Facultatea de Arte si Design Timisoara

Radu Ioana Silvia

An I

Compozițiile geometrice în Evul Mediu

Simetria

Simetria înseamnă dispunerea părților asemănătoare, plasate într-un mod

asemănător în cadrul unui ansamblu; ne gândim la un ax de simetrie, având de-o parte și de
alta două figuri care coincid prin suprapunere.

Cel mai răspândit dintre tablourile de altar în Evul Mediu, a fost retablul cu
voleuri. Un retablu este format din tripticul, compus dintr-un panou central, mărginit de
voleuri laterale și care prin închidere se pot uni. Partea centrală a tripticului îndeplinește
funcția de ax de simetrie pentru ansamblu.

În Evul Mediu un procedeu familiar artiștilor a fost ca personajele de pe

panourile laterale ale unui retablu să se încline către figura centrală, în loc să păstreze o
poziție verticală. Aceste procedeu este întâlnit în țesăturile secolului al VII-lea.

Simetria ascunsă este foarte frecventă în pictură, dar este legată de o

compoziție mult mai cmplexă; avem de-a face cu o schemă geometrică.

Geometria în Evul Mediu

Miniatura carolingiană și ottoniană, dar și cea engleză furnizează numeroase

exemple de împărțiri simple ale dreptunghiului; dreptunghiul așezat pe înălțime poate conține
două pătrate, dar poate forma și doar în partea de jos un pătrat, care poate avea diagonale.

Cennino Cennini spune că bărbatul are „măsuri desăvârșite”, femeia „nu are
nici o măsură desăvârșită”, iar „animalele fără judecată nu au măsuri sigure”.

Geomatria practicată de arabi a fost repede introdusă în Occident și era

învățată în mod curent în secolul al XIII-lea, fiind perioada de invazie a artei decorative,
reprezentate prin trasee pur geometrice, derivate din trasee arabe, arcuri de cerc încrucișate și
poligoane.

Arta gotică își făcuse debutul, un exemplu fiind splendida înflorire a

catedralelor în Ile de France. Acesta este momentul când pătrunde și animă tradiționalismul
Facultatea de Arte si Design Timisoara
Radu Ioana Silvia
An I

miniaturișilor. Apare și uimitoarea noutate a vitraliilor de la Chartres, care deschid artei

picturii monumentale drumul indicat de arhitectură și sculptură.

Analiza „Psaltirii Blanchei de Castilia” a dezvăluit folosirea constantă a unui

traseu geometric realizat cu compasul, mereu același, pe care datele puse la îndemână de
iconografie se organizează cu ușurință.

Termenul de „geometrie” pe care îl folosește Vilard de Honnecourt,

desemnează ansamblul figurilor geomtrice: triunghi, poligoane înstelate, dreptunghi sau
cercuri. Caracteristic stilului gotic este compoziția pur geometrică făcută cu vârful
compasului.

Către sfărșitul secolului al XIV-lea ia naștere o nouă concepție asupra

spațiului, care, perfecționându-se treptat, se va impune pentru o perioadă lungă și permite
reprezentarea unei scene foarte mari într-o imagine de dimensiuni mici. Spațiul nu este încă
vast, dar va deveni în secolul al XV-lea prin perfecționarea formulei precedente, nu doar spre
exactitate, ci spre cea mai uimitoare reușită descriptivă.

Numărul de aur în Evul Mediu

În Evul Mediu a căpătat o importanță deosebită pentagonul, elementele sale

aflându-se într-o anumită proporție considerată divină și de un misticism unic. Misterul se
poate explica prin faptul că trasarea pentagonului era legată de faimoasa „secțiune de aur”
(împărțirea unei lungimi potrivit cu media și extrema rație, cele două părți se află între ele în
același raport în care se află cea mai mare față de suma lor). Pentru a construi pentagonul
pornind de la o latură trebuie mai întâi ca pe ea să stabilim secțiunea de aur, care este ușor de
realizat cu ajutorul compasului. Ea nu răspundea deloc preocupărlor artiștilor medievali, care
plecau mai degrabă de la cerc.

Ideea că pentagonul este o figură perfectă, iar proporția de aur este una divină, i-a
obsedat pe artiștii Evului Mediu, cea mai bună dovadă fiind folosirea acestor construcții în
marile capodopere ale timpului. Atitudinea artiștilor diferă de cea a arhitecților, ei nu se
desfășoară în spațiu, fiind constrânși de un cadru.

„De Divina Proportione” a lui Fra Luca Pacioli descrie cele treisprezece „efecte”
diferite ale proporției divine, iar Leonardo Da Vinci a desenat figurile din manuscris.
Lucrarea lui Pacioli poate fi considerată a fi echivalentul, la sfârșitul secolului al XV-lea și
Facultatea de Arte si Design Timisoara
Radu Ioana Silvia
An I

pentru legile frumosului, a ceea ce va fi „Encicopedia” lui Diderot în secolul al XVIII-lea

pentru procedeele de fabricație. Pacioli încearcă din răsputeri să demistifice această proporție
pe care o numește încă divină și să o așeze pe o bază soldiă, cea a lui Euclid. El relevă
pendularea unui spirit hărțuit, asemeni tuturor spiritelor din timpul său, între rațional și
irațional.