Sunteți pe pagina 1din 200

Pregatirea Proceselor de

Fabricatie (PPF)
S.l. dr. ing. RADU Constantin
Incheierea situatiei

40% examen final


40% nota la proiect
20% prezenta la curs
Bibliografie

- Procese de operare, Amza Gh;


- Tratat de tehnologia materialelor, Amza
Gh;
- Tehnologii de prelucrare pe strunguri,
masini de frezat, de gaurit, Vlase A;
- Managementul proiectelor, Neagu C;
- Pregatirea fabricatie
1. Activităţile desfăşurate pentru pregătirea fabricaţiei

Activităţile desfăşurate pentru pregătirea fabricaţiei sub aspect


organizatoric şi tehnic sunt:
 cerere de ofertă;
 documentare în vederea preofertării;
 preofertă;
 elaborare studiu tehnic;
 ofertă finală;
 încheiere contract;
 realizare produs;
 planificare:
 pentru proiectare;
 pentru fabricare.
 proiectare efectivă:
 elaborarea documentaţiei de studiu;
 elaborarea documentaţiei tehnice de bază;
 elaborarea documentaţiei pregătirii sumare de fabricaţie pentru
prototip;
 fabricare prototip;
 executarea probelor.
 pregătirea fabricaţiei de serie zero:
 elaborarea tehnologiilor pieselor primare;
 elaborarea tehnologiilor de asamblare;
 elaborare deviz de materiale;
 elaborare deviz de manoperă pe tipuri de operaţii;
 analiza necesităţii colaborării l fabricarea produsului;
 lansarea seriei zero în vederea omologării pregătirii de
fabricaţie:
 fabricare serie zero;
 omologare serie zero în vederea validării pregătirii de fabricaţie
care validează proiectul final.
 aprovizionare:
 cu materii prime;
 cu servicii (colaborări la realizarea produsului pe diverse tipuri
de fabricaţie, procedee).
 contractare furnizori;
 selectare furnizori;
 contractare servicii cu furnizorii;
 recepţia calitativă/cantitativă a serviciilor furnizorilor.
 lansare în fabricaţie a produsului;
 fabricarea produsului.
 planificarea producţiei în baza comenzii primite;
 controlul echipamentelor, dotărilor, utilajelor folosite în
fabricarea produselor;
 controlul aparatelor de măsură şi control;
 identificare şi trasabilitate conform Planului Calităţii, cod PC-
001.
 livrare produs.
 service.
 control final, recepţie, instruire personal pentru exploatarea corectă a
ansamblului.
2. Controlul aprovizionării – evaluarea furnizorilor

În cele ce urmează am propus un chestionar cu referire la


evaluarea furnizorilor.
II. Chestionar pentru evaluarea furnizorilor conform ISO 9001:2000
RĂSPUNS

Nr.

PARŢIA
CERINŢA

Obs.
N.A.
crt.

DA

NU
L
RESPONSABILITATEA CONDUCERII
1. Conducerea a definit în scris politica calităţii?
2. Sunt definite responsabilităţile, autorităţile şi relaţiile reciproce pentru
personalul implicat în activităţile ce infulenţează calitatea?
3. Conducerea societăţii analizează sistemul calităţii?
4. Există şi sunt menţinute înregistrări referitoare la aceste analiza?
SISTEMUL CALITĂŢII
5. Există un manual al calităţii?
6. Există proceduri documentate pentru elementele sistemului calităţii?
7. Procedurile sunt susţinute de proceduri/instrucţiuni de lucru?
ANALIZA CONTRACTULUI
8. Există proceduri privind analizarea comenzilor/contractelor?
9. Există şi sunt menţinute înregistrările referitoare la analiza
comenzilor/contractelor?
10. CONTROLUL PROIECTĂRII
Există proceduri documentate pentru controlul şi verificarea proiectării?
11. CONTROLUL DOCUMENTELOR ŞI AL DATELOR
Există proceduri de control al documentelor şi al datelor?
3. Pregătirea utilajelor, instalaţiilor, maşinilor şi suprafeţelor de
producţie

Indiferent de mărimea sau sfera în care îşi desfăşoară activitatea


o firmă, aceasta trebuie să se aprovizioneze cu o serie de materiale
specifice proceselor ce trebuie efectuate. Aceste materiale pot fi: materii
prime, piese semifabricat, componente, subansamble, dispozitive de
verificare, scule. În acest context devine imperios necesar ca activitatea
de aprovizionare să fie supusă unui riguros control.
Asigurarea materială şi organizatorică a fabricaţiei urmează etapei
de pregătire tehnologică şi cuprinde ansamblul maşinilor, utilajelor şi
instalaţiilor de lucru, precum şi activităţile care au drept scop asigurarea
tuturor condiţiilor tehnice, materiale şi de forţă de muncă cerute de
realizarea eficientă a sarcinilor din programul de producţie pentru o
anumită perioadă
În cadrul acestei etape un rol important revine activităţilor de
pregătire a factorilor activi de producţie cum sunt:
 maşinile;
 utilajele;
 instalaţiile;
 suprafeţele de producţie.
Această activitate se realizează parcurgând
secvenţial un proces care cuprinde:
- analiza documentaţiei de pregătire tehnologică
pentru produsele din programul de fabricaţie şi întocmirea
situaţiei centralizatoare a tuturor utilajelor prevăzute în
fişele tehnologice, concretizată în Lista utilajelor,
inclusiv gruparea acestora pe verigi de producţie;
- confruntarea tipului şi caracteristicilor utilajelor
stabilite în secvenţa anterioară cu existentul de utilaje din
cadrul verigilor de producţie şi întocmirea listei cu utilaje,
maşinile şi instalaţiile de procurat prin investiţii care vor fi
puse ulterior în funcţiune. În cadrul acestei secvenţe, se
execută următoarele activităţi:
a) verificarea stării tehnice a fiecărui utilaj existent;
b) analiza planului de reparaţii pentru fiecare utilaj,
stabilindu-se măsurile care se impun;
c) verificarea formelor de contractare cu furnizorii
pentru maşinile, utilajele şi instalaţiile ce se procură prin
investiţii, astfel ca acestea să intre în producţie la termen,
cu precizarea totodată, a măsurilor interne pentru
montarea şi efectuarea rodajelor şi probelor tehnologice
aferente acestora.
d) controlul activităţii de pregătire tehnică a
execuţiei, când se compară sarcina de producţie
ordonanţată pe termene de livrare a produselor, cu starea
tehnică a utilajelor cuprinse în capacităţile de producţie cu
care se execută acestea.
După ce se stabileşte numărul de maşini, utilaje sau
instalaţii tehnologice, este necesară dotarea acestora şi a
locurilor de muncă cu SDV - urile necesare. Această etapă se
realizează în mai multe etape, şi anume:
- analiza documentaţiei tehnologice, urmărind
elaborarea unei situaţii centralizatoare pe tipuri de SDV - uri
codificate, corespunzătoare echipării utilajelor şi dotării
locurilor de muncă;
- analiza comparativă a necesarului de SDV - uri cu SDV
- urile existente atât în depozit cât şi în secţiile de producţie,
inclusiv comenzile lansate pentru conceperea şi execuţia SDV -
urilor speciale;
- stabilirea sistemului de aprovizionare a locurilor de
muncă cu SDV - uri;
- stabilirea măsurilor tehnico-administrative pentru
întreţinerea, repararea şi recondiţionarea SDV - urilor.
Calitatea lucrărilor şi a măsurilor stabilite în etapa
de pregătire materială şi organizatorică a fabricaţiei
influenţează în mod hotărâtor rezultatele activităţii de
producţie, atât pe linia costurilor de producţie, pe linia
productivităţii muncii cât şi pe linia realizării sarcinii de
producţie.
În acest procesul complex de control al
aprovizionării trebuie avute în vedere câteva etape cheie
foarte importante în buna desfăşurare a acestuia:
 Evaluarea furnizorilor
Este esenţial în controlul aprovizionării pentru ca calitatea
produselor achiziţionate depinde de furnizor. De aceea se va
acţiona cu o prudenţă deosebită în alegerea acestora, stabilindu-
se o procedură specifică de evaluare bazata pe criterii stricte.

 Metodologia de evaluare a furnizorilor


Aceasta implică o mulţime de acţiuni prin care în principal i se
solicită furnizorului date referitoare la facilităţile sale de producţie,
organizare, resurse umane şi financiare, toate aceste informaţii
fiind clasificate într-un formular tipizat.

 Date despre aprovizionare


La orice activitate de aprovizionare trebuie avute în vedere
exigenţele de calitate pe care să le satisfacă furnizorul. Acestea
vor fi incluse în specificaţiile contractuale.
 Controlul oportunităţii şi exactităţii datelor de
aprovizionare
În această etapă se vor elabora proceduri de verificare a calităţii
produselor stipulate în specificaţiile contractuale.

 Verificarea produsului aprovizionat


Sistemul de verificare se va stabili de comun acord cu furnizorul
înainte de finalizarea comenzii de aprovizionare pentru evitarea
oricărei probleme ulterioare. Se va face verificarea produsului
numai conform acestei proceduri stabilite de comun acord.

 Înregistrarea calităţii materialelor aprovizionate


Trebuie să se realizeze o înregistrare adecvată şi continuă a
calităţii produselor achiziţionate. Acest lucru trebuie avut în
vedere pentru a avea o dovadă a controlului aprovizionării dar şi
ca mijloc de urmărire a performanţelor furnizorului.
 Relaţiile cu furnizorii
Pe termen lung şi pentru un nivel de performanţă în
domeniul calităţii cât mai ridicat este necesară o interacţiune
activă între furnizor – achizitor inclusiv prin consilierea
primului cu soluţii tehnice noi care ar putea ca în final să
conducă la creşterea calităţii produsului ce urmează a fi
achiziţionat.
Pentru fiecare produs care urmează să fie analizat din punct de
vedere al necesităţii şi oportunitătii, precum şi a posibilităţii de realizare
se pune problema elaborării unui „studiu de piaţă” în vederea stabilirii
pe de o parte a modului şi ritmului în care un produs poate fi cerut
respectiv absorbit de către piaţă, iar pe de altă parte a posibilităţii de
fabricare în condiţii economice a produsului respectiv ţinând cont şi de
condiţiile concurenţei.
Studiile de piaţă se efectuează cu ajutorul metodelor specifice
prognozei în care sunt luate în considerare activităţi care s-au desfăşurat
cu mulţi ani în urmă într-un domeniu oarecare, studii care trebuie să
conţină referiri pertinente şi exacte asupra condiţiilor în care s-a
desfăşurat procesul de producţie, precum şi a modului în care s-a
realizat absorţia de către piaţă a produselor respectiv utilizarea acestora
în condiţii satisfăcătoare de fiabilitate şi calitate. Numai pe baza unor
asemenea date şi studii este posibilă crearea unei baze de date
autentice care să servească la fundamentarea unor proiecte corecte pe
baza cărora să se iniţieze sau să se continue un proces de producţie
oarecare.
Studiile de prognoză fundamentează şi concură la elaborarea
proiectelor pe baza cărora poate fi proiectat şi realizat un nou proces
de productie sau chiar o ramură de producţie.

Etapele principale ale stabilirii unui proces de


pregătire a fabricaţiei

Prima fază este constituită de stabilirea necesitătii oportunitătii şi


posibilităţii realizării unor produse cu desfacere într-o zonă previzibilă în
condiţii de profit pentru un interval detimp stabilit, interval în care să se
încheie şi amortizarea investiţiei şi realizarea unui profit scontat.
Pentru a se lua hotărârea fabricării unui produs deci implicit a
pregătirii unui proces de fabricaţie trebuie cunoscute unele date cum ar
fi:
- dacă produsul este nou pentru zona în care se prevede
desfacerea lui;
- cum s-au comportat consumatorii sau utilizatorii unor produse
similare sau identice faţă de subiectul respectiv.
Datele de prognoză care se referă la un produs sau un proces de
fabricaţie pot fi primite contra cost de la institute specializate în activităţi de
prognoză. Asemenea date pot să se refere la previziuni pe diferite termene
care pot atinge sau chiar depăşii 50 de ani.
Datele de prognoză sunt foarte costisitoare întrucât studiile de
prognoză implică o activitate de o foarte înaltă calificare şi in acelaşi timp
foarte înaltă răspundere. Furnizorii de date de prognoză pot ajunge în situaţia
de a răspune material şi în unele cazuri chiar penal pentru date care nu
corespund realităţii şi pe baza cărora solicitanţii au suferit daune materiale.
Stabilirea lotului de fabricaţie (volumul producţiei) şi a sistemului de
fabricaţie (productivitatea), deci producţia ca noţiune cantitativă este o
valoare absolută care exprimă cantitatea totală de produse care se
aproximează că vor fi fabricate. Productivitatea este o valoare specifică
relativă, ca reprezentând raportul numărului de produ-se fabricate în unitatea
de timp, care pentru piese mici poate să fie ore, minute, zile decade sau luni,
iar pentru piese mari ani.
La o producţie de repere cum ar fi automobilele, tractoare, camioane,
televizoare etc., trebuie corelate productivităţile liniilor care asigurădiferite
repere care fabrică subansamble şi apoi trebuie realizată convergenţa
subansamblelor către punctul de realizare a produsului finit incluzând
controlul de calitate interfazic şi final.
Pretenţiile pentru calitatea parţială sau finală referitoare la un produs
oarecare sunt acelea care determină gradul de precizie, complexitatea şi
tehnicitatea instalaţiilor specifice de control.
Pe măsura progreselor realizate în ştiinţă şi tehnologie sau aplicat,
respectiv sau generalizat aplicarea unor sisteme informaţionale de înaltă
tehnicitate precum şi unele tehnologii neconvenţinale cum ar fi laserul sau
ultrasunetele care să concure la progresul calităţii actului de verificare-încercare
a exactităţii cu care se realizează un produs cu controlul inclusiv al calităţii şi
performanţelor materialelor utilizate.
Pregătirea de fabricaţie din punct de vedere al costurilor depinde foarte
mult de volumul producţiei care cu cât este mai mare cu atât automatizarea
proceselor care pregătesc fabricaţia devin mai intense şi pe această bază
produsele tind să se ieftinescă din punc de vedere al costurilor de producţie.
Ex: scaderea costurilor de fabricaţie (continuă) a unor bunuri de larg
consum cum ar fi: automobilele, maşinile agricole, electrocasnicele etc.
Problema manoperei care reprezintă contravaloarea activitătilor
calificate depuse pentru realizarea unui produs este determinată pentru decizia
care se ia în procesul de fabricare a unui produs. Procesul de fabricaţie necesită
operatii şi mijloace de pregătire care sunt în funcţie de numărul de repere
prevăzut a se realiza.
Spre exemplu dacă numărul de repere este foarte mic ordinul
unitătilor sau zecilor de bucăţi produsele vor rezulta implicit mai scumpe
datorită faptului că fiecare produs comportă costuri reprezentând manoperă
şi materiale care sunt mult mai mari decât în cadrul unei producţii
specializate de serie foarte mare la care pregătirea iniţială este mult mai
laborioasă în schimb costurile totale se împart, se repartizează la un număr
mai mare de produse pe care bază produsul poate să fie realizat laa un preţ
de cost sensibil mai redus.

S.D.V.
S.D.V.-istica ocupă un loc important în procesul de fabricaţie şi este
cu atât mai extinsă cu cât numărul absolut de produse care se realizează este
mai mare. Costurile referitoare la S.D.V.-uri trebuie apreciate în funcţie de
tehnicitatea şi calitatea acestora elemente care la rândul lor sunt în funcţie
de natura reperului care se va realiza cu concursul lor şi de natura tehnicitătii
proceselor care vor fi aplicate pentru realizarea reperului.
Aprovizionarea locurilor de muncă cu materii
prime şi materiale necesare

În orice firmă industrială se disting următoarele tipuri


de stocuri:
- stocuri necesare fabricaţiei compuse din materii
prime, repere special tratate, repere normale, repere
intermediare fabricate de firmă;
- stocuri de piese de schimb necesare maşinilor,
utilajelor şi instalaţiilor tehnologice, inclusiv materiale
consumabile, piese, materiale şi produse pentru întreţinerea
acestora;
- stocuri de semifabricate, care apar între diferitele
faze tehnologice ale procesului de fabricare a produsului finit;
- stocurile de produse finite.
5 6 7 8 9 10 11 12 9 13 14

153
Ø18H7 / h6

15
1

Ø18H7 / h6
228.2
483 deschis
348 inchis
15 Saiba de siguranta 1 STAS 2241 / 2 - 80 OL 37
14 Piulita crenelata 1 Mpl 10-09-652 CBa OLC 45
13 Element piston 2 1 Mpl 10-08-652 CBa Dural
12 Elemnt ghidare 1 Mpl 10-07-652 CBa Teflon (Am)
11 Element piston 1 1 Mpl 10-06-652 CBa Dural
10 Cilindru pneumatic 1 Mpl 10-05-652 CBa OLT 35 - 40
9 Distantier 2 STAS 6577 - 70 Cauciuc
8 Garnitura etansare 2 STAS 7950 / 2 - 80 Cauciuc
7 Garnitura etansare 2 STAS 7950 / 2 - 80 Cauciuc
6 Stut 2 Mpl 10-04-652 CBa OLC 45
5 Capac fata motor pneumatic liniar 1 Mpl 10-03-652 CBa OLC 45
4 Inel elastic 1 STAS 5848 / 2 - 88 Arc
3 Simering 1 STAS 7950 / 2 - 80 Caucic
2 Tija piston 1 Mpl 10-02-652 CBa OLC 45
1 Bucsa ghidare 1 Mpl 10-01-652 CBa OLC 45
Nr Crt. Denumire Nr. Buc. STAS Material Observatii Kg/buc.
Scara: Marime Data: Material: Absolvent:
format:
1:1
Cd. didactic:
A2
ISO 1302 ISO 1101
Cd. didactic:

Univ."Politehnica" Denumirea desenului:


Bucuresti ANSAMBLU PISTON PNEUMATIC LINIAR

Facultatea: IMST
Numar desen: 000
Lista materiilor prime

Număr
Materiale STAS
Bucăţi
Semifabricat piesă: Capac faţă motor pneumatic
- 1
liniar
Semifabricat piesă: Capac spate motor pneumatic
- 1
liniar
Cuţite de strunjit interior pentru degajare STAS 6377 - 80 1
Cuţite de strunjit exterior pentru degajare STAS 6377 - 80 1
Cuţite de strunjit interior pentru finisare STAS 6379 - 80 1
Cuţite de strunjit exterior pentru finisare STAS 6379 - 80 1
Cuţite de degajare (profilate) STAS 6378 - 80 1
Burghiu elicoidal ( 18;  10;  7;  6,5) STAS 9128 / 2 -77 1; 1; 1; 4;
Freza cilindro-frontală STAS 579 - 76 1
Lamatoare ( 11;  14) STAS 1; 1;
Tarod STAS 1112 / 8 -75 1
Calibre ( 18+0,032-0,0;  22+0,018-0,007) - 1; 1;
Şubler - 1
Lista reperelor furnizate
Nr. Cod indicativ Nr. Masa
Denumirea reperului Material
Crt. (sau STAS) buc Kg
1 Bucşă ghidare Mpl 10-01-652 CBa 1 OLC 45 0.346
2 Tijă piston Mpl 10-02-652 CBa 1 OLC 45 0.587
3 Garnitură element ghidare STAS 7950 / 2 - 80 1 Cauciuc 0.158
Arc OLC 50
4 Inel siguranţă elastic STAS 5848 / 2 - 88 1 0.85
a
5 Ştuţ Mpl 10-04-652 CBa 2 OLC 45 0.414
6 Garnitură etanşare ştuţ STAS 7950 / 2 - 80 2 Cauciuc 0.105
7 Garnitură etanşare capac STAS 7950 / 2 - 80 2 Cauciuc 0.220
8 Distanţier STAS 6577 - 70 2 Cauciuc 0.307
9 Cilindru pneumatic Mpl 10-05-652 CBa 1 OLT 35 - 40 1.9314
10 Element piston 1 Mpl 10-06-652 CBa 1 Dural 0.2229
11 Element ghidare Mpl 10-07-652 CBa 1 Teflon (Am) 0.300
12 Element piston 2 Mpl 10-08-652 CBa 1 Dural 0.2400
13 Piuliţă crenelată Mpl 10-09-652 CBa 1 OLC 45 0.150
14 Şaibă de siguranţă STAS 2241 / 2 - 80 1 OL 37 0.050
Lista de consumabile

Materiale Număr Bucăţi


Vopsea 10 cutii (1kg)
Vaselina 0,5 kg
Diluant 5l
Pensule 5
Penetranţi coloraţi sau fluorescenţi 1
Degresanţi 1
Developanţi pulbere sau suspensie 1
Uscător 1
Funcţie de
Ambalaje
necesităţi
STAS 1361-82
2

0,01
164±0,3

A1,6
1,5x45
A A A 0,02 B
0,01
C C C
B 1,5x45 1,5x45 0,02 B 0
0,01 25-0,1
1,5x45

6,3
+0.020
+0.020

40k7 -0,005

35h11-0,100
45h8 -0,081
40k7-0,005

+0,025
30 -0,025
+0.0

3
+0
+0,1

38

38

28
62

43

33
6,3
14-0

6,3

18

+0,1
3,2
6,3

10-0
0 0,8

STAS 1361-82
1,6 1,6

1,5x45
39-0,1 0,02 B 3,2 2 30

1,5x45

A1,6
0,01

3,2
50±0,1
2 A
2 64
36 2 84

0,01 B 107
179±0,1

189±0,2

212±0,3 6,3

Conditii tehnice
Tolerante mS STAS 2300-88
Toate muchiile necotate se tesesc 1,5x45 Proiectat R.C.D

Razele necotate se rotunjesc R0,8 Desenat R.C.D OLC 15 AB - 23D - 02


Verificat
Cementat pe adincimea de 0,4..0,6mm dupa Contr.STAS
STAS 880-80 Inlocuieste desenul nr.

finisare; Aprobat Masa neta: Nr. inventar

Calit si revenit la 58..62 HRC UNIVERSITATEA POLITEHNICA


Canalul se va proteja la cementare BUCURESTI 1:1 ARBORE DE ANTRENARE
Nu se admit fisuri dupa T.T. FACULTATEA I.M.S.T.
Data:

Desenul piesei finite


Determinarea sistemului de productie
Determinarea numarului de masini-unelte
Determinarea coeficientului de incarcare al MU
Calculul lotului optim de productie
Calculul duratei ciclului de productie
Perioada de repetare a loturilor
N o r m a te h n ic ă d e tim p
N o rm a te h n ic ă d e tim p e s te d u ra ta n e c e s a ră p e n tru e x e c u ta re a u n e i o p e ra ţii, în
c o n d iţii te h n ic o -o rg a n iz a to ric e d e te rm in a te ş i c u fo lo s ire a ra ţio n a lă a tu tu ro r m ijlo a c e lo r
d e p ro d u c ţie .
S tru c tu ra n o rm e i d e tim p N T , s e d e te rm in ă c u re la ţia :
T pi
N T  T b  T a  T dt  T do  T on  m in (1 )
n
în c a re : T b e s te tim p u l d e b a z ă ; T a – tim p u l a u x ilia r; T dt – tim p u l d e d e s e rv ire te h n ic ă ; T do
– tim p u l d e d e s e rv ire o rg a n iz a to ric ă ; T on – tim p u l d e o d ih n ă ş i n e c e s ită ţi; T pi – tim p u l d e
p re g ă tire -în c h e ie re .
N o r m a d e tim p la o p e r a ţia 1 (s tr u n jir e )
T a  T a1  T a 2  T a 3  T a 4  T a 5 m in (2 )
T a1 – tim p u l a ju tă to r p e n tru p r in d e re a ş i d e s p rin d e r e a p ie s e i; T a1 = 0 ,2 6 m in , [ 9 ] ; T a2 –
tim p u l a ju tă to r p e n tru c o m a n d a m a ş in ii la p re lu c ra re a p e S .N . [ 9 ] ;
T a2 = 0 ,0 3 + 0 ,0 3 + 0 ,0 2 + 0 ,0 2 + 0 ,0 2 + 0 ,0 8 + 1 ,0 = 1 ,2 0 m in ; T a3 – tim p u l a ju tă to r le g a t d e fa z ă
la p re lu c ra re a p e S .N . [ 9 ] ; T a3 = 0 ,0 5 + 0 ,0 8 + 0 ,1 2 + 0 ,0 3 = 0 ,2 8 m in
T a4 – tim p u l a ju tă to r p e n tru m ă s u r ă to r i la lu a r e a a ş c h ie i d e p r o b ă la p r e lu c r a r e a p e S .N .;
T a4 = 0 ,1 5 + 0 ,2 0 = 0 ,3 5 m in , [ 9 ] ; T a5 – tim p u l a ju tă to r p e n tr u m ă s u r ă to r i d e c o n tr o l la
p r e lu c r a r e a p e S .N . [ 9 ] ; T a5 = 0 ,1 8 + 0 ,2 1 = 0 ,3 9 m in ;
T p i – tim p u l d e p r e g ă tir e în c h e ie r e ; T p i = 1 0 ,0 m in , [ 9 ] ;
k
T dt  1 ; u n d e : k 1 = 2 , 0 , [ 9 ] (3 )
100
k
T do  2 ; u n d e : k 2 = 1 , 0 , [ 9 ] (4 )
100
k
T on  3 ; u n d e : k 3 = 3 , 5 , [ 9 ] (5 )
100
T im p u l d e b a z ă s e d e te rm in ă c u re la ţia :
lc l1  l p  l 2
Tb  i   i m in (6 )
vf n  f
u n d e : l1 e s te lu n g im e a d e in tra re a s c u le i; lp – lu n g im e a d e p re lu c ra re ;
l2 – lu n g im e a d e ie ş ire a s c u le i.
ap
l1   ( 0 , 5 .... 2 ) m m , [ 9 ] (7 )
tg 
l2 = (0 ,5 … .2 )m m , [ 9 ]
l2 = 1 ,5 m m
3 , 7  23  1 , 5
- tim p u l d e b a z ă la fa z a 1 , T b1   0 , 0511983 m in (8 )
765  0 , 72
2 ,1
l1  
 3 , 6373 m m , l1 = 3 ,7 m m (9 )
tg 30
T b   T bi  0 , 2829684 m in (1 )
T a = 2 ,2 2 m in
T p rin d e re = 0 , 6  T p i = 0 , 6  0 , 2 6 = 0 , 1 5 6 m i n (2 )
T d e s p rin d e re = 0 ,4  T p i = 0 , 4  0 , 2 6 = 0 , 1 0 4 m i n (3 )
T e = tim p u l e fe c tiv s e d e te rm in ă c u re la ţia :
T e  T b  T a  0 , 2829684  ( 0 , 26  6  2 . 22 )  13 , 862968 m in (4 )
k1 2
T dt  Tb   0 , 2829684  0 , 0056594 m in (5 )
100 100
k2 1
T do  T e   13 , 862968  0 , 138629 m in (6 )
100 100
k3 3 ,5
T on  T e   13 , 862968  0 , 4852039 m in (7 )
100 100
10
N T 1  13 , 862968  0 , 0056594  0 , 1386297  0 , 4852039   14 , 592461 m in
100
Determinarea sistemului de productie
Date necesare.

Prin managementul producţiei se înţelege totalitatea activităţilor


legate de planificare, coordonare, comanda şi controlul producţiei. Ĩn definiţia
de mai sus se găsesc principalele funcţii ale managementului.
In cadrul funcţiei de planificare managerii trebuie să facă planificarea
resurselor tehnice, de timp şi umane pentru fiecare loc de muncă. Ĩn procesul
de planificare a producţiei reperului care face obiectul prezentului proiect se
pleacă de la datele rezultate din proiectul tehnologic sintetizate în tabelul 1.
Tabelul 1. Datele necesare analizei tehnico-economice
Determinarea sistemului de producţie
Sistemul de producţie este un ansamblu de factori
productivi interdependenţi, determinând principalele proporţii
de desfăşurare ale procesului de producţie în spaţiu şi în timp,
permite crearea condiţiilor materiale şi tehnico-organizatorice
necesare realizării fabricaţiei la parametrii optimi de eficienţă
economică.
Una dintre metodele de fundamentare ştiinţifică, de
estimare a sistemului de producţie este metoda coeficientului
sistemului de producţie.
Coeficientul sistemului de producţie ksp se calculează cu
relaţia:
rg
k sp  (1)
tig
unde: rg este ritmul mediu de fabricaţie al
produsului[min/buc]; tig – norma de timp la operaţia i.
Dacă din calcule rezultă:
- ksp  1- producţia este considerată de masă (M);
- 1< ksp  10 - producţia este considerată de serie mare
(SM);
- 10 < ksp  20 - producţia este considerată de serie
mijlocie (Sm);
- ksp >20 - producţia este considerată de serie mică (sm).
Ritmul mediu de fabricaţie rmed se calculează cu relaţia:
Fn
rmed   60 [min/buc] (2)
N
unde: Fn este fondul nominal de timp (resursa de timp)[min];
N – programa de producţie (N = 4400 buc/an).
T e rm e n u l d e liv ra re fix a t p rin c o m a n d ă e s te d e u n a n . În a c e s te c o n d iţii re s u rs a d e
tim p F n s e c a lc u le a z ă c u re la ţia :
F n  60  z  k s  h (3 )
u n d e : z e s te n u m ă ru l d e z ile lu c ră to a re în p e rio a d a lu a tă în c o n s id e ra re ; k s – n u m ă ru l d e
s c h im b u ri în c a re s e lu c re a z ă ; h – n u m ă ru l d e o re lu c ra te p e s c h im b .
D e c i , i n d i c e l e d e a p r e c i e r e a t i p u l u i d e p r o d u c ţ i e k ij, d e v i n e :
60  z  k s  h
k ij  (4 )
N j  t ij
P e n tru c a z u l lu a t în c o n s id e ra re :
F n  60  265  2  8  254400 [m in /a n ] (5 )
N j  N 1  N 2  N 3  4400  150  50  4600 [b u c /a n ] (6 )
d e o a re c e N 1 = 4 4 0 0 - n u m ă ru l d e p ie s e c o m a n d a te ; N 2 = 1 5 0 - n u m ă ru l d e p ie s e d e
s c h im b ; N 3 = 5 0 - n u m ă ru l d e p ie s e re b u t a c c e p ta te :
254400
r med   55 , 304348 [m in /b u c ] (7 )
4600
În c o n tin u a re s e p re z in tă v a lo rile o b ţin u te p e n tru k ij la fie c a re o p e ra ţie :
- p e n tru o p e ra ţia 1 (s tru n jire ), re z u ltă :
r 55 , 304348
k1  1   3 , 789926  s e rie m a re ; (8 )
t1 14 , 592461
- p e n tru o p e ra ţia 2 (s tru n jire ), re z u ltă :
55 , 304348
k 21   2 , 4973125  s e rie m a re ; (9 )
22 , 145546
- p e n tru o p e ra ţia 3 (s tru n jire ), re z u ltă :
55 , 304348
k 31   5 , 3971674  s e rie m a re ; (1 0 )
10 , 246921
- p e n tru o p e ra ţia 4 (s tru n jire ), re z u ltă :
55 , 304348
k 41   1 , 8947739  s e rie m a re ; (1 1 )
29 , 187836
- p e n tru o p e ra ţia 5 (fre z a re ), re z u ltă :
55 , 304348
k 51   7 , 8108209  s e rie m a re ; (1 2 )
7 , 0804783
- p e n tru o p e ra ţia 6 (s tru n jire ), re z u ltă :
55 , 304348
k 61   9 , 8489026  s e rie m a re ; (1 3 )
5 , 6152802
- p e n tru o p e ra ţia 8 (re c tific a re ), re z u ltă :
55 , 304348
k 81   42 , 037722  s e rie m ic ă ; (1 4 )
1 , 3155886
0
PM   100 [%]  0 [%] (1 5 )
7
5
P SM   100 [%]  71 , 4285 [%] (1 6 )
7
1
P smij   100 [%]  14 , 28571 [%] (1 7 )
7
1
P s , mica   100 [%]  14 , 28571 [%] (1 8 )
7
D e o a re c e p re d o m in ă p ro d u c ţia d e s e rie m a re s e a le g e c a tip o lo g ie a p ro d u c ţie i
s e r ia m a r e ş i s e v a fa c e în c o n tin u a re o rg a n iz a re a p ro d u ţie i în c o n fo rm ita te c u p r in c ip iile
d e p ro ie c ta re c o re s p u n z ă to a re c a ra c te ris tic ilo r a c e s tu i tip d e p ro d u c ţie .
43,58 65,625 75,772 111,754 118,515
29,087 88,186
14,4924 36,538 46,684 75,772 82,671 89,432 104,86 117,27
Nr.oper

Nr.crt.

133,948 146,362
mi
14,492461 ui

58,175 72,668 94,713 104,86 140,846 147,607


t
1

1
22,045546

1
2

2
10,146921

1
3

3
29,087835

1
4

4
6,898478

1
5

5
5,5152802

1
6

6
89,43211 1,245588

1
7

7
Total

--
7

Reprezentarea grafică a organizării producţiei


Determinarea numărului necesar de maşini-unelte
Determinarea numărului de maşini-unelte ma,i necesare
executării operaţiei i, în cadrul procesului tehnologic de
fabricaţie a reperului j, se calculează cu relaţiile din lucrarea [1],
[8], [15] şi rezultă:
ti
mc,i  (19)
rmed  kup
unde: ti este timpul necesar executării operaţiei i; mc,i – numărul calculat de maşini la
operaţia i; rmed – ritmul mediu de fabricaţie; kup – coeficientul de utilizare planificat (kup =
0,93). [9]
Efectuând calculele cu relaţia (3.705) poate rezulta un număr de maşini-unelte
necesar de forma:
mc,i = a + b (20)
în care: a este partea întreagă, iar b este partea zecimală.
Din considerente de ordin practic, numărul de maşini-unelte rezultat din calcul se
majorează sau se micşorează până la o valoare întreagă (mi) după următoarele reguli:
m’ = a, dacă b  0,15 (21)
m’’ = a + 1, dacă b>0,15 (22)
Deci:
14 ,592461
m11   0 , 2837176 M .U.; se alege m 11  1 M .U . (23)
55 ,304348  0 ,93
22 ,145546
m12   0 , 4305704 M .U.; se alege m12  1 M .U . (24)
55 ,304348  0 ,93
10 , 246921
m13   0 ,1992284 M .U.; se alege m13  1 M .U. (25)
55 ,304348  0 ,93
29 ,187836
m14   0 ,5674919 M .U.; se alege m14  1 M .U . (26)
55 ,304348  0 ,93
7 , 0804783
m15   0 ,137664 M .U .; se alege m15  1 M .U. (27)
55 ,304348  0 ,93
5 , 6152802
m16   0 ,1091765 M .U.; se alege m16  1 M .U . (28)
55 ,304348  0 ,93
1,3155886
m18   0 , 0255786 M .U.; se alege m18  1 M .U . (29)
55 ,304348  0 ,93
Determinareacoeficientului deîncărcareal maşinilor-unelte
Coeficientul deîncărcareal maşinilor-uneltesedeterminăcurelaţia:
mc,i
kin,ci  100[%] (30)
mo,i
unde: kîn,ci este coeficientul de încărcare al maşinii-unelte de la operaţia i; mci –numărul
demaşini calculat laoperaţiai; mo,i –numărul demaşini adoptat laoperaţiai.
F ă c â n d c a lc u le le re z u ltă :
0 , 2837176
k 11   100  28 , 37176 [%] (3 1 )
1
0 , 4305704
k 12   100  43 , 05704 [%] (3 2 )
1
0 , 199228
k 13   100  19 , 92284 [%] (3 3 )
1
0 , 5674919
k 14   100  56 , 74919 [%] (3 4 )
1
0 , 137664
k 15   100  13 , 7664 [%] (3 5 )
1
0 , 1091765
k 16   100  10 , 91765 [%] (3 6 )
1
0 , 0255786
k 18   100  2 , 55786 [%] (3 7 )
1
C o e f i c i e n t u l d e î n c ă r c a r e a l i n i e i d e f a b r i c a ţ i e k in ,L s e c a l c u l e a z ă c u r e l a ţ i a :
n

 m c ,i
k in , L  i1
n
 100 [%] (3 8 )

i1
m a ,i

F ă c â n d c a lc u le le re z u ltă :
1 , 7534274
k in , L   100  25 , 048963 [%] (3 9 )
7
Calculul lotului optim de producţie
Din analiza lucrărilor de specialitate rezultă că producţia de serie se realizează
numai pe loturi de fabricaţie. Fabricaţia pe loturi este impusă de respectarea principiilor
paralelismului şi ritmicităţii, constituind o premisă de bază a optim izării operative a
procesului tehnologic de fabricaţie.
Optimizarea lotului de fabricaţie constă în minimizarea cheltuielilor de producţie
pe unitatea de obiect al muncii.
Determinarea lotului optim se face cu relaţia următoare conform [1], [8], [15]:
2N j  D
n opt  ; (1)
 C m  A1      n

unde: Nj = 4600 [buc/an] este volumul de producţie; D – cheltuielile dependente de


mărimea lotului, în [lei/lot]; Cm – cheltuieli materiale (cheltuiele cu semifabricatul), în
[lei/buc]; A1 – cheltuielile independente de mărimea lotului, în [lei/buc]; τ – coeficient ce
are valori funcţie de forma de organizare; εn = 0,2, este un coeficient care cuantifică
pierderea în lei.
Cheltuielile dependente de lot, D se calculează cu relaţia:
D  B  B ' [lei / lot ] ( 2)
în care: B reprezintă cheltuielile cu pregătirea-încheierea fabricaţiei la locul de muncă
[lei/lot];
Cheltuielile B se determină cu o relaţie de forma:
n t
B
pi , i
 s mi  mi [lei/lot] (3 )
i 1 60
unde: t pî,i este timpul de pregătire-încheiere, la operaţia i, în [min/lot]; s mi – salariul pe
oră al muncitorului la operaţia i, în [lei/oră]; m i – numărul de maşini-unelte de la operaţia
i.
Introducând datele în relaţia (3.682) rezultă: ( 4)
B  48906 ,667 [lei/lot]
Cheltuielile B’ se determină cu relaţia:
P
B'  B [lei/lot] (5)
100
în care: P este un procent ce ţine seama de cheltuielile cu pregătirea administrativă a
lotului, se consideră p =25
25
B '  23543 , 333  5885 , 833 [ l e i / l o t ] (6 )
100
Î n lo c u in d B ş i B ’ în r e la ţia ( 3 .7 2 7 ) , s e o b ţin e :
D  23543 , 333  5885 , 833  29429 , 167 [ l e i / l o t ] (7 )
C h e lt u ie lile m a t e r ia le C m s e d e t e r m in ă c u r e la ţ ia :
C m  m s  C sf  m d  C d (8 )
u n d e : m s e s t e m a s a s e m ifa b r ic a t u lu i, în K g ( 2 ,5 1 9 5 7 K g ) ; C sf – c o s t u l u n u i K g d e p ie s ă
t u r n a t ă , s e c o n s id e r ă C 1 = 5 3 2 0 0 [ le i/lo t ] ; m d – m a s a d e ş e u r ilo r , ( m d = 0 ,3 4 8 4 4 k g ) în K g ;
C d – c o s t u l u n u i K g d e d e ş e u , ( C d = 1 0 0 0 0 le i/K g )
C m  2 , 519  53200  0 , 34844  10000  126552 , 15 [ l e i / b u c ] (9 )
C h e lt u ie lile A in d e p e n d e n t e d e m ă r im e a lo t u lu i s e c a lc u le a z ă c u r e la ţia :
A  C m  C s  C ind  C if [ l e i / b u c ] (1 0 )
u n d e : C m e s t e c h e lt u ie lile c u m a t e r ia lu l, în [ le i/lo t ] ; C s – c h e lt u ie lile c u s a la r iu l
m u n c it o r u lu i d ir e c t o p e r a t iv , în [ le i/ b u c ] ; C in d – c h e lt u ie li in d ir e c t e , în [ le i/ b u c ] ; C if –
c h e lt u ie lile c u în t r e ţin e r e a ş i fu n c ţ io n a r e a u t ila je lo r p e d u r a t a t im p u lu i d e lu c r u e fe c t iv , în
[ le i/ b u c ] .
C h e lt u ie lile c u s a la r iu l s e d e t e r m in ă c u r e la ţ ia :
1 n
C s  
60 i  1
t opi  s mi [ l e i / b u c ] (11 )

în c a r e : t o p i e s t e e s t e t im p u l o p e r a t iv la o p e r a ţia i, în [ m in ] ; s m i – s a la r iu l m u n c it o r u lu i d e
la o p e r a ţia i, în [ le i/o r ă ] .
1
C s  [ 14 , 492461  38500  22 , 045546  38500  10 , 146921  38500 
60
 29 , 087836  38500  6 , 898483  37000  5 , 5152802  38500  (1 2 )
 1 , 2455886  48000 ]  57474 , 53 [ lei / buc ]
C h e lt u ie lile in d ir e c t e C in d s e d e t e r m in ă c u r e la ţ ia :
R f
C ind  C s  [ le i/ b u c ] (1 3 )
100
u n d e : R f e s t e r e g ia d e f a b r ic a ţ ie a s e c ţ ie i, în p r o c e n t e , s e c o n s id e r ă R f = 2 5 0 % .
250
C ind  57474 , 53   143686 , 33 [ l e i / b u c ] (1 4 )
100
C h e lt u ie lile c u în t r e ţin e r e a ş i fu n c ţio n a r e a u t ila je lo r p e d u r a t a t im p u lu i d e lu c r u
e f e c t i v C if s e d e t e r m in ă c u r e la ţia :
n
t
C i f   ui  a i m i [ le i/b u c ] (1 5 )
i  1 60
u n d e : tu i e s te tim p u l u n it a r c o n s u m a t p e n t r u e x e c u t a r e a o p e r a ţie i i, în [ m in /b u c ] ; a i – c o t a
o r a r ă a c h e lt u ie lilo r c u în t r e ţin e r e a ş i fu n c ţio n a r e a u t ila ju lu i la o p e r a ţia i, în [ le i/o r ă ] ; m i –
n u m ă r u l d e m a ş in i- u n e lt e d e a c e la ş i t ip c a r e p a r t ic ip ă s im u lt a n la r e a liz a r e a o p e r a ţie i i,
[ le i/h ] .
1
C if  [ 14 , 49 2 4 61  20 0  1  2 , 04 5 46  20 0  1  1 0 , 14 6 9 21  20 0 1 
60
 2 9 , 0 8 78 3 6  20 0  1  6 , 8 9 8 48 3  18 0 0  1  5 , 51 5 2 80 2  20 0 1  Î n lo c u in d
 1 , 245 8 6  200  1 ]  2962 , 275 [ lei / buc ] ( 16 )
r e z u lta te le în r e la ţia ( 3 .7 8 5 ) r e z u ltă :
A  1 2 65 2 , 1  5 7 47 4 , 5  14 3 6 86 , 3  2 9 62 , 27  35 7 3 5 , 29 [ l e i / b u c ] (1 7 )
Coeficientul i sedeterminăcurelaţia:
I
I  (18)
rmed
încare: i esteuncoeficient cereprezintănum ărul mediudeloturi pentru
diverseform edeorganizareaproducţiei (organizaresuccesivă - si, organizareparalelă-
p, organizarem ixtă- m).
Deoarece producţia este de serie m are se aplică organizarea paralelă fără
respectareaprincipiului proporţionalităţii, deci:
n
s tui (19)
i1
unde: tui estetimpul unitar consumat pentruexecutareaoperaţiei i, în[min/buc]
 s 29 , 087836
    0 , 5259593 (20)
rj 55 , 304348

2  4600  61133 , 667


no   105 , 1165 [ b u c / lo t ] (2 1 )
( 126552 , 15  357335 , 29 )  0 , 5259593  0 ,2
S e a d o p t ă n ec = 1 0 0 [ b u c / lo t ]
ş i s e d e t e r m in ă n u m ă r u l d e lo t u r i p e a n , n :
4600
n   46 [ loturi / an ] (22)
100
A n a liz a e c o n o m ic ă a c e lo r d o u ă v a r ia n t e d e p r o c e s e t e h n o lo g ic e d e p r e lu c r a r e .
D in c a lc u le a r e z u lt a t :
D 1  61133 , 334 [ l e i / l o t ] A 1  357335 , 29 [ l e i / b u c ]
D 2  75162 , 5 [ l e i / l o t ] A 2  357332 , 21 [ l e i / b u c ]
F ă c â n d r e p r e z e n t a r e a g r a f ic ă ( fig 3 .1 4 ) , r e z u lt ă n u m ă r u l d e b u c ă ţi c r it ic n cr, d a t d e
r e la ţia u r m ă t o a r e :
D 2  D 1 75162 , 5  61133 , 334
 n cr    5046 , 4626 [b u c] (2 3 )
A1  A2 357335 , 29  357332 , 21
C a lc u lu l d u r a te i c ic lu lu i d e p r o d u c ţie
C a lc u lu l d u r a t e i c ic lu lu i d e p r o d u c ţie în c a z u l p r o d u c ţie i d e s e r ie m a r e s e f a c e c u
r e la ţia :
k
Tc  
i1
t ui  ( n  1 )( t u ) max (2 4 )

u n d e : t u i e s t e t im p u l u n it a r p e o p e r a ţie ; n – n u m ă r u l d e p ie s e d in lo t ; k – n u m ă r u l d e
o p e r a ţii.
I n t r o d u c â n d d a t e le r e z u lt ă :
T c  [ 14 , 492461  22 , 045546  10 , 146921  29 , 087835 
 6 , 8984783  5 , 5152802  1 , 2455886 ]  ( 100  1 )  29 , 087835  (2 5 )
 2969 , 1278 [min/ lot ]
Cl Varianta 2
[lei/buc] Varianta 1

D2
D1

n =4600 ncr=5046,46 n[buc]


Fig. 3.14. Determinarea procesului tehnologic optim.
P e r io a d a d e r e p e t a r e a lo t u r ilo r
P e r io a d a d e r e p e t a r e a lo t u r ilo r r e p r e z in t ă in t e r v a lu l d e t im p c a r e s e p a r ă la n s a r e a
în p r o d u c ţ ie la u n a n u m it s t a d iu d e p r e lu c r a r e d o u ă lo t u r i s u c c e s iv e d e o b ie c t e a le m u n c ii
d e a c e la ş i f e l.
P e r io a d a d e r e p e t a r e a lo t u r ilo r R c s e c a lc u le a z ă c u r e la ţ ia :
F
Rc  n (26)
L
u n d e : F n e s t e f o n d u l n o m in a l d e t im p a l p e r io a d e i c o n s id e r a t e [ m in / o r e / z ile ] ; L – n u m ă r u l
d e lo t u r i c e s e la n s e a z ă în f a b r ic a ţ ie în p e r io a d a d e t im p c o n s id e r a t ă .
I n t r o d u c â n d d a t e le r e z u lt ă :
254400
Rc   5530 , 4348 [ m i n ] =
46
= 9 2 ,1 7 3 9 1 3 [ o r e ] : 1 2 = 7 ,6 8 1 1 [ z ile lu c r ă t o a r e ] (27)
P e r io a d a d e r e p e t a r e a lo t u r ilo r o b ţ in u t ă d in c a lc u le s e c o r e c t e a z ă p r in s c ă d e r e
a s t f e l în c â t s ă r e z u lt e u n n u m ă r în t r e g d e z ile lu c r ă t o a r e , c a r e s ă f ie c o m o d p e n t r u
a c t iv it a t e a d e p r o g r a m a r e ş i la n s a r e a p r o d u c ţ ie i.
S e a d o p t ă R c = 7 z ile lu c r ă t o a r e , a d ic ă f ie c a r e lo t s e e x e c u t ă în 7 z ile lu c r ă t o a r e .
Capac fata Motor Pneumatic liniar.avi

Explode.avi

Motor Assem finala.avi


Aprovizionarea cu materii prime, mat si SDV

Dupa stabilirea tipului de productie si al numarului de


masini unelte necesare, se va trece la aprovizionarea cu
materii prime si materiale necesare fabricatiei. Astfel se va
calcula necesarul de materiale si se va analiza lista
furnizorilor. Furnizorii reprezinta un factor cheie in procesul
de productie. Unul din cele opt principii de management
prezentate in standardul ISO 9001 : 2001 se numeste “Relatii
reciproc avantajoase cu furnizorii”. Nu se pot realiza produse
bune prin utilizarea unor materiale si servicii slab calitative.
Practic include evaluarea furnizorilor folosind principiul
calitate si certificarea sistemelor de management.
Principalele aspecte de care trebuie sa tina cont firma in selectarea
furnizorilor sai sunt:
- costul materialelor livrate
- garantii oferite de producator pentru produsele sale
- calitatea materialelor pe care le livreaza
- daca este sau nu certificata firma
- certificate de conformitate
- istoric al firmei
La realizarea componentei principale a “Pompei monoetajate in
consola” – “corp pompa” se folosecte urmatorul otel : OT 500-3. In cele
enumerate anterior se prezinta lista cu toate componentele necesare
realizarii intregii pompe, cu referiri la modul de transport al produsului,
materialul din care este confectionat, denumirea sa, numarul necesar de
bucatii.
S.D.V.-urile care se utilizeaza pentru fabricatia “corpului de
pompa” sunt prezentate in fisa film. Sculele care nu exista in magazia
fabricii sau sunt defecte se vor cumpara in vedere producerii piesei.
Controlul aprovizionării

Indiferent de mărimea sau sfera în care îşi desfăşoară activitatea o


firmă trebuie să se aprovizioneze cu o serie de materiale specifice
proceselor ce urmează a fi efectuate.
Aceste materiale pot fi materii prime, piese semifabricat,
componente, subansamble sau materiale care ajută la procesul de
fabricaţie şi control cum ar fi: sculele, instrumentele de măsură,
dispozitivele etc.
În acest context devine imperios necesar ca activitatea de
aprovizionare să fie supusa unui riguros control. Responsabilitatea
acestui control revine intreprinderii (achizitorului), care trebuie să
asigure prin calitatea produselor achiziţionate atât propriile exigenţe de
calitate precum şi pe cele ale potenţialilor clienţi.
De un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte controlul
aprovizionării, vor beneficia atât furnizorii externi întreprinderii cât şi
furnizorii interni, sau cei care provin din întreprinderi surori.
În acest proces foarte complex trebuie avute în vedere câteva etape
cheie foarte importante în buna desfăşurare a acestora:
- evaluarea furnizorilor. Acest punct este esenţial pentru controlul
aprovizionării deoarece calitatea produselor achiziţionate depinde în
întregime de furnizori, de aceea se va acţiona cu foarte mare prudenţă în
alegerea acestora, stabilindu-se o procedură specifică de evaluare bazată
pe criterii stricte;
- metodologia de evaluare a furnizorilor. Aceasta implică o
multitudine de acţiuni prin care în principal i se solicită furnizorului
(subcontractantului) date referitoare la facilitătile sale de producţie,
organizare, resurse umane şi financiare etc.
În aceste informaţii se vor clasifica într-un formular tipizat făcându-
se astfel o primă selecţie a furnizorilor. Se va continua apoi mai în
profunzime prin vizitarea acelor furnizori aleşi în această prima etapă,
pe baza analizării datelor preliminare primite de la aceştia, de această
dată însă pe lângă verificarea verigidităţii informaţiilor furnizate se vor
urmării şi alte obiective mai speciale cum ar fi să se solicite un lot de
probă înainte de lansarea în producţie, să fie stipulate clar abaterile
acceptate de la specificaţiile tehnice sau dacă acestea nu sunt acceptate
să fie exprimate explicit acest lucru:
- date despre aprovizionare. În orice activitate de aprovizionare
trebuiesc avute în vedere exigenţele de calitate pe care furnizorul
(subcontractantul) trebuie să le satisfacă. Acestea vor fi incluse în
specificaţiile contractuale (fişe tehnice, desene, comenzi etc.);
- controlul oportunităţii şi exactitătii acestor date. În această etapă
vom elabora proceduri de verificare a calităţii produselor stipulate în
specificaţiile contractuale;
- verificarea produsului aprovizionat. Sistemul de verificare se va stabili de
comun acord cu furnizorul, inainteînsă de finalizarea comenzii de aprovizionare
pentru evitarea oricărei probleme ulterioare. Se va face verificarea produsului
conform acestor proceduri stabilite de comun acord;
- înregistrarea calitătii materialelor aprovizionate. Această etapă presupune
o înregistrare adecvată şi continuă a calităţii produselor achiziţionate. Acest
lucru trebuie avut în vedere pentru a putea avea în primul rând o dovadă a
controlului aprovizionării, dar şi ca mijloc de urmărire a performantelor
furnizorului;
- relaţiile cu furnizorii. Trebuie avut în vedere că pe termen lung şi pentru
un nivel de performanţă în domeniul calitătii cât mai ridicat este necesară o
interacţiune activă între furnizor şi achizitor inclusiv prin consilierea primului
cu soluţii tehnice noi, soluţii tehnice care ar putea ca în final să conducă la
creşterea calitătii produsului sau serviciului ce urmează a fi achizi- relaţiile cu
furnizorii. Trebuie avut în vedere că pe termen lung şi pentru un nivel de
performanţă în domeniul calitătii cât mai ridicat este necesară o interacţiune
activă între furnizor şi achizitor inclusiv prin consilierea primului cu soluţii
tehnice noi, soluţii tehnice care ar putea ca în final să conducă la creşterea
calitătii produsului sau serviciului ce urmează a fi achizitionat.
Evaluarea furnizorilor

Aşa cum am precizat calitatea produselor achiziţionate depinde în


întregime de furnizori. Se va elabora o procedură de evaluare a acestora
avându-se în vedere următoarele criterii:
- posibilitatea reală a furnizorilor de a îndeplini cerinţele de calitate
pentru un anumit produs sau serviciu ce urmează a fi contractat;
- verificarea dacă există disponibilităti dotări cu maşini, utilaje şi
mână de lucru calificată la un nivel de tehnicitate cerut de asigurarea
unei anumite calităţi pentru produsul sau serviciul respectiv;
- verificarea viabilităţii comerciale şi financiare a furnizorului;
- verificarea capacitătii de producţie şi a capabilitătii furnizorului de
a respecta ritmicitatea pentru vânzări;
- verificarea eficicacităţii sistemului de asigurare a calităţii pe care
furnizorii îl au mai implementat în firmă.
În cazul in care furnizorii au mai elaborat acelaşi tip de produs sau
serviciu un punct de plecare în evaluarea acestora poate fi constituit din
sau de performanţele anterioare realizate care se vor regăsi în
înregistrarea amănunţită care s-a efectuat la fiecare nouă aprovizionare.
Un alt punct de plecare pentru evaluarea unui furnizor poate să fie legat
de faptul dacă acesta are sau nu un sistem al calităţii avizat de un
cumpărător important sau de către organisme de certificare consacrate.
Va trebui să ne asigurăm de asemenea că utilajele şi instalaţiile
furnizorului au capacităţile de prelucrare potrivite cu cerintele impuse
produsului.
Se va verifica şi capacitatea financiară a furnizorului de a îndeplini
totalitatea angajamentelor pe care le-a contractat simultan într-o anumită
perioadă.
În cazul în care cantitatea achiziţionată este foarte mică achizitorul
trebuie să efectueze inspecţia şi încercarea amănunţită a fiecărui produs
înainte de a aproba utilizarea sa.
În vederea menţinerii caracteristicilor funcţionale ale utilajului şi a
funcţionarii în condiţii cât mai apropiate de cele iniţiale, în cadrul
întreprinderilor se organizează un sistem de întreţinere şi reparare a
utilajului de producţie. Din analiza comportamentului utilajelor în
procesul de uzură fizică se poate constata că uzura în timp a diferitelor
componente are loc în mod diferenţiat. Acest fapt impune luarea unor
măsuri mai ample de întreţinere şi reparare a acestor componente, pentru
a evita ieşirea prematură din funcţiune a utilajului.
Fenomenul de uzură fizică a utilajului mai poate fi ameliorat şi
printr-un sistem de activităţi de întreţinere a acestuia, precum şi printr-un
ansamblu de operaţii de control şi revizie, care să permită depistarea din
timp a eventualelor defecţiuni.
Toate aceste activităţii de revizie, control, întreţinere şi reparare a
utilajelor, îndreptate în scopul menţinerii în stare de funcţionare o
perioadă cât mai mare de timp formează ceea ce în literatura de
specialitate poartă numele de sistem de întreţinere şi reparare a utilajelor.
Realizarea unor activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor
are o serie de implicaţii, dintre care mai importante sunt:
- creşterea perioadei de timp în care utilajul este în stare de
funcţionare şi realizarea producţiei conform graficelor;
- creşterea randamentului şi a preciziei de funcţionare a utilajelor;
- realizarea unor activităţi de întreţinere şi reparare de calitate
superioară, contribuie la reducerea costurilor de producţie şi implicit
la creşterea eficienţei activităţii de producţie.
Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor are în principal
următoarele obiective:
a) asigurarea menţinerii utilajului în stare de funcţionare o perioadă
cât mai mare de timp;
b) evitarea uzurii excesive şi a ieşirii utilajului în mod accidental din
funcţiune;
c) creşterea timpului de funcţionare a utilajului, fie prin mărirea
duratei dintre două intervenţii tehnice, fie prin micşorarea perioadei de
timp de menţinere a acestuia în reparaţii;
d) efectuarea activităţilor de întreţinere şi reparare cu cheltuieli cât
mai reduse şi de o calitate cât mai bună, prin creşterea productivităţii
muncitorilor care execută aceste activităţi;
e) modernizarea maşinilor şi utilajelor învechite.
Sisteme şi metode de organizare a reparării utilajelor
Reparaţia este lucrarea efectuată în scopul menţinerii în stare de
funcţionare a utilajelor, prin care se înlătură defecţiunile constatate în
funcţionare şi se realizează înlocuirea totala sau parţiala a acelor
componente care au o durată mai mică de funcţionare în comparaţie cu
altele.
La începuturile activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor,
aceasta se execută în mod empiric, în sensul că activitatea de reparare a
utilajelor se efectua doar în momentul în care utilajele ieşeau din
funcţiune datorită uzurii. Pentru a seacestora, au fost elaborate sisteme
de întreţinere şi reparare a utilajelor, ale căror obiective principale sunt:
- cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din funcţiune a utilajului
pentru reparaţii:
- stabilirea din timp a felului reparaţiilor ce trebuie efectuate şi a
duratei de execuţie, în vederea pregătirii materialelor, utilajelor şi a forţei
de muncă necesare executării lor;
- determinarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea
reparaţiilor.
Pornind de la aceste cerinţe, au fost elaborate două sisteme de
întreţinere şi reparare a utilajelor şi anume:
- sistemul de reparaţii pe bază constatărilor;
- sistemul de reparaţii preventiv-planificat.
Sistemul de întreţinere şi reparare pe baza constatărilor constă în
stabilirea datelor de oprire a utilajelor pentru intrarea în reparaţii,
precum şi conţinutul acestora, în urma unei supravegheri atente a
modului de funcţionare a utilajelor de către personal specializat, pe
baza căreia se va stabili starea lor de funcţionalitate.
În urma constatărilor efectuate, rezultatele acestora se vor trece în
cadrul unei fişe întocmite pentru fiecare utilaj în parte. Această fişă
va cuprinde informaţii despre:
- felul defecţiunilor constatate;
- data intrării în reparaţie a utilajului;
- felul reparaţiilor ce trebuiesc executate.
Avantajele sistemului de reparare pe baza constatărilor:
a) cunoaşterea din timp a datei de intrare în reparaţie şi felul reparaţiilor ce
trebuie executate;
b) posibilitatea comandării din timp a pieselor de schimb necesare activităţii de
întreţinere şi reparare.
Dezavantajele sistemului:
a) nu permite elaborarea unui plan de reparaţii pentru o perioadă mai mare de
timp;
b) apar greutăţi în comandarea şi confecţionarea pieselor de schimb şi în folosirea
raţională a forţei de muncă;
c) efecte nefavorabile asupra calităţii reparaţiilor şi a costurilor aferente acestor
activităţii.
Sistemul de întreţinere şi reparare preventiv-planificat.
Prin elaborarea acestui sistem s-a urmărit asigurarea unui dublu caracter
întregului ansamblu de măsuri de întreţinere şi reparare, şi anume:
- caracter profilactic;
- caracter planificat.
- măsuri de întreţinere şi control, prin care să se prevină posibilitatea apariţiei
unei uzuri premature, datorită căreia utilajul să fie scos din funcţiune înainte de
expirarea duratei normate de funcţionare.
Caracterul planificat este dat de faptul că diferitele lucrări de
întreţinere şi reparare pe care le conţine sistemul, se efectuează la date
calendaristice stabilite dinainte, cu motivarea corespunzătoare.
Aceste două caracteristici ale sistemului preventiv-planificat imprimă
sistemului o superioritate evidentă faţă de sistem pe baza constatărilor,
influenţând pozitiv asupra calităţii reparaţiilor, a duratei de execuţie a
acestora şi a costurilor de producţie.
În concluzie, sistemul de întreţinere şi reparare preventiv-planificat
este un ansamblu de măsuri de întreţinere, control şi reparare care:
- se efectuează în mod periodic, la intervale de timp bine
determinate;
- urmăreşte prevenirea uzurii excesive şi a apariţiei avariilor;
- urmăreşte menţinerea în stare de funcţionare a utilajelor o perioada
cât mai mare de timp.
Metoda standard constă în faptul că fiecare utilaj sau instalaţie intră
în reparaţii la intervale de timp dinainte stabilite, pentru fiecare din
acestea în parte.
Felul, volumul şi conţinutul reparaţiilor care vor fi efectuate au un
caracter standard, potrivit unei documentaţii tehnice, indiferent de starea
de funcţionalitate a utilajului în momentul intrării în reparaţie.
Avantajul acestei metode este dat de următoarele elemente:
- permite efectuarea reparaţiilor pe baza unei documentaţii bine
întocmite;
- este uşor de aplicat;
- are eficientă ridicată pentru întreprinderile care au în dotare un
număr mare de maşini şi utilaje.
Dezavantajele acestei metode sunt date de faptul că:
- necesită un volum foarte mare de muncă pentru întocmirea
documentaţiei necesare aplicării metodei;
- ridică nejustificat costul reparaţiilor, la acele utilaje pentru care se
execută activităţi de reparaţii, fără ca starea lor tehnică să impună acest
lucru.
Metoda după revizie constă în faptul că volumul şi conţinutul
reparaţiilor se determină în urma unei revizii tehnice. Pentru stabilirea
felului reparaţiilor ce vor fi executate se întocmeşte mai întâi ciclul de
reparaţii al fiecărei categorii de utilaje în parte.
Avantajul metodei constă în faptul că permite constatarea gradului de
uzură a utilajului, cu ocazia efectuării reviziei tehnice, evitându-se
executarea reparaţiilor la acele utilaje unde starea lor tehnică nu impune
acest lucru.
Sistemul de reparaţii preventiv-planificat conţine următoarele
categorii de intervenţii tehnice:
a) întreţinerea şi supravegherea zilnică a utilajului;
b) revizia tehnica Rt ;
c) reparaţia curentă de gradul I şi II Rc1siRc2;
d) reparaţia capitală RK .
Revizia tehnică cuprinde operaţii care se execută înaintea unei
reparaţii curente sau capitale. Prin efectuarea unei revizii tehnice se
urmăreşte determinarea stării tehnice a utilajelor şi stabilirea operaţiilor
care trebuie efectuate în cadrul reparaţiilor curente sau capitale.
Cu ocazia reviziei tehnice se pot efectua şi operaţii de reglare şi
consolidare a unor piese sau subansamble, în vederea asigurării unei
funcţionări normale până la prima reparaţie.
Reparaţia curentă este o lucrare care se executa în mod periodic în
vederea înlăturării uzurii fizice, prin înlocuirea unor piese componente
sau subansamble uzate. Reparaţiile curente, în funcţie de intervalul de
timp dintre două reparaţii curente succesive şi valoarea pieselor şi
subansamblelor reparate sau înlocuite, sunt de două feluri:
- reparaţii curente de gradul I;
- reparaţii curente de gradul II.
Astfel, spre exemplu, la o anumită grupă de maşini reparaţiile
curente de gradul I este de 3000 de ore de funcţionare, în timp ce la
reparaţiile curente de gradul II acest interval este de 9000 de ore.
Reparaţia capitală este o lucrare de intervenţie tehnică efectuată
după expirarea unui ciclu de funcţionare a utilajului, a cărui mărime este
prevăzută în normativele de funcţionare ale acestuia şi care are drept
scop menţinerea în funcţiune a utilajului până la expirarea duratei
normate de viată. Reparaţia capitală este cea mai complexă intervenţie
tehnică; ea are un caracter general, deoarece sunt supuse procesului de
întreţinere, verificare şi reparare o gamă foarte larga de piese şi
subansamble care intră în componenta utilajului. Se execută atunci când
nu mai sunt asigurate randamentul, precizia şi siguranţa în funcţionare a
utilajului.
În afara intervenţiilor tehnice cuprinse în sistemul preventiv-
planificat, în cadrul întreprinderii se mai execută şi alte tipuri de
intervenţii tehnice. Acestea sunt:
- reparaţiile accidentale;
- reparaţiile de renovare;
- reparaţiile de avarii.
Reparaţiile accidentale se efectuează la intervale de timp
nedeterminare, fiind determinate de scoaterile neprevăzute din
funcţiune a acestora datorită unor căderi accidentale.
Reparaţiile de renovare se efectuează la utilajele care au trecut prin
mai multe reparaţii capitale şi au un grad avansat de uzură fizică. Cu
ocazia acestor reparaţii, se recomandă şi efectuarea unor lucrări de
modernizare a utilajului.
Reparaţiile de avarii se execută de fiecare data când utilajele se
defectează ca urmare proastei utilizări sau întreţineri, fie din cauza
unor calamităţi naturale:cutremure, incendii, inundaţii etc.
Planificarea reparării utilajelor

Pentru executarea reparaţiilor prin sistemul de reparaţii preventiv


planificat întreprinderile de producţie industrială întocmesc un plan
de reparaţii. Această activitate presupune rezolvarea a două probleme:
a) întocmirea structurii ciclului de reparaţii a unui utilaj;
b) determinarea datelor calendaristice la care va avea loc fiecare
intervenţie tehnică asupra utilajului considerat.
Ciclul de reparaţii reprezintă timpul dintre două reparaţii capitale,
inclusive durata uneia dintre ele, de obicei ultima.
Structura ciclului de reparaţii reprezintă numărul, felul şi
succesiunea diferitelor intervenţii tehnice în cadrul unui ciclu de
reparaţii.
Pentru a întocmi o structură a unui ciclu de reparaţii este nevoie să se
stabilească mai întâi numărul de intervenţii de acelaşi fel. Pornind de
la faptul că orice intervenţie de grad superior le conţine pe toate
celelalte inferioare ei, relaţia de calcul a numărului de intervenţii de
acelaşi fel este următoarea:
unde: Dcr reprezintă durata ciclului de reparaţii; dit reprezintă durata
de timp între două intervenţii de acelaşi fel; reprezintă numărul
intervenţiilor de acelaşi fel.
Dcr
N it   N its
d it
unde: Dcr reprezintă durata ciclului de reparaţii; dit reprezintă durata de
timp între două intervenţii de acelaşi fel; N reprezintă numărul
s
it

intervenţiilor de acelaşi fel.


Odată stabilit numărul de intervenţii tehnice de acelaşi fel se poate trece
la întocmirea structurii ciclului de reparaţii, ţinând cont de numărul
intervenţiilor de acelaşi fel şi de duratele de timp dintre acestea.
Pentru fiecare intervenţie tehnică care urmează a fi executat ă pentru
anul pentru care se întocmeşte planul de reparaţii, se determin ă
intervalul de timp, în zile, începând cu ziua când a avut loc ultima
intervenţie tehnică în anul precedent. Acest interval de timp se
determină în zile calendaristice după următoarea relaţie:
 H n r 1 

T    t si  K cld
 D s  N s i 1 
unde, T - intervalul de timp, în zile calendaristice de la ultima
intervenţie din anul precedent până la o anumită intervenţie din
intervalul precedent; H - timpul de funcţionare al utilajului între două
r 1
intervenţii consecutive,
t exprimat în ore;
si - timpul total de staţionări
i 1
ale utilajului în intervenţiile precedente în anul pentru care se
întocmeşte planul de reparaţii; celelalte nota ţii au acelea şi semnifica ţii
ca şi în relaţia precedentă.
Durata de execuţie a unei reparaţii exprimată în zile calendaristice este
dată de relaţia:
tn
D
N m  d s  ns  K
unde: tn - timpul normat, în ore, pentru executarea unei anumite
intervenţii la un anumit utilaj; Nm - numărul de muncitori din formaţia
de lucru care execută intervenţia tehnică; Ds - durata unui schimb, în
ore; Ns - numărul de schimburi; K - coeficientul planificat de
îndeplinire a normelor.
Indicatori de studiu şi analiză a uzurii aleatoare a
echipamentelor
 
Organizarea eficienta a activităţii de întreţinere şi reparare presupune
elaborarea unei politici optime de întreţinere şi reparare a utilajelor.
Prin politica optimă de întreţinere şi reparare se înţelege un
ansamblu de măsuri care trebuie adoptat pentru asigurarea funcţionării
utilajelor din dotarea uneiîntreprinderi pe baza unor criterii de optimizare
determinate, cum ar fi siguranţa în funcţionare, cheltuieli minime de
întreţinere şi reparare, durate minime de menţinere în reparaţii etc.
Teoria uzurii aleatoare foloseşte o gamă largă de indicatori de uzură
aleatoare, dintre care cei mai utilizaţi sunt următorii:
- funcţia de supravieţuire;
- mortalitatea;
- probabilitatea de avarie
- probabilitatea condiţionată de avarie;
- probabilitatea de a avea o înlocuire sau mai multe înlocuiri într-o
perioada de timp, datorită ieşirilor accidentale din funcţiune.
- durata medie de viaţă.
Funcţia de supravieţuire v(t) exprimă ponderea utilajelor
rămase înfuncţiune la momentul t în totalul utilajelor puse în
funcţiune la momentul 0. Acest indicator se determină după
relaţia: n( t )
v( t ) 
n( 0 )

unde, v(t) - funcţia de supravieţuire; n(t) - numărul pieselor


rămase în funcţiune la momentul t; n(0) - numărul pieselor puse
în funcţiune la momentul 0.
Planificarea necesarului de energie
Asigurarea consumului curent de energie impune stabilirea
necesarului de energie atât pe fiecare subunitate în parte cât şi pe total
întreprindere. Aceasta se obţine prin folosirea balanţelor energetice.
Balanţele energetice sunt instrumente de măsurare a
necesarului energetic al consumatorilor pe destina ţii de folosire al
energiei, cât şi diferitele surse energetice de acoperire a acestui
necesar. Destinaţiile de folosire a energiei pot fi foarte diverse în
funcţie de specificul activităţii de producţie al întreprinderii şi
anume: pentru scopuri tehnologice, pentru forţa motrice, pentru
încălzit, pentru iluminat etc.
În cadrul întreprinderilor de producţie industriale se întocmesc
balanţe energetice parţiale pentru diferitele tipuri de energie şi o
balanţă energetică generală obţinută pe baza datelor din balanţele
energetice parţiale.
Evaluarea furnizorilor

Aşa cum am precizat calitatea produselor achiziţionate depinde în


întregime de furnizori. Se va elabora o procedură de evaluare a acestora
avându-se în vedere următoarele criterii:
- posibilitatea reală a furnizorilor de a îndeplini cerinţele de calitate
pentru un anumit produs sau serviciu ce urmează a fi contractat;
- verificarea dacă există disponibilităti dotări cu maşini, utilaje şi
mână de lucru calificată la un nivel de tehnicitate cerut de asigurarea
unei anumite calităţi pentru produsul sau serviciul respectiv;
- verificarea viabilităţii comerciale şi financiare a furnizorului;
- verificarea capacitătii de producţie şi a capabilitătii furnizorului de
a respecta ritmicitatea pentru vânzări;
- verificarea eficicacităţii sistemului de asigurare a calităţii pe care
furnizorii îl au mai implementat în firmă.
În cazul in care furnizorii au mai elaborat acelaşi tip de produs sau
serviciu un punct de plecare în evaluarea acestora poate fi constituit din
sau de performanţele anterioare realizate care se vor regăsi în
înregistrarea amănunţită care s-a efectuat la fiecare nouă aprovizionare.
Un alt punct de plecare pentru evaluarea unui furnizor poate să fie legat
de faptul dacă acesta are sau nu un sistem al calităţii avizat de un
cumpărător important sau de către organisme de certificare consacrate.
Va trebui să ne asigurăm de asemenea că utilajele şi instalaţiile
furnizorului au capacităţile de prelucrare potrivite cu cerintele impuse
produsului.
Se va verifica şi capacitatea financiară a furnizorului de a îndeplini
totalitatea angajamentelor pe care le-a contractat simultan într-o anumită
perioadă.
În cazul în care cantitatea achiziţionată este foarte mică achizitorul
trebuie să efectueze inspecţia şi încercarea amănunţită a fiecărui produs
înainte de a aproba utilizarea sa.
Metodologia de evaluare a furnizorilor

Evaluarea furnizorilor este o operaţie ce se efectuează la aprovizionare şi deci


întreaga responsabilitate revine compartimentului de aprovizionare.
În realitate, insă evaluarea unui furnizor este o chestiune foarte complexă şi
interdisciplinară necesitând expertizarea mai multor domenii că: tehnologia de
fabricaţie, activitatea financiar contabilă, controlul calităţii etc.
Cum însă compartimentul de aprovizionare nu există specialişti cu competenţă în
toate aceste domenii se va numi o comisie care să îndeplinească acestă sarcină cu
coordonare generală asigurată de compartimentul de aprovizionare.
Această comisie formată din experţi ai întreprinderii va trebui să viziteze atelierele
de producţie ale furnizorilor, înainte însă de efectuarea unei astfel de vizite li se va cere
acestora informaii despre facilitătile de producţie, organizare, resurse umane, date
despre posibilitatea de a livra produsul la nivelul de caliate cerut.
Se va utiliza pentru a clarifica toate aceste informaţii un formular tipizat de natura
celului prevăzut în continuare.
Raport de prezentare a furnizorilor

Partea I

Generalităti
1. numele întreprinderii;
2. Felul întreprinderii;
3. Sediul, nr. fax, nr. telefon, e-mail, web;
4. Numele directorului executiv;
5. Suprafaţa totală a întreprinderii, suprafaţă utilizată, suprafată neutilizată, grad de
utilizare, grad de neutilizare;
6. Număr total de angajaţi, grad de ocupare, nr de persoane în cămp administrativ,
număr de angajaţi din alte compartimente;
7. Gama de produse fabricate;
8. Anul în care s-a dat în folosinţă fabrica;
9. Alte informaţii
10. Certificăm că informaţiile furnizate, inclusiv toate paginiile anexate sunt corecte.

Ştampila Data
Semnătura
Raport de prezentare a furnizorilor

Partea II
Aspecte tehnice
1. Detalii privind principalele produse fabricate. Tipul produselor, descriere succintă a
acestora, productia anuală pe ultimii trei ani;
2. În cazul în care produsul a fost încercat şi de alte agenţii, detalii, certificate ce
calitate a încercărilor aprobate, rapoarte ale încercărilor;
3. Colaborări externe. Lista produselor folosite care fac obiectul acestor colaborări
externe. Numele şi adresa colaborartorilor;
4. Detalii asupra utilajelor şi instalaţiilor deţinute şi echipamentelor, utilajele existente,
utilajele legate de produsele în discuţie;
5. Asigurarea calitătii
- descrieţi modul cum se desfăşoară funcţia de AQ menţionaţi organizarea şi legătura cu
directorul general;
- dacă există proceduri scrise pentru toate activităţile referitoare la caliatate;
- se va furniza dacă este posibil o copie a manualului calităţii a întreprinderii respective.
6. Verificarea modului cum se realizează controlul calităţii materiilor prime sau a altor
materii aprovizionate. Dacă acestea sunt controlate precizaţi următoarele
detalii:.............
7. Inspecţia şi controlul calităţii produselor finite;
8. Extinderi viitoare;
9. Orice altă informaţie generală;
10. Certificăm că toate informaţiile furnizate, inclusiv toate paginile anexate sunt
corecte.
Raport de prezentare a furnizorilor

Partea III
Aspecte comerciale
1. Numele şi adresa băncii;
2. Valoarea actualizată a patrimoniului curent;
3. Valoarea actualizată a datoriilor;
4. Valoarea vănzărilor totale pe ultimii doi ani (anul precedent);
5. Valoarea comenzilor deţinute;
6. Valoarea netă a utilajelor;
7. Valoarea totală a capitalului total;
8. Sursa finanţării;
9. Valoarea de împrumut stipulată de bancă (dacă exsită);
10. Sunt produsele dumneavoastră supuse garanţiei;
11. Menţionaţi dacă asiguraţi service după vânzare;
12. Orice altă informaţie specială;
13. Certificăm că toate informaţiile furnizate inclusiv toate paginile anexate sunt
corecte.

Ştampila Data
Semnătura
După etapa de autoevaluare cu ajutorul chestionarelor echipa de
experţi va vizita atelierul care se dovedeşte a fi promiţător şi va efectua
o inspecţie fizică a instalaţiilor lor, a infrastructurii în general şi a
sistemelor de AQ.
La această operaţiune se va procede cu foarte mult tact astfel încât
achipa să obţină rezultatele derite fără însă a-şi asuma rolul de controlori.
Activitatea ei trebuie să se limiteze la domeniile ce afectează în mod
direct aptitudinea furnizorului de a executa comanda ce face obiectul
vizitei.
Principalele aspecte ce trebuie atinse în timpul evaluării firmei
furnizoare sunt:
- se va verifica dacă instalaţiile şi dispozitivele pot să asigure
producţia la ritmicitatea cerută;
- se va verifica dacă utilajele sunt capabile să menţină parametrii
calităţii în limitele convenite;
- se va verifica dacă firma are o structură de personal şi un program
de control al calităţii bine definite;
- dacă firma foloseşte componente obţinute din comerţ sau de la
subcontractanţi se va verifica modul cum se realizează controlul acestor
componente;
- se vor verifica sursele de materie primă ale firmei şi faptul dacă aceasta
menţine stocuri de rezervă adecvate pentru a preveni întreruperile în aprovizionare
cu materiale;
- se va verifica dacă firma are echipamente complete de încercare a produselor
în discuţie.
În cazul în care nu îndeplineşte această condiţie se va menţiona ce
angajamente are făcute cu alte firme pentru a efectua controlul complet înainte de
livrare.
- se va menţiona daca firma a mai executat o comandă pentru un produs similar
cu cel aflat în discuţie;
- se va menţiona care este profitul firmei pe an;
- se vor menţiona orice alte amanunte considerate relevante vizavi de
aptitudinea firmei de a executa comanda;
- se va menţiona atitudinea generală a conducerii firmei cu privire la calitatea
produselor sale şi gradul deresponsabilitate arătat faţă de posibilitatea de a onora
comanda.
Pe baza acestor obiective se va întocmii un chestionar de evaluare a
furnizorilor.
Raport de prezentare a furnizorilor

Partea IV

Aspecte ale vizitei

1. Numele şi adresa firmei;


2. Data vizitei;
3. Menţionati dacă a-ţi verificat date furnizate de firmă în anexa 1. Faceţi un rezumat
al datelor furnizate de firmă în comparaţie cu propria conceţie;
4. Descrieţi starea în care se află înstalaţiile şi aparatura deţinută de întreprinderea
furnizoare (apreciere, în general, cu detaliere pentru utilajul care ne interezează);
5. Menţionaţi în ce stare se află relaţia conducere-personal de execuţie. Au existat
conflicte de muncă în ultimii trei ani? Dacă da, care au fost cauzele;
6. Precizaţi dacă firma are un compartiment separat de asigurarea calităţii;
7. Precizaţi dacă firma poate prezenta dovezi concrete privind conducerea eficientă a
proceselor din punct de vedere al respectării nivelului calitătii;
8. Precizaţi dacă firma are la rândul ei un sistem de evaluare, selectare a propriilor
furnizori;
9. Menţionaţi dacă firma are în vedere verificarea materialelor aprovizionate prin
controlul certificatelor de calitate sau prin inspecţii proprii la locul de recepţie;
10. Precizaţi dacă firma furnizoare pătrează înregistrări ale acceptării sau refuzării
produselor sale;
11. Precizaţi dacă firma ere înregistrarea calibrării instrumentelor de verificare şi a
echipamentelor de încercare. Menţionaţi dacă respectă instrucţiunile din prospect
(standarde în vigoare) privind intervalul de timp la care trebuie făcută aceasta operatie;
12. Precizaţi dacă mediul de lucru este propice producerii marfurilor de calitate;
13. Precizaţi dacă produsele neconforme sunt identificate adecvat şi separate de cele
conforme (ex. Cum se realizează acest lucru);
14. Precizaţi dacă este satisfăcătoare calitatea proceselor de fabricaţie în derulare (de
luat alt reper şi descris);
15. precizaţi dacă firma furnizează service după vânzare;
16. Menţionaţi dacă firma furnizoare poate să dovedească faptul că majoritatea
comenzilor executate din ultimile luni s-au încadrat în termenele de livrare menţionate.
Precizaţi dacă sunteţi mulţumit de dovezile prezentate.
17. Precizaţi dacă firma furnizoare este promptă în coresponsenţă şi/sau rezolvarea
refuzurilor;
18. Comentaţi aspectul general al birourilor şi secţiilor întreprinderilor furnizoare din
punct de vedere al ordinii şi curăţeniei la locul de muncă;
19. Remărci generale din partea echipei de experţi asupra politicii practicate de
conducerea firmei cu privire la asigurarea caliţăţii, respectarea programului de livrare,
relaţiilor de lucru.
Compartimentul de aprovizionare pe baza datelor şi concluziilor prezentate de
comisia de evaluare a furnizorilor va lua una din următoarele decizii:
- numele firmei va fi trecut pe lista furnizorilor curenţi dacă aceasta a dovedit că
are un sistem al calităţii bine fundamentat;
- firmei i se va recomanda să îşi ia măsurile de remediere, în cazul în care
deficienţelor constatate sunt minore şi se va trece numele pe lista furnizorilor curenţi
după o nouă verificare;
- va fi informată firma că nu poate fi înregistrată cu statutul de furnizor deoarece
deficienţele constatate sunt importante.
Furnizorii se înregistrează numai pentru produsele specifice şi pentru perioade de
timp limitate.
În cadrul compartimentului de aprovizionare după declararea firmei drept furnizor
se va forma o comisie care va avea drept sarcină urmărirea periodică a nivelului de
performanţă realizată în domeniului calitătii pentru produsul sau serviciul furnizat.
Date de aprovizionare

Comenzi de aprovizionare prezentate furnizorului. In contextul definirii clare al


acestor exigenţe pentru furnizor se vor dezvolta metode adecvate de elaborare,
comunicare şi compreheseluţionate deplină a acestora.
Vor include proceduri scrise, desnelor şi a comenzilor de aprovizionare, vor
prevedea atât întâlniri intre furnizori şi achizitori precum şi alte metode specifice
produselor ce urmează a fi achiziţionate.
Documentele de aprovizionare vor conţine informaţii care să descrie exact şi
exhaustiv produsul sau serviciul comandat.
Elementul care se va urmării cu predilecţie în redactarea acestor documente sunt:
- identificarea cu precizie a tipului şi clasei produsului;
- precizarea exactă a instructiunilor de inspecţie;
- identificarea standardelor ce urmează a fi.....;
- toate metodele de inspecţie sau incercare precum şi condiţiile tehnice pe care
trebuie să le satisfacă produsul vor face referire la standardele nationale şi
internaţionale aflate în vigoare la acea dată, adecvată cerintelor impuse.
În vederea înlăturării oricărei surse potenţiale de confuzie trebuie păstrată evidenţa
strictă a tuturor fişelor emise, iar când este voba despre desene, proceduri de înceracre
sau alete condiţii tehnice este esenţial ca fiecare dintre acestea să poată spre identificare
un număr de documente.
Dacă procesul de fabricaţie impune prin specificaţiile contractuale s-a stabilit să se
realizeze şi o inspecţie intermediară a produsului atunci se vor prevedea pe fluxul de
fabrcaţie aşa numitele „puncte de oprire obligatorie”.
Punctele de oprire obligatorie spre faze din procesul de fabricaţie dincolo de care
furnizorul nu poate să treacă fără permisiunea explicită a achizitorului.
În datele de aprovizionare, ce însoţesc comanda de aprovizionare se va preciza ce
copii ale certificatelor de încercare sunt obligatorii a fi prezentate de către furnizori
achizitorului.
Orice amendament privitor la documentele de aprovizionare ulterior emiterii
comenzii va fi analizat de comun acord între părţi şi de preferinţă va fi autorizat de
persoana care a emis comanda originală.
Controlul oportunitătii şi al exactităţii datelor de aprovizionare

După ce s-a trecut în revistă succint elementele importante ce vor fi avute în vedere
în faza de redactare a documentelor vom discuta în continuare despre necesitatea şi
modul în care se realizează controlul şi exactitatea acestora.
O întreprindere deci îşi va preciza obligatoriu procedurile sale interne de verificare
a comenzilor de aprovizionare înainte de a le emite astfel:
- toate specificaţiile cu caracter tehnologic, metalurgic, mecanic sau condiţii de
calitate vor fi menţionate clar pe desenele astfel încât să nu existe incertitudinea în
redactarea comenzilor de aprovizionare;
- se va atribui un număr de referinţă fiecărui desen, iar furnizorului i se va cere să
facă referire la acestea în toate specificaţiile pe care urmează să le furnizeze
achizitorului;
- compartimentul de asigurarea calitătii vor verifica comanda de aprovizionare din
punct de vedere al oportunităţii şi exactităţii tuturor specificaţiilor;
- cerinţele vor fi impuse furnizorului vor fi discutate mai întâi cu compartimentele
de proiectare şi asigurarea calităţii înainte de a fi trecute în comanda de aprovizionare.
Pentru a înlătura orice situaţie ambiguă vor fi stipulate foarte clar şi eventualele
cerinţe speciale prin introducerea lor în proceduri ce vor face parte intengrantă din
documentele de aprovizionare prezentate furnizorului.
Ex. Dacă achizitorul vrea să inspecteze un eşantion înainte de lansarea în producţie
sau modul de realizare a unui anume tip asamblare. Se va prevedea acest lucru explicit
prin intermediul unei proceduri în documentele de aprovizionare.
Toate aceste detalii procedurale vor trebui tratate cu mare grijă pentru a nu omite
aspecte importante din comanda de aprovizionare. Principalele aspecte speciale ce
necesită o atenţie deosebită la întocmirea comenzilor sunt:
- se va preciza dacă achizitorul doreşte să aprobe materialele înainte de utilizare
pentru realizarea produsului, în cazul în care acestea au o importanţă majoră sau când
produsul este destinat a fi utilizat într-un domeniu cu conotaţie specială;
- se va menţiona dacă achizitorul doreşte să facă analiza unui lot de probă înainte
de lansarea în producţie precum şi descrierea încercărilor ce vor fi efectuate pe această
probă;
- în cazul în care sunt necesare aceste eşantioane de probă se vor stabili de comun
acord între achizitor şi furnizor planurile de prelevare a probelor, precum şi procedura
de eliminare a produselor rebutate şi/sau de reexaminare a loturilor recondiţionate.
Pentru a evita şi intrepretările diferite vor trebui definite în detaliu clauzele de
garanţie şi procedurile de rezolvare a litigiilor şi a reclamaţiilor.
Verificarea produsului aprovizionat

Sistemul de aprovizionare va fi dezbătut şi aprobat de comun acord între furnizor


şi achizitor înainte de finalizarea comenzii, iar înainte vor fi înregistrate corespunzător
în documentele de aprovizionare.
Principalele metode prin care se poate face verificarea produsului aprovizionat
sunt:
- în cazul în care achizitorul se bazează pe sistemul de asigurarea calităţii utilizat
de furnizor, verificând doar procedurile acestuia. Se pleacă de la premiza că furnizorul
are un sistem de management al calităţii, complet eficient bine elaborat, iar condiţiile
acestuia sunt respectate cu rigozitate;
- cazul în care achizitorul se bazează pe înregistrările statistice ale furnizorului din
controlul procedurilor de fabricaţie acestea constituind mijloacele de control. Ca şi în
cazurile anterioare se va presupune că furnizorul respectă planul de verificare a
eşantioanelor precum şi înregistrările corecte a datelor obţinute în fişele încercărilor;
- cazul în care verificarea produselor se face de către cumpărător la recepţionarea
lor. Se poate conveni să se realizeze controlul produselor după livrarea mărfii de către
furnizor. Acest proces nu se va desfăşura aleator ci pe baza documentelor stabilite de
comun acord între beneficiar şi furnizor. Eventualele litigii se rezolvă având în vedere
procedurile care fac referire la situaţii incriminate;
- cazul în care verificarea produselor se efectuează de către furnizor prin controlul
acestora înainte de livrare. Acest lucru se poate finaliza după terminarea procesului de
producţie sau în etape specificate.
În toate cele patru cazuri mai sus menţionate un rol foarte important îl au acţiunile
intreprinse de furnizor în controlul/inspecţia produselor livrate. În acest context în
vederea unei bune colaborări pe baza totale a transparenţe, acesta mai trebuie să pună la
dispoziţie achizitorului toate fascicolele şi înregistrările.
Nivelul activitătii de verificare va creşte cu complexitatea tipului de produs ce
urmează a fi verificat (diferă numărul de încercări, inspecţii).
Responsabilitatea finală pentru livrarea unui produs de calitate sau a unui produs
neconvorm cade în sarcina exclusivă a furnizorului.
Deci interesul firesc al acestuia este de a creşte nivelul de calitate al
produselor livrate. Mergând mai departe se poate aprecia că furnizorul
nu va fi satisfăcut de o simplă verificare efectuată de achizitor la sediul
său, ci va acţiona mai în profunzime pe una din direcţiile menţionate în
concordanţă cu prevederile ISO în vedere.
În vederea îmbunătăţiri calităţii se va realiza un flux informaţional
între cele două părţi prin care va circula schimbul de inspecţii şi a altor
date de încercare făcute separat de cele două părţi, avându-se în vedere
mai ales caracterul de complementare al acestuia.
Diversitatea de opinii la verificarea aprovizionarii vis-a-vis de
cerinţele calităţii pentru un anumit proces sau serviciu va fi menţionată
prin stabilirea formă a procedurilor ce uşurează a fi avută în vedere:
inspecţii, încercări, metode de prelevare a datelor obţinute.
Înregistrarea calitătii materialelor aprovizionate

Este necesară în principal din două motive:


- pentru a avea o dovadă a existenţei controlului produselor
aprovizionate;
- pentru a avea o modalitate de urmărire a performantelor în
domeniul calităţii obtinute de furnizor pentru produsele livrate. Cel de-al
doilea motiv este mai complex şi se poate constitui pe termen mediu
şi/sau lung într-un indicator pe baza căruia să se poată realiza o mai bună
selecţie a furnizorilor şi o stimulare în acelaşi timp a creşterii
competitivităţii produselor lor prin argumentarea calităţii.
Un alt motiv foarte important pentru care este necesară înregistrarea
datelor despre materialele aprovizionate este acela că pe baza sintetizării
şi analizării acestora (a procedurilor, specificaţiilor, metode de inspecţie)
a principalelor probleme sau litigii care au apărut înaintea derulării
contractului, precum şi a modului în care acestea au fost rezolvate
putându-se perfectiona principiile de elaborare a strategiilor metodelor
cooperării cu efecte benefice asupra ambelor părţi. În acest sens pentru a
avea un acces mai facil la toate aceste documente este de preferat să fie
păstrate şi sub forma unor baze de date computerizate.
Relaţii cu furnizorii

Relaţia cu furnizorii în principal comportă atitudinea pe care trebuie să o


aibă la un moment dat un achizitor faţă de potenţialii furnizori.
Dacă la început abordarea din punct de vedere al achizitorului era definită
de concepte precum: ât mai multe potenţial surse, condiţii contractuale cât mai
bune (P.C. unic, riscuri minime). Competiţia crescută dintre furnizori, acum în
schimb se pune accentul mai ales pe dezvoltarea relaţiilor pe termen lung în
sfera relaţiilor de cooperare şi parteneriat.
S-a demonstrat astfel că o schimbare a tacticii prin crearea unei bucle de
reacţie în achizitor şi furnizor va realiza o mai bună şi mai temeinică
responsabilizare a acestora din urmă, schimbare care în conditiilr concurenţiale
acerbe de pe piaţă nu poate fi decât benefică ambelor părţi.
În aceste condiţii colaborarea intimă dintre furnizor şi achizitor poate să
evolueze spre informarea şi dotarea cu date şi soluţii tehnice moderne, în efortul
comun de soluţionare a problemelor incluse de nevoia unei calităţi crescute.
Structura unui sistem de producţie este formată dintr-un ansamblu de
elemente care vor acţiona astfel încât să fie asigurată funcţiunea
principală de producţie - transformarea materiei prime în produs finit.
O posibilă structurare a unui sistem de producţie poate fi următoarea
(fig. 1.1).
Subsistemul de fabricaţie constituie locul de desfăşurare al unui
proces parţial al producţiei de bunuri prin care se realizează configuraţia
şi proprietăţile finale ale produsului. Considerând subsistemul de
fabricaţie ca fiind el însuşi un sistem, se poate evidenţia pentru acesta o
structură minimă formate din patru variante de subsisteme de rang
imediat inferior:
a) Subsistemul efector are funcţia de a realiza modificarea
proprietăţilor obiectului muncii prin combinarea nemijlocită a fluxurilor
de materiale şi a celui de informaţie prin intermediul fluxurilor de
energie. Acest sistem, denumit şi de prelucrare, are caracteristici
specifice fiecărui proces tehnologic în parte şi constituie elementul
determinant al sistemului de fabricaţie.
b) Subsistemul logistic realizează operaţii de transfer poziţional
(transport) şi de transfer în timp (depozitare). Importanţa deosebită a
acestui subsistem rezida din faptul ca 65-85% din durata totala a unui
ciclu de fabricaţie se consumă cu operaţii de tip logistic (manipulare,
transport, depozitare).
c) Subsistemul de comandă realizează funcţia de transformare şi
distribuţie a fluxurilor informaţionale astfel încât prin realizarea unei
interacţiuni coordonate a tuturor subsistemelor să se îndeplinească
funcţia generală a subsistemului.
d) Subsistemul de control are funcţia de a determina valorile realizate
ale parametrilor ce definesc calitatea pieselor, de a le compara cu
valorile prescrise, de a stabili abaterile şi de a comunica informaţiile
rezultate, sistemului efector.
Abordarea conceptului de întreprindere de producţie (firmă)

În sens economic, o întreprindere (firma) indiferent de mărime,


forma de proprietate şi organizare - produce bunuri şi servicii destinate
vânzării pe piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea de profit.
Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc
fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi material-
organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri economice în
structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi obţinerea
de profit.
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea
următoarelor obiective:
- economic;
- social.
Obiectivul economic se concretizează în:
- optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie
utilizaţi în vederea obţinerii celor mai bune rezultate economice cu
costuri cât mai reduse şi având în permanenţă în vedere situaţia pieţelor
de aprovizionare şi desfacere;
- distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei
întreprinderi se desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al
întreprinderii se manifestă:
- faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din
timpul lor în cadrul întreprinderii unde trebuie să existe condiţii
favorabile atât din punct de vedere al muncii desfăşurate cât şi din punct
de vedere al salarizării acestora. Prin masurile întreprinse, managerii
trebuie să creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a
personalului cât şi a tehnologiei.
- faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie
să producă cele mai bune produse şi servicii cerute de către aceştia;
pentru aceasta întreprinderea trebuie să furnizeze o informaţie cât mai
completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de publicitate
şi reclamă cât mai adecvate.
Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne.
Din acest punct de vedere o întreprindere trebuie să găsească un răspuns
adecvat la următoarele probleme: inflaţia, managementul cu faţă umană,
protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie.
Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a puterii
de cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modificări în comportamentul
consumatorilor, aceştia reducându-şi drastic nevoile de consum faţă de anumite
produse, boicotând în acest fel pieţele de desfacere ale anumitor producători. Apare
astfel necesitatea adaptării producătorilor la noile condiţii de piaţă influenţate de
fenomenul inflaţiei.
Managementul cu faţă umană presupune luarea în considerare nu numai a
factorilor organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte managementul cu faţă
umană implică crearea unui echilibru între obiectivele de producţie şi rentabilitate şi
dorinţele salariaţilor.
Protecţia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al unei
întreprinderi cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social.
Protecţia consumatorului este de asemenea un element important care trebuie avut
în vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care le iau, să ţină seama de
dorinţele şi nevoile beneficiarilor ei.
Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a acoperi
nevoile din ce în ce mai mari de diferite feluri de energie.
PLANIFICAREA, FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI
PRODUCŢIEI
Aplicarea strategiei economice la nivelul întreprinderii de
producţie industrială se face cu ajutorul unor instrumente specifice
numite planuri.
Planificarea, ca funcţie a managementului producţiei industriale,
este o activitate de programare, organizare, coordonare şi conducere pe
bază de plan a activităţii economice.
Activitatea de planificare se concretizează în documente scrise, în
care sunt trecute prevederile strategiei economice de dezvoltare pentru
o anumită perioadă de timp.
Aceste documente se referă, sub forma unor indicatori, la:
- termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei;
- resursele care vor fi alocate;
- sarcinile care revin executanţilor;
- măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a
strategiei;
- modul de urmărire şi control al strategiilor.
Tipologii de planificare

Este necesară o grupare a activităţilor de planificare, după mai multe


criterii.
a) În funcţie de gradul de formalizare al acestei activităţi,
planificarea este:
- formală;
- informală.
Planificarea formală presupune existenţa:
- unor compartimente specializate;
- a unui set de proceduri de aplicare;
- a unui ansamblu de documente (planuri agregate sau pe domenii de
aplicare);
Planificarea informală se caracterizează prin aceea că:
- nu are la bază o structură funcţională;
- nu foloseşte metode şi proceduri specifice;
- are un caracter discontinuu.
Acest tip de planificare se foloseşte în întreprinderile mici.
b) În funcţie de orizontul de timp la care se referă, există:
- planificare de perspectivă;
- planificare operativă.
Planificarea de perspectivă se face pentru perioade între 3-7 ani şi îşi
propune:
- elaborarea planului de activitate al întreprinderii pe o perioadă mare
de timp;
- repartizarea principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii
de activitate;
- fixarea, pe baza planurilor de specializare şi cooperare ale
întreprinderii, a direcţiilor principale de dezvoltare ale întreprinderii.
Planificarea operativă, stabileşte pe o perioadă de timp, de regulă
mai mică de un an, desfăşurarea următoarelor activităţi:
- eşalonarea pe perioade mici de timp a indicatorilor cuprinşi în
planificarea de perspectivă;
- corectarea acestor indicatori în funcţie de condiţiile concrete ale
fiecărei perioade.
c) În funcţie de nivelul ierarhic la care se execută activitatea de
planificare există:
- planificare de corporaţie (strategică);
- planificare la nivel de întreprindere (tactică).
Planificarea de corporaţie (strategică) se realizează la nivelul
conducerii de vârf a corporaţiei şi presupune:
- transpunerea în planuri a prevederilor strategice;
- stabilirea măsurilor care trebuie adoptate pentru realizarea acestora.
Planificarea la nivel de întreprindere (tactică) precizează activităţile
care vor trebui întreprinse pentru realizarea obiectivelor strategice pe
perioade scurte de timp.
d) În funcţie de conţinutul activităţii de planificare, la nivel de
întreprindere există:
- planificare tehnico-economică;
- planificare operativ-calendaristică.
Planificarea tehnico-economică reflectă cuprinsul tuturor
indicatorilor referitori la procesul economico-financiar al întreprinderii :
procesul de producţie, muncă şi salarizare etc.
În funcţie de durata de timp la care se referă, planificarea
tehnicoeconomică este:
- planificare curentă (pe o perioadă mai mică sau cel mult un an de
zile);
- planificare de perspectivă (pe o perioadă de mai mulţi ani).
Planificarea operativ calendaristică se referă la elaborarea de planuri
de activitate pentru diferitele subunităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere
etc.).
Planul de dezvoltare economico-socială al unei întreprinderi de
producţie

Planificarea formală la nivelul întreprinderii de producţie se


realizează într-un document numit „Planul de dezvoltare economico-
socială al întreprinderii”.
În cadrul său vor fi cuprinşi:
- principalii indicatori cantitativi şi calitativi ai întreprinderii;
- termenele lor de realizare;
- resursele care vor fi alocate;
- nivelul costurilor de producţie; etc.
Indicatorii cuprinşi în acest plan pot fi grupaţi pe grupe omogene din
punct de vedere al conţinutului acestora; astfel, acestea vor forma ceea
ce se numesc secţiunile planului de dezvoltare economico-socială. Cele
mai representative secţiuni ale acestui plan sunt următoarele:
- secţiunea „Producţie industrială”;
- secţiunea „Capacităţi de producţie şi gradul de utilizare a acestora”;
- secţiunea „Investiţii-construcţii-reparaţii”;
- secţiunea „Marketing-aprovizionare-desfacere”;
- secţiunea „Costuri de producţie”;
- secţiunea „Comerţ exterior;
- secţiunea „Plan financiar”.
Elaborarea planului de dezvoltare economico-social se realizează în
mai multe etape, a căror succesiune se recomandă a fi următoarele:
a) Elaborarea secţiunilor:
- Producţie industrială;
- Capacităţi de producţie;
- Investiţii-construcţii-reparaţii.
b) Elaborarea secţiunilor:
- Marketing-Aprovizionare-Desfacere;
- Resurse umane;
- Comerţ exterior.
c) Elaborarea secţiunilor:
- Costuri de producţie;
- Planul financiar.
De regulă, elaborarea secţiunilor trebuie să se facă pe cât posibil în
paralel pentru scurtarea perioadei de elaborare a planului de dezvoltare
economico-socială, dar ordinea arătată se referă la modul de eşalonare a
întocmirii documentaţiei acestor secţiuni.
STRATEGIA ECONOMICA A UNEI INTREPRINDERI

Importanţa şi necesitatea unei strategii economice

Metodele moderne de management pun un accent deosebit pe elaborarea unor


strategii ale întreprinderii de producţie industrială, în vederea realizării în condiţii de
eficienţă a obiectivelor acesteia.
Pentru construirea unei strategii economice adecvate, trebuie să se ţină cont de
contextul în care întreprinderea îţi desfăşoară activitatea, concretizat prin situaţia
internă şi internaţională existentă la un moment dat.
În acest fel este posibilă definirea metodelor şi a mijloacelor economice care vor fi
folosite pentru obţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.
Există o multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în elaborarea unei
strategii economice, din rândul cărora mai importanţi sunt:
- competiţia existentă pe piaţa mondială;
- utilizarea pe scară largă a celor mai moderne tehnologii, de înalt randament, cu
consecinţe asupra calităţii produselor, a costurilor şi a duratei de execuţie a acestora;
- creşterea în măsură cât mai mare a cantităţii de produse şi a calităţii acestora;
- folosirea într-o măsură tot mai mare a informaticii în activitatea de producţie, cu
efect deosebit de favorabil asupra procesului de luare a deciziilor.
Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente
componente

Strategia economică se defineşte prin ansamblul obiectivelor pe care


şi le propune spre îndeplinire conducerea unei unităţi economice, al
activităţilor care trebuie executate şi modul de alocare a resurselor
acesteia.
Elementele definitorii care stau la baza unei strategii economice sunt
următoarele:
- obiectivul;
- scopul;
- misiunea;
- politicile;
- procedurile;
- regulile de aplicare.
Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe
care şi le propune să le realizeze o anumită unitate economică, într-un
anumit interval de timp. Obiectivul trebuie să fie:
- precis formulat;
- cuantificabil;
- măsurabil.
Obiectivele se pot grupa după mai multe criterii:
a) În funcţie de orizontul de timp la care se referă există obiectivele:
- pe termen scurt (cel mult un an de zile);
- pe termen mediu (1-3 ani);
- pe termen lung (mai mult de trei ani).
b) În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra
activităţii unităţii economice , obiectivele pot fi:
- de corporaţie (organizaţionale)
- divizionare;
- departamentale.
Obiectivul de corporaţie se referă la întreg ansamblul activităţilor organizaţiei.
Obiectivul divizionar se referă numai la o anumită latură a activităţii unităţii
economice.
Obiectivul departamental se referă la un anumit departament al organizaţiei.
Scopul este componenta strategiei care defineşte ceea ce trebuie să realizeze o
unitate economică într-o anumită perioadă de timp, de regulă mai mare decât cea la
care se referă obiectivul.
Misiunea se defineşte pe baza obiectivelor şi a scopurilor şi se referă la cel mai
înalt nivel al acestora.
Misiunea se caracterizează prin definirea:
- produselor care urmează a fi executate;
- pieţelor pe care urmează a fi desfăcute produsele;
- resurselor care urmează a fi alocate.
Politica precizează acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi
limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele.
Aplicarea corectă a unei politici se face cu ajutorul procedurilor şi a regulilor.
Procedura se defineşte prin modalitatea prin care trebuie realizată o anumită
activitate, prin precizarea succesiunii paşilor care trebuie executaţi.
Componentele unei strategii economice sunt următoarele:
- sfera de activitate;
- desfăşurarea resurselor;
- caracteristica distinctivă;
- sinergia.
Sfera de activitate (anvergura) se defineşte prin domeniul în care
urmează să-şi desfăşoare activitatea o unitate economică în competiţie cu
alte unităţi economice.
Desfăşurarea resurselor este acea componentă a strategiei care se
defineşte prin modul cum organizaţia îşi distribuie resursele pe diferite
domenii sau cum îşi utilizează profitul obţinut.
Caracteristica distinctivă (componenţa) defineşte domeniul de
activitate al unităţii economice în care aceasta obţine rezultate de
performanţă faţă de alte unităţi similare.
Sinergia este acea componentă a strategiei economice potrivit căreia
se poate obţine o sporire a capacităţilor de producţie a fiecărei
componente a unui ansamblu, printr-o judicioasă structurare şi
interacţiune a acestora.
Strategiile economice se prezintă sub o mare diversitate, iar o
grupare a acestora este posibilă prin utilizarea mai multor criterii.
a) În funcţie de nivelul ierarhic al conducerii organizaţiei există:
- strategii de corporaţie;
- strategii la nivel de întreprindere;
- strategii funcţionale.
Strategia de corporaţie se găseşte la nivelul superior al conducerii
unei unităţi economice care înglobează unităţi economice din mai multe
ramuri industriale.
Această strategie stabileşte:
- domeniile economice în care corporaţia îşi desfăşoară activitatea;
- modul de alocare a resurselor între aceste domenii;
- orizontul de timp pe care se face această alocare (de regulă mai
mulţi ani).
Strategia la nivel de întreprindere se defineşte prin modul de a intra
în competiţie, într-o afacere dată, având la bază elementele strategice de
ansamblu ale corporaţiei.
Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile funcţionale ale
întreprinderii, de obicei pe termen scurt, pentru fiecare produs, pe tipuri
de consumatori.
b) În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi:
- strategie de dezvoltare;
- strategie de redresare;
- strategie de consolidare.
În funcţie de scopul urmărit, strategiile sunt:
- strategii inovaţionale;
- strategii de piaţă;
- strategii de produse; etc.
c) În funcţie de sfera de cuprindere, strategiile sunt:
- strategii globale;
- strategii parţiale.
Strategia de dezvoltare

În cadrul diferitelor tipuri de strategii prezentate anterior, strategia de dezvoltare


ocupă un rol primordial, datorită complexităţii şi importanţei ei pentru activitatea
economică.
Complexitatea unei strategii de dezvoltare este dată de următoarele caracteristici
ale acesteia:
- să asigure realizarea obiectivelor propuse pe baza factorilor săi de producţie şi
mai cu seamă pe baza celor mai înalte tehnologii şi elemente de progres tehnic.
- elaborarea strategiei de dezvoltare trebuie să aibă la bază atât contextul intern şi
internaţional în care unitatea economică îşi desfăşoară activitatea cât şi evoluţia
produselor, pieţelor şi tehnologiilor.
La baza elaborării strategiei de dezvoltare stau trei elemente şi anume:
- mediul;
- situaţia internă;
- scopul unităţii economice.
Strategia de dezvoltare reprezintă un rezultat al unui proces de conducere
strategică, şi are o seamă de particularităţi în funcţie de modul de abordare a procesului
de conducere strategică.
Există trei astfel de moduri de abordare:
- antreprenorial;
- adaptiv;
- planificat.
Modul de abordare antreprenorial presupune faptul că procesul de
conducere strategică depinde în mare măsură de antreprenor.
Modul de abordare adaptiv presupune acţiunea de adaptare a
organelor de conducere la modificările care survin în activitatea unităţii
economice.
Modul de abordare planificat presupune faptul că procesul de
conducere strategică se manifestă la nivelul superior de conducere al
organizaţiei.
Elaborarea strategiei de dezvoltare

Elaborarea strategiei de dezvoltare presupune parcurgerea


următoarelor etape:
a) formularea misiunii;
b) evidenţierea punctelor slabe şi forte;
c) descoperirea oportunităţilor şi pericolelor în dezvoltarea
organizaţiei;
d) identificarea locului organizaţiei în cadrul mediului ambiant;
e) stabilirea obiectivelor şi opţiunilor strategice;
f) alocarea resurselor materiale, financiare şi umane;
g) formularea strategiei de dezvoltare.
Formularea misiunii
Misiunea reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind
produsele şi serviciile pe care unitatea economică le oferă segmentului
de consumatori cărora li se adresează, aria geografică unde intenţionează
să-şi vândă produsele, precum şi tehnologia utilizată.
Formularea necorespunzătoare a misiunii provoacă dificultăţi în
formularea liniilor strategice de acţiune.
Evidenţierea punctelor slabe şi forte
Pentru realizarea acestei etape în elaborarea strategiei, fundamentul
informaţional îl constituie studiul diagnostic.
Identificarea punctelor slabe şi forte este realizată prin diagnosticarea
activităţii întreprinderii în toate domeniile funcţionale, prin folosirea
metodei „matricea de evaluare a factorilor interni”.
Descoperirea oportunităţilor şi a pericolelor în dezvoltarea
întreprinderii
Pentru realizarea acestei etape, fundamentul informaţional este
analizadiagnostic a mediului ambiant, adică a acelui ansamblu de factori
tehnici şi tehnologici, manageriali, demografici, social-culturali, politici
şi guvernamentali.
Evoluţia acestora poate determina pericole sau oportunităţi pentru
întreprindere.
Instrumentul care evaluează pericolele şi oportunităţile în
dezvoltarea întreprinderii este „Matricea privind evaluarea factorilor
externi”.
Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant
În această etapă se vor determina factorii interni şi externi care
determină punctele slabe şi forte ale întreprinderii, precum şi
oportunităţile şi pericolele dezvoltării viitoare a acesteia.
Stabilirea obiectivelor şi a oportunităţilor strategice
Obiectivele strategice ale unităţii economice se referă la domeniul
financiar şi comercial.
Modalităţile concrete de acţiune strategică în această etapă de
elaborare a strategiei se referă la asimilarea de produse noi şi la
modernizarea celor existente, introducerea de noi tehnologii, lărgirea
relaţiilor de cooperare etc.
Alocarea resurselor materiale, financiare şi umane
În această etapă se fundamentează capacitatea de producţie,
necesarul de muncitori şi de materii prime, resursele financiare etc.
În această etapă, din alternativele etapei precedente, se vor selecta
acelea pentru care unitatea economică dispune de resurse suficiente
pentru a le realiza.
Formularea strategiei de dezvoltare
Această etapă reprezintă o sinteză a celorlalte etape. Tot în cadrul
acestei etape se prezintă şi obiectivele, opţiunile strategice ale
organizaţiei, resursele necesare şi termenele de aplicare a strategiei.
Pregătirea fabricaţiei

Descrierea tehnologică a produselor finite, subansamblelor, reperelor,


etc., sub forma unei structuri arborescente, pe nivele .
Fiecărei componente procesate (reper, subansamblu, produs finit,
etc.) îi este asociată o Fişă tehnologică (pe baza cataloagelor predefinite
de locuri de muncă, operaţii, categorii de tarife, caracteristici
tehnologice, catalogul de materii prime, materiale, etc.) în care se
precizează:
- Nomenclatorul de produs = lista de materii prime, materiale,
componente procesate (semifabricate/ repere/ subansamble), împreună
cu normele de consum şi lista de componente alternative
- Tehnologia de fabricaţie = lista de operaţii, în ordine tehnologică,
pentru fiecare operaţie precizându-se:
Normele de timp pe operaţii (timpi de pregătire om, respectiv maşină
şi timpi execuţie om, respectiv maşină)
Categoria de tarifare a operaţiei respective, categorie care în
Catalogul de tarife pe categorii de operaţii are prevăzut un tarif pe
unitatea de timp (minute, ore, etc.) în care se face normarea operaţiilor
Locul de muncă (utilaj, echipa, secţia, atelierul sau sectorul)
Necesarul de SDV-uri
Setul de caracteristici tehnologice
- Posibilitatea stabilirii unor derogări permanente sau temporare în ce
priveşte materialele sau normele de consum din fişa tehnologică a unui
articol (componente echivalente). Aceste derogări pot fi stabilite la
modul general sau restrictive pe o anumită comandă client sau pentru un
anumit produs
- Orice componentă (semifabricat/ reper/ produs finit) poate avea mai
multe variante tehnologice sau constructive gestionate automat de sistem
- Documentaţia tehnologică conţine o serie de rapoarte dintre care:
Nomenclator produs
Fişa tehnologică centralizatoare
Lista SDV
Extras de manoperă
Lista de materiale
Grafic de prelucrări
Fişa de urmărire
Specificaţie componente pe clasa operaţii
Specificaţie componente pe clasa de locuri de muncă
Programarea şi lansarea producţiei

Instrumentul pentru programarea producţiei (denumit Program


comercial) permite planificarea/ lansarea în producţie a fiecărei comenzi
client sau a comenzilor pe stoc
Comenzile client pe un acelaşi produs finit se pot cumula într-o
singură comandă dacă nu interesează urmărirea în producţie distinct pe
fiecare comandă client în parte
La fiecare comandă din Programul comercial se poate asocia o secţie
(atelier/ sector) răspunzătoare de predarea produsului finit (chiar dacă
produsul finit şi componentele acestuia pe parcursul fluxului de
fabricaţie trec prin mai multe secţii, ateliere sau sectoare); comenzii i se
mai ataşează o dată de start şi o dată de final, date ce sunt preluate din
datele comenzii client şi se pot ajusta şi înaintea lansării efective în
producţie (activarea comenzii de producţie)
Toate documentele din cadrul Documentaţiei de lansare pot fi generate (în cazul
când în structura organizatorică avem definite secţii/ ateliere/ sectoare) la nivelul
secţiilor (atelierelor/ sectoarelor) locurilor de muncă (utilaje) pentru care au fost
definite operaţiile în fişa tehnologică
Se poate opta, în urma unor setări, pentru o urmărire pe flux atât la nivel de
componente (semifabricate, repere, subansamble) prin evidenţierea notelor de predare a
componentelor pe flux la trecerea de la un atelier/ sector la altul, cât şi la nivel de
produs finit, având în acest caz nota de predare doar pentru produsul finit
Se poate opta pentru evidenţierea stadiului producţiei pe flux şi prin raportarea
realizărilor la nivelul operaţiilor din cadrul fişei tehnologice, lucru care permite şi
transmiterea spre modulul de salarizare a realizărilor în cazul formaţiilor de lucru în
acord individual sau colectiv
Pentru a permite urmărirea (realizări, consumuri, manoperă) şi la nivel de
componente (semifabricate/ repere) ale produsului finit, sistemul generează un set de
subcomenzi (numite comenzi interne) pentru fiecare componentă, subcomenzi ataşate
de comanda de producţie (numită comandă de secţie)
Pe măsură ce sunt încărcate comenzile de secţie se pot urmări o serie de indicatori
ai programului de fabricaţie din perioada curentă, cum sunt: valoarea producţiei
lansate, gradul de încărcare a capacităţilor de producţie pe grupe de utilaje, indicatori
care pot ajuta la stabilirea structurii programului de fabricaţie (producţie) din perioada
curentă
Setul de rapoarte legat de comenzile din programul de fabricaţie
sunt:
- Program de pregătire
- Program de fabricaţie
- Program de producţie cantitativ/ valoric
- Producţia contractată
- Centralizator timpi şi manoperă/ operaţii
- Centralizator timpi şi manoperă/ comandă
- Centralizator manopera lansată/ clase de locuri de muncă
- Centralizator manopera lansată/ ateliere
- Program de producţie la nivel de secţie
- Raportare timpi şi manoperă la nivel de secţie
În funcţie de specificul de producţie se poate opta pentru setul de
documente de lansare a producţiei care se potrivesc cu acest specific,
documentaţia de lansare cuprinzând:
- Bon de consum
- Bonuri de consum generate din comenzile de secţie
- Fişa limită detaliată pe componente
- Fişa limită de consum centralizată pe produs
- Fişa limită de consum colectivă centralizată pe comenzi
- Bon de lucru
- Dispoziţie de lucru
- Centralizator dispoziţii lucru/ categorii tarife
- Necesar materii prime şi materiale
- Necesar SDV-uri
- Necesar utilaje
- Necesar colaborări
- Fişa de însoţire a producţiei
Urmărirea producţiei

Pe măsura înregistrării producţiei realizate, a consumurilor aferente


şi a realizărilor de manoperă se poate urmări stadiul pe flux al producţiei
Se poate opta pentru o urmărire detaliată la nivel de repere/
subansamble/ produs finit sau strict doar la nivel de produs finit
Urmărirea detaliată poate fi realizată în două moduri, fie prin
operarea de documente de predare (nota de predare) a componentelor
respective, fie prin operarea realizărilor pe operaţiile din fluxul
tehnologic la nivelul acestor componente
Pe parcursul procesului de producţie se pot evidenţia atât realizările
conforme cât şi cele neconforme (cazul rebuturilor), putându-se
suplimenta comenzile din punctul în care a rezultat rebutul
Înregistrarea unui consum se poate face fie pe materia primă/
materialul specificat în fişa tehnologică, fie pe materialul specificat în
derogarea aferentă materiei prime/ materialului prevăzut în fişa
tehnologică
În funcţie de setările de aplicaţie alese se poate controla operarea
realizărilor şi a consumurilor prin permiterea sau nu a depăşirii la
predare a cantităţilor lansate pe comandă, respectiv a cantităţilor de
materii prime, materiale prevăzute conform fişei tehnologice
Statuturile pe care o comandă le poate lua sunt: inactivă, activă,
suspendată, anulată şi terminată şi pe măsură ce se raportează realizările,
respectiv consumurile, o comandă ajunge în statusul terminată
Sistemul permite stabilirea la nivelul fişei tehnologice a restituirilor
obligatorii de materii prime, materiale; prin stabilirea acestor restituiri
sistemul nu permite trecerea în statusul terminat a comenzii până ce
aceste cantităţi nu au fost restituite
Suportul pentru calculul costurilor directe la nivelul fiecărei comenzi
interne de producţie, defalcat pe elemente de cost configurabile de
utilizator reprezintă un instrument oferit de sistem în scopul
îmbunătăţirii performanţelor economice
Rapoartele care permit urmărirea realizării producţiei sunt:
- Urmărire comenzi secţie
- Urmărire comenzi interne
- Consumuri efective pe comandă
- Realizări efective pe comandă
- Manopera pe comandă
- Producţia marfă realizată
- Centralizator timpi şi manoperă/ operaţii
- Centralizator timpi şi manoperă/ comandă
- Program de producţie la nivel de secţie
- Raport timpi şi manoperă la nivel de secţie
- Urmărire comenzi de prelucrare la terţi
- Producţia neterminată
PREGĂTIREA PRODUCŢIEI ÎNTR-O ÎNTREPRINDERE DE
PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ

Pregătirea producţiei noilor produse. Obiective, şi posibilităţi de asimilare a


noilor produse
O caracteristică a întreprinderii moderne de producţie industrială o constituie
capacitatea acesteia de a se adapta cât mai rapid la fabricaţia unor produse care să
satisfacă cât mai bine cerinţele de consum pe piaţa internă şi externă.
Prin pregătirea producţiei se înţelege ansamblul măsurilor de creare şi asimilare în
fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja în fabricaţie şi de utilizare
a celor mai perfecţionate tehnologii şi metode de organizare în producţie.
Obiectivele care stau în faţa activităţii de pregătire a producţiei pot fi în ansamblu
următoarele:
- asigurarea fabricaţiei noilor produse şi modernizarea celor existente la nivelul
cerinţelor din ce în ce mai diversificate ale consumatorilor;
- asigurarea celor mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii de pregătire a
fabricaţiei noilor produse şi de asimilare a celor mai perfecţionate tehnologii de
fabricaţie;
- reducerea la minimum posibil a duratei de pregătire a producţiei şi realizarea
acesteia cu cele mai mici costuri.
Pregătirea producţiei cuprinde două etape:
- pregătirea tehnică;
- pregătirea material-organizatorică.
Pregătirea tehnică cuprinde la rândul său:
- proiectarea produselor;
- pregătirea tehnologică;
- executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.
Asimilarea în fabricaţie a noilor produse se poarte realiza în trei
moduri:
- după concepţie proprie;
- pe baza unei licenţe de fabricaţie;
- după un model de referinţă.
Asimilarea după o concepţie proprie constă în valorificarea
posibilităţilor proprii de cercetare şi proiectare a noilor produse.
Avantajele principale ale acestui mod de asimilare sunt reprezentate, în
principal, de faptul că se valorifică resursele proprii de cercetare şi în
acelaşi timp se fac economii însemnate, legate de achiziţionarea unor
licenţe de fabricaţie.
Asimilarea pe baza unor licenţe de fabricaţie constă în achiziţionarea
de documentaţie tehnică de la alte întreprinderi cu profil similar din ţară
sau străinătate. Această modalitate de asimilare în fabricaţie are ca
avantaje:
- reducerea duratei de asimilare în fabricaţie cu durata de timp
necesară elaborării documentaţiei noilor produse;
- asigurarea, o perioadă de timp, a asistenţei tehnice de către firma
producătoare a produsului asimilat;
- cheltuieli reduse de publicitate, datorită faptului că noul produs
asimilat este deja cunoscut pe pieţele de desfacere.
PREGĂTIREA TEHNICĂ
Proiectarea noilor produse

Prin activitatea de proiectare a noilor produse se urmăreşte


determinarea formei, a dimensiunilor şi a caracteristicilor calitative a
produselor care urmează să fie asimilate în fabricaţie.
Proiectarea noilor produse cuprinde următoarele faze principale:
- elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
- elaborarea proiectului tehnic;
- elaborarea desenelor de execuţie.
Tema de proiectare şi studiului tehnico-economic cuprind datele de
bază care vor servi la elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de
execuţie.
Tema de proiectare cuprinde date referitoare la:
- denumirea produsului;
- destinaţia produsului;
- condiţiile de utilizare;
- caracteristicile constructive şi de calitate ale produsului;
- parametrii de exploatare; cantitatea în care se va produce;
- termenele de proiectare pe faze etc.
În cazul în care se vor asimila în fabricaţie noi tipuri de materiale, în
locul temei de proiectare se va elabora fie o temă de cercetare, fie o
reţetă de fabricaţie.
Studiul tehnico-economic se elaborează concomitent cu tema de
proiectare.
Acesta va demonstra prin conţinutul său necesitatea, oportunitatea,
urgenţa şi rentabilitatea asimilării noului produs. În cadrul studiului
tehnico-economic vor fi cuprinse date referitoare la:
- cererile pe piaţa internă şi externă pentru noul produs;
- necesarul de resurse materiale;
- posibilităţile tehnologice de fabricaţie;
- caracteristicile tehnice şi de exploatare ale noului produs
comparativ cu cele ale produselor similare existente deja pe piaţă.
Proiectul tehnic cuprinde următoarele lucrări principale:
- întocmirea calculelor necesare dimensionării noului produs şi
stabilirea formelor geometrice ale pieselor componente;
- alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs;
- efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru soluţia
constructivă aleasă.
Elaborarea desenelor de execuţie este o lucrare care îşi propune să
prezinte în mod detaliat elementele de ordin constructiv pentru fiecare
piesă componentă a noului produs. Pe baza desenelor de execuţie se va
elabora tehnologia de fabricaţie necesară prelucrării noului produs.
Desenele de execuţie trebuie să cuprindă şi informaţii tehnice referitoare
la modul de întreţinere a diferitelor elemente componente ale produsului.
Există situaţii când pentru asimilarea noilor produse nu este necesară
parcurgerea tuturor aceste etape. Astfel, pentru fabricarea unor produse
unicat de mai mică importanţă se parcurge doar tema de proiectare şi
desenele de execuţie.
În general, proiectarea noilor produse trebuie să rezolve următoarele
probleme:
- lărgirea gamei sortimentale a produselor;
- reducerea costului, paralel cu îmbunătăţirea calităţii noului produs,
comparativ cu produsele similare mai vechi;
- prelungirea duratei de funcţionare a noului produs şi reducerea
cheltuielilor de întreţinere şi reparare etc.
Pregătirea tehnologică a producţiei

În cadrul etapei de pregătire tehnologică are loc elaborarea


tehnologiei de fabricaţie a noilor produse.
Tehnologia de fabricaţie se referă la ansamblul tuturor operaţiilor de
prelucrare a materiilor prime.
Pregătirea tehnologică cuprinde proiectarea unor procese tehnologice
noi sau perfecţionarea celor existente, atât pentru producţia de bază a
întreprinderii, cât şi pentru procesele auxiliare sau de control tehnic de
calitate.
Etapa de pregătire tehnologică trebuie să rezolve următoarele
probleme:
- procesele tehnologice nou elaborate să aibă un nivel ridicat de
mecanizare şi automatizare;
- să asigure fabricarea produselor printr-un consum raţional de
materii prime şi materiale;
- să asigure fabricarea unor produse de calitate superioară şi cu
cheltuieli cât mai reduse.
Pregătirea tehnologică se compune dintr-un ansamblu de activităţi,
dintre care mai importante sunt următoarele:
a) Elaborarea procesului tehnologic pe faze de proces tehnologic şi în
cadrul acestora pe operaţii;
b) Alegerea utilajelor necesare şi stabilirea regimului lor de lucru; în
cadrul întreprinderilor mari care fabrică producţie de serie mare sau de
masă, utilajele se aleg până a se stabili denumirea şi numărul de inventar
al acestuia, iar în întreprinderile care fabrică producţie de unicate şi de
serie mică, se precizează tipul de utilaj, regimul de lucru, precizia de
execuţie etc.
c) Stabilirea echipamentului tehnologic pentru desfăşurarea
procesului tehnologic;
d) Elaborarea normelor de timp de muncă şi de consum e materii
prime şi materiale, combustibil şi energie;
e) Proiectarea tehnologiei necesare controlului tehnic de calitate.
Condiţia principală care se cere îndeplinită în cadrul pregătirii
tehnologice o constituie asigurarea unităţii procesului tehnologic, în
totalitatea sa.
Metode de alegere a variantei tehnologice optime

În practică, pentru executarea unui produs se pot utiliza mai multe


procedee tehnologice. Se pune problema alegerii acelei variante de
proces tehnologic care are cele mai multe avantaje din punct de vedere
economic în comparaţie cu celelalte. Alegerea variantei tehnologice
optime se face în urma unei analize economice pe baza unui sistem de
indicatori. Acest sistem cuprinde indicatori în expresie naturală şi
indicatori valorici de cost.
Analiza pe baza indicatorilor în expresie naturală ia în considerare
următorii indicatori în expresie naturală:
- normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi
energie;
- felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a
echipamentul tehnologic necesar;
- volumul de muncă necesar;
- complexitatea procesului de producţie necesare etc.
Analiza pe baza indicatorilor valorici de cost, utilizează indicatorii:
- costul tehnologic unitar;
- costul tehnologic total.
Costul tehnologic este o noţiune convenţională, deoarece acesta nu cuprinde toate
categoriile de cheltuieli, ci doar suma cheltuielilor care depind de o anumită variantă
tehnologică. Cu alte cuvinte costul tehnologic unitar se poate obţine prin scăderea din
costul unitar al produsului a acelor cheltuieli care nu sunt influenţate de felul procesului
tehnologic.
Structura pe elemente de cheltuieli a costului tehnologic este următoarea:
- materii prime şi materiale;
- combustibil şi energie;
- salariile, CAS-ul cota de protecţie socială pentru muncitorii direct productivi;
- cheltuieli de exploatare a utilajelor (reparaţii, lubrifianţi etc.);
- amortizarea utilajelor;
- exploatarea SDV-urilor;
- cheltuielile comune de secţie şi generale ale întreprinderii (numai în cazul în care
asigură creşterea volumului de producţie).
Cheltuielile care compun costul tehnologic se împart în două mari
grupe:
- cheltuieli variabile;
- cheltuieli convenţional-constante.
Cheltuieli variabile sunt cheltuielile care îşi modifică volumul în
mod direct proporţional cu cantitatea de producţie fabricată (cheltuielile
cu materiile prime şi materialele auxiliare directe, combustibilul şi
energia tehnologică, salariile directe etc.).
Cheltuielile convenţional-constante nu-şi modifică volumul
proporţional cu schimbarea volumului producţiei (cheltuielile cu salariile
personalului administrativ, cheltuielile pentru iluminatul şi încălzirea
clădirilor etc.).
Determinarea costului tehnologic se poate face grafic şi analitic.

unde: V - cheltuielile variabile pe unitatea de produs; Cc -


cheltuielile convenţional-constante; N - Cantitatea de produse fabricată.
Grafic, costul tehnologic unitar poate fi exprimat cu ajutorul unei
hiperbole echilaterale asimptotică la axele de coordonate:

Figura 8.1 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar

Costul tehnologic total, analitic se poate determina după relaţia:

unde variabilele au aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţia anterioară.


Tipul de producţie; noţiune, tipologie, importanţă

Organizarea producţiei în secţiile de bază este influenţată într-o măsură


foarte mare de tipul de producţe existent la un moment dat în cadrul
întreprinderii.
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de
nomenclatorul de produse ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei
fabricate,gradul de specializare al întreprinderii şi modul de deplasare a
produselor de la un loc de muncă la altul.
În întreprinderile de producţie în funcţie de ansamblul acestor factori există
trei tipuri de producţie şi anume:
- tipul de producţie în masă;
- tipul de producţie în serie;
- tipul de producţie individual.
Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de
mărimea lotului de fabricaţie, şi anume:
- tipul de producţie de serie mare;
- tipul de producţie de serie mijlocie;
- tipul de producţie de serie mică.
Tipul de producţie de masă

În cadrul întreprinderilor de producţie tipul de producţie de masă ocupă


încă o pondere însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin
următoarele:
- fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi
în cantităţi mari sau foarte mari;
- specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul
întreprinderii;
- deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu
bucată, în mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice,
cu deplasare continuă de felul benzilor rulante, conveiere sau planuri
înclinate;
- din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă
care le utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în
succesiunea operaţiilor tehnologice sub forma liniilor de producţie în
flux;
Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea
pe scară largă a proceselor de producţie automatizate, cu efecte
deosebite în creşterea eficienţei economice a întreprinderii.
Tipul de producţie în serie

Caracteristici:
- acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o
nomenclatură relativ largă de produse, în mod periodic şi în loturi de
fabricaţie de mărime mare, mica sau mijlocie;
- gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai
redus decât la tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie
de mărimea seriilor de fabricaţie;
- deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de
transport cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) -
cărucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru
seriile mari de fabricaţie;
- locurile de munca sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de
mărimea seriilor de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile
de muncă sunt amplasate după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile
mici de fabricaţie după criteriul grupelor omogene de maşini.
În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici
comune atât tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie
individual (unicate).
Tipul de producţie individuală (unicate)

Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai


mare, datorită diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii
consumatorilor.
Caracteristici:
- fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi
reduse, uneori chiar unicate;
- repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp
nedeterminate, uneori fabricare acestora putând să nu se mai repete
niciodată;
- utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le
utilizează o calificare înaltă;
- deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu
bucată sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de
transport cu deplasare discontinuă;
- amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face
conform principiului grupelor omogene de maşini.
Metode de organizare a producţiei de bază

Funcţiunea de organizare a managementului oricărei întreprinderi de producţie


industrială, ocupă un loc central în atenţia organismelor de conducere ale
acesteia, datorită faptului că există o mare diversitate de condiţii specifice în
care acestea îşi desfăşoară activitatea. Din acest motiv, în rezolvarea concretă a
organizării procesului de producţie, va trebui să se ţină seama de influenţa
acestor particularităţi asupra metodelor şi tehnicilor de organizare a activităţii
întreprinderii.
O influentă puternică asupra metodelor de organizare a activităţii de producţie
o are tipul de producţie existent în cadrul întreprinderii. Din acest punct de
vedere, metodele de organizare a procesului de producţie pot fi:
- metode de organizare a producţiei în flux, pentru tipul de producţie de masă;
- metode de organizare a producţiei pe comenzi, pentru tipul de producţie de
serie;
- metode de organizare a producţie pe unicate, pentru tipul de producţie
individuală.
Între aceste metode, în practică, nu există o delimitare strictă; astfel, o
întreprindere în care predomină tipul de serie mare, poate folosi cu succes
metoda de organizare a producţiei în flux cu rezultatele ei cele mai eficiente.
Există tendinţa ca de avantajele deosebite ale organizării producţiei în flux să
beneficieze şi întreprinderi care fabrică un sortiment larg de produse, în serii
mici sau chiar unicate.
Metoda de organizare a producţiei în flux se caracterizează prin următoarele trăsături de
bază:
a) Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple din punct de vedere al
timpului necesar pentru prelucrarea unui produs şi stabilirea unei succesiuni raţionale a
acestora; acest lucru poate fi obţinut prin descompunerea procesului tehnologic în
operaţii simple, şi apoi prin agregarea acestora pentru obţinerea de operaţii cu durate
multiple faţă de operaţiile simple;
b) Repartizarea acestor operaţii pe anumite locuri de muncă specializate în realizarea
lor;
c) Amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea tehnologică a
operaţiilor, sub forma unor linii tehnologice în flux;
d) Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul în cadrul liniei se face după cum
urmează:
- pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executării operaţiilor, produsele
trec de la un loc de muncă la altul în mod continuu, având la bază un ritm reglementat
de lucru;
- pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu,
executarea produselor având la bază un ritm liber de lucru.
e) Procesul de producţie se desfăşoară în mod concomitent pe toate locurile de muncă
ale liniei în flux; pentru liniile în flux sincronizate lansarea produselor în fabricaţie,
trecerea lor pe alte locuri de muncă, precum şi ieşirea produselor de pe linie are loc la
intervale egale cu mărimea tactului de producţie (tactul de producţie fiind intervalul de
timp la care ies de pe linia în flux două produse finite). Locurile de muncă de pe liniile în
flux diferă ca număr în funcţie de durata operaţiilor pe care le execută.
f) Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu
ajutorul unor mijloace de transport adecvate; pentru liniile în flux
sincronizate mijloacele de transport au deplasare continuă şi
funcţionează automat sau mecanizat; din această categorie fac parte
benzi rulante sau conveiere, a căror viteza de deplasare este strict
corelată cu tactul de funcţionare al liniei de producţie în flux.
g) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse
asemănătoare din punct de vedere constructiv, al gabaritelor sau al
procesului tehnologic.
Pentru realizarea acestei trasaturi, trebuie sa existe o omogenitate a
calităţii şi dimensiunii materialelor şi a semifabricatelor folosite potrivit
standardelor sau normelor interne.
Tipologia liniilor de producţie în flux

Organizarea producţiei în flux se prezintă sub o mare varietate de


forme concrete în cadrul întreprinderilor industriale, cunoscute în mod
generic sub denumirea de linii de producţie în flux. Deşi se prezintă
într-o mare varietate, aceste linii în flux pot fi grupate în mai multe
clase, în funcţie de mai multe criterii:
1) După gradul de continuitate există:
- linii de producţie în flux continuu;
- linii de producţie în flux intermitent.
Liniile de producţie în flux continuu reprezintă forma superioara
de organizare a producţiei în flux. În cadrul lor, produsele trec de la un
loc de muncă la altul în mod continuu pe baza unui tact de producţie
bine determinat. Acest lucru este posibil datorită faptului că duratele
operaţiilor sunt egale sau multiple cu mărimea tactului de producţie,
fiind posibilă realizarea sincronizării executării operaţiilor.
Linii în flux intermitent (sau cu funcţionare discontinua) se
caracterizează prin lipsa sincronizării executării operaţiilor pe maşini,
funcţionarea liniei neavând la bază un tact de producţie determinat. La
această formă de organizare a liniilor de producţie în flux lipsa
sincronizării executării operaţiilor se datoreşte faptului că duratele
operaţiilor nu sunt egale sau multiple de mărimea tactului de
producţie.
Din acest motiv această formă de organizare are numeroase
neajunsuri:
- pentru locurile de muncă ale căror operaţii au durate mai mici decât
restul locurilor de muncă, procesul tehnologic se întrerupe conducând
la apariţia timpilor de nefuncţionare a maşinilor de pe linie;
- pentru locurile de muncă ale căror operaţii au durate mai mari decât
restul locurilor de muncă apar locuri înguste şi deci stocuri de
producţie neterminate cu toate dezavantajele pe care le presupun
acestea.
După nomenclatura producţiei fabricate liniile de
producţie se clasifică în următoarele categorii:
- linii de producţie în flux cu nomenclatura constantă;
- linii de producţie în flux cu nomenclatura variabilă;
- linii de producţie în flux cu nomenclatura de grup.
Liniile de producţie în flux cu nomenclatura constantă sunt
specifice tipului de producţie de masă, în cadrul lor prelucrându-se un
singur fel de produs în cantităţi foarte mari la acelaşi proces
tehnologic. Se mai numesc şi linii în flux monovalente. Locurile de
muncă ale acestor linii de producţie în flux au o specializare ridicată
executând un număr foarte mic de operaţii ale procesului tehnologic.
Liniile de producţie în flux cu nomenclatura variabilă se
caracterizează prin aceea că în cadrul lor se fabrică mai multe feluri
de produse, dar care au un proces tehnologic asemănător. Se mai
numesc şi linii în flux polivalente. Acest tip de linii de producţie în flux
sunt astfel proiectate încât să se poată adapta cu uşurinţă la
schimbarea nomenclatorului de produse. Liniile de producţie în flux cu
nomenclatura variabilă sunt folosite în întreprinderile unde este
predominant tipul de serie.
Liniile de producţie în flux cu nomenclatura de grup sunt
specifice acelor întreprinderi care fabrica o nomenclatura largă de
produse asemănătoare din punctul de vedere al fluxului tehnologic
sau al configuraţiei. Locurile de muncă sunt dotate cu maşini şi utilaje
capabile să prelucreze diferitele grupe de produse cu reglări minime.
După felul ritmului de funcţionare liniile de producţie în flux sunt:
- linii de producţie în flux cu ritm reglementat;
- linii de producţie în flux cu ritm liber.
Ritmul de lucru al liniei de producţie în flux reprezintă cantitatea de
produse executata pe linie în unitatea de timp.
Liniile de producţie cu ritm reglementat se caracterizează prin
aceea că livrează pe unitatea de timp o cantitate de produse egală cu
mărimea ritmului de lucru. La acest fel de linii sunt create condiţiile
pentru executarea în mod sincronizat a procesului de producţie
specific tipului de serie mare sau de masă.
Liniile de producţie cu ritm liber presupun acel mod de lucru al
liniei care livrează cantităţile de produse executate la intervale de timp
neregulate; pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie la
anumite locuri de muncă se creează stocuri de producţie neterminată.
Proiectarea liniilor de producţie în flux

Proiectare unei linii de producţie în flux presupune:


- proiectarea constructivă a produselor care vor fi prelucrate în cadrul liniei;
- proiectarea tehnologică a aceloraşi produse.
Proiectarea constructivă a produselor presupune luarea în consideraţie a acelor
elemente care să asigure stabilitatea lor constructivă, unificarea şi tipizarea acestora,
precum şi asigurarea interschimbabilităţii lor.
Proiectare tehnologică va stabili:
− nomenclatorul produselor care vor fi prelucrate în cadrul liniei;
− stabilirea operaţiilor tehnologice şi a succesiunii lor;
− utilajele care vor fi folosite, etc.
Toate aceste elemente vor influenţa tipul liniei în flux, configuraţia şi lungimea
acesteia, felul mijloacelor de transport ce vor fi utilizate, gradul de sincronizare al
funcţionării liniei în flux.
Parametrii de funcţionare ai liniilor de producţie în
flux

Cei mai importanţi parametrii de funcţionare ai unei linii


de producţie în flux determinaţi în momentul proiectării
acesteia sunt:
- tactul de producţie;
- ritmul de lucru;
- numărul de locuri de muncă din cadrul liniei;
- numărul de muncitori care lucrează pe linie;
- lungimea liniei;
- viteza de deplasare a mijloacelor de transport care
servesc linia.
Variante de organizare a liniilor de producţie în flux în diferite
ramuri de producţie

Organizarea producţiei în flux, prin trăsăturile sale caracteristice se


prezintă sub diferite forme concrete specifice fiecărei ramuri industriale;
aceasta deoarece liniile de producţie în flux sunt puternic influenţate de:
- particularităţile procesului tehnologic;
- felul şi cantitatea producţiei fabricate;
- felul materialelor utilizate;
- numărul şi caracteristicile utilajelor folosite.
În industria construcţiilor de maşini, electrotehnica şi electronica
organizarea producţiei în flux se prezintă sub forma liniilor tehnologice de
prelucrare, a liniilor automate de producţie etc.
Forma superioară de organizare a producţiei în flux o constituie liniile
automate în flux caracterizate prin:
- utilajul tehnologic, auxiliar şi instalaţiile de transport formează un
complex unic;
- prelucrarea şi deplasarea produselor se face în mod automatizat, pe bază
de comandă centralizată;
- funcţionarea liniilor în flux are loc sincronizat, pe baza unui tact de
producţie unic.
În ramurile industriale cu procese de producţie continue (industria chimică,
petrochimică, alimentară etc.) se constituie linii tehnologice automatizate
conduse centralizat de la o cameră sau panou de comandă.

În industria metalurgică condiţia de bază a asigurării unui flux continuu o


constituie asigurarea unei proportionalităţi între capacitatea de producţie a
diferitelor stadii de producţie. Astfel, funcţionarea continuă presupune ca
pentru un agregat de mare capacitate dintr-un anumit stadiu, să existe
mai multe agregate de capacitate mai mica în stadiul următor; se creează
astfel posibilitatea existenţei unui raport cantitativ bine determinat între
capacităţile de producţie în diferitele stadii de prelucrare a produselor.

În industria textilă organizarea producţiei în flux are la bază crearea unui


sistem de aparate. Sistemul de aparate este constituit din grupe de maşini
şi utilaje capabile să execute un ansamblu de operaţii de bază şi conexe,
într-un raport astfel determinat care să facă posibilă asigurarea unei
continuităţi a procesului tehnologic. Capacitatea de producţie a unui sistem
de aparate este dată de capacitatea de producţie a agregatului principal,
iar aşezarea aparatelor pe suprafaţa de producţie se va face în ordinea
impusă de succesiunea tehnologică a operaţiilor de prelucrare.
În industria de confecţii se folosesc mai multe variante de organizare
a producţiei în flux:
a) sistemul bandă rulantă;
b) sistemul prod-sincron;
c) sistemul conveier secţional;
d) sistemul agregat cu transport orizontal.
Dintre efectele economice cele mai des întâlnite în urma folosirii liniilor de
producţie în flux, menţionăm:
- deoarece tipul de producţie în care se folosesc cu preponderenţă liniile în
flux, este tipul de serie mare sau de masă, maşinile şi utilajele folosite au
randament ridicat şi utilizează echipament tehnologic specializat;
- utilizarea utilajelor de înaltă specializare şi a unor resurse umane cu
calificare doar pentru un număr redus de operaţii tehnologice, conduce la
creşterea substanţială a productivităţii muncii, în condiţiile reducerii
sistematice a cheltuielilor de timp şi de muncă;
- ca urmare a creşterii productivităţii muncii, va creste volumul de producţie în
condiţiile creşterii gradului de utilizare a capacităţilor de producţie;
- utilizarea unor maşini, utilaje şi echipament tehnologic de înaltă specializare
permite realizarea unor operaţii tehnologice de înaltă precizie, în urma cărora
se vor obţine produse cu un nivel ridicat de calitate;
- deoarece toate fazele tehnologice de realizare a unui produs sunt
concentrate în cadrul unei singure linii de producţie, va avea loc o reducere a
ciclului de fabricaţie al produsului, o scădere a mărimii stocurilor de producţie
neterminată şi o accelerare a vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
- transportul intern este foarte mult redus, datorită amplasării operaţiilor în
ordinea succesiuni tehnologice, iar deplasarea produselor între acestea se face
de regulă cu ajutorul benzilor rulante;
Organizarea producţiei de serie mica şi
individuală
Caracteristicile principale ale organizării acestor tipuri de producţie sunt:
- organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic, ceea ce
presupune că în cadrul secţiilor de bază se execută faze de process tehnologic, iar
amplasarea utilajelor se face după metoda grupelor omogene de maşini;
- în cazul unor produse de gabarit foarte mare, organizarea procesului de producţie
se face după principiul poziţiei fixe, conform căruia produsul este aşezat pe un
amplasament fix, iar prelucrarea acestuia se face prin deplasarea echipelor de muncitori
de la un produs la altul şi în ordinea impusă de fluxul tehnologic;
- specializarea maşinilor şi utilajelor este foarte redusă (utilaje universale) capabile
să se adapteze uşor la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie printr-un număr forte
mic de reglaje;
- trecerea de la un loc de muncă a produselor se face bucată cu bucată sau în loturi
mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă de
tipul cărucioarelor manuale, electrocarelor sau motostivuitoarelor.
- pentru fabricarea produselor, în acest caz, se foloseşte o tehnologie sumară
valabilă pentru întreaga gamă de produse executate, urmând ca detaliile tehnologice ale
fiecărui produs să fie definitivate în cadrul fiecărui loc de muncă de către muncitorul
care-l utilizează.
Organizarea procesului de producţie după principiul tehnologic
are o serie de avantaje şi dezavantaje, din care mai
importante sunt următoarele:
a) Din rândul avantajelor cel mai important este dat de faptul
că procesul de producţie are o flexibilitate foarte mare ,
putându-se adapta rapid la schimbarea nomenclatorului de
fabricaţie.
b) Dezavantajele mai importante sunt:
- volumul de transport intern şi manipulare este foarte ridicat;
- necesită forţa de muncă cu un grad ridicat de calificare;
- ciclul de producţie al produselor este foarte lung;
- controlul calităţii producţiei este mult mai complex în
vederea obţinerii de produse de calitate superioară.
1.1. Scurtă prezentare a evoluţiei sistemelor de producţie

Dezvoltarea producţiei de bunuri materiale a făcut obiectul multor dezbateri


teoretice, care în principiu, reduc aceasta la procesul de producţie şi
valorificare a informaţiilor. Alţi teoreticieni (Alvin Tofler, Daniel Bell)
remarcă mutaţiile profunde care vor avea loc în urma revoluţiilor tehnico-
ştiinţifice în urma cărora prevăd declinul industriei şi reducerea rolului forţei
de muncă productive.
În prezent, asistăm la revizuirea acestor teorii, recunoscâdu-se că sistemele
economice actuale nu vor putea fi în întregime informaţionale sau
postindustriale.
Aşadar, se poate spune că producţia de bunuri materiale va continua, dar
vor avea loc mutaţii profunde care nu vor mai fi compatibile cu concepţiile
şi metodele actuale de producţie. În acest context o abordare realistă a
problematicii activităţii de producere de bunuri materiale impune abordarea
din punct de vedere sistemic a întregului sistem de producţie.
Tratarea sistemică a unei unităţi de producţie presupune determinarea
interacţiunilor dintre diversele subsisteme şi structuri componente ale
acesteia.
În general, prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente aflate într-o
relaţie de interdependenţa şi interacţiune reciprocă, formând un tot
organizat şi funcţional. Sistemele sunt caracterizate de trei elemente, şi
anume:
a) obiective;
b) sarcini;
c) funcţii.
Obiectivul unui sistem este bine definit atunci când există un mijloc ce
poate fi utilizat pentru obţinerea rezultatelor dorite.
Sarcina sistemului derivă din obiectivul sistemului, în sensul că un anumit
obiectiv poate fi atins prin realizarea mai multor sarcini.
Funcţia unui sistem este proprietatea acestuia de a transforma intrările în
ieşiri şi defineşte modul cum se realizează sarcina.
Sistemul de producţie este componenta principală a complexului
economic naţional, contribuind la cristalizarea într-o structură
unitară a tuturor celorlalte sisteme, care contribuie la desfăşurarea
proceselor economice şi sociale.
Producţia este activitatea socială în care oamenii cu ajutorul
mijloacelor de producţie, exploatează şi modifică elemente din
natură în vederea realizării de bunuri materiale destinate
necesităţilor de consum.
Comportamentul sistemului de producţie depinde esenţial de
obiectivele acestuia, de structura şi de relaţiile sale cu mediul
înconjurător şi de sistemul social în care evoluează. Acest
comportament este de trei tipuri:
- comportament anticipativ;
- comportament activ;
- comportament pasiv.
Comportamentul anticipativ există atunci când sistemul se adaptează la
schimbările din mediul înconjurător înainte ca aceste schimbări să-şi
manifeste efectele.
Comportamentul activ există atunci când sistemul, paralel cu adaptarea la
influenţele exterioare, are la rândul său influenţe asupra mediului.
Comportamentul pasiv există atunci când sistemul se adaptează lent, în timp,
la schimbările mediului.
Structura unui sistem de producţie este formată dintr-un ansamblu de
elemente care vor acţiona astfel încât să fie asigurată funcţiunea principală
de producţie - transformarea materiei prime în produs finit.
O posibilă structurare a unui sistem de producţie poate fi următoarea (fig.
1.1).
Fig. 1.1 Structura simplificată a unui sistem de producţie
Din figura 1.1 se poate constata că principala componentă a sistemului de
producţie este subsistemul de fabricaţie, a cărui funcţionare este asigurată
de celelalte subsisteme.
Subsistemul de fabricaţie

Subsistemul de fabricaţie constituie locul de desfăşurare al unui proces parţial


al producţiei de bunuri prin care se realizează configuraţia şi proprietăţile
finale ale produsului. Considerând subsistemul de fabricaţie ca fiind el însuşi
un sistem, se poate evidenţia pentru acesta o structură minimă formate din
patru variante de subsisteme de rang imediat inferior:
a) Subsistemul efector are funcţia de a realiza modificarea proprietăţilor
obiectului muncii prin combinarea nemijlocită a fluxurilor de materiale şi a
celui de informaţie prin intermediul fluxurilor de energie. Acest sistem,
denumit şi de prelucrare, are caracteristici specifice fiecărui proces tehnologic
în parte şi constituie elementul determinant al sistemului de fabricaţie.
b) Subsistemul logistic realizează operaţii de transfer poziţional (transport) şi
de transfer în timp (depozitare). Importanţa deosebită a acestui subsistem
rezida din faptul ca 65-85% din durata totala a unui ciclu de fabricaţie se
consumă cu operaţii de tip logistic (manipulare, transport, depozitare).
c) Subsistemul de comandă realizează funcţia de transformare şi distribuţie a
fluxurilor informaţionale astfel încât prin realizarea unei interacţiuni
coordonate a tuturor subsistemelor să se îndeplinească funcţia generală a
subsistemului.
d) Subsistemul de control are funcţia de a determina valorile realizate ale
parametrilor ce definesc calitatea pieselor, de a le compara cu valorile
prescrise, de a stabili abaterile şi de a comunica informaţiile rezultate,
sistemului efector.
Structura detailată a subsistemului de fabricaţie la nivelele ierarhice 1 şi 2.

Subsisteme de rang 1 Subsisteme de rang 2 Funcţii partiale ale subsistemului


1. Sistem efector sau de 1.1. Sistem mecanic Modifica caracteristicile materialului
prelucrare 1.2. Sistem de antrenare imprimând informaţia tehnologică
2. Sistem logistic 2.1. Sistem logistic de transfer în Alimentare, poziţionare şi transferul
spaţiu pieselor.
2.2. Sitem de depozitare Depozitarea pieselor
3. Sistem de comandă 3.1. Sistem de conducere a Prelucrare, transfer şi depozitare a
procesului de fabricaţie informaţiilor privind coordonarea
3.2. Sistem tehnic de comandă spaţială şi temporară a fluxurilor de
energie şi a programelor tehnice de
comandă. Prelucrare, transfer,
depozitare a informaţiilor pentru
comanda maşinilor şi utilajelor.
4. Sistem de control Compară valorile prescrise cu cele
realizate şi transmite informaţii
sistemului de comandă.
Întreprinderea de producţie - obiect al managementului producţiei
Abordarea conceptului de întreprindere de producţie (firmă)

În sens economic, o întreprindere (firma) indiferent de mărime, forma de


proprietate şi organizare - produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe
piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea de profit.
Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc
fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi material-
organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri economice în
structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi obţinerea
de profit.
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor
obiective:
- economic;
- social.
Obiectivul economic se concretizează în:
- optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în
vederea obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai
reduse şi având în permanenţă în vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi
desfacere;
- distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei
întreprinderi se desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al
întreprinderii se manifestă:
- faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul
lor în cadrul întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din
punct de vedere al muncii desfăşurate cât şi din punct de vedere al
salarizării acestora. Prin masurile întreprinse, managerii trebuie să creeze
condiţii favorabile pentru promovarea atât a personalului cât şi a
tehnologiei.
- faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie să
producă cele mai bune produse şi servicii cerute de către aceştia; pentru
aceasta întreprinderea trebuie să furnizeze o informaţie cât mai completă
şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de publicitate şi reclamă
cât mai adecvate.
Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne. Din
acest punct de vedere o întreprindere trebuie să găsească un răspuns
adecvat la următoarele probleme: inflaţia, managementul cu faţă umană,
protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie.
Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a
puterii de cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modificări în
comportamentul consumatorilor, aceştia reducându-şi drastic nevoile de
consum faţă de anumite produse, boicotând în acest fel pieţele de
desfacere ale anumitor producători. Apare astfel necesitatea adaptării
producătorilor la noile condiţii de piaţă influenţate de fenomenul inflaţiei.
Managementul cu faţă umană presupune luarea în considerare nu numai a
factorilor organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte
managementul cu faţă umană implică crearea unui echilibru între obiectivele
de producţie şi rentabilitate şi dorinţele salariaţilor.
Protecţia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al
unei întreprinderi cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social.
Protecţia consumatorului este de asemenea un element important care
trebuie avut în vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care
le iau, să ţină seama de dorinţele şi nevoile beneficiarilor ei.
Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a
acoperi nevoile din ce în ce mai mari de diferite feluri de energie.
Tipologia întreprinderilor de producţie

În mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi


ceea ce impune o clasificare a cestora în funcţie de mai multe criterii:
1) După forma de proprietate:
a) Întreprinderi particulare, în cazul cărora patrimoniul aparţine unei persoane sau
un grup de persoane fizice care au avut de altfel iniţiativa creării lor.
b) Întreprinderi de stat, în cazul cărora statul a avut iniţiativa creării lor şi este
proprietarul întregului patrimoniu de care acestea dispun.
Conform legislaţiei româneşti în vigoare (Legea nr.15/1990 privind organizarea
unităţilor economice de stat) întreprinderile de stat se organizează şi funcţionează
sub forma de regii autonome sau societăţi comerciale.
Regiile autonome sunt acele întreprinderi care se organizează şi funcţionează în
ramurile strategice ale economiei naţionale (energetica, exploatarea minelor şi
gazelor naturale, poşta şi telecomunicaţii, transporturi feroviare, industria de
armament şi alte domenii stabilite de guvern). Astfel de întreprinderi sunt persoane
juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Ele
se pot înfiinţa prin hotărâri guvernamentale, pentru cele de interes naţional său prin
hotărâri ale organelor judeţene pentru cele de interes local.
Regiile autonome pot cuprinde în structura lor uzine, fabrici, ateliere, sucursale şi
alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului lor de activitate.
O regie autonomă se caracterizează în general prin următoarele elemente:
- este proprietara patrimoniului sau pe care îl foloseşte în mod autonom;
- întocmeşte anual un buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont
de profit şi pierderi;
- din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, regia autonomă
constituie fondul de rezervă şi fondul de dezvoltare;
- regia autonomă este condusă de un consiliu de administraţie format din
7-15 persoane;
- dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor se acoperă
din veniturile realizate.
Regiile autonome pot fi şi ele la rândul lor de două feluri:
- regii autonome cu conducere directă, dacă funcţiile ei economice şi
financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat;
- regii autonome cu conducere indirectă, dacă aceleaşi funcţii sunt
concesionate sau închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare.
Societatea comercială este o persoană juridică care efectuează activităţi de
producţie şi comercializare în scopul obţinerii de profit. În lumea
contemporană societatea comercială reprezintă forma principală de
întreprindere. Aceste forme de întreprindere sunt conduse de directorul
general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea Generală
a Acţionarilor. Directorul general constituie Consiliul de Administraţie şi
Comitetul de Direcţie, ca organe participative ale managementului.
Există mai multe feluri de societăţi comerciale, dar cele mai răspândite sunt:
Societatea în nume colectiv (SNC), caracterizată prin:
- este o societate de persoane cu număr redus de asociaţi;
- obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii;
- în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi.
Societate pe acţiuni (SA), caracterizată prin:
- este o societate de capitaluri divizate în acţiuni;
- acţiunile sunt transmisibile;
- acţionarii sunt răspunzători numai în limita capitalului social al fiecăruia.
Societate cu răspundere limitată, caracterizată prin:
- este o societate de capitaluri, iar răspunderea este limitata la aportul social;
- aportul social este format din părţi sociale;
- numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
c) Întreprinderi mixte, în cadrul cărora există participanţi la crearea şi
utilizarea patrimoniului atât din partea statului cât şi din partea unor
persoane fizice particulare.
2) În funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului
întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi particulare individuale, care se caracterizează prin:
- sunt proprietatea unei persoane fizice , dar care poate utiliza unul sau mai
mulţi salariaţi;
- proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii;
Astfel de întreprinderi sunt aşa zisele întreprinderi artizanale din agricultură,
pescuit sau servicii, unde numărul de salariaţi este mai mic de 10.
b) Întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată se caracterizează prin
aceea că:
- patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului;
- responsabilitatea proprietarului este limitată numai la patrimoniul
întreprinderii.
c) Întreprinderi societare, care se caracterizează prin următoarele:
- capitalul societăţii este repartizat între două sau mai multe persoane, fiind
divizat în titluri numite acţiuni sau părţi sociale;
- au personalitate juridică;
- asociaţii primesc dividende.
d) Întreprinderi cooperatiste, se caracterizează prin aceea că:
- se creează pe baza participării mai multor persoane ce au desfăşurat
anterior apariţiei cooperativei, activităţi similare în calitate de mici
producători;
- fiecare membru cooperator participă în mod egal la managementul
cooperativei;
- membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul
final în funcţie de partea de capital cu care a venit în cooperativă sau a unor
prevederi de la constituirea acesteia.
e) Întreprinderi familiale al căror specific este dat de faptul că patrimoniul
se află în proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori
sunt şi lucrători în cadrul întreprinderii lor.
3) În funcţie de apartenenţa naţională pot exista:
a) Întreprinderi naţionale în care patrimoniul se află integral în proprietatea
unei ţări;
b) Întreprinderi multinaţionale ale căror subunităţi componente îşi
desfăşoară activitatea în două sau mai multe ţări; aceste întreprinderi sunt
de regulă proprietatea unui grup economic internaţional;
c) Întreprinderi joint-venture care se caracterizează prin participarea cu
capital în proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau
mai multe ţări.
4) În funcţie de gradul de mărime (stabilit în funcţie de numărul de salariaţi, cifra
de afaceri, mărimea capitalului sau a profitului) pot exista:
a) Întreprinderi mari caracterizate printr-un grad mare de diversificare,
resurse financiare importante, organizare pe un număr mare de
niveluri ierarhice, etc. şi care reacţionează mai greu la schimbările
din mediul înconjurător;
b) Întreprinderi mici şi mijlocii caracterizate prin aceea că proprietarul se confundă
cel mai adesea cu managerul; sunt întreprinderi dinamice dar şi foarte vulnerabile
datorită dependenţei de acelaşi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul
sau a unei prea accentuate specializări.
Specialiştii apreciază că întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi între 1 şi 75) şi
mijlocii (cu un număr de salariaţi între 76 şi 200) nu sunt o reproducere a marilor
întreprinderi întrucât au un anumit specific privind poziţia lor pe piaţă, capacitatea
lor de a atrage personalul, modul de organizare şi gestiune.
Între avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi menţionate:
- au o capacitate mare de inovare manifestată nu numai în lansarea noilor produse
dar şi în strategia pe care o adoptă;
- posibilităţi mari de reducere a costurilor, din cauza cheltuielilor convenţional-
constante reduse ca mărime;
- ocuparea unor segmente de piaţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi.
Întreprinderile mici şi mijlocii au însă şi unele dezavantaje din care mai
importante sunt:
- deficienţe în domeniul gestiunii , datorită lipsei de pregătire a celui care o
creează;
- lipsa unor surse de finanţare necesare pentru depăşirea unor perioade
dificile care pot apare în timpul funcţionării acestora;
- dificultăţi generate de lipsa unor reglementări guvernamentale în acest
domeniu.
5) În funcţie de gradul de continuitate a procesului de producţie
întreprinderile pot fi:
a) cu funcţionare continuă pe tot parcursul anului;
b) cu funcţionare sezonieră.
Întreprinderile cu funcţionare sezonieră ridică probleme deosebite din
punctul de vedere al managementului, cum ar fi:
- folosirea capacităţii de producţie pe o perioadă cât mai mare de timp;
- permanentizarea pe o perioadă cât mai mare de timp a numărului de
muncitori;
- asigurarea aprovizionării cu materii prime şi materiale pentru o perioadă
cât mai mare de timp, în condiţii de conservare a calităţii acestora cât mai
bune.
6) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi specializate sunt acele întreprinderi în cadrul cărora
produsele finite sau componente ale acestora se obţin în cantităţi mari, în
urma unor procese tehnologice omogene. Aceste întreprinderi sunt dotate
cu utilaje specializate în executarea operaţiilor componente ale procesului
tehnologic şi cu personal cu calificarea corespunzătoare.
b) Întreprinderi universale execută o varietate mare de produse în
cantităţi mici sau chiar unicate. Caracteristic acestor întreprinderi este
faptul că sunt înzestrate cu utilaje universale pentru executarea unei
game cât mei largi de operaţii tehnologice şi cu forţa de muncă
policalificată conform cu tipul operaţiilor tehnologice realizate de către
utilaje.
c) Întreprinderi mixte în cadrul cărora se execută produse în serie
sauunicate şi care îmbină caracteristicilor primelor două tipuri de
întreprinderi.
Încadrarea întreprinderilor într-o clasă sau alta conform acestor criterii de
clasificare este importantă din punctul de vedere al managementului;
astfel pe baza asemănărilor existente între diferite întreprinderi din aceiaşi
clasă pot fi adoptate măsuri care să fie valabile unui număr cât mai mare
de astfel de întreprinderi.
Trăsăturile de bază ale unei întreprinderi de producţie

Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu


eficienţa mijloacele de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât
mai complete a capacităţilor de producţie, a unei calităţi ridicate a
produselor şi a obţinerii de profit.
O întreprindere de producţie industrială se caracterizează prin trei trăsături
de bază:
- unitatea tehnico-productivă;
- unitatea organizatorico-administrativă;
- unitatea economico-socială.
Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de
producţie industrială dispune de un complex de factori de producţie, în
anumite raporturi cantitative şi calitative astfel încât să fie realizat în condiţii
de eficientă obiectivul stabilit de către aceasta.
În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de
bază specializate în executarea anumitor produse sau componente ale
acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul că la înfiinţarea întreprinderii
se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o denumire, un complex
de mijloace de producţie, un personal şi o conducere proprie.
Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aibă din punct de vedere
organizatorico-administrativ următoarele caracteristici:
- poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe piaţă;
- poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate;
- poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de
împărţire a profitului.
Unitatea economico - socială este dată de faptul că întreprinderea este organizată şi
funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică. Din acest
motiv, o astfel de întreprindere se caracterizează din punct de vedere economico-social
prin următoarele:
- indiferent de forma de proprietate orice întreprindere are în dotare mijloace de
producţie proprii;
- funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia poate fi
desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate, denumirea sau
sediul pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;
- îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare;
- trebuie să asigure cunoaştere temeinică a pieţelor de desfacere, în vederea realizării
integrale a producţiei.
Aceste trăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie industriale pot avea o serie
de particularităţi distincte în funcţie de condiţiile specifice în care o întreprindere sau
alta îşi desfăşoară activitatea.