MANAGEMENTUL APROVIZIONĂRII ȘI VÂNZĂRII

– CURSUL nr. 7 –
(01 aprilie 2020)

Fundamentarea și operaționalizarea planului de aprovizionare

...........................

3.2. Etape de parcurs în fundamentarea și operaționalizarea planului de aprovizionare

(continuare)

Ultima etapă, poate cea mai relevantă sub aspectul efortului de culegere, prelucrare,
sistematizare şi definitivare informații, este:
4. Fundamentarea propriu-zisă (Elaborarea) planului de aprovizionare cu resurse
materiale şi echipamente tehnice
Definitivarea planului de aprovizionare, ca etapă în procesul elaborării, presupune:
4.a. – Cunoaşterea şi acţionarea mecanismului ce determină condiţiile de fundamentare a
planului de aprovizionare are în vedere generarea elementelelor informaţionale care condiţionează
fundamentarea planului de aprovizionare, cu următoarea structură:
Mecanismul sistemului generator de informaţii
de strictă utilitate în fundamentarea planului de aprovizionare

SURSA OBIECTUL BENEFICIAR

 acţiunea
 Planurile şi programele de
producţie (fabricaţie);
PRODUCŢIA:
 Seriile de fabricaţie (loturi) pe
 Compartimentul
structuri sortimentale;
Programare,
 Situaţia capacităţilor de
Pregătire, Lansare,
producţie;
Urmărire realizare
 Cerinţe de resurse materiale
producţie;
pe tipuri, structură, sortotipo-
 Unităţile
dimensiuni, calităţi etc;
elementare de
 Programele privind obligaţiile
lucru (Dispecerate
producătorului pentru calitatea
producţie) din
de executant (cooperare);
cadrul centrelor de
consum.  Alte informaţii, la cererea Fundamentare
Departamentul Relaţii cu plan
furnizorii. aprovizionare
 Normele şi normativele
consum resurse materiale,
valabile la condiţiile tehnice
Comp. TEHNIC: ale perioadei de gestiune;
Norme consum  Caiete de sarcini;
 Norme, reglementări, cerinţe,
obligaţii tehnice calitate,
sortimente, proceduri etc.
STOCURI  Situaţia resurselor în stoc, pe
tipuri, calităţi, sortimente,
furnizori, structuri etc.

Pentru asigurarea funcţionalității mecanismului, este necesară reglementarea (pe bază de

procedură sau decizie a conducerii unităţii) termenelor până la care SURSA este obligată să pună la
dispoziţia BENEFICIAR–ului obiectul (pachetul informaţional), astfel încât să se permită
1
fundamentarea planului de aprovizionare în limitele optime de timp care preced etapa următoare a
procesului asigurării cu resurse materiale şi echipamente tehnice.
4.b. – Cunoaşterea şi acţionarea metodelor şi modalităţilor de determinare a necesarului de
materiale, echipamente tehnice, scule, dispozitive, verificatoare, maşini şi utilaje, carburanţi şi
lubrifianţi, energie electrică şi termică etc.
▲ Procesul elaborării planului de cumpărări presupune o atenţie deosebită asupra determinării
necesarului de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază (fabricaţiei de produse,
executării de lucrări sau prestaţii de servicii) - Npl. Cu acest prilej, se dimensionează, pe structuri,
cantităţile de resurse materiale şi energetice de care trebuie să se dispună sau care urmează să şi le
asigure întreprinderea pentru realizarea, la parametrii stabiliţi, a producţiei fizice contractate sau
destinate să onoreze comenzile clienţilor reali sau potenţiali. În calculele de fundamentare a
necesarului (cererilor) de resurse materiale pentru consum (Npl) se folosesc mai multe metode,
între care mai larg aplicabile sunt:
A. Metoda calculului direct, care ia în considerare volumul fizic, pe structură, al producţiei
prevăzute pentru fabricaţie (Qpl) şi consumul specific standard stabilit prin proiect, reţetă de fabricaţie
etc., care, în practică, este cunoscut sub denumirea de normă de consum (Nc). Calculul se realizează cu
ajutorul relaţiei:
N pl  Q pl  N c
În situaţia cea mai frecventă, când, pentru fabricaţia mai multor tipuri de produse sau
sortimente, variante constructive ale unui produs, se foloseşte aceeaşi materie primă, relaţia de calcul
va fi:
N pl   Q pli  N ci
în care, volumul estimat al producţiei Q şi norma de consum specific se referă la produsul variantă
constructivă i.

Pentru produsele complexe, cu ciclu lung de fabricaţie, de peste un an, metoda de calcul direct
se poate aplica într-o variantă specifică ce ţine seama de stadiul executării acestora:
a) în situaţia în care se cunoaşte nivelul fizic al stocurilor de producţie neterminată, se
apelează la metoda indicatorilor naturali de calcul al necesarului de resurse aferent modificării
acestor stocuri ( N ), sens în care se foloseşte relaţia:
N   (S pnsf  S pni )  N ci
Relaţia de calcul al necesarului pentru realizarea producţiei estimate (deci a necesarului de
consum) N pl – va fi, în acest caz, următoarea:
N pl   (Q pli  N ci )   N

b) în situaţia în care se cunoaşte nivelul valoric al stocurilor de producţie neterminată, se

apelează la metoda indicatorilor valorici de calcul al necesarului de resurse aferent modificării acestor
stocuri, folosind relaţia:
N pl    Q pli  N ci   (1  ki )
în care:
 Q pli = volumul estimat al producţiei pentru produsul i;
 N ci = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie a
produsului i ;
 k = coeficient care exprimă modificarea stocului de producţie neterminată la produsul i
.
Coeficientul k se utilizează în situaţia când, la momentul calculului, nu se cunosc fizic
stocurile fizice de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune, sau această
formă de exprimare necesită un volum prea mare de muncă (cazul produselor care se fabrică într-o
gamă sortimentală mare). În cazul cunoaşterii stocurilor valorice de producţie neterminată de la
începutul ( S pni ) şi sfârşitul perioadei de gestiune ( S pns ) coeficientul de corecţie a necesarului se
calculează cu ajutorul relaţiei:

2
  ( S pns  S pni )
k
Pmf
în care:
 Pmf reprezintă valoarea producţiei – marfă contractate şi cea probabilă.

B. Metoda indicelui global de consum la 1.000 lei producţie nominalizată, se foloseşte la

stabilirea necesarului de materiale, în situaţia în care întreprinderea nu are nominalizată integral, la
data elaborării planului, producţia marfă pe volumul şi structura fizică prevăzute pentru fabricaţie. Prin
această metodă, necesarul de consum se determină în mai multe etape:
a) Stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei fizice nominalizate ( N n ), folosind
în acest sens metoda de calcul direct:
N n   Qni  N ci
în care:
 n reprezintă nominalizarea fizică a produselor i .
b) Determinarea indicelui global (mediu) de consum de materiale pentru fabricaţia unei
producţii nominalizate la valoare de 1.000 lei ( I gc ), cu ajutorul relaţiei:
N
I gc  n  1.000 (kg/1.000 lei; tone/1.000 lei),
Pn
în care:
 Pn reprezintă valoarea producţiei nominalizate exprimate în lei.

c) Stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei nenominalizate ( N nn ), cu ajutorul

relaţiei:
N nn  Pnn  I gc
în care:
 Pnn reprezintă valoarea producţiei nenominalizate, în lei.
d) Determinarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului la întreaga structură a
producţiei ( N pl ), prin însumarea celor două categorii de necesar, folosind relaţia:
N pl  N n  N nn .
Metoda indicelui global de consum la 1.000 lei producţie nominalizată conduce însă la
obţinerea unor rezultate de regulă aproximative, deoarece se extrapolează consumul de materiale
aferent producţiei fizice nominalizate asupra celei nenominalizate, fără o fundamentare riguroasă.
Diferenţele fizice de volum şi structură dintre cele două categorii de produse, precum şi deosebirile
constructive, de tehnologie, complexitate şi de componenţă materială, nu pot asigura determinarea
astfel a unui necesar real de materiale.

C. Metoda coeficienţilor dinamici. Are un pronunţat caracter statistic şi presupune

extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor,
folosind relaţia:
100  Pr
N pl  C r  k 
100
în care:
 C r = consumul efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază;
 Pr = procentul estimat de reducere a consumului de materiale pe fiecare tip, sortiment sau
variantă constructivă de produs, ca urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi
organizatorice prevăzute pentru aplicare în perioada urrmătoare, a noilor condiţii de
producţie care se prevăd a se asigura conform programelor de modernizare elaborate;
 k = coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în perioada următoare (
Q pl ) faţă de cea de bază ( Qro ).
Coeficientul k se calculează cu ajutorul relaţiei:

3
 Q pl
k
Qro
Metoda este limitată şi condiţionată în aplicare de menţinerea în perioada următoare a unei
structuri constante a producţiei în raport cu cea fabricată în anul de bază.
La determinarea necesarului pentru perioada următoare trebuie să se ţină necondiţionat seama
de faptul că progresul tehnic, introducerea în producţie a noilor realizări ale ştiinţei şi cercetării atrag
îmbunătăţiri şi schimbări importante în structura consumului de materiale de la an la an. din această
cauză, sfera de aplicabilitate a metodei coeficienţilor dinamici este restrânsă, motivat de faptul că
rezultatele care se obţin din calcule sunt aproximative. Procentul de reducere estimat nu poate reflecta
fidel efectul mutaţiilor de ordin tehnic, tehnologic sau organizatoric care se prevăd a se înregistra în
perioada următoare. Ca urmare, metoda este folosită mai mult pentru calcule de prognoză, de tendinţă
a evoluţiei consumurilor de resurse materiale, ca şi pentru stabilirea necesarului pe destinaţiile
auxiliare de consum, sau pentru care nu au fost încă elaborate, pe bază de documentaţie, normele de
consum specifice (în cazul unor lucrări de întreţinere şi reparaţii, de asigurare a condiţiilor de
producţie şi de muncă normale ş.a.)

D. Metoda de calcul aferentă producţiei prevăzute a se obţine pe bază de şarjă , se utilizează

în industria siderurgică, farmaceutică, alimentară, chimică, a materialelor de construcţii etc., deci în
procesele de producţie în care mai multe materiale participă simultan şi în proporţii diferite la
fabricarea unui produs în baza reţetarelor de fabricaţie specifice. Metoda presupune determinarea
necesarului de materiale, în trei etape:
1. se stabileşte volumul de material bun turnat (volumul de produs finit bun turnat) - M bt ,
folosind relaţia:
M bt   Qi  gbi
în care:
 Qi = volumul de producţie pentru piesa (produsul) prevăzută pentru realizare, exprimat în
unităţi fizice;
 gbi = greutatea brută a unei piese, produs i .
2. se determină necesarul global pe şarjă ( N gs ) cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
M bt
N gs 
k
în care:
 k reprezintă proporţia în care se obţine produsul finit bun din volumul şarjei.
Necesarul rezultat mai cuprinde, alături de produsul finit bun, materialele refolosibile şi
pierderile (cazul celor prin ardere) care se înregistrează în fabricaţie.
3. se calculează necesarul pentru fiecare materie primă ce intră, conform reţetei de fabricaţie,
în volumul global al şarjei, folosind relaţia:
N  k'
N pl  gs
100
în care:
 k ' reprezintă proporţia în care participă fiecare material la formarea volumului global al
şarjei. Calculul se poate efectua, după caz, fie la nivelul fiecărei şarje şi apoi pe numărul
total al acestora, fie direct pe ansamblul producţiei de şarje estimate pentru obţinere pe
întreaga perioadă de gestiune (metoda anterioară).

E. Metoda de calcul pe bază de analogie, se foloseşte la stabilirea necesarului de materiale

pentru produsele noi, care nu au mai fost fabricate, dar urmează să fie asimilate în producţia de serie,
iar normele de consum specific din documentaţie nu sunt încă definitivate. Calculul porneşte de la
consumurile specifice din documentaţia produselor asemănătoare, fabricate anterior sau aflate în
paralel în fabricaţia curentă (Nca) şi volumul estimat al producţiei pentru produsul nou (Qpn); rezultatul
se corectează cu un coeficient (  ) care exprimă raportul (de greutate, mărime, complexitate etc.)
dintre principalele caracteristici ale produselor noi şi ale celor analoage. Conform metodei, necesarul
de materiale se determină cu ajutorul relaţiei:
4
 N pl  Q pn  N ca  
sau
N pl  Q pni  N cai   i
Cu ajutorul metodei se estimează necesarul de materiale într-o primă etapă; ulterior, până la
trecerea efectivă în fabricaţia de serie, trebuie să se elaboreze şi definitiveze normele de consum
specific proprii pentru fiecare tip, sortiment sau variantă constructivă de produs nou asimilat, pe baza
documentaţiei tehnico-economice aferente.
Metoda de calcul bazată pe analogie conduce la determinarea necesarului de materiale în
cantităţi mai mari sau mai mici decât cele reale, în funcţie de relativitatea gradului de exprimare a
diferenţelor între produse de către coeficientul de corecţie. Din această cauză, metoda se aplică foarte
rar, în determinări globale ale necesarului de materiale sau în calcule de dinamică, de tendinţe, pentru
aprecierea pe o perioadă mai îndelungată a evoluţiei consumului de materiale.

F. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip. Este utilizată în situaţia fabricării unei game
sortimentale foarte largi de produse. În această categorie se includ producători din industria textilă, a
confecţiilor, pielăriei, industria alimentară ş.a., care, prin natura proceselor, înregistrează variaţii mari
de structură a producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă, de
anotimp, specific zonal, comenzi neprevăzute etc. Metoda oferă posibilitatea determinării necesarului
de materiale în funcţie de volumul total al producţiei (Q) pentru o anumită grupă de produse luată în
calcul (bocanci, pantofi, rochii, costume etc.) şi norma de consum estimată care corespunde
sortimentului tip ales (Ncst); calculul se efectuează cu ajutorul relaţiei:
N pl  Q  N cst
sau
N pl  Q i  N csti
Metoda conduce la determinarea unui volum de materii prime şi materiale, de regulă, mai
mare decât cel strict necesar; aceasta pentru că sortimentul tip are, în general, ponderea de
reprezentare cea mai importantă în volumul total al producţiei în raport cu celelalte. Din această cauză,
sfera de aplicare s-a restrâns treptat.

* *
*

▲ Stocul de resurse materiale la sfârşitul perioadei de gestiune (Ssf), reprezentând al

doilea indicator care reflectă necesarul de materiale, are scopul de a asigura desfăşurarea normală a
procesului de producţie pe parcursul derulării perioadei de gestiune; la sfârşit de perioadă, el urmează
a se regăsi în dimensiunea şi structura prevăzute constituind astfel suportul material principal de
formare a stocului la începutul perioadei următoare (care va reprezenta baza reluării procesului de
alimentare a consumului în primele zile, săptămâni, luni ale acesteia). Funcţionalitatea stocului la
sfârşitul perioadei de gestiune se prezintă în Fig. (3.2).
Aşadar, prin natura sa, acest stoc se formează pe parcursul perioadei de gestiune sub forma
stocului de producţie cu scopul îndeplinirii funcţiilor ce-i sunt stabilite în raport de caracteristicile
resurselor materiale, destinaţia de consum a acestora, profilul activităţii etc. – aspecte ce definesc şi
elementele care îl compun. Relaţia care exprimă
Perioada raportul
de gestiune () dintre stocul la sfârşitul perioadei de gestiune
( S sf ) şi stoculPerioada
de producţie ( S p ) este următoarea: Perioada
de S sf  S p sau S p  S sf de
gestiune Necesar total = gestiune

Stoc la începutul perioadei de Stoc la începutul perioadei de

gestiune (conţine structura materială gestiune (conţine structura materială
a stocului de la sfârşitul perioadei a stocului de la sfârşitul perioadei ,
plus sau minus abaterea determinată plus sau minus abaterile determinate
de relativitatea elementelor de de relativitatea elementelor de calcul
calcul) specifice)
5
Stoc la sfârşitul perioadei Stoc la sfârşitul perioadei
de gestiune de gestiune
(este dat de stocul de prod.)
 Fig. (3.2): Funcţionalitatea stocului de materiale la sfârşitul perioadei de gestiune.

Egalitatea poate intra sub incidenţa unor abateri determinate de eşalonarea calendaristică a
intrărilor de materiale de la furnizori, destinate să asigure reîntregirea stocului curent – element
component de bază al stocului de producţie. Astfel, în condiţiile unui interval de 30 de zile între
intrările succesive de la furnizori, eşalonate a se efectua la sfârşitul fiecărei luni, mărimea stocului
curent fizic care urmează a se regăsi în cadrul stocului la sfârşitul anului va fi cea echivalentă
dimensiunii maxime de constituire a acestuia, prevăzută iniţial, caz în care Ssf = Sp [a se vedea fig. (3.3
– a)]. Dacă eşalonarea are în vedere desfăşurarea intrărilor de materiale de la data de 15 a fiecărei luni,
atunci stocul curent fizic la sfârşitul anului va fi dimensionat numai pentru 15 zile; la acest nivel va fi
luat în calculul pentru stabilirea stocului la sfârşitul anului, caz în care Ssf < Sp (Fig. 3.3 – b).

Cantităţi

S cr S cr
a)

Ss

31.12. an anterior S sf  S cr max  S s 31.12. an următor zile

Cantităţi

b)
S cr S cr

Ss

31.12. an anterior S sf  S cr max  S s 31.12. an următor zile

stoc la sfârşitul perioadei de gestiune;
intrări ale partizilor de materiale [care în cazul fig. (3.3 – a) se produc la sfârşitul fiecărei luni, iar în fig.
(3.3 – b) acestea au loc la 15 ale fiecărei luni].
Fig. (3.3): Dimensiuni ale stocului curent fizic, funcţie de desfăşurarea perioadelor de intrare a
materialelor în gestiune.

* *
*
▲ Necesarul total de resurse materiale pentru realizarea planului şi programelor de
producţie, a activităţii de ansamblu a întreprinderii (Ntpl), reprezintă al treilea indicator de exprimare a
6
ceriţelor (cererilor) de consum; acesta este o sumă a necesarului de consum prezentat mai înainte şi a
stocului la sfârşitul perioadei, astfel:
N tpl  N pl  S sf
Indicatorul (Ntpl) asigură evaluarea estimativă a tuturor nevoilor de consum pentru un anumit
tip de resursă faţa de care se stabilesc în continuare, sursele de acoperire şi potenţialul în care acestea
urmează să îşi aducă aportul. Deci, planul de asigurare materială va cuprinde, alături de necesarul de
consum cert şi probabil, şi indicatorii de evaluare a resurselor materiale, pe surse de provenienţă (care
vor fi achiziţionate sau, după caz, puse la dispoziţie din surse proprii pentru acoperirea cerinţelor
interne).
4.c. – Cunoaşterea şi acţionarea indicatorilor de evaluare a resurselor materiale, pe surse şi
cerinţe de consum
După cum s-a menţionat, cea de-a doua parte a planului de cumpărări, evidenţiază resursele –
pe surse de provenienţă – care pot fi acţionate pentru acoperirea necesarului de materiale.
Resursele, care sunt asigurabile din surse interne şi din afară, se exprimă prin stocul preliminat la
începutul anului de plan (Spi), alte resurse interne (ARI) şi necesarul de achiziţionat (Na). Aceşti
indicatori se estimează, firesc, anticipat perioadei la care se referă şi se adaptează ulterior (inclusiv pe
parcursul perioadei de gestiune) în funcţie de condiţiile noi care apar în activitatea întreprinderii şi în
afara acesteia.
▲ Stocul preliminat de resurse materiale la începutul perioadei de gestiune (Spi), exprimă
cantitatea de materiale care se prevede să existe la momentul respectiv în depozitul întreprinderii în
scopul alimentării consumului în primele zile ale acesteia. Este o mărime probabilă care se
extrapolează pornind de la stocul efectiv existent în depozitul unităţii economice (Se), de la intrările de
materiale (I0) care se prevăd a se mai înregistra în perioada curentă de până la încheierea acesteia şi de
la consumurile certe sau/şi probabile de resursă aferente aceleiaşi secvenţe de timp (C0). Estimarea se
face cu ajutorul relaţiei:
S pi  S e  I 0  C 0
Intrările de la furnizori în anul curent (I0) pot fi normale (In0), restante dar acceptate în
continuare (Ir0) şi suplimentare (Is0) destinate acoperirii cererii noi neprevăzute iniţial:
I 0  I n0  I r 0  I s 0
Consumurile pot prezenta aceeaşi structură: normale determinate de necesitatea realizării
programelor de fabricaţie elaborate pentru ultima parte a perioadei de gestiune ( C n 0  Qn 0  N c ),
restante – aferente producţiei care nu a fost realizată conform programelor, fabricaţia a fost întârziată
dar se prevede a se efectua pentru că produsele restante sunt solicitate în continuare de clienţi, cu sau
fără penalizare ( C r 0  Qr 0  N c ) şi suplimentare ca rezultat al acceptării executării unor noi comenzi
de producţie sau a unor cantităţi suplimentare de produse pentru care se întrevede vânzarea (
C s 0  Qs 0  N c ).
C 0  C n 0  C r 0  C s 0  (Qn 0  N c )  (Qr 0  N c )  (Qs 0  N c )
În situaţiile când se constituie, pentru estimare se apelează, în prima fază, la relaţiile
anterioare, ulterior recurgându-se la adaptarea nivelului acestuia în funcţie de mutaţiile care intervin în
mărimea elementelor iniţiale de calcul. Eventualele abateri se transmit implicit asupra necesarului de
cumpărări. Un moment important de corelaţie este începutul perioadei de gestiune pentru care a fost
extrapolat să existe, când pe bază de inventar se evidenţiază stocul real fizic existent în depozitul
întreprinderii. Din comparaţia stocului preliminat la începutul perioadei de gestiune (Spi) cu cel real
(Sri) stabilit prin inventar la momentul definit se pot exprima situaţiile: Spi <; = sau > Sri. În cazul
egalităţii se apreciază realismul şi stabilitatea elementelor şi condiţiilor iniţiale luate în calcul. Când:
Spi < sau > Sri, se impune corelaţia necesarului de aprovizionat cu diferenţa (ΔSi = Sri – Spi), după cum
se va arăta în continuare.
▲ În cadrul surselor interne de acoperire a necesarului de materiale un loc important îl ocupă
şi indicatorul alte resurse interne - ARI; în acest indicator se cuprind diferite categorii de resurse
materiale care pot fi furnizate chiar de propriile sectoare ale activităţii întreprinderii (secţii, ateliere
etc.) rezultate din procesele tehnologice de prelucrare, din cele netehnologice, sub forma resturilor
materiale care sunt reutilizabile în consumul intern (fâşii, cupoane, capete nemultiple, şpan, uleiuri
uzate ş.a.). La acestea se adaugă materialele şi piesele refolosibile rezultabile din dezmembrări de
mijloace fixe scoase din uz, din produse rebutate sau chiar materiale noi care se obţin în unitatea care
7
le şi foloseşte. Indicatorul alte resurse interne reprezintă o sursă eficientă, sigură, de acoperire a
nevoilor de consum. Estimarea cantităţilor de resurse reutilizabile în activitatea proprie se face în
cadrul programului de recuperări elaborat pe subunităţile generatoare (secţie, atelier, sector de
activitate etc.) cu eşalonare pe secvenţe de timp ale perioadei de gestiune în care se obţin; datele se
preiau în cadrul planului şi programelor de cumpărări fiind specificate la indicatorul alte resurse
interne - ARI.
▲ Al treilea indicator care reflectă expresia finală a resurselor de acoperire a nevoilor de
materiale este necesarul de achiziţionat - N a , indicator ce evidenţiază cantitatea de materii prime
noi şi materiale refolosibile, de combustibil şi lubrifianţi, de piese de schimb ş.a. care trebuie asigurată
de la furnizori, deci din exterior, pentru acoperirea cererilor exprimate de centrele de consum şi se
calculează cu relaţia:
N a  N pl  S sf  S pi  ARI
sau:
N a  N tpl  S pi  Ari
ştiind că:
N tpl  N pl  S sf

Necesarul de aprovizionat resurse materiale de la terţi furnizori din ţară sau de pe piaţa
internaţională (Na) exprimă de fapt sursa principală de acoperire a nevoilor consumului întreprinderii.
Indicatorul, calculat astfel într-o primă etapă, formează obiectul adaptării în timp. O primă acţiune de
acest gen se realizează la începutul perioadei de gestiune; aceasta este determinată de necesitatea
reflectării în mărimea indicatorului a eventualelor diferenţe ( S i ) care rezultă din compararea
stocului preliminat de la începutul perioadei de gestiune cu cel real stabilit prin inventar (rezultatul
acţiunii este cel interpretat mai sus. Corecţia se realizează cu relaţia:
N areal  N a  S i
în care:
 N areal reprezintă necesarul de achiziţionat corectat în funcţie de situaţia reală a stocurilor
fizice existente la început de an în depozitul întreprinderii. În funcţie de rezultatul corecţiei (reducere
sau creştere a nivelului indicatorului), se vor iniţia acţiuni în consecinţă, care vor avea în vedere
comandarea – contractarea unor cantităţi suplimentare (când Sr < Spi) sau depistarea (când Sr > Spi)
căilor de valorificare a resurselor care se prevăd a deveni disponibile (dacă nu se pot face renunţări la
angajamentele anterioare privind asigurarea materială de la furnizori). Acţiunea de modificare a
necesarului de cumpărări se desfăşoară şi în interiorul perioadei de gestiune ori de câte ori noile
condiţii cu care se confruntă întreprinderea o impun.