Operele publicistice se pot grupa în clase, în raport de apartenența lor la un gen publicistic.

Definiția
cea mai generală a genului ne trimite la accepția din logică, valabilă atât în științele naturii, cât și în
arte, filosofie, ziaristică: "Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două
specii" (Dicționarul explicativ al limbii române). In teoria literaturii, "genul trebuie conceput ca o
grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă (structura) cât și pe forma internă
(atitudinea, tonul, subiectul și publicul cărora ele se adresează)." [1]
Genul ziaristic este o grupare de opere ziaristice, având comune modalitățile de prelucrare a
informației și a opiniilor despre ea, precum și atitudinea, tonul, stilul, maniera de prezentare a
faptelor și ideilor. Rezultă că genurile ziaristice (ca și genurile literare) sunt categorii ale prezentării.
Prezentarea presupune forma externă (structura, corelația dintre conținut și formă) și forma internă
(atitudinea, tonul, stilul, maniera de înfățișare a faptelor și ideilor).
Despre același eveniment, pe una și aceeași temă s-ar putea
scrie știri, articole, reportaje, anchete, pamflete sau și interviuri. Deci, conținutul ar putea fi, în
general, același, diferă doar prezentarea. Opera ziaristică combină aspectul estetic cu cel științific.
In practica ziaristică cunoașterea genurilor este importantă. Fiecare gen ziaristic se caracterizează
prin: conținut informațional, însușiri structural-compoziționale și particularități stilistice. Aceste
caracteristici pot fi considerate și posibile criterii de clasificare a genurilor publicistice.
Genurile ziaristice pot fi clasificate în două mari grupe: genuri informative și genuri comentative.

Genuri ziaristice informative[modificare | modificare sursă]

Genurile informative au, ca principală sarcină, difuzarea informației din cele mai diverse domenii de
activitate (culturală, politică, economică, socială etc.). Încă de la primele ziare apărute în lume,
genurile informative au ocupat spații largi. Această tendință s-a accentuat odată cu scurgerea vremii.
Apariția noilor tehnici (radio, televiziune), mai operative în difuzarea informației, nu au exclus
prezența acesteia în coloanele presei scrise. Cele dintâi publicații românești ("Curierul Românesc"
- 1829, "Albina românească" - 1829, "Gazeta de Transilvania" - 1837) în care "se puteau citi: știri
politice, noutăți de la teatrul războiului, documente oficiale, vești despre negoț" [2]), dar mai ales,
marile periodice de mai târziu ("Universul", "Adevărul", "Dimineața" - în articolul-program al acestui
ziar se consemna rostul noului cotidian: "un ziar care să apară în zori, în calea oricărui cetățean, în
orice colț al țării ... pretutindeni, și să-l înștiințeze în tot ce s-a petrecut de ieri și până azi, peste zi și
peste noapte"[3] au inclus în paginile lor și genurile informative.
Centrul informativ fundamental este știrea. De obicei, știrea trebuie să răspundă la întrebările cine?
ce? când? unde? Adeseori, însă, conține și elemente comentative: răspunsurile la întrebările de ce?
și cum?
Evident, principalul obiectiv al știrii este să informeze. Informând, în același timp știrea orientează,
formează și educă publicul. Acest din urmă obiectiv se realizează prin selecția evenimentelor tratate,
cât și prin faptul că știrea este , de multe ori, un "semnal", care va fi continuat, extins, aprofundat
prin alte genuri ziaristice.
Reportajul poate figura și între genurile informative. Genul se caracterizează prin implicarea
ziaristului în evenimentul prezentat și prin folosirea de mijloace literar-plastice.
Intr-o situație similară se află și interviul, gen care dezvăluie faptele, evenimentele, ideile prin
intermediul discuției ziaristului cu un interlocutor, în urma unei întrevederi. Forma clasică de interviu
este succesiunea întrebare-răspuns.
Trebuie precizat că numai unele reportaje sau interviuri pot fi incluse în sfera informativului. Unele
reportaje sau interviuri sunt mai bogate în elemente comentativ-analitice și aparțin sferei genurilor
comentative.
Fiecare cu specificul său, având comună ponderea acordată argumentației (răspunsurile la
întrebările de ce? și cum?), articolul, ancheta, cronica, documentarul, pamfletul, eseul sunt genuri
comentative.
Într-o modalitate sau alta, principalele genuri se regăsesc în întreaga ziaristică, astfel "ce mai poate
rămâne dintr-o pagină de gazetă în care nu se găsește sarcasmul unui pamflet, emoția profund
omenească a unui reportaj, noutatea unei știri?" [4]
În interiorul fiecărui gen, clasificările în specii pot forma două criterii valabile pentru toate genurile:
structural-compozițional și tematic. Desigur, la fiecare gen, există și criterii specifice de clasificare.
Se pot face câteva observații: orice gen ziaristic trebuie să aibă, ca punct de pornire, fapte din
realitate. Genurile se deosebesc între ele prin felul cum sunt înfățișate faptele selectate de ziarist.
Unele genuri comunică, în primul rând, fapte, evenimente (știrea, reportajul, interviul), altele sunt
destinate comunicării ideilor (articolul, eseul).
Comunicând fapte, evenimente, știrea, reportajul sau interviul vehiculează, în același timp, idei.
După cum articolul și eseul nu pot comunica idei abstracte din neant, ci bazate, măcar în ultimă
instanță, tot pe fapte, pe evenimente. In interiorul fiecărui gen, speciile deosebite prin criteriul
structural-compozițional urmează calea de la simplu la complex. De exemplu: știrea - flash, multiplă,
notă sau articolul - relatare, de analiză, editorial, teoretic.
Prin criteriul tematic, genurile se pot clasifica pe domenii problematice: cultural, politic, economic,
social, științific, sportiv. Conform aceluiași criteriu, cronica poate fi: politică, economică, socială,
științifică, literară, artistică (teatrală, cinematografică, muzicală, plastică, de dans),
de radio și televiziune, sportivă sau a divertismentului.
Genurile ziaristice funcționează ca un sistem, în care elementele se pot interfera. În practica
ziaristică se întâlnesc reportajul-anchetă, reportajul-interviu, reportajul-eseu, interviul-pamflet,
ancheta-pamflet, articolul-pamflet. Fiecare din aceste genuri ๎și are importanța sa. Orice ierarhizare,
din acest punct de vedere, nu se justifică.
Contribuția fotoreporterului în ziaristică a dat naștere unor genuri specifice: știrea foto, fotoreportajul,
fotoancheta, fotocronica. Preluate din presa scrisă, genurile ziaristice și-au păstrat datele esențiale
la radio și televiziune. Elemente specifice există pentru fiecare canal în parte. De exemplu, în presa
scrisă cotidiană, știrea începe cu răspunsul la întrebarea când?, spre deosebire de aceeași știre la
radio și televiziune, care trebuie să de-a răspuns, înainte de toate, la întrebarea ce s-a întâmplat?
Ca manieră de difuzare a genurilor ziaristice, specifică pentru radio și televiziune, este
transmisiunea directă.
Genul ziaristic poate fi ales de către ziarist, de aceea sunt necesare cunoștințele de bază referitoare
la genuri. Cine nu știe ce genuri are la dispoziție pentru a-și exprima ideea ziaristică nu poate nici să
aleagă între multiple posibilități. Pe lângă cunoștințele despre specificul și cerințele fiecărui gen în
parte, ziaristul își formează și dezvoltă aptitudinile în vederea folosirii creatoare a cunoștințelor de
specialitate. Numai în acest fel ziaristul va putea să redacteze operativ, inteligibil, convingător,
variat. Astfel există gazetari care s-au specializat într-unul sau mai multe genuri ziaristice.
De multe ori sunt apreciate de public opere ziaristice care nu respectă canoanele genului. Dar
genurile ziaristice nu sunt încorsetate de reguli rigide. Astfel, nu există genuri în sine, ci numai opere
ziaristice redactate în diferite genuri. Creația ziaristică trebuie totuși să țină seama de condițiile
istorice, politice, sociale, economice ale societății.
Se pune întrebarea dacă orice temă poate fi tratată prin orice gen publicistic. Teme de mare
anvergură, evenimente și fapte cu largi implicații reclamă folosirea unor genuri cu o mai mare
pondere a aspectului comentativ (articolul, ancheta), iar teme, evenimente și fapte de interes mai
periferic pot fi prezentate prin genuri în care predomină aspectul informativ (știre și altele).
Poziția politică a ziaristului determină optarea pentru un gen sau altul, ca reflex al importanței pe
care acesta o acordă (sau nu o acordă) unor teme, evenimente, fapte.
Un celebru exemplu este "afacerea Dreyfus". Dintr-un fapt divers de spionaj, cazul s-a transformat
într-o amplă campanie de presă, la care au concurat diferite genuri ziaristice, de la caricatură până
la celebra polemică "Acuz" a lui Emile Zola.
Operele aparținând aceluiași gen se pot "decupa" și analiza, găsindu-li-se notele comune, dar și
deosebirile. Câteodată chiar "decupajul" dă naștere unor volume de eseuri, de reportaje, de interviuri
etc. Spre exemplu putem aminti "Cronicile optimistului" ale lui George Călinescu sau pamfletele
lui Tudor Arghezi.