Introducere

Analiza discursului poate fi conceptualizată în mai multe moduri – atât ca abordare

generală, cât şi ca metodă concretă, cât şi ca cluster de metode, cât şi ca domeniu de cercetare.
Aceste diferenţe derivă din diferitele definiţii ale termenului discurs. În principiu, putem
vorbi despre câteva abordări dominante:
1. discurs = text = limbaj în uz (Chafe, apud Widdowson, 2007, p. 86; Salkie, 1995, p. ix).
Pentru cei care concep discursul în acest mod, obiectul de interes în formează construcţiile
lingvistice care depăşesc limitele frazei (fraza fiind considerată, în lingvistica structurală, nivelul
final al analizei lingvistice; cf. Bahtin, 1979, p. 280 et passim). În acest sens, analiza discursului
porneşte de la (şi, parţial, se suprapune peste) gramatica textului, lingvistica textului, lingvistica
transfrastică, într-o tradiţie influenţată de structuralism. Conform acestei abordări, textul este un
ansamblu de fraze care dispun de trăsături precum coerenţa, coeziunea, acceptabilitatea,
intenţionalitatea etc.; obiectul analizei îl formează aceste trăsături ale textului şi modul în care
ele sunt actualizate prin structuri lingvistice.
2. discursul este definit ca "grup individualizabil de enunţuri" (Mills, 2001, p. 6) sau
"totalitate de texte reciproc relevante" (Beaugrande & Dressler, 1981). O asemenea abordare se
apropie de analiza genurilor şi examinează modul în care un text (sau mai multe) corespunde
principiilor / normelor unei comunităţi de discurs. Deseori, o definiţie similară este utilizată şi în
cadrul analizei critice a discursului.
3. discurs = intenţie comunicativă (Widdowson, 2007, p. 6). Conform acestei abordări, de
profundă inspiraţie pragmatică, discursul este disociat de text, reprezentând ansamblul de intenţii
ale autorului acestuia şi, pe de altă parte, "ceea ce este înţeles" de receptorul respectivului text. În
acest sens, analiza încearcă să determine intenţia comunicativă – ce face autorul în şi prin textul
pe care îl produce şi cum este el înţeles de receptor. O abordare similară e cea lui E. Benveniste,
care propunea o definiţie mai îngustă a termenului discours, pe care îl opunea lui histoire. Pentru
el, discursul presupune faptul-de-a-fi-adresat şi intenţia, în locutor, de a-şi influenţa într-un
anumit mod receptorul (cf. Mills, 2001, p. 5).
4. discurs = domeniul general al interacţiunii verbale. Aici se pune accent în special pe
negocierea sensului şi pe modul în care discursul construieşte realitatea. Această abordare este
influenţată parţial de teoria foucauldiană a discursului, construcţionismul social şi analiza
conversaţiei.
Analiza discursului presupune lectura atentă a unui text (eventual transcrierea unei
conversaţii) şi examinarea limbajului utilizat, pentru a înţelege mai bine felul în care participanţii
concep un fragment de realitate, structura interacţiunii acestora, modul în care intenţiile lor
comunicative sunt reflectate în limbaj. Adică, în multe cazuri, practica analizei discursului este
similară, chiar dacă se porneşte de la presupoziţii teoretice diferite. Hugh Trappes-Lomax oferă o
descriere foarte exactă a analizei discursului ca activitate:

Analiştii discursului fac ceea ce oamenii, în experienţa cotidiană a limbajului, fac în mod instinctiv
şi, în mare măsură, inconştient: observă tipare ale limbajului utilizat şi circumstanţele (participanţii,
situaţiile, intenţiile, rezultatele) cu care acestea se asociază în mod tipic. Contribuţia specială a
analistului discursului la această activitate altfel obişnuită e observarea conştientă, deliberată,
sistematică şi, în măsura în care e posibil, obiectivă, precum şi producerea de rapoarte (descrieri,
interpretări, explicaţii) privind lucrurile pe care le-a scos la iveală cercetarea lui" (Davies, Elder,
2004, p. 133).

În acest sens, analiza discursului se află la intersecţia mai multor discipline – retorica,
lingvistica, filosofia, sociologia, psihologia – şi fiecare aplică metodologia de analiză (deseori
virtualmente identică) într-o manieră proprie şi în interese proprii.
În prezentul studiu îmi propun să caracterizez principalele abordări în analiza discursului:
cele de factură semantică, cele de factură sintactică şi schematică, cele de factură pragmatică,
precum şi cele interdisciplinare, printr-o lectură critică şi analiză comparativă a textelor
specialiştilor în domeniu, recunoscuţi pe plan internaţional.

2
 1. Abordări semantice în analiza discursului

Dacă ne referim la analiza semantică a discursului, probabil cea mai simplă variantă ar fi
"analiza tematică a datului textual", aşa cum este ea practicată în lingvistica franceză
contemporană (cf. Martin, 1995). Analiza tematică a datului textual este aplicată, în principiu,
asupra textelor scrise (în special literare) şi presupune evidenţierea aspectelor lexicale ale unei
teme (tema fiind definită ca "acel ceva cu referinţă la care a fost scris un text"), apoi construirea
unei reţele asociative din mai multe teme puse în relaţie, care ne pot ajuta să evidenţiem "locul
temei în economia semantică a textului" (Martin, 1995, p. 22).
Generalizând, o practică de acest tip ar funcţiona mai mult la nivel intuitiv, pentru că o
asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenţei textuale analizate (de
exemplu, aceeaşi secvenţă textuală poate să se refere la acţiunea de a te trezi, la oboseală, la
enervare etc.) şi totul depinde de subiectivitatea interpretului şi de obiectivele cercetării lui.
Astfel, "locul" temei nu este în text, ci în competenţa textuală a lectorului-semantician – care
poate inventa pe cont propriu teme pe care să le "descopere" ulterior în text.
În principiu, scopul unei analize tematice pare destul de clar – evidenţierea reţelei
asociative de teme, care contribuie la înţelegerea aspectului semantic şi referenţial al unui text şi
la integrarea materialului textual, uneori destul de variat, la un nivel mai general.
O altă abordare predominant semantică e "analiza semantică a discursului", propusă de
lingvistul olandez T. van Dijk. Pentru acest tip de analiză importantă pare a fi, întâi de toate,
urmărirea coerenţei O formulare preliminară a acestui tip de analiză, după van Dijk (1985, p.
105) se bazează pe următoarele presupoziţii:

Presupunem [...] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziţii şi (2)
că unităţile de sens atribuite propoziţiilor sunt judecăţi, care constau dintr-un predicat şi un număr
de argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei
semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs sunt
legate cu succesiuni de judecăţi ce stau la baza lor şi cum sensul acestor succesiuni este o funcţie a
sensului propoziţiilor sau judecăţilor constituente.

Acest nivel de analiză se efectuează asupra a ceea ce van Dijk numeşte coerenţă locală. La
acest nivel, se urmăresc structurile temă-remă, datum-novum, temă-comentariu, co-referinţa,
anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze diferite (van Dijk, 1985). Pentru van Dijk,
discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât şi ca act de vorbire global, şi poate fi
analizat, la acest nivel trans-frastic, cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei
actelor de vorbire, pragmaticii griceene, lingvisticii funcţional-sistemice etc.

3
 În acelaşi timp, discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze şi la sensul
acestora, luat în parte. Înţelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se poate reduce la înţelegerea
sensului fiecărei expresii, deşi sensul discursului este o funcţie a sensului fiecărei expresii pe
care o conţine.
Astfel, van Dijk propune şi noţiunea de coerenţă globală – la nivelul unei secvenţe
discursive mai ample sau al unui text întreg. Noţiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite
ca macrostructuri semantice care formează coerenţa globală a discursului, explicând ce este
relevant şi important în informaţia semantică din discurs. Putem vorbi, în acest sens, despre tema
unui paragraf, a unei secţiuni sau a unui text, atunci când conectăm secvenţele textuale la un
nivel mai abstract şi general – reducându-le la ceea ce van Dijk numeşte macropropoziţii sau la
titluri pentru o secvenţă textuală. Conform lui, textele pot fi rezumate doar datorită acestei
capacităţi de a fi reduse la macrostructuri.
Concepţia lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei
secvenţe textuale şi poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs
Tot predominant semantică este analiza discursului în varianta propusă de lingvistul
american Wallace Chafe. Pentru el, discursul reprezintă un "flux de sunete" determinat de un
"flux de gânduri". Una dintre forţele ce determină avansarea acestui flux de gânduri e prezenţa
temelor discursive. El defineşte tema în modul următor (2001, p. 674):

agregat coerent de gânduri introdus de un participant la conversaţie, dezvoltat fie de acel

participant, fie de altul, fie de câţiva participanţi împreună, apoi încheiat în mod explicit sau lăsat să
se estompeze.

Temele pot avea elemente active – cele despre care se vorbeşte la momentul prezent –,
semiactive (legate cu cele active şi care pot fi activate la un moment ulterior în discurs) şi
inactive. Una dintre sarcinile pe care şi le propune analistul e examinarea temelor discursive, a
modului în care sunt dezvoltate acestea (inclusiv prin interacţiunea participanţilor – strategiile
conversaţionale de dezvoltare a unei anumite teme – şi aici se implică şi elemente de
pragmatică), a strategiilor de interacţiune verbală (elemente de analiza conversaţiei) etc.
Prima etapă în analiza discursului conform abordării lui Chafe (2001, p. 674) o reprezintă
"ascultarea unei înregistrări a unei conversaţii pentru a identifica temele, segmentele de discurs
în care unul sau mai mulţi vorbitori vorbesc despre acelaşi lucru". În general, temele identificate
sunt încadrate în "supra-teme" mai generale. După ce a fost identificată secvenţa supusă analizei,
analistul descrie modul în care este prezentată şi dezvoltată tema – adică schema de prezentare a
ei. Voi examina analiza schematică în paragraful dedicat abordărilor sintactice.

4
 O abordare a analizei discursului mai apropiată de filosofie, dar păstrând referinţele
lingvistice de la care se porneşte pentru analiză, presupune evidenţierea şi examinarea "armăturii
conceptuale" a unui text – a conceptelor fundamentale prezente în el şi a relaţiilor dintre acestea
(o întreprindere destul de apropiată de analiza tematică) – precum şi a "structurii narative" a
textului, a organizării lui sintactice, a ordinii în care sunt fixate diferite secvenţe. Un aspect
important al acestei analize este şi examinarea presupoziţiilor care stau la baza textului; dacă
folosim, precum structuraliştii, metafora reţelei (cf. Jorgensen, Phillips, 2002, pp. 10 şi urm.),
presupoziţiile sunt cele care fixează într-o anumită poziţie ochiurile acesteia.

5
 2. Abordări sintactice şi schematice în analiza discursului

Abordările sintactice în analiza discursului sunt, în mare măsură, apropiate de lingvistica

textului.
În această categorie ar intra, de exemplu, analiza naraţiunii, în varianta practicată de W.
Labov. Acesta studia, în anii '60, naraţiunile orale. Conform studiului pe care l-a publicat
împreună cu Waletzky (1967), secvenţele narative pot fi divizate în propoziţii referenţiale (care
se referă la un anumit eveniment) şi propoziţii evaluative (care exprimă reacţia la un anumit
eveniment). O naraţiune conţine, prin definiţie, minimum două propoziţii referenţiale. Ordinea
lor nu poate fi schimbată, pentru că, în acest caz, s-ar schimba naraţiunea însăşi şi ordinea ei
temporală.
Conform autorilor, există 6 etape fundamentale ale naraţiunilor orale:
1. rezumatul
2. orientarea
3. complicarea acţiunii
4. evaluarea
5. rezultatul sau finalul
6. reluarea.
Studiile lui Labov urmăresc relaţia reciprocă a acestor secvenţe, structurile semantice
invariante, alterarea sintaxei etc. Sub aspect metodologic, Labov a procedat în felul următor: şi-a
invitat subiecţii, le-a înregistrat naraţiunile, a transcris înregistrările apoi a lucrat cu transcrierile.
E, în general, abordarea dominantă în etnometodologie, analiza conversaţiei, sociologie etc.
Tot cu segmentarea textelor se ocupă şi analiştii care aplică unul dintre sistemele propuse
de van Dijk. Pentru el, există două tipuri fundamentale de "scheme textuale": schemele
argumentative şi schemele narative. Textele narative, conform lui van Dijk, sunt compuse din
episoade, iar episoadele, la rândul lor, din secvenţe referenţiale şi secvenţe evaluative (similar cu
Labov & Waletzky, 1967), încadrate, ca şi în abordarea lui Labov, de o "orientare" şi o "reluare"
în care se explică relevanţa evenimentului respectiv pentru locutor sau pentru auditor (cf.
Johnstone, 2008).
În aceeaşi categorie a analizei sintactice a discursului se încadrează şi primele studii ale lui
W. Chafe în domeniul discursului ("analiza schematică"; cf. Chafe, 1975). Conform lui, atunci
când o persoană începe să elaboreze o naraţiune, ea porneşte de la o impresie globală care, ca
atare, nu ar putea fi formulată decât în fraze foarte vagi şi rezumative (analoge cu "macro-
structurile" despre care vorbeşte van Dijk; cf. van Dijk, 1985). Prima etapă a elaborării
discursului este, după Chafe, segmentarea acestei impresii globale / amintiri în secvenţe,

6
ordonate într-o succesiune logică / temporală şi care, în general, se referă la un singur eveniment
(în acest sens, ele ar fi analoage cu "episoadele" în terminologia lui van Dijk). Acest proces de
segmentare continuă până la determinarea unor unităţi mai comode – frazele – în care actanţilor
li se conferă roluri semantice concrete (aici Chafe se bazează pe frame semantics şi pe case
grammar, în varianta Fillmore). Ultima etapă a segmentării este alegerea cuvintelor –
categorizarea efectivă a informaţiei. În acest sens, sarcina unui analist pus în faţa unui text
concret este de a determina elementele în care a fost segmentat textul, la toate cele 3 etape, a
examina relaţiile reciproce ale acestor segmente şi funcţiile fiecăruia.
Alte abordări de factură sintactică pornesc de la segmente care aparţin ultimelor 2 etape
identificate de Chafe – elementele de bază din care se compune textul – şi le analizează "de jos
în sus", de la elementele de bază la structuri mai abstracte, precum ar fi temele sau macro-
structurile.
Studiile de acest gen sunt inspirate, în mare măsură, de tradiţia lingvisticii funcţionale
pragheze. O altă influenţă asupra acestei abordări sunt studiile lui M.A.K. Halliday, fondatorul
gramaticii sistemic-funcţionale. Halliday pune accentul pe studiul limbajului aşa cum apare
acesta în viaţa cotidiană şi pe funcţiile ideaţională, interpersonală şi textuală a diferitelor
elemente lingvistice.
Acest tip de studiu se ocupă de analiza coeziunii manifestată prin co-ocurenţă, progresie
tematică (succesiunea temă / remă; aici tema este concepută la nivelul frazei, nu ca "temă
discursivă" în varianta lui Chafe sau a lui van Dijk), asignarea de funcţii diferitor propoziţii ce
intră în componenţa textului analizat.
Această tradiţie se manifestă şi în varianta de analiză a discursului propusă de Raphael
Salkie în excelentul său manual Discourse and Text Analysis (1995). El sugerează că analiza
discursului ar trebui să se ocupe în primul rând de analiza coeziunii lexicale, analiza anaforelor,
co-referinţelor, deicticelor, apoi de analiza organizării textului, la nivelul schemei textuale, într-o
progresie organică şi continuă.
Unele elemente ale abordării de acest tip au fost preluate şi de lingvistica bazată pe corpus
(cf. Renouf, Kehoe, 2009, pentru o analiză detaliată a abordărilor moderne în analiza
corpusurilor în lingvistică). Reprezentanţii acestui curent în lingvistică analizează, cu ajutorul
calculatoarelor, utilizarea diferitor sintagme în corpusuri ample de texte şi generalizează privind
utilizarea comună a sintagmelor respective.
Tradiţia care se ocupă de atribuirea de funcţii diferitelor elemente textuale îşi are unul
dintre cei mai influenţi reprezentanţi în M. Coulthard şi J. Sinclair, fondatorii Şcolii de analiză a
discursului de la Birmingham. Combinând abordarea analizei discursului cu cea a analizei
conversaţiei, Coulthard, Sinclair şi discipolii lor atribuie diferitelor elemente textuale (pe care le

7
numesc "mişcări", cu un termen preluat de la L. Wittgenstein, care vorbea despre "mişcări în
jocurile de limbaj"; cf. Wittgenstein, 2004) funcţii precum cauză / consecinţă, specificare /
generalizare etc. (pentru o tipologizare extinsă cf. Coulthard (coord.), 1992, p. 126-127). Unul
dintre subiectele studiate în profunzime de Şcoala de la Birmingham este discursul didactic.
Studiind transcrierile înregistrărilor de lecţii, grupul de la Birmingham a observat că ele sunt
caracterizate, în mare măsură, printr-o succesiune tipizată de mişcări: iniţiere (de obicei printr-o
întrebare din partea profesorului) – răspuns (din partea elevului) – comentariu ("follow-up", en.
continuare, din partea profesorului). Ulterior, au fost studiate diferite tipuri şi forme ale acestor
mişcări (Coulthard (ed), 1992, pp. 1-34) şi efectul lor asupra calităţii învăţării, atmosferei din
sala de clasă, implicării elevilor etc. (ilustrative în acest sens sunt lucrările lui Baraldi (ed.), 2009
sau Henning, 2008).
O abordare cu unele suprapuneri parţiale cu cea a Şcolii de la Birmingham, dar cu scopuri
diferite, este Rhetorical Structure Theory (teoria structurii retorice, abreviat RST), elaborată de o
echipă condusă de Bill Mann (pentru o descriere a categoriilor RST, cf. Mann & Thompson,
1988). În principiu, scopul pe care şi-l propune RST este de a atribui câte o funcţie (afirmaţie,
dovadă, exemplu etc.) fiecărei propoziţii prezente într-un text monologic scris, apoi de a marca
relaţia dintre respectivele propoziţii, în cadrul unei scheme care descrie structura semantică şi
sintactică a textului. Această abordare are unele aplicări în rezumarea computerizată a textului,
predarea scrierii şi lecturii critice etc.
În principiu, aceste abordări care divizează textul în elemente componente pentru a-i
determina schema după care a fost construit sau în raport cu care poate fi interpretat cel mai
eficient îşi are o sursă de inspiraţie şi un termen de comparaţie în tradiţia retorică. Retorica
religioasă medievală, de exemplu, recomanda elaborarea predicii în conformitate cu schema
temă – protemă – expunere – exemplu – peroraţie – încheiere (cf. Drout, 2006), care a venit să
înlocuiască structura discursului retoricii clasice, compusă din exordiu, naraţiune, demonstraţie,
respingere şi peroraţie. Or, o structură schematică de acest gen are destul de multe în comun cu
analiza schematică în cadrul studiilor discursului; diferenţa fundamentală ar fi că analiza
discursului, în această privinţă, este predominant descriptivă, iar tradiţia retorică este
predominant normativă; analiza discursului ca analiză schematică are scopuri teoretice, iar
retorica este percepută fie ca artă de a convinge (retorica antică clasică) fie ca artă de a vorbi bine
(retorica târzie); analiza discursului în această variantă se ocupă, în principiu, de sintaxa
discursivă (relaţia reciprocă a diferitelor secvenţe discursive) în timp ce retorica porneşte de la
principii şi obiective care fac, astăzi, obiectul de studiu al pragmaticii.
Una dintre abordările în analiza discursului care au o apropiere deosebită de retorică este
analiza genurilor. Una dintre primele lucrări în acest domeniu este cea a lui M. Bahtin, Problema

8
genurilor vorbirii (vezi Bahtin, 1979). Michel Foucault, în perioada sa arheologică, a examinat şi
el diferite genuri discursive şi efectul acestora în crearea diferitelor ştiinţe şi concepţii despre om.
Alţi autori se concentrează asupra practicilor acceptate într-o anumită comunitate de discurs.
Un exemplu deseori citat este cel al discursului ştiinţific. Autorii unui articol, atunci când
doresc să-l publice, încearcă să se integreze în comunitatea de discurs a cercetătorilor care
activează într-un anumit domeniu. Dacă articolul respectiv nu va corespunde tiparelor discursive
acceptate de comunitate, atunci el nu va fi luat în serios sau publicarea lui va fi respinsă. Deseori,
aceste norme discursive ce reglementează ce se face şi ce nu într-un anumit domeniu nici nu sunt
explicitate, fiind considerate de la sine înţelese. Avansarea unui nou cercetător poate fi
considerată analogă cu acceptarea progresivă de către comunitatea de discurs în cauză şi cu
asimilarea principiilor de construcţie a unui text ştiinţific acceptabil.
În mod analog funcţionează lucrurile, de exemplu, şi în cazul discursului didactic; un
profesor tânăr comunică cu studenţii într-un alt mod şi la alte niveluri decât unul experimentat.
Implicarea în mediul academic presupune, astfel, asumarea unui anumit tip de discurs şi
asimilarea regulilor acestuia.
Un studiu bazat pe analiza genurilor porneşte, în general, de la definirea discursului ca
ansamblu de texte reciproc relevante / cu legături reciproce şi încearcă să determine care sunt
trăsăturile comune şi ce face ca un text să fie acceptabil pentru o anumită comunitate de discurs.
În cazul în care se porneşte de le definiţia foucauldiană ca "grup individualizabil de enunţuri" (cf.
Mills, 2001), sarcinile analizei par a fi similare.
Acest gen de studii este destul de apropiat de retorică şi poate servi şi pentru predarea
scrierii – atât în varianta scrierii academice, cât şi a celei creatoare. În acelaşi timp, este
domeniul / abordarea din cadrul analizei discursului cea mai apropiată de teoria literară, dar
păstrând o serie de aspecte pur lingvistice – examinarea modului în care anumite particularităţi
ale discursului se actualizează în planul expresiei (pentru o privire de ansamblu asupra analizei
genurilor, vezi Bhatia, 2004).

9
 3. Abordări pragmatice şi interdisciplinare în analiza discursului

Abordările bazate pe pragmatică derivă, în mare măsură, din filosofia limbajului obişnuit,
în tradiţia lui Ludwig Wittgenstein, J. L. Austin sau H.P. Grice. Intuiţia fundamentală a acestor
filosofi a fost că limbajul nu este pur şi simplu referenţial, nu doar reflectă / descrie realitatea, ci,
de fiecare dată, este utilizat într-un anumit context, în cadrul unei "forme de viaţă". În tradiţia
wittgensteiniană, limbajul pus în context şi condiţiile de utilizare a lui poartă numele de "joc de
limbaj".
J. L. Austin a stat la baza teoriei actelor de vorbire. Conform lui, limbajul trebuie să fie
privit nu atât ca set de propoziţii abstracte şi a-contextuale, cât ca activitate. În cadrul unui act de
vorbire, Austin distinge aspectul locuţionar (faptul de a vorbi / a te referi la ceva), aspectul
ilocuţionar (ceea ce faci în spunerea a ceva) şi aspectul perlocuţionar (ceea ce faci prin spunerea
a ceva). Oprindu-se mai mult asupra actelor ilocuţionare (promisiune, rugăminte, ordin, îndemn
etc. – Austin identifica aproape 1000 de termeni ce desemnează acte ilocuţionare), Austin şi
discipolul său J.R. Searle au studiat condiţiile de adecvare / realizare a unui act de vorbire şi au
propus diferite criterii de tipologizare a acestora. Metoda fundamentală a lui Austin era
examinarea detaliată a condiţiilor în care utilizăm o anumită expresie sau sintagmă.
O altă tradiţie în filosofia limbajului a fost cea a lui P. Grice, care a identificat o serie de
principii şi reguli care sunt respectate de la sine într-o comunicare. Principiul general este aşa-
zisul principiu al cooperării, formulat ca "fă-ţi contribuţia la conversaţie aşa cum o solicită, la
etapa la care apare, scopul sau direcţia acceptată a schimbului verbal la care participi". Principiul
cooperării este particularizat în maximele conversaţionale, grupate în 4 categorii:
I. cantitate:
1) fă-ţi contribuţia atât de informativă pe cât e necesar
2) nu-ţi fă contribuţia mai informativă decât e necesar
II. calitate:
supermaximă: încearcă să-ţi faci contribuţia una adevărată
1) nu spune lucruri despre care ştii că sunt false
2) nu spune lucruri pentru care îţi lipsesc dovezile adecvate
III. relaţie:
fii relevant
IV. manieră:
supermaximă: fii clar
1) evită obscuritatea în exprimare
2) evită ambiguitatea

10
 3) fii scurt (evită prolixitatea inutilă)
4) fii ordonat
Conform lui Grice, aceste principii sunt, în general, respectate în interacţiunea
conversaţională obişnuită. Totuşi, există cazuri în care aceste maxime sunt încălcate flagrant şi
intenţionat – de exemplu, atunci când îi spui cuiva "eşti o dulceaţă" (afirmaţie în mod evident
falsă – o fiinţă umană nu poate fi dulceaţă). În aceste cazuri, intenţia este nu atât de a face o
afirmaţie, cât de a sugera ceva, prin încălcarea intenţionată a uneia dintre maxime. Grice numeşte
aceasta "implicatură conversaţională".
Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviştii
specializaţi în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică. Pentru
reprezentanţii filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunţ se suprapune peste intenţia lui
comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul discursului, e
studiat, de fapt, acelaşi aspect şi se stabilesc legături între intenţia comunicativă şi expresia ei
lingvistică.
În acest sens, Widdowson (2007, p. 6) defineşte discursul în modul următor: "ne putem
referi la acest complex de intenţii comunicative ca la discursul ce stă la baza textului şi îi
motivează producerea în primul rând". Astfel, analiza discursului este disociată de analiza
textuală; în sarcina analizei textuale ar intra analiza co-ocurenţelor, a schemelor de organizare
textuală, a temelor – adică, în mare, aspectele sintactice şi semantice – iar analiza discursului ar
fi esenţialmente pragmatică şi ar examina, pe urmele analizei textuale, intenţia cu care a fost
introdusă o anumită temă, modul în care organizarea textuală reflectă intenţiile autorului,
negocierea sensului etc.
Acesta şi era programul pe care îl fixa pentru analiza discursului, la începuturile dezvoltării
ei, W. Labov (apud Widdowson, 2007, p. 85):

Ordinele şi refuzurile sunt acţiuni; declarativele, interogativele, imperativele sunt categorii

lingvistice – lucruri care sunt spuse, mai curând decât lucruri care sunt făcute. Regulile de care
avem nevoie vor arăta cum se fac lucruri cu ajutorul cuvintelor şi cum aceste enunţuri sunt
interpretate ca acţiuni: cu alte cuvinte, stabilind legături între ceea ce se face şi ceea ce se spune şi
între ceea ce se spune şi ceea ce se face. Acest domeniu al lingvisticii poate fi numit 'analiza
discursului', dar încă nu e bine cunoscut sau dezvoltat. Teoria lingvistică nu este încă suficient de
bogată pentru a elabora asemenea reguli, pentru că trebuie luate în calcul şi categorii sociologice,
non-lingvistice, precum rolurile, drepturile şi obligaţiile. Micul progres făcut în acest domeniu e
opera sociologilor şi filosofilor care cercetează informal regulile de tip I care stau în spatele
comportamentului cotidian "comun".

Prin "filosofi", Labov se referea la reprezentanţii filosofiei limbajului obişnuit; prin

"sociologi", îi avea în vedere pe reprezentanţii analizei conversaţiei. Analiza conversaţiei îşi are
rădăcina în etnometodologie şi microsociologie – aplicarea descrierilor etnografice la situaţiile

11
cotidiene, spre deosebire de etnografia "clasică", care se axa pe societăţi diferite de cea a
cercetătorului. Una dintre cele mai mari influenţe asupra analizei conversaţiei, în varianta ei
actuală, a avut-o sociologii Erving Goffman şi Harold Garfinkel.
Garfinkel şi Goffman au fost printre primii sociologi care au observat atent interacţiunea
socială în medii concrete, stabilind legătura dintre contextul comunicării, rolurile participanţilor,
structura şi conţinutul comunicării verbale dintre aceştia, fără a beneficia de avantajele pe care le
oferă tehnica modernă.
Odată cu răspândirea generalizată a aparatelor de înregistrare a sunetului, o serie de
sociologi, printre care Harvey Sacks, au început să analizeze conversaţiile cotidiene, pentru a
determina structura interacţiunii verbale a participanţilor. Grupul lor se situa polemic în raport cu
curentele dominante pe atunci în lingvistică, care studiau limba mai curând ca entitate abstractă,
sistem de semne şi reguli, afirmând că o conversaţie cotidiană este prea haotică pentru a fi
analizată eficient.
Cercetările lui Sacks au demonstrat că nu este aşa. Conform lui, participanţii la o
conversaţie îşi negociază momentul în care să intervină cu o replică în baza unor reguli şi
principii care pot fi deduse din studiul efectiv al transcrierii unei conversaţii. Una dintre primele
asumpţii metodologice ale lui Sacks şi ale colegilor şi discipolilor săi este că vorbirea se
manifestă prin structuri ordonate şi secvenţiale, şi că "luarea cuvântului" este în egală măsură
influenţată de context şi influenţează contextul. Sacks a început cu analiza unor conversaţii
telefonice înregistrate şi a elaborat un sistem de transcriere care să permită observarea
momentelor exacte de trecere de la un vorbitor la altul. Sacks şi colaboratorii săi au determinat
că, în majoritatea cazurilor, trecerea de la un vorbitor la altul se realizează cu câteva secunde
înainte de încheierea replicii primului vorbitor şi că, tot în majoritatea cazurilor, replicile
succesive sunt legate în secvenţe. Analiştii au încercat să caracterizeze aceste secvenţe sub aspect
funcţional şi structural.
Practica analizei conversaţiei a permis caracterizarea conversaţiilor cotidiene şi este în
continuare utilizată în sociologie, psihologie, lingvistică, în calitate de abordare metodologică cu
un minimum de presupoziţii teoretice, adecvată pentru descrierea detaliată a ceea ce se întâmplă
într-o conversaţie.
O variantă de analiză a discursului influenţată de pragmatică şi de analiza discursului este
utilizată şi în sociologie, mai ales în curentele influenţate de construcţionismul social. Conform
reprezentanţilor acestei tendinţe, orice interpretare a realităţii, orice conferire de sens unui
anumit fenomen, este "construită" prin interacţiunea socială şi realizată cu mijloace discursive. O
asemenea analiză ar examina câteva texte care se referă la acelaşi fenomen şi ar evidenţia
asemănările şi diferenţele dintre ele. De exemplu, o inundaţie va fi interpretată, de o grupare

12
religioasă, ca pedeapsă a lui Dumnezeu iar de un partid de opoziţie ca eşec al guvernării de a lua
măsuri preventive. Un analist va examina discursurile comunităţilor / grupurilor respective ca şi
"porţi" spre viziunile întreţinute de ele şi expresii ale unui anumit mod de interpretare, construire
şi tematizare a unei realităţi.
Pentru cei care practică acest gen de analiză, discursul ne este perceput doar ca instrument
de descriere a realităţii, ci şi de construire a ei; practicile discursive sunt influenţate de şi au
influenţă asupra unor practici sociale (cf. Rovenţa-Frumuşani, 2005; Jorgensen, Phillips, 2002).
O analiză de acest tip are multe în comun / se poate transforma în "analiză critică a
discursului" (ACD). ACD se poziţionează polemic faţă de ceea ce reprezentanţii ei numesc
"eroarea descriptivistă" (cf. Jaworski, Coupland, 1999, p. 34-35). Pornind de la
construcţionismul social, pragmatică, retorică şi teoria critică, analiştii influenţaţi de ACD îşi
propun nu doar să descrie ce se întâmplă într-un text / discurs, ci şi să detecteze urmele de
ideologie prezente în el, practicile sociale în care se integrează şi pe care le influenţează.
O asemenea analiză porneşte de la definirea discursului într-o manieră foucauldiană, ca
gen instituţionalizat, mod de a gândi şi a vorbi, iar autorii sunt percepuţi nu atât ca indivizi care
utilizează limbajul într-un anumit context, ci ca purtători ai unui anumit tip de discurs.
Discursurile respective sunt strâns legate de anumite valori şi reprezentări ideologice, iar
limbajul e perceput ca instrument prin care ideologia în cauză este impusă asupra receptorului –
deci, instrument al puterii. (cf. Janks, 1997; Widdowson, 2007)
Un analist influenţat de ACD va examina, astfel, nu atât modul concret în care e utilizat
limbajul, ci semnificaţia ideologică a diferitelor elemente lexicale şi gramaticale. De obicei,
analiştii de acest tip au convingeri politice de stânga şi analizează modul în care limbajul utilizat
de anumite grupuri sociale, în primul rând de reprezentanţii puterii politice, ascunde urme de
xenofobie, rasism, ostracizare a unor grupuri sociale etc. Deseori, ACD este utilizată şi de
activiştii grupurilor marginalizate.
O variantă care porneşte de la unele presupoziţii similare, dar este mai moderată sub aspect
politic este "critical language awareness" (atenţia critică faţă de limbaj), predată la nivel de liceu
şi universitate în spaţiul anglo-saxon. O analiză de acest tip porneşte de la examinarea
contextului retoric în care e produs un anumit text – un articol de ziar, de exemplu. Se identifică
destinatarii lui potenţiali, "vocea auctorială", în numele cui vorbeşte această voce, interesele
cărui grup social le reprezintă, momentele în care re prezent un limbaj colorat afectiv la adresa
minorităţilor, ce gen de alegeri lexicale şi gramaticale e asociat cu referinţa la diverse grupuri, ce
perspective sunt minimalizate, ce discursuri alternative ar mai fi fost posibile etc.(cf. Wallace,
1995; Fairclough, 1999).

13
 O altă variantă de analiză a discursului care depăşeşte interesele pur descriptive porneşte şi
ea de la presupoziţiile construcţionismului social dar, în general, nu urmăreşte vreo agendă
politică, deşi e utilizată, uneori, ca element în analiza critică a discursului. Mă refer la analiza
privind construcţia identităţii (cf. Dolon, Todoli (coord.), 2008).
Conform constructivismului social, identităţile sunt construite cu mijloace discursive –
pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament. Analiza construcţiei
identităţii examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile comune ale discursului
reprezentanţilor grupului respectiv, temele / ideile / conceptele cu care e asociată, de obicei,
referinţa la un anumit grup, fie cel propriu, cu care se identifică purtătorul discursului analizat,
fie la unul considerat diferit. În general, în acest tip de analiză se includ şi consideraţii sintactice
şi pragmatice, pe lângă cele semantice.
În majoritatea cazurilor, analiştii de acest tip nu examinează doar texte pre-existente şi
conversaţii înregistrate anterior, ci realizează şi interviuri cu membrii grupului social studiat.
Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în dependenţă
de şcoală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile analizei
semantice a discursului: se caută teme comune în intervenţiile mai multor participanţi, se
marchează contradicţiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc. De exemplu, în
studiile subculturilor se detaşează uşor teme precum alteritatea, excluderea, normalitatea,
dorinţa de a te individualiza, e bine să fii diferit etc.
Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează şi în psihologie şi
în ştiinţele educaţiei, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient îşi interpretează
afecţiunea sau un elev experienţa educativă la o disciplină concretă. În general, se evită
întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se
întrebările deschise şi susţinerea nonverbală. Practici similare de analiză pot fi aplicate şi în
antropologie sau etnografie.

14
 Concluzii

1. Analiza discursului reprezintă o activitate de lectură, descriere şi interpretare a structurii

textelor, în cadrul căreia se stabilesc legături între expresii lingvistice, pe de o parte, şi intenţii
comunicative, teme, participanţi, scheme – pe de altă parte.
2. Metodologia de analiză a discursului diferă în funcţie de definirea obiectului de studiu şi
de intenţiile cercetătorilor.
3. În abordările de factură semantică, predomină analiza temelor şi a conceptelor prezente
în text, precum şi a strategiilor de prezentare a temelor. Temele rezumă şi unifică, la un nivel
general, materialul lexical prezentat în text.
4. În abordările de factură schematică şi sintactică, se analizează schemele de organizare
textuală şi se atribuie o anumită funcţie diferitelor secvenţe textuale – fraze, episoade etc.
5. În abordările de factură pragmatică, se stabilesc legături între expresii şi intenţii
comunicative.
6. Abordările interdisciplinare preiau elemente din diferite tipuri de analiză a discursului,
pe care le nuanţează în funcţie de disciplina de provenienţă a cercetătorului.
7. Abordările descriptiviste încearcă să formuleze o descriere a structurii textuale;
abordările critice încearcă să detecteze urmele de ideologie prezente în text. Trecerea de la un pol
la celălalt este asigurată de pragmatica discursivă, care nu este nici pur descriptivă, nici critică
ideologică.
8. Metodologiile de analiză a discursului sunt suficient de versatile pentru a se adapta
diferitelor scopuri şi programe de cercetare, precum şi unor teorii cuprinse într-o gamă extrem de
largă – de la construcţionismul social la gramatica cognitivă.
9. Analiza discursului poate fi implementată şi în practica didactică – pentru a spori
sensibilitatea elevilor şi studenţilor la datele textuale, pentru a furniza instrumente de examinare
a textelor, dar şi pentru a-şi construi modalităţi proprii de elaborare a unor texte personale.
10. Discursul formează obiectul de studiu al tuturor disciplinelor socio-umane; astfel,
cercetători aparţinând tuturor disciplinelor socio-umane pot utiliza în mod profitabil
instrumentele de lucru, modelele şi teoriile furnizate de analiza discursului.

15
 Referinţe bibliografice

1. Bahtin, M. (1979). Эстетика словесного творчества. Mосква: Искусство.

2. Baraldi, C. (2009). Dialogue in Intercultural Communities. Amsterdam: John Benjamins 3.
Publishing Company.
4. Beaugrande, R.A, Dressler, W. (1981). Introduction to Text Linguistics.
(http://beaugrande.com/introduction_to_text_linguistics.htm – 14. 04. 2010)
5. Bhatia, V. (2004). Worlds of Written Discourse: A Genre-Based View. London: Continuum.
6. Chafe, W. (1975) Some Thoughts on Schemata. (http://acl.ldc.upenn.edu/T/T75/T75-2019.pdf
–14. 04. 2010)
7. Chafe, W. (2001). The Analysis of Discourse Flow. În Schiffrin, D., Tannen, D., Hamilton, H.
E. (coord.), The Handbook of Discourse Analysis. Oxford: Blackwell.
8. Coulthard, M. (1992). Advances in Spoken Discourse Analysis. London: Routledge.
9. Davies, A., Elder, C. (2004). Handbook of Applied Linguistics. Oxford: Blackwell.
10. van Dijk, Teun. (1985). Semantic Discourse Analysis.
(http://www.discourses.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis.pdf – 14. 04.2010)
11. Dolon, R., Todoli, J. (2008). Analysing Identities in Discourse. Amsterdam: John Benjamins
Publishing Company.
12. Drout, M. (2006). A Way With Words: Writing, Rhetoric, Persuasion.
(http://www.rbfilm.com/courses_pdf/UT086.pdf – 14. 04. 2010).
13. Rovenţa-Frumuşani, D. (2005). Analiza discursului: ipoteze şi ipostaze. Bucureşti: Tritonic.
14. Fairclough, N. (1999) Global Capitalism and Critical Language Awareness.
(http://eprints.lancs.ac.uk/8546/1/la0080071.pdf – 14. 04. 2010)
15. Henning, J. (2008). The Art of Discussion Based Teaching. Opening Up Conversation in the
Classroom. New York: Routledge.
16. Janks, H. (1997). Critical Discourse Analysis as a Research Tool.
(http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.133.1971&rep=rep1&type=pdf – 14.
04. 2010)
17. Jaworski, A.; Coupland, N. (coord.), (1999). The Discourse Reader. London: Routledge.
18. Jorgensen, M., Phillips J. (2002). Discourse Analysis as Theory and Method. London: Sage.
Johnstone, B. (2008). Discourse Analysis. Oxford: Blackwell.
19. Labov, W., Waletzky, J. (1967). În: Helm, J. Essays on the Verbal and Visual Arts. Seattle:
University of Washington Press.
20. Mann, W., Thompson, S. (1988). Rhetorical Structure Theory: Towards a Functional Theory
of Text Organization. (http://www.cis.upenn.edu/~nenkova/Courses/cis700-2/rst.pdf – 14. 04.
2010)
21. Martin, É. (1995). Thème d'étude, étude de thème în Rastier, F. L'Analyse thématique des
données textuelles : l'exemple des sentiments. Paris : Didier.
22. Mills, S. (1997). Discourse. London: Routledge.
23. Renouf, A., Kehoe, A. (coord.). (2009) Corpus Linguistics: Refinements and Reasessments.
Amsterdam: Rodopi.
24. Salkie, R. (1995). Text and Discourse Analysis. London: Routledge.
25. Wallace, C. (1995). 'Reading With a Suspicious Eye': Critical Reading in the Foreign
Language Classroom. În: Cook, G., Seidlhoffer, B. Principle and Practice in Applied
Linguistics: Studies in honour of H.G. Widdowson. Oxford: Oxford University Press.
26. Widdowson, H. G. (2007). Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press
27. Wittgenstein, L. (2004). Cercetări filozofice. Bucureşti: Humanitas.
28. Woofit, R. (2005). Conversation Analysis and Discourse Analysis: A Comparative and
Critical Introduction. London: Sage.

16