Sunteți pe pagina 1din 8

MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

CAPITOLUL 6.

SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL AL ROMÂNIEI


 
6.1. Crearea sistemului monetar național 

Sistem monetar naţional a fost creat în anul 1867 (la 10 ani de la apariţia primei bănci -
Banca Naţională a Moldovei), fiind un sistem bimetalist în varianta monedei duble. Unitatea
monetară a fost definită cu 0,3226 gr. aur fin cu titlul de 900 la mie şi cu 5 gr. argint cu titlul de 835
la mie, raportul între cele două metale monetare fiind fixat la 1:14,38 (varianta dominantă în acea
vreme). Datorită acţiunii legii lui Gresham a funcţionat, de fapt, ca un sistem monometalist argint. În
anul 1877 au apărut primii bani de hârtie sub forma biletelor ipotecare emise de Ministerul
Finanţelor pentru acoperirea unor cheltuieli ale statului.
În anul 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, ca o societate pe acţiuni, cu
capital de stat (1/3) şi particular (2/3). Profilul Băncii Naţionale a României era similar băncilor de
emisiune din Europa occidentală, incluzând ca principale operaţiuni emisiunea de bancnote
("privilegiul exclusiv" al Băncii Naţionale), scontarea efectelor de comerţ şi a bonurilor de tezaur,
avansuri pe scrisuri funciare, efecte publice şi alte valori, serviciul de casierie pentru stat, comerţ cu
metale preţioase etc. în virtutea drepturilor conferite prin lege Banca Naţională a României cumula
funcţia de bancă unică de emisiune cu cea de bancă comercială centrală.
Pentru bancnotă era prevăzută prin lege o convertibilitate metalică integrală în aur şi argint,
fapt care reflecta baza bimetalistă a sistemului monetar inaugurat prin legea din 1867. Bancnotele
emise erau garantate cu cambii prezentate la scont şi reseont, precum şi cu rezerva de aur şi argint a
băncii care trebuia să reprezinte cel puţin 1/3 din suma bancnotelor emise.
Primele bancnote puse în circulaţie au fost biletele ipotecare emise de Ministerul
Finanţelor în 1877, transformate în bancnote prin aplicarea unei ştampile cu titulatura Băncii
Naţionale a României, care acoperea denumirea de bilet ipotecar1. Prin lege Banca Naţională a
României s-a obligat să retragă din circulaţie biletele ipotecare în termen de 4 ani şi să le înlocuiască
cu bancnote. Biletele ipotecare retrase urmau să fie răscumpărate de stat de la bancă pe măsura
vânzării domeniilor statului care formau garanţia lor. Banca Naţională a retras cea mai mare parte a
biletelor, însă statul nu a răscumpărat stocul format, deoarece moşiile ipotecate nu au fost puse în
vânzare. In final, răscumpărarea lor s-a realizat în anul 1888 pe seama unui împrumut intern contractat
de stat.
În anul 1890 a fost introdus sistemul monometalist - aur, caracterizat prin:
 leul a fost definit cu cantitatea de 0,3226 gr. de aur cu titlul de 900 la mie;
 monedele de argint şi de bronz au devenit monede divizionare;
 stocul metalic pentru acoperirea bancnotei a crescut la 40% din valoarea emisiunii;
 s-a adoptat forma convertibilităţii integrale în aur a bancnotelor.
La începutul anului 1901 statul şi-a retras participaţia la capitalul Băncii Naţionale, ea
devenind bancă particulară. Acţiunile aferente participaţiei statului au fost împărţite între vechii
acţionari, neadmiţându-se ca acestea să facă obiectul unei subscripţii publice.

1
Kiriţescu C, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1964, voi. I, pag. 232
1
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

Perioada 1901-1914 poate fi considerată o prelungire a perioadei 1892-1900, în care sistemul


bănesc al leului bazat pe etalonul aur a funcţionat în bune condiţii. în această perioadă, în cadrul
economiei româneşti a căpătat mare importanţă aparatul bancar, în frunte cu Banca Naţională.
Numărul băncilor mici a crescut de peste 7 ori, paralel cu întărirea puterii financiare a marilor bănci,
care concentrau majoritatea mijloacelor financiare de care dispunea aparatul bancar, ele fiind
singurele admise !a reescontul Băncii Naţionale. Prin activitatea lor, Banca Naţională a României şi
celelalte bănci au contribuit la întărirea poziţiilor marelui capital în economia românească.
Economia românească şi situaţia financiară a ţării s-au resimţit puternic de pe urma primului
război mondial, chiar dacă România a rămas neutră la izbucnirea războiului. Emisiunile de bancnote
realizate de Banca Naţională a României pentru acoperirea cheltuielilor de război, garantate cu bonuri
de tezaur, precum şi emisiunile de bani de război efectuate de ocupanţii germani, garantate cu un
depozit al statului german depus la Banca Reichului din Berlin, au provocat prima mare inflaţie din
istoria monedei naţionale (cantitatea de monedă în circulaţiecrescuse de peste 9 ori). Schimbările
produse în anii războiului au determinat descompunerea monometalismului aur, prin suspendarea
convertibilităţii în aur a bancnotelor în anul 19172.

6.2. Repere si reforme din evoluția sistemului monetar al României

Întrucât în urma războiului şi a Unirii din 1918, între graniţele noii Românii circulau în paralel
mai multe feluri de semne ale valorii, se impunea unificarea monetară. Astfel, Unificarea monetară
din 1920-1921 s-a desfăşurat în două etape:
 declararea sumelor de bancnote străine (coroane austro-ungare, ruble Romanov şi
ruble Lwow) şi a leilor emişi de germani (ca lei de război);
 schimbarea propriu-zisă a acestora cu bancnote ale Băncii Naţionale.
În scopul combaterii inflaţiei care a continuat şi după unificare, reforma monetară din 1925
a urmărit o revalorizare prin deflaţie, adică restabilirea puterii de cumpărare a leului la nivelul
dinainte de război. Cu această ocazie, statul a revenit în rândul acţionarilor Băncii Naţionale a
României, subscriind o treime . din capitalul acesteia. Datorită faptului că politica de revalorizare a
leului prin deflaţie s-a soldat cu o totală nereuşită, ajungându-se la rezultatul contrar al deprecierii lui
crescânde, începând din anul 1927 s-a înlocuit politica de revalorizare cu cea de "stabilizare" a
monedei. Dar după un an şi jumătate, cu toate eforturile făcute pentru menţinerea cursului de schimb
al monedei naţionale la nivelul atins în a doua jumătate a anului 1927, s-a constatat că nici această
politică n-a dat rezultat, leul continuând să se deprecieze. Astfel s-a ajuns la reforma monetară din
anul 3 929 care viza stabilizarea leului.
Stabilizarea monetară din 1929 a fost cea mai amplă şi răsunătoare reformă monetară efectuată
de la adoptarea sistemului bănesc al leului în 1867. Dacă în perioada 1923-1928 s-a încercat, fără
succes, aducerea leului la valoarea antebelică, reforma monetară din 1929 a constat, dimpotrivă, în
devalorizarea leului, adică în recunoaşterea legală a puternicei deprecieri pe care o suferise.
Stabilizarea monetară din 1929 a avut următoarele caracteristici:
 s-a realizat prin devalorizare, conţinutul leului fiind definit cu 10 mg. Aur cu titlul de 900 la
mie; sistemul bănesc al ţării a rămas, deci, bazat pe monometalismul aur;
 a consacrat pentru prima dată dispariţia monedelor de aur şi argint din circulaţie; legea nu a
mai făcut referiri decât la bancnotele şi monedele din metale obişnuite;

22
Kiriţescu C, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1964, voi. II, pag. 125 -129
2
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

 a reintrodus convertibilitatea bancnotelor, adoptându-se toate formele, la alegerea Băncii


Naţionale (integrală în aur, limitată ca sumă echivalentă unui lingou de aur şi, respectiv, în
valute); existau, totuşi, două restricţii: convertirea se efectua doar la sediul central al Băncii
Naţionale, din Bucureşti, şi nu erau admise al convertire sume mai mici de 100.000 de lei;
 Banca Naţională trebuia să asigure o acoperire în aur şi devize liber convertibile de cel puţin
35% din volumul angajamentelor la vedere, din care 25% stoc de aur.
Reforma din 1929 a fost puternic afectată de criza economică mondială din 1929-1933.
Convertibilitatea bancnotelor a fost anulată în 1932, instituindu-se monopolul băncii de emisiune
asupra comerţului cu aur şi devize.
În perioada 1934-1941 economia românească a fost subordonată Germaniei hitleriste. Totuşi,
dezvoltarea economică a României a atins punctul culminant. În anul 1934 a început reorganizarea
aparatului bancar, în cadrul căruia poziţia băncii de emisiune era dominantă. A avut loc amplificarea
procesului de concentrare şi centralizare a capitalului bancar, marile bănci (în număr de 5), care aveau
o contribuţie de 80% la activitatea aparatului bancar (în 1941), fiind susţinute prin credite de reescont
de Banca Naţională. Cea mai mare parte din creditele de reescont s-a îndreptat spre industrie
(60,07%), o mică parte fiind acordată comerţului (18,04%), însă această evoluţie nu reflecta creşterea
circulaţiei mărfurilor, ci finanţarea crescândă a industriei de război din mijloacele emisiunii Băncii
Naţionale a României, care a luat amploare o dată cu agravarea situaţiei internaţionale.
În al doilea război mondial Germania hitleristă, "aliată" cu România, nu a mai fost nevoită
să recurgă la emisiunea de lei de război, ca în primul război mondial, ci "alianţa" i-a permis să dispună
pe cale indirectă de emisiunea Băncii Naţionale a României, care a finanţat aşa-zisa "misiune
militară" germană din România, precum şi trupele germane de pe teritoriul ţării. Deprecierea leului
s-a agravat în condiţiile în care o parte însemnată din cheltuielile de război s-a acoperit prin emisiunea
de bancnote, deci prin inflaţie (de la începutul războiului şi până în luna mai 1945 circulaţia
bancnotelor a crescut de aproape 8 ori)3.
Procesul inflaţionist a continuat şi după terminarea războiului, astfel că s-a apelat la o soluţie
de deflaţie prin asocierea "împrumutului Refacerii Naţionale" cu o emisiune de medalii
comemorative de aur în decembrie 1944-ianuarie 1945. Această asociere era imperativă, întrucât,
fără ea, într-o perioadă de depreciere continuă a leului, nu s-ar fi găsit nici un subscriitor benevol.
Medalia de aur constituia o primă de asigurare împotriva deprecieriii. Cei care subscriau 50.000 de
lei la împrumut erau singurii care aveau dreptul să cumpere o medalie cu suma de 15.000 lei.
Nici pe această cale inflaţia nu a putut fi stopată, fiind necesară o nouă reformă monetară (în
1947 preţurile cu amănuntul erau de peste 8.000 de ori mai mari decât în 1938). Pentru a face faţă
acestei situaţii Banca Naţională a României a emis şi bancnote în cupiuri de 5 milioane lei, pe care,
însă, nu le-a pus în circulaţie4.
Reforma monetară din 1947 a constat într-un complex de acte normative şi s-a caracterizat
prin:
 s-a înfăptuit prin devalorizare, leul fiind definit cu 6,6 mg. aur cu titlul de 900 la mie;
 s-a stabilit obligaţia Băncii Naţionale privind acoperirea bancnotei de a deţine un stoc se aur
de minimum 25% din volumul angajamentelor sale la vedere;

33
Kiriţescu C, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1964, voi. II,
pag. 526, Vol III, p. 23
4
Vijoli A., Din prefacerile sistemului bănesc şi de credit, Ed. Ştinnţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 104
3
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

 vechile semne băneşti (bancnote, piese metalice şi alte mijloace de plată emise de Ministerul
Finanţelor) au fost retrase din circulaţie, fiind denumite "lei vechi";
 Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor au pus în circulaţie noi semne băneşti ("lei noi"):
bancnote, bani divizionari metalici, precum şi bilete de tezaur;
 schimbarea leilor vechi cu lei noi s-a făcut la raportul invariabil de 20.000 de lei vechi
pentru un leu nou, limitându-de însă suma schimbată după ocupaţia persoanelor fizice şi
calitatea persoanelor juridice, astfel:
 familiile de agricultori pe cap de familie - 5 milioane de Iei vechi;
 salariaţii şi pensionarii din sectorul public şi privat, invalizi, văduve şi orfani de război
- 3 milioane de lei vechi;
 persoanele fără profesie şi militarii - 1,5 milioane de lei vechi;
 instituţiile publice - întregul numerar deţinut;
 întreprinderile - o sumă egală cu totalul salariilor plătite în luna iunie 1947;
 legea nu a mai făcut nici o referire la convertibilitatea bancnotelor;
 a redus masiv cantitatea de bani în circulaţie (99,997%) şi a stabilit un nou raport
între preţuri şi salarii, salariile având o putere de cumpărare mult mai mare ca înainte.
În România, începutul procesului de transformare socialistă a aparatului bancar a fost marcat
de etatizarea Băncii Naţionale a României în decembrie 1946. Ea a continuat să fie organizată sub
forma unei societăţi pe acţiuni, însă statul deţinea toate acţiunile. Operaţiunile băncii etatizate nu se
deosebeau de cele anterioare. Principala noutate privea exercitarea de către bancă, în calitate de
mandatară a statului, a dirijismului şi controlului creditelor. Paralel cu această măsură s-a trecut la o
reformă de sistem a aparatului bancar, având ca principal scop micşorarea progresivă a acestuia.
Aceasta s-a realizat simplu, prin retragerea dreptului băncilor la rescontul Băncii Naţionale.
La 11 iunie 1948, când s-a făcut naţionalizarea întreprinderilor industriale, de transport,
bancare şi de asigurări, puţinele bănci şi instituţii de credit care mai existau, au fost dizolvate şi puse
în lichidare, cu câteva excepţii. Operaţiunile fostelor bănci capitaliste au fost trecute asupra Băncii
Naţionale a României care, în acelaşi scop, şi-a lărgit considerabil aparatul în provincie. La 15
noiembrie 1948, Banca Naţională a României a fost transformată în Banca Republicii Populare
Române (iar ulterior, a devenit Banca de Stat a Republicii Populare Române), care a primit
caracterul unui centru de creditare, de casă şi de decontări a economiei.
Cu această ocazie s-a stabilit obligativitatea păstrării disponibilităţilor băneşti ale tuturor
întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor la Banca de Stat şi efectuarea tuturor încasărilor şi
plăţilor prin intermediul acestei bănci.
Drept urmare, conturile curente existente la Casa de Economii şi Consemnaţiuni având ca
titulari persoane juridice au fost transferate la Banca de Stat. Concomitent Casa de Economii şi
Consemnaţiuni a preluat toate depunerile populaţiei de la Banca de Stat şi băncile în lichidare5.
Prin aceste reforme, reorganizarea aparatului bancar a fost, în mare parte, încheiată în prima
fază. împreună cu reforma din 1947 a înlesnit trecerea la sistemul monetar de tip socialist, în cadrul
căruia moneda constituie un instrument al conducerii planificate a economiei naţionale. Ulterior au
fost înfiinţate ca bănci specializate Banca Agricolă (denumită mai târziu Banca pentru Agricultură
şi Industrie Alimentară), Banca de Investiţii şi Banca Română de Comerţ Exterior.

5
Kiriţescu C, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1964, vol.III, p.
234
4
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

Începând de la sfârşitul anului 1949 s-a trecut la planificarea circulaţiei băneşti, în strânsă
legătură cu planificarea întregii economii. Concentrarea la bănci a tuturor disponibilităţilor băneşti
din economie a făcut posibil ca aceste mijloace să fie folosite în mod planificat pentru îndeplinirea
prevederilor planului de stat. Planificarea creditelor a fost uşurată prin interzicerea creditului
comercial, în economie practicându-se numai creditarea bancară directă. Planificarea creditelor s-a
bazat pe planificarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor, având strânse legături cu alte planuri
financiare.
Perioada de trecere la construirea socialismului în ţara noastră a fost marcată de două acţiuni:
reforma monetară din 1952 şi modificarea definiţiei legale a unităţii monetare din 31 ianuarie 1954.
Reforma monetară din 1952 a avut următoarele caracteristici:
 s-a realizat prin revalorizare, conţinutul său în aur fiind majorat la 79,346 mg. aur (de
circa 12 ori), ceea ce era în discordanţă cu evoluţia puterii sale de cumpărare, care nu
a crescut, ci dimpotrivă a scăzut;
 s-au introdus trei categorii de semne monetare: bancnote ale Băncii de Stat, bani
de stat (bilete de tezaur) ai Ministerul Finanţelor şi bani divizionari din metal
obişnuit;
 schimbarea banilor vechi în bani noi s-a realizat după principiul schimbării nelimitate
a sumelor de bani vechi, indiferent de prezentator şi principiul schimbării diferenţiate,
sumele mai mici beneficiind de condiţii mai avantajoase, astfel:
 sumele în numerar până la 1.000 de lei vechi s-au schimbat la raportul de 100:1;
 sumele în numerar între 1.000 şi 3.000 de lei vechi s-au schimbat la raportul de
200:1;
 sumele peste 3.000 de lei vechi s-au schimbat la raportul de 400:1;
 întreprinderile şi instituţiile au schimbat numerarul deţinut în casă la raportul
de 200:1;
 soldul depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni s-a schimbat la un
raport de două ori mai avantajos decât numerarul;
 disponibilităţile întreprinderilor în conturi, preţurile, salariile, pensiile etc. au
fost recalculate la raportul de 20:1.
 a avut un conţinut deflaţionist, reducând masiv volumul circulaţiei băneşti, îndeosebi
al numerarului.
În ianuarie 1954, fără să fie considerată reformă monetară, a avut loc ridicarea conţinutului
în aur al leului la 148,112 mg. aur fin, aceasta fiind ultima declarare oficială a conţinutului în aur a
monedei naţionale.
În anul 1965 s-a aprobat un nou statut al Băncii de Stat, iar denumirea acesteia a fost schimbată
în Banca Naţională a Republicii Socialiste România. în noile condiţii Banca Naţională a României
avea obligaţia de a asigura realizarea politicii guvernului în domeniul monetar, al creditării şi al
decontărilor interne şi externe pentru întreaga economie naţională. Efectele acestor reglementări au
fost favorabile economiei socialiste, toate pârghiile controlului financiar fiind concentrate la nivelul
unei singure instituţii bancare, Banca Naţională, fapt care dădea posibilitatea cunoaşterii directe a
tuturor aspectelor din economie şi intervenţiei în toate sectoarele, deciziile conducerii băncii erau
aplicate unitar, iar activitatea unităţilor bancare operative era mult mai bine coordonată şi dirijată,
sarcinile şi atribuţiile putând fi repartizate uniform pe fiecare organ bancar.
Până în anul 1966, alături de bancnote şi moneda divizionară se mai găseau în circulaţie şi
bilete de tezaur emise de Ministerul Finanţelor. Acestea au fost înlocuite cu bancnote, astfel că din
5
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

1966 se găsesc în circulaţie numai bancnote ale Băncii Naţionale, monede metalice, precum şi
moneda divizionară6.

6.3. Denominarea monedei naționale- ultima reformă monetară de după 1990

În perioada care a urmat după anul 1989, moneda noastră naţională a cunoscut un proces de
depreciere continuă, astfel că preţurile din România au ajuns să aibă „în coadă" mult prea multe
zerouri, comparativ cu cele europene. Ani ia rândul s-a tot vorbit de înfăptuirea unei reforme
monetare, prin care să se introducă „leul greu" prin tăierea a patru zerouri. Această operaţiune,
cunoscută sub denumirea de „denominare" (sau „denominalizare" sau "redenominare"), constă în
recalcularea tuturor valorilor exprimabile şi plătibile în moneda naţională. Am fost cu toţii martorii
acestui eveniment întrucât începând din luna iulie a acestui an leul românesc a „câştigat în greutate"
prin realizarea denominării monedei noastre naţionale.
Principalul argument în favoarea denominării l-a reprezentat necesitatea exprimării preţurilor
din ţara noastră la niveluri uzuale în Europa. O paritate de 3,5:1 a leului faţă de euro este mult mai
normală decât una de 35.000:1, cât era rata de schimb în perioada precedentă denominării. Existenţa
unui curs de schimb leu/euro exprimat cu o singură cifră înainte de virgulă are un efect mai liniştitor
decât unul exprimat cu cinci cifre.
O întrebare întâlnită frecvent a fost "De ce denominare şi nu trecerea directă la euro".
Răspunsul la această întrebare este că până la trecerea la euro mai este cale lungă, aceasta fiind
estimată pentru orizontul de timp 2023, iar operarea cu câmpuri valorice foarte mari a devenit din ce
în ce mai dificilă pentru toată lumea, atât manual, cât şi în aplicaţiile informatice şi în formularistică,
unde există anumite limitări. în perspectiva adoptării euro, care va fi un proces mult mai complex,
efectuarea denominării va reprezenta o experienţă de care ne vom putea folosi.
În România, înfăptuirea denominării este menită să transmită un semnal ferm, atât comunităţii
româneşti, cât şi celei internaţionale, că autorităţile române rămân angajate în lupta împotriva
inflaţiei, ceea ce creează un climat de încredere şi o credibilitate sporită, uşurând aplicarea măsurilor
de austeritate pe care le implică politicile antiinflaţioniste. Totodată, marchează încheierea unui ciclu
inflaţionist şi intrarea într-o perioadă de stabilitate.
Alegerea momentului de realizare a denominării a fost justificată de faptul că demoninarea
trebuie programată atunci când procesul de dezinflaţie este consolidat şi în economie se manifestă şi
alte rezultate pozitive care atestă succesul programelor de macrostabilizare.
Avantajele procesului de denominare sunt multiple:
 uşurarea şi eficientizarea lucrului cu moneda naţională (în special pentru bănci a devenit
tot mai dificil să lucreze cu sume cu 10 sau chiar mai multe zerouri);
 exprimarea preţurilor din ţara noastră la niveluri nominale uzuale în ţările europene şi
aducerea nivelului indicatorilor valorici la parametri mai uşor de utilizat;
 sprijinul acordat luptei împotriva inflaţiei, datorită reacţiei psihologice a publicului la o
monedă nominal mai puternică, care accentuează înclinaţia spre tezaurizare şi investire;
 pregătirea psihologică a publicului în vederea adoptării, într-o perspectivă mai
îndepărtată, a monedei unice euro (având în vedere că bancnota cea mai mare a acesteia
este de 500 de euro, ceea ce echivala la momentul denominării cu aproximativ 17 milioane

6
Patapievici D., Circulaţia bănească în România, Ed. Ştiinţifică, 1972, pag. 13
6
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

de lei vechi, iar cea mai mare bancnotă românească reprezenta în acelaşi moment
echivalentul a puţin mai mult de 30 de euro);
 introducerea unei structuri optime a cuplurilor, apropiată de cea utilizată la euro; astfel, s-
a putut reveni la subdiviziunea ban pentru moneda noastră naţională; experienţa
denominării este o bună „repetiţie" pentru trecerea le euro.
Dincolo de avantajele denominării, există şi câteva dezavantaje, care ar putea genera creşterea
nivelului general al preţurilor, şi anume7:
□ costurile implicate de preschimbarea semnelor monetare (costuri de confecţionare şi punere
în circulaţie a semnelor monetare noi, suportate de banca de emisiune din resursele financiare
destinate politicii monetare, dar şi costuri suportate de bănci şi întreprinderi din comerţul cu
amănuntul generate de numărarea, stocarea şi transportarea unor cantităţi însemnate de
numerar); la acestea se adaugă şi costurile legate de înnoirea sistemelor informatice ale
băncilor şi adaptarea bancomatelor acestora cu ocazia trecerii la leul greu; totodată,
comercianţii au fost nevoiţi să-şi adapteze aparatele de marcat potrivit noilor cupiuri;
 majorarea preţurilor de vânzare prin rotunjirea acestora în sus, în special în comerţul cu
amănuntul, pentru produsele care deţin o pondere ridicată în „coşul" pe baza căruia se
stabileşte indicele general al preţurilor; totuşi, acest risc este considerabil diminuat de
obligativitatea afişării duale a preţurilor timp de 16 luni;
 majorarea preţurilor stabilite de întreprinderi monopoliste (în transport feroviar şi urban,
energie electrică şi termică, servicii de apă şi canalizare, servicii telefonice etc.) - acestea pot
folosi denominarea ca un prilej prielnic pentru a majora preţurile într-o măsură mai mare decât
cea justificată de ajustările necesare;
 dificultăţi generate de circulaţia în paralel, o anumită perioadă de timp, a leilor noi şi a leilor
vechi.
Trecerea la leul greu s-a realizat în baza Legii nr.348 din 14 iulie 2004 privind denominarea
monedei naţionale. Unitatea monetară a ţării noastre a devenit leul nou (lleu nou = 10.000 lei vechi),
care este divizat în 100 de bani.
Denominarea monedei naţionale a presupus parcurgerea mai multor etape:
❖ afişarea duală a preţurilor şi tarifelor, atât în moneda veche, cât şi în moneda nouă, în perioada
1 martie 2005 - 30 iunie 2006; aceasta permite familiarizarea publicului cu noile preţuri şi
tarife;
❖ introducerea noii emisiuni, începând cu data de 1 iulie 2005;
❖ circulaţia în paralel atât a leilor noi, cât şi a celor vechi între 1 iulie 2005 şi 31 decembrie
2007;
❖ încetarea puterii circulatorii pentru vechea emisiune începând cu data de 1 iulie 2007;
❖ continuarea preschimbării leilor vechi la sucursalele Băncii Naţionale a României şi la alte
instituţii de credit nominalizate de Banca Naţională a României), fără perceperea de
comisioane de Ia public; deşi iniţial s-a stabilit ca această etapă să se întindă pe perioada 1
ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, Banca Naţională a României a propus guvernului şi
Parlamentului aprobarea preschimbării vechilor însemne monetare pe termen nelimitat8 .
In vederea adaptării cu uşurinţă a publicului la noile însemne monetare o dată cu trecerea la
leul greu, banca centrală a decis să păstreze culorile dominante şi grafica noilor bancote, iar portretele

7
Cerna S., Leul greu şi efectele sale perverse, Piaţa financiară nr.9/20010, p.16
8
Isărescu M., Leul nou: totul se simplifică, Conferinţa de presă a Guvernatorului BNR, februarie 2005, p.4-5
7
MONEDĂ ȘI CREDIT – SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

imprimate pe acestea sunt ale aceloraşi personalităţi de pe vechile bancnote. Totodată, noile bancnote
sunt de dimensiuni mai mici, ceea ce uşurează păstrarea şi manevrarea lor. întrucât noile bancnote au
dimensiunile bancnotelor euro nu vor mai fi necesare adaptări ale bancomatelor băncilor în momentul
trecerii la moneda unică europeană. Structura pe cupiuri a noilor bancnote este următoarea:
1 leu nou = 10.000 lei vechi
5 lei noi = 50.000 lei vechi
10 lei noi = 100.000 lei vechi
50 lei noi = 500.000 lei vechi
100 lei noi = 1.000.000 lei vechi
500 lei noi
În ceea ce priveşte monedele, dimensiunile acestora sunt apropiate de cele ale monedei euro,
iar structura pe cupiuri a acestora se prezintă astfel: 1 ban nou = 100 lei vechi 5 bani noi = 500 lei
vechi 10 bani noi = 1.000 lei vechi 50 bani noi = 5.000 lei vechi
Denominarea monedei naţionale constituie o acţiune obiectiv necesară din punct de vedere
economic şi monetar, în a cărei realizare autorităţile româneşti au avut în vederea crearea premiselor
pentru trecerea la euro în următorii ani.