UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERNINARĂ A BANATULUI ”REGELE
MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE TEHNOLOGIA PRODUSELOR AGROALIMENTARE

SPECTROSCOPIA IN INFRAROȘU

Coordonator Student

Conf.dr.ing.Radu Florina Dumitrescu Luminița Alexandra

Anul IV,CEPA 2

Timișoara 2020
Spectroscopia este o ramură a fizicii care se ocupă cu studiul metodelor de obținere a
spectrelor, precum și cu măsurarea și interpretarea acestora.
Spectrul unei radiații electromagnetice se opune prin descompunerea ei într-un aparat
spectral (spectroscop, spectrograf cu prismă, cu rețea etc) și constă dintr-o succesiune
de imagini ale fantei de intrare, formate de diferitele radiații monocromatice ale luminii
incidente.
Pentru studiul spectrelor, spectroscopia folosește metode vizuale, fotografice și
fotoelectrice. În funcție de domeniul spectral al undelor electromagnetice și de
aparatura folosită, există ramurile:
 spectroscopie optică (pentru domeniul vizibil, ultraviolet și infraroșu),
spectroscopia radiației X, spectroscopia radiației gamma, spectroscopia hertziană (
pentru undele hertziene și milimetrice);
 spectroscopia alfa și spectroscopia beta se ocupa cu studiul spectrelor
energetice ale radiațiilor alfa, respectiv beta.[1]
 Tehnici de spectroscopie electromagnetică după domeniul lungimii de undă
Domeniul lungimii de undă Lungimea de undă Tip de spectroscopie
Radiofrecvență > 100 µm Spectroscopie a rezonanței
magnetice nucleare
Microunde > 30 µm Rezonanță paramagnetică
electronică
Rezonanță feromagnetică
Infraroșu de la 1 la douăzeci de µm Spectroscopie în infraroșu
Spectroscopie aproape de
infraroșu
Spectroscopie vibrațională
Spectroscopie rotațională
Vizibil și ultraviolet ×102 nm Spectroscopie ultraviolet-
vizibil
Spectroscopie de
fluorescență
Spectrofotometrie
Spectroscopie Raman
Spectroscopie Brillouin
Spectroscopie de corelație
de fluorescență
Raze X < 100 nm Spectrometrie de absorbție
a razelor X
EXAFS, XANES
Spectrometrie de
fluorescență X clasică și în
reflexie totală
Microsonda Castaing
Raze gamma spectrometrie gamma
Spectrometrie Mössbauer

Radiația în infraroșu (IR) este o radiație electromagnetică a cărei lungime de undă este mai
lungă decât cea a luminii vizibile (400 - 700 nm), dar mai scurtă decât cea a radiației terahertz (
100 μm - 1 mm) și a microundelor (~30000 μm). Majoritatea radiației termice emise de către
obiectele aflate la temperatura camerei este în infraroșu.
Energia în infraroșu este emisă sau absorbită de molecule atunci când se schimbă mișcările de
rotație - vibrație. Energia în infraroșu excita moduri de vibrație într-o moleculă printr-o schimbare
de dipol, făcându-l interval de frecvență util pentru studiul acestor stări energetice pentru
moleculele de simetrie corespunzătoare. Spectroscopia în infraroșu examinează absorbția și
transmiterea de fotoni în intervalul energetic infraroșu.
Radiațiile infraroșii sunt folosite în aplicații industriale , științifice sau medicale. Aparatele pentru
vedere nocturnă folosind iluminație infraroșie apropiată activă oferă observarea oamenilor și
animalelor fără ca observantul să fie detectat. Astronomia în infrarosu folosește senzori echipați
pe telescoape pentru a trece prin regiunile greu vizibile din spațiu precum norii moleculari, mai
sunt folosiți pentru a detecta noi planete sau pentru a detecta traiectoria obitectelor în spațiu.
Camerele cu detectoare infraroșii sunt folosite pentru a detecta pierderea de căldură din
sisteme izolate, pentru a observa schimbările de traiectorie a sângelui în corpul uman și pentru
a detecta aparate electrice care se supraîncălzesc.
Fotografierea în infraroșu este folosită în aplicațiile militare pentru achiziția de date dar și în
scopuri industriale sau civile. Utilizările militare includ vederea nocturnă, supravegherea pe timp
de noapte, localizare și urmărire. Omul, la temperatura normală a corpului, radiază pe lungimea
de undă de 10 micrometri. Utilizările civile includ analiza eficienției termale, monitorizarea
mediului înconjurător, inspectarea uzinelor industriale, detectarea temperaturii la distanță,
comunicațiile fără fir pe distanțe scurte, spectrografie și meteorologie.
Radiația în infraroșu (IR) este o radiație electromagnetică a cărei lungime de undă este mai
lungă decât cea a luminii vizibile (400 - 700 nm), dar mai scurtă decât cea a radiației terahertz (
100 μm - 1 mm) și a microundelor (~30000 μm). Majoritatea radiației termice emise de către
obiectele aflate la temperatura camerei este în infraroșu.
Energia în infraroșu este emisă sau absorbită de molecule atunci când se schimbă mișcările de
rotație - vibrație. Energia în infraroșu excita moduri de vibrație într-o moleculă printr-o schimbare
de dipol, făcându-l interval de frecvență util pentru studiul acestor stări energetice pentru
moleculele de simetrie corespunzătoare. Spectroscopia în infraroșu examinează absorbția și
transmiterea de fotoni în intervalul energetic infraroșu.
Radiațiile infraroșii sunt folosite în aplicații industriale , științifice sau medicale. Aparatele pentru
vedere nocturnă folosind iluminație infraroșie apropiată activă oferă observarea oamenilor și
animalelor fără ca observantul să fie detectat. Astronomia în infrarosu folosește senzori echipați
pe telescoape pentru a trece prin regiunile greu vizibile din spațiu precum norii moleculari, mai
sunt folosiți pentru a detecta noi planete sau pentru a detecta traiectoria obitectelor în spațiu.
Camerele cu detectoare infraroșii sunt folosite pentru a detecta pierderea de căldură din
sisteme izolate, pentru a observa schimbările de traiectorie a sângelui în corpul uman și pentru
a detecta aparate electrice care se supraîncălzesc.
Fotografierea în infraroșu este folosită în aplicațiile militare pentru achiziția de date dar și în
scopuri industriale sau civile. Utilizările militare includ vederea nocturnă, supravegherea pe timp
de noapte, localizare și urmărire. Omul, la temperatura normală a corpului, radiază pe lungimea
de undă de 10 micrometri. Utilizările civile includ analiza eficienției termale, monitorizarea
mediului înconjurător, inspectarea uzinelor industriale, detectarea temperaturii la distanță,
comunicațiile fără fir pe distanțe scurte, spectrografie și meteorologie.
 Definirea și relația cu spectrul electromagnetic
Radiația infraroșie este un tip de radiație electromagnetică ca și undele radio, radiația ultavioletă
, razele X sau microundele. Lumina infraroșie aparține spectrului electromagnetic, fiind invizibilă
ochiului uman însă oamenii o pot simți ca și căldura. Orice cu temperatura de peste 5 grade
Kelvin (-450 de grade Fahrenheit sau -268 de grade Celsius) emite radiație infraroșie. Conform
Agenției de Protecție a Mediului, un simplu bec convertește 10% din energia electrică în lumina
vizibilă și 90% în radiație infraroșie.
Radiația infraroșie începe la marginea vizibilă a spectrului, mai exact de la extremitatea culorii
roșii de la 700 nanometri (nm) până la 1mm. Această limită de lungime de undă corespunde
frecvenței cuprinse între 430 THz până la 300GHz, la limita inferioară a acestui spectru se află
porțiunea de început a microundelor.
Infraroșu natural
Lumina soarelui cu tempertatura efectivă de 5,780 de grade Kelvin, este compusă din radiație
termică ce este mai mult de jumătate radiație infraroșie. La amiază lumina soarelui produce o
iradiere de 1 kilowat pe metrul pătrat la nivelul mării. Din această energie 527 de wati este
radiație infraroșie, 455 de wati este lumina vizibilă și 32 de wati este radiație ultravioletă.
La suprafața pământului la temperaturi mult mai mici pe suprafața soarelui, aproape toate
radiațiile termice sunt formate din radiații infraroșii pe diferite lungimi de undă. Din toate
fenomenele naturale doar fulgerul și focul este destul de puternic pentru a produce energie
vizibilă.
Regiunile din infraroșu
În general, obiectele emit radiație infraroșie pe tot spectrul lungimii de undă, dar uneori doar o
regiune limitată a spectrului produce interes deoarece senzorii pot colecta radiații doar dintr-o
lungime de bandă specifică. Radiația termică infraroșie are o emisie maximă pe lungimea sa de
undă și este invers proporțională cu temperatura absolută a obiectului conform legii de
distribuție a lui Wien, de aceea banda infraroșie este subdivizată în regiuni mai mici.

Spectrul
electromagnetic
Nume Lungime de undă Frecvența (Hz) Energia fotonică (eV
)
Raze Gama mai mici de 0.01 nm peste 30 EHz 124 keV – 300+ Gev
Raze X 0.01 nm – 10 nm 30 EHz - 30 PHz 124 eV – 124 keV
Ultraviolet 10 nm – 380 nm 30 PHz - 790 THz 3.3 eV - 124 eV
Vizibil 380 nm - 700 nm 790 THz - 430 Thz 1.7 eV – 3.3 eV
Infraroșu 700 nm – 1mm 430Thz - 300 GHz 1.24 meV - 1.7 eV
Microunde 1 mm – 1 metru 300 GHz – 300 MHz 1.24 ueV – 1.24
meV
Radio 1mm – 100000 km 300MHz – 3Hz 12.4 fev - 1.24 meV
Sistemul divizat de CIE
Comisia internațională de iluminare este autoritatea internațională a luminii, iluminării, culorii și a
culorilor reproduse în utilizările analog/digitale. Această organizație se împarte în 8 diviziuni,
fiecare dintre aceste diviziuni stabilește comitetele tehnice pentru a efectua programele de sub
supravegherea lor. Această comisie a recomandat divizarea radiației infraroșii în următoarele 3
benzi:

 IR-A: 700 nm - 1400 nm (0.7 µm – 1.4 µm, 215 THz – 430 THz);
 IR-B: 1400 nm – 3000 nm (1.4 µm – 3 µm, 100 THz – 215 THz);
 IR-C: 3000 nm – 1 mm (3 µm – 1000 µm, 300 GHz – 100 THz);
Sistemul divizat impus de ISO
Organizația internațională de standardiazare a impus sistemul ISO 20473 pentru divizarea
radiației infraroșii:

 Infraroșu apropiat cu abreviatia NIR (Near-Infrared) și lungimea de undă 0.78 – 3 µm;

 Infraroșu de undp medie cu abreviația MIR (Mid-infrared) și lungimea de undă 3 – 50 µm
;
 Infraroșu îndepărtat cu abreviația FIR (Far-infrared) și lungimea de undă 50 – 1000 µm;
Sistemul divizat în astronomie
Astronomii au divizat spectrul infraroșu după cum urmează:

 Infraroșu apropiat cu abreviația NIR (Near-Infrared) și lungimea de undă (0.7 – 1) până

la 5 µm;
 Infraroșu de undă medie cu abreviația MIR (Mid-infrared) și lungimea de undă 5 până la
(25 – 40) µm;
 Infraroșu îndepărtat cu abreviația FIR (Far-infrared) și lungimea de undă (25 – 40) până
la (200–350) µm;
Aceste 3 diviziuni nu sunt precise și pot varia în funcție de publicație. Cele trei regiuni sunt
folosite la observarea gamelor diferite de temperaturi și prin urmare diferitele medii din spațiu.

Sistemul divizat la raspunsul senzorilor

Un al treilea sistem de divizare împarte banda după felul în care răspund majoritatea
detectoarelor:

 Infraroșu apropiat: de la 0,7 la 1 µm;

  Infraroșu de undă scurtă: de la 1.0 până la 3 µm;
 Infraroșu de undă medie: de la 3 până la 5 µm;
 Infraroșu de undă lungă: de la 8 până la 12 µm sau 7 până la 14 µm;
 Infraroșu de undă foarte lungă: 12 până la 30 µm;
Infraroșu apropiat este regiunea cea mai apropiată în lungime de undă de radiația detectabilă
de ochiul uman, de unda medie și cel îndepărtat sunt mult mai departe de spectrul vizibil.
Detectoarele comune din siliciu au o sensibilitate la aproximativ 1050 nm în timp ce
detectoarele ce au în componență compuși chimici au o sensibilitate cuprinsă între 950 nm și se
termină undeva în jur de 1700 - 2600 nm în funcție de configurația specifică.
Infraroșu începe conform diferitelor standarde undeva între 700 - 800 nm, dar granița între
lumina vizibilă și lumina infraroșie nu este precis definită.
În mod particular lumina intensă cuprinsă în banda infraroșului apropiat (provenind de la lasere
infraroșii, leduri sau de la lumina zilei) poate fi detectată până la aproximativ 780 nm și va fi
percepută ca și lumină roșie. Sursele ce emit lungimi de undă lungi de 1050 nm pot fi percepute
ca și o lucire roșie monotonă într-o sursă intensă.
Benzile infraroșii utilizate în telecomunicații
În comunicațiile optice, partea din spectrul infraroșu utilizată este divizată în șapte benzi ce se
bazează pe posibilitatea de transmitere a luminii precum și de absorția și detectarea ei.
Banda C este banda dominantă pentru telecomunicațiile pe distanțe lungi. Banda S și banda L
se utilizează pe o tehnologie mai puțin cunoscută și nu sunt la fel de răspândite.
Radiația termică (căldura)
Radiația infraoșie este mai cunoscută ca și radiația căldurii, însa lumina și undele
electromagnetice de orice frecvența vor încălzi suprafețele care le absorb. Lumina infraroșie
provenită de la soare reprezintă 49% din căldura pământului, restul fiind cauzat de lumina
vizibilă care este absorbită apoi reradiată la lungimi de undă mai mari.
Lumina vizibilă sau emisia laserelor ultraviolete pot arde hârtia iar obiectele cu adevărat fierbinți
pot emite radiație vizibilă. Obiectele la temperatura camerei vor emite radiații concentrate de
cele mai multe ori în banda de la 8 la 25 µm dar acest lucru nu este diferit de emisia de lumină
vizibilă de obiectele incandescente și ultraviolete de obiecte mai fierbinți.
Căldura este energia în tranzit care se scurge datorită diferențelor de temperatură. Diferit de
căldura transmisă de conducția termică sau transmiterea căldurii prin convecție, radiația termică
se poate propaga în vid. Radiația termică este caracterizată printr-un spectru particular cu multe
lungimi de undă care sunt asociate emisiei dintr-un obiect, ca urmare a vibrațiilor sale
moleculare la o temperatură dată. Radiația termică poate fi emisă din obiecte la orice lungime
de undă și la temperaturi foarte mari, asemenea radiații sunt asociate unui spectru cu mult
peste infraroșu, spectrul vizibil, ultraviolet și chiar peste regiunile razelor X. Datorită cunoscutei
asocieri dintre radiația infraroșie și radiația termică este doar o coincidență bazată pe faptul că
pe pământ este o temperatură mult mai scăzută decât pe celelalte planete din jurul soarelui.
Conceptul de emitivitate este important în ințelegerea emisiilor infraroșii ale obiectelor. Aceasta
este o proprietate a unei aparențe care descrie cum emisiile termale se abat de la idealul unui
corp absolut negru (un corp care absoarbe integral radiația). Pentru o explicație mai bună, două
obiecte la aceiași temperatură fizică nu vor arăta aceiași imagine infraroșie dacă le diferă gradul
de emitivitate. Din acest motiv selecția incorectă a emitivității va da rezultate inexacte atunci
când folosim camere și pirometre.
Vedere nocturnă
Infraroșul este folosit la echipamentele cu vedere nocturnă când nu este suficientă lumină
vizibilă pentru a vedea. Dispozitivele cu vedere nocturnă operează printr-un proces implicând
transformarea fotonilor de lumină ambientală în electroni care sunt apoi amplificați prin procese
chimice și electrice și apoi transformați din nou în lumină vizibilă. Sursele de lumină infraroșie
pot fi folosite pentru a spori lumina ambientală disponibilă ce este utilizată de către dispozitivele
de vedere nocturnă pentru vizibilitatea în întuneric fără a folosi o sursă de lumină vizibilă.
Utilizările luminii infraroșii pentru dispozitivele cu vedere nocturnă nu trebuie confundate cu
termoviziunea, care creeaza imagini bazate pe diferențele de temperatură de suprafață prin
detectarea radiației infraroșii (caldura) care provine de la obiecte și mediul înconjurător.
Termografia
Radiația infraroșie poate fi utilizată pentru a determina de la distanță temperatura obiectelor
dacă se cunoaște emitivitatea lor. Aceasta se numește termografie sau în cazul obiectelor
foarte fierbinți din infraroșu apropiat sau spectrul vizibil este denumit pirometrie. Termografia
este utilizată în aplicații militare și industriale dar tehnologia apare și pe piata liberă sub forma
camerelor cu termoviziune.
Camerele cu termoviziune detectează radiația infraroșie cuprinsă în raza spectrului
electromagnetic (aproximativ 900 - 14000 nm sau 0.9 – 14 μm) și produce imaginile radiației
respective. De când radiația infraroșie este emisă de către toate obiectele în funcție de
temperatura lor, conform legii radiației corpului absolut negru termografia poate face posibil să
vedem mediul cuiva cu sau fără iluminare vizibilă. Cantitatea de radiație emisă de către un
obiect crește cu temperatura, de aceea termografia ne permite să vedem variațiile de
temperatură.
Comunicațiile în infraroșu
Transmisiile de date în infraroșu sunt deasemena utilizate în transmisiile de date între
perifericele sistemelor complexe cât și o perioadă bună de timp pentru a transfera date între
telefoanele mobile. Aceste dispozitive sunt utilizate conform standardelor publicate de IRDA (
Infrared Data Association). Telecomenzile și celelalte dispozitive ce utilizează transmiterea de
date în infraroșu folosesc LED-uri (light-emitting diodes) pentru a emite radiație infraroșie care
este direcționată de o lentilă plasticată într-un fascicul îngust. Fasciculul este modulat și se
deschide și închide pentru a cripta date. Receptorul utilizează o fotodiodă din siliciu pentru a
converti radiația infraroșie în curent electric. Răspunde numai semnalului pulsatoriu creat de
transmitător și filtrează schimbările radiației infraroșii din lumina ambientală. Comunicațiile prin
infraroșu sunt folositoare utilizărilor casnice în zonele cu densitate mare a populației.
Infraroșu nu poate străpunge pereții și astfel nu poate interfera cu alte dispozitive din încăperi
alăturate. Infrarosu este cea mai comună metodă folosită pentru telecomenzile ce comandă
aparate simple. Telecomenzile prin infraroșu utilizează protocoale precum RC-5, SIRC, NEC etc
. pentru a putea funcționa.
Comunicațiile optice în spațiul liber ce utilizează lasere prin infraroșu poate fi o metodă foarte
convenabilă pentru a instala o legatură de comunicație în spațiul urban care să funcționeze
până la 4 gigabit/s, în comparație cu îngroparea cablului de fibră optică.
Laserele infraroșii sunt utilizate pentru a asigura lumina pentru sistemele de comunicație prin
fibră optică. Lumina infraroșie cu lungimea de undă în jurul valorii de 1330 nm sau 1550 nm
sunt cele mai bune decizii pentru firele standard de siliciu.[2].

Spectrul electromagnetic

Rază gamma · Rază X · Ultraviolet · Spectru vizibil · Infraroșu · Radiație Terahertz ·

Microundă · Unde radio

← lungimi de undă scurte       lungimi de undă lungi→

Radiatia in infrarosu (IR) este radiatie electromagnetica cu o lungime de unda mai mare decat
cea a luminii vizibile, dar mai mica decat cea a microundelor.
Descoperirea IR a fost atribuita lui Wiliam Herschel, un astronom care si-a publicat rezultatele in
anul 1800. Herschel a utilizat o prisma ce reflecta lumina provenita de la soare cu ajutorul careia a
separat numai partea rosie a spectrului pe care a masurat-o cu ajutorul unui termometru. Surprins
de rezultatele obtinute el si-a numit descoperirea "Radiatii calorice". Termenul de infrarosu a aparut
mult mai tarziu.
Daca un fascicul de lumina solara este trecut printr-o prisma de sticla, el este descompus in radiatii
componente monocromatice, formand un spectru continuu. Formarea spectrului se datoreaza
faptului ca lumina alba este compusa din radiatii de culori diferite, fiecare de anumite lungimi de
unda, ?, respectiv anumite frecvente ?. Strabatand prisma de sticla, ele sunt refractate in mod diferit.
O molecula poate suferi, prin absorbtia unui foton si in functie de energia acestuia, trei feluri de
schimbari sau variatii ale energiei ei: o variatie a energiei de rotatie, o variatie a energiei de vibratie
si o variatie a energiei electronice. Fiecare molecula poseda deci niveluri energetice de rotatie, de
vibratie si electronice proprii, caracterizate prin numere cuantice. Fiecare tranzitie intre doua niveluri
energetice, diferite prin numerele lor cuantice, determina aparitia unei linii, in spectrul de absorbtie al
moleculei. Liniile spectrale se contopesc aparand in spectru benzi de absorbtie. O tranzitie de
vibratie nu poate fi realizata niciodata singura, ci este totdeauna insotita de tranzitii de rotatie,
manifestandu-se fiecare printr-o linie spectrala.
Din cauza numarului lor mare si a apropierii lor in spectru ele se contopesc sub forma benzilor
caracteristice ale spectrelor in infrarosu, aceste spectre fiind spectre de vibratie - rotatie. Aparatele
cu care se studiaza spectrele sunt de diferite tipuri: spectroscopul are o scara gradata cu ajutorul
careia se pot identifica si masura diferite lungimi de unda ale radiatiilor luminoase, spectrograful
inregistreaza fotografic; spectrofotometrul inregistreaza electronic intensitatile componentelor
spectrale.

SPECTROFOTOMETRELE
Spectrofotometrele sunt de diferite tipuri dar se compun, in principiu, din urmatoarele dispozitive
esentiale: o sursa luminoasa, un monocromator, un recipient cu pereti transparenti, numita celula de
absorbtie, un detector si un dispozitiv pentru masurat si inregistrat efectele detectate. Pentru
determinarea spectrelor in infrarosu servesc drept surse luminoase, vergelele de oxizi greu fuzibili (
Zr, Th, Ce) sau de carbura de siliciu, incalzite, prin trecerea unui curent electric, la cca. 1500?C.
Ferestrele celulelor de absorbtie trebuie confectionate din materiale transparente pentru radiatiile din
regiunea spectrala respectiva, in cazul infrarosului, se utilizeaza clorura de sodiu sau alte saruri.
Spectrele in infrarosu se determina la solutii ale substantelor in solventi transparenti pentru radiatiile
respective sau la gaze aflate la presiune normala. se utilizeaza amestecuri de substante cu KBr,
presate sub forma de pastile (KBr este transparenta pentru infrarosu). Monocromatorul are scopul
de a separa radiatiile emise de sursa luminoasa in fascicule de raze monocromatice, pe care le
dirijeaza apoi succesiv, printr-o fanta, asupra celulei de absorbtie.
Detectorul are rolul de a transforma radiatia transmisa, neabsorbita in alta forma de energie. In
spectroscopia in infrarosu servesc drept detectoare termoelemente. Curentul produs de detector
este inregistrat, obtinandu-se curbe de absorbtie.
In molecule biatomice, ca HCl, HBr, etc., este posibila o vibratie de un singur fel, aceea prin care
atomii se apropie si se indeparteaza unul de altul, osciland in jurul unei pozitii de echilibru.
O asemenea oscilatie este prezentata printr-o curba de energie potentiala in functie de distanta
interatomica. La scurtarea legaturii interatomice, energia creste mult mai repede cu scaderea
distantei (din cauza respingerii dintre electronii straturilor interioare ale atomilor) decat la alungirea
legaturii. Orice deplasare a atomilor fata de distanta de energie minima, mareste energia potentiala
a moleculei si determina aparitia unei forte elastice de revenire (P) care tinde sa readuca atomii in
pozitia de echilibru sau pozitia de energie minima, intocmai ca intr-un pendul mecanic. Dupa legea
oscilatorului armonic, P este proportionala cu deplasarea x (cm) a atomilor, de la pozitia de echilibru:
P = kox. Ecuatia corespunde unui oscilator armonic, reprezentat printr-o curba simetrica si anume o
parabola. Intr-un astfel de sistem nivelurile de energie sunt situate, conform ecuatiei 4 la distante
egale. Frecventa de vibratie fundamentala ?, a unui asemenea oscilator armonic, rezulta din
expresia urmatoare:unde k este constanta de forta si reprezinta forta de revenire raportata la
unitatea de lungime a deplasarii; m este masa redusa a celor doi atomi de mase m1 si m2:Se
observa ca ? este cu atat mai mica cu cat masa atomilor este mai mare si cu atat mai mare cu cat
constanta de forta k a legaturii chimice este mai mare. Energia totala de vibratie a moleculelor este
data de:Spre deosebire de vibratiile sistemelor macroscopice, vibratiile atomilor in molecule sunt
cuantificate.
 Energia de vibratie a unui oscilator molecular armonic nu poate adopta decat anumite valori proprii,
ce satisfac relatia: En = (n + 1/2 ) h? , n = 0, 1, 2, 3, ..., unde h este constanta lui Planck, h = 6,626.
10-34 J.s ; n sunt numerele cuantice de vibratie. Vibratia fundamentala corespunde tranzitiei de la
nivelul de energie n = 0 la nivelul n = 1. Tranzitiile de vibratie ale moleculelor uzuale corespund unor
energii variind intre cca. 1 si 10 kcal/mol. [3].

Sursele de radiatii. O sursa de infrarosu este formata dintr-un fir incandescent care
emite radiatii de toata frecventele conform legii radiatiei corpului negru. Cantitatea de
energie corespunzatoare fiecarui frecvente creste o data cu temperatur sursei;
suprafata sursei nu are vro importanta, cu conditia ca imaginea sursei de fanta de
intrare sa fie mai mare ca aceasta in orice conditii de lucru. Pentru majoritatea
domeniului de infrarosu, energia sursei este proportionala cu puterea a 4 a frecventei.
Incalzirea electrica este cea mai potrivita, iar materialul folosit in mod obisnuit in pentru
surse etse un amestec conductor de oxizi ai pamanturilor rare sub forma unei fergele si
care se numeste lampa Nernst. Aceasta sursa lucreaza la 20000K, insa necesita doar
100W si poate lucra in aer fara o racier speciala. Sursa are un coeficient negativ de
temperature al rezistentei si necesita o preancalzire exterioara inainte de a conduce
sufficient curentul pentru aa ramane aprinsa. Sursele de carbura de siliciu lucreaza la
temperature mai joase, insa au un diametru mai mare si pot fi folosite cu fante mai largi;
aceste surse sunt preferate sub 500 cm-1. Se pot folosi si surse de wolfram, lucrand
sub vid platina sau rodiu. Temperatura cea mai ridicata , 40000K, se obtine in centrul
unui arc de carbune , insa asemenea surse necesita un mechanism de alimentare
constanta si se mentin greu stabile. De asemenea , la frecvente joase , sub 100 cm-1 ,
arcurile de mercur prezinta o emisei continua.

Dispozitivul experimental
Spectometrul de baza. Numeroase detalii influenteaza proiectarea fiecarui
instrument in parte, insa componentele esentiale sunt indicate in fig. 1. Radiatia unei
surse termice N este focalizata prin proba S si fanta de intrare a spectrometrului F.
Radiatia este transformata intr-un fascicul parallel de oglinda-colimator C, traverseaza
prisma P si este refocalizata si receptionata de detectorul D. Aceasta este transmisa
unui calculator si inregistrata sub forma unui spectru. Intr-un asemenea instrument,
absortia reprezinta raportul dintre valoarea semnalului in prezenta probei si cea in
absenta sa. Frecventa in infrarosu este determinat de unghiul prismei si poate fi variata
rotind prisma in jurul axei verticale.
Mod de lucru:
Identificarea compusilor cu ajutorul spectrelor de infrarosu este atat de sigura si
comoda , incat inlocuieste metodele mai vechi bazate pe punctele de topire, indici de
refracte etc. principalul sau avntaj consta in certitudinea concluziei chiar la materiale
partial impure. Principalul dezavantaj se refera la spatial necesar pentru desfasurarea
tuturor detaliilor unui spectru. Drept urmare, revistele stiintifice nju tiparesc in mod
obisnuit spectrul daca singurul motiv pentru a-l publica este de a permite cercetatorilor
din alte laboratoare sa identifice compusul odata ce au facut-o pentru ei insisi. Exista
intotdeauna mici diferente rezultate din utilizarea unor spectrometer diferite precum si a
unor conditii diferite de preparare a probei, insa acestea nu sunt suparatoare. Aceasta
utilizare a spectrelor de infrarosu a dus pe buna dreptate la denumirea de"amprenta
digitala" a compusilor chimici.
Pentru umplerea celulei IR cu o proba solida, se urmaresc urmatorii pasi:
1. Se indeparteaza celula IR din locul unde era amplasata
2. Se pozitioneaza celula IR pe o bucata de hartie curata.
3. Se prepara un mic volum (nu mai mult de 0,5 ml) dintr-o solutie concentrata din
monstra solida intr-un solvent volatil (cloroform si diclormetan, altele pot cere metanol
sau etanol). Asigurati-va ca substantele solide se dizolva..
Pentru a prepara solutia:
- Se foloseste o spatula curata pentru a transfera o mica parte din substanta solida intr-
un recipient curat.
- se adauga 0,5-1 ml solvent in recipient folosind o pipeta curata.
-se acopera recipipientul si se dizolva solidul.
4. Folosind aceeasi pipeta,se pun 1-2 picaturi de solutie in centrul tavite cu NaCl.

5.Se asteapta cateva minute ca solventul sa se evapore. Pentru o mai buna evaporare
a solventului, se balanseaza mana inainte si inapoi deasupra recipientului.
6. Se pun cristalele de sare intr-un recipient de metal.
7. Se plaseaza celula IR in spectometru.
8. Se obtine spectrul monstrei.
9.Se inlatura celula din spectrometru
10 Se dezasambleaza suportul de cristal.
11.Se indeparteaza cristalul.
12. Se curata suprafata cristalului cu un tifon imbibat in acetona si se lasa sa se usuce.
In urma analizei s-au obtinut urmatoarele rezultate:
lungimea de unda la care absoarbe gruparea C = O din actetaul de metil este de 1735
cm -1
lungimea de unda la care absoarbe gruparea C - o din acetatul de metil este de 1250
cm-1 si de 1050cm -1
Concluzii:
Principalele avantaje ale spectroscopiei IR sunt:
identificarea poate fi facuta in cateva minute
analiza se efectueaza pe cateva miligrame de material
metoda este precisa chiar in prezenta unor cantitati mici de impuritati care pot fi si ele
identificate
este posibila identificarea grupelor chimice dintr-o molecula, prin absortia la anumite
frecvente, lucru dificil de obtinut printr-o alta metoda.[4].

Bibliografie:
1.https://www.wikiwand.com/ro/Spectroscopie
2.https://www.wikiwand.com/ro/Infraro%C8%99u
3.http://chem.ubbcluj.ro/~darab/courses/Organic_Chemistry_I/Curs-5.pdf
4.http://www.rasfoiesc.com/educatie/chimie/Spectrometria-in-infrarosu94.php