Imobilizări-intre reevaluare și amortizare

Metodele de amortizare care ajută la alocarea sistematică şi raţională a valorii amortizabile

pe tot parcursul duratei de viaţă utilă a activului imobilizat. Metoda de amortizare reflectă
modul în care sunt consumate de către entitate beneficiile economice generate de activul
respectiv.
Pot fi utilizate mai multe metode de amortizare, dar având în
vedere faptul că politicile privind amortizarea au un grad ridicat de subiectivitate, IAS 16
“Imobilizări corporale” nu recomandă nicio metodă particulară, dar cea utilizată trebuie să fie
sistematică, enumerând metodele permise: metoda liniară, metoda degresivă şi metoda
însumării ciferelor anilor.
Între metodele de amortizare ce se pot aplica pe plan internaţional se enumeră:
 metoda amortizării liniare;
 metoda amortizării degresive;
 metoda amortizării accelerate;
 metoda amortizării în funcţie de unităţile produse;
 metoda însumării cifrelor anilor;
 alte metode.

Valoarea amortizabilă a activului, poate fi:

a) diferenţa dintre valoarea de intrare (costul istoric) şi
valoarea reziduală (conform modelului bazat pe cost). Modelul bazat pe cost constă în:
 iniţial, imobilizările corporale sunt recunoscute în contabilitate la cost istoric;
 ulterior recunoaşterii iniţiale, imobilizările corporale sunt recunoscute în
situaţiile financiare anuale la costul de intrare (istoric) mai puţin amortizarea
cumulată şi pierderile cumulate din depreciere, adică la valoarea contabilă;
b) diferenţa dintre valoarea reevaluată şi valoarea reziduală
(conform modelului bazat pe reevaluare). Modelul bazat pe reevaluare (pe valoarea justă)
constă în :
 iniţial, imobilizările corporale sunt recunoscute în contabilitate la cost istoric;
 ulterior, ca urmare a reevaluării imobilizării corporale, valoarea de intrare
(costul istoric) este substituită de valoarea reevaluată, care este valoarea justă la
momentul reevaluării, mai puţin orice amortizare ulterioară cumulată şi
pierderile ulterioare cumulate din depreciere.
Estimarea valorii reziduale are loc la intrarea activului sau cu
ocazia reevaluării.
Se apreciază că valoarea reziduală este reţinută în calculul valorii amortizabile numai în
măsura în care această valoare este semnificativă. Dacă valoarea reziduală este negativă, cum
ar putea fi cazul unui activ poluant, valoarea amortizabilă va fi mai mare decât valoarea de
intrare
1. Durata amortizării trebuie tratată ca o mărime economică în baza
căreia se asigură o alocare sistematică şi raţională a valorii amortizabile a imobilizării
corporale. Ea reprezintă durata, fie în ani, fie în unităţi de producţie, folosită pentru alocarea
în timp a valorii amortizabile.
Poate fi reţinută:
a) durata de viaţă economică, noţiune adoptată şi în contabilitatea românească (durata
normală de utilizare) este echivalentă duratei economice în cadrul căreia folosirea
activului imobilizat produce profit, respectiv veniturile obţinute din exploatare să
acopere cel puţin cheltuielile cu funcţionarea (exploatarea), reparaţia şi întreţinerea lui.
Ea este diferită de durata fizică de utilizare întrucât depinde de mediul (normal, uşor
coroziv, puternic coroziv) în care activul imobilizat este exploatat;
b) durata de viaţă utilă ce se estimează în funcţie de următoarelor criterii:
 uzura fizică, dependentă, la rândul său, de condiţiile în care se foloseşte activul
respectiv, numărul de schimburi, durata unui schimb, regimul de reparaţii
capitale etc.;
 uzura morală, determinată de perfecţionările şi modernizările intervenite în
exploatarea activului respectiv (progresul tehnic);
 prevederile legale cu privire la durata de viaţă utilă.