Samman Sammy

Facultatea de sociologie si stinte sociale

Antropologie Grupa 2 Seria 3 TSC RALUCA CREANGA

Referat TSC:Comunitatea
„Redescoperirea comunităţii” este fără îndoială cea mai distinctivă dezvoltare
ideologică a secolului al XIX-lea, separându-l net de secolul precedent. Contractul şi,
respectiv, Comunitatea sunt „ideile-pivot” ale celor două secole de gândire socială. În
secolul al XVIII-lea, filosofii iluminişti au dezvoltat ideea contractului raţional pentru
a întemeia noua ordine socială. În secolul al XIX-lea, însă, ideea contractului
reculează în faţa (re)descoperirii simbolismului comunităţii. Legăturile interumane de
tip comunitar – reale, tradiţionale sau inventate – sunt resemnificate pentru a alcătui
societatea umană „bună”, „adevărată” (good society), sesizabilă în asociaţii precum
statul sau biserica, dar şi în corporaţiile profesionale, sindicate şi chiar în mişcări
revoluţionare. Aşadar, noţiunea însăşi de comunitate relevă un înţeles cuprinzător,
mai larg decât acela al comunităţii locale. În viziunea conservatorilor din secolul al
XIX-lea, această noţiune desemnează toate formele de asociaţii umane caracterizate
printr-un grad înalt de intimitate personală, profunzime emoţională, angajament
moral, solidaritate şi continuitate în timp. Comunitatea este concepută ca fiind
alcătuită din oameni „întregi”, „totali”, spre deosebire de diversele asociaţii care
angajează indivizii în unul sau altul dintre “rolurile” pe care le îndeplinesc în
societatea modernă. Întruchipările tipice ale comunităţii sunt locul de origine, religia,
naţiunea, rasa, profesia sau un anumit crez. Dar arhetipul său istoric şi simbolic,
deopotrivă, este familia, comunitatea autentică prin excelenţă, deosebită de asociaţiile
utilitare sau contractuale, caracterizate prin concurenţă şi conflict.

În anul 1887, sociologul clasic german Ferdinand Tönnies a sintetizat această

problematică în lucrarea sa fundamentală Gemeinschaft und Gesellschaft (Comunitate
şi Societate). Prima parte a tratatului lui Tönnies se ocupă cu determinarea generală a
conceptelor principale şi dezvoltă „teoria comunităţii” şi, respectiv, „teoria societăţii”;
a doua parte explicitează noţiunile, corelative, de „voinţă esenţială” sau „organică” şi
de „voinţă reflectată”; iar partea a treia analizează fundamentele sociologice ale
„dreptului natural”.

Fiinţele umane convieţuiesc în raporturi şi asociaţii diverse. Există însă două tipuri
principale de asociaţii umane: comunitatea şi societatea. Această tipologie bipolară
face inteligibile toate formele posibile de asociaţii umane, căci descrie un continuum
de variaţie ai cărui poli extremi sunt reprezentaţi de asociaţiile de tip comunitar,
precum familia, de exemplu, şi, respectiv, de asociaţiile de tip societal, al căror
prototip este întreprinderea industrială sau comercială modernă, „capitalistă”. Astfel,
acest cadru conceptual facilitează descrierea atât a grupurilor sociale mici, primare,
informale etc., cât şi analiza marilor organizaţii sociale şi chiar a societăţilor în
ansamblul lor. După cum s-a observat în mod îndreptăţit, cei doi termeni polari, care
descriu în fond două tipuri de socialitate umană, „se pot combina în dozaje (gradaţii)
variabile”.

Comunitatea este convieţuirea intimă, privată; societatea, dimpotrivă, reprezintă ceea

ce este public; ea este lumea. Bunăoară, în adolescenţă suntem preveniţi să nu intrăm
în societăţi rele, dar comunitatea rea este o contradicţie în termeni. Există comunităţi
de limbă, de moravuri, de credinţă; dar există societăţi industriale, comerciale,
ştiinţifice etc. Există, de asemenea, proprietatea comună asupra bunurilor între soţi şi
proprietatea comunitară, „obştească” asupra terenurilor, pădurilor etc. Într-un sens
Samman Sammy
Facultatea de sociologie si stinte sociale
Antropologie Grupa 2 Seria 3 TSC RALUCA CREANGA
foarte general, există o comunitate care înglobează întreaga Umanitate, aşa cum vrea
să fie Biserica. Astfel, „comunitatea este viaţa comună adevărată şi durabilă. Într-o
anumită măsură, comunitatea poate fi înţeleasă ca un organism viu, iar societatea ca
un agregat mecanic şi artificial” (s.m.). Convieţuirea comunitară este imediat
sesizabilă în trei tipuri de legături interumane: de rudenie (comunitatea de sânge), de
vecinătate (comunitatea de loc) şi de prietenie (comunitatea spirituală), felul de
comunitate cel mai specific uman şi cel mai elevat. Astfel, cadrele de desfăşurare ale
vieţii comunitare sunt: casa familială, în care membrii săi dispun împreună de
bunurile lor; satul, care deţine în posesie şi folosinţă comună terenurile, pădurile etc.;
şi micul burg, în interiorul căruia apar, ca produse specifice ale sale, corpurile
profesionale şi comunităţile religioase, care sunt cele mai înalte manifestări ale ideii
de comunitate.

Prin urmare, familia, satul, micul oraş, dar şi o origine comună, o generaţie şi chiar un
popor sunt forme de comunitate umană. Însă „în ideea de familie, ca expresie generală
a ideii comunitare, sunt conţinute toate aceste formaţii diverse, căci ele provin din ea”.
Comprehensiunea şi concordia, rezultate ale cunoaşterii reciproce şi ale modurilor
comune de activitate şi de gândire, reprezintă aici forţele simpatetice particulare care
unesc membrii comunităţii într-un întreg.
Aşadar, societatea separă indivizii şi bunurile lor. Există însă un bun social comun,
care este creaţia tuturor şi se dezvăluie tuturor prin actul simplu al schimbului de
bunuri şi servicii, înţeles ca relaţie socială fundamentală. În principiu, schimbul
vehiculează valori echivalente. Prin însuşi acest act social elementar, coparticipanţii
instituie împreună un domeniu comun şi dobândesc un bun comun, care este valoarea
socială fundamentală: raţiunea abstractă. ,,Aceasta reprezintă ceea ce este rezonabil,
just, real, asupra căruia toţi sunt de acord în mod necesar, astfel încât toţi pot fi
consideraţi ca asociaţi în persoana judecătorului, a măsurătorului şi a savantului care
pronunţă asupra lucrurilor judecata obiectivă. Toţi trebuie să o recunoască, să se
conducă după ea întrucât sunt ei înşişi o raţiune şi o gândire obiectivă, folosind în
consecinţă aceeaşi măsură, măsurând cu aceeaşi balanţă”.
În definitiv, Tönnies a dezvoltat ideea sociologică simplă potrivit căreia există două
tipuri principale de contexte sociale: unul în care legăturile dintre oameni sunt mai
puternice (satul, micul oraş), şi altul în care acestea sunt mai slabe (metropola).
Această idee a fost reluată în secolul al XX-lea de Émile Durkheim, Robert Redfield,
Talcott Parsons ş.a., ajungând să ocupe în tratatele de sociologie locul teoremei lui
Pitagora din manualele de geometrie. „Ştiinţa veritabilă” – spunea Tönnies însuşi –
„este aceea a noţiunilor…Studiul fenomenelor sociale nu diferă de acela al figurilor
geometrice. În amândouă noţiunile fundamentale constituie cadrele înseşi ale
cunoaşterii. În sociologie, ca în orice ştiinţă, acestea sunt construcţii ale raţiunii pure
care ne dau accesul la realitate”.