Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor — artist al nostru.

Opera
sa constituie un edificiu unitar si monumental, o „eterna reintoarcere" la tiparele din
obarsii: natura („Tara de dincolo de negura", „imparatia apelor"), existenta ritualizata
(„Hanii Ancutei"), viata taranului („Bordeenii", „Hotul", volumele de povestiri), destinul
cosmic al omului („Baltagul"), trecutul ca timp istoric („Fratii Jderi", „Zodia
Cancerului sau Vremea Ducai Voda", „Neamul Soimarestilor", „Nicoara Potcoava"),
viata vechilor orase de provincie din Moldova („Locul unde nu s-a intamplat nimic",
„Floare ofilita", „Haia Sanis"). j8k9610jm67jzl
  Tema romanului o constituie existenta pastoreasca, pusa sub imperiul „randuielii" si
neschimbata de sute de ani. in aceasta lume, traditia si ritualurile sunt legile nescrise ale
comunitatii.   Titlul acestei capodopere ar putea sa aiba mai multe semnificatii:
  Cea dintai dintre acestea trimite la baltagul ucigasului, in sens profan, baltagul este arma
cu care este ucis Nechifor
si pe fierul lui „este scris sange" (cum observa Vitoria in scena praznicului).
in sens sacru si mioritic, acelasi baltag implineste destinul ciobanului moldovean:
reiterarea in marele Cosmos, din care fiinta umana s-a desprins prin nastere. in acest mod,
Nechifor (care „s-a inaltat in soare ori a curs pe o apa") devine un personaj-suma al
lumii.
In roman mai exista si un al doilea baltag: este cel pe care Vitoria 1-a pregatit pentru
Gheorghita, sfintindu-1 la biserica din Magura Tarcaului.
in scena finala, cand feciorul mortului il loveste pe Bogza cu baltagul, aceasta unealta
devine „Creanga de aur" (din mitul pomenit de Frazer): gestul simbolizeaza preluarea de
catre tanarul initiat a locului pe care tatal sau il ocupase in lume (si pe care ucigasul i-1
uzurpase, luandu-i turma).
  La nivelul comunitatii, baltagul este incrustat in existenta muntenilor, carora le-a fost
harazit „sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata"; prin baltag se im-
plineste astfel sentinta biblica pe care Dumnezeu i-a sortit-o lui Adam.
In esenta, titlul romanului rezuma viata, moartea si continuitatea generatiilor.
  Structura romanului:
Publicat in 1930 (dupa ce fusese scris in numai cateva zile), „Baltagul" este o lucrare
epica in proza, de intindere relativ mare, alcatuita din saisprezece capitole (numerotate
cu cifre romane, fara titluri).
Moto-ul romanului („Stapane, stapane,/ Mai chiama s-un cane...") i-a determinat pe
multi comentatori sa-1 considere drept o continuare a baladei pastorale „Miorita", autorul
pastrand „toata puritatea de timbru a baladei si tot conturul ei astral" (Perpessicius);
foarte interesanta este si opinia potrivit careia romanul lui Sadoveanu este „povestea lui
Isis in cautarea trupului desmembrat al lui Osiris"( Al. Paleologu) fiind inspirat din
vechi mituri egiptene; de asemenea, „Baltagul" mai este privit drept „o ilustrare vie a
mecanismului functiei integratoare (...) a mitului marii calatorii". (A. Gh. Olteanu).
Incipitul este o fraza/un fragment memorabile ale caror semnificatii se reverbereaza
asupra intregii lucrari.
Romanul se deschide cu o anecdota caracterologica despre nasterea popoarelor,
eveniment care s-a petrecut illo tempore, cand Dumnezeu „a pus randuiala si semn
fiecarui neam". Printre cei chemati Ia „scaunul imparatiei" se aflau si locuitorii muntilor,
oameni a caror existenta traita pe inaltimi ii invecineaza cu sacrul. Ajungand insa ultimii
la impartirea darurilor divine, muntenii n-au mai. avut ce primi; in compensatie,
Dumnezeu le-a harazit „o inima usoara" si putinta de se bucura de tot ceea ce le ofera
viata: „Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima usoara ca sa va
bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu
bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubete".
In virtutea acestei anecdote se desfasoara actiunea romanului, in care totul este pus sub
semnul „randuielii".
Finalul este sfarsitul lucrarii si poate fi inchis sau deschis.
In „Baltagul", finalul (inchis) constituie o prelungire a inci-pitului: pentru a respecta
„randuiala", Vitoria decide sa se intoarca la Suha spre „ a implini datoria de patruzeci de
zile" a parastasului lui Nechifor. Dupa aceea, familia isi va relua viata, noua generatie
repetand tiparul existential al generatiilor anterioare.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si
diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict
bine marcat si personaje complexe.
in romanul traditional, sursa de inspiratie o constituie lumea exterioara, o lume
omogena, coerenta si verosimila. Timpul actiunii este cronologic, iar evenimentele se
desfasoara in mod succesiv. Naratiunea este obiectiva, naratorul este omniscient si
omniprezent, iar relatarea se face la persoana a IlI-a.
Prin ce caracteristici se incadreaza „Baltagul" in seria romanelor traditionale?
Este o lucrare narativa in proza, de intindere relativ mare. Actiunea este lineara si se
desfasoara pe doua planuri.
Nucleul epic al romanului „Baltagul" il constituie inceputul capitolului al X-lea - episod
in care autorul face un excelent portret de grup al oamenilor de la munte, infatisand o
comunitate umana si o familie apartinand acestei comunitati.
Se contureaza astfel cele doua planuri ale acestei opere:
  Drumul Vitoriei Lipan, in cautarea osemintelor sotului sau, Nechifor;
   Viata pastorilor din muntii Moldovei, in deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Acest
plan ii confera lucrarii caracterul de monografie a satului moldovenesc de munte de la
inceputul veacului trecut.
Ca si in alte romane traditionale, lumea infatisata este exterioara constiintei si
verosimila, credibila, asa cum reiese din universul operei.
   Evenimentele se succed in ordine cronologica, din toamna si pana in primavara
urmatoare, dar anul in care se petrec acestea nu este fixat, in munte, existenta fiind
neschimbata de sute de ani.
Actiunea incepe intr-o dupa-amiaza de toamna tarzie (in preajma sarbatorii Sfantului
Andrei), cand Vitoria Lipan, sotie de oier din Magura Tarcaului, sta pe prispa casei si
toarce (expozitiunea).
Gandul o duce spre sotul ei, Nechifor Lipan, care „plecase de-acasa dupa niste oi, la
Dorna, s-acu Sfantu-Andrei era aproape si el inca nu se intorsese" (intriga").
intelegand din semnele vremii ca iarna se apropie, femeia este framantata de mari griji si
nelinisti, asteptand vesti care nu se arata.
Primise, la interval de trei zile, doua scrisori venite tocmai dinspre Iasi, din baltile Jijiei,
unde Lipanii isi tineau oile. Nici una nu aducea insa vestea cea buna, atat Gheorghita (fiul
Vitoriei), cat si baciul Alexa fiind ingrijorati pentru ca Nechifor nu ajunsese nici acolo.
Cu toate ca isi facusera o gospodarie cuprinsa, cu turme de oi si ciobani tocmiti sa le
ingrijeasca, sotii Lipan nu aveau rude in sat, traind doar impreuna cu cei doi copii
(Minodora si Gheorghita) care le ramasesera, din cei sapte pe care i-au avut.
Aceasta singuratate sporeste framantarile femeii, cu atat mai mult, cu cat Vitoria are niste
„semne" rau prevestitoare: cocosul „da semn de plecare" (cantand cu capul intors spre
poarta), iar pe Nechifor il viseaza „trecand calare o apa neagra".
Cu deosebire visul premonitor o determina sa consulte cele doua „autoritati" spirituale ale
satului - preotul si vrajitoarea - dar fara folos.
Optimist, parintele Danila este sigur ca Nechifor se va intoarce, dar femeia stie ca in
ordinea fireasca a vietii au intervenit schimbari: „Poate zabovi, o zi ori doua, cu lautari
si cu petrecere, ca un barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui."
In fapt de seara, Vitoria merge si la baba Maranda, vrajitoarea satului, despre care toata
lumea stia ca-1 are in casa „pe cel cu nume urat".
Cartile babei aratand ca Nechifor s-ar fi oprit la o femeie cu ochii verzi, Vitoria pleaca tot
nedumerita, cu toate ca accepta ca vrajitoarea sa trimita asupra „dusmancei", o pasare
aducatoare de moarte.
Banuiala ca lui Nechifor i s-a intamplat ceva rau creste in sufletul Vitoriei pe masura ce
trece timpul. in plus, in preajma Craciunului, Gheorghita se intoarce din baltile Jijiei, cu
vestea ca Nechifor tot nu daduse nici un semn.
Acum incepe femeia sa se purifice, postind vinerea, „fara hrana, fara apa, fara cuvant,
cu broboada cernita peste gura. "
Pentru intaia oara, sarbatorile de iarna ii aduc un sentiment de instrainare, de parca viata
s-ar fi oprit.
Dezlegarea tainei impunand si intalnirea cu sacrul, Vitoria merge la Manastirea Bistrita,
rugandu-se cu umilinta la icoana sfintei Ana.
Pe urma, depune si o plangere la autoritati, la Piatra Neamt, dar nadejdea sa ramane „in
alta parte".
La intoarcere, isi pune ordine in gospodarie (pe care o lasa in seama argatului Mitrea) si o
duce pe Minodora la Manastirea Varatec (unde urma sa ramana pana ce mama si fratele
ei vor reveni in sat).
Aici se incheie primul mare moment al romanului, pe care l-am putea numi pregatirea
pentru calatoria ritualica (capitolele I-VII). Drumul Vitoriei si al lui Gheorghita incepe
intr-o zi sacra (vineri, 10 martie), o data cu rasaritul si se va incheia, simbolic, la apus,
dupa inmormantarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan.
Dupa ce merg, pana la Calugareni, impreuna cu un negustor (domnul David), mama si
fiul isi continua drumul spre Farcasa, sat in care un viscol ivit din senin i-a obligat sa
poposeasca.
Si acum se vadeste ca „semnul" dat de natura isi avea rostul lui: invitati in casa de un
gospodar (mos Pricop), mama si fiul afla ca Nechifor trecuse pe acolo, in toamna, in
drum spre Dorna.
in alte sate, Vitoria si Gheorghita asista la cateva evenimente cu valoare simbolica.
Astfel, dupa ce la Borca, Vitoria „a cazut intr-o cumetrie", mergand mai departe,
intalneste o nunta {„La Cruci a dat de nunta").
In acest mod, calatoria devine ritualica, reprezentand un itine-rariu al vietii, cu marile ei
momente (nasterea, nunta si moartea).
Ultimul moment se va consuma la Sabasa, prin ritualul inmormantarii osemintelor lui
Nechifor.
in drumul lor, Vitoria si fiul ei afla „semne" despre trecerea celui cautat, dar abia la Vatra
Dornei lucrurile incep sa se lege: aici, un slujbas din targul de animale, gaseste
consemnata intr-o condica, vinderea a trei sute de oi, in prima duminica a lui noiembrie;
omul isi amintea ca Nechifor, dupa ce cumparase intreaga turma, fusese impresionat de
rugamintea a doi ciobani carora convenise sa le vanda o suta de oi. Pe urma, turmele
insotite de cei trei stapani pornisera la vale.
Coborand pe drumul turmelor, Vitoria si Gheorghita afla „urmele" celor trei ciobani, in
diferite locuri; cei care ii vazusera vorbeau mai ales despre un barbat cu caciula brumarie,
care calarea un cal negru „tintat" (Nechifor) si despre un altul „mai voinic decat toti",
care radea mult si „avea buza de sus despicata ca la iepure" (Calistrat Bogza).
Sirul „semnelor" se frange intre satele Sabasa si Suha, situate de-o parte si de alta a
muntelui Stanisoara.
Acesta ar fi al doilea mare moment al romanului (capitolele VIII-XI), axat pe cautarea
urmelor lui Nechifor, intru dezlegarea tainei.
Din capitolul al Xll-lea incepe sa se faca lumina in jurul ucigasilor: poposind in Suha,
Vitoria afla ca doi gospodari din vale (Calistrat Bogza si Ilie Cutui) devenisera, in mod
miraculos, stapani peste sute de oi; chemati de munteanca la primarie, cei doi pretind ca i
le-au platit lui Nechifor si nu mai stiu nimic despre el.
Aici se incheie cel mai intins moment al subiectului: desfasurarea actiunii.
Tot acum cuvintele din moto {„Stapane, stapane /Mai chia-ma s-un cane") isi gasesc
ecoul intr-o intamplare: mergand, intr-o zi, prin Sabasa, Vitoria il gaseste, intr-o curte, pe
Lupu (cainele lui Nechifor).
Lupu va deveni „calauza" spre rapa in care zaceau osemintele lui Nechifor: „Oase
risipite, cu zgarciurile umede, albeau tarana. Botforii, tasca, chimirul, caciula brumarie
erau ale lui Nechifor. Era el acolo, insa imputinat de dintii fiarelor (...) Capatana era
sparta de baltag".
Acesta este punctul culminant al romanului si constituie sfarsitul initierii lui Gheorghita.
inmormantarea osemintelor lui Nechifor, cu bocitoare, cantec de bucium si gaina neagra
data peste groapa, constituie implinirea „randuielii", pentru care Vitoria facuse acest
drum.
Lunga calatorie a celor doi se incheie in scena praznicului, cand Vitoria ii obliga pe cei
doi ucigasi sa se autodemaste. Bogza, lovit in frunte, cu baltagul, de catre Gheorghita si
sugrumat de cainele Lupu, isi recunoaste fapta, inainte de a muri; Cutui este arestat de
oamenii stapanirii.
Acesta este ultimul mare moment al romanului, care ar putea fi intitulat „implinirea
randuielii".
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul", prezenta ei in toate
momentele actiunii fiind coplesitoare.
Pentru caracterizarea ei, autorul utilizeaza mai multe mijloace:
  Schita de portret din expozitiune, moment in care mun-teanca este infatisata „stand
singura pe prispa si torcand". Imaginea - simbolica pentru viitorul ei destin - este
completata prin cateva referiri la infatisarea fizica a femeii: „Ochii ei caprii, in care
parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe (...) Acei ochi aprigi si
inca tineri cautau zari necunoscute".
Se contureaza astfel un motiv literar al privirii: indreptata in afara, privirea cuprinde
lumea de „sub brad", in interiorul careia, Vitoria este un personaj exponential, intrunind
trasaturile tuturor oamenilor din Muntii Moldovei: existenta rituali-zata. comuniunea cu
natura, temperamentul solar, refuzul lumii din afara (care, si-a pierdut valorile sacre).
indreptata spre interior, privirea va surprinde framantarile launtrice ale femeii, care vor
conduce la lunga ei calatorie.
  Prenumele Vitoriei semnifica biruinta, in planul profan, munteanca fiind ,)un Hamlet
feminin" (cum o caracteriza G. Calinescu); atata vreme cat crima constituie o stirbire a
integritatii lumii, cautarea si pedepsirea ucigasilor constituie un act necesar si purificator.

Portretul moral al Vitoriei releva doua „fete". Cea dintai dintre acestea tine de profan si
se incadreaza in timpul concret (deceniul al treilea al veacului trecut).
Trasaturile pe care le reliefeaza aceasta „fata" a personajului sunt: tenacitatea, darzenia,
inteligenta, spiritul justitiar, capacitatea de a disimula.
Pe tot parcursul romanului, Vitoria traieste un puternic zbucium interior, pricinuit de
absenta tot mai mare a lui Nechifor. Sotie iubitoare si buna cunoscatoare a obiceiurilor
„omului" ei, femeia stie ca acesta a murit; de aici, framantarile prin care trece si care ii
confera maretia unui personaj tragic.
Cea de-a doua „fata" a Vitoriei este intoarsa spre noaptea ancestrala din care s-au pastrat
obiceiurile, ritualurile si diferitele „semne" pe care i le da natura.
Ca si ceilalti munteni, Vitoria pune mai presus de orice datinile perpetuate „de la
inceputul lumii" si isi organizeaza viata in virtutea traditiei: crede in visele premonitorii
(„L-am visat trecand calare o apa neagra"), ori in „semnele" naturii (schimbarea vremii,
felul in care bate vantul) si considera imixtiunea obiceiurilor din afara ca pe un sacrilegiu.
In numele datinei strabune, va savarsi acest personaj de indurerata demnitate, un arhetipal
drum al destinului; acesta are drept scop implinirea „randuielii", astfel incat osemintele
lui Nechifor sa fie puse „in pamant sfant", harazindu-i-se astfel raposatului
„binecuvantarea din urma si rugaciunile de care n-a avut parte". Pe buna dreptate,
Perpessicius o compara pe Vitoria cu Antigona. incadrand-o astfel intr-un timp etern.
in drumul pe care-1 parcurge impreuna cu Gheorghita, Vitoria intalneste o cumetrie („La
Borca a cazut intr-o cumatrie"), o nunta („La Cruci a dat de nunta") si-i face ea insasi
inmormantarea lui Nechifor. Calatoria ei - replica pamanteana la „marea calatorie" de
dincolo de moarte a lui Lipan, devine astfel o traversare ritualica a celor trei mari
momente existentiale. Purificata prin post si rugaciune, femeia care calca pe pamantul „
curatit de ape" (ca intr-o noua Geneza), capata atributele omului paradisiac, invecinat cu
sacrul.
Nechifor Lipan apare, in roman, in absentia, intr-o imagine purificata, lipsita de grai.
168 169 Chipul lui se constituie din amintirile Vitoriei si ale oamenilor care l-au
cunoscut, adica din franturi de impresii privite retrospectiv.
Infatisarea fizica a celui dus se leaga, in gandurile femeii, de momentele vietii lor
comune: „La mustata aceea, neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata
infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era
dragostea ei de douazeci si mai bine de ani".
Pe masura ce timpul trece, imaginea concreta se indeparteaza, iar obrazul intors cu fata
catre apus sugereaza moartea: „incerca sa-l opreasca pe Lipan si sa-i intoarca spre ea
obrazul, ca sa i-l ceteasca. El era insa tot mai in fund. Peste el se revarsau ape de
primavara".
  Pentru cei care l-au vazut, in mod fugar, in timpul drumului din toamna, Nechifor este
omul cu caciula brumarie, darnic si vesel, dar, mai ales, neinfricat si hotarat: „Dar
omul acela zicea ca se duce noaptea; ca se bucura sa umble pe luna. De oameni rai
spunea ca nu-i pasa; are pentru dansii pistoale incarcate in desagi".
Pentru Vitoria, Nechifor este omul caruia „nu-i putea sta nimeni impotriva". intr-o
noapte, cand cei doi soti se intorceau de la Piatra Neamt, niste hoti i-au atacat cerandu-le
banii. Fara sa se infricoseze, Nechifor i-a infruntat* intr-o scena care ii confera
dimensiunile unui personaj de balada:
„Numai si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele s-a inhatat baltagul. Atata a
strigat: Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu
piciorul in rapa. Aceia au ferit pe dupa niste ciritei si s-au dus".
In antiteza cu imaginea hiperbolica a lui Nechifor, hotii apar minimalizati, slabi, marunti
si inspaimantati, disparand in noapte.
  Un alt mijloc de caracterizare il constituie cele doua prenume ale lui Nechifor, ambele
cu sensul de „purtatorul de victorie"1.
Nechifor simbolizeaza sacrul convertit in profan (caci intaiul nume era al marelui
mucenic Gheorghe). Boala din copilarie si „botezul" pagan („ Cobzarita i-a suflat pe
frunte descantand si i-a schimbat numele") marcheaza trecerea sacrului in materie; astfel,
cel care moare in rapa este ipostaza profana a lui Nechifor.
Din aceasta pricina, in momentul gasirii osemintelor, Vitoria il striga pe numele sau
adevarat (Gheorghita), reiterandu-1 in conditia prima si facilitandu-i intoarcerea, prin
„gura de rai", in marele Cosmos („...trebuia sa afle daca Lipan s-a inalta in soare, ori a
curs pe o apa... ").
Fiul lui Nechifor poarta si el numele marelui mucenic Gheorghe (despre care Sadoveanu
scria, altundeva, ca ucide „fiara", adica Raul).
Lovindu-1 pe Bogza cu baltagul, in frunte, tanarul il invinge, reinstaurand echilibrul
lumii.
In romanul traditional, naratorul este omniscient (in sensul ca stie mai multe decat
personajul) si omniprezent (in sensul ca acesta conduce destinele actantilor).
Viziunea obiectiva, focalizarea zero si relatarea la persoana a IlI-a completeaza
trasaturile romanului traditional.
Capodopera sadoveniana „Baltagul", prin elementele mentionate, se incadreaza in
categoria romanelor traditionale si obiective.