a apela la consilier. În acest fel el îşi asumă responsabilitatea de a se ocupa de problemele
sale (În cazul consumatorilor de substanțe în general clientul nu vine din proprie inițiativă
la consilier. Pentru a-l ajuta să își conștientizeze problemele, metodele consilierii centrate
pe persoană pot fi îmbinate cu alte metode de consiliere, dintre care două vor fi prezentate
în subcapitolele următoare).
2. Situaţia de ajutor este definită. De la început clientul este avertizat asupra faptului că nu
terapeutul este cel care găseşte soluţii. Clientul este cel care se cunoaşte cel mai bine, el
este “expertul” care îşi cunoaşte cel mai bine propriile probleme. Terapeutul încurajează
clientul să se manifeste liber şi autentic în timpul şedinţei, adică să exprime tot ceea ce
simte şi gândeşte. El îl va ajuta să descopere propriile răspunsuri la întrebările sale şi să
găsească cele mai bune soluţii.
De la început sunt definite limitele relaţiei de consiliere:
- limitarea timpului: consilierea are o anumită durată definită de la început; clientul nu
poate cere mai mult timp, invocând de exemplu faptul că a întârziat la şedinţă;
- limitarea agresivităţii: clienţii au voie să îşi exprime verbal sentimentele agresive, dar
nu au voie să se comporte agresiv faţă de terapeut sau să distrugă obiecte din încăpere;
- limitarea afecţiunii. Unii clienţi doresc continuarea relaţiei sociale cu consilierul şi în
afara şedinţelor. Satisfacerea cerinţelor de acest fel va fi evitată.
3. Clientul este încurajat să îşi exprime liber sentimentele privind problema sa. În timp ce îşi
prezintă problemele, clientul este încurajat să fie congruent, autentic, adică să îşi exprime
sentimentele reale: îngrijorarea, anxietatea, culpabilitatea, ostilitatea, agresivitatea,
ambivalenţa, indecizia etc. Terapeutul recunoaşte, clarifică şi acceptă sentimentele
negative ale clientului. Consilierul nu caută cauzele sentimentelor negative, nu le discută
utilitatea, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului, nu îl evaluează. El
recunoaşte existenţa acestor sentimente, le clarifică verbal şi le acceptă.

45
 De ce se procedează astfel? Dacă clientul este contrazis, el va căuta argumente pentru
propriile sale sentimente, credinţe, comportamente. În acest fel acestea se intensifică şi
scade posibilitatea modificării lor. Acceptând sentimentele negative ale unei persoane
despre ea însăşi, accentuăm dezechilibrul psihologic, ceea ce determină creşterea
probabilităţii manifestării unor tendinţe contrare, datorită nevoii de echilibru. Clientul va
simţi nevoia de a se schimba.
4. După ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea încearcă timid exprimarea
unor sentimente pozitive. Apar manifestări de amor propriu, încredere în sine etc.
Consilierul recunoaşte şi acceptă sentimentele pozitive exprimate, în acelaşi mod în care a
acceptat şi sentimentele negative.
5. Simţindu-se înţeles şi acceptat de către consilier, clientul începe să îşi schimbe imaginea
de sine. El se percepe, se înţelege, se acceptă altfel decât înaintea stabilirii relaţiei de
consiliere. Acesta este cel mai important moment al consilierii, deoarece dacă clientul are
o imagine de sine pozitivă, dacă are încredere în sine, atunci va reuşi să îşi pună în valoare
resursele, să se dezvolte, să se maturizeze. Odată cu creşterea autoînţelegerii şi
autoacceptării clientul îşi dezvoltă capacitatea de a lua decizii privind modul în care
trebuie să acţioneze în viitor, pentru a-şi rezolva problemele.
6. În următoarea etapă clientul începe să aibă curajul de a iniţia acţiuni pozitive adaptative
minore. Chiar dacă la început acţiunile cu caracter pozitiv sunt de mică importanţă, ele
ajută clientul să se cunoască şi să se înţeleagă mai bine.
7. Clientul are curajul să facă acţiuni pozitive din ce în ce mai importante. Chiar dacă mai
are probleme, el le priveşte altfel: ele nu îi mai ameninţă respectul de sine.
8. Nevoia de ajutor scade şi clientul îşi dă seama că relaţia de consiliere trebuie să înceteze.

d. Consilierea centrată pe obiective şi soluţii

d1. Consilierea centrată pe obiective şi soluţii – caracterizare generală

d2. Definirea scopului consilierii
d3. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor orientate
în această direcţie
d4. Căutarea unor noi soluţii şi elaborarea unor prescripţii terapeutice

d1. Consilierea centrată pe obiective şi soluţii – caracterizare generală

46
 Consilierea centrată pe obiective şi soluţii îşi are originea în lucrările lui Milton
Erickson şi Steve de Shazer. Terapia centrată pe obiective şi soluţii se focalizează mai ales pe
viitor. Aceşti terapeuţi nu se interesează de modul în care au apărut problemele sau de factorii
care întreţin problemele, ci se centrează asupra rezolvării acestora, pe formularea obiectivelor
şi identificarea unor soluţii.
Consilierea centrată pe obiective şi soluţii are trei etape importante (după Dafinoiu şi
Vargha, 2005, p.115):
1. Stabilirea scopului terapeutic
2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor orientate în
această direcţie.
3. Căutarea unor noi soluţii.

d2. Definirea scopului consilierii (adică stabilirea a ceea ce vrea clientul, şi nu a

ceea ce nu vrea)
La prima şedinţă consilierul pune clientului întrebări cum ar fi: “Care este motivul
pentru care aţi venit la consiliere?” „Ce probleme aveţi?”. În continuare terapeutul cere
clientului să-şi precizeze scopurile: „Care sunt scopurile D-voastră în legătură cu problema pe
care o prezentaţi?”, „La ce rezultate doriţi să ajungeţi la finalizarea consilierii?”, „Ce aţi dori
să se schimbe în legătură cu problema D-voastră?”.
Definirea scopului nu este o sarcină simplă pentru că cei mai mulţi clienţi care se
adresează terapeutului înşiră problemele pe care le au şi spun ce nu vor să li se întâmple. Dar
prin punerea accentului pe problemă există şanse mari ca problema să se menţină. Atunci
când clientul vorbeşte despre problemele, greutăţile, eşecurile sale, el îşi întăreşte imaginea
negativă despre sine şi îşi diminuează respectul de sine. Relaţia terapeutică devine asimetrică:
clientul se plasează într-o poziţie de inferioritate în faţa consilierului care este (se consideră)
expert în problemele celorlalţi.
În consilierea centrată pe obiective şi soluţii terapeutul consideră că clientul este
expert în problemele sale. El este ajutat de terapeut să îşi formuleze propriile scopuri
(obiective), adică să îşi transforme acuzele, nemulţumirile, dificultăţile în scopuri realizabile.
Pentru ca obiectivele formulate să orienteze acţiunile ulterioare ale clientului acestea trebuie
să fie formulate respectându-se nişte criterii:
a. Scopul trebuie să fie formulat afirmativ din punct de vedere gramatical. Formulările care
arată ce nu vrea clientul (nu vreau să beau atât de mult, nu vreau să mă cert cu soţia, vreau
ca băiatul meu să nu mai plece de acasă, nu vreau să fiu anxios, etc.) subliniază problema,

47
 precizează ce trebuie evitat, dar nu arată care este direcţia în care trebuie să se acţioneze,
ce doreşte clientul să obţină la sfârşitul terapiei.
Atunci când ajutăm clientul să-şi formuleze scopurile trebuie să ţinem cont de faptul că
inconştientul nostru operează doar cu afirmaţii, nu cu negaţii. Dacă cineva spune: “nu
vreau să mă tem de X”, atunci el, fără să vrea, se va gândi la lucrul de care se teme
Dacă vi se spune: nu vă gândiţi la o prăjitură, în mod cert veţi vedea în faţa Dv. o prăjitură, şi veţi
depune un efort pentru a înlătura din minte această imagine. Cu cât acest efort va fi mai mare, imaginea
va reveni mai des şi va apărea tentaţia de a mânca prăjituri.
Consilierul trebuie să ajute clientul să formuleze scopuri cu caracter afirmativ (vreau să
mă înţeleg bine cu soţia, băiatul meu să petreacă mai mult timp cu familia, să fiu curajos).
Dacă de exemplu clientul spune: “Nu mai vreau să beau atât de mult”, consilierul poate să
pună întrebarea: „Ce altceva vei face, în loc să mergi cu prietenii să bei?”. În acest fel
clientul este îndemnat să se gândească la ceea ce va face, şi nu la ceea ce nu vrea să facă.
b. Scopurile trebuie să fie formulate mai degrabă în termenii acţiunii, decât în termenii unor
stări interne. Unii clienţi afirmă că ei vor să fie fericiţi, curajoşi, mulţumiţi etc., adică
descriu stările interne, afective pe care ar dori să le aibă. Dar este mai important ca
clientul să conştientizeze ce trebuie să facă pentru a-şi atinge scopul. Pentru aceasta, el
poate fi întrebat: “Cum te vei comporta când vei fi curajos?”.
c. Scopurile trebuie să fie formulate cât mai concret posibil (adică nu într-o formă generală).
Celor mai mulţi clienţi le este greu să-şi descrie concret scopurile. Pentru a fi ajutaţi li se
pot pune întrebări cum ar fi: “Cine va observa primul că te-ai schimbat (ai renunțat să
consumi ..., ai devenit mai curajos, ai mai multă încredere în tine)?”, “Ce anume va
observa el?”. Răspunsurile la aceste întrebări vor descrie comportamentele care vor
semnaliza dispariţia problemei. Descriind aceste comportamente, clienţii elaborează
imagini pozitive despre viitorul lor, îşi planifică acţiunile pe care le vor face.
d. Scopurile să fie formulate astfel încât să declanşeze imediat acţiunile rezolutive. Dacă
cineva amână luarea deciziei şi începerea unor acţiuni în direcţia rezolvării problemei,
există şanse mari ca acestea să nu fie realizate niciodată.
Dacă clientul spune: “începând de luna viitoare nu mai beau”, există şanse mai mici de a se rezolva
problema decât dacă ia decizia ca din ziua în care discută cu consilierul să renunţe la băutură şi în loc de
a merge cu prietenii la băut să facă o altă acţiune (se va discuta detaliat despre această acţiune).
e. Scopul trebuie să fie formulat în domeniul controlat de client. Acest criteriu are o mare
importanţă deoarece mulţi clienţi se adresează consilierului cu solicitări care se referă la
realizarea unor schimbări în comportamentul altor persoane.

48
 Un adolescent se poate plânge de comportamentul părinților care consumă alcool, se ceartă etc. și
susține că dacă părinții și-ar schimba comportamentul nici el nu ar mai fuma și nu ar simți nevoia de a
consuma alcool.
Nimeni nu poate fi schimbat dacă nu doreşte acest lucru. Dar comportamentul unui
individ este, de obicei, un răspuns la comportamentul unei alte persoane. Dacă într-o
relaţie o persoană îşi schimbă comportamentul această schimbare, în timp, va determina
producerea unor schimbări şi în comportamentul celeilalte persoane. Consilierul poate să-
l ajute pe client să identifice acele comportamente pe care le poate schimba în aşa fel
încât să se producă nişte modificări în relaţiile sale cu părinții. Dacă clientul îşi schimbă
în mod semnificativ comportamentul, se vor modifica relaţiile din cadrul familiei, adică
în mod indirect se va acţiona asupra comportamentului celorlalți.
f. Atunci când clientul şi consilierul formulează scopul este important să fie utilizate
cuvintele clientului. Mulţi terapeuţi, bazându-se pe cunoştinţele lor teoretice şi experienţa
practică, consideră că ştiu mai bine decât clientul care este problema şi cum poate fi
rezolvată. Consilierul trebuie să fie sigur că în cursul terapiei urmăreşte rezolvarea
problemelor pe care le are în mod real clientul, şi nu problemele presupuse de el. Pentru
aceasta este important ca formularea scopului să se facă utilizându-se limbajul clientului
(chiar dacă acesta nu este corect din punct de vedere ştiinţific) şi soluţiile să fie
identificate pornind de la experienţa de viaţă a clientului.

d3. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor orientate

în această direcţie
În timpul interviului consilierul urmăreşte schimbarea imaginii persoanei despre
situaţia sa şi a comportamentului său. Dacă prin mesaje verbale şi nonverbale consilierul
sugerează gravitatea situaţiei clientului, acesta va deveni şi mai neliniştit şi depresiv. Dar el
poate încerca să “depatologizeze” situaţia, să “normalizeze” problemele clientului. Dacă
terapeutul arată că problema nu este atât de gravă (şi alţii au probleme asemănătoare,
problemele de acest fel pot fi rezolvate), atunci clientul va avea reacţii afective pozitive
(speranţă, încredere în sine şi în consilier).
În mod tradiţional terapeutul îşi propune să descopere punctele slabe ale clientului şi el
ignoră ceea ce merge bine. Terapia centrată pe soluţii pune în evidenţă punctele tari,
aptitudinile şi resursele clientului. Se discută despre succesele lui, despre ceea ce merge bine
în activitatea/viaţa sa. Povestindu-şi succesele, clientul are o stare afectivă plăcută, îşi

49
dezvoltă o imagine de sine pozitivă şi comportamentul său va fi influenţat în bine de aceste
sentimente.
Fiecare client a utilizat şi până în prezent comportamente care au avut efecte pozitive.
Consilierul caută împreună cu clientul excepţiile, situaţiile în care problema nu se manifestă.
Clientului i se pun întrebări care sugerează faptul că se produc astfel de excepţii: “Ce este
diferit atunci când problema nu se manifestă, faţă de situaţiile în care se manifestă?”.
Nu se recomandă să întrebăm: “Sunt zile (săptămâni) în care nu consumați .... ?” O asemenea formulare
sugerează că presupunem că ar fi posibil ca astfel de situații să nu existe. Se recomandă să întrebăm:
“Prin ce se deosebesc zilele în care nu consumați ... faţă de cele în care consumați? Descrieţi detaliat o
zi în care nu ați consumat .... De v-ați simțit mai bine în această zi decât în cele în care ați
consumat .....?”.
Dacă clientul susţine că problema se manifestă mereu şi nu găseşte excepţii, îl rugăm
să vorbească despre situaţiile în care problema are o intensitate redusă.
Excepţiile identificate de client pot fi excepţii deliberate sau spontane Excepţiile
deliberate se manifestă atunci când cineva face în mod intenţionat ceva în aşa fel încât
problema să dispară sau să se atenueze. Clientul este rugat să explice detaliat ce a făcut pentru
ca excepţia să se producă. Răspunzând la întrebare el conştientizează cum utilizează
comportamentele eficiente.
Excepţiile spontane sunt acele ocazii în care problema nu se manifestă sau are o
intensitate redusă, dar clientul nu conştientizează cum a contribuit la producerea acestei
excepţii. Totuşi, analizând detaliat aceste excepţii, clientul poate fi ajutat să-şi conştientizeze
contribuţia, ceea ce îl ajută să utilizeze pe viitor în mod intenţionat comportamente eficiente,
prin care poate evita problema.
De exemplu clientul a avut o perioadă mai lungă în care nu a consumat substanța. Îl rugăm să vorbească
despre perioada respectivă și să caute explicațiile pentru care a reușit să facă alte activități în locul
consumului. Vom analiza detaliat ce anume a făcut, care au fost activitățile care i-au produs plăcere în
această perioadă.
În concluzie, excepţiile de la problemă sugerează soluţiile. Prin identificarea
excepţiilor pot fi găsite resursele conştiente şi inconştiente ale clientului. După analiza
excepţiilor, terapeutul propune clientului anumite sarcini, adică formulează anumite
prescripţii terapeutice. El cere clientului să reproducă acele comportamente care au dus la
producerea excepţiilor (ţinând bineînţeles seama de caracteristicile situaţiei). În acest fel
resursele clientului sunt activate şi clientul începe să simtă că poate controla situaţia.

d4. Căutarea unor noi soluţii şi elaborarea unor prescripţii terapeutice

50
 Uneori oamenii nu reuşesc să îşi rezolve problemele deoarece consideră că există o
singură soluţie corectă. Consilierul va ajuta clientul să elaboreze formulări alternative, fie în
raport cu problema, fie în raport cu soluţia. Aceste alternative îl vor ajuta să utilizeze mai
eficient resursele de care dispune.
Dacă un copil este etichetat ca fiind fumător, părinţii vor considera că soluţia nu poate fi alta decât
pedeapsa. Dar problema poate fi definită şi altfel. Comportamentul copilului poate fi explicat din
perspectiva etapei de vârstă în care se află (este la vârsta adolescenţei, mulți adolescenți fac încercări de
acest fel, dar încă nu s-a format dependența și pot fi ajutați să renunțe).
Dacă clientul rămâne centrat pe problemă şi nu reuşeşte să găsească excepţii sau
formulări alternative eficiente, consilierul îl ajută să formuleze soluţii ipotetice. Pentru găsirea
acestora se pun întrebări orientate spre viitor, cu scopul de a-l provoca pe client să descrie cât
mai amănunţit ce şi cum va fi diferit în viaţa lui după dispariţia problemei: “Cum te vei
comporta când problema ta va dispărea?”.
În acest scop se poate folosi “întrebarea-miracol” formulată prima dată de Steve de
Shazer (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 145): “Imaginează-ţi că într-o noapte, în timp ce
dormi, se întâmplă un miracol şi problema despre care mi-ai vorbit dispare. Deoarece erai
adormit, nu ai cum să ştii că miracolul a avut loc. Când te vei trezi, care vor fi pentru tine
primele semne că miracolul s-a întâmplat? Ce anume va fi diferit?”.
O tehnică asemănătoare este cea a “bilei de cristal” folosită de M. Erickson. El invita
clienţii să privească în viitor, când problema va fi deja rezolvată, şi apoi să explice cum
anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.
Elaborarea prescripţiilor terapeutice. După identificarea excepţiilor sau a soluţiilor
ipotetice, urmează elaborarea prescripţiilor terapeutice, prin a căror realizare clientul îşi atinge
scopurile pentru care s-a prezentat la terapie. Vom menţiona câteva prescripţii terapeutice.
a. Observă aspectele pozitive! Clientului i se cere ca până la următoarea şedinţă de consiliere
să facă un Jurnal al evenimentelor pozitive sau să observe şi să noteze situaţiile în care
problema pentru care s-a prezentat nu se manifestă / se manifestă cu o intensitate redusă.
Prin această autoobservare şi centrare pe aspectele pozitive el îşi poate îmbunătăţi
imaginea despre sine şi despre situaţia în care se află.
În multe familii există probleme grave în relaţiile dintre părinţi şi copii. Părinţii merg la consilier
deoarece copilul lipsește de la școală, a început să fumeze, merge cu prietenii la baruri etc. Aceşti
părinţi sunt centraţi pe aceste probleme şi au tendinţa de a nu acorda atenţie calităţilor copilului şi acelor
perioade în care problemele nu se manifestă. Consilierul poate să orienteze atenţia lor spre aceste
calităţi cerând părinţilor să vorbească despre succesele copilului, despre pasiunile lui, să facă o listă cu
însuşirile pozitive ale copilului.

51
 De asemenea el poate focaliza atenţia părinţilor asupra momentelor în care nu sunt probleme, cerându-
le să facă un jurnal. Pornind de la acestea se vor căuta soluţiile.
b. Fă mai mult din comportamentele pozitive sau excepţii! Dacă clientul a identificat excepţii
de la problemă produse intenţionat, i se cere să continue să producă aceste excepţii şi să
observe ce se întâmplă.
c. Descoperă cum apar excepţiile spontane! Clientul este stimulat să observe momentele în
care problema nu se manifestă şi să caute explicaţii.
d. Fă puţin din elementele soluţiei ipotetice! Clientul a enumerat mai multe comportamente a
căror manifestare semnalează dispariţia problemei. Consilierul, împreună cu clientul,
caută acele comportamente care pot fi realizate / exersate până la şedinţa următoare.
Realizând aceste comportamente, clientul se apropie de rezolvarea problemei.

e. Interviul motivaţional

e1. Definiţia şi principiile interviului motivaţional

e2. Metode ale interviului motivaţional

e1. Definiţia şi principiile interviului motivaţional

Interviul motivaţional ca tehnică de consiliere a fost dezvoltat de W. R. Miller şi S.

Rollnick pentru a ajuta consumatorii de alcool şi droguri. Interviul motivaţional poate fi
definit ca fiind un stil de consiliere directivă, centrată pe pacient / client, care are ca scop
ajutarea pacientului / clientului să exploreze şi să rezolve ambivalenţa sa legată de
modificarea comportamentului (după Treasure, 2004).
Terapeuţii care lucrează cu consumatori de alcool / droguri sunt tentaţi să dea acestora
sfaturi, să încerce să îi convingă prin argumente logice de necesitatea schimbării. Dar dacă
clientul nu este încă pregătit pentru realizarea unor schimbări în modul său de viaţă sau dacă
este ambivalent privind comportamentul său, această încercare de a-l influenţa în mod deschis
determină opoziţia clientului. Acesta caută contra-argumente, simte nevoia de a-şi apăra

52
poziţia. Clientul care manifestă o puternică rezistenţă faţă de argumentele terapeutului are
şanse mari de a întrerupe relaţia de consiliere şi de a rămâne un consumator.
Mulţi consumatori de droguri / alcool sunt ambivalenţi faţă de consum. Consumul are
pentru ei anumite avantaje (creează o stare emoţională pozitivă, au mai multă încredere în
sine, sunt împreună cu prietenii etc.). În acelaşi timp are şi numeroase dezavantaje. Scopul
central al consilierului care foloseşte interviul motivaţional este examinarea şi rezolvarea
ambivalenţei clientului privind consumul de droguri / alcool. Se consideră că ambivalenţa este
obstacolul principal care trebuie depăşit pentru ca să se producă o schimbare
comportamentală.
Consilierul doreşte să întărească motivaţia intrinsecă a clientului, astfel ca dorinţa de
schimbare să vină de la el însuşi, şi nu să fie impusă din exterior. Dacă această tehnică este
aplicată corect, nu terapeutul formulează argumente în favoarea schimbării comportamentului,
ci clientul.
Procesul de modificare a comportamentului este un proces dificil, cu o durată lungă şi
în cursul căruia se parcurg mai multe etape. Aceste etape sunt următoarele (Prochaska, Di
Clemente, după Astolfi şi Evans, 1997):
- Etapa “utilizatorului fericit”. Consumatorul nu îşi face griji referitor la consumul de alcool
sau droguri. El consideră că comportamentul său are mai multe avantaje decât dezavantaje
şi nu crede că ar trebui modificat.
- Etapa ambivalenţei. Consumatorul se simte ambivalent: consumul îi face plăcere, deşi ştie
că îi produce şi probleme. El ar dori să diminueze problemele legate de consumul de
alcool sau drog, dar să nu renunţe la consum.
- Etapa acţiunii. În această etapă clientul a luat decizia de a-şi schimba comportamentul, de
a renunţa la alcool / drog.
- Etapa de menţinere. Clientul a renunţat la consum şi se menţine în această situaţie
suficient de mult timp ca să poată fi considerat un fost – consumator (cel puţin 12 – 18
luni).
- Recădere. Mulţi consumatori, după luarea deciziei de a renunţa la alcool / drog renunţă la
această decizie, şi revin într-un stadiu anterior.
Terapeutul trebuie să stabilească în care etapă se află clientul şi să aplice acele metode
care sunt cele mai eficiente în etapa respectivă.
Cei care au elaborat Interviul motivaţional consideră că acesta are la bază 5 principii
generale:

53
1. Dezvoltarea şi accentuarea ambivalenţei. Interviul motivaţional este folosit pentru a
ajuta clientul să analizeze argumentele pro- şi contra consumului de substanţă şi să
intensifice ambivalenţa clientului faţă de consum. Consilierul care foloseşte această
tehnică îşi propune să pună în evidenţă deosebirea dintre situaţia actuală a clientului şi
scopurile sale, să ajute clientul să înţeleagă discrepanţa dintre comportamentul său
actual şi ceea ce îşi doreşte în viitor. Acesta este principiul fundamental al interviului
motivaţional.
2. Exprimarea empatiei. Empatia şi ascultarea activă (prin utilizarea reformulărilor şi a
reflectării sentimentelor) sunt două caracteristici esenţiale ale interviului motivaţional.
Consilierul manifestă empatie, adică “vede lumea prin ochii clientului”. El nu critică,
nu judecă, nu blamează clientul, chiar dacă nu este de acord cu punctele sale de
vedere.
3. Evitarea discuţiilor în contradictoriu. Încercarea terapeutului de a-şi impune punctul de
vedre, de a convinge cu argumente directe clientul au şanse mari de a provoca
opoziţionismul clientului şi de a mări rezistenţa sa faţă de schimbare. Consilierul care
utilizează interviul motivaţional evită influenţarea directă şi confruntarea deschisă cu
clientul. El ajută clientul să îşi înţeleagă problemele. Dacă clientul conştientizează
impactul negativ al consumului de alcool/droguri asupra sănătăţii, relaţiilor
interpersonale, activităţii profesionale, şansele sale de a dori să realizeze schimbări în
modul său de viaţă devin mai mari.
4. Evitarea luptei împotriva rezistenţei clientului. Rezistenţa clientului faţă de
schimbările sugerate de consilier se manifestă prin întreruperea consilierului, negarea
celor afirmate de acesta, neluarea în considerare a afirmaţiilor sale. Rezistenţa
clientului este determinată de cele mai multe ori de modul în care interacţionează
terapeutul cu el. Terapeutul care foloseşte Interviul motivaţional nu luptă împotriva
rezistenţei clientului, nu i se opune deschis, ci adoptă un stil de comunicare de
acceptare şi înţelegere a opiniilor, sentimentelor clientului. În acest fel rezistenţa scade
şi şansele realizării unor schimbări pozitive durabile sunt mai mari.
5. Sprijinirea sentimentului de autoeficienţă a clientului . Consilierul insuflă clientului
sentimentul de speranţă şi optimism. El ajută clientul să îşi îmbunătăţească încrederea
în sine, în capacitatea sa de a lupta cu obstacolele şi de a realiza schimbările dorite în
viaţa sa.

e2. Metode ale interviului motivaţional

54
 În continuare vom prezenta mai multe metode care pot fi folosite de consilierul care
foloseşte interviul motivaţional (după după Astolfi şi Evans, 1997; L. Mihai, 2005).
1. Stilul de viaţă, stres şi utilizarea substanţei. Această metodă poate fi folosită la prima
întâlnire şi presupune o discuţie cu Clientul despre stilul său de viaţă, greutăţile sale şi
modul în care a început să consume alcool / droguri. Mulţi clienţi vor vorbi despre
aspectele pozitive ale consumului. Prin această discuţie terapeutul înţelege contextul în
care clientul utilizează substanţa şi atitudinea sa faţă de consum.
2. Sănătate şi utilizarea substanţei. Aceasta este tot o metodă utilizabilă la prima întâlnire
care se poate folosi mai ales în cazurile în care clientul are probleme de sănătate.
Consilierul formulează întrebări deschise, de exemplu: “Cum a afectat consumul de alcool
sănătatea dumneavoastră?”
3. O zi obişnuită. Metoda este foarte utilă în etapa “utilizatorului fericit”. Clientului i se pun
întrebări deschise de genul: „Povestiţi-mi despre ziua de joi. Când aţi băut primul pahar de
...? Cum v-aţi simţit după aceea? Ce s-a întâmplat pe urmă?” Consilierul evită focalizarea
atenţiei pe consumul de drog / alcool; el pune accentul pe sentimentele şi
comportamentele clientului. Prin aplicarea acestei metode clientul este ajutat să
conştientizeze modul în care se integrează comportamentul problematic în actvitatea sa
zilnică (în care momente ale zilei apare mai frecvent, atunci când clientul este singur sau
cu alte persoane, care sunt evenimentele care declanşează comportamentul etc.). Când
clientul şi-a încheiat povestirea, consilierul rezumă cele spuse (fără a moraliza) şi se trece
la următoarea activitate.
Prin aplicarea acestei metode terapeutul obţine informaţii relevante despre problema
clientului şi evaluează măsura în care clientul este pregătit pentru a face schimbări în viaţa
sa.

4. Lucruri bune şi lucruri mai puţin bune . La început consilierul pune întrebări de genul:
„Care sunt lucrurile bune legate de consumul de alcool?” Apoi pune întrebarea opusă:
„Care sunt lucrurile mai puţin bune legate de consumul de alcool?” (Dacă clientul este în
etapa “utilizatorului fericit”, el probabil va manifesta rezistenţă la a vorbi despre lucrurile
mai puţin bune legate de consumul de alcool. În acest caz discuţia va fi amânată pentru o
altă întâlnire). Consilierul va evita să folosească cuvintele „lucruri rele” sau să sugereze că
acestea sunt probleme pentru client. Dacă clientul enumeră câteva „lucruri mai puţin
bune” consilierul încearcă să pună în evidenţă motivele pentru care clientul crede că

55
 acestea sunt lucruri mai puţin bune. Pentru aceasta el întreabă: „Cum vă afectează
acestea?”, „Ce nu vă place în legătură cu aceste lucruri?” Terapeutul rezumă lucrurile
bune şi mai puţin bune amintite de client folosind un limbaj concis şi simplu (fără a judeca
clientul), iar apoi lasă puţin timp clientului să reacţioneze. De exemplu, el va spune: „deci
folosiţi ... pentru că vă relaxează şi vă face să vă simţiţi fericit. Pe de altă parte spuneţi că
vă afectează capacitatea de muncă”.
Prin această metodă consilierul obţine informaţii despre atitudinea clientului faţă de
consumul de alcool / drog, despre îngrijorările sale, despre măsura în care este pregătit să
facă schimbări în modul său de viaţă.
5. O privire în trecut. Consilierul discută cu clientul despre cum a fost viaţa „înainte”, atunci
când încă nu consuma alcool sau droguri. Ce amintiri plăcute are despre această perioadă?
Ce speranţe, visuri, planuri avea atunci? Ce succese, realizări a avut? Scopul acestei
activităţi este de a ajuta clientul să îşi aducă aminte cum a fost viaţa sa „înainte” şi să
accentueze discrepanţa dintre situaţia în care clientul consumă / nu consumă substanţa.
6. Viitorul şi prezentul. Metoda se poate aplica clienţilor care se îngrijorează în legătură cu
consumul de alcool / droguri. Terapeutul întreabă: „Cum vă imaginaţi viitorul
dumneavoastră? Ce vă doriţi să fie altfel în viitor decât în prezent?” După ce clientul a
vorbit despre dorinţele sale, terapeutul îl orientează spre prezent: „Ce vă împiedică să
realizaţi ceea ce vă doriţi?” „Cum vă afectează consumul de alcool în prezent?” Prin
răspunsurile formulate sunt puse în evidenţă aspectele negative ale situaţiei prezente. Cu
ajutorul acestor întrebări terapeutul află care sunt îngrijorările clientului şi problemele
sale datorate consumului de substanţă. Clientul înţelege diferenţa dintre ce îşi doreşte el
pentru viitor şi situaţia sa prezentă. Conştientizarea acestei discrepanţe întăreşte dorinţa sa
de a-şi modifica comportamentul. Clientul poate pune în discuţie necesitatea schimbării
comportamentului său.
7. Aşteptând cu nerăbdare. Clientului i se propune să îşi imagineze cum va fi viaţa sa peste 5
sau 10 ani, dacă nu face nicio schimbare. Apoi i se cere să îşi imagineze cum va fi, dacă
îşi modifică comportamentul (renunţă la consumul de alcool / drog). Terapeutul nu
moralizează, el doar cere clientului să vorbească despre ceea ce îşi imaginează.
8. Explorarea îngrijorărilor. Metoda se poate folosi doar cu clienţii care îşi fac probleme în
legătură cu consumul de substanţă. Dacă clientul vorbeşte despre îngrijorarea sa,
consilierul sumarizează (rezumă) cele spuse de client şi apoi întreabă: „Ce altceva vă mai
nelinişteşte?”, „Ce alte probleme mai aveţi?” Discuţia continuă până când clientul a vorbit
despre toate îngrijorările sale. În final consilierul rezumă aceste îngrijorări şi reaminteşte

56
 clientului aspectele pozitive ale consumului de substanţă, despre care a vorbit acesta
atunci când s-a aplicat metoda „lucruri bune şi lucruri mai puţin bune”. Vorbind despre
„lucrurile bune” se pune în evidenţă ambivalenţa clientului. Înainte de încheierea discuţiei
consilierul pune întrebări deschise pentru a ajuta clientul să îşi conştientizeze anxietăţile
legate de modificarea comportamentului.
9. Oferirea de informaţii despre consecinţele consumului de alcool / droguri. Înainte de a
oferi aceste informaţii este important să evalăm măsura în care clientul este pregătit să le
recepţioneze. Informaţiile vor fi oferite pe un ton neutru, impersonal, şi nu pe un ton
moralizator sau ameninţător.
10. Ajutarea clientului să ia decizia de a-şi schimba comportamentul . Metoda se aplică după
ce au fost aplicate metodele anterioare, şi numai în cazul persoanelor care şi-au exprimat
deschis dorinţa de a-şi schimba comportamentul. Dacă consilierul discută prea repede
această problemă, există şanse mari ca clientul să renunţe la consiliere şi să consume în
continuare substanţa. Dacă clientul este motivat intrinsec să-şi modifice comportamentul
şi să renunţe la consumul de alcool/drog, consilierul poate oferi informaţii şi sfaturi, fără a
submina sentimentul de autonomie al clientului.
Durata de aplicare a fiecăreia dintre aceste metode este de 5 – 15 minute. În cursul
unei şedinţe pot fi folosite mai multe metode, în funcţie de timpul disponibil şi progresele
făcute de client. Consilierul alege metodele pe care le va aplica în funcţie de etapa în care se
află clientul (etapa “utilizatorului fericit”, ambivalenţei, acţiunii, de menţinere). Dacă clientul
colaborează mai greu la prima şedinţă, se poate începe cu „Stilul de viaţă, stres şi utilizarea
substanţei” sau „Sănătate şi utilizarea substanţei”. Dacă clientul este mai receptiv, se poate
începe cu „O zi obişnuită” sau „Lucruri bune şi lucruri mai puţin bune”.

Prin aplicarea acestor metode se urmăreşte motivarea clientului să facă modificări

efective în modul său de viaţă (care în cazul consumului de alcool sau droguri includ şi
renunţarea la consum) şi aceste modificări să se menţină în timp.
Interviul motivaţional poate fi folosit de psihologi sau asistenţi sociali pentru a ajuta
consumatorii de alcool / droguri. Aceeaşi tehnică de consiliere se poate folosi şi atunci când
lucrăm cu persoane care suferă de alte probleme care necesită realizarea unor modificări
comportamentale importante (de exemplu cu persoane cu tulburări de comportament).

57
Bibliografie
1. Astolfi, H., Evans, M., (1997), Motivational interviewing, in GP Drug & Alcohol
Supplement no. 6, april, material accesat online la adresa:
www.ambulance.nsw.gov.au/public-health/dpb/supplements/supp6.pdf, in 28 octombrie
2009.
2. Băban A., (coord.), (2001), Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de
dirigenţie şi consiliere, Cluj-Napoca.
3. Bócsa, É, (2014), Consiliere în asistenţa socială şi psihologie, Editura Focus, Petroşani.
4. Buzatu N. E., (2015), Fenomenul consumului de substanţe noi cu proprietăţi psihoactive
("etnobotanice"): aspecte penale, criminologice, criminalistice şi medicale, Editura
Universul Juridic, București. https://www.ujmag.ro/drept/drept-penal/fenomenul-
consumului-de-substante-noi-cu-proprietati-psihoactive-etnobotanice/rasfoire/
5. Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Editura
Polirom, Iaşi.
6. Gelder, M., Gath, D., Mayou, R., (1994), Tratat de psihiatrie Oxford, Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.
7. Hayes, Orrell, (1997), Introducere în psihologie, Editura ALL Educational, Bucureşti.
8. Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.

58
9. Iftene F., (2004), Comportamente adictive ale copiilor și adolescenților, în Mircea T.,
(coord), Tratat de psihopatologie și sănătate mentală a copilului și adolescentului, Editura
Artpress, Timișoara
10. Macovei R., Tudosie M., Dănescu I., Ciolacu R., (2005), Intoxicația acută cu opiacee și
sindromul de întrerupere la opiacee. Aspecte clinice și terapeutice comparative, în
Revista de Medicină de Urgență, Vol. 2, nr. 3-4,
http://revistademedicinadeurgenta.ro/Arhiva/v2n34/intoxicatia_acuta_cu_opiacee_si_sindr
omul_de_intrerupere_de_opiacee.pdf
11. *** (2003), Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale DSM-IV-TR TM,
Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.
12. Mihai, L., (2005), Interviul motivaţional – instrument de lucru esenţial în asistenţa
persoanelor dependente de droguri, Revista de Asistenţă Socială, nr. 1 – 2, pp. 61 – 66.
13. Neamțu G., (2005), Probleme de asistență socială în toxicomanie, în Neamțu G., Stan D.,
(coord), Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Iași.
14. Petrovai D., Băban A., Stilul de viață, (2001), în Băban A., (coord.), Consiliere
educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj-Napoca.
15. Şchiopu, U., (coord), (1997), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura Babel,
Bucureşti.
16. Treasure, J., (2004), Motivational interviewing, Advances in Psychiatric Treatment, vol
10, pp. 331 – 337, material accesat online la adresa:
www.apt.rcpsych.org/cgi/reprint/10/5/331-pdf, în 28 octombrie 2009.
17. Vianu, I., (1975), Introducere în psihoterapie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
18. *** Dexonline
19. http://www.infodrog.ro/clasificaredroguri.html

59